Drept Procesual

DREPT PROCESUAL PENAL Conf. univ. dr. PETRE BUNECI

Obiective Cursul urmăreşte însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Codului de procedură penală privind principiile dreptului procesual penal, competenţa, acţiunea penală, probele şi mijloacele de probă, actele procesuale, căile ordinare şi extraordinare de atac, proceduri speciale. SEMESTRUL I

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL 1.1. ACTIVITATEA ROMÂNIA

JUDICIARĂ

ŞI

PROCESUL

PENAL

ÎN

a) Activitatea judiciară penală în România b) Procesul penal: noţiune; scopul procesului penal: scopul imediat; scopul mediat. c) Fazele procesului penal: urmărirea penală; judecata: judecata în fond; judecata în căile de atac; punerea în executare a hotărârilor penale d) Forme atipice ale procesului penal – exemplu: plângerea prealabilă adresată direct instanţei de judecată 1.2. NORMELE, PROCESUAL PENALE

FAPTELE

ŞI

RAPORTURILE

JURIDICE

a) Normele şi faptele juridice procesual penale b) Raporturile juridice procesual penale Elementele raportului procesual penal sunt: subiecţii, conţinutul şi obiectul. Trăsăturile specifice ale raporturilor juridice procesual penale: – sunt raporturi juridice de autoritate, de putere; – iau naştere, de regulă, peste şi în afara voinţei părţilor (cu unele excepţii: plângerea prealabilă, constituirea de parte civilă etc.); 64

– drepturile organelor judiciare în cadrul procesului penal apar ca obligaţii ale acestora, dar în majoritatea raporturilor, unul dintre subiecţi este un organ al statului. 1. 3. ŞTIINŢA DREPTULUI PROCESUAL PENAL

a) Obiectul, sarcinile şi metodele dreptului procesual penal b) Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţe ale dreptului c) Izvoarele dreptului procesual penal: Constituţia, Codul de procedură penală, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul civil, Legea nr. 304(2004) privind organizarea judiciară, Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, tratate sau convenţii internaţionale, dacă cuprind norme referitoare la procesul penal. d) Interpretarea şi aplicarea normelor de drept procesual penal În funcţie de subiectul interpretării, aceasta poate fi: interpretare legală; interpretare judiciară; interpretare doctrinară. Normele procesual penale au o aplicare în timp şi în spaţiu. 2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL 2.1. ASPECTE FUNDAMENTALE

GENERALE

PRIVIND

PRINCIPIILE

a) Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român b) Conexiunile existente între principiile procesului penal 2.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ROMÂN a) principiul legalităţii; b) principiul oficialităţii (excepţii de la principiul oficialităţii); c) principiul aflării adevărului (art. 3 Cod procedură penală: „Trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”); d) principiul rolului activ al organelor judiciare penale; e) principiul garantării libertăţii persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă unei forme de constrângere a libertăţii decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; f) principiul respectării demnităţii umane (art. 68 alin.1 Cod procedură penală, care interzice întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau 65

alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine probe, art. 239-241 privind suspendarea urmăririi penale, art. 303 privind suspendarea judecăţii, art. 453 şi 455 privind amânarea sau întreruperea executării închisorii, dispoziţiile legii penale privind infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, reglementate de art. 266, 267 şi 2671 Cod penal); g) principiul garantării dreptului la apărare (posibilitatea părţilor de a se apăra singure în cursul procesului penal, obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere din oficiu şi aspectele favorabile părţilor angajate în procesul penal, posibilitatea şi, uneori, obligaţia asistenţei judiciare în cursul procesului penal, art. 171 alin 2 şi 3 Cod procedură penală); h) principiul prezumţiei de nevinovăţie (art. 23 pct. 8 din Constituţia României prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată ca fiind nevinovată; art. 52 şi art. 66 Cod procedură penală prevăd că: „Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”); i) principiul egalităţii persoanelor în procesul penal; j) principiul operativităţii în procesul penal (dispoziţiile art. 185-188 Cod procedură penală referitoare la instituţia termenelor, art. 335-337 referitoare la activitatea instanţei de judecată, art. 347 – rezolvarea separată a acţiunii civile când ar întârzia soluţionarea acţiunii penale); k) principiul respectării vieţii intime a persoanei (în legea fundamentală întâlnim dispoziţii referitoare la viaţa intimă, şi privată (art. 26), secretul corespondenţei (art. 28); l) limba în care se desfăşoară procesul penal (limba oficială este limba română, iar procedura judiciară se desfăşoară în limba română. În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română. 3. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL 3.1. ASPECTE INTRODUCTIVE

a) Noţiunea de participant în procesul penal b) Intervenţia altor subiecţi procesuali în locul părţilor: succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali. Succesorii. Dacă în timpul desfăşurării procesului penal intervine decesul uneia din părţi, în locul acesteia pot fi introduşi succesorii săi legitimi. Este permisă înlocuirea părţilor prin succesori în cazul rezolvării 66

laturii civile. Dacă intervine decesul inculpatului, în latura penală a cauzei, procesul se stinge pentru că răspunderea penală este personală. Succesorii devin părţi în procesul penal, înlocuind pe antecesorii lor, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii, valorificând însă drepturile lor proprii şi luând procedura de la momentul introducerii lor în cauză. Reprezentanţii. Sunt persoane împuternicite în cadrul procesului penal să participe la actele procesuale, în numele şi în interesul unei părţi din proces. Ei nu devin părţi în proces. Reprezentarea poate fi legală sau convenţională. Substituiţii. Se deosebesc de reprezentanţi, deoarece îndeplinesc activităţi procesuale în nume propriu, în vederea realizării unui drept al altuia (exemplu: art. 222 alin. 5 C. pr. pen. – plângerea se poate face de către unul dintre soţi pentru celalalt soţ, sau de către copilul major pentru părinţi, art. 362 C. pr. pen. – când unul din soţi poate declara apel pentru celalalt soţ care are calitatea de inculpat). 3.2. ORGANELE JUDICIARE

3.2.1. Instanţele judecătoreşti sunt subiectul cel mai important al raportului juridic procesual penal şi desfăşoară toate activităţile necesare (atât pe latura penală, cât şi pe latura civilă) înfăptuirii actului de justiţie. Organizarea instanţelor judecătoreşti În art. 126 din Constituţia României se arată că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. În Legea nr.304(2004) – art.2 alin. 2 privind organizarea judiciară (art. 10) şi Legea 54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare (art. 2) se stipulează că instanţele judecătoreşti sunt: judecătoriile, tribunalele militare, tribunalul, tribunalul pentru minori şi familie, tribunalul militar teritorial, Curţile de Apel, Curtea Militară de apel, iar în vârful piramidei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În ţara noastră funcţionează trei grade de jurisdicţie (pentru unele infracţiuni numai două – fond şi recurs), şi anume: -judecata în fond sau în primă instanţă la judecătorii, tribunale şi curţi de apel în complet format din doi judecători; -în cazul exercitării căii de atac a apelului, completul e format din trei judecători la tribunale şi curţi de apel; -în cazul recursului, completul este format din trei judecători la tribunale şi curţi de apel. 67

3.2.2. Ministerul Public Îşi exercită atribuţiile prin procurori în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei, şi este organizat potrivit următoarelor principii: principiul legalităţii; principiul imparţialităţii; principiul controlului ierarhic. 3.2.3. Organele de cercetare penală Urmărirea penală se efectuează de procuror şi de către organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: a) organele de cercetare ale poliţiei judiciare; b) organele de cercetare speciale: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare/ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană/ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare/ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră/căpitanii porturilor. 3.3. PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

3.3.1. Noţiunea de parte în procesul penal Părţile sunt acele persoane care au interes propriu în rezolvarea cauzei penale şi, conform art. 23-24 Cod procedură penală, acestea au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în cadrul procesului penal. 3.3.1.1. Inculpatul În dreptul procesual penal, faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune se folosesc trei termeni: făptuitor (persoana faţă de care se desfăşoară anumite activităţi prevăzute de lege şi nu s-a început urmărirea penală sau acţiunea penală), învinuit (persoana faţă de care s-a început urmărirea penală, fiind subiect procesual, dar nu parte în proces), inculpat (persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală), care este parte în procesul penal. Acţiunea penală se pune în mişcare prin: ordonanţă; rechizitoriu; declaraţia orală a procurorului; încheierea instanţei de judecată; plângere prealabilă. 3.3.1.2. Partea vătămată Este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal. Are dreptul de a 68

efectua acte procesuale în susţinerea laturii penale a procesului penal (cereri, excepţii, concluzii). 3.3.1.3. Partea civilă Este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal. Are dreptul să participe la administrarea probelor, să utilizeze căile de atac, să fie reprezentată, dar are şi obligaţia de a preciza cuantumul real al despăgubirilor, iar acestea să fie dovedite cu probe. Părţi civile în procesul penal pot fi: persoanele care au suferit o pagubă materială prin infracţiunea comisă asupra victimei, succesorii victimei şi persoanele subrogate prin lege în drepturile persoanei vătămate. 3.3.1.4. Partea responsabilă civilmente În conformitate cu art. 24 alin.3 Cod pr.pen., se numeşte parte responsabilă civilmente persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului. În categoria juridică de parte responsabilă civilmente sunt cuprinse atât cele de tip clasic specificate în art. 1000 C.civ., cât şi cele chemate să răspundă civil pentru fapta altuia prevăzute în Legea nr.22/1969 (modificată prin Legea nr.54/1994), şi anume: – părinţii, pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii (art. 1000 alin.2 C.civ); – comitenţii, pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 C.civ); – institutorii şi meşteşugarii, pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin.4 C.civ); – persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar, fără respectarea condiţiilor de vârstă, studii şi stagiu şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art. 28 şi 30 din Legea nr.22/1969); – persoanele la care s-a constatat, prin hotărâre judecătorească, că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi dacă le-a dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr.22/1969); – persoanele care au constituit garanţie pentru gestionar (art. 10 şi următoarele din Legea nr.22/1969, modificată prin Legea nr. 54/1994). 3.4. APĂRĂTORUL

3.4.1. Poziţia procesuală a apărătorului în procesul penal 69

Apărătorii sunt constituiţi într-un corp aparte care funcţionează în baza principiului autonomiei profesiei, profesia de avocat fiind exercitată în conformitate cu Legea nr.51/1995 pentru organizarea profesiei de avocat. Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, dreptul la apărare, asistenţa juridică sunt reglementate de această lege. Profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor, la alegere, în cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale. 3.4.2. Asistenţa şi reprezentarea (art. 6 şi 171 C.pr.pen.) 3.4.3. Drepturile şi obligaţiile apărătorului (art. 172 C.pr.pen. şi Cap. III din Legea nr. 51/1995) 4. ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL (art. 9-22 C.pr.pen.) 4.1. ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE

4.1.1. Noţiunea de acţiune în justiţie Acţiunea în justiţie este mijlocul (instrumentul) juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate. Factorii acţiunii în justiţie sunt: – temeiul acţiunii în justiţie, care este de drept (reprezintă norma juridică ce prevede dreptul la acţiune) şi de fapt (reprezintă fapta ilicită prin săvârşirea căreia a fost încălcată norma juridică); – obiectul acţiunii îl constituie tragerea la răspundere penală a făptuitorului, prin declanşarea procesului penal; – subiecţii acţiunii; – aptitudinea funcţională. 4.1.2. Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal În procesul penal se pot exercita două acţiuni: acţiunea penală; acţiunea civilă. 4.2. ACŢIUNEA PENALĂ

4.2.1. Noţiunea şi termenii acţiunii penale 4.2.1.1. Temei 4.2.1.2. Obiect – tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni 4.2.1.3. Subiecţii acţiunii penale 70

– subiectul activ este statul care exercită acţiunea prin organele specializate (procurori şi instanţe de judecată). Subiect activ poate fi şi persoana vătămată, pentru infracţiunile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă; – subiectul pasiv al acţiunii penale sunt persoanele care au săvârşit sau au luat parte la săvârşirea unei infracţiuni şi care sunt trase la răspundere penală. 4.2.2. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale: aparţine statului; este obligatorie; este irevocabilă şi indisponibilă; este indivizibilă; este individuală. 4.2.3. Momentele desfăşurării acţiunii penale în procesul penal 4.2.3.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale Acţiunea penală se pune în mişcare prin: ordonanţă, rechizitoriu, declaraţie verbală sau încheiere. 4.2.3.2. Exercitarea acţiunii penale Pe timpul urmăririi penale se procedează la strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor necesare pentru soluţionarea legală a cauzei. În faza de judecată, procurorul exercită acţiunea prin susţinerea învinuirii, formularea de cereri, excepţii sau concluzii, folosirea căilor de atac. În art. 10 C.pr.pen. sunt prevăzute cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate. Aceste cazuri sunt: – fapta nu există; – fapta nu este prevăzută de legea penală; – fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; – fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; – faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; – există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51C.pen.); – lipsesc plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; – a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului; – a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală; – s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; – exista o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; – există autoritate de lucru judecat. 4.2.3.3. Epuizarea sau stingerea acţiunii penale 71

În cursul urmăririi penale: clasare, când nu există învinuit în cauză, în cazurile prevăzute de art. 10; scoatere de sub urmărire penală, în cazurile prevăzute de art. 10 lit a-e, când există învinuit în cauză; încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit.f-h şi j, când există învinuit sau inculpat în cauză. În cursul judecăţii: achitarea, în cazurile prevăzute în art. 10 lit.a-e; încetarea procesului penal, în cazurile prevăzute în art. 10 lit.f-j. 4. 3. ACŢIUNEA CIVILĂ

penal

4.3.1. Noţiunea şi condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul

Noţiune Condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ: – infracţiunea să producă un prejudiciu material sau moral; – între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate; – prejudiciul să fie cert; – prejudiciul să nu fie reparat; – să existe manifestarea de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu dezdăunarea sa. 4.3.2. Elementele acţiunii civile şi trăsăturile caracteristice în procesul penal Obiectul acţiunii civile constă în tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru daune morale potrivit legii civile. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile prin două modalităţi: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice mijloace de reparare; prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este posibilă. Subiecţii acţiunii civile: subiect activ, persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul; subiect pasiv, inculpatul şi, în unele cazuri, partea responsabilă civilmente. Trăsăturile acţiunii civile: este disponibilă; este accesorie; este divizibilă. 4.3.3. Momentele desfăşurării acţiunii civile în procesul penal 4.3.3.1. Dreptul de opţiune. Se manifestă în felurite modalităţi, dintre care cele mai importante se referă la: dreptul părţii interesate de a introduce 72

sau nu acţiunea civilă (cu excepţiile prevăzute de art. 17 C.pr.pen.), dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării şi dreptul de a renunţa la acţiune, precum şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie. 4.3.3.2. Acţiunea civilă este pornită prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate. Constituirea de parte civilă se face printr-o declaraţie scrisă sau orală în tot cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. 4.3.3.3. Exercitarea acţiunii civile 4.3.3.4. Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal şi raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă 5. COMPETENŢA PENALĂ (art. 25 – 61 C.pr.pen.) 5.1. CONSIDERAŢII GENERALE ŞI FORMELE COMPETENŢEI

5.1.1. Noţiunea şi importanţa competenţei penale Instituţia competenţei ordonează repartizarea cauzelor penale pe fiecare organ în parte, în funcţie de atribuţiile funcţionale, de raza teritorială şi de competenţa respectivului organ. 5.1.2. Formele competenţei penale În raport de factorii privind natura şi gravitatea faptelor săvârşite, locul unde au fost comise, calitatea făptuitorului, atribuţiile organelor judiciare, întâlnim următoarele forme de competenţă: funcţională; materială; teritorială; personală. În literatura de specialitate s-au exprimat opinii referitoare şi la alte forme de competenţă, cum ar fi cele specială, extraordinară, principală, multiplă. 5.2. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

5.2.1. Noţiuni generale 5.2.2. Competenţa instanţelor penale civile 5.2.2.1. Competenţa judecătoriei (art. 25 C.pr.pen.) 5.2.2.2. Competenţa tribunalului (art. 27 C.pr.pen.) 5.2.2.3. Competenţa Curţii de Apel (art. 281 C.pr.pen.) 5.2.3. Competenţa instanţelor militare 5.2.3.1. Competenţa tribunalului militar (art. 26 C.pr.pen.) 5.2.3.2. Competenţa tribunalului militar teritorial (art. 28 C.pr.pen.) 5.2.3.3. Competenţa Curţii Militare de Apel (art. 282 C.pr.pen.) 5.2.4. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

73

5.3. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ

5.3.1. Noţiunea de prorogare Organele judiciare îşi pot extinde competenţa asupra unor cauze care, în mod normal, revin altor organe judiciare egale sau inferioare în grad şi poartă numele de prorogare de competenţă. Ea se face numai în cazurile prevăzute de lege şi în materie penală o întâlnim în cazurile de indivizibilitate, conexitate, disjungerea chestiunilor prealabile şi în cazul schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei ce face obiectul judecăţii. 5.3.2. Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate Indivizibilitatea se caracterizează prin unicitatea faptei. Cauzele de indivizibilitate sunt: – când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane; – când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act; – în cazul infracţiunilor continuate sau în orice alte cazuri, când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. Conexitatea implică o pluralitate de acte care constituie fiecare o faptă penală, acte care îşi păstrează autonomia, spre deosebire de indivizibilitate, la care pluralitatea de acte constituie o unitate juridică. Cazurile de conexitate sunt următoarele: – când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; – când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori; – când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspunderea penală a făptuitorului altei infracţiuni; – când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea lor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei. 5.3.3. Competenţa în caz de disjungere 5.4. DISPOZIŢII COMUNE REFERITOARE LA COMPETENŢĂ

5.4.1. Declinarea şi conflictele de competenţă, excepţiile de competenţă 5.4.2. Competenţa în cazul schimbării încadrării juridice sau calificării faptei, precum şi în cazul schimbării calităţii inculpatului 5.4.3. Competenţa în cazul chestiunilor prealabile 74

5.4.4. Dispoziţii care se aplică la urmărirea penală 5.5. INCOMPATIBILITATEA ŞI STRĂMUTAREA CAUZELOR ÎN PROCESUL PENAL

5.5.1. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea (art. 46-54 C.pr.pen.) În activitatea pe care o desfăşoară, organele judiciare trebuie să aibă o calificare profesională corespunzătoare, probitate social-morală, precum şi să manifeste obiectivitate şi imparţialitate în îndeplinirea atribuţiilor procesuale. Incompatibilitatea este instituţia prin intermediul căreia o anumită persoană care face parte dintr-un organ judiciar este împiedicată să participe la activitatea procesuală dintr-o cauză penală concretă, în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra obiectivităţii şi imparţialităţii modului de rezolvare a cauzei de către persoana respectivă. Sunt incompatibile următoarele persoane: judecătorul, procurorul, magistratul asistent, grefierul, organul de cercetare penală, expertul şi interpretul. Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art. 46-49 C.pr.pen. Abţinerea este modalitatea prin care una din persoanele aflate în stare de incompatibilitate solicită a nu participa în cauza respectivă (art. 50 C.pr.pen.). Recuzarea este instituţia prin care, dacă nu a făcut declaraţie de abţinere, persoana incompatibilă poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de către oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat de existenţa cazului de incompatibilitate. 5.5.2. Procedura de soluţionare În cursul urmăririi penale asupra abţinerii sau recuzării se pronunţă procurorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior. În cursul judecăţii, abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau este recuzat. 5.5.3. Strămutarea cauzelor penale (art. 55 – 61 C.pr.pen.) Strămutarea este un remediu procesual în vederea înlăturării situaţiilor care pun în pericol normala desfăşurare a unui proces penal, în care obiectivitatea şi imparţialitatea sunt grav ameninţate, fiind necesară strămutarea la o altă instanţă de acelaşi grad. Instituţia strămutării nu priveşte faza de urmărire penală, ci numai faza de judecată. 5.5.4. Procedura strămutării 75

Strămutarea poate fi cerută de partea interesată, procuror sau de ministrul justiţiei şi se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 6. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ 6.1. PROBELE (art. 62-68 C.pr.pen.)

6.1.1. Noţiunea de probă Probele sunt acele elemente de fapt (realităţi, împrejurări, întâmplări) care, datorită relevanţei lor informative, servesc la aflarea adevărului şi la justa rezolvare a cauzei penale. Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. 6.1.2. Importanţa şi clasificarea probelor Probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate, şi conducându-se după conştiinţa lor. 6.2. PROBATORIUL ÎN PROCESUL PENAL

6.2.1. Noţiuni introductive şi obiectul probaţiunii Obiectul probaţiunii îl constituie totalitatea faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză penală pentru a putea fi just soluţionată. Obiectul probei trebuie să privească obiectul probaţiunii, această corelaţie făcând posibilă calificarea probei ca fiind admisibilă, pertinentă, concludentă şi utilă. 6.2.2. Sarcina probaţiunii Prin sarcina probaţiunii se înţelege obligaţia procesuală ce revine participanţilor de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii, fie datoria celui ce acuză de a indica faptul ce este de probat şi de a face dovada acestuia sau obligaţia administrării probelor în procesul penal. Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. 6.2.3. Prezumţia de nevinovăţie Conform art. 23 alin. 11 din Constituţie şi art. 52 C.pr.pen., până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. 6.2.4. Administrarea şi aprecierea probelor Administrarea probelor constă în activitatea de a lua la cunoştinţă, şi de a da eficacitate juridică în modurile prescrise de lege, despre faptele şi 76

elementele de fapt necesare aflării adevărului într-o cauză penală. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor. 6.3. MIJLOACELE DE PROBĂ (art. 69-135 C.pr.pen.)

6.3.1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă Mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal. În actualul Cod de procedură penală, mijloacele de probă sunt limitativ enumerate, şi anume: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio şi video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. 6.3.2. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor 6.3.2.1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului – procedura de ascultare (momentul procedurii prealabile, momentul obţinerii declaraţiei, momentul punerii de întrebări cu privire la faptă). Se consemnează în scris aceste declaraţii. Ele pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. 6.3.2.2. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente 6.3.2.3. Declaraţiile martorilor Conform art. 78 Cod pr.pen., persoana care are cunoştinţă despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului, în procesul penal, poate fi ascultată în calitate de martor. Nu pot fi ascultate ca martor: – persoana obligată a păstra secretul profesional cu privire la faptele sau împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul; – persoanele care au calitatea de parte în cauză; – nu pot fi ascultaţi ca martori în cauza supusă revizuirii un martor, un expert sau un interpret care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, precum şi un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală, a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. 77

Nu pot fi obligate să depună ca martor soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului. Drepturile şi obligaţiile martorilor Procedura de ascultare a martorilor: protecţia datelor de identificare a martorului; modalităţi speciale de ascultare a martorului; protejarea deplasărilor martorului Consemnarea declaraţiei martorilor Valoarea probatorie a declaraţiei martorilor Martorii asistenţi 6.3.2.4. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor în procesul penal Confruntarea Folosirea interpreţilor 6.3.2.5. Înscrisurile, înregistrările audio şi video 6.3.2.5.1. Înscrisurile ca mijloace de probă Procesul verbal: condiţii de fond; condiţii de formă; valoare probatorie 6.3.2.5.2. Interceptările şi înregistrările audio sau video, fotografiile Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru înregistrările video 6.3.2.6. Mijloacele materiale de probă Sunt: obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite; obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni; obiectele care sunt produsul infracţiunii; orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului. 6.3.2.7. Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă 6.3.2.7.1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri 6.3.2.7.2. Percheziţia Noţiuni preliminare Proceduri de efectuare a percheziţiei 6.3.2.7.3. Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea 6.3.2.8. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele 6.3.2.8.1. Constatările tehnico-ştiinţifice Cazuri: când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii; când este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Procedura efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice Valoare probatorie 78

6.3.2.8.2. Constatările medico-legale Cazuri: în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă; când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori a persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acestora urmele infracţiunii. Procedura constatărilor medico-legale Valoare probatorie 6.3.2.8.3. Expertizele Noţiune şi clasificare Procedura şi valoarea probatorie a expertizei 6.3.2.9. Comisia rogatorie şi delegarea Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze. Comisia rogatorie se poate dispune prin rezoluţie motivată a organului de urmărire penală sau încheierea dată de instanţa de judecată şi se poate adresa numai unui organ sau instanţe egale în grad. Deosebirea dintre delegare şi comisia rogatorie constă în faptul că obiectul delegării este realizat de un organ judiciar ierarhic inferior. 7. MĂSURILE PREVENTIVE ŞI ALTE MĂSURI PROCESUALE (art. 136-170 C.pr.pen.) 7.1. NOŢIUNI PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE

Măsurile procesuale sunt instituţii de drept procesual penal puse la dispoziţia organelor judiciare şi constau în anumite privaţiuni sau constrângeri, personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal. 7.2. MĂSURILE PREVENTIVE

7.2.1. Aspecte generale privind măsurile preventive Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia. 79

7.2.2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie Pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie realizate cumulativ următoarele condiţii: să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă penală; pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa închisorii; să existe vreuna din cauzele prevăzute de art. 148 lit.a-i (lit. g abrogat) C.pr.pen. Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Dacă nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Măsurile preventive încetează de drept: – la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; – în caz de scoatere de sub urmărire, încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare; – când durata arestării preventive a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul incriminării; – în cazurile prevăzute de art. 350 alin 3 Cod procedură penală. 7.2.3. Controlul legalităţii normelor privind măsurile preventive 7.2.4. Categoriile măsurilor preventive 7.2.4.1. Reţinerea Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: – sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; – infracţiunea respectivă să fie pedepsită cu închisoare, indiferent de limitele pedepsei; – să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C.pr.pen. Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă şi poate dura cel mult 24 de ore. 7.2.4.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea Constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror ori de instanţa de judecată, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. 7.2.4.3. Obligarea de a nu părăsi ţara 7.2.4.4. Arestarea preventivă 80

Arestarea preventivă este cea mai gravă măsură preventivă şi constă în deţinerea persoanei în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale. a) Arestarea învinuitului (art. 146-147 C.pr.pen.): condiţii; organul judiciar care poate lua această măsură; durata. b) Arestarea inculpatului (art. 148-160b C.pr.pen.): condiţii; organul judiciar care poate lua această măsură; durata şi prelungirea arestării (procedura). 7.2.4.5. Dispoziţii speciale privind reţinerea sau arestarea minorilor (art. 160e – 160h C.pr.pen.) 7.2.5. Liberarea provizorie 7.2.5.1. Liberarea provizorie sub control judiciar: condiţii; obligaţii impuse de organul judiciar 7.2.5.2. Liberarea provizorie pe cauţiune Se poate acorda la cerere când: există proces penal cu acţiune penală pusă în mişcare, inculpatul este arestat, s-a depus cauţiunea stabilită de organul judiciar competent. Cauţiunea are scopul de a obliga pe inculpat la respectarea obligaţiilor ce-i revin pe timpul eliberării şi nu de a se repara paguba produsă prin infracţiune sau a se înlocui răspunderea penală. 7.2.5.3. Dispoziţii comune privind procedura liberării provizorii Conţinutul cererii şi competenţa de rezolvare a cererii 7.3. ALTE MĂSURI PROCESUALE (art. 161-170 C.pr.pen.)

7.3.1. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă 7.3.1.1. Luarea măsurilor de ocrotire 7.3.1.2. Luarea măsurilor de siguranţă în timpul procesului penal (condiţii şi procedură) 7.3.2. Măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii 7.3.2.1. Măsurile asiguratorii 7.3.2.1.1. Noţiuni preliminare 7.3.2.1.2. Procedura de luare a măsurilor asiguratorii şi modalitatea prin care pot fi constatate Măsurile asiguratorii sunt: sechestrul penal, inscripţia ipotecara şi poprirea. 7.3.2.2. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare 7.3.2.2.1. Restituirea lucrurilor 7.3.2.2.2. Restabilirea situaţiei anterioare

81

8. ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE (art. 175-199 C.pr.pen.) 8.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE

8.1.1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural Actele procesuale sunt instrumente juridice prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele şi facultăţile organelor judiciare şi subiecţilor procesuali, prin care se asigură desfăşurarea procesului penal (începerea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale etc.). Actele procedurale sunt mijloace juridice prin care se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele procesuale şi din măsurile procesuale intervenite şi, respectiv, luate în cursul procesului penal (ascultarea unui martor, înmânarea citaţiei etc.). 8.1.2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale comune 8.1.3. Actele procedurale comune 8.1.3.1. Citaţia – noţiune, conţinut, locul de citare, înmânarea citaţiei, dovada de primire) 8.1.3.2. Mandatul de aducere 8.1.3.3. Comunicarea altor acte procedurale 8.1.4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite 8.2. TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL ŞI SANCŢIUNILE PROCEDURALE PENALE

8.2.1. Termenele 8.2.1.1. Noţiune şi clasificare 8.2.1.2. Calculul termenelor 8.2.2. Sancţiunile procedurale penale 8.2.2.1. Noţiunea de sancţiune procedurală penală 8.2.2.2. Inexistenţa, decăderea, inadmisibilitatea 8.2.2.3. Nulităţile (clasificare, condiţii şi efecte) 8.3. CHELTUIELILE JUDICIARE ŞI AMENDA

8.3.1. Cheltuielile judiciare 82

Cheltuielile judiciare se împart în două categorii: cheltuieli avansate de stat şi cheltuieli făcute de părţi 8.3.2. Amenda judiciară SEMESTRUL II

9. URMĂRIREA PENALĂ (art. 200-2781 C.pr.pen.) 9.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PARTEA SPECIALĂ A CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ 9.2. URMĂRIREA PENALĂ. PRIMA FAZĂ A PROCESULUI PENAL

9.2.1. Noţiunea, importanţa şi necesitatea urmăririi penale 9.2.2. Obiectul, scopul şi sarcinile urmăririi penale Obiect – strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau cazul să se dispună trimiterea în judecată. 9.2.3. Limitele urmăririi penale: limita iniţială; limita finală 9.2.4. Trăsăturile urmăririi penale: lipsa de colegialitate, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, caracter nepublic, lipsa caracterului expres contradictoriu, caracterul preponderent al formei scrise 9.2.5. Alte aspecte privind urmărirea penală 9.3. COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

9.3.1. Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare 9.3.2. Competenţa organelor de cercetare penală speciale Acestea sunt: ofiţerii anume desemnaţi de comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare; ofiţerii anume desemnaţi de şefii comenduirilor de garnizoană; ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare; ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; căpitanii porturilor. 9.3.3. Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale Procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală. În exercitarea acestei atribuţii, el conduce şi controlează activitatea de 83

cercetare penală a poliţiei şi a altor organe. Poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, dar în mod obligatoriu efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 209 alin.3 Cod pr.pen. 9.3.4. Unele probleme privind competenţa în activitatea organelor de urmărire penală 9.3.5. Actele încheiate de unele organe de constatare, de comandanţii de nave şi aeronave şi de subofiţerii trupelor de grăniceri 9.3.5.1. Actele încheiate de organele de constatare Aceste organe sunt: organele inspecţiilor de stat, precum şi ale altor unităţi la care se referă art. 145 Cod penal, pentru infracţiunile ce constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor. 9.3.5.2. Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave şi de subofiţerii trupelor de grăniceri. 9.4. SUPRAVEGHEREA EXERCITATĂ DE PROCUROR ÎN ACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ

9.4.1. Obiectul supravegherii: a) orice infracţiune să fie descoperită; b) orice infractor să fie tras la răspundere penală; c) nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; d) veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege; e) ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri. 9.4.2. Trecerea cauzei de la un organ la altul Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca, într-o cauză penală în care cercetarea trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, aceasta să fie efectuată de un alt asemenea organ. 9.4.3. Modalităţile de exercitare a supravegherii: – conduce şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale; 84

– organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştiinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat cunoştinţă; – procurorul poate asista la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să-l efectueze personal; – poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală. 9.5. EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE

9.5.1. Sesizarea organelor de urmărire penală 9.5.1.1. Modurile de sesizare. Acestea sunt: plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu. 9.5.1.2. Modurile speciale de sesizare 9.5.1.3. Actele premergătoare 9.5.2. Desfăşurarea urmăririi penale 9.5.2.1. Începerea urmăririi penale 9.5.2.2. Efectuarea actelor de urmărire penală 9.5.2.3. Suspendarea urmăririi penale 9.5.2.4. Încetarea urmăririi penale Are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit f) -h) şi j) şi există învinuit sau inculpat în cauză. 9.5.2.5. Scoaterea de sub urmărirea penală Are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit a) -e) şi există învinuit în cauză. 9.5.2.6. Clasarea Are loc atunci când intervine vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 şi nu există învinuit sau inculpat în cauză. 9.5.2.7. Procedura prezentării materialului de urmărire penală 9.5.2.8. Terminarea urmăririi penale: aspecte generale; urmărire fără punerea în mişcare a acţiunii penale; urmărire cu acţiunea penală pusă în mişcare. 9.6. TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ

9.6.1. Aspect instituţional 9.6.2. Verificarea lucrărilor urmăririi penale 9.6.3. Rezolvarea cauzelor de procuror 9.6.4. Rechizitoriul 9.7. RELUAREA URMĂRIRII PENALE

Cazuri: a) încetarea cauzei de suspendare; b) restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal; 85

c) redeschiderea urmăririi penale. 9.8. PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ACTELOR ŞI MĂSURILOR DE URMĂRIRE PENALĂ

9.8.1. Dreptul de a face plângere 9.8.2. Termenul de rezolvare 9.8.3. Plângerea contra actelor procurorului 9.8.4. Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de retrimitere în judecată 10. PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE (art. 279-286 C.pr.pen.) 10.1. NOŢIUNI GENERALE

10.1.1. Noţiunea de plângere prealabilă 10.1.2. Titularii plângerii prealabile: persoana vătămată; reprezentanţii legali pentru persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă 10.1.3. Conţinutul plângerii prealabile: − descrierea faptei; − indicarea autorului; − arătarea mijloacelor de probă; − indicarea adresei părţilor şi a martorilor; − precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă; − indicarea persoanei responsabile civilmente dacă este cazul. 10.2. ORGANELE LA CARE POATE FI INTRODUSĂ PLÂNGEREA PREALABILĂ

10.2.1. Consideraţii preliminarii 10.2.2. Introducerea plângerii prealabile la instanţa de judecată 10.2.3. Introducerea plângerii prealabile la organul de cercetare penală sau procuror 10.2.4. Introducerea plângerii prealabile la organul competent să efectueze urmărirea penală 10.3. SITUAŢII PARTICULARE PRIVIND PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE

10.3.1. Procedura în cazul infracţiunilor flagrante 86

10.3.2. Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate 10.3.3. Procedura în cazul schimbării încadrării juridice a faptei şi când plângerea a fost greşit îndreptată 11. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ (art. 313-360 C.pr.pen.) 11.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND JUDECATA CA FAZĂ A PROCESULUI PENAL ŞI PRINCIPIILE SPECIFICE ACESTEIA

11.1.1. Noţiuni generale privind judecata ca fază a procesului penal 11.1.2. Principiile specifice fazei de judecată Acestea sunt: principiul nemijlocirii, publicitatea şedinţei de judecată, principiul oralităţii, contradictorialitatea şedinţei de judecată. 11.1.3. Gradele de jurisdicţie În sistemul de drept procesual penal românesc există trei grade de jurisdicţie: judecata în fond, apelul şi recursul. 11.2. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND JUDECATA

11.2.1. Rolul activ al instanţei de judecată 11.2.2. Locul unde se desfăşoară judecata 11.2.3. Citarea părţilor la judecată 11.2.4. Compunerea instanţei 11.2.5. Asigurarea apărării 11.2.6. Alte măsuri pregătitoare şedinţei de judecată 11.2.7. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi 11.2.8. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată 11.2.9. Constatarea infracţiunilor de audienţă 11.2.10. Verificarea sesizării instanţei şi a arestării inculpatului 11.2.11. Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului şi verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii 11.2.11. Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă 11.2.12. Suspendarea judecăţii 11.2.13. Dispoziţii generale privind hotărârile judecătoreşti 11.2.13.1. Noţiune 11.2.13.2. Felurile hotărârilor judecătoreşti 11.2.13.3. Conţinutul hotărârilor judecătoreşti 11.2.13.4. Deliberarea şi luarea hotărârii 11.2.13.5. Pronunţarea hotărârii 11.2.13.6. Redactarea şi semnarea hotărârii 11.3. DESFĂŞURAREA JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ 87

11.3.1. Dispoziţii generale a) Dispoziţii generale privind gradele de jurisdicţie b) Participanţii la judecată în primă instanţă c) Obiectul judecăţii în primă instanţă 11.3.2. Etapele desfăşurării judecăţii în primă instanţă a) Măsuri premergătoare şedinţei de judecată b) Şedinţa de judecată în primă instanţă – începerea judecăţii; – cercetarea judecătorească; – restituirea cauzei la procuror; – schimbarea încadrării juridice şi extinderea obiectului judecăţii; – dezbaterile; – ultimul cuvânt al inculpatului. c) Deliberarea d) Hotărârea instanţei e) Pronunţarea hotărârii f) Redactarea şedinţei g) Comunicarea hotărârii 12. CĂILE DE ATAC ORDINARE (art. 361-38519 C.pr.pen.) 12.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CĂILE ORDINARE DE ATAC

12.1.1. Scurt istoric 12.1.2. Caracterizare generală a căilor de atac ordinare. Despre gradele de jurisdicţie 12.2. ASPECTE COMUNE

12.2.1. Sediul materiei 12.2.2. Persoanele care pot acţiona în căile extraordinare de atac Aceste persoane sunt: – procurorul, în ce priveşte latura penală şi civilă; – inculpatul, în ce priveşte latura penală şi civilă; – partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală; – partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă; – martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile de judecată; 88

– orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanţei. 12.2.3. Termenul de declarare a apelului şi a recursului Termenul de declarare a apelului şi a recursului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. 12.2.4. Declararea apelului şi a recursului Apelul şi recursul se declară prin cerere scrisă. Cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia. Dacă nu poate semna, va fi atestată de grefier, apărător, primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde are domiciliul. Procurorul sau oricare dintre părţi prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. 12.2.5. Efectele căilor ordinare de atac: efectul suspensiv; efectul devolutiv; neagravarea situaţiei în propria cale de atac; efectul extensiv. 12.3. APELUL

12.3.1. Noţiuni introductive 12.3.2. Hotărârile supuse apelului. Acestea sunt şedinţele. Nu pot fi atacate cu apel: şedinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin 2 lit.a; şedinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a) şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; şedinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; şedinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; şedinţele de dezinvestire. 12.3.3. Motivarea apelului 12.3.4. Judecarea apelului 12.3.5. Soluţiile la judecarea în apel Instanţa, judecând apelul, pronunţă una din următoarele soluţii: a) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată dacă: apelul este tardiv sau inadmisibil; apelul este nefondat; b) admite apelul şi desfiinţează sentinţa primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre şi procedează la o nouă judecată în fond; desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această 89

imposibilitate, ori prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei. Dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru caz de incompetenţă, se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. 12.3.6. Procedura de rejudecare 12.4. RECURSUL

12.4.1. Noţiuni introductive 12.4.2. Hotărârile supuse recursului. Sunt prevăzute la art. 3851 Cod procedură penală. 12.4.3. Cazurile şi motivele de recurs 12.4.4. Judecarea recursului 12.4.5. Soluţionarea recursului 12.4.6. Procedura de rejudecare 13. CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC (art. 386-4142 C.pr.pen.) 13.1. PREZENTAREA CĂILOR EXTRAORDINARE DE ATAC 13.2. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

13.2.1. Caracterizare generală 13.2.2. Cazurile de contestaţie în anulare: a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat de către instanţă de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedeşte că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedecare; c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit.f) -i), cu privire la care existau probe la dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. 13.2.3. Cererea de contestaţie în anulare, titularii ei şi termenul de introducere Poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute la lit.c) şi d), şi de procuror. 13.3. REVIZUIREA

13..3.1. Caracterizare generală 13.3.2. Cazurile de revizuire: 90

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit o infracţiune de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală au comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. 13.3.3. Persoanele care pot cere revizuirea: oricare parte din proces, în limitele sale procesuale; soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia. Procurorul poate din oficiu să iniţieze procedura revizuirii. 13.3.4. Cererea de revizuire şi termenul de introducere a acesteia 13.3.5. Efectuarea actelor de cercetare 13.3.6. Judecarea cererii de revizuire 13.4. RECURSUL ÎN ANULARE (există propunere de abrogare)

13.4.1. Caracterizare 13.4.2. Exercitarea recursului în anulare 13.4.5. Cazurile în care se poate face recurs în anulare 13.4.6. Termenul de declarare 13.4.7. Suspendarea executării hotărârii atacate cu recurs în anulare 13.4.8. Judecarea recursului în anulare

13.5. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

14. EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE (art. 415-464 C.pr.pen.) 14.1. DISPOZIŢII GENERALE

penal

14.1.1. Punerea în executare a hotărârilor penale – fază a procesului

14.1.2. Caracterul executoriu al hotărârilor penale Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. Hotărârile nedefinitive sunt executorii când legea dispune aceasta. 14.1.3. Momentele în care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive 91

14.2. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR PRINCIPALE

viaţă

14.2.1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiei pe

Se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Se trimit două exemplare, după caz, organului de poliţie, comandantului locului de deţinere sau comandantului unităţii militare. 14.2.2. Punerea în executare a pedepsei amenzii Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. La cererea condamnatului se poate dispune eşalonarea plăţii, pe cel mult două luni în rate lunare. 14.3. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR COMPLEMENTARE

14.3.1. Interzicerea exerciţiului unor drepturi 14.3.2. Degradarea militară

14.4. PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ 14.4.1. Obligarea la tratament medical 14.4.2. Internarea medicală 14.4.3. Alte măsuri de siguranţă 14.5. PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR PRIVIND ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE ŞI A DISPOZIŢIILOR PRIN CARE S-AU APLICAT SANCŢIUNILE PREVĂZUTE ÎN ART.181 C.PEN. 14.5.1. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale 14.5.2. Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiuni în baza art. 181 C.pen. 14.6. PUNEREA ÎN EXECUTARE A AMENZII JUDICIARE ŞI A CHELTUIELILOR JUDICIARE AVANSATE DE STAT 14.6.1. Amenda judiciară 14.6.2. Cheltuielile avansate de stat 14.7. PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR CIVILE DIN HOTĂRÂRE 14.7 1. Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate 14.7.2. Înscrisurile declarate false 92

14.8. SCHIMBĂRI ÎN EXECUTAREA UNOR HOTĂRÂRI 14.8.1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei 14.8.2. Alte modificări ale pedepsei 14.8.3. Liberarea condiţionată 14.8.4. Înlocuirea şi reducerea pedepsei pentru militari 14.9. DISPOZIŢII COMUNE 14.9.1. Procedura la instanţa de executare 14.9.2. Contestaţie la executare 15. PROCEDURI SPECIALE (art. 465-5221 C.pr.pen.) 15.1. NOŢIUNEA DE PROCEDURĂ SPECIALĂ 15.2. URMĂRIREA ŞI JUDECAREA UNOR INFRACŢIUNI FLAGRANTE 15.2.1. Necesitatea procedurii speciale în cazul unor infracţiuni flagrante 15.2.2. Cazurile de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante 15.2.3. Urmărirea penală a unor infracţiuni flagrante 15.2.4. Judecarea unor infracţiuni flagrante 15.2.5. Alte aspecte legate de procedura specială în cazul unor infracţiuni flagrante 15.3. PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI 15.3.1. Ocrotirea minorilor în cursul procesului penal 15.3.2. Urmărirea penală în cazul infractorilor minori 15.3.3. Judecarea infractorilor minori 15.3.4. Punerea în executare a măsurilor educative sau a pedepselor aplicate minorilor 15.4. PROCEDURA URGENTĂ DE URMĂRIRE ŞI JUDECARE PENTRU UNELE INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE (Legea nr.78 din 05.05.2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în „Monitorul Oficial” nr.219 din 18.05.2000) 15.4.1. Urmărirea penală 15.4.2. Judecata 15.5. PARTICULARITĂŢI ALE TRAGERII LA RĂSPUNDERE ÎN CAZUL PERSOANELOR CARE SE BUCURĂ DE IMUNITATE DE JURISDICŢIE PREVĂZUTE ÎN CONSTITUŢIE 93

15.6. PROCEDURA REABILITĂRII JUDECĂTOREŞTI 15.6.1. Cererea de reabilitare 15.6.2. Judecarea cererii de reabilitare 15.7. PROCEDURA DE REPARARE A PAGUBEI ÎN CAZUL CONDAMNĂRII SAU LUĂRII UNEI MĂSURI PREVENTIVE PE NEDREPT 15.7.1. Cazurile care dau dreptul la reparaţie 15.7.2. Acţiunea pentru reparare 15.8. PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARIŢIE A ÎNSCRISURILOR JUDICIARE 15.9. ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ 15.9.1. Procedura comisiei rogatorii internaţionale 15.9.2. Recunoaşterea hotărârilor penale străine sau a altor acte judiciare străine 15.10. PROCEDURA EXTRĂDĂRII 15.10.1. Procedura în cazul în care România este stat solicitant 15.10.2. Procedura în situaţia în care România este stat solicitat BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ* 1.

Petre Buneci, Drept procesual penal, Editura Pinguin BOOK, Bucureşti, 2004. 2. Petre Buneci, Drept procesual penal, vol. I şi II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003 . 3. I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Euro-Trading, Bucureşti, 1997. 4. Constituţia României, 2003. 5. Codul de procedură penală cu ultimele modificări. 6. Codul penal – art. 17-19, 44-51, 54-89, 90-98, 99-1101, 111-118, 119-139. 7. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. 8. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (M.Of. nr. 219/18.05.2002). 9. Legea nr. 296/2001 privind extrădarea (M.Of. nr. 326/18.06.2001). 10. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române (M.Of. nr. 305/09.05.2002). 11. Legea nr. 143/26.07.2002 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (M.Of. nr. 362/03.08.2002). 12. Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (M.Of. nr. 440/24 iunie 2002). 94

13. OUG nr. 43/2002 (MO 244/11.04.2002); Legea nr. 503/2002 (M.Of. nr. 523/18.07.2002) şi OUG 24/2004 (MO 356/27.04.2004) privind Parchetul Naţional Anticorupţie. * Pentru ambele semestre de studiu

95