Drept Penal Special Curs Ii

DREPT PENAL SPECIAL CURS I I

Semestru II

12.04.2008

Nedenuntarea unor infractiuni - art.262 Cod penal Prin nedenunţare - ca faptă penală - se înţelege omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de lege. Definiţia (1) Omisiunea de a denunta de indata savarsirea vreuneia dintre infractiunile prevazute in art. 174, 175, 176, 211, 212, 2151, 217 alin. 2-4, art. 218 alin. 1 si art. 276 alin. 3 se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani. (2) Fapta prevazuta in alin. 1, savarsita de sot sau de o ruda apropiata, nu se pedepseste. (3) Nu se pedepseste persoana care, mai inainte de a se fi inceput urmarirea penala pentru infractiunea nedenuntata, incunostinteaza autoritatile competente despre acea infractiune sau care, chiar dupa ce s-a inceput urmarirea penala ori dupa ce vinovatii au fost descoperiti, a inlesnit arestarea acestora. Subiect Poate fi orice persoană fără să aibă o calitate specială. Latura obiectivă Infr. de nedenunţare este prin natura ei o faptă omisivă. Aceasta înseamnă că există o obligaţie legală de a face (în acest caz de a denunţa săvârşirea anumitor infracţiuni) pe care făptuitorul nu o îndeplineşte. Elementul material subzistă atunci când, având cunoştinţă de săvârşirea uneia, sau unor infracţiuni prevăzute de lege, o persoană se abţine să informeze de îndată despre acestea. Ceea ce nu se denunţă trebuie să fie, astfel cum prevede legea, o infracţiune săvârşită. Va exista obligaţia de denunţare numai atunci când făptuitorul are cunoştinţă de existenţa unei infracţiuni consumate sau de comiterea unei tentative, la infracţiunile în legătură cu, care există obligaţia de denunţare. Obligaţia de denunţare trebuie adusă la îndeplinire de îndată, adică neîntârziat. Aceasta prevedere nu constituie un termen în sensul propriu al cuvântului - situaţia va trebui analizată de la caz la caz, deoarece numai în funcţie de împrejurările concrete în care subiectul a luat cunoştinţă de existenţa infracţiunii se poate aprecia care a fost momentul în care acesta a avut efectiv posibilitatea de a informa. Denunţarea se poate face în scris, oral, prin intermediar sau orice mijloc de comunicare.

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Denunţul nu trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi formă prevăzute în art. 223 C.p.p., el fiind considerat apt de a-l disculpa cel care l-a făcut dacă prezintă suficiente date pentru ca cel care, primeşte denunţul să ia cunoştinţă că s-a săvârşit o faptă penală concretă dintre cele a căror denunţare este obligatorie. Vedem deci că termenul de "denunţ" în acest caz are înţelesul de "încunoştiinţare". Sesizarea se face la orice autoritate de stat nu numai la acea îndrituită de lege să instrumenteze cauza. Urmarea infracţiunii o constituie o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei în ceea ce priveşte activitatea de descoperire a unor infracţiuni săvârşite şi a persoanelor care le-au comis. Latura subiectivă Nedenunţarea fiind o infracţiune de inacţiune înseamnă că fapta se pedepseşte când este comisă atât cu intenţie, cât şi din culpă, fiind aplicabile dispoziţiile art.19 C.p.p. Făptuitorul are cunoştinţă de comiterea faptei din surse demne de încredere, fie nemijlocit. Nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege atunci când subiectul are cunoştinţă de fapte incomplete, disparate, care nu-i pot întregi imaginea unei infracţiuni. Consumarea Infracţiunea se consumă instantaneu la momentul în care luând cunoştinţă de săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile a căror denunţare este obligatorie, făptuitorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie de îndată. Tentativa nu este posibilă. Sancţiuni Pedeapsa închisorii 3 luni - 3 ani. Situaţii în care nedenunţarea nu se pedepseşte: o

Prima situaţie este atunci când nedenunţarea este săvârşită de soţ sau ~

rudă apropiată (art.262 al.2). Această circumstanţă are caracter personal şi profită numai acelora care o îndeplinesc la momentul săvârşirii faptei. o

A doua situaţie se referă la persoana care mai înainte de a fi început urm.

penală ptr. infracţiunea nedenunţată, încunoştiinţează autorităţile competente despre acea infracţiune. De asemenea nu se pedepseşte persoana care chiar dacă s-a început urm. penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi a înlesnit arestarea acestora. Prin expresia "a înlesnit arestarea" se înţelege un ajutor efectiv acordat autorităţilor ptr. arestarea vinovaţilor.

Omisiunea sesizărilor organelor judiciare - arte 263 Cod penal 2

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Intre persoanele ce fac parte din cele prev. de art.147 şi organele judiciare trebuie să existe o strânsă legătură în combaterea fenomenului infracţional. Funcţionarilor publici revenindu-le obligaţia de a încunoştiinţa organele competente, prevăzute de lege, despre săvârşirea infracţiunilor de care au luat cunoştinţă cu ocazia serviciului. Definiţia (1) Fapta functionarului public care, luand cunostinta de savarsirea unei infractiuni in legatura cu serviciul in cadrul caruia isi indeplineste sarcinile, omite sesizarea de indata a procurorului sau a organului de urmarire penala, potrivit legii de procedura penala, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 5 ani. (2) Daca fapta este savarsita de catre un functionar public cu atributii de conducere sau de control, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 7 ani. Subiect Determinat, numai funcţionarul public în înţelesul art.147 Cod penal. Latura obiectivă Conduita făptuitorului constă în omisiunea sesizării de îndată a unei infracţiuni în legătură cu serviciul său. Elementul material al faptei este alcătuit totdeauna dintr-o inacţiune. Eventualele acte comisive pe care le-ar săvârşi făptuitorul (de exemplu, întocmirea unor acte de serviciu astfel încât din ele să nu rezulte faptul că a luat cunoştinţă de o infracţiune în legătură cu serviciul său\ nu fac parte din elementul material al faptei ce sunt, eventual, mijloace de4probă pentru dovedirea neîndeplinirii obligaţiei de denunţ. Obligaţia de a denunţa fapta trebuie realizată de îndată (termenul având acelaşi înţeles ca în cazul nedenunţării unor infracţiuni prev. de art.262 C.p.). Ceea ce nu se denunţă este o infracţiune săvârşită în legătură cu serviciul în cadrul căruia făptuitorul (funcţionarul public) îşi îndeplineşte sarcinile. Este vorba nu numai de o infracţiune dintre cele cuprinse în capitolul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, ci orice altă infracţiune privitoare la serviciul făptuitorului. Sesizarea trebuie făcută unui destinatar precis care este procurorul sau organul de urm. penală. Denunţul chiar făcut de îndată, dar altui organ decât celui de urm. penală sau procurorului, nu îl exonerează pe făptuitor de răspundere penală, în afară de cazul în care a fost determinat la acesta de o împrejurare independentă de voinţa sa. Urmare infr. este o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. Latura subiectivă Infr. se poate comite cu intenţie sau din culpă. Consumarea şi tentativa Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care s-a epuizat intervalul de timp obiectiv necesar ptr. a aduce la cunoştinţă autorităţilor indicate de lege existenţa infracţiunii. 3

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Acest interval de timp se apreciază realist în funcţie de posibilităţile pe care efectiv le avea la îndemână şi pe care le cunoştea făptuitorul. Tentativa nu este posibilă. Sancţiunea Art. 263 al. 1 - închisoare 3 luni - 5 ani. Art. 263 al.2 - închisoare 6 luni - 7 ani. Forma agravantă este aceea când fapta se săvârşeşte de către un subiect cu o calitate specială - funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control. Favorizarea infractorului - art.264 Cod penal Prin acest articol se apără relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, ptr. a căror rezolvare nestingherită infractorii nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal, raportului juridic de executare a pedepsei, raporturi în care participă ca subiecţi având drepturi şi obligaţii sau să beneficieze de anumite rezultate ale infracţiunii. Activitatea juridică periclitată este tocmai activitatea organelor competente pe parcursul procesului penal, începând cu actele de urm. penală şi terminând cu cele de executare. Definiţia – (1) Ajutorul dat unui infractor fara o intelegere stabilita inainte sau in timpul savarsirii infractiunii, pentru a ingreuna sau a zadarnici urmarirea penala, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsuI infractiunii, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 7 ani. (2) Pedeapsa aplicata favorizatorului nu poate fi mai mare decat pedeapsa prevazuta de lege pentru autor. (3) Favorizarea savarsita de sot sau de o ruda apropiata nu se pedepseste.

Subiect Nu se cere o calitate aparte, poate fi orice persoană. De menţionat că legea condiţionează existenţa favorizării de absenţa vreunei înţelegeri stabilită înainte sau în timpul infracţiunii de referinţă, între favorizatul unei infracţiuni şi infractorul favorizat. In cazul existenţei unei asemenea înţelegeri fapta poate fi calificată ca o complicitate. Latura obiectivă Ajutorul dat unui infractor, care constituie elementul material al acestei infracţiuni, poate consta dintr-o acţiune sau inacţiune. Spre exemplu făptuitorul, portar la o societate, nu controlează intenţionat pe cel care scoate din unitate bunurile sustrase - favorizarea se săvârşeşte în acest caz prin omisiune. Sau făptuitorul ascunde infractorul evadat pentru a nu fi prins favorizarea se săvârşeşte printr-o acţiune. Termenii legii semnifică sprijinirea certă, efectivă a unui infractor. Actele comisive şi omisive prin care ajutorul este dat infractorului trebuie să aibă calitatea 4

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

de a-l sprijini pe acesta, de a-i sluji pentru a se sustrage de la urm. penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, ori pentru a-i asigura folosul sau produs infracţiunii. Ajutorul dat infractorului trebuie să vizeze urm. penală, judecata sau executarea pedepsei, în sensul îngreunării acestora (creării de dificultăţi) sau "zădărnicirii" lor (a se face inutile, neeficiente). Cea de a doua modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii, reprezintă o sprijinire a infractorului pentru ca el să-şi asigure folosul ori produs infracţiunii. Prin folos al infracţiunii se înţelege orice profit material sau moral pe care făptuitorul şi l-a creat prin fapta penală săvârşită, iar prin produs al infracţiunii se înţelege numai ceea ce a rezultat nemijlocit din infracţiune. Ajutorul se poate da, în cazul favorizării personale, oricând în intervalul de timp de la săvârşirea infracţiunii şi până la executarea pedepsei. Ajutorul poate fi nemijlocit (direct) sau imediat (spre pildă prin intermediul unei terţe persoane). Atunci când infractorul favorizat este ajutat prin mijloace care constituie prin ele însele infracţiuni se va aplica regula concursului de infracţiuni. Efectul cauzei subzistă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale. Acest element al laturii obiective este realizat chiar dacă ajutorul dat infractorului deşi avea aptitudinea să producă un astfel de rezultat, totuşi din motive independente de voinţa celui care îl acordă nu a condus la o reală împiedicare a înfăptuirii justiţiei în cauza respectivă. Dacă ajutorul oferit nu a fost primit de infractor sau nu s-a folosit de el, fapta de favorizare nu există. Latura subiectivă Fapta este pedepsită numai atunci când se comite cu intenţie. In momentul în care se săvârşeşte fapta de favorizare, subiectul activ, pe de o parte, trebuie să ştie că s-a comis o infracţiune al cărui autor, instigator sau complice beneficiază de ajutorul său, iar pe de altă parte, ştie că acea infracţiune a fost consumată ori a rămas în stare de tentativă. Consumarea şi tentativa Favorizarea infractorului este una dintre acele infracţiuni a căror urmare socialmente periculoasă se consideră a fi îndeplinită fie şi numai în momentul în care s-a produs pericolul de lezare a valorii apărate de lege. In acel moment fapta s-a consumat. Tentativa nu se pedepseşte. Sancţiuni Închisoare 3 luni - 7 ani, cu precizarea că pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât cea aplicată autorului. Există un caz de nepedepsire ce constă în acea că favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte. 5

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare - art.265 Cod penal Codul penal reţine ca infracţiune neîncunoştiinţarea organelor judiciare despre anumite împrejurări care, cunoscute fiind, ar putea contribui la afirmarea nevinovăţiei unei persoane aflate în arest preventiv, în stare de judecată sau care a fost deja condamnată. Definiţia – (1) Fapta de a nu aduce la cunostinta organelor judiciare a unor imprejurari care, daca ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovatiei unei persoane trimise in judecata sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane tinute in arest preventiv pe nedrept, se pedepseste cu inchisoare de 3 luni la 1 an sau cu amenda. (2) Fapta prevazuta in alineatul precedent nu se pedepseste daca prin aducerea la cunostinta, persoana care are aceasta obligatie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru sotul sau sau pentru o ruda apropiata.

Subiect Nu este circumstanţiat putând fi orice persoană. De menţionat că pentru existenţa acestei infracţiuni există o condiţie preexistentă săvârşirii faptei şi anume situaţia unei persoane, alta decât făptuitorul, care pe nedrept se află în stare de arest, fie de judecată, sau este condamnată. Latura obiectivă Fapta se comite printr-o inacţiune constând în neîndeplinirea unei obligaţii legale. Este o atitudine pasivă a făptuitorului cu privire la realizarea unui comandament social, juridic şi moral, de a aduce la cunoştinţă organelor judiciare împrejurările care îi sunt cunoscute şi de care depinde dovedirea nevinovăţiei unei persoane. In conceptul de împrejurări care pot dovedi nevinovăţia unei persoane într-un proces penal, se include orice element de fapt care serveşte la constatarea inexistenţei vinovăţiei unei asemenea persoane. Lipsa vinovăţiei nu se referă numai la latura subiectivă a faptei penale, ci la toate trăsăturile esenţiale ale acesteia, astfel cum ele sunt prevăzute în art.17 C.p. Având în vedere că pentru existenţa unei anumite infracţiuni este necesară întrunirea cumulativă a tuturor cerinţelor esenţiale prevăzute de lege pentru întreaga structură a infracţiunii, datele deţinute de subiectul activ se pot referi la oricare din aceste cerinţe. Instanţa de judecată va aprecia dacă împrejurările cunoscute de făptuitor aveau sau nu o asemenea calitate. Destinatarul încunoştiinţării este în mod obligatoriu un organ judiciar. Dacă o persoană nu informează despre împrejurări pe care organul judiciar le ştia la momentul în care ea a luat cunoştinţă despre ele, fapta nu va fi infracţiune, chiar dacă subiectul a fost de rea credinţă. Aceasta pentru că numai cu latura subiectivă nu putem întregi conţinutul unei infracţiuni. Incunoştiinţarea poate fi făcută în orice mod : în scris, oral, prin intermediar. Este valabilă încunoştiinţarea făcută printr-o scrisoare anonimă, sau semnată cu pseudonim, dacă, se poate stabili 6

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

apartenenţa unei asemenea sesizări. Fapta este periculoasă deoarece poate naşte o eroare juridică. Latura subiectivă Fapta se săvârşeşte atât cu intenţie (directă sau indirectă) cât şi din culpă, aceasta din urmă deoarece, fiind vorba de inacţiune, legea nu incriminează săvârşirea faptei numai cu intenţie. Consumarea şi tentativa Consumarea faptei are loc în momentul în care făptuitorul, întârzie să aducă la cunoştinţă autorităţii informaţiile pe care le deţine. Tentativa nu se pedepseşte. Sancţiune Închisoare de la 3 luni la 1 an sau amenda. In aliniatul ultim se prevede un caz de nepedepsire dacă, prin sesizare, persoana care avea această obligaţie ar fi produs un prejudiciu pentru ea, pentru soţul său sau o rudă apropiată. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă

- art.266 Cod penal

Fapta constituie o variantă a abuzului în serviciu contra intereselor persoanei, subiectul (făptuitorul este individualizat, fiind funcţionar, iar urmarea socialmente periculoasă se răsfrânge în principal asupra bunei desfăşurări a activităţii unor organe de stat care în acest caz sunt cele ce înfăptuiesc justiţia. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă sunt fapte care primejduiesc relaţiile sociale de justiţie penală, însă fapta are şi un obiect juridic secundar alcătuit din raporturile de ordin social privitoare la onoarea, libertatea, integritatea corporală şi sănătatea persoanei. Definiţia – (1) Retinerea sau arestarea nelegala, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, masuri de siguranta sau educative, in alt mod decat cel prevazut prin dispozitiile legale, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani. (2) Intrebuintarea de promisiuni, amenintari sau violente impotriva unei persoane aflate in curs de cercetare, ancheta penala ori de judecata, pentru obtinerea de declaratii, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. (3) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si intrebuintarea de promisiuni, amenintari sau violente, fata de un martor, expert sau interpret.

Subiect Subiectul este individualizat şi în raport de calificarea faptei poate fi: a) La art.266 al. 1 teza I (în cazul reţinerii sau arestării nelegale) autorul este numai persoana care în cursul urm. penale ori în faza de judecată este competentă să ia măsura reţinerii sale după caz a arestării - deci organul de poliţie şi procurorul. 7

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

b) La art.266 al.I teza II (supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel legal) autor poate fi numai o persoană care are atribuţii de serviciu, organizarea şi supravegherea executării pedepsei măsurii de siguranţă sau a celei educative - de exemplu organul administrativ de la locul executării pedepsei cu închisoarea, care organizează munca deţinuţilor. c) La art.266 al.2 ( cercetarea abuzivă) autorul poate fi organul de cercetare (poliţie, S.R.I.) procuror sau judecător, deoarece numai aceste persoane sunt abilitate să ia declaraţii în procesul penal. Latura obiectivă In ce priveşte reţinerea sau arestarea nelegală (art.266 al.1 teza I) fapta constă atât într-o acţiune cât şi într-o inacţiune. Atât arestarea cât şi reţinerea sunt ipostaze alternative ale elementului material al faptei. Ele au o trăsătură comună şi anume caracterul ilegal, adică măsura a fost luată fără condiţiile prevăzute de lege. Fapta constă într-o inacţiune atunci când se săvârşeşte prin obţinerea organului obligat a pune în libertate un reţinut sau arestat în momentul în care reţinerea sau arestarea au devenit nelegale. Săvârşeşte de asemenea, această infracţiune acela care având însărcinarea de serviciu de a primi arestaţi şi de a organiza deţinere a în locuri special prevăzute de lege pentru acesta, primeşte în deţinere o persoană fără a exista temeiul legal al arestării sau reţinerii. Referitor la art. 266 aLI teza II, elementul material constă şi aici într-o acţiune sau inacţiune. Fapta constă într-o acţiune atunci când o persoană este supusă efectiv la executarea unei pedepse într-un mod contrar decât cel prevăzut de lege. Acţiunea de "supunere" înseamnă aducerea unei persoane în situaţia de executare într-un mod nelegal al pedepsei, măsurilor de siguranţă sau educative. Nu are relevanţă cum făptuitorul provoacă această situaţie (prin înşelăciune, prin constrângere morală sau fizică). In anumite situaţii însă, când elementul material este realizat prin mijloace de fapt care constituie prin ele însele infracţiuni, devin aplicabile regulile concursului de infracţiuni. In art.266 al.2 se incriminează cercetarea abuzivă unde de regulă elementul material se săvârşeşte printr-o acţiune, la aceasta ducându-ne noţiune a de "întrebuinţare". Prin promisiuni se înţelege oferirea subiectului prin adiacent, de foloase de ordin material şi moral. Nu are relevanţă faptul că aceste avantaje au sau nu vreo legătură cu procesul penal în care victima este implicată. Nu intră în sfera elementului material al faptei prezentarea către persoana cercetată, anchetată sau judecată a avantajelor legale de care acesta s-ar bucura dar ar recunoaşte faptele de care este acuzat. 8

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Prin ameninţări se înţelege săvârşirea faptei prev. şi ped. de art. 193 C.p. Nu constituie infracţiune ameninţarea victimei cu exercitarea căilor legale împotriva sa sau cu o sancţiune prevăzută de lege. Prin violenţe se înţelege provocarea vreuneia din urmările prevăzute de art.180 sau 181 Cod penal. Promisiunile, ameninţarea sau violenţa, ca ipostaze ale elementului material al faptei, se pot realiza alternativ dar nu este exclusă şi realizarea lor cumulativă. In principiu fapta se săvârşeşte asupra persoanei cercetate sau judecate, dar în cazul ameninţării sau violenţelor, persoana primejduită poate fi soţul sau rudă apropiată a victimei. In toate modalităţile normative ale cercetării abuzive, făptuitorul urmăreşte obţinerea de declaraţii. Deci, aici nu se incriminează întrebuinţarea de promisiuni sau violenţe ca acţiuni ilicite în sine, ci este necesar ca toate aceste acţiuni nelegale să fie subordonate unui scop, şi anume acela de obţinere de declaraţii din partea victimei. Nu interesează dacă declaraţiile ce se solicită sunt sau nu conforme cu realitatea, căci nu este admisibilă însăşi metoda prin care ele încearcă a fi obţinute. Latura subiectivă Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este intenţia directă sau indirectă. Săvârşirea faptei din culpă este posibilă dar în acest caz, fapta nu va constitui această infracţiune. Făptuitorul trebuind să realizeze caracterul ne legal al activităţii sale şi să intenţioneze al obţine. Consumarea şi tentativa Tentativa nu se pedepseşte deşi este posibilă. Fapta se consumă astfel: - în cazul art.266 al.1 teza I în momentul în care s-a dispus sau s-a aplicat măsura preventivă a reţinerii sau arestării în condiţii nelegale. - în cazul art.266 al.1 teza II de îndată ce subiectul pasiv adiacent a fost supus la executarea într-un mod nelegal a unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative. - în cazul art.266 al.2 în momentul întrebuinţării efective de promisiuni, ameninţări sau violenţe. Sancţiuni La aliniatul 1 - închisoare 6 luni - 3 ani. La aliniatul 2 - închisoare 1 an - 5 ani. Supunere la rele tratamente - art.267 Cod penal Prin această incriminare se dă curs , pe planul legislaţiei interne, unor reglementări cu, caracter internaţional care prevăd că nimeni nu poate fi supus la torturi, pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Definiţia – Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate in stare de retinere, 9

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

detinere ori in executarea unei masuri de siguranta sau educative se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.

Subiect Autor al faptei nu poate fi decât un funcţionar sau alt salariat care are ca atribuţii de serviciu organizarea, conducerea, supravegherea, paza sau tratamentul ( medico-educativ al unor persoane aflate în stare de reţinere sau deţinere, ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative. Infracţiunea se poate săvârşi numai dacă preexistă starea efectivă de reţinere, deţinere sau de executare a unei măsuri de siguranţă sau educative. Nu interesează sub aspectul existenţei infracţiunii, dacă măsurile luate au fost sau nu legale şi temeinice, câtă vreme în baza lor a subzistat starea de reţinere, deţinere sau măsura respectivă. Latura obiectivă Infr. se săvârşeşte atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune, constând în supunerea la tratamente inumane a subiectului pasiv. Prin supunerea la rele tratamente se înţelege obligarea victimei la o executare a reţinerii, deţinerii sau măsurilor de siguranţă sau educative într-un mod nelegal care îi periclitează sănătatea, integritatea corporală ori aduc atingere demnităţii acestuia. Obligarea victimei la un asemenea tratament .poate fi făcută şi prin violenţe fizice /art.180) sau presiuni psihice. Fapta poate intra în concurs cu infr. prev. de art.182, 183 sau orice faptă penală corespunzătoare urmăririi cauzate de relele tratamente aplicate, ptr. care legiuitorul a prevăzut o pedeapsă mai mare ca cea de la art.267 C.p. Latura subiectivă Infr. se comite numai cu intenţie directă sau indirectă. Consumarea Consumarea are loc instantaneu la momentul săvârşirii elementului material. Tentativa nu se pedepseşte. Sancţiuni Inchisoarea de la 1 la 5 ani. Tortura - art.267

1

Cod penal

Apariţia în c.p. a acestei infr. este rezultatul aderării României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzimi, inumane sau degradante (Legea 19 din 9 octombrie 1990). Definiţia – (1) Fapta prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, fizice ori psihice, indeosebi cu scopul de a obtine de la aceasta persoana sau de la o persoana terta informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta

10

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

persoana l-a comis ori este banuit ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o forma de discriminare oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau astfel de suferinte sunt aplicate de catre un agent al autoritatii publice sau de orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. (2) Daca fapta prevazuta la alin. 1 a avut vreuna din urmarile aratate in art. 181 sau 182, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani. (3) Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseste cu detentiune pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani. (4) Tentativa se pedepseste. (5) Nici o imprejurare exceptionala, oricare ar fi ea, fie ca este vorba de stare de razboi sau de amenintari cu razboiul, de instabilitate politica interna sau de orice alta stare de exceptie, nu poate fi invocata pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autoritati publice. (6) Faptele prevazute in alin. 1 nu constituie infractiunea de tortura daca durerea sau suferintele rezulta exclusiv din sanctiuni legale si sunt inerente acestor sanctiuni sau ocazionate de ele.

Subiect Subiectul este calificat, fiind vorba de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează oficial, personal sau prin interpus . Latura obiectivă Elementul material al faptei are mai multe ipostaze normative: a) provocarea unei dureri sau suferinţe puternice fizice sau psihice. Elementul material se analizează judiciar, deoarece în această variantă fapta nu există dacă instanţa apreciază că durerile sau suferinţele nu sunt puternice. b) aplicarea unei pedepse victimei. Prin pedeapsă se înţelege orice sancţiune injustă, nepermisă de lege, tinzând să înfrângă voinţa victimei, sau pur şi simplu să-i provoace suferinţe fizice sau morale. c) a intimida victima înseamnă a-i inspira teamă, spaimă faţă de un posibil rău ce i s-ar putea face ei sau unei terţe persoane. d) Exercitarea de presiuni este reprezentată de constrângerea fizică sau morală a victimei. Această constrângere nu trebuie să îndeplinească toate cerinţele prev. de art.46 C.p., dar acţiune a făptuitorului trebuie să pericliteze serios, semnificativ drepturile victimei. Latura subiectivă Fapta se comite numai cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Fapta are un scop ce constă în încercarea de a obţine din partea victimei, declaraţii, mărturisiri, orice fel de informaţii pe care le doreşte agentul. 11

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Consumarea şi tentativa Consumarea are loc când s-a produs vreunul din rezultatele prev. de art.26i al. 1-3 Cod penal. Tentativa se pedepseşte. Sancţiuni Al. 1 - închisoare 2-7 ani. al..2 - închisoare 3-10 ani. Al..3 - închisoare 15 - 25 ani. Legiuitorul a introdus prin al.2 şi al.3 două agravante, constând pe de o parte în urmărire prev. de art.181-182 C.p. iar pe de altă parte, în moartea victimei. In norma juridică este ins erată o dispoziţie menită să împiedice motivarea faptei de către agent, pe orice fel de considerente (starea de război, instabilitate politică, etc.) inclusiv prin invocarea ordinului superiorului sau a unei autorităţi publice. Nu vor fi considerate urmări ale acestei infracţiuni, durerile sau suferinţele care rezultă exclusiv din sancţiunile legale şi sunt inerente acestora ori sunt ocazionate de ele. Represiunea nedreaptă - art.268 Cod penal Acest articol incriminează abuzurile săvârşite în forma represiunii penale îndreptate împotriva unor oameni nevinovaţi. Definiţia – Fapta de a pune in miscare actiunea penala, de a dispune arestarea, de a trimite in judecata sau de a condamna pe o persoana, stiind ca este nevinovata, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Subiect Nu poate fi subiect al acestei infracţiuni decât un organ judiciar care este abilitat să pună în mişcare acţiune a penală, să dispună arestarea, să trimită în judecată sau să condamne: deci procurorul şi judecătorul. Latura subiectivă Fapta se săvârşeşte printr-un număr limitat de acţiuni a căror realizare se poate face alternativ. Represiunea nedreaptă se poate comite numai prin punerea în mişcare a acţiunii penale, prin dispunerea arestării, prin trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane nevinovate. Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face de procuror pnn ordonanţă, ori în caz excepţional, de instanţa de judecată. A dispune arestarea înseamnă a se lua măsura arestării conform art.I36 al. 1 lit.c, art.I46, 148,233,267 C.p. de către procuror sau de instanţa de judecată în conformitate cu art.I47, 299,338 C.p. Sub acest aspect elementul material al faptei există de îndată ce altul care materializează 12

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

dispunerea acesteia a fost emis, chiar dacă această măsură nu a fost pusă în aplicare. Trimiterea în judecată este o altă modalitate normativă de săvârşire a infr. ce constă în dispunerea de către procuror prin rechizitoriu a trimiterii în judecată (art.262 C.p.p.). In caz excepţional această ipostază a elementului material al faptei o întâlnim şi în activitatea instanţei de judecată, în care ea se poate autoriza (art.335, 336 C.p.). A "condamna" are înţelesul de aplicare a unei sancţiuni de drept penal, ce se aplică prin intermediul hotărârii judecătoreşti, fiind o modalitate de soluţionare a procesului penal. (art.345 al. 1 C.p.p.). Pentru existenţa infracţiunii mai trebuie întrunită o condiţie şi anume, ca acţiunea făptuitorului să privească o persoană nevinovată. In accepţiunea art.268 C.p.p. se înţelege o persoană aflată într-una din situaţiile prev. de art. 10 lit.a-e C.p.p. Latura subiectivă Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă şi un element indispensabil îl constituie faptul că făptuitorul are cunoştinţă că persoana supusă represiunii penale este nevinovat. Consumarea şi tentativa Consumarea infr. se produce în mod instantaneu în momentul comiterii elementului material (al oricăreia dintre cele patru modalităţi normative). Tentativa nu se pedepseşte. Sanctiunea Inchisoare de la 2 la 7 ani.

Evadarea - art. 269 Cod penal Această incriminare reprezintă intenţia legiuitorului de a asigura condiţii optime ptr. desfăşurarea şi finalizarea procesului penal. Definiţia – (1) Evadarea din starea legala de retinere sau de detinere se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani. (2) Daca fapta este savarsita prin folosire de violente, de arme sau de alte instrumente ori de catre doua sau mai multe persoane impreuna, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 8 ani. (3) Pedeapsa aplicata pentru infractiunea de evadare se adauga la pedeapsa ce se executa, fara a se putea depasi maximul general al inchisorii. (4) Tentativa se pedepseste.

Subiect Este circumstanţiat fiind persoana care se află în stare de reţinere sau deţinere. Latura obiectivă Fapta se săvârşeşte printr-o acţiune comisivă. 13

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Făptuitorul se sustrage (fuge) din starea legală de reţinere sau deţinere. Nu este posibilă săvârşirea faptei printr-o inacţiune. Legiuitorul nu a legat de un anumit loc existenţa stării de deţinere sau reţinere şi de aceea oriunde s-ar executa reţinerea sau deţinere a legală, dacă făptuitorul părăseşte în mod nelegal această stare de fapt, el săvârşeşte infr. de evadare. Astfel va fi considerat evadat cel care fuge de sub escortă, de la locul de muncă în executarea unei pedepse privative de libertate sau dintr-un institut medical-educativ în care a fost internat în stare de arest preventiv sau dintr-o unitate militară disciplinară. Evadarea unei persoane pe motivul că nu se face vinovat de învinuirea ce i se aduce, va fi pedepsită conform art.269 C.p., chiar dacă în cadrul procesului penal, se constată, în drept existenţa nevinovăţiei sale. Acesta deoarece fapta a condus la o perturbare a desfăşurării normale a procesului penal. Latura subiectivă Fapta se săvârşeşte cu intenţie. Eroarea de fapt cu privire la situaţia de privare legală de libertate în care făptuitorul s-ar afla, trebuie dovedită de acesta. Prin modul în care se săvârşeşte fapta autorul evidenţiază intenţia sa de a părăsi definitiv starea de privare de libertate. Consumarea şi tentativa Infr. se consumă în momentul în care cel aflat în stare legală de reţinere sau deţinere a ieşit complet de sub imperiul acesteia devenind liberi datorită activităţii sale ilegale. Tentativa infr. se pedepseşte. Sancţiunea art.269 al. 1 - 6 luni la 2 ani art. 269 al.2 - 2 ani la 8 ani In art. 269 al.3 se prevede o derogare de la regula concursului de infracţiuni, în sensul că pedeapsa aplicată ptr. evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se depăşi maximul general al pedepsei. Formele agravante Art.269 al.2 : - săvârşirea evadării prin folosirea de violenţe, de arme sau alte instrumente. Prin violenţe se înţelege violenţele fizice şi psihice inclusiv ameninţarea. Urmările prev. de art.180 şi 181 C.p. intră în conţinutul infracţiunii. Alte instrumente folosite pentru evadare înseamnă unelte de orice fel, diverse substanţe, dispozitive, aparate, care trebuie folosite efectiv de făptuitor în realizarea evadării. - săvârşirea evadării de 2 sau mai multe persoane împreună, care să săvârşească fapta în calitate de autori, fiind necesară conlucrarea în vederea evadării. 14

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

In Decretul 141/1990 în art.1 alin.4 se prevede ca infracţiune fapta persoanelor aflate în stare legală de reţinere sau deţinere care produc acte de dezordine şi se manifestă violent împotriva cadrelor militare cu atribuţii de comandă, pază şi supraveghere, sancţionând-o cu închisoarea de la 3 la 10 ani. Pedeapsa aplicată se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se depăşi maximul general. Înlesnirea evadării - art.270 Cod penal Articolul de lege sancţionează o faptă ce un semnificativ pericol social ptr. înfăptuirea justiţiei. Definiţia (1) Inlesnirea prin orice mijloace a evadarii se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani, iar daca fapta s-a savarsit de catre o persoana care avea indatorirea de a pazi pe cel care a evadat, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Inlesnirea evadarii in conditiile art. 269 alin. 2 se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 8 ani, iar daca fapta este savarsita de o persoana care avea indatorirea de a pazi pe cel care a evadat, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani. (3) Inlesnirea evadarii unei persoane retinute, arestate sau condamnate pentru o infractiune pentru care legea prevede o pedeapsa mai mare de 10 ani, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 10 ani, iar daca fapta este savarsita de o persoana care avea indatorirea de a pazi pe cel care a evadat, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 12 ani. (4) Inlesnirea evadarii savarsita din culpa, de catre o persoana care avea datoria de a pazi pe cel care a evadat, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani. (5) Tentativa la faptele prevazute in alin. 1, 2 si 3 se pedepseste.

Subiect Subiectul activ este individualizat în persoana aceluia care are îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat în situaţiile prev. de art.270 al.1 teza II, art.270 a1.2 teza II, art.270 al.3 teza II şi art.270 al.4 In legătură cu acest subiect individualizat, trebuie deosebite două cerinţe esenţiale care trebuie să se realizeze cumulativ: îndatorirea de a păzi pe cei legalmente deţinuţi sau reţinuţi, ce trebuie să fie oficială (să constituie o îndatorire de serviciu) iar pe de altă parte această îndatorire trebuie să existe în momentul comiterii faptei în raport cu cel care a evadat sau a încercat acest lucru. Latura obiectivă Infr. se poate săvârşi fie printr-o acţiune fie printr-o inacţiune, neexistând modalităţi normative, fapta se poate săvârşi prin orice mijloace. Când făptuitorul este chiar persoana ce avea obligaţia de a păzi pe cel evadat, fapta se săvârşeşte de regulă printr-o acţiune sau inacţiune prilejuită de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. 15

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Este necesar ca ajutorul pe care îl dă făptuitorul să fie apt de a facilita evadarea. In cazul faptelor prin in acţiune este necesar ca omisiunea făptuitorului să privească obligaţia de serviciu de al păzi pe cel care a evadat. Latura subiectivă La variantele prev. de art.270 a1.I-3, constă în intenţia directă sau indirectă, fiind şi o excepţie prev. de art.270 al.4 când fapta se produce din culpă. Pentru stabilirea culpei se va observa care erau îndatoririle de serviciu ale făptuitorului şi în raport cu acestea care a fost conduita sa concretă care a înlesnit evadarea. Consumarea şi tentativa Infracţiunea s-a comis în momentul în care s-a săvârşit fie evadarea, fie tentativa evadării. Tentativa se pedepseşte cu excepţia când aceasta s-a comis în condiţiile art.270 al. 4 Cod penal. Sancţiunea Art.270 a1.1 teza 1 - 1 -5 ani. teza II - 2 - 7 ani Art.270 a1.2 teza 1 - 2 - 8 ani teza II - 3 - 10 ani Art. 270 a1.3 teza 1 - 3 - 10 ani teza II - 3 - 12 ani Art. 270 al.4 - 3 luni - 2 ani.

Nerespectarea hotărârii judecătoreşti - art.271 Cod penal Înfăptuirea justiţiei presupune atât desfăşurarea în cele mai bune condiţii, a procesului judiciar şi finalizarea cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti cât şi realizarea acestei hotărâri în concret. Definitia (1) Impotrivirea la executarea unei hotarari judecatoresti, prin amenintare fata de organul de executare se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani, iar daca fapta a fost savarsita prin acte de violenta, pedeapsa este de unu la 5 ani. (2) Impiedicarea unei persoane de a folosi o locuinta ori parte dintr-o locuinta sau imobil, detinute in baza unei hotarari judecatoresti, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. (3) Daca fapta prevazuta in alin. 2 se savarseste prin amenintare, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar daca fapta a fost savarsita prin acte de violenta, pedeapsa este inchisoarea de la unu la 5 ani.

16

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

(4) Nerespectarea hotararilor judecatoresti, prin sustragerea de la executarea masurilor de siguranta prevazute in art. 112 lit. c si d si g se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda. (5) Nerespectarea hotararilor judecatoresti, prin neexecutarea, cu rea credinta a pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice, prevazute in art.714 si 715 alin. (2), se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.

Subiect Subiectul este calificat numai în situaţia prevăzută de art.271 a1. ultim, făptuitorul în acest caz putând fi numai acela care are obligaţia - stabilită peste hotărâre judecătorească de a executa o măsură de siguranţă din cele prevăzute de art.1l2 lit.c sau d C.p. Latura obiectivă Se prevede în text trei modalităţi de săvârşire a infracţiunii : a) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin acte de violenţă sau ameninţare faţă de organul de executare. Elementul material constă din atitudinea făptuitorului de împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti. Actele pe care le săvârşeşte făptuitorul sunt de violenţă şi ameninţare (actele de violenţă include până la elementul material al infr. prev. de art.180 a1.2 iar ameninţarea este cea prev. de art. 193 C.p.). Dacă împotrivirea la executare nu se face prin acte de violenţă sau ameninţare, fapta nu va constitui infr. de nerespectare a hotărârii judecătoreşti. b) Impiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti. In forma simplă a acestei modalităţi, fapta se săvârşeşte fără violenţă sau ameninţare. In situaţia însă în care s-ar săvârşi prin altfel de mijloace atunci vor fi incidente dispoziţiile art.271 a1.3 c) Nerespectarea hotărârii judecătoreşti prin sustragere de la executarea măsurilor de siguranţă prev. de art.112 lit.c şi d C.p.p. In această modalitate infr. se săvârşeşte printr-o acţiune sau in acţiune ŞI constă în sustragerea de la executarea unor măsuri de siguranţă expres prevăzute de legiuitor, aceste măsuri sunt: interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie (art.1l2 lit.e C.p.) şi interzicerea de a se afla într-o localitate (art.112 lit.d C.p.). Latura subiectivă Vinovăţia presupune unele aspecte a căror realizare cumulativă este obligatorie: făptuitorul cunoaşte calitatea persoanei care pune în executare hotărârea şi ştie că se împotriveşte la executarea unei hotărâri judecătoreşti, vrând să zădărnicească executarea, din acest motiv fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Tentativa nu se pedepseşte. 17

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Consumarea şi tentativa Fapta se consumă în momentul săvârşirii violenţei sau ameninţării contra organului de executare, ca manifestare a împotrivirii la executare, ca manifestare a împotrivirii la executarea unei hotărâri judecătoreşti. Nu are relevanţă dacă în urma împotrivirii, hotărârea a fost sau nu executată. Tentativa nu se pedepseşte. Sancţiunea Art. 271 a1.1 teza I - 6 luni - 3 ani teza II - 1 an - 7 ani Art. 271 a1.2 - 3 luni - 2 ani sau amenda Art. 271 a1.3 - teza 1 - 6 luni - 3 ani teza II - 1 - 5 ani. Art. 271 al. 4 - 1 lună - 3 luni sau amenda. Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri - art.272 Cod penal Fapta sancţionează lipsa organului judiciar de posibilitatea de a folosi înscrisurile necesare rezolvării cauzei. Definiţia – Retinerea sau distrugerea unui inscris emis de un organ de urmarire penala, de o instanta de judecata sau de un alt organ de jurisdictie, ori impiedicarea in orice mod ca un inscris destinat unuia dintre organele sus-aratate sa ajunga la acesta, cand astfel de inscrisuri sunt necesare solutionarii unei cauze, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.

Subiect Nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană. Obiectul material Îl constituie înscrisurile emise de organele judiciare sau care sunt adresate acestor organe. Intră în această noţiune atât original ele înscrisurilor cât şi copiile lor, precum şi manuscrisele care slujesc scopului arătat. (Practica a statuat că actele notariale nu fac parte din aceste înscrisuri). Înscrisul consemnează orice măsură care este necesară desfăşurării procesului, ori care marchează finalitate a unei faze a procesului sau consemnează soluţia dată în cauză ori rezolvă chestiuni premergătoare. De asemenea fac parte din această categorie fac parte şi înscrisurile privitoare la executarea hotărâri lor ori la exercitarea unei căi de atac. In momentul săvârşirii faptei nu este necesar ca procesul de soluţionare a cauzei să fie în curs. Deci intră în această sferă înscrisurile cărora organele judiciare le conferă această valoare chiar dacă ulterior se constată că nu puteau sluji acestui scop. Aceasta deoarece nimănui, în afară de însuşi organul judiciar, nu îi este permis să aprecieze cu de la sine putere, dacă un anumit înscris este necesar soluţionării unei cauze sau nu. Fapta se săvârşeşte prin distrugere sau reţinere. Reţinerea înseamnă a se opri înscrisul la 18

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

sine sau la o altă persoană astfel încât organele care l-au emis să nu-l poată folosi în întreaga lui finalitate. Prin distrugere se înţelege acţiune a de nimicire a înscrisului inclusiv degradarea lui parţială ce-l fac inapt scopului ptr. care a fost întocmit. In art.272 teza II se incriminează împiedicarea în orice mod ca un înscris destinat unui organ judiciar să ajungă la acesta atunci cât înscrisul este necesar soluţionării cauzei. Expresia - împiedicarea în orice mod arată că mijloacele faptice nu sunt limitate de lege prin vreo cerinţă specială. Latura subiectivă Fapta se comite cu intenţie care poate fi directă sau indirectă, fiind necesar ca făptuitorul să ştie că distruge sau reţine un înscris al unui organ judiciar care este necesar soluţionării unei cauze şi astfel să zădărnicească înfăptuirea justiţiei. Consumarea şi tentativa Consumarea are loc instantaneu în momentul reţinerii, distrugerii sau împiedicării. Tentativa nu se pedepseşte. Sancţiunea Închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

19

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Art. 282 FALSIFICAREA DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI Noţiune şi definiţie. Sub această denumire, legiuitorul a incriminat în art.282 alin.1 c.p. falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror altor titluri ori valori asemănătoare, iar în art. 282 alin.2 c.p., punerea în circulaţie, în orice mod, a valorilor falsificate arătate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie. Deşi incriminate sub o denumire comună, faptele prevăzute de art. 282 c.p. constituie infracţiuni distincte. Prima faptă - falsificarea de monedă sau de alte valori - reprezintă infracţiunea principală, iar următoarele două fapte deţinerea şi punerea în circulaţie de monedă sau alte valori falsificate - sunt infracţiuni derivate şi subsecvente celei dintâi. Latura obiectivă. Infracţiunea principală presupune o acţiune de falsificare, adică de alterare a adevărului pe care moneda sau valoarea respectivă are destinaţia săexexprime.

l

Această acţiune se poate realiza prin contrafacere (plăsmuire) sau prin alterare( modificare). În primul caz se confecţionează o monedă sau o altă valoare prin imitarea monedei sau valorii adevărate, autentice. Nu este necesar ca imitarea să fie perfectă, fiind suficient ca aceasta să fie astfel făcută încât moneda sau valoarea contrafăcută, datorită aparenţei de autenticitate, să poată fi luată în considerare drept o monedă sau valoare adevărată. Dacă imitarea este însă atât de nereuşită încât nimeni nu ar putea lua moneda sau titlul de valoare falsificat drept adevărat, fapta nu constituie infracţiune. În cazul falsificării prin alterare, se modifică conţinutul sau aspectul unei monede sau a altei valori adevărate, creându-se , în felul acesta, o aparenţă necorespunzătoare adevărului pe care acea monedă sau valoare are destinaţia de a exprima. Atât falsificarea prin contrafacere cât şi falsificarea prin alterare pot fi efectuate prin variate procedee şi mijloace. Acţiunea de falsificare, realizată prin contrafacere sau alterare, trebuie să se refere la o monedă sau valoare inclusă în enumerarea făcută de text. 20

DREPT PENAL SPECIAL

CURS II

Această enumerare cuprinde : moneda metalică, moneda de hârtie, titlurile de credit public, cecurile, titlurile de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară sau de alte instituţii de credit competente, precum şi orice alte titluri sau valori asemănătoare. Moneda sau valoarea la care se referă acţiunea de falsificare poate fi şi o monedă sau o valoare străină. Într-un asemenea caz, moneda sau titlul de valoare străin trebuie să fie de natura monedelor sau titlurilor de valoare indicate de text. În sfârşit, pentru existenţa infracţiunii principale, se mai cere ca moneda sau titlul de valoare să aibă putere circulator, adică să se afle în mod legal în circuitul monetar sau financiar. Infracţiunile derivate prevăzute de art. 282 alin.2 c.p. presupun o acţiune de punere în circulaţie şi, respective, o acţiune de deţinere în vederea punerii în circulaţie a monedelor sau valorilor falsificate de felul celor indicate de text. Punerea în circulaţie constă în introducerea monedei sau valorii în circuitul monetar sau financiar (prin efectuarea de plăţi, schimburi, depuneri, etc.), iar deţinerea constă în primirea şi păstrarea monedei sau valorii., Nu interesează dacă deţinerea se face pentru sine sau pentru altul. Atât în cazul punerii în circulaţie cât şi în cazul deţinerii, moneda sau valoarea falsificată trebuie să fie de felul celor indicate de legiuitor. În cazul deţinerii, se mai cere ca acţiunea să fie săvârşită în vederea punerii în circulaţie a monedei sau valorii falsificate. Latura subiectivă. Atât infracţiunea principală cât şi cele derivate se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă. Tentativa şi consumarea Tentativa este pedepsită de lege (art.282 alin. final c.p.) . Infracţiunea principală se consumă în momentul când acţiunea de falsificare este executată, rezultând o monedă sau valoare cu aparenţă de autenticitate, iar infracţiunile derivate se consumă în momentul când moneda sau valoarea falsificată este pusă în circulaţie şi, respective, în momentul când o astfel de monedă sau valoare intră în posesia făptuitorului. În ultimul caz, fiind vorba de o infracţiune continuă, există şi un moment al epuizării care este momentul când încetează acţiunea de deţinere. Sancţiunea Atât infracţiunea principală cât şi cele derivate sunt sancţionate cu închisoare de la 2 la 7 ani şi i

nterzicerea unor drepturi. 21

Forme agravante. Potrivit alin.3 a1.art. 282 c.p., infracţiunea principală de falsificare de monedă sau de alte valori precum şi infracţiunile derivate de punere în circulaţie sau de deţinere în vederea punerii în circulaţie de monedă sau alte valori falsificate sunt mai grave dacă ar fi putut cauza sau au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar. Circumstanţa agravantă se referă la un rezultat posibil sau efectiv produs, care priveşte sistemul financiar. În primul caz, prin săvârşirea faptei,se creează numai posibilitatea producerii unei pagube importante sistemului financiar, iar în al doilea caz, această posibilitate este transformată într-o pagubă importantă produsă efectiv sistemului financiar. Dacă fapta ar fi putut produce o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii, iar dacă a cauzat o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Art. 283 FALSIFICAREA DE TIMBRE, MĂRCI ŞI BILETE DE TRANSPORT. Noţiune şi definiţie. Falsificarea de timbre, mărci poştale, bilete de transport sau punerea în circulaţie a unor astfel de valori falsificate prezintă pericol social, deoarece, pe de o parte, aduce atingere încrederii publice în autenticitatea timbrelor, mărcilor poştale etc. iar pe de altă parte , produce pagube instituţiilor care au căderea să le emită şi să le pună în circulaţie. De aceea, aceste fapte au fost incriminate şi, în raport, cu relaţiile sociale cărora le aduc atingere, au fost incluse în categoria infracţiunilor de fals. Astfel, sub denumirea "falsificarea de timbre, mărci sau bilete de transport", art,. 283 c.p. prevede şi sancţionează falsificarea de timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau transport, cupoane răspuns internaţional ori punerea în circulaţie a unor astfel de valori falsificate. Textul cuprinde două incriminări distincte : prima priveşte fapta principală de falsificare de

timbre, mărci poştale, etc., iar a doua, derivată, priveşte punerea în circulaţie a unor astfel de valori falsificate. Latura obiectivă Infracţiunea principală presupune o acţiune de falsificare de timbre, mărci poştale etc .. Această acţiune se poate realiza prin contrafacerea sau alterare şi, de regulă, prin procedee şi mijloace similare celor folosite în cazul falsificării de monedă sau de alte valori. Se mai cere ca acţiunea de falsificare să privească una dintre valorile cuprinse în enumerarea făcută de text (timbre, mărci poştale, plicuri poştale etc.) În sfârşit, este necesar ca produsul acţiunii de falsificare să corespundă timbrelor, mărcilor poştale etc. aflate oficial în circulaţie. Nu interesează dacă acţiune a de falsificare priveşte timbre, mărci poştale, etc. româneşti sau străine ( art. 284 c.p.). Infracţiunea derivată presupune o acţiune de punere în circulaţie de timbre, mărci poştale etc. falsificate. Se cere şi de data aceasta ca timbrele, mărcile poştale etc. să corespundă timbrelor, mărcilor poştale etc. aflate oficial în circulaţie. Latura subiectivă. Atât infracţiunea principală cât şi cea derivată se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă. Tentativa şi consumarea. Tentativa este pedepsită în cazul ambelor infracţiuni ( art.283 alin.2 c.p). Consumarea are loc în momentul când acţiunea de falsificare fiind dusă până la capăt, rezultă primul timbru, prima marcă poştală, etc. falsificată şi, respective, în momentul când făptuitorul reuşeşte să introducă în circuitul timbrelor, mărcilor poştale, etc. adevărate primul timbru, prima marcă poştală etc. falsificată. Sancţiunea în cazul ambelor infracţiuni, închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Art. 285 DETINEREA DE INSTRUMENTE ÎN . VEDEREA· FALSIFICĂRII DE VALORI

Noţiune şi definiţie. De cele mai multe ori, falsificarea de monedă timbre sau de alte valori nu este de conceput fără folosirea anumitor instrumente şi materiale. Folosirea sau deţinerea unor asemenea instrumente sau materiale în scopul de a servi la falsificare, deşi constituie, în raport cu infracţiunea de falsificare, o activitate de pregătire, totuşi, prezentând prin ea însăşi pericol social, a fost incriminată ca infracţiune de sine stătătoare. Astfel, potrivit art.285 c.p., constituie infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori fabricarea ori deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art.282 284 c.p. Această infracţiune nu este o infracţiune de fals. Cu toate acestea, datorită legăturilor strânse pe care le are cu infracţiunile de fals, ea şi-a găsit în mod firesc locul în titlul VII al părţii speciale a Codului penal. Latura o biectivă. Infracţiunea presupune fie

o acţiune de fabricare, fie o acţiune de

deţinere de instrumente sau materiale apte prin natural or să servească la falsificarea de monedă, timbre sau de alte valori. Acţiunea de fabricare constă în confecţionarea sau adaptarea instrumentelor ori în prepararea sau prelucrarea matzerialelor, iar acţiunea de deţinere constă în prepararea materialelor, iar acţiunea de deţinere constă în luarea în primire şi păstrarea, sub orice titlu, a instrumentelor sau materialelor. Este suficient să se săvârşească numai una dintre aceste acţiuni. În cazul fabricării, întrucât aceasta implică şi acţiunea de deţinere, făptuitorul va săvârşi întotdeauna ambele acţiuni. Atât acţiunea de fabricare cât şi acţiunea de deţinere trebuie să se refere la instrumente sau materiale apte să servească la falsificarea de monedă, timbre sau de alte valori. Cerinţa legii îşi găseşte explicaţia în aceea că fapta, constituind în esenţă un act de pregătire, prezintă pericolul social al unei infracţiuni numai dacă există posibilitatea înfăptuirii activităţii pe care are menirea de a o pregăti.

Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă, legea cerând ca fabricarea ori deţinerea instrumentelor să se facă în scopul de a servi la falsificarea de monedă, timbre sau de alte valori. Acest scop nu trebuie realizat, fiind suficient să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă se realizează scopul, adică se folosesc instrumentele sau materialele fabricate sau deţinute, există concurs de infracţiuni. Consumarea În cazul fabricării de instrumente sau materiale, consumarea infracţiunii are loc în momentul când s-a fabricat un instrument sau un material în scopul de a servi la falsificarea de monedă, timbre sau de alte valori, iar în cazul deţinerii de instrumente sau materiale, infracţiunea se consumă în momentul când o persoană a luat în posesia sa, în acelaşi scop, un instrument sau material fabricat de o altă persoană. În acest din urmă caz, infracţiune a fiind continuă, se epuizează în momentul când încetează acţiunea de deţinere. Sancţiunea închisoarea de la

Art. 286

6 luni la 5 ani.

FALSIFICAREA INSTRUMENTELOR OFICIALE

Noţiune şi definiţie. Organizaţiile de stat, ca şi cele obşteşti, se folosesc de anumite instrumente de autentificare ori de marcare. Aceste instrumente au menirea de a atesta, prin amprenta lăsată pe un înscris sau bun, autentificitatea acelui înscris sau însuşirile reale ale acelui bun. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare prezintă pericol social, deoarece creează o stare de pericol pentru încrederea pe care oamenii trebuie să o acorde înscrisurilor sau bunurilor care poartă amprenta unui astfel. De aceea, fapta a fost incriminată, în art. 286 c.p., constituind

infracţiune a de falsificare a instrumentelor oficiale. Potrivit textului, infracţiune a constă în falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc organizaţiile prevăzute în art. 145

c.p.

Latura obiectivă. Infracţiunea presupune acţiunea de falsificare a unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare. De cele mai multe ori, această acţiune se realizează prin contrafacere, adică prin confecţionarea unui astfel de instrument care imită instrumental adevărat având aparenţă de autenticitate. Falsificarea se poate realiza şi prin alterare, adică prin modificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare adevărat. Ceea ce se falsifică, în ambele cazuri, este partea instrumentului care are menirea să lase amprenta pe înscris sau bun. Dacă falsificarea nu priveşte această parte a instrumentului, fapta nu se încadrează în art. 286 c.p. Astfel, dacă se falsifică direct amprenta unei ştampile pe un înscris pentru a da acestuia aparenţă de autenticitate, fapta constituie fals în acte oficiale, iar dacă se falsifică direct marcarea pe un bun pentru a-i atribui calităţi pe care nu le are şi se induce în eroare o persoană cu acel bun, fapta constituie înşelăciune. Instrumentul fals trebuie să corespundă unui instrument oficial de autentificare sau de marcare. În sfârşit, se cere ca instrumental falsificat să fie unul dintre acele instrumente de care se folosesc organizaţiile prevăzute în art. 145 c.p. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie. Tentativă şi consumarea Tentativa este pedepsită

( art.286 alin.2 c.p.), iar consumarea infracţiunii are

loc în momentul când, acţiunea de falsificare fiind dusă până la capăt, rezultă instrumental fals de autentificare sau de marcare. Nu este necesar ca acest instrument să imite perfect pe cel adevărat, fiind suficient ca imitarea să fie astfel făcută încât să dea instrumentului fals aparenţa unui instrument adevărat. Sancţiunea închisoarea de la

6 luni la 3 ani .

Art. 287 FOLOSIREA INSTRUMENTELOR OFICIALE FALSE

Noţiune şi definiţie. Prin folosirea unui instrument fals de autentificare sau de marcare se alterează adevărul pe care amprenta instrumentului adevărat are menirea să-l ateste, creându-se, în felul acesta, o probă mincinoasă a unei pretinse realităţi. La un asemenea rezultat se ajunge şi atunci când se foloseşte, fără drept, un instrument adevărat de autentificare sau de marcare. În ambele cazuri , fapta creează o stare de pericol pentru încrederea care trebuie acordată înscrisurilor sau bonurilor care poartă amprenta unui instrument oficial. De aceea, această faptă prezintă pericol social şi este incriminată de lege. Astfel, constituie infracţiune de folosire a instrumentelor oficiale false, potrivit art. 287 alin. 1 c.p., folosirea instrumentelor false arătate în art.286 c.p., iar potrivit art.287 alin.2 c.p., folosirea fără drept a unui sigiliu sau a unei ştampile cu stema ţării. Latura obiectivă. Infracţiunea presupune o acţiune de

folosire a unui instrument fals de

autentificare sau de marcare ori o acţiune de folosire fără drept a unui astfel de instrument adevărat. A folosi un instrument de autentificare sau de marcare înseamnă a întrebuinţa un astfel de instrument în conformitate cu destinaţia pe care o are potrivit actului normative care îl reglementează. În cazul prevăzut de art.287 alin. 1 c.p., acţiunea de folosire trebuie să se refere la un instrument fals de autentificare sau de marcare, iar acest instrument trebuie să corespundă instrumentului oficial destinat pentru autentificarea înscrisului sau pentru marcarea bunului respective. În cazul prevăzut de art. 287 alin.2 c.p., acţiunea de folosire trebuie să se refere la un 'sigiliu sau o ştampilă cu stema ţării şi trebuie săvârşită fără drept. Dacă instrumentul oficial adevărat folosit pe nedrept nu conţine stema ţării, fapta nu constituie infracţiunea prev.de art. 287 c.p., ci, după caz, infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale sau infracţiune a de înşelăciune.

Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie. Consumarea În ambele sale modalităţi, infracţiunea se consumă odată cu terminarea acţiunii de folosire a instrumentului, fals sau adevărat, moment în care se produce şi urmarea periculoasă a faptei. Nu se cere ca înscrisul sau bunul pe care s-a aplicat amprenta instrumentului respective să fie, la rândul său, folosit. Sancţiunea în cazul folosirii unor instrumente false, închisoarea de la 3 luni la 3 ani, iar în cazul folosirii unui sigiliu sau a unei ştampile cu stema ţării, închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Art. 288 FALSUL MATERIAL ÎN INSCRISURI OFICIALE

Noţiune şi definiţie. S-a arătat cp orice înscris care are aptitudinea de a produce consecinţe juridice trebuie să se bucure de încrederea publică. Această cerinţă se impune cu atât mai mult atunci când este vorba de un înscris deoarece, în zilele noastre, înscrisurile oficiale care au devenit o categorie vastă de înscrisuri sunt absolute indispensabile pentru formarea şi desfăşurarea normală a unor domenii tot atât de vaste de relaţii sociale. Legea apără încrederea publică în înscrisurile oficiale prin incriminarea, în primul rând, a falsului material în aceste înscrisuri. Potrivit art. 288 c.p. , fapta constă în falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a sub scrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice.

Latura obiectivă. Infracţiunea presupune o acţiune de falsificare materială a unui înscris oficial. Această acţiune se poate realiza prin contrafacerea scrierii sau sub scrierii ori prin alterarea înscrisului în orice mod. A falsifica un înscris oficial prin contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica în scrisul prin imitarea scrisului, cu

atât mai mult cu cât înscrisurile oficiale sunt, de regulă, dactilografiate, ci prin reproducerea conţinutului pe care îl are în mod obişnuit un asemenea înscris adevărat. Este vorba de reproducerea în mod fraudulos, de plăsmuirea, ticluirea unui înscris , atribuindu-i-se aparenţa unui înscris oficial autentic. A altera un înscris oficial prin contrafacerea sub scrierii înseamnă a executa pe un înscris oficial, adevărat sau plăsmuit, semnătura pretins autentică a celui care trebuia să semneze înscrisul. Nu interesează dacă este vorba de semnătura unei persoane reale sau imaginare, dacă se reproduce semnătura originală sau se semnează fictive. La fel, nu interesează dacă, reproducându-se semnătura unei persoane reale, aceasta mai deţine sau nu funcţia despre care se face vorbire în în scrisul respective. Este suficient ca semnătura să aibă aparenţa unei semnături autentice, adică a semnăturii celui care trebuia să semneze înscrisul. Falsificarea unui înscris oficial prin alterare presupune denaturarea materială a unui înscris oficial adevărat şi, deci, preexistent. Această denaturare se poate realiza prin adăugiri sau ştersături. Modificarea punctuaţiei poate constitui şi ea un procedeu de alterare, dacă prin aceasta se schimbă sensul sau înţelesul frazelor şi conţinutul respectivului înscris. Dacă modificările făcute în cuprinsul unui înscris oficial nu constituie o alterare a adevărului pe care înscrisul este chemat să-I exprime, fapta nu realizează conţinutul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale. Falsificarea materială a înscrisului oficial prin contrafacerea scrierii ori a sub scrierii sau prin alterarea înscrisului în orice mod realizează latura obiectivă a infracţiunii numai dacă fapta este de natură să producă consecinţe juridice. Cerinţa legii este îndeplinită dacă, pe de o parte, falsificarea priveşte un înscris care are putere probatorie şi semnificaţie juridică, iar pe de altă parte, înscrisul fals are aparenţa unui înscris oficial adevărat, autentic. Nu se cere o asemănare perfectă a înscrisului fals cu cel adevărat, fiind suficient ca această asemănare să facă numai posibilă credinţa că înscrisul fals este adevărat şi susceptibil de a produce consecinţe juridice. Facă falsul priveşte un înscris oficial perimat, fapta nu este de natură să producă consecinţe juridice, deoarece nici înscrisul adevărat nu are aptitudinea

să producă asemenea consecinţe. Pentru aceleaşi considerente, cerinţa legii nu este îndeplinită nici în cazul unui înscris oficial lovit de nulitate absolută. Totuşi, dacă cauza de nulitate nu este atât de evidentă încât să poată fi observată deîndată de către cel căruia i se adresează înscrisul, fapta poate produce consecinţe juridice şi, în consecinţă, poate constitui infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale. În sfârşit, falsificarea unui înscris lovit de nulitate relativă constituie infracţiunea prev.de art. 288 c.p., deoarece un astfel de înscris producându-

şi efectele până în

momentul când anularea lui este cerută de cel îndreptăţit şi pronunţată prin hotărâre judecătorească, fapta îndeplineşte condiţia cerută de lege pentru existenţa acestei infracţiuni, adică este de natură să producă consecinţe juridice. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Nu interesează mobilul şi nici scopul săvârşirii faptei. Infracţiunea subzistă chiar dacă înscrisul a fost falsificat în vederea unui scop legitim. Tentativă şi consumarea Tentativa este pedepsită de lege

( art.288 alin.4 c.p.). Această formă

imperfectă a infracţiunii există atunci când executarea acţiunii de falsificare a fost întreruptă datorită unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului sau atunci când acţiunea de falsificare a fost dusă până la capăt, dar nu s-a produs urmarea periculoasă a faptei, caracterul fals al înscrisului fiind vizibil şi uşor de observat. Dacă falsificarea este atât de grosolană încât înscrisul nu are nici c~a mai vagă aparenţă de autenticitate, nu există tentativă de fals material în înscrisuri oficiale (art.20 alin.3 c.p.) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de falsificare este dusă până la capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei prin crearea unui înscris oficial fals, cu aparenţă de autenticitate şi aptitudinea de a produce consecinţe juridice. Nu interesează dacă înscrisul oficial fals a fost sau nu întrebuinţat. Distrugerea ulterioară a înscrisului nu are nici o influenţă asupra existenţei infracţiunii. Sancţiunea falsului material este închisoarea de la

în înscrisuri oficiale

3 luni la 3 ani.

Forma agravantă. Potrivit art. 288 alin.2 c.p. infracţiunea este mai gravă dacă fapta este săvârşită de un funcţionar sau de un alt salariat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Dacă fapta este săvârşită de o persoană cu calitatea cerută de lege, dar în afara atribuţiilor de serviciu, răspunderea penală se stabileşte potrivit art. 288 alin. 1 c.p. Forma agravantă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Art. 289 FALSUL INTELECTUAL

Noţiune şi definiţie. Conţinutul unui înscris oficial poate fi denaturant chiar în momentul întocmirii acestuia de cărtre un funcţionar sau alt salariat care se află în exerciţiul atribuţiilor de serviciu şi care are, potrivit legii, competenţa de a emite acel înscris. Datorită modului specific în care se realizează falsificarea în acest caz, înscrisul oficial fals nu poartă, ca în cazul falsului material, urme materiale constatabile. Din punctul de vedere al condiţiilor legale de formă şi al autenticităţii scrierii, înscrisul este valabil, alterarea adevărului privind numai conţinutul său, adică faptele, datele sau împrejurările pe care este chemat să le probeze. Acest fals în înscrisuri oficiale este denumit , în raport cu natura sa specifică" Fals intelectual". Prezentând, ca şi falsul material în înscrisuri oficiale, un vădit perfcol social, fapta a fost încriminată constând, potrivit art.289 c.p., în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar sau un alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări.

Latura obiectivă. Infracţiunea presupune o activitate de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său, adică de alterare a adevărului cu privire la faptele sau împrejurările despre care înscrisul este chemat să facă probă. Această activitate se poate realiza fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare

adevărului, fie prin omisiunea de a înscrie unele date sau împrejurări. În primul caz, făptuitorul, întocmind înscrisul, trece în cuprinsul acestuia, în mod mincinos, adică altfel decât în realitate, o anumită faptă sau împrejurare despre care înscrisul este destinat să facă probă, prezentând-o astfel ca fiind în deplină concordanţă cu realitatea. În al doilea caz, făptuitorul nu trece în înscrisul, oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, date sau împrejurări care, faţă de ceea ce era chemat să constate acel înscris, trebuiau menţionate în cuprinsul său. Este suficient ca în scrisul să conţină o singură omisiune în legătură cu datele sau împrejurările despre care este chemat să facă dovadă. Infracţiunea nu-şi pierde însă caracterul ei unitar dacă acţiunea sau inacţiunea făptuitorului se referă la mai multe asemenea date sau împrejurări. Falsificarea înscrisului oficial, în unul din modurile arătate, trebuie să se producă cu prilejul întocmirii acestui înscris de către un funcţionar sau un alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Cerinţa legii de curge din natura specifică a falsului prev.de art. 289 c.p., care, aşa cum îl arată denumirea, este un fals intelectual. După întocmirea înscrisului oficial, alterarea adevărului cu privire la acel înscris nu este posibilă decât prin săvârşirea unui fals material. Legiuitorul nu a prev. în cuprinsul art.289 c.p. cerinţa ca falsificarea înscrisului oficial să fie de natură a produce consecinţe juridice, socotind includerea acestei cerinţe de prisos, din moment ce conţinutul înscrisului nu corespunde cu realitatea.

Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Cerinţa acestei forme de vinovăţie, în cazul săvârşirii faptei prin inacţiune, rezultă din expresia "cu ştiinţă", pe care o foloseşte legiuitorul pentru a caracteriza atitudine a psihică a făptuitorului în această modalitate de săvârşire a infracţiunii. Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiunea de fals intelectual. Eventual, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru existenţa in fracţiunii de neglijenţă în serviciu, ea va constitui această din urmă infracţiune.

Tentativă

şi consumarea

Tentativa este pedepsită

( art.289 alin.2 c.p.). Consumarea infracţiunii

are loc în momentul când se termină întocmirea înscrisului oficial fals adică în momentul când în scrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei sau a sigiliului. Nu interesează dacă înscrisul a fost sau nu folosit. Falsul intelectual fiind o infracţiune de pericol, este suficient să se producă o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite prin incriminarea faptei. Sancţiunea închisoarea de la

6 luni la 5 ani.

Art. 290 FALSUL IN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ Noţiune şi definiţie. Există înscrisuri care, deşi sunt expresia voinţei unei persoane particulare, au aptitudinea, atunci când sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, să producă consecinţe juridice, ca şi înscrisurile oficiale. Aceste înscrisuri, care poartă denumirea " Înscrisuri sub semnătură privată", privesc raporturi juridice între particulari şi sunt chemate să facă dovada unor asemenea raporturi. Urmărind să ocrotească încrederea publică în înscrisurile sub semnătură privată, legiuitorul a încriminat, în art.290 c.p.,falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 c.p., dacă făptuitorul foloseşte în scrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire în vederea producerii unei consecinţe juridice Latura obiectivă. Infracţiunea presupune,în primul rând, falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea înscrisului în orice mod. În cazul falsificării înscrisului prin contrafacere esenţială este contrafacerea subscrierii, adică a semnăturii, deoarece ceea ce dă caracter veridic înscrisului sub semnătură privată constă tocmai în semnătura aflată pe el. De cele mai multe ori, contrafacerea semnăturii se realizează prin imitarea, mai mult sau mai puţin perfect, a semnăturii reale, adică a semnăturii persoanei despre care se pretinde că ar fi semnat acel înscris. Contrafacerea semnăturii în sensul dispoziţiilor art.290 c.p.are însă un înţeles mult mai larg, o semnătură urmând a fi considerată contrafăcută ori de câte ori aceasta nu a fost scrisă de cel căruia i se

atribuie. În acest înţeles, există falsificare prin contrafacerea semnăturii şi atunci când făptuitorul, fără a imita semnătura reală, execută o semnătură care creează aparenţa că este a celui căruia i se atribuie sau atunci când făptuitorul creează o aceeaşi aparenţă prin executarea pe înscris a propriei semnături. Alterarea unui înscris sub semnătură privată se poate realiza, ca şi alterarea unui înscris oficial, prin adăugiri sau ştersături. Pentru realizarea sub aspectul laturii obiective a in fracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, este necesar, în al doilea rând, ca înscrisul falsificat să fie folosit de însuşi autorul falsului sau să fie încredinţat de acesta altei persoane spre folosire. Prin urmare, simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie infracţiune, fapta dobândind acest caracter numai dacă acel înscris este folosit de cel care l-a falsificat sau este încredinţat de autorul falsului altei persoane spre a fi folosit. În ipoteza folosirii înscrisului falsificat chiar de către autorul falsului, uzul de fals fiind astfel inclus în conţinutul infracţiunii prevăzute de art.290 c.p., se reţine numai infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu şi cea prev.de art. 291 c.p. În ipoteza încredinţării înscrisului altei persoane este necesar ca încredinţarea să se facă în scopul folosirii acelui înscris şi nu în vreun alt scop. Dacă înscrisul falsificat a ajuns în posesia altei persoane astfel decât prin încredinţarea de către autorul falsului sau dacă i-a fost încredinţat acesteia de autorul falsului, darn u pentru a-l folosi, fapta nu constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă , deoarece făptuitorul urmăreşte ca finalitate producerea unei consecinţe juridice. Întenţia priveşte atât acţiune a de falsificare, cât şi acţiunea de folosire sau de încredinţare a înscrisului falsificat altei persoane spre folosire în vederea producerii unei consecinţe juridice. Latura subiectivă a infracţiunii este realizată chiar şi atunci când în scrisul falsificat a fost folosit pentru dovedirea unui fapt adevărat. Tentativă şi consumarea Tentativa este pedepsită

( art.290 alin.2 c.p.). Această formă

imperfectă a infracţiunii există, dat fiind specificul laturii sale obiective, atunci când a început executarea acţiunii de folosire a înscrisului falsificat de către însuşi

autorul falsului sau de încredinţare a acestui înscris altei persoane spre folosire, dar această executare a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauza unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului. Infracţiunea se consumă în momentul când executarea acţiunii de folosire sau de încredinţare este dusă până la capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei. Nu interesează dacă s-a produs sau nu consecinţa juridică urmărită. De asemenea, în cazul încredinţării înscrisului altei persoane, nu interesează dacă acesta l-a folosit sau nu. În sfârşit, dacă în scrisul a fost folosit de persoana căreia i-a fost încredinţat, nu interesează, nici de data aceasta, realizarea sau nerealizarea consecinţei juridice avută în vedere. Sancţiunea este închisoarea de la

3 luni la 2 ani sau amendă.

Art. 291 UZUL DE FALS Noţiune şi definiţie Deşi unele înscrisuri false, cum sunt cele oficiale produc consecinţe juridice de îndată ce au fost întocmite, totuşi, în mod obişnuit, un înscris fals produce asemenea consecinţe atunci când este folosit. Folosirea unui înscris fals, oficial sau sub semnătură privată, prezentând pericol social, legiuitorul a încriminat fapta în art. 291 c.p. sub denumirea" Uzul de fals". Potrivit textului, infracţiunea constă în folosirea unui înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea produ

cerii unei consecinţe juridice.

Latura obiectivă. Infracţiunea presupune o activitate de folosire a unui înscris fals, oficial sau sub semnătură privată. A folosi un înscris fals înseamnă a produce acel înscris ca dovadă a conţinutului său aparent. Acţiunea de folosire se poate realiza în orice mod (prin depunerea sau prezentarea înscrisului, prin invocarea sau referirea făcută la un înscris fals anterior depus sau prezentat), dar trebuie să fie efectivă, simpla deţinere a unui înscris fals neconstituind infracţiunea de uz de fals.

a cerinţă esenţială este ca înscrisul fals

folosit să aibă aptitudinea de a produce consecinţe juridice, adică de a servi ca dovadă a conţinutului său aparent. Nu este însă necesar ca aceste consecinţe să se producă efectiv.

Latura subiectivă. Uzul de fals se săvârşeşte cu intenţie directă, deoarece latura subiectivă a infracţiunii include şi scopul folosirii înscrisului fals în vederea procedurii unei consecinţe juridice. În afara acestui scop imediat; îndreptat spre obţinerea unei urmări de drept, nu interesează nici mobilul care stă la baza activităţii infracţionale şi nici scopul privind producerea unei urmări de fapt. Consumarea Uzul de fals este o infracţiune instantanee. În consecinţă, această infracţiune se consumă în momentul când în scrisul falsificat, oficial sau sub semnătură privată, este folosit, adică este depus, prezentat sau invocat ca dovadă a conţinutului său. Prelungirea în timp a efectelor înscrisului fals folosit nu atribuie infracţiunii caracter continuu. Oricât ar dura aceste efecte, câtă vreme nu are loc o nouă acţiune de folosire a înscrisului, uzul de fals nu-şi schimbă natura de infracţiune instantanee şi nici nu apare o nouă infracţiune. Ceea ce atribuie unei infracţiuni caracter continuu constă în prelungirea în timp, prin natura ei,

a acţiunii

incriminate, iar nu durata în timp a efectelor pe care le-a produs. Or, realizarea uzului de fals nu implică, datorită naturii acţiunii incriminate, o prelungire în timp a acestei acţiuni. Ceea ce poate cunoaşte o prelungire în timp constă în efectele de care beneficiază făptuitorul. Uzul de fals consumându-se în momentul folosirii înscrisului fals, din acest moment începe să curgă şi termenul de prescripţie a răspunderii penale. Nu interesează dacă s-au produs sau nu consecinţele juridice avute în vedere de făptuitor. Dacă făptuitorul, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, foloseşte, la diferite intervale de timp, un acelaşi înscris fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, uzul de fals se prezintă sub forma unei infracţiuni continuate, care se epuizează în momentul săvârşirii ultimei acţiuni de folosire a acestui înscris. Sancţiunea închisoarea de la şi închisoarea de la semnătură privată.

3 luni la 3 ani., dacă înscrisul folosit este oficial,

3 luni la 2 ani sau amendă, dacă înscrisul oficial este sub

Art. 292

FALSUL ÎN DECLARATII

Noţiune şi definiţie. Există numeroase cazuri când, în vederea producerii unor consecinţe juridice, persoanele particulare fac declaraţii înaintea unui organ competent a lua act de declaraţia făcută şi a-i da eficienţă juridică. Dacă o asemenea declaraţie nu este în concordanţă cu realitatea, în scrisul în care aceasta este cuprinsă sau consemnată este un înscris fals, deoarece alterare a adevărului. Pentru a asigura concordanţa cu realitatea a declaraţiilor făcute în vederea producerii unei consecinţe juridice precum şi încrederea publică în aceste declaraţii, legiuitorul a încriminat, sub denumirea" Falsul în declaraţii", în art.292 c.p., declararea necorespunzătoare adevărului făcută unei organizaţii din cele prevăzute în art.145 c.p., în vederea procedurii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe. Latura obiectivă. Infracţiunea presupune, în primul rând, o declaraţie necorespunzătoare adevărului făcută unei organizaţii din cele prev.în art. 145 c.p., care este competentă să ia act de acea declaraţie. Declaraţia poate fi făcută din proprie iniţiativă sau la solicitarea organizaţiei. Ea nu trebuie să îmbrace neapărat formă scrisă. Este suficientă şi o declaraţie verbală, consemnată apoi în scris de organizaţia căreia a fost făcută. Dacă este verbală, declaraţia trebuie făcută personal. Declaraţia scrisă poate fi transmisă printr-o a treia persoană care va atesta semnătura declarantului. Declaraţia trebuie făcută în faţa organizaţiei competente, de stat sau obşteşti, şi trebuie să fie, în total sau în parte, necorespunzătoare adevărului. În sfârşit, este necesar ca declaraţia făcută să fie una dintre acele declaraţii care, potrivit legii sau împrejurărilor, serveşte la producerea unei consecinţe juridice. Prin alte cuvinte, se cere ca declaraţia să aibă, potrivit legii sau împrejurărilor , valoare probatorie şi eficienţă juridică, să fie aptă a servi, prin însuşi faptul că a fost făcută, la producerea consecinţei juridice avută în vedere de făptuitor.

Declaraţiile cu însuşirea de a produce, potrivit legii, consecinţe juridice sunt arătate în diferite acte normative care se referă la declaraţii având această însuşire ( declaraţii de stare civilă, cu caracter fiscal etc.). Imprejurările care conferă unei declaraţii aptitudinea de a produce consecinţe juridice sunt împrejurările excepţionale care nu îngăduie întârzieri pentru luarea în considerare a unei declaraţii( forţi majoră, stare de necesitate. Dacă declaraţia necorespunzătoare adevărului nu este una dintre acele declaraţii care, potrivit legii sau împrejurărilor, serveşte pentru producerea unei consecinţe juridice, fapta nu constituie infracţiunea de fals în declaraţii. Infracţiunea de fals în declaraţii exclude, prin însuşi conţinutul său, existenţa în concurs a infracţiunii de uz de fals. Declaraţia necorespunzătoare adevărului făcută unui organ competent şi producătoare de consecinţe juridice are, în unele cazuri, o încriminare distinctă. În asemenea cazuri, fapta constituie o altă infracţiune (mărturie mincinoasă, denunţare calomnioasă, etc.). În sfârşit, falsul în declaraţii poate constitui un mijloc de săvârşire a altei infracţiuni. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă. Aceasta rezultă din cerinţa legii ca declaraţia necorespunzătoare adevărului să fie făcută "în vederea producerii unei consecinţe juridice", prinn alte cuvinte, într-un anumit scop urmărit de făptuitor. Nu este necesar ca acest scop să fie efectiv realizat. De asemenea, nu interesează dacă făptuitorul a urmărit producerea consecinţei juridice pentru sine sau pentru altul. Consumarea Consumarea infracţiunii are loc în momentul când declaraţia mincinoasă scrisă a fost primită sau declaraţia mincinoasă verbală a fost consemnată de organul competent. În acest moment se produce şi starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei. După cum s-a mai arătat, nu prezintă interes dacă s-a produs sau nu consecinţa juridică urmărită de făptuitor.

Sancţiunea închisoarea de la 3

luni la 2 ani sau amendă

..

Art. 293 FALSUL PRIVIND IDENTITATEA Noţiune şi definiţie. De stabilirea identităţii persoanei depinde, în multe situaţii, producerea unor consecinţe juridice. De acea, alterarea adevărului cu privire la identitate constituie o faptă periculoasă pentru societate, pe care legea penală o încriminează. Astfel, potrivit art. 293 alin.1 c.p., constituie infracţiunea de fals privind identitatea prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane pentru a induce sau menţine în eroare o organizaţie de cele prevăzute în ari. 145 c.p., în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul. Stabilirea identităţii unei persoane făcându-se de regulă, pe baza prezentării unui înscris dobânditor, legiuitorul, pentru a preveni săvârşirea faptei prevăzută în art. 293 alin. 1 c.p. , a incriminat sub aceeaşi denumiri, în alin.2 al textului, încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimarea sau identificare spre a fi folosit pe nedrept. Latura obiectivă. În prima formă, care este forma sa tipică, infracţiunea presupune fie o acţiune de prezentare sub o identitate falsă, fie o acţiune de atribuire a unei asemenea identităţi altei persoane. În primul caz, făptuitorul îşi atribuie o identitate care nu-i aparţine, iar în al doilea caz acesta afirmă, declară sau atestă că o altă persoană are o identitate diferită de cea pe care o are în realitate. Nu interesează dacă prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane s-a realizat oral, în scris, sau cu ajutorul unor înscrisuri false, sau folosite fără drept care servesc pentru dovedirea stării civile, legitimare, sau pentru identificare. Se cere însă ca oricare dintre aceste acţiuni să aibă loc în faţa uneia dintre organizaţiile prevăzute în art. 145 c.p. Cerinţa legii este îndeplinită dacă acţiunea făptuitorului s-a săvârşit faţă de o persoană din cadrul organizaţiei, care, în

exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, reprezintă organizaţia şi veste competentă să soluţioneze problema în care identitatea făptuitorului trebuie avută în vedere. În forma prevăzută de art. 293 alin.2 c.p., care este o formă asimilată, infracţiunea presupune o acţiune de încredinţare a unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile sau pentru legitimare sau identificare, adică o acţiune de remitere a unui asemenea înscris altei persoane. Acţiunea de încredinţare poate fi săvârşită direct sau indirect, adică printr-un intermediar. Această acţiune trebuie să privească însăşi un înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare. Cerinţa legii este îndeplinită numai dacă înscrisul încredinţat serveşte direct la dovedirea stării civile , la legitimare sau identificare, iar nu şi atunci când este vorba de un înscris pe baza căruia s-ar putea ajunge indirect la stabilirea uneia dintre situaţiile de mai sus. Nu interesează dacă în scrisul aparţine făptuitorului sau se găsea numai în posesia acestuia.

Latura subiectivă. Infracţiunea de fals privind identitatea , în forma sa tipică, ca şi în cea asimilată, se săvârşeşte cu intenţie directă . Pentru existenţa infracţiunii în forma sa tipică, legea cere, în afara intenţiei directe a făptuitorului, şi urmărirea de către acesta a unui dublu scop, unul imediat şi unul subsecvent.

Astfel, este necesar, în

primul rând, ca făptuitorul să urmărească induce rea sau menţinerea în eroare a organizaţiei faţă de care săvârşeşte fapta, iar în al doilea rând, ca prin aceasta să urmărească producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul. Existenţa infracţiunii nu este însă subordonată realizării efective a acestor scopuri, adică nu se cere ca făptuitorul să fi reuşit să inducă sau să menţină în eroare acea organizaţie şi nici ca, prin aceasta, să se fi produs în mod efectiv o anumită consecinţă juridică. Latura subiectivă a infracţiunii în forma asimilată prevăzută de art. 293 alin.2 c. p. include, de asemenea, un scop special: încredinţarea înscrisului care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare trebuie să

se facă spre a fi folosit fără drept, adică spre a folosi la însuşirea unei identităţi false. Nici de data aceasta existenta infracţiunii nu este subordonată realizării scopului prevăzut de lege. Consumarea În forma sa tipică, infracţiunea se consumă în momentul prezentării sub o identitate falsă sau în momentul atribuirii unei asemenea identităţi altei persoane, iar în forma asimilată, în momentul încredinţării înscrisului care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare. Sancţiunea . Falsul privind identitatea, închisoarea de la

în ambele sale forme, se pedepseşte

3 luni la 3 ani.

Art. 303 BIGAMIA

Noţiune şi definiţie. Căsătoria are, după cum se ştie, caracter monogam. Ea se întemeiază pe alianţa dintre un bărbat şi o femeie. Consacrând acest principiu, art.5 din c.fam. prevede că :

« este oprit a se căsători bărbatul care este căsătorit cu femeia care este

căsătorită." Încălcarea interdicţiei legale constituind o faptă care tulbură în mod grav relaţiile privind convieţuirea socială din cadrul familiei, legiuitorul a incriminat, sub denumirea

« BIGAMIA", în art. 303 c.p., încheierea unei căsătorii de către o

persoană necăsătorită. Latura obiectivă. Infracţiunea se realizează prin acţiune a de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană care este căsătorită. Această nouă căsătorie trebuie săşi găsească concretizarea într-un act de căsătorie valabil întocmit, adică de către delegatul de stare civilă, în urma luării consimţământului viitorilor soţi, care semnează, împreună cu el , actul pe care acesta l-a întocmit în registrul de satre civilă.

cu

Dacă o persoană căsătorită legitim încheie o nouă căsătorite, şi , după desfacerea prin divorţ a primei căsătorii, se căsătoreşte din nou, nu există două infracţiuni de bigamie în concurs real, ci una singură, săvârşită prin încheierea căsătoriei a doua aceasta din urmă, fiind lovită de nulitate absolută, nu poate sta la baza unei noi infracţiuni de bigamie. Declaraţia persoanei căsătorite făcută delegatului de stare civilă că nu există nici o piedică legală la încheierea căsătoriei, nu realizează conţinutul infracţiunii de fals în declaraţii, deoarece această declaraţie face parte din acţiune a de încheiere a căsătoriei. Latura subiectivă. Infracţiunea de bigamie se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Necunoaşterea de către persoana recăsătorită a împrejurării că persoana cu care se căsătoreşte este căsătorită înlătură răspunderea penală a acesteia. Consumarea Fiind o infracţiune instantanee şi nu continuă, bigamia se consumă în momentul încheierii noii căsătorii. Sancţiunea. Infracţiunea de bigamie se pedepseşte

cu închisoarea de la

1 la 5 ani.

În art.303 alin.2 c.p. , se prevede că persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Aceste dispoziţii nu consacră o infracţiune autonomă şi nici modalitate atenuată a infracţiunii de bigamie. Legiuitorul a înţeles numai să creeze un regim special de sancţionare pentru un anumit complice la infracţiunea de bigamie. În caz de bigamie, instanţa penală, pronunţând condamnarea inculpatului, trebuie să constate nulitatea căsătoriei încheiate ulterior şi să restabilească situaţia ulterioară privind valabilitatea primei căsătorii.

o

Cauză de nepedepsire. Potrivit alin.3 al art.303 c.p. faptele prevăzute în primele două aliniate ale textului nu se sancţionează dacă prima sau cea de a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia.

Art. 304 ADULTERUL

(ABROGAT)

Noţiune şi definiţie. Din însăşi raţiunea de a fi a căsătoriei decurge obligaţia de fidelitate a soţilor. Aceasta reprezintă garanţia de bază a relaţiilor dintre soţi, care trebuie să se caracterizeze prin încredere şi afecţiune reciprocă, asigurând . totodată, unitatea familiei, ca şi descendenţa legitimă. Fapta persoanei căsătorită de a avea relaţii sexuale în afara căsătoriei pune în pericol încrederea dintre soti şi subminează unitatea familiei. De acea, fapta prezintă pericol social şi este incriminată. Astfel, potrivit art.304 c.p. constituie infracţiune a de adulter fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale afară de căsătorie. Latura obiectivă. Infracţiunea se realizează prin acţiunea persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale în afara căsătorie. Deşi legiuitorul foloseşte expresia" relaţii sexuale" şi nu cea de "raport sexual" , totuşi este vorba de un act sexual firesc între două persoane de sex opus. Dacă făptuitorul săvârşeşte , în sfera căsătoriei, un act sexual nefiresc, după caz, fapta constituie perversiune sexuală sau relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex. Dacă actul sexual firesc are loc în condiţiile art. 199 c.p.sau în condiţiile art.203 c.p., infracţiunea de adulter intră în concurs cu infracţiunea de seducţie şi, respectiv, cu infracţiune a de incest.

La fel, există concurs de infracţiuni dacă fapta se săvârşeşte în condiţiile art. 197 sau 198 c.p. După cum este şi firesc, raportul sexual trebuie să aibă loc în afară de căsătorie. Latura subiectivă. Infracţiunea de adulter se săvârşeşte numai cu intenţie. Consumarea Momentul consumării infracţiunii este momentul când au loc relaţiile sexuale afară de căsătorie. Este suficient ca făptuitorul să realizeze, afară de căsătorie o singură relaţie sexuală. Sancţiunea. Adulterul

se pedepseşte cu închisoarea

de la 1 luni la

6 luni sau cu

amendă. Potrivit alin. final al art.304 c.p., participanţii la infracţiunea de adulter nu se pedepsesc. Aspecte procesuale. Potrivit art.304 alin.4 c.p. , proba adulterului se poate face numai prin procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soţul vinovat. Potrivit art.304 alin.2 c.p. , acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a soţului nevinovat, iar potrivit art.304 alin.3 c.p., acesta poate cere ori când încetarea urmăririi penale sau a procesului penal ori, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare , poate cere încetarea executării pedepsei. Potrivit art.304 alin.5 c.p., urmărirea sau procesul penal încetează şi în caz de moarte a soţului care a făcut plângerea precum şi în caz de anulare a căsătoriei soţului vinovat. În sfârşit, potrivit art.304 alin.6 c.p., urmărirea penală nu poate începe dacă fapta a fost comisă după îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ sau dacă viaţa conjugală era întreruptă şi soţii trăiau despărţiţi. Toate aceste dispoziţii îşi găsesc explicaţia în caracterul specific al relaţiilor dintre soţi precum şi în preocuparea legiuitorului de a nu tulbura aceste relaţii printr-o intervenţie care nu ar fi în interesul familiei sau în interesul soţului nevinovat.

ABANDONUL DE FAMILIE

Noţiune şi definiţie. Dreptul familiei consacră principiul potrivit căruia relaţiile de familie se bazează pe prietenia şi afecţiunea reciprocă dintre membrii

acesteia, care sunt

datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi materia1.(art.2 c.fam.). Îndatorirea de a acorda sprijin material , concretizată sub forma obligaţiei juridice de întreţinere, este reglementată în mod amănunţit, legiuitorul arătând persoanele între care există această obligaţie, condiţiile în care intervine, modul cum se execută, etc.

Întrucât există şi fapte de încălcare a îndatoririi de a acorda sprijin

moral şi material care aduc o gravă atingere relaţiilor de familie, legiuitorul urmărind să ocrotească aceste relaţii tot sub aspectul arătat şi prin mijloacele dreptului penal, a incriminat, în art. 305 C.p, sub denumirea „abandonul de familie”, săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere a uneia dintre următoarele fapte : a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale b) neîndeplinirea cu rea - credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege c) neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească. .

Infracţiunea de abandon de familie este o infracţiune cu conţinutul alternative, dintre care unul - cel prevăzut de lit.a - prezintă, la rândul său, alte trei modalităţi alternative de realizare. Această diversificare a posibilităţilor de realizare a abandonului de

familiei are ca efect autonomizarea fiecărui conţinut, care, în felul acesta, caracterizează singur existenţa infracţiunii. Infracţiunea de abandon de familie se realizează prin săvârşirea uneia dintre cele trei fapte de scrise în textul de incriminare, care au , după cum s-a arătat, caracterul unor variante alternative. Pentru existenţa infracţiunii în prima variantă (art.305 lit.a c.p.) , legea cere, în primul rând, ca făptuitorul, adică persoana care are obligaţia legală de întreţinere, să-I părăsească, să-l alunge, sau să-l lase fără ajutor pe cel îndreptăţit la întreţinere. În sfârşit, lăsarea fără ajutor implică din partea celui obligat la întreţinere o atitudine de pasivitate; acesta nun pleacă de la domiciliu şi nici nu-l îndepărtează de la domiciliu pe cel îndreptăţit la întreţinere, ci,continuând să stea împreună, nu-i furnizează mijloacele de trai necesare . . Pentru a realiza latura obiectivă a infracţiunii în varianta prev.de art. 305 lit.a c.p., părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere trebuie să-şi expună pe acesta unor suferinţe fizice sau morale. Aceste suferinţe, care pot decurge din lipsa de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, îngrijire medicală, trebuie să fie consecinţa părăsirii, alungării sau lăsării fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere. Nu este necesar ca suferinţele fizice sau morale să fi fost produse victimei în mod efectiv. Este suficient ca să se fi creat numai posibilitatea producerii lor.

Dacă părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere nu l-a expus pe acesta la suferinţe fizice sau morale, fapta nu constituie infracţiunea de abandon de familie. Latura obiectivă. Părăsirea implică o acţiune de îndepărtare de la domiciliu a celui obligat la întreţinere, iar alungarea presupune, dimpotrivă, îndepărtarea de către făptuitor a celui îndreptăţit la întreţinere de la domiciliul său.

În varianta prev. de art. 305 lit.b c.p., infracţiunea se realizează prin neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere prev.de lege , adică prin neacordarea de ajutor material şi moral celui îndreptăţit la întreţinere de către cel care are obligaţia legală de întreţinere. Întrucât legea impune obligaţia de întreţinere în anumite condiţii, la determinarea laturii obiective a infracţiunii în varianta prev.de art. 305 lit.b c.p. se va ţine seama de aceste condiţii pe care instanţa de judecată le va verifica în fiecare caz. Astfel, în cazul persoanelor arătate de art.86, c.fam. se va verifica dacă este

sau nu îndeplinită condiţia prev.de alin.II al aceluiaşi text de lege, care precizează că are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavând putinţa unui câştig din muncă din cauza incapacităţii de muncă. De nevoia în care s-a aflat se va ţine seama şi în cazul descendentului care, potrivit art.86 alin.3 c.fam., are drept la întreţinere cât timp este minor şi oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Dacă persoana respectivă, soţi sau soţie , părinte sau copil, etc. nu se află în nevoie şi are mijloace proprii de trai, neexistând obligaţia de întreţinere , nu se poate vorbi nici de neîndeplinirea acestei obligaţii şi deci de existenţa in fracţiunii de abandon de familie . Atunci când obligaţia de întreţinere există, aceasta are întotdeauna un caracter de continuitate, adică trebuie neîndeplinită în fiecare moment. De aici rezultă că şi neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere va avea tot un caracter de continuitate, abandonul de familie fiind în această variantă o infracţiune continuă. În varianta prev.de art.305 lit.c c.p.abandonul de familie se realizează prin neplata, timp de două luni, a pensiei de întreţinere, stabilită pe cale judecătorească. Este vorba, aşadar, tot de o inacţiune, constând însă de data aceasta, în neefectuarea plăţii pensiei de întreţinere. Această infracţiune realizează latura obiectivă a infracţiuţ1ii dacă pensia de întreţinere a fost stabilită pe cale judecătorească şi dacă plata acesteia nu s

a făcut timp de două luni.

Prima condiţie este îndeplinită dacă obligaţia de întreţinere a fost concretizată de instanţa de judecată într-o hotărâre prin care s-a stabilit o pensie de

întreţinere, iar a doua condiţie este îndeplinită dacă cel obligat la plata pensiei de întreţinere nu-şi îndeplineşte această obligaţie timp de două luni. Termenul de două luni curge de la data când hotărârea prin care s-a stabilit pensia de întreţinere este executorie sau de la data ultimei plăţi. Plata parţială a pensiei de întreţinere echivalează cu neplata acesteia, deoarece , într-un asemenea caz, pensia plătită nu este cea stabilită de instanţa de judecată. Dacă instanţa a stabilit ca făptuitorul să plătească pensie de întreţinere mai multor persoane şi acesta nu le plăteşte cu rea- credinţă timp de două luni, ne aflăm în prezenţa unei pluralităţi de in fracţiuni de abandon de familie prev.de art.305 lit.c .cp. De regulă, în cazul acestei variante, instanţa de judecată verifică numai preexistenţa hotărârii prin care s-a stabilit pensia de întreţinere precum şi trecerea termenului de două luni în care obligaţia de întreţinere astfel concretizată nu a fost îndeplinită. Totuşi, dacă situaţia beneficiarului pensiei de întreţinere s-a schimbat, instanţa de judecată trebuie să stabilească, ca în cazul variantei prev.de art.305 lit.b c.p. ,chiar existenţa obligaţiei legale de întreţinere , deoarece noua situaţie concretă a beneficiarului pensiei de întreţinere poate să nu-l mai îndreptăţească pe acesta la întreţinere, caz în care neplata pensiei de întreţinere nu mai realizează latura obiectivă a infracţiunii. Nu are nici o relevanţă împrejurarea că nu s-a cerut executarea silită a hotărârii civile prin care s-a stabilit pensia de întreţinere, deoarece legea penală nu condiţionează existenţa infracţiunii de o astfel de cerinţă. A fost exprimată opinia că abandonul de familie, în varianta prev.de art. 305 lit.c c.p., este o infracţiune momentană, deoarece, obligaţia de a plăti pensia de întreţinere fiind cu termen, infracţiune a se consumă la data expirării acestui termen. Opinia nu este însă împărtăşită de numeroşi alţi autori care consideră, pe drept cuvânt, că şi în această variantă abandonul de familie este o infracţiune continuă, deoarece, deşi există un termen pentru plata pensiei, abţinere a de la obligaţia de a o plăti are totuşi un caracter continuu. În aceste condiţii, activitatea infracţională nu se încheie la expirarea

termenului de vouă luni, fără ca în acest interval să fi avut loc plata pensiei, ci continuă până în momentul efectuării plăţii sau condamnării făptuitorului, când, abandonul de familie epuizându-se , reluarea activităţii infracţionale printr-o nouă neplată a pensiei de întreţinere, dă loc unei noi infracţiuni.

Latura subiectivă. Abandonul de familie se săvârşeşte cu intenţie. În varianta prev.de art.305 lit.a c.p. , intenţia poate fi directă sau indirectă, alungarea, părăsirea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere nepresupunând neapărat urmărirea de către făptuitor a consecinţelor faptei sale. În variantele prev. de art. 305 lit.b şi c c.p., legiuitorul foloseşte pentru caracterizarea poziţiei psihice a făptuitorului expresia" cu rea

credinţă". Întrucât, în

aceste două variante, infracţiunea se realizează prin inacţiune, expresia are menirea să arate, în primul rând , în lumina dispoziţiilor art.19 alin.final c.p., că respectivele inacţiuni se sancţionează numai dacă se săvârşesc cu intenţie. Expresia cu "rea - credinţă" are însă şi o a doua menire, constând, după unii autori, în aceea că ea caracterizează intenţia făptuitorului ca fiind numai o intenţie directă, iar după alţi autori, în acea că ea subliniază, ca o cerinţă pentru existenţa intenţiei - directă sau indirectă - posibilitatea făptuitorului de a îndeplini obligaţia de întreţinere pe care nu şi-o îndeplineşte. Împărtăşind ultima opinie. După cum s-a mai arătat, obligaţia de întreţinere constă în obligaţia de a furniza altei persoane mijloace de trai. Cel căruia îi revine această obligaţie poate avea sau nu posibilitatea de a şi-o îndeplini. Dacă are posibilitatea de a şi-o îndeplini şi nu şi-o îndeplineşte, poziţia sa psihică nu se caracterizează numai prin intenţie directă sau indirectă - ci prin ceva mai mult, prin reaua - sa credinţă. Dacă din potrivă, cel obligat la întreţinere nu are posibilitatea să-şi îndeplinească obligaţia el este totuşi de bună credinţă şi această bună credinţă a sa exclude atât intenţia directă cât şi intenţia indirectă. Dacă în prima situaţie fapta prezintă pericol social şi constituie

infracţiune, în a doua situaţie, ea nu are caracter penal. De acea , legiuitorul nu a folosit termenul, " intenţie", care, potrivit art.19 c.p., nu implică cerinţa la care neam referit, ci expresia" rea - credinţă", pe care nu o defineşte, dar care un sens fără echivoc în vorbirea obişnuită. Punctul de vedere este împărtăşit şi de practica judiciară. Consumarea În varianta prevăzută de art. 305 şit.a -c.p. abandonul de familie fiind o infracţiune momentană, consumarea are loc în momentul când cel îndreptăţit la întreţinere este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor. În variantele prev.de art. 305 lit.b şi e c.p. , abandonul de familie fiind o infracţiune continuă , se consumă în primul moment de pasivitate a făptuitorului şi se epuizează atunci când se pune capăt inacţiunii, fie prin îndeplinirea din nou a obligaţiei legale de întreţinere ori prin plata din nou a pensiei de întreţinere, fie prin condamnarea făptuitorului. lit.a şi b c.p.cu

închisoare de la

art.305 lit.c c.p., cu

3 luni la 2 ani sau

închisoare de la 6 luni la 3 ani

cu amendă,

iar în cazul prev.de

. Acţiunea penală se pune în

mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Potrivit art.305 alin.4 c.p. dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa , în cazul când se stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prev.de cart.81 c.p. Întrucât legiuitorul prevăzând acest caz special de suspendare condiţionată a executării pedepsei, a avut în vedere interesele celui îndreptăţit la întreţinere, instanţa de judecată, în virtute a rolului său active, trebuie să stăruie în încercarea de a-l determina pe inculpate să-şi îndeplinească obligaţiile în cursul judecăţii, pentru a putea face aplicabil art.305 alin.4 c.p. În cazul săvârşirii infracţiunii prin neplată cu rea- credinţă a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, timp de două luni, condiţia îndeplinirii obligaţiilor în cursul judecăţii este realizată, dacă, în recurs , inculpatul face dovada

că a plătit pensia de întreţinere datorată , până la data pronunţării sentinţei condamnatoare. Caracterul excepţional al suspendării condiţionate a executării pedepsei în materie de abandon de familie se manifestă şi în ceea ce priveşte condiţiile în care aceasta poate fi revocată. Astfel, potrivit art.305 alin.5 c.p., revocarea suspendării condiţionate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie . Întrucât textul nu face nici o diferenţiere, noua infracţiune de abandon de familie poate fi comisă în oricare dintre variantele prev.de art.305 c.p., fie împotriva aceleiaşi persoane, fie împotriva altei persoane faţă de care condamnatul are obligaţia legală de întreţinere. Dacă condamnatul, în termenul de încercare, săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie , dar, în cursul judecăţii pentru această din urmă infracţiune, îşi îndeplineşte obligaţiile, suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se va revoca. Credem că această soluţie decurge din acea că legiuitorul, dând prioritate intereselor celui îndreptăţit la întreţinere, a urmărit , prin dispoziţiile art.305 alin.4 c.p., să-I determine pe condamnat să-şi îndeplinească obligaţia legală de întreţinere. Dacă condamnatul ar fi supus executării pedepsei, el nu şi-ar putea îndeplini aceste obligaţii, şi finalitatea urmărită de legiuitor nu s-ar mai putea realiza. Sancţiunea. Abandonul de familie se pedepseşte, în cazurile prevăzute de art. 305

Art. 306 RELELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI Noţiune şi definiţie. Sarcina de a creşte şi educa un minor nu este o sarcină uşoară şi nici o sarcină care să poată fi îndeplinită întotdeauna şi în toate cazurile numai prin mijloace de maximă blândeţe. Sunt situaţii când trebuie să se procedeze, dimpotrivă, cu fermitate şi chiar cu severitate, luându-se împotriva minorului măsuri energice în scopul de a-l corija şi determina la o conduită corespunzătoare.

De acea, legea permite părinţilor precum şi persoanei căreia i-a fost încredinţat un minor spre creştere şi educare să recurgă la asemenea măsuri, dar cu condiţia ca, prin luarea lor, să nu primejduiască sănătatea, dezvoltarea fizică şi intelectuală sau morală a minorului. Dacă aceste limite impuse de lege sunt depăşite, fapta prezintă pericol social şi constituie infracţiune. Astfel, sub denumirea" relele tratamente aplicate minorului", legiuitorul a încriminat, în art. 306 c.p., punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.

Latura obiectivă. Infracţiunea se realizează prin măsuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Expresia "măsuri sau tratamente de orice fel" este folosită de legiuitor pentru indicarea generică a ansamblului de mijloace sau acte de conduită ce pot fi luate sau aplicate faţă de minor. Acestea pot consta în acte comisive (loviri,violenţe, etc.)sau în acte omisive ( neasigurarea hranei, a îmbrăcămintei, a condiţiilor corespunzătoare de locuit, etc.).Indiferent dacă constau în acte comisive sau în acte omisive, măsurile sau tratamentele trebuie să pună în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Dacă dezvoltarea minorului sub unul dintre aceste aspecte nu este primejduită în mod grav, fapta nu constituie infracţiune, ci o încălcare de drept civil. Instanţa de judecată va stabili, în fiecare caz, dacă cerinţa legii este sau nu îndeplinită. Întrucât infracţiunea presupune numai primejduirea gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, dacă fapta are ca urmare o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii se aplică regulile referitoare la concursul de infracţiuni. Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului poate intra în concurs şi cu alte infracţiuni ( de exemplu, lipsirea de libertate în mod ilegal). Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Consumarea Consumarea infracţiunii are loc în momentul când dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului este primejduită în mod grav prin măsurile luate sau tratamentele ap

licate acestuia. Dacă măsurile sau tratamente le se repetă, în baza

aceleaşi rezoluţii infracţionale, infracţiunea prezintă forma continuată de săvârşire. Într-un asemenea caz, ea se epuizează când încetează respectivele măsuri sau tratamente. Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului se poate prezenta şi în formă de infracţiune de obicei atunci când, realizându-se printr-o succesiune de acte, fiecare act în parte nu pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului, ci această urmare decurge din ansamblul actelor săvârşite. Sancţiunea închisoarea de la 1 la

5 ani .

Art. 307 NERESPECTAREA MĂSURILOR PRIVIND ÎNCREDINTAREA MINORULUI. Noţiune şi definiţie. Codul Familiei cuprinde prevederi referitoare la încredinţarea minorului unuia dintre părinţi, în caz de divorţ, precum şi dispoziţii referitoare la încredinţarea acestuia unei terţe persoane, atunci când părinţii nu-i pot asigura o creştere şi educare corespunzătoare. Preocupat să asigure o cât mai completă şin eficientă ocrotire minorului, legiuitorul a prevăzut, în asemenea cazuri, posibilitatea menţinerii legăturii acestuia cu părinţii sau părintele în îngrijirea cărora nu se mai află. Fapta prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de un părinte sau de ambii părinţi, fiind de natură să slăbească relaţiile de familie şi să primejduiască creşterea şi

educarea minorului, este o faptă care prezintă un pericol social şi care

este, din această cauză, incriminată. Astfel, constituie infracţiunea de nerespectarea a măsurilor privind încredinţarea minorului, potrivit art. 307 alin.1 c.p., reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, dacă creşterea sau educarea copilului ar fi primejduită. Potrivit art. 307 alin.2 c.p., infracţiunea constă

şi în fapta persoanei căreia 1 s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre prăinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.

Latura obiectivă. În cazul art.307 alin.1 c.p. infracţiune a se realizează prin acţiunea de reţinere a minorului de către un părinte, iar în cazul art. 307alin.2 c.p. infracţiunea se realizează prin acţiunea de împiedicare a oricăruia dintre părinţi de a avea legături cu minorul. În primul caz, este vorba de un minor care a fost încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre părinţi. Acest minor, aflându-se temporar la celălalt părinte sau la unul dintre părinţi, ca urmare a dreptului fiecărui părinte de a avea legături cu copilul său, nu este lăsat să se întoarcă la părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat potrivit legii. Reţinerea trebuie să se facă fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul şi în astfel de condiţii încât să fie primejduită creşterea şi educarea minorului. Această reţinere nu trebuie confundată cu răpirea minorului. În al doilea caz, este vorba de un minor care a fost încredinţat altei persoane şi care este pus de această persoană în situaţia de a nu avea contacte personale cu oricare dintre părinţii săi. Fapta nu constituie infracţiune atunci când minorul refuză să ia contact cu părintele său, bineînţeles dacă acset refuz este expresia voinţei sale libere şi nu rezultatul unor presiuni care au fost exercitate asupra sa. Condiţiile în care minorul încredinţat altei persoane îşi păstrează legăturile cu părinţii se stabilesc de părţi sau de către organul competent. Ca uramre, acţiunea de împiedicare la care se referă textul trebuie să aibă loc în cadrul acestor condiţii. Se mai cere ca fapta să fie săvârşită în mod repetat, adică de mai multe ori, în aşa fel încât să rezulte că este vorba nu de ceva întâmplător, izolat, ci de o tendinţă sistematică de a îndepărta pe minor de părinţii săi.

Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Consumarea În cazul reţinerii, infracţiune a se consumă în momentul când această reţinere începe să reprezinte o primejdie pentru creşterea şi educarea minorului. În acest caz, infracţiunea se epuizează în momentul când încetează acţiunea de reţinere. În cazul împiedicării, infracţiunea se consumă în momentul când acţiunea se săvârşeşte în mod repetat. Sancţiunea este închisoarea de la se pune

o lună la 3 luni sau amendă. Acţiunea penală

în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea

părţilor înlătură răspunderea penală.