Din Ceas Dedus.doc

Din ceas dedus... Ion Barbu Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent ! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea, Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.









       

Poezia Din ceas, dedus... , numită de unii critici literari Joc secund , ce deschide volumul Joc secund, publicat în 1930, este o artă poetică, care propune o concepţie modernă despre poezie, un limbaj poetic cu încifrare sporită, specific poetului- matematician, o sintaxă poetică dificilă, încadrându-se modernismului barbian. Poetul nu i-a pus titlu acestei poezii, intenţia lui fiind ca acest text liric să iniţieze cititorul într-un univers unic, inconfundabil. Cuv\ntul „joc” din titlul „Joc secund” sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică” (Tudor Vianu). „Arta lui Ion Barbu ne oferă un soi superior de joacă, cu o convenţie ale cărei reguli implică oarecum şi o „invitaţie la dans”; e ceva în ultimă instanţă ludic în această operă de o atât de strictă disciplină”. (Alexandru Paleologu). „Secund” ar fi o răsfrângere la puterea a doua a realităţii, conform lui Platon, care considera că arta este o „copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii.” Poetul caută în real, în temporal (Din ceas), frumosul ca obiect al creaţiei, al meditaţiei lirice („adâncul acestei calme creste"), pe care îl răsfrânge, îl oglindeşte în intimitatea sa, transpunându-l în „ joc secund " pur, intelectual, ieşind astfel din temporalitate „în mântuit azur ", formă de acces la idee, la nivelul cosmic. Sugestiile filosofiei lui Platon sunt preluate difuz în textul poetic: arta este o copie a lumilor reale, care, la rândul lor, sunt copii ale ideilor eterne, deci arta este o reflectare la puterea a doua a realităţii, un „joc secund”. Două simboluri centrale organizează discursul -zenitul şi nadirul -, termeni antinomici ai spaţiului astral. Dacă realitatea se constituie sub semnul zenitului, în lumina solară, susţinută prin imaginile „ calmei creste", a „ cirezilor agreste" şi a „ ceasului " omenesc, poezia, arta aparţin nadirului, un spaţiu simetric, opus, înlănţuit în misterul asfinţitului. Prin oglindă se intră în „ mântuit azur", poezia este „ nadir latent ". Ca şi în cazul poeziei eminesciene, oglinda este graniţa dintre lumea concretă şi cea ideală, a visului, dar şi a artei. Dincoace de oglindă se află lumea comună, dincolo de oglindă, lumea de vis spre care tânjesc acele puţine fiinţe capabile să se înalţe în „mântuit azur” . Poezia devine apoi cântec al mării prins în clopotele meduzelor, poetul fiind adus din ipostaza intelectuală a lui Hermes, în cea lirică a lui Orfeu, „cântecul” său rămânând „ascuns” , accesibil doar iniţiaţilor. Apa - un alt simbol dens al poeziei - apare în ambele strofe, dar are conotaţii diferite. Ea înseamnă oglindire, reflectare, prin care se transcende lumea reală, obiectivă spre un univers posibil, ipotetic, imaginar. În partea a doua, marea este asociată cu geneza poetică a creaţiei, locul de unde se naşte universul secund, mai pur, al poeziei. ELEMENTE DE PROZODIE: Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi urmărind o cadenţă liniştită. Versurile sunt de 13-14 silabe, ritmul este iambic, rima poeziei este încrucişată. NIVELURILE TEXTULUI POETIC: La nivel morfologic: conversiunea adjectivului adânc în substantivul “adâncul”; folosirea adjectivelor provenind din verbe la participiu, în prima strofă: “dedus”, “intrată”; infinitive lungi: “înecarea”, “însumarea”, forme care exprimă efortul ieşirii din limitata lume senzorială. La nivel sintactic: se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază. Prima strofă este eliptică de predicat, pe când a două include coordonări şi subordonări de propoziţii. La nivel lexical: se observă prezenţe termenilor abstracţi, neologici, familiari matematicianului şi fireşti în limbajul ştiinţific: “dedus”, “nadir”, “latent”, “însumarea”. Prin intermediul acestor termeni se obţine o contemplare mai profundă a elementelor. La nivel stilistic: se remarcă abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum limbajul încifrat al textului: “ceas dedus”, “calmei creste”, “mântuit azur”, “nadir latent”, “harfe resfirate”; inversiuni: “calmei creste”, “mântuit azur”; epitete: “”ceas dedus”, “cântec ascuns”, “nadir latent”, “harfe resfirate”, “clopote verzi”. Poezia “Din ceas dedus...” de Ion Barbu este o artă poetică aparţinând modernismului / ermetismului barbian, prin concepţie şi limbaj încifrat, accesibilă cititorilor iniţiaţi.

George Călinescu interpreta poezia „Joc secund” , ca artă poetică, astfel: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei : Calma creastă a poeziei este scoasă, dedusă din timp şi spaţiu, adică din universul real, din ceas, este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică din interior, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent. Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau lumina fosforescentă a meduzelor care sunt văzute numai pe întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid.”