Dante Alighieri 23. Cantul Xxiii

CANTUL XXIII Cercul al optulea: Bolgia a şasea. Ipocriţii.

Tăcuţi' şi singuri, fără soţi de drum, 'nainte unul, celălalt-napoi ca franciscanii2-naintam acum. Vedeam în gând drăcescul tărăboi3 şi de Esop4 îmi aminteam, creştine, şi fabula c-un şoarece şi-un broscoi. Amu şi acu5 nu se chitesc mai bine, de legi sfârşitul de-nceput, nicicând, de cum acestea, cugetam în mine. Şi fiindcă-i scris din gând să iasă gând, născu din ăsta altul, fără trudă, şi mă-nfrică6 mai rău ca-n cela rând. „Pe urma noastră7, îmi ziceam, prea crudă batjocură răbdat-au ei; ca jarul îi arde-acum şi-or fi crăpând de ciudă. Iar de-s mânioşi, când şi-or vărsa amarul, cum sunt şi răi, ne-or încolţi de bucă mai rău decât pe iepure ogarul." Mi se făcuse păru-n cap măciucă şi tot în dos zvârleam câte-o privire8, când îl rugai: „Maestre drag, apucă şi scapă-ne de draci, căci peste fire mă tem şi parcă-i simt pe urma mea, de viu ce-i zămislesc în închipuire". 118 „Oglindă9 dac-aş fi şi n-aş putea să-ţi prind, grăi, taptura-n cercevele, de cum ştiu prinde ce se-ascunde-n ea. Pătrund a tale gânduri pe-ale mele aidoma-ntru tot, deci, vrând-nevrând, un singur sfat10 voi aduna din ele. De-o fi la dreapta coborâş1' mai blând, ce-ntr-altă vale să ne poată duce, scăpăm de goana ce-ai urzit-o-n gând." Dar n-apucă să pună vorbei cruce, că-i şi văzui cu aripile întinse cu gând, vezi bine,-n gheare să ne-apuce. Virgil atunci în braţe mă cuprinse, precum de zgomot deşteptată o mamă12, când vede-n preajmă flăcările-ncinse, cuprinde pruncul alergând cu teamă şi uită-n grija ce i-o dă pârjolul să-şi ia ceva, căci la copil ia seamă, şi-n jos pe râpa care-astupă ocolul adâncii văi de-o latură, din deal pe spate se lăsă de-a rostogolul. N-a curs prin scoc nicicând mai iute-un val, când dă să cadă-n pale repezit ca să-vârtească moara13 de pe mal, decât Virgil pe brâul povârnit; şi mă purta cu grijă părintească, nu ca pe-un soţ, ci ca pe-un fiu iubit. Abia ajunse14-n tălpi să se proptească, şi-i şi văzui15 pe tartaroţi în şa; dar nu-i temui, căci pronia cerească 119

ce i-a prepus şi-a rânduit să stea pe-a cincea bolge-n brâul înzecit, le-a smuls putinţa de-a scăpa de ea. Dădurăm jos peste-un norod smolit16, ce se ţâra ca după morţi cei vii, cu chipu-n lacrimi, jalnic şi trudit. Purtau cu toţii rase aurii, cu gluga trasă peste ochi, croite întocmai după şartul lui Cluny17. Ca aurul sclipeau, dar plumbuite erau şi grele cum n-au fost nicicând pe lume cele de-mpărat18 scornite. O, pururi greu şi-istovitor veşmânt19! în rând cu ei, de-a stânga rând păşeam şi plânsul lor ne urmărea în gând. Dar sub poveri, în veci truditul neam atât de-ncet20 păşea, că niciodată cu-acelaşi pâlc în mers nu ne-nsoţeam. „Găseşte21,-am zis, de poţi vreunul, tată, prin nume sau prin fapte poporan, şi-astfel mergând, învârte ochii roată." Şi-nţelegând ce-am zis în grai toscan, strigă un duh din urmă: „Staţi22 o clipă, voi ce-alergaţi23 prin beznă pe tăpşan. Chiar gura mea răspuns poate-nfiripă". Şi-atunci Virgil: „De ce nu-i dai putinţa să mi te-ajungă?-Aşteaptă fără pripă." Văzui dar doi, ce-şi dovedeau dorinţa de-a mă-nsoţi şi grabnic se porniră, dar plumb şi drum le zăbovea silinţa. 120 Ajunşi într-un târziu, mă cântăriră tăcuţi, pe sub sprâncene24, fiecare şi-astfel apoi ei între ei vorbiră: „Acesta parcă-i viu după suflare; ori dacă nu, ce drept i-a dezlegat, iertându-i de povara25 din spinare?" Şi mie-apoi: „Toscane ce-ai călcat în rând cu noi, făţarnicii, ne spune au cine eşti, de nu ţi-e cu bănat?" „Pe Arno, în cetatea26 cu renume născut am fost, grăii către năluce, şi-s încă-n trupul27 ce mă poartă-n lume. Dar cine voi, a căror aspră cruce din ochi vă cerne lacrimi ca din sită28 şi ce osândă-atare-n voi străluce?" „Sub glugi de plumb cu faţa aurită ne zbatem şi scrâşneşte, precum vezi, sub greul lor balanţa29 covârşită. Fraţi gaudenţi30 am fost şi bolonezi, eu Catalan31, el Lodering: şi-odată am fost aleşi de urbea32-n care şezi (cum şi pe vremuri se-alegea din gloată câte-un fruntaş), spre-a-i face viaţa lină; dar cum am fost, şi azi Guardingo33-arată." „Călugări34, le-am răspuns, a voastră vină..." şi-atâta-am spus, căci un mişel zării cu trei ţăruşe răstignit35 în tină Când mă văzu, tot trupu-şi răsuci şi prinse-n barbă a slobozi suspine; dar Catalan, de-ndată ce-l privi 121 „Acesta, zise,-a sfătuit de bine pe farisei să pună la-ncercare şi cazne un singur om pentru mulţime. Stă gol de-a curmezişul pe cărare şi-i nevoit să simtă pe vecie pe pielea lui cât trage36 fiecare.

Şi-acolo-n şanţ cu el în cârdăşie şi socru-său37 se chinuie cu sfatul ce-a urgisit38 a Iudei seminţie." Se minună39 de cel întins de-a latul Virgil şi aspru-i săvârşi popas uimit de cazna ce-i plătea păcatul. Ci-ntors apoi, dădu spre frate glas zicând: „Ne spune40, dacă vrei şi ştii, n-o fi de-a dreapta undeva vreun pas prin care ambii să putem ieşi fără-a ruga din groapă să ne scape drăcescul stol de îngeri tuciurii4 ?" Răspunse el: „Nu bănui cât de-aproape porneşte-un pod din malul blestemat şi încalecă pe rând aceste groape. Ci-n valea noastră podul s-a surpat42 şi-i lesne deci pe coastă sus să urci căci grohotişu-n fund s-a adunat". Căzu pe gânduri domnul meu atunci şi: „Ne-a-nşelat, grăi, de astă dată cel ce-i prindea43 pe păcătoşi în furci." „Vezi bine! La Bologna nu o dată aflai că dracul, celălalt grăi44, e cap de rele şi-i minciunii tată." 122 Acestea zise, domnul meu porni mânios la chip, cu paşi pripiţi, drept care de-mpovăraţi grăbit mă despărţii şi-o luai pe urma dragilor picioare . 123