Daniel Vighi - Principii, Directii, Atitudini

Principalele orientări, direcţii, atitudini ale cursului de literatură contemporană, anul III Fără să negăm importanţa teoriei textului, a naratologiei, a simbologiei şi teoriei receptării vom acorda importanţă mai ales dimensiunii contextului operei, a relaţionărilor acesteia cu ideile şi credinţele epocii, cu istoria ideilor, în general cu ceea ce se numeşte astăzi prin termenul larg al studiilor culturale. Socotim această abordare mai potrivită din punct de vedere al obiectivelor didactice impuse de către ciclul de licenţă în care studenţii au a se familiariza cu epoci, curente literare, situări contextuale şi judecăţi valorice integratoare care aşează liste şi serii istorice de scriitori în clasamente motivate mai ales din această perspectivă mai largă. Socotim ca fiind potrivită ciclului masteral abordarea metodologică specializată, aplicată pe cerinţe metodice definite istoric precum structuralism, semiotică, teoria lecturii, simbologie şi imagologie literară. În viziunea noastră acestea se pot constitui în tot atâtea eventuale oferte masterale care îşi propun să instruiască subiecţii educaţiei în cercetarea şi metoda avută în vedere în programa specifică acestui nivel de studiu. Ciclul de licenţă are în vedere, conform legii, două principale obiective didactice:  achiziţionarea de cunoştinţe fundamentale în domeniul studiat, în cazul nostru perioadele istorice şi literare, situarea seriilor de scriitori în contexte cultural-istorice specifice şi relaţionarea acestora cu istoria artelor plastice, istoria muzicii, istoria artei spectacolului, istoria filmului.  Al doilea obiectiv didactic al cursului de literatură contemporană se referă la învăţarea autoformării şi cercetării pe cont propriu – cum ar fi, spre exemplu, studiile la bibliotecă, analiza presei culturale şi analiza textului literar propus la curs şi seminarii. La acest obiectiv didactic ne propunem iniţierea unor teme de cercetare pe grupe mici iar spre lectură un număr realist de romane. Cercetarea pe grupe este necesară din punct de vedere didactic datorită faptului că şcoala, la nivelul de predare liceal, nu are deocamdată în vedere componenta modernă a muncii în echipă. Este favorizată în continuare unilateral performanţa solitară în paradigma elevului olimpic în spiritul excepţionalismului romantic. Fără să negăm valoarea studiului individual şi al performanţei de acest fel, care constituie până la urmă şansa afirmării ştiinţifice şi de cercetare, credem că la nivelul ciclului de licenţă o altă specificitate didactică utilă este deprinderea muncii în echipă – de altfel o realitate cu tradiţie în marile universităţi din lume. Obiectivele acestui deziderat didactic presupun pregătirea studenţilor pentru a-şi coordona eforturile de studiu în cadrul specific al structurării cercetării, al vieţii academice, dar şi economice sau culturale pe proiecte. Astăzi, efortul de modernizare al ţării impus de practicile manageriale ale Uniunii Europene pretind deprinderea muncii pe proiecte finanţate transparent prin competiţie. Acestea se construiesc şi se susţin colectiv, cu sarcini şi responsabilităţi diferenţiate, cu nevoi sociale care presupun intercomunicare, adică mobilitate socială asigurată de didactica grupurilor şi de „teambuilding” – construcţia unei echipe cu obiective concretizate într-un proiect.

Consider că în acest fel viitorii absolvenţi vor deprinde atât formarea individuală care evită învăţarea reproductivă dar şi calităţi sociale necesare pentru societatea competiţională care îi aşteaptă şi în care nu poţi reuşi atâta vreme cât nu înveţi mobilitatea socială cu deprinderile de comunicare, argumentare a intereselor şi obiectivele personale sau de grup. Orientări şi idei programatice ale propunătorului cursului Intenţionăm să promovăm la curs atât cât se poate dialogul în defavoarea monologului de la catedră. Suntem conştienţi de greutatea acestui demers într-o lume a şcolii, nereformate spiritual, care pretinde ascultare şi autoritarismul ideilor primite în defavoarea celor proprii, descoperite de subiectul educaţiei chiar dacă sunt depăşite, uneori perimate, alteori la marginea permisă a culturii înalte. Pentru atingerea acestui obiectiv didactic este necesară evitarea câtorva capcane care cenzurează dezbaterea culturală liberă. Din experienţa didactică acumulată în seminariile de literatură (a căror importanţă depăşeşte, din perspectiva acestor obiective didactice, cursul) am identificat multe capcane şi obstacole ale învăţării libere şi nereproductive. O să enumăr unele dintre ele în speranţa că vor putea să se constituie în tot atâtea teme de dezbatere.  Nu există adesea în procesul de învăţare un parteneriat aprofundat între profesor şi student. Inexistenţa lui este expresia unui abandon de ambele părţi din comodităţi didactice şi mental-spirituale. Consider că absenţa relativă a acestui parteneriat aprofundat este consecinţa nocivă a perpetuării dictaturii de dinainte de 1990 şi a absenţei reformei democratice a învăţării în şcoala românească.  Prin absenţa acestui parteneriat al învăţării şcoala produce mai ales minţi dispuse să li se spună ce au de făcut, să li se comande, să nu poată decidă singuri, să nu suporte dificultatea pluralismului de opţiuni şi idei.  Profesorului îi este mai comod să monologheze, să nu fie întrebat şi contrazis.  Studentului îi este mai comod să tacă, să nu întrebe şi, mai ales, să nu contrazică.  Profesorului îi este mai comod să stârnească învăţarea din frica notei din examen decât din interes asumat şi, mai ales, din plăcerea studiului şi a ideilor descoperite în parteneriat.  Studentului îi este mai comod să tacă din cauză că îi este frică nu greşească în ceea ce spune şi să fie „descoperit” că nu ştie. Acest obstacol major blochează gândirea liberă. În şcoală încă este diabolizată „neştiinţa” cântărită docimologic mai ales cantitativ şi prea puţin este căutată, altfel decât prin măsurarea cantitativă a informaţiei, calitatea gândirii.  Transformarea cantităţii informaţiei în calitate a gândirii se dobândeşte în parteneriat, în dialog, în echipă, în sinceritatea opţiunilor şi în curajul afirmării lor.  Nu este nevoie de lucrări de seminar de zeci de pagini, terne, compilative şi fără atitudine, fără idee, fără judecată valorică, fără curajul opţiunilor proprii chiar dacă „scandaloase”, „proaste”, „lipsite de anvergură culturală”. Sunt de preferat eseuri scurte şi personale unor reproduceri plicticoase şi indiferente. Pe de altă parte, atâta vreme cât profesorul pedepseşte gândirea liberă, chiar incomodă pentru ideile şi credinţele sale, nu va fi în stare să identifice opţiunile culturale ale studentului şi riscă să monologheze. Sindromul este acela al ipocriziei axiologice:

 

îl preaslăvim de faţadă pe Mozart şi ascultăm în camera de la cămin manele. Vorbim politicos şi indiferent despre poeţi şi poezie, despre lectură şi importanţa ei şi când ieşim din amfiteatru am uitat de toate. Ieşirea din ipocrizia culturală este o altă nevoie didactică a parteneriatului aprofundat dintre profesor şi student . Pe de altă parte profesorul ratează respectivul parteneriatul aprofundat dacă judecă definitiv, pasional şi vindicativ subcultura şi fenomenele generate de aceasta şi nu încearcă să intre în dialog cu ele obiectiv şi, de ce nu?, binevoitor. În fapt, nu tot ce este declarat comercial şi anticultural, este condamnabil estetic. Dovadă este contracultura hippie şi revoluţia pop art, un exemplu, printre altele, alături de folclorul de mahala din secolul XIX devenit bun cultural valid în poezia barbiană. Şi exemplele pot continua.

Atitudini şi opţiuni ale propunătorului de curs Întrucât îmi doresc dialog şi nu monolog, discuţie liberă şi nu reproducere factologică, consider necesar să ofer public un set de valori filozofice, politice şi culturale pe care le împărtăşesc pentru a putea avea un suport al discuţiei şi a pricepe resorturile lecturii pe care o propun în cursul de literatura contemporană. Precizez că nu le socotesc obligatorii şi că pot fi respinse de oricine cu argumente. Cred că la fel de importantă precum selecţia scriitorilor şi interpretarea lor sunt resorturile intelectuale şi de atitudine care le susţin. Aşadar setul de idei şi valori ale cursului sunt mai degrabă  Libertariene decât liberal-clasice sau strict ţinând de orientarea de dreapta culturală, aşa cum a fost ea definită în perioada interbelică prin scriitorii tineri de atunci de anvergura lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran şi, desigur, Nae Ionescu.  Libertarianismul orizontului cultural al selecţiei şi hermeneuticii cursului are în vedere disocierea între ideologic şi valoarea culturală, ştiinţifică şi filozofică aşa cum sunt ele inventariate în studiul lui Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, 1993.  Un alt orizont al interpretării şi selecţiei scriitorilor se regăseşte în antinomiile cultural-politice de felul pluralism, respectiv societate plurală, versus totalitarism, respectiv regim dictatorial, aşa cum se regăsesc acestea în fundamentele gândirii filozofice de la Platon, la Hegel şi Marx în cele trei volume fundamentale ale lui Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, 1993.  Interpretez valorile religiei, ale credinţei şi ale simbologiei subsecvente acestora din perspectivă libertariană, conform căreia credinţa religioasă este expresia unei opţiuni personale dobândite în libertate, despărţită de stat care trebuie să fie laic.  În acelaşi spirit, importanţă are mai ales Dumnezeul iubirii şi nu cel al fricii de judecată ca formă a dobândirii credinţei. Fundamentele ideatice ale cursului au în vedere credinţa religioasă deschisă nu spre „adevărurile obiective” ale lumii, ci spre cele „estetice”. Religia este mai aproape de muzică, de poezie, de dans şi ar trebui judecată ca adevăr estetic.







 

Nu în temeiurile de fals sau adevărat trebuie judecat teismul şi ateismul, evoluţionismul şi creaţionismul, ci mai ales ca valori estetice ale dialogului lumii. Aceasta din urmă este (fiinţează) doar în realitatea acestui dialog interpersonal. Nu împărtăşesc, aşadar, epistemologia metafizică întemeiată pe antinomii de felul fals-adevărat în relaţia dintre religie şi ştiinţă. Nu cred că dincolo de această realitate a dialogului în prezentul istoriei mai există şi altceva care poate fi demonstrat ca adevăr obiectiv independent. Ideile acestea sunt pertinent descrise în Richard Rorty, Gianni Vattimo în Viitorul religiei . Solidaritate, caritate, ironie, 2008. Accept relativismul şi ironia ca valori care fundamentează toleranţa şi gândirea slabă (în sensul lui Vattimo) şi sunt incompatibile cu adevărurile definitive ca apanaj al gândirii tari (conform aceluiaşi) . Valoarea estetică se hrăneşte mai ales din relativism şi ironism. Adevărurile tari şi gândirea care judecă lumea din perspectiva metafizicii adevărurilor obiective riscă să alunece în ideologic. În spirit libertarian socotesc corectitudinea politică un instrument pedagogic necesar atâta vreme cât nu devine gândire tare şi ideologie cenzurativă. Cred necesar să studiem stânga culturală democratică şi să o numim ca atare în curentele de avangardă, dar şi în grupări cum au fost cele ale revistei „Albatros” (cu Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru sau Constantin Tonegaru) dar şi stânga oprimată a grupării Aktionsgruppebanat (cu Herta Muller, Richard Wagner sau William Totok) de către regimul dictatorial ceauşist declarat de stânga prin abuz conceptual.

Exerciţiul critic – fundament al cursului de literatura contemporană Prezentul curs de literatură contemporană intenţionează să investigheze critic stereotipiile actuale ale raporturilor noastre cu clasamentele valorice şi cu procesul de mausolificare a literaturii. Am folosit acest termen pentru a numi metaforic pericolul suspendării exerciţiului critic şi al revalorificărilor în literatura critică. Din acest punct de vedere m-am exprimat limpede într-un eseu în care am vorbit despre un potenţial pericol pe care şcoala îl induce în câmpul literar, mai ales în ceea ce priveşte judecăţile valorice. Absenţa acestora în manual, dar şi în cursurile universitare, plasează seriile de scriitori într-un indistinct axiologic care duce la „transformarea literaturii în mausoleu plin de statui pe care exegeţii “sînt chemaţi”, vorba fostului secretar general al partidului, să le tămâieze analitic, doctoral şi pluridisciplinar la date fixe sau, eventual, ori de câte ori au nevoi curriculare academice. O literatură în care exerciţiul critic devine exerciţiu imnic. O literatură în care este suspect dreptul de a obosi admirînd.”1 Ideea acestei maladii a literaturii noastre şi-a găsit o excepţională, îndrăznesc să afirm, confirmare în studiul lui Eugen Negrici intitulat nu întâmplător Iluziile literaturii române2. Reproduc în fragmentul de mai jos una dintre ideile care ne vor susţine în analiza literaturii române din perioada de după 1941 şi până în actualitate: „De mai bine de un veac, semeţul mit romantic european al creatorului de geniu si purtător de făclie s-a depreciat. La noi, el nu şi-a pierdut puterea de iradiere. Vegheaţi, 1

Daniel Vighi, Jumătatea plină a paharului în Majuscule. Minuscule. Incursiuni literare. Editura Universităţii de Vest, p. 284. 2 apărut la Editura Cartea românească, 2008.

păziţi ca nimeni alţii, falnici, statornic maiestuoşi, marii scriitori continuă să fie larii noştri. Sub presiunea amintirii unor vremuri terifiante, nu am încetat să le atribuim virtutea magică a stabilizării mersului stelar si am aşteptat. în clipe grele, să ne facă de acolo, de sus. semnul încurajator al victoriei. La drept vorbind, figurile marcante ale literaturii scrise în comunism ar fi trebuit să ne ofere destule motive de antipatie prin lipsa de atitudine, fie şi în chestiuni minore si chiar prin colaboraţionismul lor. Cu toate acestea, tendinţa generală atunci, dar si astăzi - la câţiva ani buni după Revoluţie - este de ai ţintui pe vecie în ţinută de gală, în fotoliile lor şi de a reacţiona vehement la orice schimbare de locuri, la orice posibil cutremur.”3

Rareori ne-a fost dat să citim în literatura critică autohtonă un mai lucid, amar şi definitiv exerciţiu critic precum cel semnat de profesorul Negrici. Atitudinile critice curajoase şi susţinerea lor limpede, disocierile subtile susţinute de o cunoaştere temeinică a vieţii dar şi a istoriei literare mai apropiate sau mai îndepărtate, relaţionările pertinente cu stereotipiile receptărilor, provincialismul şi autohtonismul minor, abdicările morale şi alibiurile menite să ne justifice eşecurile, toate îşi găsesc în analizele din Iluziile literaturii române răspunsuri complexe, deschizătoare de noi abordări analitice şi de întrebări consistente. Vom avea aşadar în vedere acest studiu dar şi cele referitoare la poezia şi proza din perioada comunistă care le ilustrează excelent din punct de vedere analitic.

3

Op. cit. p. 28.