Curs Sinteza Drept Public

SCOALA NATIONALA DE STIINTE POLITICE SI ADMINISTRATIVE FACULTATE DE STIINTE POLITICE ANUL I – ID SINTEZE DE CURS

DREPT PUBLIC

Prof.univ.dr. Cristian Ionescu

2005

PARTEA I TEORIA GENERALĂ A INSTITUŢIILOR POLITICE T e ma 1 : N OŢ IUN I GEN ER A LE DESPRE D R EPT D e f in iţ i e : Dreptul – ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de stat, prin care acesta stabileşte drepturile şi obligaţiile indivizilor, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului, precum şi raporturile între ele şi prin care sunt instituite şi apărate ordinea şi stabilitatea socială, norme a căror respectare este obligatorie şi asigurată prin forţa de constrângere a statului. Originea dreptului se intersectează cu procesul de formare a statului. Dreptul s-a format într-o primă fază în mod inconştient, ca rezultat al unui proces psihologic, în care omul reacţionează la anumiţi stimuli externi. La începutul acestei faze, dreptul se prezenta sub forma unor obiceiuri sau practici neunitare, haotice. În a doua fază, dreptul, deşi încă rudimentar se formează ca acţiune conştientă, fiind impus de o forţă publică. C O N C E P T U L D E I N S TI TU ŢI E J U R I DIC Ă Termenul de instituţie juridică presupune: - un grup unitar de norme juridice care fiecare în parte reglementează, din perspective diferite, aceleaşi relaţii sociale; - o componentă a sistemului de drept în alcătuirea căruia se include totalitatea normelor juridice care reglementează un mănunchi unitar de relaţii sociale şi instaurează o categorie aparte de raporturi juridice. Normele juridice sunt topite şi forjate într-o nouă entitate juridică, reglementând anumite raporturi sociale. Această entitate (abstractă) este instituţia juridică. Putem conferi calitatea de instituţie juridică atât unui complex sau unui grup unitar de norme juridice, cât şi raporturilor juridice astfel reglementate. R O LU L D R E P T ULU I Rolul dreptului constă în formularea regulilor de conduită generalobligatorii atât pentru indivizi – priviţi separat sau în grup, potrivit anumitor principii şi criterii – cât şi pentru organismele care exercită autoritatea publică. Necesitatea edictării normelor juridice – nevoia de ordonare şi disciplinare a relaţiilor dintre oameni. În lipsa lor, care constrâng 2

indivizii la modele de comportament social, fiecare om ar fi liberul său arbitru şi ar fi tentat să-şi impună dreptul şi libertatea prin forţă. Fiind conştient de acest pericol, fiecare individ renunţă, de bunăvoie sau constrâns, la o parte din libertatea sa, asigurându-se astfel libertatea şi egalitatea tuturor unul faţă de altul. Dreptul apare şi ca o garanţie a guvernaţilor împotriva abuzurilor administraţiei, întrucât Constituţia şi legislaţia sub-secventă acesteia garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. SUB IECTELE DE DREPT PERSOA N ELE F IZICE Ş I JUR IDICE Calitatea de subiect de drept este conferită de stat cu respectarea anumitor condiţii care diferă de la un stat la altul, de la o epocă la alta (sclavii, femeile şi străinii nu erau consideraţi, în polisurile greceşti, cetăţeni şi nu participau la viaţa politică, nu puteau vota. Nu li se recunoştea calitatea de subiecte de drept constituţional). Fiecare stat suveran deţine prerogative de a stabili condiţiile necesare recunoaşterii calităţii de subiect de drept. Atribuirea calităţii de subiect de drept presupune recunoaşterea de către stat a capacităţii juridice, adică posibilitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita nemijlocit. Poate avea un caracter general (posibilitatea legală de a avea drepturi şi obligaţii) sau special (posibilitatea legală de a avea şi a exercita anumite drepturi şi obligaţii care formează statutul persoanei fizice şi juridice). Subiectele de drept sunt oameni luaţi individual sau în considerarea funcţiei lor în cadrul unei ierarhii sociale, politice, profesionale precum şi persoanele juridice. Sunt participanţi la anumite raporturi juridice şi dispun de capacitate juridică, adică sunt titulari de drepturi şi obligaţii specifice acestora. IZ V OA R E LE D R E P T U L U I Izvoarele dreptului, în sens material (izvoare reale), – condiţiile materiale de existenţă a unei colectivităţi care se cer a fi ordonate, reglementate, apărate prin intermediul dreptului. Izvoarele dreptului, în sens formal – forma pe care o îmbracă o prescripţie juridică: regulament, lege, decret, decret-lege, ordonanţa. DISTINC Ţ IA ÎNTRE D R EPTU L PUBLIC Ş I D R E P TU L P R IVAT Caracteristicile raporturilor juridice de drept public: • unul dintre subiectele raportului juridic este statul • statul îşi subordonează celălalt subiect • prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes public general • statul poate oricând să pună capăt raportului juridic sau să-i modifice conţinutul. 3

Caracteristicile raporturilor juridice de drept privat: • fiecare parte din raport urmăreşte un interes personal • părţile se afla pe poziţii de egalitate • oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului în condiţiile prevăzute prin convenţie pe care au încheiat-o împreună. D R E P T UL C ON S T I TU Ţ ION A L R AM UR Ă A D R E P TU L U I P U B LI C Un triplu obiectiv al dreptului constituţional: ¾ reglementarea instituţiilor politice şi a celor administrative, jurisdicţionale (dreptul constituţional instituţional) ¾ reglementarea „sistemului surselor dreptului sau sistemului normativ” (dreptul constituţional normativ) ¾ reglementarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (dreptul constituţional substanţial sau relaţional) Obiectul dreptului constituţional: - reglementează organizarea şi funcţiile statului şi al organelor sale: parlament, guvern, tribunal şi a raporturile dintre acestea, a raportului dintre stat şi cetăţean, şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia. Izvoarele dreptului constituţional: - constituţia, legi constituţionale, anumite legi organice, decrete-legi Subiectele dreptului constituţional: - populaţia, statul şi anumite organe ale sale, partidele şi formaţiunile politice legal constituite; candidaţii propuşi de partidele şi formaţiunile politice legal constituite; candidaţii independenţi la funcţia de preşedinte al României, etc.

T e ma 2 : IN STITU Ţ IIL E PO LITIC E Verbul latin „institutio” = a întemeia, a ridica, a aşeza cu temei; „institutum” = obicei, principiu de organizare, rânduiala, aşezământ. Toate aceste sensuri presupun intervenţia indivizilor învestiţi cu autoritate pe care o exercită asupra altora, în vederea realizării anumitor interese (personale sau de grup). Noţiunea de instituţie desemnează instituţiile care au un statut, reguli de funcţionare şi acţiune pentru realizarea anumitor nevoi colective (sociale). Modelul tipic de organizare care întrune şte aceste condiţii este statul. La origine orice instituţie socială exprima un tip de organizare a unui domeniu al vieţii sociale, având funcţii de reglare şi control social în domeniul respectiv. 4

În literatura de specialitate instituţiile sunt ansambluri de mecanisme în care membrii aleşi sau desemnaţi ai grupurilor sunt învestiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu caracter impersonal, în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de grup, pentru stabilirea comportamentelor tuturor membrilor grupului prin reguli de influenţare şi de control social. Apariţia instituţiilor politice este legată de apariţia relaţiilor politice care presupune stratificarea socială între guvernanţi desemnaţi prin proceduri publice solemne şi guvernaţi. În lipsa unor relaţii politice de tipul conducători - conduşi nu se poate vorbi de instituţii politice. Autoritatea exercitată de instituţiile politice prezintă următoarele caracteristici: 1. are putere de constrângere exterioară în numele voinţei majorităţii populaţiei şi în interesul acesteia; 2. este limitată ca întindere, depăşirea limitelor sale, stabilite pe bază de cutumă sau prin norme scrise atrăgând revolta maselor; 3. autoritatea politică este revocabilă (poate fi înlocuită cu alta) sau se poate modifica prin voinţa naţiunii exprimată de parlament sau de către puterea executivă. În ştiinţele politice, studiul instituţiilor politice se face din perspectiva interrelaţiilor existente între ele potrivit principiului separării puterilor în stat, a legitimităţii lor de a asigura stabilitatea politică şi socială, ordinea juridică, realizarea drepturilor libertăţilor cetăţeneşti. De aceea instituţiile politice în literatura de specialitate sunt denumite „instituţiile guvernării”. Statul – principala instituţie politică (integratoare a tuturor celorlalte instituţii politice), instituie o ordine la nivel global care este general-obligatorie. Capacitatea de a crea instituţii politice înseamnă capacitatea de a crea interese publice. T răs ă t uri: ™ instituţia politică este formată dintr-un colectiv de indivizi; ™ acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes public; ™ are un caracter stabil; ™ modul de constituire şi atribuţiile sunt prevăzute într-un act cu valoare constituţională; ™ dispun de autoritate, pe care o exercită în mod legitim şi legal asupra unei colectivităţi umane, care nu are o alta alternativa, decât de a se supune voinţei instituţiei respective. Numai organele învestite cu prerogative de putere la nivel general sunt îndreptăţite să fie denumite instituţii politice. P a r t id el e p ol i t i ce n u su n t i n s t i tu ţii po li ti ce . Instituţiile politice sunt învestite prin lege cu autoritate sau putere de comandă generală. Ele au dreptul de a exprima voinţa 5

suverană a poporului şi de a acţiona pentru realizarea şi respectarea acesteia. Partidele politice parlamentare (reprezentante în parlament) participă la exercitarea puterii în mod nemijlocit prin intermediul parlamentului sau guvernului. Partidele neparlamentare, nereprezentate în guvern nu participă nemijlocit la exercitarea puterii, ci doar la influenţa acesteia prin intermediul presei, demonstraţiilor, etc. Instituţiile politice sunt organisme înfiinţate expres prin lege. Atribuţiile şi prerogativele – stabilite de forul legislativ. Pentru a fi în prezenţa unei instituţii politice trebuie să fie îndeplinite două condiţii de fond: a) instituţia să fie învestită în mod expres prin constituţie sau prin lege cu prerogativa de a exercita puterea de stat; b) instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină libertate de acţiune în exercitarea misiunii sale. Instituţia politică se formează ca rezultat al conlucrării mai multor factori: a) instituţionalizarea anumitor relaţii sociale din ansamblul general al relaţiilor sociale; b) specializarea organului prin care se exercită puterea; c) conferirea unei haine juridice a întregului mecanism al instituţiilor politice. Cerinţe pe care ar trebui să le întrunească instituţiile politice: • adaptabilitatea la cerinţele vieţii sociale şi la mentalităţile politice ale noilor generaţii de guvernanţi şi guvernaţi; • asigurarea funcţionalităţii coerente a actului de guvernare; • adaptabilitate la cerinţele managementului crizelor; • permanenta preocupare pentru menţinerea şi sporirea legitimităţii populare; • capacitatea de inovare a noi valori politice şi tipuri de comportament politic şi de difuzare a acestora în conştiinţa publică; • capacitatea de a reprezenta interesele şi aşteptările sociale ale electoratului; • autoreglarea funcţiilor prin mijloace proprii, din cadrul subsistemului, fără a se apela la schimburi instituţionale (constituţionale); • menţinerea echilibrului constituţional între instituţii în condiţiile „personalizării puterii” din cadrul unor structuri de guvernare; • abilitatea de a conduce cu factori extrainstituţionali (societatea civilă) pentru a permite interferenţa sau ingerinţa agresivă a acestora, de a le garanta funcţionarea liberă şi rolul lor de corpuri intermediare între guvernant şi guvernanţi; • disponibilitatea de promovare a unor mecanisme constituţionale şi reglementare, care să permită raporturi 6

• • • • •

instituţionale de natură democratică între majoritate şi opoziţie; recurgerea cât mai puţin posibil la violenţă în activitatea de guvernare şi abilitatea de realizare şi menţinere a armoniei sociale; identificarea şi concentrarea resurselor umane, materiale şi financiare ale societăţii p en t ru r ea li z a re a pr og re su lui e co nomic în g e nera l; realizarea unui statut al individului care să-i confere rolul principal în societate; recrutarea clasei politice, din toate straturile sociale, printrun sistem electoral democratic, şi asigurarea unui înalt grad de reprezentativitate a acesteia; asigurarea unui înalt grad de moralitate în interiorul lor pentru a preveni sau înlătura prin proceduri proprii, regulamentare, corupţia, şi a împiedica convertirea intereselor personale sau înguste de grup în interese publice.

T e ma 3 : CON C EPTU L DE STAT Ş I PR OCESUL FORMAR II STA TELOR MODERNE ÎN SPA ŢI U L E U R O P E A N Din punct de vedere semantic cuvântul stat vine din verbul latin statuo = a pune, a aşeza, a întemeia. Sintagma „Status civitas” în Imperiul Roman exprima modul de guvernare a Cetăţii. Romanii au acordat cuvântului „status” o semnificaţie politică, adăugându-i determinativul „res publica” = lucru public, ideea de conducere a vieţii publice sau a statului. Grecii foloseau denumirea de „polis” = cetate şi „politeia” = forma de organizare, pentru acelaşi tip de organizare politica a unei colectivităţi umane. Statul antic se caracteriza prin confuzia între monarhul ereditar şi prerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă a puterii şi prin metode despotice de guvernare. Statul grec antic şi Imperiul Roman de Apus au dispărut. Statul Roman a decăzut în secolul V sub presiunea atacurilor succesive a unor puternice popoare migratoare foarte bine organizate din punct de vedere militar, dar inferioare cultural şi spiritual faţă de civilizaţia romană. În locul puterii publice şi a statului roman au apărut o puzderie de cvasiregate, independente unele de altele. Conducerea vieţii publice a fost preluată de cvasiautorităţi patriarhale. Un rol important în păstrarea elementelor gândirii filozofice şi politice greceşti – prelaţii lăcaşurilor sfinte din Orientul Mijlociu, care au salvat scrierile antichităţii. În întreg Evul Mediu, lipsa unui concept care să definească conţinutul şi esenţa statului, distinct de termenul larg folosit încă din 7

secolul al XIII-lea de „regere” = a guverna, a axat preocupările doctrinarilor, începând cu Sfântul Augustin şi Thoma de Aquino pe explicarea fundamentelor teoretice şi ale aplicaţiilor practic-politice ale termenului de guvernare (regimen), raţiune de stat, dominaţie, conducere, fie din perspectiva evanghelizării, fie din cea a afirmării puterii laice. Dacă pe parcursul Evului Mediu propriu-zis (sec. X-XIII) Biserica îşi arogase puterea de organizare şi disciplinare socială (Apusul Europei), spre sfârşitul Evului Mediu asistăm la transformarea societăţii bazată pe principii de morală creştină – societate organizată progresiv pe principii politice laice. Machiavelli folosea pentru prima dată termenul de stat într-un sens modern în lucrarea „Principele” scrisă în 1513 şi publicată la Roma în 1532. Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea „Despre cea mai bună întocmire a Statului şi despre noua insulă Utopia” în 1516. În accepţia dată de Machiavelli şi contemporanii săi, cuvântul stat are la origine termenul latin status. În documentele de cancelarie cuvântul status era folosit în mod curent, dar în înţelesul de stare socială. Un astfel de document a fost dat de Vladislav, domnitorul Ţării Româneşti la 20 ianuarie 1368, prin care a instituit o serie de privilegii negustorilor braşoveni. Machiavelli atribuie termenului de stat şi accepţiunea de organizare a unui teritoriu dobândit de un principe cuceritor, pe care îl alipeşte unui principat preexistent. Noţiunea de „stat”, ca formă instituţională de organizare şi exercitare a puterii politice, s-a desprins din noţiunea de „regimen” (a guverna). În secolul XVI mulţi autori italieni foloseau cuvântul stat, dar în sensul de guvernare, plecând de la noţiunea de „politeia” (forma de guvernare) utilizată de Aristotel în Politica. În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul de regat, ţară, principat sau republică, noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui, principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea ascultare. Elementele esenţiale ale definirii statului: 1. forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric; 2. localizarea geografică; 3. existenţa unui grup conducător învestit şi atribuţii de guvernare şi de exercitare a autorităţii publice în numele poporului; 4. prerogativa grupului conducător de a stabili şi de a apăra ordinea statală şi în cadrul acesteia, a celei juridice.

8

Statul – forma intituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric şi localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, de ţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa general-obligatorie a acesteia. Analiza politologică – statul reprezintă o comunitate politică ocupând un anumit teritoriu, având un guvern şi beneficiind de suveranitate atât în interior cât şi în afara graniţelor sale. Statul – colectivitate umană constituită istoric şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei. Elementele noţiunii de stat din perspectiva analizei politologice: - organizarea politica a colectivităţi umane; - coeziunea colectivităţi umane; - raporturile de comandă/supunere între guvernanţi şi guvernaţi; - legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă de către guvernanţi. Potrivit sociologului Emile Durkheim, statul a apărut ca rezultat al diviziunii sociale a muncii. Această idee a fost preluată de Marx, potrivit căruia statul este un fenomen istoric constituit odată cu apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi cu împărţirea socială în clase antagoniste. În prezent, statul se afirmă din punct de vedere sociologic ca o colectivitate umană bazată pe raporturi de cetăţenie şi dotată în mod legitim cu instituţii de guvernare specializate, care au un caracter impersonal şi permanent. Max Weber pune accentul pe dominaţie, subordonare, autoritate şi forţă sau putere. Ceea ce dă conţinut şi consistenţă statului este aparatul său birocratic, cu rolul de a impune dominaţia, subordonarea, autoritatea şi forţa statului. Elementele care indica existenţa unui stat: - existenţa unui grup uman; - existenţa unui teritoriu pe care s-a stabilit grupul respectiv; - existenţa unei puteri care conduce colectivitatea umană; - stabilirea de către putere a unei ordini economice, sociale, politice şi juridice. Din punct de vedere juridic statul este o persoană juridică sau morală, adică este titular de drepturi şi obligaţii ca orice persoană fizică. Elemente: 1. organizare de sine stătătoare; 2. independenţa patrimonială; 3. scop în acord cu interesele generale ale grupului. 9

Tema 4: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI Doctrina constituţională a formulat trei elemente constitutive ale statului: teritoriul, popula ţia, puterea suverană. Teritoriul statului – spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol şi ape, precum şi din coloana aeriană aflată deasupra solului şi apelor, asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină. Asupra întregului său teritoriu, statul exclusivă, manifestată sub 3 aspecte generale: - plenitudine; - exclusivitate; - opozabilitate faţă de orice alt stat. Plenitudine – statul plenitudinea funcţiilor sale.

exercită

în

exercită

limitele

o

sale

autoritate

teritoriale

Exclusivitate – este general admis că pe teritoriul său, statul exercită în mod liber întreaga să autoritate, fiind exclusă intervenţia sau amestecul altui stat. Un stat suveran are dreptul să accepte o diminuare a suveranităţii sale. Opozabilitate – legitimitatea şi recunoaşterea internaţio-nală a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Importanţa stabilirii precisă a frontierelor sale. iar dreptul internaţional o unui stat de altul sau la statale.

teritoriului unui stat implică o delimitare Frontiera – o instituţie juridică importantă, defineşte ca o zonă care separă teritoriul care se limitează atributele suveranităţii

Teritoriul prezintă două mari caracteristici: 1. indivizibilitate; 2. inalienabilitate. Indivizibilitatea teritoriului – unitatea acestuia. Teritoriul fiind un element constitutiv al statului, nu poate fi divizat şi înstrăinat altor entităţi statale. Inalienabilitatea – teritoriul nu poate fi înstrăinat altui stat. În practica internaţională este acceptată ideea modificării frontierelor, dar numai ca expresie a acordului între statele suverane interesate. Acestor două caracteristici li s-a adăugat „impenetrabili-tatea teritoriului” -, interdicţia ca pe teritoriul unui stat să-şi poată exercită puterea de comandă un alt stat. Există două categorii de locuitori ai unui stat: - care au aceeaşi cetăţenie; - care nu au calitatea de cetăţean al statului respectiv, dar au o altă cetăţenie, sau sunt apatrizi.

10

Cetăţeanul – individul legat de stat printr-o legătură juridică: cetăţenia. Această legătură este determinată în mod suveran de stat pe anumite criterii: ius sanguinis sau ius loci (ius soli). Străinul – cetăţean al altui stat şi rămâne supus acestuia din punct de vedere al îndatoririlor cetăţeneşti. Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică probleme de ordin economic, politic, social, cultural, etnic, religios. Există pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurile minoritare, cetăţeni ai statului, ca pe străini. Problema poate fi abordată din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Aspectul cantitativ poate influenţa sentimentul de comunitate naţională. Se pune în raport cu fenomenul demografic. Aspectul calitativ – fiecare stat regrupează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţia cu trăsături etnice diferite. În afară de această regrupare, statele se pot împărţi în naţionale şi multinaţionale. Statul naţional – populaţie majoritară formând o singură naţiune. Statul multinaţional – statul a cărei populaţie este formată din mai multe rase, popoare, vorbind limbi diferite şi având cultura şi trecutul istoric diferite. Elementele naţiunii: rasa, religia, tradiţia istorică, interesele materiale şi culturale comune, situaţia geografică. O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă nici unei alte autorităţi, nici în cadrul intern, nici pe plan extern. Nici o altă entitate nu o poate controla. În interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; deţine puterea de a controla, comanda şi sancţiona în mod suveran. Un element esenţial al suveranităţii statului este dreptul său inalienabil de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate-stat-cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi prin intermediul normelor juridice. Statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică menită să-i ocrotească şi să-i consolideze valorile fundamentale pe care se întemeiază şi pe care este interesat să le promoveze şi să le apere, relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori. Caracterele fundamentale ale statului: - autoritatea supremă exercitată pe un anumit teritoriu; - dreptul exclusiv la organizare de sine stătătoare – economică, politică, militară, administrativă; - dreptul de a elabora şi impune la nevoie prin forţa sa de constrângere, norme obligatorii pentru întreaga societate. Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei constituţionale adoptate în mod democratic. Legitimitatea este un element fundamental al puterii politice, de care depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau de apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieţii politice, ale societăţii civile. Activităţile guvernamentale sunt legitime, în măsura în care răspund intereselor naţionale „Binele comun”. O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei. O condiţie a legitimităţii – 11

respectarea de către putere a constituţiei. Un guvern desemnat legal, poate deveni ilegitim datorită acţiunilor sale. Lipsa de legitimitate se exprimă prin pierderea de către guvern a raportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare. Contestarea publică a unor autorităţi statale nu are ca rezultat automat revocarea acestora şi înlocuirea lor cu altele. Ilegitimitatea trebuie constatată oficial pe cale parlamentară, prin votarea unei moţiuni de cenzură sau ca rezultat al unei revoluţii sau revolte populare. Elementele legitimităţii puterii politice: legalitatea institui-rii puterii (cu respectarea Constituţiei) şi corecta folosire a acestei puteri (în conformitate cu legile statului). Legitimitatea puterii indică şi capacitatea guvernanţilor de a obţine din partea celor guvernaţi supunerea, dar fără a recurge la forţa de constrângere. Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de guvernant există mai multe teorii: Max Weber – 3 tipuri de legitimare a puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia: - calităţile personale ale liderului (domina ţia charismatică); - tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un obicei intrat în conştiinţa publică); - legală (populaţia se supune ordinelor şi legilor adoptate de autorităţile publice pe care el le-a învestit în mod legal cu atribuţii de guvernare). PROCES UL D E F OR M ARE A STAT ELOR M ODER N E Prin câştigarea de partea credinţei creştine a triburilor barbare care ţineau să bulverseze întreaga Europă, Biserica a avut o contribuţie de o importanţă excepţională la conservarea culturii grecoromane, contribuţie instituită de împăratul Constantin, care, prin Edictul de la Milano din 313, şi-a asociat Biserica asumându-şi, chiar, dreptul de a arbitra disputa din sânul bisericii (la Miceea în 325), deşi era şeful unui stat laic. Religia monoteistă a avut un rol covârşitor în închegarea unui nou tip de stat, întrucât concentra puterea de idolatrizare la o singură divinitate fiind, astfel, superioară din toate punctele de vedere ale religiei politeiste. Ea punea accentul pe responsabili-tatea şi servirea cu credinţă a statului, în care conducătorul avea şi funcţii sacerdotale. Conducătorul (rege, împărat) era genera-torul legii, precum şi apărătorul acesteia. Unul dintre primii apărători ai creştinătăţii, Sf. Augustin încerca să explice în lucrarea „Civitas Dei”, originea statului şi să fundamenteze organizarea sa religioasă. În concepţia sa, Satana a întemeiat „Civitas terrena” (cetatea terestră) având ca prim cetăţean un ucigaş (Cain), în timp ce aleşii şi credincioşii lui Dumnezeu întemeiază „Civitas Dei” (cetatea lui Dumnezeu). Cele două tipuri de cetăţi sunt opozabile, până la apariţia în civilizaţia creştină lui Iisus Hristos care 12

fac din Biserică reprezentanta terestră a Cetăţii lui Dumnezeu. De aici, superioritatea papalităţii asupra conducerii laice a statului. După căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476, Biserica rămâne în Europa Occidentală centrul de atracţie pentru întreaga populaţie creştină. Biserica Occidentului a luat locul statului în asigurarea unei minime de organizare socială bazată pe supunerea spirituală a populaţiei creştine. Ca reacţie la pretenţiile împăraţilor din Constantinopol de a-şi subordona Biserica şi de a o menţine într-un regim de secularizare, aceasta caută aliaţi în Europa Occidentală, unde misionarismul evanghelic promovat din iniţiativa papei Grigore cel Mare începe să dea roade. Ca rezultat al politicii papale, dar şi al necesităţii de restatalizare, pe ruinele fostului Imperiu Roman de Răsărit se întemeiază în 808 imperiul lui Carol cel Mare, încoronat de Papa Leon al III-lea la 25 decembrie 800 ca imperator romanorum (împărat al Romanilor). Noul imperiu a renăscut practicile statale privind administrarea, gestionarea financiară şi armata. Marea Schismă din 1054 separa cele două ramuri ale Bisericii Creştine şi odată cu aceasta se adânceşte prăpastia între statalitatea apuseană şi cea răsăriteană, mult mai conservatoare şi mai închisă înnoirilor teoretico-filozofice şi practic-politice. Evanghelizarea va avea ca urmare formarea statelor creştine. Este un fapt de necontestat că dacă în esenţa sa misiunea de evanghelizare – cu fundamente teologice şi dogmatice luate din Noul Testament – a popoarelor păgâne era un demers iniţial pur religios, în final ea se converteşte într-o misiune politică finalizată prin repartiţia statelor. Politica misionară creează un uriaş teritoriu creştin (oikoumene) ce va sta la baza ecumenismului în lumea catolică şi cea ortodoxă. În secolul X creştinismul medieval s-a extins, cuprinzând definitiv pe cehi, croaţi, unguri, slovaci şi polonezi, în timp ce românii, bulgarii, grecii, armenii şi ruşii au fost convertiţi de Bizanţ. În Occident organizarea politică şi administrativă au la bază – raporturile de vasalitate (servicii prestate pe vasal seniorului în schimbul unei feude, a cărei întindere depindea de valoarea şi amploarea serviciilor aduse de vasal). În sfera geografică controlată de Bizanţ se aplicau încă, deşi într-o formă modernizată şi adaptată la noile realităţi sociale, metodele de guvernare păstrate din tradiţia romană (împăratul omnipotent căruia i se subordona nu numai aristocraţia militară, ci şi supuşii de rând). Puterea imperială bizantină este egală cu cea a bisericii, împăratul fiind comparat cu apostolii. Egalitatea între puterea temporală şi cea sacerdotală este cunoscută sub denumirea de „isapostolos”. Imperium = puterea împăratului Sacerdotium = puterea patriarhului Constantinopolului În Occident procesul de statalizare înaintează pe naţionale bazate pe principii feudale, într-un imperiu universal. 13

nuclee

În Bizanţ, unitatea imperiului este mai stabilă, dar nu se va menţine multă vreme datorită unor conflicte interne şi, în special, unor lovituri externe primite din partea Apusului Europei şi din partea lumii islamice. La sfârşitul secolului XII, imperiul Bizantin intră într-un proces de progresivă destrămare, accentuată de a IV-a cruciadă. Începe să se fragmenteze într-o multitudine de state mici create de popoarele balcanice (bulgarii, valahii de sud, sârbii, grecii). În zona mediteraneană în secolul X apare o nouă şi puternică formaţiune statală – Imperiul Otoman. În Europa de Răsărit şi de Apus, convocarea periodică a sinodurilor a servit ca model pentru alcătuirea şi convocarea Stărilor generale = parlamentele. Dacă lipsa de obedienţă spirituală putea fi sancţionată cu excomunicarea, refuzul cetăţeanului de a se supune voinţei monarhului este aspru pedepsit printr-un sistem de constrângeri statale. Termenul de „regimen” (guvernare) pierde conotaţiile eclesiastice, de etică şi morală creştină. Termenul de „regimen” devine sinonim cu autoritatea regilor de a domni, adică de a domina, stăpâni, sancţiona, stabili regulile generale de conduită şi de a asigura respectarea lor. Acţiunea de guvernare se delimitează tot mai clar şi mai net de instituţia şi de persoana care guvernează sau în numele căreia se guvernează. Secolele XIII şi XIV – o stratificare socială mai clară între nobilime şi burghezie. Apar „Stări” ca forme de organizare socială, în care membrii aveau acelaşi statut politico-juridic, se bucurau de aceleaşi drepturi şi aveau conştiinţa că formează o colectivitate (communitas). Se luau decizii administrative, judiciare şi orice măsuri privind conducerea şi administrarea statului precum şi cele privind relaţiile cu alte state. Adunări de Stări au funcţionat şi în principatele Româneşti şi în Bulgaria. În secolele XIII-XIV se formează o regrupare a formaţiunilor statale care îmbinau elementele clasice ale modelului antic cu elementele practice ale organizării feudale. Locul central îl are monarhul, a cărui suzeranitate recunoscută de vasalii săi şi întărită de Biserica îi conferă o putere deosebită. Începe să se formeze noţiunea de teritoriu (statal) prin disocierea posesiunilor Coroanei (domeniul Coroanei) de domeniile private ale regelui. Domeniile Coroanei (ale Statului) nu mai puteau fi înstrăinate de către Rege, nici măcar membrilor proprii familii. Erau legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca instituţie a statului şi nu de Monarh. Tema 5: FORMA STATULUI: STRUCTURA DE STAT FORMA DE GUVERNĂMÂNT 14

Conceptul formei de stat • un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire şi exercitare a puterii, de organizare şi conducere a societăţii prin stat; • exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura interna şi externa a cestui conţinut • este analizata sub trei aspecte: forma de guvernământ; forma structurii de stat; regimul politic. Aceste aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele • poate apărea sub o întreită înfăţişare în funcţie de criterii distincte • 3 criterii – modul de organizare şi exercitare a puterii suverane pe teritoriul statului; – caracterele şi prerogativele organismului învestit cu funcţia de şef al statului; – metodele de guvernare. • în funcţie de aceste criterii, statul va căpăta o anumită formă – stat unitar/stat federal – monarhie/republică – va avea un regim politic democratic/autocratic sau autoritar. Orice stat, ca entitate suverană, deţine prerogativa, în virtutea suveranităţii sale, de a decide în mod liber şi în conformitate cu prevederile constituţionale ce formă de guvernământ, de structură, ori de regim politic să adopte. Opţiunea pentru o anumita formă de stat – opţiune politică, care este rezultatul unui referendum popular. A. STRUCTURA DE STAT Din punct de vedere conceptual, structura de stat – modul de organizare al puterii în raport cu teritoriul statului. Statele pot fi împărţite în 2 categorii: a) state unitare b) state compuse a) Statul unitar Are următoarele caracteristici principale: ¾ format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită puterea politică la nivel central şi local; ¾ activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică; ¾ există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituţie unică; ¾ populaţia are o singură cetăţenie. Deşi statul este unitar, teritoriul sau poate fi împărţit în unităţi administrativ-teritoriale. Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului au caracter administrativ şi nu constituie state în interiorul statului. 15

Structura internă a statului: • s-a format odată cu apariţia statului însuşi; • este concepută pe principiul centralizării, reprezen-tând un ansamblu unic de instituţii şi puterea de control a autorităţilor publice centrale aspra autorităţilor locale; • statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic, un singur sistem de organizare judecătorească, a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o excepţie. Exercitarea puterii reprezintă concentrarea acesteia la un centru unic de decizie, care o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru întregul teritoriu al statului. Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele parlamentului şi ale guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului, prezentând dreptul de control al centrului aspra modului în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de corecţie a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autorităţilor centrale. În nici un stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să se poată ocupa personal şi nemijlocit de soluţionarea tuturor problemelor guvernării ivite pe întreaga cuprindere a statului. O parte a acestor probleme este încredinţată unor agenţi, aflaţi în legătură cu guvernul, cărora le sunt conferite atribuţii de administrare pe plan local. Activitatea judecătorească se desfăşoară în tribunale sau alte instanţe judecătoreşti integrate într-un sistem unic, cu semnificaţii pe întreg cuprinsul ţării. Activitatea legislativă se desfăşoară la centru, dar de către agenţi fie reprezentanţi ai naţiunii, fie ai colectivităţilor locale. În România atât deputaţii, cât şi senatorii, reprezintă naţiunea. Desconcentrarea O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic de putere (instituţiile de guvernare), în special de puterea executivă. Desconcentrarea – diminuarea puterii centrale prin acordarea unei autorităţi publice locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan local. Se renunţă la repartizarea puterii de decizie a guvernului, în favoarea agenţilor locali (prefecţi) repartizaţi (numiţi de guvern în unităţile administrativteritoriale). Prefectul – agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce execută ordinele primite de la guvern şi ia el însuşi anumite decizii, şi care nu anulează autoritatea puterii centrale. Agenţii locali care reprezintă puterea centrală în unităţile administrative sunt numiţi de 16

guvern şi plasaţi sub controlul ierarhic al acestuia. Autorităţile centrale exercită un control ierarhic asupra agenţilor locali desconcentraţi, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise. Pot să emită ordine, instrucţiuni obligatorii pentru autorităţile ierarhic inferioare. Controlul se exercită pentru motive de legalitate şi oportunitate. Avantaj: agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine realităţile politice, economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii, putând să ia decizii operative şi eficiente. Control ierarhic – dreptul autorităţilor superioare de a modifica sau anula actele emise de agentul local care îi e subordonat. Desconcentrarea serviciilor publice Serviciu public – orice activitate a autorităţilor desfăşurată pentru satisfacerea unui interes general.

publice

Desconcentrarea serviciilor publice – înfiinţarea pe plan local a unor instituţii învestite prin lege cu atribuţia de a desfăşura un anumit serviciu public. Asemenea organe se află sub controlul de tutelă al centrului, al unor autorităţi publice cu acelaşi profil. Tutela administrativă – dreptul de control al Guvernului asupra actelor autorităţilor locale alese, ce funcţionează în virtutea principiului autonomiei locale. Autonomia administraţiei locale – repartizarea puterii de decizie între guvernul central şi organele locale (primării, consilii locale) care au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzuraţi sau fără a cere aprobarea guvernului central. Membrii consiliilor locale şi primarii sunt aleşi prin vot universal. Independenţa autorităţilor publice locale presupune autonomia administrativă şi financiară a acestora. Autorităţile locale nu dispun de guvern, parlament sau instanţe judecătoreşti proprii. Competenţa autorităţilor locale se numeşte „sfera proprie de acţiune”. Autonomia locală se stabileşte pe cale legislativă ca expresia voinţei Parlamentului. Autonomie regională – urmăreşte substituirea statului la nivel local cu autorităţi care promovează interesele comunitare, înţelese preponderent ca interese ale unor minorităţi naţionale. Regionalizarea – crearea unei structuri administrativ-teritoriale. Regionalismul – un set de caracteristici culturale, religioase, lingvistice sau de altă natură, aparţinând unei colectivităţi rezidente pe o anumită parte din teritoriul na ţional căreia i s-ar recunoaşte un statut de autonomie. Principiul autonomiei administrative locale cunoaşte două forme principale: autonomia funcţională şi autonomia teritorială. Autonomia funcţională – recunoaşterea posibilităţii anumitor servicii publice de a se bucura de o autonomie permanentă în domeniul lor de activitate. În doctrina constituţională vest-europeană se considera că autonomia locală este una dintre cele mai eficiente forme de 17

autogestiune administrativă. Autonomia locală asigură, aşa cum apreciază profesorul, Pierre Pactet, un înalt grad de democraţie, colectivităţile teritoriale autonome fiind „veritabile contraputeri” şi în această calitate putând să prevină abuzul guvernului central. Descentralizarea Reprezintă o alternativă la centralizarea excesivă, posibilitatea recunoscută de puterea centrală colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Prin ea sunt scoase din competenţa puterii şi autorităţii centrale anumite servicii publice de interes local sau din domeniile speciale de acţiune şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice locale. Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom. Independenţa şi autonomia se bazează pe faptul ca aceste organe sunt alese pe plan local şi nu numite de puterea centrală. Autorităţile administrative publice au patrimoniu public şi organizare internă de sine stătătoare, funcţionând în condiţiile legii. Descentralizarea: - este o metodă de organizare şi conducere statală; - nu se opune centralizării politice a statului; - nu au nimic în comun cu raporturile existenţe între statul federal şi componentele federaţiei; - presupune înfiinţarea unor subiecţi de drepturi speciale care beneficiază de autonomie pe plan local (descentralizarea teritorială) sau cărora li se stabileşte o competenţă materializată în anumite domenii (descentralizare funcţională). Statul unitar complex - una dintre formele imperfecte sau atipice ale categoriei de „stat unitar”; - statul unitar care fără a pierde unitatea sa de structură, prezintă mari diversităţi locale administrative, de legislaţie, de jurisdicţie; - în practica constituţională, sunt considerate state unitar complexe „uniunea incorporată” şi „regionalismul”. a) Uniunea incorporată – un stat caracterizat teoretic prin unitatea puterii legislative, în interiorul căreia există o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate” de către statul unitar întrun lung proces istoric. Există un singur parlament, acesta votând legi distincte care nu sunt aplicabile la fel tuturor regiunilor locuite de populaţiile distincte. b) Regionalismul – exprimă o situaţie geogra-fică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia 18

acesta optează pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii largi unor colectivităţi regionale. Adepţii săi au invocat incapacitatea structurii politico-administrative centrale de a oferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de participare la guvernare, lipsa voinţei politice a autorităţilor centrale de a răspunde necesităţii de redistribuire a puterii în favoarea unităţilor administrativ locale. Adversarii săi au susţinut că aceasta ameninţa statul şi că ar fi un factor de dezmembrare a acestuia. Regionalismul fără realismul politic al factorilor de guvernare riscă să ridice probleme, nu şi să la rezolve. României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism consfinţit în Constituţia din 1952, la care nu s-a putut renunţa decât în anul 1968. c) Regionalismul politic – prezintă drept una din trăsături împletirea în acelaşi cadru geografic a unor interese generale cu particularităţi etnice, lingvistice, cu tradiţii şi interese locale care pot fi însă multietnice. Regionalismul devine politic atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii administrative care beneficiază de autonomie locală. În acest caz, unitatea admi-nistrativ-teritorială care beneficiază de statutul de „regionalism politic” deţine, întrun cadru prestabilit, prerogativa (puterea) de a se autoguverna. c) Statul compus (federal) este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice. O asociaţie de „state” care formează un fel de Super-Stat. Este aproape întotdeauna o formă artificială, deoarece rezultă din conjuncturi politico-militare. Arhetipul Statului compus – statul federal. O asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să-şi creeze organe comune, cărora le conferă o parte din competenţele lor (în domeniul militar, al diplomaţiei sau finanţelor). Înţelegerea între statele respective este consfinţită într-un act politic (Charta, Pact). Se stabileşte repartizarea competenţelor între statele federate. ™ Uniunile de stat Asociaţii de state, cuprinzând uniunea personală, reală şi confederaţia. În cadrul său, fiecare stat membru îşi păstrează personalitatea juridică internă şi internaţională, dar acceptă să încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) de consfinţire a uniunii. Uniuni de state formale (în Europa) în legătură cu succesiunea tronului în unele regate: uniunea personală şi reală. Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului de stat, fiecare păstrându-şi parlamentul şi guvernul. Legătura juridică poate fi întreruptă printr-un non acord. o Anglia şi regatul Hanovrei 1714-1837; 19

o Ţările de Jos şi Luxemburg 1815-1890; o Belgia – Statul liber al Congoului 1885-1908; o Moldova şi Ţara Românească 1859-1862. În uniunea reală conduce acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe comune care exercită, în numele uniunii reale, suveranitatea statală în domeniile diplomaţiei, apărării şi finanţelor. Pentru restul prerogativelor statale, fiecare stat component acţionează distinct unul faţă de celelalte. o Suedia şi Norvegia 1815-1905; o Austria şi Ungaria 1869-1918; o Moldova şi Ţara Românească 1862-1864. ™ Confederaţiile de state Cunoscute din antichitate (liga ateniană, macedoniană) o Confederaţia helvetică (sec XIV-1848); o Confederaţia S.U.A. (1776-1787); o Confederaţia Rhinului (1806-1815). Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăresc obiective identice (domeniile relaţiilor internaţionale şi al apărării). Are unul sau mai multe organe comune ale statelor membre, care exercită atribuţii în numele acesteia. Suveranitatea interioară este păstrată de fiecare stat confederat, cea internaţională este exercitată în numele confederaţiei de un organ comun (Adunare, Dieta) care adoptă decizii în unanimitate. Motivele care determină crearea uniunii de state sunt - Conştiinţa intereselor comune; dorinţa de politică a unui stat, preocuparea de a întări politice bazate pe aceeaşi ideologie Ex: Republica Arabă Unită prin uniunea între Egipt şi

diferite: hegemonie contractele Siria 1958-

1961 Tanganica şi Zanzibar 1964 Uniunea Europeană este confederaţie.

un

model

sui

generis

de

STATUL FEDERAL Statul federal – format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un statut de autonomie în materie constituţională, lingvistică şi judecătorească şi se subordonează acesteia. O asociaţie de state care se supune, pe de o parte, unei puteri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă parte, conserva o autonomie constituţională, administrativă şi jurisdicţională. Două modalităţi de constituire a federaţiilor: - prin integrarea mai multor state şi constituirea unei entităţi statale; - prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea împreună cu teritoriul rămas, a unei federaţii. 20

Motivele integrării unor state independente şi suverane într-un stat federal sunt apărarea comună împotriva unei ameninţări externe, preocuparea de a asigura o ordine socială internă stabilită şi dorinţa de a folosi mai eficient resursele economice. Ca exemplu, putem menţiona S.U.A., Elveţia, Imperiul german în 1871. Motivele constituirii unei federaţii prin separarea unor provincii de statul unitar, constă în încercarea de a soluţiona problemele naţionale conflictuale. Fosta Uniune Sovietică care s-a constituit prin asocierea provinciilor Imperiului ţarist (stat unitar), cu excepţia teritoriului care şia proclamat independenţa şi au ieşit din componenţa imperiului. (Basarabia). Trăsături: a) unitate pe plan internaţional – statele componente ale federaţiei nu se bucură de personalitate juridică în relaţiile internaţionale. Aceasta este şi deosebirea între confederaţia de state, ale cărei componente sunt recunoscute pe plan internaţional şi federaţie. b) diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern. Fiecare stat federal are în mod normal propriul său sistem constituţional, instituţii guvernamentale, propria legislaţie, sistemul de organizare judecătorească. c) supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre. Organizarea competentelor în statul federal Federalismul complementare:

veritabil

se

bazează

pe

două

principii

Principiul autonomiei Fiecare stat federal îşi construieşte structura de guvernare şi îşi stabileşte raporturile între ele în mod liber, îşi precizează o politică socială proprie, îşi stabileşte taxe şi impozite cu aplicabilitate locală, îşi construieşte o structură economică. Potrivit acestui principiu, se stabileşte o strictă partajare a competenţelor între statul federal şi statele membre ale federaţiei, cu respectarea colaborării între autorităţile centrale şi cele locale. În caz de conflict, puterea judecătorească are competenţa de a soluţiona diferendul şi de a reface echilibrul constituţional. Metodele de stabilire a competenţelor statului federal în cadrul federaţiei şi în raporturile acesteia pe plan internaţional: - În constituţia statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusive ale acestuia. Toate celelalte atribuţii revin statelor componente ale federaţiei. Ca exemplu putem aminti Amendamentul X din Constituţia S.U.A., adoptat în 1791; - Precizarea competenţelor atribuite statelor => astfel ca toate celelalte atribuţii sunt conferite din principiu statului federal; 21

- Stabilirea concomitentă prin constituţie a sferelor de atribuţii repartizate exclusiv statului federal, şi, respectiv, statelor membre. Principiul participării Acest principiu este complementar principiului autonomiei. Federalismul autentic presupune participarea statelor federale, pe baze de egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul întregii federaţii. Unul dintre organismele federale însărcinate să înfăptuiască interesele comune şi să reprezinte statele federale la nivel central > parlamentul bicameral (Senatul reprezintă statele componente ale federaţiei, interesele particulare). Statul federal are caracterul unui stat unitar (un singur teritoriu, o singură cetăţenie a populaţiei sale, o singură capitală). Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal – o varietate de state membre, fiecare având teritoriul său, populaţia sa, organizarea politică (parlament, guvern, instanţe judecăto-reşti, servicii publice), capitală proprie. B. Forma de guvernământ Un concept juridic şi politologic care indică natura organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului: preşedinte, monarh-rege, împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul revoluţiei, Consiliul federal. Indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme şi este raportată la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Statele se împart în republici şi monarhii. Republică – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef de stat este ales pe o perioadă anumită. Şeful statului poate fi ales pe viaţă (în Iugoslavia sub preşedinţia lui Tito), ales prin vot universal (alegeri preziden-ţiale) sau ales de către parlament (alegeri parlamentare). Republică semiprezidenţială – alegerea preşedintelui prin vot universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de parlament. Ceea ce imprimă un anumit caracter, este caracterul regimului politic în funcţie de principiul separaţiei celor trei puteri. Monarhia – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alegerea pe viaţă, fie prin succesiune ereditară. Monarhiile sunt de două feluri: monarhia absolută (monarhul este unicul organ suprem în stat) şi limitată sau constituţională (şeful statului şi organe care exercită puterea, parlament, prim-ministru). Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin faptul că guvernul este numit de monarh şi subordonat acestuia.

22

PARTEA a II-a TEORIA CONSTITUŢIEI Tema 1: NOŢIUNI GENERALE DESPRE CONSTITUŢIE NOŢIUNEA DE REGIM CONSTITUŢIONAL Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte modul de organizare şi exercitare a puterii în constituţie. Nu interesează, din acest punct de vedere, dacă constituţia statului se prezintă sub forma unor cutume sau a unui act adoptat printr-o procedură specială. Legea fundamentală a ţării = Legea supremă = Pactul fundamental =CONSTITUŢIE. Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă: materială şi formală. Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale. Orice stat, numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o constituţie. Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-un document politico-juridic (constituţie). Regimul constituţional în sens formal corespunde statelor moderne, care sunt guvernate pe baza constituţiilor scrise. Substanţa regimului constituţional - regulile de organizare şi conducere a statului, indiferent care ar fi forma lor: cutumiară sau scrisă. Fiecare stat modern are nevoie de o Constituţie, pentru că întrun stat de drept, guvernanţii nu exercită puterea decât în virtutea unor prerogative stabilite într-un act, prin care sunt învestiţi cu anumite funcţii. O asemenea învestire se face prin intermediul constitu ţiei. Guvernanţii (organe care exercită cele trei puteri: legislativă, executivă, judecătorească) deţin prerogative în baza constituţiei sau a unui act normativ cu valoare constituţională şi nu a unei legi ordinare sau organice. Uneori, atribuţiile lor concrete pot fi (şi sunt) stabilite prin lege, dar în prealabil este necesar ca locul, rolul şi funcţiile 23

acestora în sistemul de guvernare să fie stabilite în constituţie. Într-un stat se legiferează, se administrează şi se judecă potrivit constituţiei. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie derivă din substantivul latin constitutio = dispoziţie, ordin. În sistemul de drept roman, constituţie înseamnă edictul semnat de împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului. Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu valoare juridică superioară cutumelor existente în diferite state. Cuvântul constituţie se foloseşte şi în terminologia ecleziastică pentru a desemna regulile monahale. Noţiunea de constituţie era folosită pentru a delimita în unele state, unele acte politice sau juridice, de simple legi sau statute. A fost folosită în Polonia de la sfârşitul secolului al XV-lea pentru a defini hotărâri adoptate de Seim. Termenului de constituţie îi era preferat cel de ,,lege fundamentală”, folosit în Evul Mediu pentru a desemna acte ale puterii statale înzestrate cu o forţă juridică superioară. Constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politicojuridic, având mai multe sau mai puţine articole şi care era adoptat direct de popor sau de reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne. Pentru a căpăta însuşirile unei constituţii, documentul trebuie să întrunească anumite condiţii de formă şi fond. Condiţii de fond: - Prevederile să aibă un caracter politic, să privească raporturi de putere; - Prevederile să aibă un caracter normativ, să fie generalobligatorii. Condiţii de formă: - Constituţia să fie adoptată printr-o procedură legislativă; - să aibă o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative în stat. Legea supremă a oricărui stat - constituţia - este un act politicojuridic fundamental, influenţat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raportul între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale. Această definiţie este valabilă în principal pentru tipul de constituţie-convenţie, adică constituţia adoptată de Adunarea Constituantă, organism constituit din reprezentanţii naţiunii aleşi prin vot universal. Din punct de vedere al politologiei, constituţia este ansamblul normelor politice şi legale fundamentale care prescrie reguli de guvernare. 24

Din punct de vedere sociologic, constituţia este un pact social (acord naţional încheiat între oameni) intervenit între guvernant şi guvernaţi, prin care acestora din urmă li se garantează un sumum de drepturi, în schimbul acceptării de către ei a puterii de comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernant, fără, însă, ca acesta să devină tiranic. Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură instituţională (instituţii politice sau autorităţi publice), organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce (cheks and balances), prevăzute în constituţie. Există două forme principale ale constituţiei: - Constituţia cutumiară - Constituţia scrisă Conţinutul constituţiei cutumiare: - obiceiuri, tradiţii, practici care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise şi că reglementează modul de organizare şi funcţionare a organelor de guvernare şi raporturile între ele, statutul indivizilor. Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi calitate de cutumă: a. elementul material (constă în conţinutul cutumei) b. elementul psihologic (constă în cunoaşterea de către destinatarii cutumei a existenţei acesteia). Pentru a deveni cutumă, obiceiul constituţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se repete; durata actelor de repetare să fie relativ îndelungată; repetarea să fie constantă; obiceiurile repetate să fie clare; obiceiul să întrunească consensul destinatarilor săi. Cutuma constituţională are un caracter istoric. Până în secolul al XVIII-lea, raporturile constituţionale erau reglementate prin cutumă. Rarele documente politice: Magna Charta din 1215 s.a., prin care se reglementează unele raporturi între rege şi supuşii săi, nu puteau fi socotite constituţii în înţelesul pe care îl dăm astăzi acestui document. Modalităţile practice de exercitare de către naţiune a puterii sale suverane nu se regăseau în cutuma constituţională. De aceea, reprezentanţii naţiunii au militat pentru înlocuirea cutumei cu dispoziţii scrise, care prezentau avantajul că puteau reglementa şi alte probleme sociale: raporturile între stat şi naţiune, drepturile şi libertăţile publice, controlul naţiunii aspra modului în care este guvernată.

Constituţia cutumiară este din punct de vedere al formării sale suplă, dar nesigură. Ca orice cutumă, cutuma constituţio-nală, este esenţialmente suplă pentru că s-a format în timp, fără a întruni condiţii speciale de formă. Ea a transpus în practică, fie voinţa unei persoane faţă de un model de organizare politică, fie interese sociale vizând: prevenirea confuziei puterilor sau a subordonării unei puteri de către alta; cutuma a fost verificată şi modelată pe parcursul mai multor generaţii; nu se cere nici o procedură sau condiţie formală pentru ca o 25

cutumă să fie modificată. Cutuma evoluează odată cu transformările ce se produc în viaţa politică a statului. Supleţea cutumei poate fi în unele cazuri un inconvenient. Existenţa sau dispariţia cutumei nefiind legate de acţiunea unui organism sau a unei persoane şi nici de o anumită procedură, poate da naştere la controverse. Nefiind înregistrată într-un document, cutuma constituţională nu poate fi invocată întotdeauna şi în toate cazurile de uşurinţă, mai ales în cazul în care se află în concurenţă cu o altă cutumă având un conţinut asemănător. Supleţea cutumei constituţionale a fost considerată de partizanii acesteia un avantaj incontestabil faţă de rigiditatea textului scris, ce nu poate fi adaptat cu uşurinţă la transformările sociale. Adversarii cutumei au obiectat că: a) tradiţia sau cutuma constituţională se caracterizează prin incertitudine şi este incompletă; b) cutuma fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă definitiv stabilită şi nu i se cunoaşte cu precizie nici conţinutul. Altfel spus, nu se cunoaşte dacă un fapt derogând de la cutumă este un element de progres constituţional sau un element negativ, care contravine acestuia; c) regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva abuzurilor autorităţilor publice. Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi calitatea de cutumă: ¾ elementul material - constă în cutuma propriu-zisă. Cutuma se formează printr-o repetare continuă a anu-mitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică şi să se desfăşoare timp îndelungat; ¾ elementul psihologic – convingerea fiecărui destinatar al cutumei că ea există şi că trebuie să se conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia. Constituţia scrisă a fost adoptată prima oară de către fostele colonii engleze din America, după 11 ani de la cucerirea independenţei, ca un act care a consfinţit şi a consolidat emanciparea lor politică în raport cu Coroana britanică, stabilită prin Declaraţia de Independenţă din 4 iulie 1776. Apariţia Constituţiei scrise a fost rezultatul luptei burghe-ziei aflată în ascensiune economică şi politică împotriva absolutismului federal. Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice, deoarece conţinutul articolelor sale este clar. Regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei, prin intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de organizare al puterilor, se sancţionează încălcarea abuzurilor de putere. Supremaţia constituţiei se asigură prin controlul constituţionalităţii legilor şi al altor acte cu un conţinut normativ: regulamente de organizare şi funcţionare 26

ale parlamentului, decrete, ordonanţe ale guvernului. Atâta timp cât este în vigoare, constituţia este practic intangibilă. În constituţie au fost înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei şi abuzului de putere. În doctrine, se admite că sunt două tipuri de constituţie scrisă: 1) constituţii foarte clare şi în acelaşi timp scurte, care se limitează la fixarea unor principii şi reguli esenţiale privind modul de constituire a organismelor statului şi raporturile între acestea, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti; 2) constituţii foarte lungi dar complicate în detalii de redactare. Ele tind să reglementeze instituţii juridice care fac parte din alte ramuri de drept: ocrotirea familiei, detalii ale întocmirii şi aprobării bugetului, raporturi între patronat şi guvern, între patroni şi salariaţi s.a.. Raportul între constituţia scrisă şi cutuma constituţională De vreme ce constituţia defineşte cu claritate regulile aplicabile şi prevede modalităţile pentru revizuirea sa, nu se poate admite aplicarea simultană a unei dispoziţii constituţionale scrise şi a unei cutume având un alt conţinut, deoarece astfel am accepta modificarea constituţiei scrise, iar prin cutumă s-ar ajunge să se pună sub semnul întrebării stabilitatea constituţiei sau să se deschidă calea oricăror forme de abuzuri prin înlocuirea regulilor scrise cu cutume constituţionale. Cutuma nu poate niciodată să modifice sau să înlocuiască o dispoziţie constituţională scrisă şi precisă. Aceasta nu-şi va pierde niciodată valoarea juridică, chiar dacă nu este aplicată o perioadă îndelungată. În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale în sistemul juridic bazat pe codificarea generală a normelor de drept, pot fi distinse cel puţin două situaţii: • Cutuma contra legem • Cutuma praeter legem Cutuma praeter legem - completează legea constituţio-nală. Dacă constituţia nu reglementează suficient de clar o instituţie politică, este permis să se apeleze la cutumă pentru a se completa lacuna sau pentru a clarifica conţinutul unei dispoziţii constituţionale. Este vorba despre o cutumă supletivă sau interpretativă. Cutuma contra legem contrazice regula constituţională scrisă. Este dificil să se admită cutuma contra legem. Tema 2: ADOPTAREA ŞI REVIZUIREA CONSTITUŢIEI Distincţia între puterea constituantă şi puterile constituite Constituţiile scrise provin dintr-o putere supremă – putere constituantă, care determină existenţa şi acţiunea puterilor constituite. 27

Puteri constituite – autorităţile care sunt prevăzute şi organizate prin constituţie; adunări, preşedinţi, tribunale, guverne. Putere constituantă originară – cea care adoptă consti-tuţia unui stat: prima constituţie a unui stat sau o nouă constituţie. Această putere este exercitată de popor prin referendum sau printr-un organ special creat în acest scop (Adunarea Constituantă) care, după adoptarea constituţiei, îşi încetează activitatea sau continuă să funcţioneze ca adunare legislativă. Această putere este extrem de importantă şi reclamă o procedură specială şi solemnă. Puterea constituantă derivată – cea care modifică constituţia aflată deja în vigoare. Există un organ special sau o procedură specială prevăzută în constituţie, care instituie modalităţile modificării sale. Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă: ¾ odată cu formarea unui stat nou. Apariţia unui stat – un proces politic de o mare complexitate, care impune adoptarea unor dispoziţii cu caracter politico-juridic solemn prin care se reglementează caracteristicile esenţiale ale teritoriului, structura de stat, forma de guvernământ, regimul politic, se consacră existenţa unei anumite populaţii pe teritoriul respectiv, se prevăd principiile, normele şi organismele de exercitare a puterii suverane, drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti. Constituţia reglementează ansamblul relaţiilor sociale fundamentale. Aceste dispoziţii sunt stabilite în constituţie sau într-un alt act cu valoare constituţională. ¾ În situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fundamentale, când se schimbă regimul politic ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politicojuridice, economice, sistemul social-politic sau când îşi desăvârşeşte unitatea naţională. Schimbările politice au avut ca urmare adoptarea unei constituţii noi: Constituţia României din 1923, Constituţia Portugaliei din 1976. ¾ o constituţie nouă mai poate fi adoptată când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau social-economic care nu afectează esenţa statului sau regimul politic. Este vorba de un stadiu nou de dezvoltare a statului respectiv, fapt ce poate impune adoptarea unei noi constituţii. Organismul competent să adopte Constituţia Competent să adopte o nouă constituţie este organismul care deţine sau care a fost învestit cu putere constituantă originară. Desemnarea şi învestirea unui anumit organism la nivel naţional se asigură prin alegeri democratice. În condiţii de criză politică, de schimbare calitativă a realităţilor sociale şi a raporturilor între forţele politice sau în situaţia în care în viaţa unui stat intervin elemente de importanţă naţională privind sistemul de guvernare, poate apărea tendinţa de a monopoliza puterea de a domina alte forţe politice sau sociale. 28

Deţinătorii puterii politice – organismul statal, formaţiunea politică sau grupul social care exercită cea mai mare influenţă în conducerea politică şi stăpâneşte instrumentele de formare şi exprimare a voinţei populare – au posibilitatea şi capacitatea de a orienta procesul de elaborare a proiectului de constituţie sau îl redactează în exclusivitate. În cazul constituţiilor concedate, nu se solicită acordul sau manifestarea reală de voinţă a poporului. Şeful statului (monarh/preşedinte) este cel care concede, acordă constituţia. Poporul nu participă efectiv la adoptarea Legii fundamentale. Modalităţile folosite mai des: • poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi (Adunarea Constituantă sau Convenţie). Organismul desemnat să adopte constituţia este ales prin sufragiu universal, cu un mandat concret: adoptarea constituţiei; după adoptare, organismul îşi încetează activitatea sau continuă să funcţioneze ca Adunare legiuitoare obişnuită. Adunarea Constituantă – Parlament, în general. • poporul exercită direct puterea. Proiectul de constitu ţie întocmit de un organism învestit cu această prerogativă, este supus direct aprobării poporului. Constituţia întocmită şi practic adoptată de o Adunare Constituantă aleasă în acest scop, este supusă poporului spre aprobare în cadrul unui referendum. (Constituţia Franţei din 1958, cea a României din 1991). • este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără alegeri generale, în Adunarea Constituantă şi să adopte o nouă Lege fundamentală. În regimurile politice ale fostelor state socialiste, constituţiile au fost aprobate printr-o procedură pseudo-democratică, puterea politică fiind concentrată în vârful unei piramide totalitare. Clasificarea constituţiilor după modul de adoptare: ™ ™ ™ ™

Constituţia octroiată sau concedată Constituţia – pact Statutul Constituţia – convenţie

Constituţia concedată este iniţiată şi adoptată sub autori-tatea şefului statului (monarhului). Caracterizează regimurile democratice, în care şeful statului are puteri absolute. Poate să consfiinţească şi obligaţii impuse monarhului. Constituţia-pact reprezintă un echilibru de forţe, fiind un rezultat al unui compromis militar sau politic, între monarh şi Reprezentanţa naţională. Statutul din punct de vedere al formei este o constituţie concedată, adoptat prin plebiscit. Iniţiativa elaborării statutului aparţine monarhului, acesta îl supune ratificării populare prin procedura democratică a plebiscitului. 29

Constituţia-convenţie este adoptată de un organism de suveranitate naţională, special ales pentru adoptarea constituţiei şi învestit în acest scop cu putere constituantă originară. În literatura de specialitate este menţionată şi „constituţia parlamentară” care este iniţiată, dezbătută şi adoptată de parlament.

Revizuirea constituţiei Revizuirea unei constituţii constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou. Posibilitatea şi procedura de revizuire, sunt expres prevăzute chiar în textul legii fundamentale. Absenţa din textul constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera grave tensiuni între forţele politice existente în societate (partidele politice) care, fiind interesate să iniţieze sau să propună anumite modificări în legea fundamentală, nu ar putea să facă acest lucru datorită lipsei unei proceduri corespunzătoare. Distincţia între Constituţia suplă şi Constituţia rigidă Din punct de vedere al procedurii de revizuire: ƒ Constituţia suplă – o constituţie a cărei revizuire se înfăptuieşte, practic prin votarea, fără o procedură specială, a unei legi ordinare. Principiul supremaţiei constituţiei este compromis. ƒ Constituţia rigidă – o constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică colaborarea mai multor organisme constituţionale şi votul unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului. O constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză politică, ca un mijloc de rezolvare a acesteia. Doctrina constituţională s-a oprit la câteva cazuri mai des întâlnite: ƒ producerea unui eveniment politic marcant; ƒ schimbări produse în structura organismelor guvernante (instituirea funcţiei prezidenţiale în sistemul constituţional român în 1974); ƒ transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea publică (transformarea în 1961 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale în Consiliul de Stat); ƒ producerea unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora dintre organismele prin care se exercită guvernarea. 30

Procedura de revizuire Toate constituţiile scrise prevăd modificare a acestora, adică stabilesc:

o

anumită

procedură

de

- organismul care propune modificarea; - organismul care votează propunerea de modificare; - majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea propunerii de revizuire. Dreptul de a iniţia modificarea constituţiei are o mare importanţă, organismului învestit ca această prerogativă revenindu-i atribuţia de a întocmi proiectul de modificare sau cel puţin de a orienta pregătirea acestuia. În regimurile politice autoritare, prerogativa revizuirii revine puterii executive şi este prevăzută în textul Constituţiei. În regimurile politice democratice iniţiativa revizuirii revine poporului, care exercită prin referendum (Elveţia) sau parlamentului. Procedura cea mai răspândită este conferirea acestui drept şefului statului şi parlamentului, care acţionează împreună. Se realizează un echilibru, nici unul dintre cele două organisme neputând să ignore rolul celuilalt în privinţa revizuirii. Procedura cea mai grea de modificare este cea bazată pe teoria „paralelismului” sau „simetriei” formelor. Pentru a se modifica o constituţie, este necesar să se urmeze aceeaşi procedură folosită pentru adoptarea ei. Procedura clasică – procedura solemnă: a cere parlamentului exprimarea unui vot asupra textului revizuit, care să întrunească cel puţin 2/3 din numărul mandatelor parlamentare. Se prevede ca revizuirea să fie aprobată prin referendum popular sau referendumul să urmeze votului exprimat în parlament. Tema 3: CONŢINUTUL CONSTITUŢIEI A. Diversitatea statală şi asemănări constituţionale Diversitatea istorică şi politică, economică şi socială, geografică şi demografică, culturală şi religioasă, ce separă statele lumii contemporane, poate să acrediteze opinia că legile fundamentale ale acestora diferă unele de altele, aşa cum diferă între ele populaţiile şi naţiunile respective. Din punct de vedere al conţinutului lor, constituţiile statelor moderne prezintă multe asemănări. Asemănarea între diferitele formulări constituţionale este determinată de obiectul de reglementare al normelor şi principiilor constituţionale. Constituţiile scrise stabilesc: a) principiul suveranităţii naţionale, care indică deţinătorul legitim al puterii; 31

b) principiul reprezentării, conform căruia poporul îşi exercită prerogativele suveranităţii sale prin intermediul unor organisme pe care le îndrituieşte să acţioneze în numele său şi să-l reprezinte pe plan intern şi extern; c) principiul separaţiei puterilor si, corespunzător acestuia, modul de constituire, organizare şi funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente între acestea; d) valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea naţională şi fizionomia spirituală ale unui popor; e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic; f) drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, potrivit condiţiilor social-economice şi politice din ţara respectivă şi îndatoririle acestora faţă de stat. B. Caracterul şi obiectul constituţionale

de

reglementare

a

normelor

Normele şi principiile constituţionale pot fi împărţite în trei categorii: - principii şi norme constituţionale având rol determinativ în stabilirea şi funcţionarea organismelor de guvernare, precum şi în stabilirea formei statului; - dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti, însoţite sau nu de garanţii juridice ale exercitării acestora; - dispoziţii constituţionale care nu au o legătură directă cu procesul de guvernare. Legiuitorul constituant nu face nici o deosebire între forţa juridică a normelor constituţionale, ceea ce nu înseamnă că nu se pot face distincţii pe criteriul importanţei între diferite dispoziţii ale legii fundamentale. Avem în vedere dispoziţiile privind durata mandatului Parlamentului şi statutul membrilor acestuia, modul de desemnare a şefului statului, numirea Guvernului şi răspunderea sa politică etc. Dintr-o constituţie nu pot lipsi dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Aşa cum prevede art.16 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în 1789 „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”. În unele state există constituţii ale căror prevederi sunt inspirate din precepte ale Coranului, îmbinând astfel conţinutul religios cu cel laic modern.

C. Principii şi norme constituţionale care au un rol determinant în stabilirea şi funcţionarea organismelor de guvernare, precum şi în stabilirea formei statului Normele cuprinse în această categorie au o importanţă esenţială pentru constituţie deoarece în funcţie de conţinutul lor, constituţia respectivă poate fi apreciată sau nu, ca o constituţie democratică. Stabilirea acestor norme în cuprinsul constituţiei este de natură să 32

confere legitimitate constituţiei întregului ansamblu de organisme, care concură la înfăptuirea sau exercitarea puterii politice. Cele mai importante sunt dispoziţiile constituţionale care reglementează structura de guvernare, întrucât ele fixează cadrul instituţional al sistemului politic. Structura guvernamentală (în sens larg) = ansamblul instituţiilor politice şi al procedurilor referitoare la desemnarea guvernanţilor, la prerogativele şi funcţiile acestora, la raporturile între aceştia, precum şi pe care ei le au cu cei guvernaţi. Enunţarea acestor reguli este importantă nu numai pe plan tehnico-legislativ, dar mai ales pe plan politic: ele condi-ţionează legitimitatea guvernanţilor. Aceasta, pentru ca guvernanţii exercită puterea pe baza acestor reguli şi în limitele fixate prin ele. Această categorie de norme are un pronunţat caracter politic, datorită dezvoltării în epoca contemporană a fenomenului statal. Acest fenomen a fost însoţit în Europa de formarea unor noi state sau de desăvârşirea unităţii statale a altor state. Dispoziţiile finale şi tranzitorii ale unei constituţii reprezintă o categorie de dispoziţii constituţionale care se aplică pentru o perioadă limitată şi au scopul de a facilita trecerea de la o reglementare constituţională la alta, de a soluţiona un posibil conflict de legi, etc. după realizarea scopului pentru care au fost incluse în constituţie, ele nu mai sunt aplicabile. D. Declaraţiile de drepturi În şirul documentelor prin care s-a consfinţit aspiraţia individului pentru drepturi şi aspiraţii fundamentale, pentru condiţia sa în societate, este celebră „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului” adoptată de revoluţionarii francezi în 1789. Declaraţii ale drepturilor omului au adoptat şi coloniile americane după cucerirea independenţei lor în 1776, după modelul Declaraţiei de drepturi adoptată de statul Virginia (în unele lucrări este invocată declaraţia de drepturi inclusă în Constituţia Statului federal Massachussetts în 1780). Statele americane au inclus în constituţiile lor dispoziţii referitoare la protecţia anumitor drepturi şi libertăţi, chiar înainte de Legea fundamentală (Constituţia) să fie revizuită în anul 1791 prin adăugarea primelor 10 amendamente (cunoscute sub denumirea de „Declaraţia drepturilor omului”). După primul război mondial, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului a căpătat o cvasi-recunoaştere universală. Spiritul declaraţiei a fost extins după 1945 în dreptul internaţional. Astfel, în cadrul O.N.U. au fost adoptate: Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1984); cele două Pacte adoptate în acelaşi cadru în 1996. Prevederi de o importanţă esenţială pentru problematica drepturilor omului au fost incluse în documente ale Consiliului Europei, ale Conferinţei de la Helsinki în 1975 şi ale sesiunilor organizate conform Actului final de la Helsinki . 33

E. Conţinutul Declaraţiilor de drepturi O declaraţie reprezintă un enunţ solemn privind anumite principii guvernând activitatea sau prerogativele unei anumite categorii de destinatari sau instituţii. Declaraţiile nu sunt incluse în textul propriuzis al constituţiei, ele pot fi incluse într-un document detaşat de constituţie, alteori sunt inserate la începutul constituţiei – ca un preambul. În cuprinsul lor sunt incluse şi drepturile a căror realizare impune, în condiţiile pieţei libere, intervenţia unor agenţi economici privaţi (ex: dreptul la muncă, dreptul la locuinţă). În general, declaraţiile definesc un drept al individului care nu poate fi exercitat decât dacă statul asigură condiţiile materiale ale exercitării lui (ex: dreptul la muncă, dreptul la învăţătură). În practică s-au consacrat consfinţire a drepturilor cetăţeneşti:

două

modalităţi

principale

de

a) cuprinderea lor într-o declaraţie solemnă; b) includerea drepturilor în conţinutul constituţiilor. Declaraţiile de drept sunt adoptate de organisme reprezentative care exprimă puterea suverană (Adunarea Constituantă). În sprijinul acceptării forţei juridice a Declaraţiilor de drept s-au adus următoarele argumente: a) se încadrează în procesul de formare a constituţionalismului; b) s-au încadrat în conţinutul Constituţiei, deşi au figurat, fie ca preambul al acesteia, fie ca amendamente făcute Constituţiei (primele 10 amendamente aduse Constituţiei S.U.A.); c) declaraţiile de drepturi ar reprezenta (în concepţia lui Maurice Hourion) „constituţia socială” conţinând reguli aflate la baza ordinii sociale, în timp ce „constituţia politică” ar conţine reguli privind exercitarea puterii; d) se prezintă sub forma unui document redactat într-o formă juridică, pe articole. Din acest punct de vedere, declaraţiile de drepturi se deosebesc de un simplu preambul, care cuprinde de obicei enunţuri generale, politice sau filozofice, în care legiuitorul constituant sintetizează şi exprimă unele dintre principiile consti-tuţionale, unele obiective ale forţelor politice şi so-ciale. (ex: Preambulul Constituţiei Spaniei din 1978). F. Dispoziţiile constituţionale care nu au o legătură directă cu organizarea şi exercitarea puterilor Regulile care nu reglementează structura guvernamentală, adică nu au o legătură nemijlocită cu normele prin care se asigură conducerea statului: dispoziţiile referitoare la statutul persoanei/stabilirea cetăţeniei, statutul apatrizilor, regimul juridic al proprietăţii publice şi ocrotirea proprietăţii particulare, regle-mentarea anumitor activităţi cu caracter economic (formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului). 34

Asemenea reguli sunt inserate în constituţie datorită tendinţei de politizare a conţinutului acestuia. Uneori, asemenea reguli sunt introduse în Legea fundamentală, ca rezultat al exercitării dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni în sistemul constituţional unde este permisă a asemenea procedură. Tema 4: CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI Constituţia are o valoare juridică superioară faţă de orice altă normă de drept. Toate actele adoptate de Parlament şi Guvern, actele emise de celelalte autorităţi publice trebuie să se conformeze normelor şi principiilor constituţiei. În cazul în care un act normativ, o lege adoptată de Parlament sau regulamentul de organizare şi funcţionare al acestuia contravin constituţiei, nu pot produce efecte juridice. Justificarea teoretică a supremaţiei caracterul politic şi juridic al acesteia.

constituţiei

constă

în

În constituţie sunt stipulate obiectivele şi instrumentele de exercitare a puterii politice. Constituţia este sediul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. De asemenea, constituţia este factorul structurat al ordinii juridice, căreia îi furnizează principiile directoare: egalitatea tuturor cetăţenilor, legalitatea, neretroacti-vitatea legilor. O îndatorire generală a şefului statului constă în a veghea la respectarea de către toate celelalte autorităţi publice, organisme neguvernamentale, cetăţeni, partide politice, sindicate ş.a. a constituţiei. Asigurarea supremaţiei constituţiei – asigurarea stabilităţii sociale şi a ordinii juridice în stat. Datorită supremaţiei, Legiuitorul constituant a stabilit o ierarhie a actelor normative: Legea fundamentală, legile constituţionale, legile organice, ordonanţele, hotărârile Guvernului, ş.a.m.d. Prin legile constituţionale se revizuieşte Legea funda-mentală. Legile constituţionale – o excepţie de la principiul supremaţiei constituţiei, pentru că o vor modifica. Supremaţia constituţiei trebuie dublată mecanism care să-i dea consistenţă, s-o apere.

de

stabilirea

unui

În toate constituţiile scrise a apărut un mecanism special, care să asigure o superioritate a normelor instituite de puterea constituantă faţă de legile ordinare, în sensul că ele nu pot fi modificate decât tot de puterea care le-a instituit, cu respectarea unor forme şi garanţii speciale, diferite de cele ale legilor ordinare. Au fost create două instituţii juridice, pentru asigurarea supremaţiei constituţiei: • controlul constituţionalităţii legilor; • contenciosul administrativ. 35

Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor Controlul constituţionalităţii legilor – ansamblul dispozi-ţiilor normative care reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte normative cu dispoziţiile Legii fundamentale. Pentru a verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile constituţionale, au fost propuse două sisteme: a) controlul exercitat de către un organ politic = control preventiv (anterior); b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional = control posterior. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organ politic Organul învestit cu prerogativele de control al constituţio-nalităţii legilor votate de Parlament apare ca o autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând să infirme voinţa parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a poporului. Controlul politic – are ca scop conservarea structurilor şi mecanismelor de exercitare a puterii politice. Caracterul politic – este imprimat de organele care exercită controlul şi rezultă din conţinutul politic al Legii fundamentale. Reprezentativitatea organelor numai din desemnarea electorală a numirea acestora de autorităţi care, (Camerele legislative şi Preşedintele

de control poate să rezulte nu membrilor săi (Senat), dar şi din la rândul lor, sunt reprezentative Republicii).

Un asemenea organ ar urma să exercite jurisdicţia constituţională fie pe cale preventivă, opunând „veto-ul” său legilor adoptate de Parlament dar nepromulgate de şeful statului, fie posterior, invalidând o lege aflată în vigoare. Împotriva controlului politic – argumente: • Principiul separaţiei puterilor nu ar admite în afara celor trei autorităţi guvernante, crearea unei a patra, situată „deasupra” Parlamentului şi Guvernului şi învestită cu dreptul de a le cenzura acţiunea legislativă şi puterea regulamentară. • Organul politic care exercită controlul ar putea fi discreţionar, putând să infirme voinţa suverană a reprezentanţilor poporului. • Controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de specialitate, situat deasupra oricăror argumente politice. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR EXERCITAT DE UN ORGANISM POLITICO-JURISDICŢIONAL Organism special care să întrunească un caracter politic şi jurisdicţional. 36

Caracterul politic rezultă din modul de numire a membrilor organismului respectiv. Controlul jurisdicţional rezultă din procedura folosită pentru verificarea constituţionalităţii legilor. CONTROLUL POLITICO-JURISDICŢIONAL AL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ARE URMĂTOARELE CARACTERISTICI: • Este un control concentrat, adică este de competenţa exclusivă a unei singure autorităţi; • Este controlul abstract, întrucât se exercită pe calea unei acţiuni directe, fără să existe un litigiu anterior dedus judecăţii unei instanţe; • Poate fi atât anterior cât şi posterior. Verificarea conformităţii anumitor acte normative cu textul constituţiei se asigură de un organism specializat, cu o jurisdicţie unică. Avantaj – asigurarea unui control specializat şi omogen din punct de vedere al soluţiilor pronunţate. Deciziile privind constituţionalitatea sau neconstituţiona-litatea actelor normative supuse controlului au efecte „erga omnes”. Noua Constituţie a României a preluat din practica constituţională modernă sistemul controlului politico-jurisdicţional al conformităţii legilor cu Legea fundamentală. Instanţele fiind primele organisme, ele s-au confundat, în practica judecătorească, cu neconstituţionalitatea unei legi. Exercitarea acestui control de către instanţele judecătoreşti este o expresie a aplicării principiului separaţiei puterilor. Controlul judecătoresc următoarele trasaturi:

al

constituţionalităţii

legilor

are

• Este un control difuz, putând fi exercitat de către toţi judecătorii, şi nu exclude posibilitatea ca o singură instanţă (cea mai înaltă instanţă) să deţină această competenţă. • Este un control concret, adică se exercită în sistemele în care neconstituţionalitatea unei legi este susţinută cu ocazia unui proces aflat pe rolul unei instanţe. • Este un control posterior, adică se exercită asupra unei legi aflate deja în vigoare. Un asemenea control ar presupune: • Aprecieri cu caracter politic făcute de magistraţi cu privire la conţinutul unor legi • Ingerinţa (amestec ilegal) puteri judecătoreşti în acţiunea legislativă printr-un surplus de „zel judecătoresc” • Posibilitatea de manipulare sub diferite forme a magistraţilor de către puterea executivă • Situarea puterii judecătoreşti deasupra celei legislative • Posibilitatea unor erori judiciare imposibil de remediat 37

Există două proceduri: • Controlul exercitat pe calea unei acţiuni directe, intentate împotriva unei autorităţi sau a unei acţiuni, invocându-se încălcarea de către aceasta a unui drept recunoscut prin constituţie sau printr-o altă lege, precum şi printr-un act de reglementare a puterii executive (hotărâre, ordonanţă, regulament, etc.). Plângerea se adresează fie unei instanţe speciale, învestite prin constituţie pentru exercitarea controlului, fie tribunalelor obişnuite, ori anumitor tribunale (ex: instanţa supremă federală din Elveţia exercită jurisdicţia constituţională în ceea ce priveşte raporturile între legile cantoanelor şi Constituţia federală). Legea declarată neconstituţională ca urmare a acţiunii directe este anulată cu efecte „erga omnes”. Decizia de anulare are autoritatea absolută de lucru judecat. Acest procedeu prezintă dezavantajul ca un complet de judecată, format dintr-un număr redus de persoane, supuse greşelii de apreciere, să invalideze o lege dezbătută şi aprobată de un întreg parlament. • Controlul exercitat pe cale de excepţie. Se foloseşte în cadrul fiecărui proces, când oricare parte poate pretinde că un text dintr-o lege sau o lege în ansamblul ei, este neconstituţională şi îi afectează drepturile legale în dosarul care urmează a fi judecat. Această excepţie se numeşte „excepţia de neconstituţionalitate”. Numai părţile în proces pot ridica această excepţie. Judecătorul, primind această excepţie, nu se mai poate pronunţa asupra fondului cauzei înainte de a decide, el sau altă instanţă dacă legea este neconstituţională. Dacă instanţa declară legea ca fiind neconstituţională efectele deciziei se răsfrâng exclusiv asupra părţilor în proces. Celorlalţi destinatari ai legii, li se aplică în continuare dispoziţiile legii respective, adică decizia are autoritate relativă de lucru judecat. Acest tip de control este mai dezvoltat în S.U.A., unde a fost creat pe cale pretoriană.

PARTEA A - III - A 38

DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR Tema 1 : DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE PUBLICE FUNDAMENTELE POLITICE ŞI JURIDICE ALE DREPTURILOR SI LIBERTĂŢILOR PUBLICE În concepţia revoluţionară franceză din 1789, o declaraţie a drepturilor: - o barieră împotriva tiraniei guvernanţilor; - o limitare a puterii statului; - un mijloc de luptă a popoarelor faţă de puterea tiranică. În epoca contemporană – exercitarea reală şi efectivă a drepturilor este o condiţie a afirmării personalităţii şi demnităţii individului ca fiinţă socială. Un drept proclamat într-o constituţie rămâne o simplă declaraţie de principii, dacă statul nu încredinţează individului mijloacele necesare realizării acestuia. Drepturile sunt inerente fiinţei umane, statul fiind dator să le recunoască, să le garanteze şi să apere individul de orice violare a drepturilor sale. Ca „Zoon Politicon” individul nu-şi mai aparţine lui însuşi, ci în acelaşi timp aparţine şi Cetăţii. Viaţa şi activitatea lui presupun legarea sa directă şi permanentă cu statul. Legea este ambivalentă: individul este obligat să se supună comandamentelor stabilite de stat, primind în schimb anumite drepturi şi libertăţi de care se bucură într-un regim de libertate şi echitate. - un drept de recurs împotriva actelor samavolnice ale autorităţilor publice care i-ar încălca drepturile garantate de cetate. Fiecare individ reprezintă o părticică dintr-un întreg nedefinit care este populaţia, care reprezintă un element constitutiv al statului. Între popor şi stat se nasc raporturi politice – dreptul indivizilor care au la bază puterea suverană a poporului, categorie socială şi politică, care este compus din indivizi, între care există anumite legături. NOŢIUNEA DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI POLITICE Noţiunea de drepturi fundamentale – o categorie a ştiinţei juridice care desemnează conţinutul acestora şi le fixează în raport cu celelalte drepturi legale şi contractuale de care beneficiază un individ ca persoană fizică. 39

Drepturi subiective, în temeiul cărora titularii lor pot să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite corelative drepturilor sale, sub sancţiunea prevă-zută de lege, în scopul valorificării unui interes personal şi legitim. Drepturilor fundamentale le corespund obligaţia corelativă a statului şi a autorităţilor publice, a tuturor celorlalte subiecte de drept de a le respecta şi de a nu le încălca. Caracterul fundamental al drepturilor: - importanţa lor socială; - caracterul politic al raportului de cetăţenie; - sunt cuprinse în legea fundamentala a statului. În documente şi instrumente internaţionale, în texte constituţionale sau ale unor legi organice sau ordinare, în alte acte normative, în doctrina de specialitate se folosesc denumirile „drepturile omului”, „drepturile fundamentale ale omului”, etc. Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti – drepturi şi libertăţi înscrise în constituţia unui stat. CLASIFICAREA DREPTURILOR şi LIBERTĂŢILOR PUBLICE a. Drepturi şi libertăţi civile şi politice b. Drepturi social - economice şi culturale Documente internaţionale de o importanţă fundamentală: Declaraţia drepturilor omului adoptată de ONU la 10 dec. 1948, cele două Pacte privind drepturile civile şi politice şi, respectiv, drepturile economice, sociale şi culturale reflectă această clasificare. Garantarea unor drepturi şi ignorarea sau încălcarea altora, sunt conduite de guvernare ireconciliabile. NOŢIUNEA DE ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR În cazul drepturilor cetăţeneşti, titularul lor este îndreptăţit să ceară statului să-i garanteze şi să-i respecte anumite drepturi. Dreptul cetăţeanului de a-i pretinde statului o anumită conduită îi corespunde obligaţia statului de a se conforma. Statul deţine dreptul să-i ceară cetăţeanului să respecte anumite îndatoriri. La baza stabilirii îndatoririlor fundamentale stă raportul politic de cetăţenie. Beneficiarii direcţi ai respectării anumitor îndatoriri fundamentale sunt cetăţenii înşişi, fără mijlocirea statului. Se referă la îndatorirea cetăţenilor de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu buna voinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Din acest enunţ rezultă două concluzii: • Este vorba de acele îndatoriri care au caracter fundamental, esenţial sau vital pentru existenţa statului şi asigurarea ordinii social-politice şi legale.

40

• Îndatoririle fundamentale trebuie înscrise în constituţie. Orice alte obligaţii legale ce revin cetăţeanului nu întrunesc caracterul constituţional dacă nu sunt incluse în constituţie. FORME ALE GARANTĂRII DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR PUBLICE • Înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în legea fundamentală. Ele capătă, astfel, forţa juridică a unei dispoziţii constituţionale. • Dreptul recunoscut persoanei, ale cărei drepturi au fost încălcate de o autoritate publică, printr-un act administrativ, de a cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. • Prin controlul constituţionalităţii legilor: dispoziţia legală referitoare la un drept fundamental, apreciată ca fiind neconstituţională de autoritatea publică competentă, nu se aplică. • Controlul parlamentar exercitat de parlament prin comisiile sale de specialitate în domeniul drepturilor omului. Aceste comisii pot dezbate proiecte de lege sau propuneri legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind la perfecţionarea cadrului juridic de exercitare a acestora. INSTITUŢIA OMBUDSMANULUI Instituţie receptată din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluţionarea plângerilor ce i se adresează de către cetăţeni care pretind că drepturile lor au fost încălcate de funcţionari sau autorităţi ale administraţiei publice. Iniţial s-a format în Suedia în 1809. Anterior, exista practica ca Parlamentul (Riksdag) să numească un împuternicit al său învestit cu prerogativa de a cerceta şi soluţiona plângerile persoanei vătămate în drepturile sale prin abuzuri ale administraţiei regale. Consacrată în peste 50 de state: Marea Britanie, Franţa, Spania, Ungaria, Portugalia, Olanda, România, Polonia, Austria, RFG etc. Ombudsmanul – îşi desfăşoară activitatea la nivel naţional, dar nu este o regulă. • puterea sa constă în dreptul de a face recomandări autorităţilor publice vinovate de încălcarea unor drepturi personale. • controlul activităţii organismelor administraţiei publice cărora le revin atribuţii în domeniul drepturilor omului; dreptul de a inspecta instituţii de deţinere. • are dreptul a acţiona în justiţie, în condiţii prevăzute de lege. În funcţie de numărul ombudsmanilor care compun instituţia, competenţa lor este: - generală 41

- specializată • este independent de toate celelalte autorităţi publice, inclusiv de parlament. • prezintă un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat şi soluţiile date. • are nevoie de consensul celorlalte autorităţi publice. Cererile care se adresează Ombudsmanului trebuie făcute în scris şi semnate. Anonimele nu se iau în considerare, dar aceasta nu împiedică ca o plângere anonimă să fie motivul sesizării din oficiu al Ombudsmanului şi punctul de declanşare al expertizei de rutină. Activitatea Ombudsmanului este publică, ceea ce nu împiedică ca persoanele lezate să solicite acestuia caracterul confidenţial al plângerii. Ombudsmanul poate decide din propria iniţiativă caracterul secret al activităţii sale pentru motive temeinice. Actele emise de Ombudsman sunt acte de autoritate. Tema 2: MODUL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A STRUCTURILOR DE GUVERNARE Structura guvernamentală = ansamblul de organisme prin care se exercită cele trei puteri, potrivit unor norme, principii şi metode ce diferă de la un stat la altul, în funcţie de realităţile şi condiţiile socialistorice, politice, şi de tradiţiile sale constituţionale. A studia structura guvernamentală a unui stat înseamnă a studia structura organismelor care exercită una dintre cele trei forme ale puterii, prerogativele, atribuţiile, competenţa ce le sunt conferite, precum şi conexiunile existente între ele. Se poate vorbi de o structură legislativă, executivă şi a organelor judecătoreşti. Modul de desemnare a structurilor prin care se exercită guvernarea Desemnarea – actul oficial în baza căruia o persoană sau un organism este învestit cu prerogativele de a exercita o anumită funcţie implicând autoritatea de stat (alegerea parlamentului, a şefului statului, numirea miniştrilor, numirea unui prefect). Corespondentul actului de numire – actul de eliberare din funcţie. Problema respectării procedurii legale de desemnare are o importanţă deosebită deoarece de ea depinde legitimitatea oricărui organism care exercită puterea şi legitimitatea activităţii persoanei care înfăptuieşte prerogativele conferite organului respectiv. De asemenea, trebuie să respecte o procedură legală şi solemnă. Cucerirea puterii prin forţă (lovitură de stat, agresiune, puci, insurecţie) şi constituirea de către autorii loviturii de stat sau sub presiunea acestora, a unui nou organism de guvernare, nu reprezintă un procedeu constituţional de desemnare, ci o răsturnare a puterii 42

constituţionale legale. Dacă această răsturnare este impusă prin forţă de o grupare, de opoziţia înarmată şi susţinută de majoritatea populaţiei, desemnarea altor persoane în funcţii guvernamentale este pe deplin legitimă sub aspect moral şi politic, legitimitatea urmând să fie consfinţită ulterior printr-un act juridic special. Experienţa Revoluţiei burgheze din 1789, Revoluţia Română din 22 decembrie 1989 – similare din acest punct de vedere. Procedee de desemnare a guvernanţilor: succesiunea ereditară, cooptarea sau asocierea şi alegerea. Succesiunea ereditară Constă în transmiterea prerogativelor constituţionale ale monarhului în cazul decesului sau renunţării sale la tron. Coroana se transmite succesorului monarhului. Succesiunea ereditară a fost procedeul cel mai răspândit în Evul Mediu şi caracteristic tuturor regimurilor monarhice. În plan istoric, pot fi identificate: a) Succesiunea în linie directă (părinte - fiu sau fiică); b) Succesiunea în linie colaterală (unchi – nepot, frate – soră), c) Succesiunea în linie paternă şi/sau în linie maternă; d) Succesiunea bazată pe recunoaşterea dreptului primului născut; se poate exclude succesiunea femeilor şi a descendenţilor acestora (Legea salică). Succesorul la tron trebuie să facă parte din familia regală respectivă, având calitatea de copil legitim. Dacă nu există succesor din familie regală, se desemnează un succesor la tron din altă familie regală. În legătură cu legitimitatea acestui mod de desemnare, s-au formulat două concepţii: 1) Legitimitatea procedurii eredităţii este conferită de asumarea de către monarh a unei responsabilităţi directe pentru ocrotirea „Binelui comun”, a vieţii supuşilor săi şi pentru apărarea ordinii sociale şi politice. 2) Pentru că procedura eredităţii a fost asociată cu un drept divin sau cu un sprijin al Divinităţii, legitimitatea şi autoritatea acestuia ar fi de origine divină. Potrivit art.82 din Constituţia României din 1866, puterile constitutive ale domnitorului erau ereditare în linie descendentă directă şi legitimă a principelui Carol I, din bărbat, în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi a descendenţilor acestora. Cooptarea sau asocierea

43

Constă în asocierea de către titularul unei funcţii, a unei alte persoane, în scopul de a exercita împreună funcţia respectivă; folosit în unele state monarhice: Imperiul Roman de Apus, în Bizanţ. Astăzi, şi-a pierdut importanţa practică, fiind folosit pentru cooptarea de noi membrii în diferite instituţii academice. Acest procedeu se practică încă în Senatul belgian. Alegerea - Un act prin care cetăţenii cu drept de vot aleg candidaţii propuşi de partide pentru a fi desemnaţi într-o anumită funcţie electivă. - Un procedeu democratic pentru că în felul acesta guvernanţii sunt aleşi de popor. Stipularea în constituţie a dreptului de a alege şi con-ferirea acestui drept, chiar şi unor segmente ale populaţiei (de-mocraţia cenzitară) exprimă emanciparea politică a individului. O democraţie veritabilă şi viabilă depinde de concursul activ al cetăţenilor. Participarea lor la viaţa politică şi cooperarea lor cu instituţiile politice este un factor determinant pentru buna funcţionare a instituţiilor democratice. În sistemul politic socialist, şeful statului era ales succesiv, respectându-se formal procedurile democratice, dar, practic, se instaurau adevărate „monarhii de tip socialist”, iar regimul politic era în formele sale practice, antidemocratic. Uneori, alegerea era combinată cu procedeul eredităţii în formarea unei anumite structuri de guvernare. (ex: Membrii Camerei Lorzilor sunt desemnaţi potrivit principiului eredităţii). Membrii Camerei Comunelor sunt desemnaţi prin alegeri democratice. Cele două Camere legislative formează, alături de Regină, Parlamentul Marii Britanii. Referendum – actul prin care cetăţenii cu drept de vot sunt chemaţi să se pronunţe prin da sau nu în legătură cu adoptarea unui document politic sau juridic având o importanţă fundamentală pentru popor şi pentru stat sau la o anumită întrebare privind o problemă de interes naţional sau adoptarea unei decizii de conducere statală de importanţă deosebită. Poate fi consultativ sau abrogativ. Plebiscit – din punct de vedere al formei, este un referendum care nu se referă la un document, ci la un individ. Libertatea de alegere este redusă la votul Pentru sau Contra candidatului propus. Aducerea unui prinţ dintr-o dinastie străină în Principatele Române după îndepărtarea lui Cuza a fost hotărâtă prin plebiscit, electoratul fiind chemat să se pronunţe împotrivă sau pentru desemnarea unui principe străin. Scopul plebiscitului – de a ratifica şi de a legitima de către cetăţeni dobândirea sau preluarea puterii de către o anumită persoană. 44

MODELE DE INSTITUŢII GUVERNAMENTALE Sistemul de guvernare are la bază trei piloni: 1) Capacitatea şi legitimitatea de a edicta norme de conduită general-obligatorii care să direcţioneze dezvoltarea unei societăţi; 2) Forţa de a pune în aplicare legislaţia, recurgând la represiune şi constrângere fizică, în ultimă instanţă; 3) Prerogativa exclusivă de înfăptuire a actului de justiţie. Acest sistem de guvernare are ca obiectiv conservarea suveranităţii statului, cooperarea cu alte state (cu respectarea principiilor de drept internaţional), cu organizaţii internaţionale. Funcţii: 1. De a adopta legislaţia iniţiată de guvern, parlamentari sau cetăţeni. 2. De a legitima guvernul prin acordarea votului de învestitură. 3. De a controla prin proceduri parlamentare, modul în care puterea executivă pune în executare legislaţia şi respectă cadrul constituţional care îi autorizează puterea de reglementare proprie. 4. De a reprezenta în mod real cele mai largi interese socioprofesionale şi comunitare. 5. De a structura forţele politice parlamentare în două grupări: majoritate parlamentară şi opoziţie. 6. De formare a opiniei publice şi de educare civică a poporului în spiritul valorilor şi intereselor naţionale, al culturii şi al ideologiei naţionale, cu respectarea celorlalte identităţi minoritare de factură etnică, lingvistică, religioasă, culturală. Instituţiile politice se numesc şi organisme de suveranitate naţională. Prin intermediul lor, puterea politică se personali-zează. Instituţii guvernante: Parlamentul, Preşedintele, Monarhul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie ş.a. Rolul şi funcţiile sociale ale acestor organisme sunt prevăzute în Legea Fundamentală. Autoritatea trebuie să se potrivească firii poporului, respectiv, temperamentului său politic, intereselor sale naţionale sau de altă natură. Opţiunea pentru un anumit model, indiferent care ar fi acesta, trebuie să îndeplinească adeziunea poporului. STRUCTURA ORGANULUI EXECUTIV În funcţie de numărul şi rolul persoanei care exercită prerogativele de şef al statului, se disting trei tipuri de organizare a acestei structuri a puterii executive:

45

1. executivul monocratic: un organism unipersonal ce deţine puterea reală de decizie executivă (rege, sultan, împărat, preşedinte). Se întâlneşte în monarhiile absolute, dar şi în regiunile prezidenţiale: S.U.A. 2. executivul colegial sau directorial – modelul de organ executiv (şeful statului) compus din mai mulţi lideri învestiţi să exercite împreună puterea executivă supremă sau să adopte deciziile politice. Trăsături: a) stricta egalitate între toţi membrii organului colegial b) exercitarea puterii în mod colectiv c) adoptarea deciziilor în unanimitate, astfel încât exprimarea unui vot împotriva propunerii oricăruia dintre membrii organului colegial, blochează adoptarea deciziei. 3. executivul dualist. Constituit din două organisme distincte: unipersonal şi colegial, fiecare având prerogative pe care le exercită separat unul de celălalt. Trăsătura caracteristică – este compus din două instituţii separate, fiecare dintre ele având prerogative şi funcţii distincte. Organismele sunt: şeful statului şi guvernul propriu-zis, condus de primulministru. Se numeşte şi „executiv bicefal”, pentru că în fruntea sa se află doi lideri. Executivul dualist clasic se caracterizează prin faptul că şeful statului şi guvernul sunt plasaţi pe poziţii diferite şi sunt independenţi unul faţă de celălalt. Şeful statului este independent şi faţă de parlament, nu are puteri reale şi este iresponsabil din punct de vedere politic. Primul-ministru conduce efectiv guvernul. O variantă a acestui executiv este executivul „monocefal” – cumularea de către aceeaşi persoană a atribuţiilor de şef al statului şi a celor de premier. STRUCTURA ORGANULUI LEGISLATIV: Parlamentul – este compus din membrii aleşi. Există şi cazuri când unii dintre parlamentari au fost numiţi sau fac parte de drept din organismul legislativ (Italia, Canada, Marea Britanie). Pentru constituirea parlamentului se organizează alegeri parlamentare. Numărul parlamentarilor diferă în funcţie de mărirea populaţiei. Parlamentul poate fi monocameral şi bicameral. Bicameralismul are la origine trei factori, fiecare stat putând opta pentru unul dintre aceştia, după împrejurări: 1. stratificarea socială, fiecare clasă socială dorind să fie reprezentată în parlament 2. existenţa statelor federale 3. reprezentarea intereselor socio-profesionale (bicameralis-mul corporativ). În favoarea bicameralismului sunt aduse următoarele argumente: a) dubla examinare a unui proiect de lege în cele două Camere legislative poate contribui la îmbunătăţirea lui.

46

b) prin existenţa a două Camere parlamentare, se împiedică tendinţa ipotetică a concentrării puterii legislative de către o singură Cameră. c) în cazul în care în unele ţări membrii Senatului sunt aleşi prin vot indirect, exprimat de reprezentanţi ai colectivităţilor locale, aceştia sunt legaţi mai mult de interesele colectivităţilor şi contribuie la susţinerea lor în parlament. (Sistem iniţiat în SUA. Din 1913, senatorii sunt aleşi prin vot direct). d) senatorii fiind mai în vârstă decât deputaţii, se consideră că au o mai mare „înţelepciune” politică şi o experienţă de viaţă mai bogată. Sistemul bicameral are şi dezavantaje: sporite, prelungirea programului legislativ.

eforturi

financiare

Compoziţia senatului – în a doua Cameră sunt reprezentate interese economice, sociale ale altor comunităţi sau forţe economice. Pot să apară conflicte foarte grave între interesele naţionale şi cele locale, senatorii fiind nevoiţi să opteze pentru unele în defavoarea altora. ORGANIZAREA INTERNĂ A PARLAMENTULUI: Fiecare Cameră a parlamentului îşi creează o serie de organisme de conducere şi de lucru prin intermediul cărora îşi îndeplineşte funcţiile: preşedinte, birou permanent, Birou executiv, Conferinţa preşedinţilor, precum şi comisii speciale sau de anchetă înfiinţate pentru un scop precis, concret. Rolul organismelor şi prerogativele care le sunt conferite diferă de la un sistem constituţional la altul, în funcţie de caracterul politic sau tehnic al acţiunii desfăşurate. În unele state grupurile parlamentare sunt considerate organe ale parlamentului, în altele, nu au această calitate. Ele se organizează ca asociaţii în conformitate cu dreptul privat (ex: Olanda, Noua Zeelandă). Fiecare Cameră are un aparat de funcţionari parlamentari, personal de specialitate şi de execuţie, condus de un Secretar General). STATUTUL PARLAMENTARILOR Practica constituţională a sintetizat trei categorii de garanţii menite să conserve caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar şi să asigure cele mai corespunzătoare condiţii pentru exercitarea sa ca o manifestare a suveranităţii populare. S-au format ca o cutumă constituţională şi apoi precizate în documente (în regulamentele de funcţionare ale Camerelor legislative). Acestea sunt: 1. incompatibilităţi între mandatul de parlamentar şi anumite funcţii elective sau neelective sau funcţii private. 2. imunităţi parlamentare 3. indemnizaţii

47

Mandatul parlamentarului este incompatibil cu exercitarea concomitentă de către acesta a unei funcţii publice elective sau neelective. Neeligibilitatea – imposibilitatea de a candida, deci se apreciază înaintea alegerilor. Incompatibilitatea se apreciază după alegerea candida-tului, constă în imposibilitatea ca cel ales să cumuleze sau să exercite concomitent mandatul de parlamentar cu o anumită profesie sau să îndeplinească în acelaşi timp un alt mandat electiv (primar) sau o altă funcţie (ambasador). Cerinţa stabilirii cu precizie a incompatibilităţii: - parlamentarul fiind în serviciul poporului, trebuie să fie nu numai independent, ci în acelaşi timp să nu cumuleze funcţii sau să desfăşoare activităţi care, prin specificul lor, s-ar opune mandatului său reprezentativ sau l-ar sustrage de la exercitarea acestuia. - principiul separaţiei celor trei puteri. Regula generală – Legea fundamentală să stabilească principiul incompatibilităţii, eventual să enunţe unele incompatibilităţi, urmând ca altele să fie expres prevăzute de lege şi nu deduse pe cale de interpretare. Funcţia politică - o grupare de atribuţii, puteri şi competenţe exercitate, într-un cadru prescris de lege, în vederea înfăptuirii anumitor interese generale. Funcţiile publice fără autoritate: prin intermediul lor se înfăptuiesc interese generale, dar funcţionarul care le exercită nu deţine atribuţii de comandă. Imunităţile parlamentare sunt menite să-l asigure pe membrul oricăreia dintre camerele corpului legislativ că nu va suporta nici o consecinţă pentru votul sau punctul de vedere ori opiniile exprimate de la tribuna parlamentului. Categorii de imunităţi Neresponsabilitatea juridică – parlamentarul nu poate fi tras la răspundere juridică sub nici o formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în parlament. Deputatul sau senatorul poate fi arestat sau trimis în judecată penală fără încuviinţarea prealabilă a Camerei Legislative din care face parte, pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea mandatului. Pentru activitatea pe care o desfăşoară în calitate de ales al poporului, parlamentarul primeşte o indemnizaţie lunară, care are scopul de a-i asigura independenţa materială. PRINCIPII ALE ORGANIZĂRII ACTIVITĂŢII INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI Constante ale organizării şi funcţionării magistraturii, respectate în toate statele: 48

1. înfăptuirea justiţiei în numele legii 2. principiul independenţei şi inviolabilităţii judecătorilor (nu poate fi transferat sau destituit din funcţie). 3. realizarea justiţiei pe două grade de jurisdicţie (judecarea în primă instanţă, plângerea (apelul) sau recursul).

PARTEA a IV-a Tema 1: PRINCIPALELE MECANISME DE INTERFERENŢĂ (COLABORARE) A STRUCTURII DE GUVERNARE NOŢIUNEA DE MECANISME DE INTERFERENŢĂ A STRUCTURII DE GUVERNARE Prin caracterul, rolul şi funcţiile ce le-au fost conferite de către constituţie, instituţiile de guvernare (organele prin care se exercită prerogativele de putere: Parlamentul, şeful statului, Guvernul şi formele şi metodele lor de organizare şi funcţionare) reflectă natura sistemului 49

politic al unui stat, fiind un indiciu pentru caracterul democratic sau totalitar al acestuia. Mecanismele de interferenţă a structurii de guvernare reprezintă ansamblul metodelor sau formelor prin intermediul cărora instituţiile guvernante, concură printr-o strânsă interferenţă la înfăptuirea conducerii sistemului social global Concepţia teoretică pe care se bazează principiul separaţiei: nici unul dintre organele de guvernare sau de conducere globală a societăţii nu ar putea deţine şi nu ar putea exercita puterea în chip discreţionar sau în detrimentul celorlalte, întrucât constituantul nu a conferit nici uneia o putere absolută, ci dimpotrivă, a prevăzut un sistem de verificare şi echilibrare reciprocă –„ cheks and balances”, prin intermediul căruia fiecare putere veghează ca cealaltă să nu fie exercitată abuziv şi să strice echilibrul existent între ele. Interferenţa puterii legislative cu cea executivă şi judecătorească este un rezultat al aplicării principiului separaţiei puterii în stat. Practica constituţională a demonstrat că o separaţie abso-lută între puteri ar echivala cu un blocaj constituţional. Pentru a nu bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o interferenţa între puteri şi modalităţi de conlucrare între ele. Există mai multe modalităţi de interferenţă sau inter-acţiune între parlament, ca organ de guvernare însărcinat cu votarea legilor şi controlul puterii executive, şi guvernul însărcinat să execute legile şi să exercite conducerea generală a administraţiei publice. Aceste modalităţi sunt prevăzute expres în constituţia fiecărei ţări şi cu o forţă juridică absolută. Raporturi reciproce şi interacţiuni existenţe între Parlament şi Guvern sunt diferite de la stat la stat, deosebirea principală între ele fiind generată de caracterul sistemului politic care poate fi : - prezidenţial - parlamentar Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului A. Desemnarea unor membri ai parlamentului de către puterea executivă B. Intervenţia puterii executive în organizarea internă a activităţii camerelor legislative Ex.: convocarea Parlamentului de către şeful statului în sesiuni extraordinare. C. Implicarea directă a puterii executive în activitatea legislativă a Parlamentului Domeniile în care puterea executivă este îndreptăţită să se implice în derularea unor acţiuni parlamentare sunt: • iniţiativa legilor • participarea la dezbaterile parlamentare • mesaje adresate de către şeful statului naţiunii prin intermediul Parlamentului. Iniţiativa legilor este conferită Parlamentului şi puterii executive. 50

Guvernul este responsabil pentru conducerea generală a administraţiei şi asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului (art.102 alin.1) din Constituţia României. Guvernul trebuie să deţină prerogativa de a propune Parlamentului proiecte şi legi şi de a face amendamente la propunerile legislative prezentate de parlamentari. Din practica generală parlamentară rezultă că miniştrii pot participa la şedinţele Camerelor. O formă de intervenţie directă a puterii executive întreprinsă de aceasta asupra celei legislative sunt mesajele adresate periodic de către şeful statului Parlamentului privind problemele de interes general. D. Prerogativele puterii executive privind finalizarea legislativ

procesului

Există două căi de intervenţie a Executivului asupra finalizării procesului legislativ: 1. sancţionarea sau promulgarea legilor 2. dreptul de veto Sancţionarea sau promulgarea legilor izvorăşte din doctrina separaţiei puterilor şi este un ultim efort al puterii executive pentru a preveni un eventual abuz al puterii legislative, care s-ar lăsa tentată să voteze o lege, să-şi impună punctul de vedere în mod discreţionar asupra unei puteri, dar şi asupra poporului, care este destinatarul legii. În formele de guvernământ monarhice regele sancţionează (aprobă) legile. În republici se utilizează promulgarea. Promulgarea echivalează cu o autentificare a legii. Prin actul promulgării, legea devine executorie, capătă forţă juridică. După promulgare, legea este publicată într-o colecţie oficială care cuprinde în ordine cronologică toate legile adoptate de Parlament. În Constituţia României este prevăzut un termen de 20 zile în care şeful statului poate să promulge legea. Preşedintele poate trimite înapoi legea Parlamentului, doar o dată, pentru a fi reexaminată sau poate sesiza Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii legii. Promulgarea legii este obligatorie în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare de către Parlament sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care se confirmă constituţionalitatea legii. Există situaţii când şeful statului deţine un autentic drept de veto, opunându-se astfel legii adoptate de parlament şi refuzând să o semneze. Refuzul de a promulga legea este o expresie a dreptului de veto conferit şefului statului în republicile preziden ţiale şi parlamentare. Dreptul de veto poate fi exercitat şi de monarh. E. Delegarea legislativă Într-un singur caz este permis ca puterea executivă să se implice efectiv în activitatea legislativă, preluând prerogativele de reglementare primară a relaţiilor sociale, care în mod normal sunt 51

reglementate doar de puterea legislativă. Asemenea acte sunt decretelege, ordonanţe, decrete legislative etc. Caracteristicile decretului – lege sunt: 1. are putere de lege 2. poate modifica sau abroga legile, cazuri când se modifică sau se suspendă Constituţia 3. singura condiţie procedurală este ca organul emitent să fie competent sa-l adopte 4. trebuie să fie supus ratificării Parlamentului la proxima sa sesiune. Acest procedeu este cunoscut în doctrină ca delegarea de legislaţie şi practicat în mod general. Din punct de vedere conceptual „delegarea de legislaţie” sau „delegarea puterii legislative” este un transfer de prerogative de la parlament către guvern privind adoptarea unui act normativ. Principalul argument adus de adversarii delegării puterii legislative este principiul potrivit căruia „delegate potestas non delegare possum”. Dacă parlamentul deţine şi exercită o putere delegată de popor, nu ar mai avea vocaţia de a delega sau înstrăina o putere care nu-i aparţine. Legislativul nu poate transfera puterea de a adopta legi, întrucât o deţine ca o putere delegată de popor şi nu o poate transfera altuia. Poporul poate singur desemna forma (organul) care se va constitui în putere legislativă. F. Dizolvarea Parlamentului Conflictul între parlament şi guvern este un conflict între prerogativele constituţionale ale celor două instituţii guvernamentale şi se manifestă pe plan intern şi în relaţiile internaţionale. Forma cea mai gravă pe care o poate lua un astfel de conflict este refuzul parlamentului de a acorda votul de încredere guvernului. Soluţionarea crizei impune dizolvarea parlamentului de către şeful statului. O asemenea măsură este posibilă numai în regimurile parlamentare. În statele în care parlamentul are o organizare bicamerală, se impune dizolvarea ambelor Camere sau a unei singure Camere (cea inferioară). În conformitate cu art.89 din Constituţia României, Preşedintele poate să dizolve Parlamentul după ce se consultă cu preşedinţii celor două Camere şi cu liderii grupurilor parlamentare, dacă forul legislativ nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 zile de la solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestire. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni de mandat al Preşedintelui şi nici în timpul stării de asediu sau al stării de urgenţă. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o dată. Modalităţi de acţiune a parlamentului asupra executivului A. Intervenţia parlamentului în formarea executivului şi în desemnarea unor înalţi demnitari ai puterii executive 52

Trebuie menţionată prerogativa parlamentului în republi-cile parlamentare, de a alege şi revoca pe preşedinte. În afară de alegerea şi revocarea şefului statului, în unele sisteme constituţionale, parlamentul alege şi revocă guvernul sau alege pe primul-ministru. O formă de participare directă a parlamentului la constituirea executivului (a guvernului) este desemnarea membrilor acestuia, inclusiv a Primului-ministru de către şeful statului din rândul parlamentarilor, pe baza votului de învestitură acordat de forul legislativ. B. Intervenţia parlamentului în acţiunea executivului Această modalitate este posibilă în mai multe situaţii: a) răspunsul dat de parlamentari unor probleme la solicitarea guvernului sau a şefului statului (ex.: răspunsul adresat în parlament la mesajele transmise de şeful statului); b) constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii unor departamente ale executivului; c) adoptarea unor moţiuni cu privire la acţiunile unor membri ai guvernului; d) întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului. Cel interpelat poate refuza, în anumite situaţii şi condiţii, să răspundă la o anumită întrebare, justificând refuzul său din considerente de apărare a unor secrete de stat sau a securităţii naţionale. În sistemul constituţional românesc, Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau senatori. Orice Cameră legislativă poate adopta o moţiune prin care îşi exprimă poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării. C. Intervenţia parlamentului asupra existenţei unor autorităţi executive Este forma cea mai amplă prin care forul legislativ îşi manifestă poziţia sa de reprezentant al naţiunii faţă de puterea executivă. Modalităţi cunoscute sunt: punerea sub acuzare a şefului statului şi a miniştrilor. Miniştrii şi ceilalţi demnitari pot fi deferiţi justiţiei pentru comiterea unor fapte penale, dar procedura este diferită faţă de cea folosită de cetăţenii care ar comite aceleaşi fapte (luare de mită, evaziune fiscală, omucidere, spionaj, înaltă trădare etc). Prin constituţie, sunt fixate organismele la care se face apel.

procedura,

organismul

sau

Potrivit art.109 din Constituţia României, urmărirea penală a membrilor Guvernului este cerută de cele două Camere ale Parlamentului, precum şi de preşedintele României. Potrivit Legii nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil, administrativ, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun. 53

Guvernul răspunde politic în faţă Parlamentului, aceasta fiind o altă formă de intervenţie a puterii legislative în activitatea puterii executive. În regimul politic prezidenţial, guvernul nu este responsabil faţă de parlament (în S.U.A); deci este o modalitate utilizată doar în sistemul parlamentar, precum şi în statele al căror sistem politic este construit pe o sinteză a celor două sisteme. În România, unde sistemul politic este semiprezidenţial, Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga să activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru acţiunile Guvernului şi pentru actele acestuia. Tema 2: CATEGORII TIPOLOGICE ALE STRUCTURII DE GUVERNARE -

regimul regimul regimul regimul

confuziei puterilor; separaţiei rigide; separaţiei suple sau al colaborării puterilor; semiprezidenţial.

REGIMUL CONFUZIEI PUTERILOR Constă în deţinerea şi exercitarea de către acelaşi organ a prerogativelor constituţionale de natură legislativă şi executivă. Este posibil ca parlamentul să concentreze, pe lângă prerogativele sale legislative şi de control, şi atribuţii ale puterii executive. Este necesar ca Parlamentului să i se confere în mod permanent sau să fie învestit pentru o perioadă cu atribuţii de natură executivă având o importanţă deosebită. Este vorba de îndatorirea Parlamentului de a adopta măsuri pentru executarea propriilor legi sau de a constata şi sancţiona anumite contravenţii. Asumarea de către Parlament a atribuţiilor esenţiale ale puterii executive corespunde Constituţiei. Acest regim nu este rezultatul unui abuz constituţional. El este denumit în doctrina constitu ţională „regim de adunare”. În practică nu a fost viabil. REGIMUL DE ADUNARE - concentrarea puterii de decizie de către parlament în detrimentul celorlalte structuri de guvernare. Executivul se află într-o poziţie de subordonare faţă de forul legislativ, din punct de vedere al formării sale (trebuie învestit de Parlament) şi al funcţiei sale. Potrivit Constituţiei României, Preşedintele ţării (organ aparţinând puterii executive) este îndreptăţit să instituie prin decret starea de asediu sau de urgenţă, urmând ca măsura adoptată să fie încuviinţată de către Parlament (art.93) care este competent, în virtutea art.73 alin.3 lit.g, să reglementeze prin lege organică regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă. Potrivit art.115 din Constituţia României, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Potrivit aceluiaşi articol, în cazuri excepţionale, 54

guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament. REGIMUL SEPARAŢIEI RIGIDE A PUTERILOR (REGIMUL PREZIDENŢIAL) Separaţia absolută sau rigidă a celor trei puteri caracterizează sistemele prezidenţiale. Regimurile prezidenţiale se caracterizează prin urmă-toarele trăsături: - puterea executivă este încredinţată prin Constituţie preşedintelui, învestit cu largi responsabilităţi în conducerea generală a statului; - preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct şi secret pentru un mandat a cărui durată variază de la un sistem constituţional la altul. Procedura alegerii Preşedintelui este din punct de vedere al reprezentativităţii, similară cu cea prevăzută pentru alegerea Parlamentului. Preşedintele deţine o poziţie egală cu cea a Parlamentului în ceea ce priveşte reprezentarea naţiunii; - preşedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar acesta nu poate revoca sau demite pe Preşedinte. Imposibilitatea revocării mandatului Preşedintelui nu înlătură posibilitatea punerii sub acuzare a şefului statului pentru anumite fapte şi potrivit unei anumite proceduri. - miniştrii nu răspund politic pentru acţiunea guvernamentală pe care o desfăşoară în faţă Parlamentului. REGIMUL SEPARAŢIEI SUPLE SAU AL COLABORĂRII PUTERILOR (REGIMUL PARLAMENTAR) Este cunoscut şi sub denumirea de, regim sau sistem parlamentar. Caracteristica esenţială este gradul de echilibru şi inter-ferenţa între parlament şi componentele sale, pe de o parte (adunări/Camere; comisii parlamentare) şi guvern, pe de altă parte. Tipul de organizare a puterii executive corespunde modelului executivului dualist/bicefal. Regimul parlamentar se caracterizează prin: - alegerea preşedintelui republicii de către parlament - este evidentă doar în formele de guvernare republicane; - răspunderea politică a membrilor Guvernului şi a acestuia în întregul său faţă de Parlament; - învestirea şefului statului cu atribuţii minore privind conducerea efectivă. Şeful statului nu-şi asumă o răspundere politică, el putând fi sancţionat, potrivit unei proceduri speciale, doar pentru anumite fapte: înaltă trădare, violarea constituţiei şi a legilor; - prerogativele constituţionale conferite executivului ca în anumite condiţii prevăzute expres şi limitativ în legea fundamentală să dizolve Parlamentul. Dizolvarea Parlamentului este calea de rezolvare a unui conflict între parlament şi guvern. 55

Există trei posibilităţi constituţionale de deformare a modului clasic de regim parlamentar; 1. preponderenţa câştigată de guvern, într-o evoluţie constituţională îndelungată, faţă de Parlament. Caracteristica acestei „deformări” o constituie prerogativa guvernului de a organiza alegeri parlamentare anticipate în caz de divergenţă cu parlamentarii sau al imposibilităţii de rezolvare a unei probleme de interes naţional major. 2. preponderenţa parlamentului asupra executivului. 3. întărirea prerogativelor şefului statului. Această deformare este generată de intenţia şefului statului de a depăşi condiţia sa de organism constituţional lipsit de putere efectivă şi practic care nu este responsabil din punct de vedere politic. REGIMUL SEMIPREZIDENŢIAL Se caracterizează prin alegerea şefului statului prin vot universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de parlament. Regimul politic consacrat prin recenta Constituţie a României este caracterizat ca un regim semiprezidenţial. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ROMÂNESC Tema 1: CARACTERELE ŞI ATRIBUTELE STATULUI ROMÂN CARACTERELE STATULUI ROMÂN Caracter al statului – o trăsătură definitorie a statului în cauză, ce îi conferă acestuia o individualitate proprie, graţie căreia se deosebeşte de un alt stat. Caracterele statului se formează o dată cu apariţia acestuia. Caracterele statului sunt forme exterioare ce diferă de la un stat la altul, la state diferite pot fi întâlnite aceleaşi caractere. Sunt caractere ale statului român: - caracterul naţional; - caracterul suveran; - caracterul independent; - caracterul unitar; - caracterul indivizibil. Atribut al statului – o însuşire esenţială sau proprietate a statului nostru într-o anumită etapă a evoluţiei acestuia. Spre deosebire de caracterele statului, atributele sale nu au caracter de permanen ţă. STAT NAŢIONAL - România este un stat naţional de la Unirea celor două Principate româneşti la 24 ianuarie 1859, poporul român fiind majoritar în proporţie covârşitoare faţă de minorităţi naţionale, aşezate în diferite perioade istorice pe teritoriul ţării. CARACTERUL UNITAR – al statului român semnifică faptul că acesta este organizat ca o singură unitate sau ca o unică formaţiune 56

statală in cadrul căreia s-a instituit o singură ordine juridică bazată pe o unică constituţie. Caracterul unitar nu împiedică organizarea teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale. Agenţii locali (prefecţii) sunt numiţi de Guvern. Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. STATUL INDIVIZIBIL – România nu este numai un stat unitar, ci şi indivizibil. Caracterul indivizibil ar indica faptul ca statul nu ar putea fi împărţit în mai multe unităţi statale şi transformat în stat federal. STAT SUVERAN SI INDEPENDENT - suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia această putere are vocaţia de a adopta orice decizie politică, juridică, economică, militară. Suveranitatea unui stat apare ca unitate a două componente: supremaţia puterii în interiorul statului şi independenţa acestuia în raport cu alte puteri. În interiorul statului puterea se exercită de autorităţile publice expres învestite prin Constituţie: Parlament, Preşedintele României, Guvernul şi instanţele judecătoreşti. Forma de guvernământ Opţiunea pentru o formă de guvernământ este o opţiune politică, dar se bazează pe un raţionament juridic de natură constituţională. Republica a intrat în conştiinţa mai multor generaţii. Republica populară şi apoi socialistă au fost asociate patru decenii cu un regim politic totalitar. Şi în alte ţări europene monarhia a fost înlăturată prin forţă (Franţa, Portugalia, Spania, Bulgaria). Este greu de presupus că în prezent un partid politic sau o coaliţie de partide cu concepţii monarhiste s-ar putea impune. Atribute şi valori supreme ale statului român: Statul de drept – conceptul statului de drept s-a conturat printrun lung proces istoric de interferenţă a diferitelor teorii privind raporturile între puterea de stat, societate, individ. Caracteristici ale statului de drept : • regimul constituţional; • legitimitatea populară a autorităţilor publice; • egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice; • neretroactivitatea legii. STAT DEMOCRATIC – conceptul de stat democratic este un concept relativ recent formulat în doctrina şi practica constituţională. Instituţia juridică a statului democratic este consacrată prin mai multe texte constituţionale. Conform art.2 alin.2 din legea fundamentală, „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”. STAT SOCIAL – caracterul sau atributul „social” pune în evidenţă rolul statului de garant al „binelui social general”. Concepţia despre statul de drept reclamă un echilibru între intervenţia statului în viaţa social-economică şi principiile democratice liberale. Statul nu poate avea un rol pasiv faţă de competiţia economică liberală, caracteristică liberalismului care poate duce inevitabil la uriaşe departajări sociale pe criterii de avere. 57

Omul–cetăţean (zoon politicon) - omul este privit într-o dublă ipostază: ca fiinţă umană şi ca fiinţă politică (cetăţean). Cetăţenii sunt ocrotiţi de stat fără nici o discriminare. Drepturile lor sunt garantate şi apărate. Statul asigură respectarea demnităţii umane sub toate aspectele ce ţin de progresul social general. PUTEREA SUVERANĂ A POPORULUI Caracterele puterii suverane sunt: - inalienabilitatea; - indivizibilitatea; - imprescriptibilitatea; - deplinătatea; - unitatea. Caracterul inalienabil al suveranităţii arată că aceasta nu poate fi înstrăinată. Indivizibilitatea relevă că suveranitatea nu poate fi divizată în cotă-parte. Caracterul imprescriptibil relevă că suveranitatea există atâta timp cât există naţiunea respectivă. Deplinătatea exprimă ţărmurită, limitată arbitrar.

faptul

că

suveranitatea

nu

poate

fi

Unitatea decurge din însăşi sinteza calitativă şi integratoare a cotelor–părţi de suveranitate ale fiecărui individ. Tema 3: CETĂŢENIA ROMÂNĂ 1. Noţiunea de cetăţenie Populaţia, fiind unul dintre elementele constitutive ale statului, analiza raporturilor existente între stat şi aceasta apare justificată. Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub aspectul specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare membru al populaţiei cu statul pe teritoriul căruia trăieşte populaţia respectivă. Populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă străinii şi, după caz, apatrizii. Elementele organice al naţiunii reflectate în conştiinţa naţională - limba comună, tradiţiile, cultura comună, religia, specificul vieţii sociale, economice şi politice formează fondul conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale. Pe lângă ideologia naţională se formează, indiferent de raportul dintre naţiune şi minorităţile naţionale, o ideologie a acestora, care va încorpora şi valorifica sistemul lor axiologic (limba maternă, folclor şi tradiţii artistice specifice, cultură). Este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţionale, a statului de drept, ca statul să se manifeste - în cadrul raporturilor de 58

cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi, fără nici o discriminare, fără a acorda unora privilegii în dezavantajul altora. Legătura internă dintre stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte pe teritoriul său - indiferent de naţionalitate - stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor lor faţă de stat şi poartă numele de cetăţenie. Ca instituţie juridică, cetăţenia este ansamblul de norme juridice care reglementează modul de dobândire sau de pierdere a calităţii de cetăţean, adică raporturile sociale de cetăţenie. Cât priveşte aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juridică sau statut al individului exprimată prin drepturi şi îndatoririle sale individuale, aceasta izvorăşte din drepturile subiective garantate de stat prin Constituţie, propriilor cetăţeni şi nu ca statut al unor indivizi. Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile subiective recunoscute şi garantate de Constituţie, cât şi de calitatea sa de cetăţean al unui stat, în virtutea căruia el dobândeşte drepturile respective şi îşi asumă anumite îndatoriri. Cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al populaţiei care locuieşte într-un anumit stat, să se manifeste politic, adică să voteze şi să fie ales în organe reprezentative ale puterii sau ale administraţiei publice, sau să ocupe înalte funcţii şi demnităţi publice în aparatul de guvernământ. Cetăţenia este definită ca fiind apartenenţa juridică a unei persoane la un anumit stat.

politică

şi

Apartenenţa unei persoane la un anumit stat nu exprimă o legătură unilaterală, ci una reciprocă între cele două entităţi. Nu numai cetăţeanul este legat de stat, ci şi statul este legat de cetăţean. Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare a cetăţeanului faţă de stat sau, cu alte cuvinte, un raport de dominaţie exercitat de stat asupra unei persoane. Acest raport există, indiferent de calitatea persoanei care locuieşte într-un anumit stat şi asupra căreia se exercită prerogativele de comandă. Cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între statul român şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin care se exprimă voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale pe care i le garantează statul, care, în acelaşi timp, îi impune anumite îndatoriri fundamentale. 2. Natura juridică a cetăţeniei Cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Persoana fizică/cetăţean poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetăţenie, adică al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Apartenenţa unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze: naşterea, adopţiunea, repatrierea, autorizarea cererii adresate autorităţilor statale competente de către o persoană fizică. Izvorul juridic al cetăţeniei este fie faptul natural al naşterii, căreia legiuitorul îi predetermină efecte juridice în ceea ce priveşte raporturile de cetăţenie între cel născut şi stat, fie faptul juridic al 59

adopţiunii sau repatrierii unei persoane ori acordarea cetăţeniei la cerere.

3. Principiile generale ale cetăţeniei române Ele stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare a calităţii de cetăţean român de către o persoană fizică. Decurg atât din Constituţie cât şi din alte legi, în primul rând din Legea cetăţeniei române. Principiile generale ale cetăţeniei române: • egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, apartenenţă politică, avere sau origine socială (art.4 alin.2 din Constituţie). • cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ius sangvinis; dobândeşte automat cetăţenia română indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui părinţi, sau numai unul dintre ei, este cetăţean român. • stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei, ca şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un atribut inerent, exclusiv şi suveran al statului. • cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar, potrivit legii române, pot dobândi o a doua cetăţenie. • căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor iar schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei celuilalt soţ. • cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. 4. Dobândirea cetăţeniei române Modul de dobândire a cetăţeniei se face conform principiului ius sangvinis, iar în stabilirea cetăţeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acestuia cu părinţii săi. Dacă aceştia au cetăţenia română, automat persoana respectivă va dobândi la naştere cetăţenia română. Art.5 din Legea cetăţeniei române: „Copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români”. Au calitatea de cetăţean român cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român, precum şi cei care s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenie română. Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumpţie de cetăţenie română, precizând că minorul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. Alte moduri de dobândire a cetăţeniei române: • adopţiunea; • repatrierea; 60

•

acordarea acesteia la cerere. Adopţiunea

Cetăţenia română se dobândeşte de către minorul cetăţean străin sau fără cetăţenie, dacă înfietorii săi sunt cetăţeni români, iar cel adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani. Dacă numai unul dintre înfietori este cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat va fi hotărâtă de comun acord, de către înfietori. Dacă aceştia nu ajung la nici o hotărâre comună, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţiunea, va decide asupra cetăţeniei înfiatului, ţinându-se cont de interesele acestuia. Legea cetăţeniei prevede că se cere şi consimţământul minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani. Declararea nulităţii sau anularii adopţiunii Copilul adoptat este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român dacă la data declarării sau anulării adopţiunii nu a împlinit vârsta de 18 ani şi dacă are domiciliul în străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Desfacerea adopţiunii Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pierde cetăţenia română pe data desfacerii acesteia, dacă minorul domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii, dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens. Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţa asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Cetăţenia română se poate acorda cetăţeanului străin sau persoanei fără cetăţenie care: a. s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 7 ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 3 ani; b. dovedeşte prin atitudinea şi comportarea sa ataşament faţă de statul şi poporul român; c. a împlinit vârsta de 18 ani; d. are asigurate mijloace legale de existen ţă; e. este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; f. cunoaşte limba română în suficientă măsură pentru a se integra în viaţa socială. Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă a împlinit vârsta de 18 ani, şi dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa, ataşament faţă de statul şi poporul român şi dacă este cunoscută ca având o bună purtare şi nu 61

a fost condamnată în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean român. Persoana majoră care redobândeşte cetăţenia română prin repatriere, precum şi soţul acesteia, căruia cetăţenia i s-a acordat la cerere, depune în termen de 6 luni în faţa autorităţilor române competente, jurământul de credinţă faţă de ţară. Acelaşi jurământ este prestat şi de cetăţeanul străin şi apatridul cărora li s-a acordat cetăţenia română la cerere. În aceste cazuri, calitatea de cetăţean român se dobândeşte pe data prestării jurământului. 5. Pierderea cetăţeniei A. Retragerea cetăţeniei Cetăţenia română se poate retrage persoanei care: aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează interesele României; • aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; • a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.

•

Potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia. B. Aprobarea renunţării la cetăţenie Legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care: •

nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală sau nu are de exercitat o pedeapsă penală; • nu este urmărită pentru debite de către stat, persoane fizice sau juridice din ţară, sau având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare achitării lor. Pierderea cetăţeniei prin aprobarea renunţării nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori, dar în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate sau părăseşte împreună cu ei ţara, acesta pierde cetăţenia română odată cu părinţii săi, iar dacă ei au pierdut cetăţenia română la date diferite, minorul va pierde cetăţenia română pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Există şi alte cazuri de pierdere a cetăţeniei. Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, poate pierde cetăţenia română dacă înfietorii solicită aceasta în mod 62

expres, iar legea străină prevede dobândirea cetăţeniei înfietorului de către cel adoptat. În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiunii, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut. 6. Dovada cetăţeniei române Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu buletinul de identitate, cu paşaportul sau cu certificatul constatator al acordării cetăţeniei române. Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit de B.I. sau paşaportul oricăruia dintre părinţii săi. În cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte. Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naştere.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI Tema 1: ORGANIZAREA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI 1. Validarea mandatelor de deputat şi de senator Cele două Camere nou alese se întrunesc la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri. Convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului se face prin decret prezidenţial. Până la constituirea organismelor de conducere ale Camerelor (Biroul Permanent), lucrările acestora sunt prezidate de cel mai în vârstă deputat, respectiv senator, asistat de patru secretari desemnaţi 63

dintre cei mai tineri parlamentari, membri ai Camerei Deputaţilor şi Senatului. Preşedintele de vârstă plus cei patru senatori nu constituie un organism ca atare, conducerea Camerei are un caracter provizoriu şi un unic scop: buna desfăşurare a procedurii de validare a mandatelor. Pentru validarea mandatelor, fiecare Cameră alege în prima sa şedinţă o comisie din membri ai Camerei respective. Comisia de validare îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi care alcătuiesc biroul acesteia, după care se organizează în grupe de lucru compuse din trei membri, cărora le sunt repartizate dosarele primite de la Biroul Electoral Central referitoare la alegerea deputaţilor şi senatorilor. Propunerile privind validarea sau invalidarea sunt prezentate comisiei de biroul său şi de grupele de lucru în termen de cel mult trei zile de la constituirea comisiei. În termen de cel mult patru zile de la constituire, fiecare comisie întocmeşte un raport în care sunt nominalizaţi parlamentarii pentru care se propune validarea sau nevalidarea mandatelor, cu motivarea propunerilor de invalidare. Raportul trebuie supus aprobării comisiei de validare. Pentru aprobarea raportului este necesară majoritatea voturilor membrilor comisiei. Raportul comisiei de validare se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului. Validarea sau nevalidarea mandatelor se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din mandate. Invalidarea se propune pentru fraudă electorală sau pentru nerespectarea condiţiilor constituţionale şi legale privind alegerea. 2. Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi Senatului Configuraţia politică este exprimată de grupurile parlamentare, care sunt structuri ale Camerelor. Acestea se constituie în fiecare Cameră prin asocierea a cel puţin zece deputaţi sau şapte senatori care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice. Parlamentarii care au refuzat să facă parte din grupul parlamentar al partidului pe lista căruia au candidat, sunt liberi să-şi desfăşoare activitatea în afara grupurilor. Aceştia devin „deputaţi sau senatori independenţi”. Cu toate că organizarea deputaţilor şi senatorilor în grupuri parlamentare nu este obligatorie, ea reprezintă o cerinţă practică. Potrivit Constituţiei, modul de organizare în grupuri parlamentare este stabilit autonom de către fiecare Cameră prin regulament propriu. Organizarea unui grup parlamentar într-o Cameră este posibilă doar prin asocierea a cel puţin zece deputaţi, respectiv şapte senatori. Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art.13 alin.4 că deputaţii unor partide sau formaţiuni politice care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, precum şi deputaţii independenţi se pot reuni în grupuri parlamentare mixte, sau se pot 64

afilia altor grupuri parlamentare constituite potrivit regulilor generale în materie. Regulamentul Camerei Deputaţilor mai prevede că deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar, care nu va exprima configuraţia politică a unui partid, dar va permite susţinerea în bloc a intereselor organizaţiilor minorităţilor naţionale care au beneficiat de un mandat de deputat în condiţiile prevăzute de art.62 alin.2 din Constituţie. Părăsirea unui grup poate antrena ipotetic destrămarea acestuia, dacă numărul deputaţilor, respectiv, al senatorilor rămaşi în grup este mai mic de zece sau, după caz, mai mic de şapte. Părăsirea înseamnă de fapt renunţarea de către parlamentarul în cauză la programul partidului care l-a propus candidat în alegeri. Regulamentele Camerei interzic formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în urma alegerilor. Regulamentul Senatului, modificat prin Hotărârea Camerei Superioare nr.5 din 17 ianuarie 2001, a păstrat interdicţia trecerii senatorilor de la un grup parlamentar la altul. În prima şedinţă după constituire, fiecare grup parlamentar îşi alege un preşedinte şi, după caz, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. Prerogativele grupurilor parlamentare sunt prevăzute în regulamentele celor două Camere. Grupurile parlamentare: a. fac propuneri în ceea ce priveşte stabilirea numărului de deputaţi sau de senatori care vor fi desemnaţi în comisiile de validare; b. fac propuneri de candidaţi pentru funcţia de Preşedinte al Camerei Deputaţilor/Senatului; c. propun candidaţi pentru alegerea celorlalţi membri ai birourilor permanente, în limita locurilor rezervate; d. propun membrii comisiilor parlamentare; e. pot prezenta în faţa Camerei poziţia grupului faţă de ordinea de zi; f. prezintă amendamente motivate în scris la proiectele de lege şi propunerile legislative supuse spre dezbatere (doar grupurile parlamentare din Camera Deputaţilor); g. pot cere Preşedintelui Camerei Deputaţilor/Senatului să verifice respectarea cvorumului; h. pot propune ce modalitate de vot să fie folosită, în afară de cazul în care prin regulament se stabileşte o anumită procedură de vot (doar grupurile parla-mentare din Camera Deputaţilor); i. pot cere ca anumite şedinţe ale Camerei să fie secrete (doar grupurile parlamentare din Camera Deputa ţilor). 3. Alegerea Birourilor Permanente Preşedintele de vârstă, împreună cu cei patru secretari desemnaţi din rândul celor mai tineri parlamentari, vor asigura 65

conducerea Camerei până la alegerea Biroului Permanent, interval în care regulamentele Camerelor interzic dezbaterile parlamentare, cu excepţia celor ce privesc validarea mandatelor de deputat, şi, respectiv senator. După constituirea legală a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, acestea aleg Biroul Permanent – organism de conducere al celor două corpuri legislative. Birourile Permanente sunt organisme interne de conducere ale Camerelor. Trăsăturile distinctive ale Birourilor Permanente sunt următoare: a. au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori; b. sunt organe alese; c. respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind constituite prin negocieri între grupurile parlamentare; d. sunt organe interne de conducere a Camerelor. Preşedinţii Camerelor sunt şi preşedinţii Birourilor Permanente. Constituţia României prevede în art.64 alin.2 că aceştia se aleg pe durata mandatului Camerelor. Preşedintele Senatului are, potrivit Constituţiei, atribuţii exprese ce îi revin în această calitate. Astfel, Preşedintele Senatului sau Preşedintele Camerei Deputaţilor asigură, în ordine, interimatul funcţiei de Preşedinte al României (art.98 alin.1 din Constituţia României). Preşedinţii celor două Camere sesizează Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute de art.146 lit.a, b şi c din Constituţie. Ei sunt aleşi pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletinele de vot, pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parla-mentare. Fiecare grup face o singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi, votul membrilor Camerei respective, se organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora va fi declarat Preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului candidatul care a obţinut majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi. Din momentul alegerii preşedintelui preşedintelui de vârstă încetează.

Camerei,

activitatea

Lista candidaţilor propuşi la Camera Deputaţilor pentru cele 12 locuri de vicepreşedinţi, chestori şi secretari, se supune în întregime votului Camerei şi se aprobă cu majoritatea voturilor deputaţilor. Dacă această majoritate nu se realizează, se organizează un nou tur de scrutin, în care lista este aprobată cu majoritatea voturilor deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă prin bile la Camera Deputaţilor şi cu buletine de vot la Senat. Potrivit Regulamentului Senatului, propunerile de candidaţi făcute de preşedinţii grupurilor parlamentare se înaintează Preşedintelui Senatului, care le supune votului plenului acestui corp legislativ. La primul tur de scrutin este declarat ales candidatul care a obţinut votul majorităţii senatorilor. Dacă un candidat nu a obţinut 66

numărul de voturi necesar, grupul parlamentar în cauză va face o altă propunere, care se supune aceloraşi proceduri de vot. Preşedinţii Camerelor se aleg pentru întreg mandatul Parlamentului, ceilalţi membri ai Birourilor Permanente se aleg la începutul fiecărei sesiuni ordinare a Camerei respective. La Camera Deputaţilor pot cere revocarea: grupul parlamentar care a propus deputatul a cărei revocare se solicită sau cel puţin o treime din numărul deputaţilor provenind din minimum trei grupuri parlamentare. La Senat, poate cere revocarea grupul parlamentar căruia îi aparţine senatorul respectiv. Potrivit principiului simetriei, se impune ca revocarea să fie supusă aceluiaşi mod de vot folosit pentru alegerea în Biroul Permanent (se utilizează votul cu bile). 4. Comisiile parlamentare Rolul principal al corpurilor legiuitoare este de a delibera asupra problemelor ce le sunt supuse spre adoptare ori spre deliberare. Este necesară efectuarea prealabilă a unor lucrări pregătitoare de către organele specializate, care constă în examinarea iniţiativelor, a amendamentelor propuse etc. Caracteristica comună tuturor comisiilor parlamentare, indiferent de statutul sau de regimul politic al acestora, constă în faptul că comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor, înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt înaintate de acestea. Camera Deputaţilor şi Senatul îşi constituie comisii permanente şi pot institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Cele două Camere îşi mai pot constitui comisii de mediere sau alte comisii comune. A. Natura juridică a comisiilor parlamentare Cu toate că acestea sunt organe de lucru ale Camerei şi sunt compuse din deputaţi şi senatori, potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere, comisiile nu sunt organisme politice, ele sunt organe care contribuie direct la exercitarea puterii. Calitatea de organism politic este deţinută doar de Camerele legislative. Comisiile parlamentare nu au o capacitate juridică. Aceasta este conferită de Constituţie fiecărei Camere. Comisiile îşi adoptă propriul regulament de organizare şi de funcţionare. În literatura de specialitate, comisiile parlamentare sunt definite ca „forme organizatorice prin care deputaţii participă la pregătirea lucrărilor”, „organisme de lucru proprii având sarcini de lucru şi de control”, „organisme interne” ale Camerelor. Toţi autorii consideră comisiile parlamentare ca organisme/structuri interne ale Camerelor care au ca sarcină examinarea prealabilă a unor probleme transmise Camerelor spre examinare şi aprobare. 67

Clasificări: 1. din punct de vedere al perioadei pentru care sunt înfiinţate distingem comisii: - permanente; - temporare. 2. din punct de vedere al competenţei care le este conferită distingem comisii: - cu o competenţă generală într-un anumit domeniu de activitate; - comisii înfiinţate ad hoc, adică doar pentru examinarea unei anumite probleme. B. Comisiile permanente Art.64 alin.4 din Constituţie prevede că fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. De asemenea, cele două Camere îşi pot constitui comisii comune. Pentru înfiinţarea comisiilor permanente se foloseşte termenul de „constituire” iar pentru înfiinţarea comisiilor de anchetă sau a altor comisii speciale termenul de „instituire” (precum şi la comisiile comune). La Camera Deputaţilor comisiile permanente sunt formate dintrun număr de 13-40 de deputaţi. Un deputat face parte obligatoriu dintro singură comisie permanentă, cu excepţia membrilor Biroului Permanent, care sunt scutiţi de această îndatorire regulamentară. Pe durata mandatului, orice deputat sau senator îşi poate schimba opţiunea pentru o anumită comisie permanentă în favoarea alteia. Calitatea de membru al comisiei poate înceta la propunerea grupului parlamentar din care face parte deputatul sau senatorul respectiv. În acest caz, grupul parlamentar poate propune un alt deputat, respectiv, alt senator, pentru a fi ales ca membru al comisiei. Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate care corespund, în limite relative, specializării ministerelor. În cazul când un grup parlamentar îşi modifică compo-nenţa sau încetează să mai existe, Camera interesată poate hotărî asupra rămânerii în comisie a reprezentantului grupului iniţial. Rolul comisiilor permanente constă în examinarea proiectelor de legi, propunerilor legislative şi amendamentelor, în vederea elaborării raporturilor sau avizelor. Comisiile dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul Permanent; pot efectua anchete parlamentare cu încuviinţarea Camerei. Comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport asupra celor hotărâte în comisie, în care se va face referire la avizele celorlalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea, la amendamentele prezentate şi la avizul Consiliului Legislativ. Raportul va cuprinde propuneri motivate privind admiterea, fără modificare, a actului examinat, respingerea acestuia sau admiterea lui cu modificări 68

şi se înaintează Biroului Permanent pentru a fi înscris pe ordinea de zi a Camerei respective. Orice Comisie Permanentă poate porni o anchetă, în cadrul competenţei sale, cu încuviinţarea Camerei respective, privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică. C. Comisiile speciale Camera Deputaţilor şi Senatul pot institui comisii speciale pentru avizarea unor Acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărâri de înfiinţare a comisiei. Propunerea legislativă astfel elaborată nu se mai supune examinării altor comisii. Competenţa de a propune membrii comisiei speciale şi a biroului acestuia revine Biroului Permanent al Camerei respective. Prin hotărârea Camerei se va stabili şi termenul până la care va fi depus raportul comisiei. Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile permanente. Membrii comisiilor speciale îşi păstrează şi calitatea de membri ai comisiilor permanente. În doctrina de specialitate, se consideră că ceea ce conferă caracterul de comisie comună unei comisii parlamentare este apartenenţa membrilor săi la cele două corpuri legislative: Camera Deputaţilor şi Senatului. D. Comisiile de anchetă Anchetele parlamentare reprezintă un mijloc de realizare a controlului parlamentar. Astfel, la cererea unei treimi din membrii săi, Camera Deputaţilor şi Senatul vor putea hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă. Anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisiile de anchetă şi nu pot fi audiaţi de acestea (magistraţii). Persoanele invitate pentru audiere vor fi înştiinţate despre aceasta cu cel puţin 5 zile înainte. În Parlamentul României, citarea unui cetăţean în faţa comisiei parlamentare, ca martor sau în orice calitate, contravine drepturilor constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti. Comisiile pot, însă, să invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătură cu obiectul anchetei. Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unor experţi, comisia de anchetă dispune efectuarea unor expertize. În acest caz, preşedintele comisiei atrage atenţia persoanei audiate că are obligaţia de a nu ascunde nimic din ceea ce ştie şi că nerespectarea acestei obligaţii atrage după sine răspunderea legală. Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî exercitarea atribuţiilor de control ale Parlamentului, constituirea unor comisii comune de 69

anchetă, în contextul dezbaterii cererii de punere sub acuzare a Preşedintelui României. Tema 2: FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI 1. Legislatura Parlamentului Potrivit art.63 alin.1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de patru ani. Durata mandatului echivaleaz ă cu legislatura Camerelor. În timpul vacanţelor parlamentare, deşi Camerele nu desfăşoară activitate deliberativă, Birourile Permanente rămân în funcţiune. În această perioadă pot lucra şi comisiile permanente, precum şi comisiile speciale, cu aprobarea Birourilor permanente. Momentul de început al legislaturii rezultă din art.63 alin.3 din Constituţie, care prevede că Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Legislatura Camerei Deputaţilor şi a Senatului începe pe data întrunirii legale a noilor Camere. Termenul limită al mandatului este de 4 ani şi se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. Înainte de expirare, mandatul Parlamentului poate înceta datorita dizolvării acestuia, în condiţiile prevăzute de art.89 alin.1 din Constituţie. Într-o astfel de situaţie, deşi Parlamentul este dizolvat, legislatura fiind încheiată, mandatul se va prelungi până la întrunirea legală a celor două nou alese Camere. Prelungirea mandatului Parlamentului se justifică prin cerinţa asigurării colaborării permanente a celor trei puteri. La data încetării mandatului, îşi vor înceta activitatea toate structurile organizatorice constituite în vechiul Parlament, adică preşedinţii Camerelor, grupurile parlamentare şi comisiile. Pentru asigurarea continuităţii procesului legislativ, Constituţia prevede în art.63 alin.5 că proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament. 2. Sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului În cadrul unei legislaturi, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în sesiuni. Acestea sunt forme organizatorice în care cele două Camere îşi exercită funcţia de deliberare asupra problemelor care sunt supuse spre adoptare. În sistemul nostru constituţional, sesiunile pot fi ordinare şi extraordinare. Parlamentul României se mai convoacă de drept sau obligatoriu, potrivit dispoziţiilor prevăzute expres în Constituţie. 70

Convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare este egală cu întreruperea vacanţei parlamentare dintre două sesiuni ordinare pentru motive foarte importante sau excepţionale. Sesiunile excepţia.

ordinare

reprezintă

regula,

iar

cele

extraordinare

Convocarea de drept a Parlamentului este motivată de cauze ieşite din comun, de o gravitate excepţională, când manifestarea voinţei suverane a poporului, prin intermediul Parlamentului, se impune de urgenţă pentru soluţionarea unor probleme de interes naţional. A. Sesiunile ordinare Potrivit art.66 alin.1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Actul de convocare a Parlamentului în sesiune ordinară este un act procedural, formal. Neexercitarea dreptului, dar şi a obligaţiilor legale de convocare, nu poate să atragă după sine prorogarea de facto a vacanţei parlamentare. În absenţa Preşedintelui Camerei sau în cazul indisponibilităţii sale, oricare dintre vicepreşedinţi are dreptul regulamentar să convoace Camera. În cadrul fiecărei sesiuni ordinare, activitatea Camerelor legislative se desfăşoară potrivit unei ordini de zi şi a unui program de lucru stabilite săptămânal. La Camera Deputaţilor proiectul ordinii de zi şi proiectul programului de lucru se întocmesc în Biroul Permanent. Proiectele de lege şi propunerile legislative se înscriu în proiectul ordinii de zi în termen de cel mult 7 zile de la primirea de către Biroul Permanent a raportului comisiei sesizate în fond. Atât proiectul ordinii de zi, cât şi cel al programului de lucru, se aprobă în Comitetul ordinii de zi până la sfârşitul fiecărei săptămâni de lucru a Camerei. Ordinea de zi şi programul de lucru pot fi modificate cu aprobarea aceluiaşi organ, la cererea Biroului Permanent, în cazuri speciale. La Senat, programul ordinii de zi şi al programului de activitate al Camerei respective se întocmesc de Biroul Permanent al acesteia şi se aprobă de Senat cu votul majorităţii senatorilor prezenţi. B. Sesiunea extraordinară Potrivit art.66 alin.2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a Biroului Permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin unei treimi din numărul deputaţilor sau senatorilor. În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se va menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Nerespectarea acestor două condiţii de formă atrage neluarea în considerare a cererii de către Preşedinte. Regulamentul conferă astfel Preşedintelui putere absolută de decizie. Simpla formulare a cererii 71

obligă pe Preşedintele Camerei respective să convoace Camera în sesiune extraordinară. Ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie să fie aprobată de Cameră, neaprobarea ordinii împiedicând ţinerea sesiunii. Pentru aprobarea sesiunii extraordinare este necesară majoritatea voturilor deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă. Potrivit principiului autonomiei funcţionale a fiecărei Camere, convocarea în sesiune extraordinară a uneia dintre ele nu atrage formal şi automat şi convocarea celeilalte, deşi logica constituţională prevede că cele două Camere nu pot exercita activitatea legislativă decât împreună. Practica parlamentară indică convocarea separată în sesiune extraordinară a celor două Camere. Este posibilă însă şi convocarea în sesiune extraordinară doar a unei singure Camere, cu condiţia ca ordinea de zi să nu cuprindă proiecte legislative care necesită concursul celeilalte Camere. În aceea ce priveşte sesiunea extraordinară, aceasta se desfăşoară fără întrerupere în limitele de timp fixate în art.66 alin.1 din Constituţie, temeiul legal al funcţionarii sale fiind Constituţia. Principiul continuităţii activităţii legislative şi de control parlamentar presupune logic caracterul neîntrerupt al sesiunilor. În cazul întrunirilor de drept, încetarea situaţiei care a impus convocarea Parlamentului are ca efect încheierea sesiunii. C. Convocarea Parlamentului de drept Convocarea de drept se face în cazurile limitative şi expres prevăzute de Constituţie: art.92 alin.3 şi art.93 alin.2. Un caz de «convocare obligatorie» este reglementarea dată de art.115 alin.4 : în cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. Una dintre deosebirile esenţiale între sesiunile extraordinare şi întrunirile de drept ale Parlamentului constă în faptul că aceasta din urmă nu necesită exprimarea unui act de voinţă în sensul iniţiativei de convocare şi nici alte condiţii procedurale: stabilirea unei ordini de zi şi a perioadei sesiunii. 3. Şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului În perioada de timp rezervată sesiunilor, ca şi în cea a întrunirilor de drept sau obligatorii a Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe de plen şi în şedinţe comune. Şedinţa este forma organizatorică în care Senatul şi Camera Deputaţilor dezbat în plen proiectele de lege şi propunerile legislative, precum şi alte probleme înscrise pe ordinea de zi. Constituţia prevede că Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă în mod valabil legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor 72

acestora. Această dispoziţie fixează cvorumul legal de şedinţă. Dacă cvorumul nu este întrunit, Camera Deputaţilor şi Senatul nu pot adopta în mod valabil actele menţionate. Cvorumul legal nu trebuie confundat cu majoritatea de voturi cerută pentru adoptarea legilor şi a celorlalte acte supuse Parlamentului sau Camerelor spre adoptare. Cvorumul legal reprezintă numărul minim de deputaţi, respectiv senatori, a căror prezenţă este absolut necesară în şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru ca acestea să adopte în mod valabil cele 3 categorii de acte prevăzute de art.67 din Constituţie. Art.67 din Constituţie stabileşte o regulă generală, care este reluată de Regulamentele Senatului şi Camerei Deputaţilor şi la alte acte şi probleme asupra cărora deliberează. În timpul şedinţelor, liderii grupurilor parlamentare pot cere Preşedintelui Camerei verificarea cvorumului legal, dar numai la şedinţele de vot final. În ceea ce priveşte decizia de suspendare a lucrărilor Camerei, dacă în urma verificării cvorumului se constată că acesta nu este întrunit, Preşedintele este obligat să recurgă la ea pentru a nu încălca art.67 din Constituţie. În cazul în care cvorumul legal nu este întrunit, cei doi Preşedinţi suspendă şedinţa şi anunţă ziua şi ora la care lucrările Camerei respective vor fi reluate. Atât şedinţele separate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, cât şi şedinţele comune ale acestora sunt, de regulă, secrete. Regulamentele prevăd că la cererea preşedintelui sau a unui grup parlamentar (la Senat, cel puţin 20 de senatori) se hotărăşte cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi ca anumite şedinţe să fie secrete. Regulamentele permit ca la şedinţele publice să participe diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii şi alţi invitaţi, pe baza acreditării sau a invitaţiei emise de secretarii generali ai celor două Camere, în condiţiile stabilite de Birourile Permanente şi în limita locurilor disponibile. Membrii Guvernului au acces la lucrările Camerelor, iar dacă li se solicită participarea, prezenţa lor este obligatorie. Proiectul ordinii de zi poate cuprinde proiecte de legi, propuneri legislative, proiecte de hotărâri şi, după caz, întrebări, interpelări, petiţii sau alte probleme propuse de Guvern, de Biroul Permanent ori deputaţi/senatori. Ordinea de zi poate fi modificată numai la cererea Biroului Permanent, a unui grup parlamentar sau a unei comisii senatoriale pentru motive bine întemeiate şi urgente, iar la Camera Deputaţilor, la cererea Biroului Permanent, în cazuri excepţionale, cu aprobarea Comitetului ordinii de zi. Dacă regula o constituie şedinţele separate, ca efect al bicameralismului, şedinţele comune sunt excepţii de la regulă. Art.65 alin.2 din Constituţie stabileşte câteva situaţii când, în mod obligatoriu, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în şedinţă comună. Constituţia, face în acest sens trimitere la: 73

1. primirea mesajului Preşedintelui României; 2. aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; 3. declararea mobilizării generale sau parţiale; 4. declararea stării de război; 5. suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; 6. examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; 7. numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra acestui serviciu, s.a. Alte situaţii când cele două Camere se întrunesc în şedinţă comună sunt prevăzute în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Proiectul ordinii de zi a şedinţelor comune se adoptă de către cele două Birouri Permanente, care se convoacă pentru acest scop de preşedinţii acestora. Birourile Permanente stabilesc data şi locul de desfăşurare a şedinţelor comune şi asigură buna desfăşurare a şedinţelor comune. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse alternativ de Preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Preşedintele Senatului asistaţi de doi secretari, câte unul la fiecare Cameră. Tema 3: FUNCŢIILE PARLAMENTULUI Consideraţii generale privind funcţiile parlamentului Orice parlament are în principal funcţia de legiferare (adoptarea legilor) şi funcţia de control parlamentar exercitat asupra puterii executive. Potrivit art.61 alin.1 din Constituţie Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, calitate în care forul legislativ deţine prerogativa de a legifera şi de a exercita un control politic asupra autorităţilor executive. În doctrina modernă se consideră că Parlamentul are o funcţie deliberativă, constând în adoptarea unei poziţii sau a unei decizii asupra problemei ce a făcut obiectul deliberării parlamentare. Funcţiile legislativă şi de control reprezintă componente ale funcţiei deliberative. Funcţia deliberativă acoperă orice activitate a Parlamentului. 1. Funcţia legislativă Prin funcţie legislativă se înţelege împuternicirea acordată Parlamentului de a adopta legi. Funcţia legislativă se rezumă exclusiv la votarea legilor. 74

A. Domeniul legii • Practic, Parlamentul poate legifera în orice domeniu al vieţii sociale; • Constituţia se referă doar la domeniul de reglementare pentru: legile constituţionale, legile organice, legile ordinare (art.73); • Parlamentul colaborează în exercitarea funcţiei sale legislative cu: - Guvernul; - cetăţenii cu drept de vot (art.74 alin.1 din Constituţie); - Preşedintele României (art.150 alin.1 din Constituţie). • Guvernul este competent să adopte hotărâri în executarea legilor (art.108 alin.1 din Constituţie), deci se rezervă un domeniu de reglementare juridică a anumitor relaţii sociale în beneficiul Guvernului; • Parlamentul poate, în principiu, să adopte şi norme juridice de aplicare, de executare, dar în practică acest domeniu este rezervat Guvernului; • Constituţia invocă anumite relaţii sociale rezervate exclusiv legii (art.71, art.105 alin.2, art.109 alin.3, art.117 alin.3). B. Etapele procedurii legislative: ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

iniţiativa legislativă; examinarea proiectului de lege în comisii permanente; dezbaterea proiectului de lege în plen; votarea proiectului de lege; medierea; promulgarea.

Parcurgerea acestor etape, cu excepţia medierii, este obigatorie. Iniţiativa legislativă (art.74 din Constituţie) aparţine: ƒ Guvernului; ƒ deputaţilor şi senatorilor; ƒ unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot (art.74 alin.1 din Constituţie). În forma sa revizuită în 2003, Constituţia prevede în art.75 o competenţă funcţională distinctă pentru fiecare Cameră legislativă, în funcţie de domeniul de reglementare al proiectului de lege sau al propunerii legislative. Astfel, fiecare Cameră este considerată ca primă Cameră sesizată pentru anumite iniţiative legislative, cealaltă fiind for legislativ de decizie finală. Constituţia prevede, în acest sens, că se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor ca primă Cameră sesizată proiectele de lege şi propunerile legislative menţionate expres în art.75 alin.1. Pentru toate celelalte iniţiative legislative, Senatul este primă Cameră sesizată. Prima Cameră sesizată - Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul - trebuie să se pronunţe asupra iniţiativei legislative în termen de 45 de zile sau de 60 de zile, pentru coduri şi legi de complexitate 75

deosebită. Dacă se depăşeşte acest termen, proiectele de lege sau propunerile legislative se consideră că au fost adoptate. Termenul de 45 sau, respectiv, de 60 de zile se calculează pe zile lucrătoare, întrerupându-se pe perioada vacanţei parlamentare. Examinarea proiectului în comisia permanentă sesizată în fond se finalizează prin adoptarea de către comisie a unui raport, în care se propune, după caz, admiterea, respingerea sau acceptarea proiectului cu modificări. Dezbaterea în plenul Camerei se face în două faze: ƒ dezbaterea generală (sunt anunţate principiile de bază ale reglementării şi se exprimă poziţia politică a fiecărui grup parlamentar faţă de proiect); ƒ dezbaterea pe articole, cu modificările propuse în raportul comisiei permanente sesizate în fond. Votarea proiectului potrivit Regulamentelor parlamentare: ƒ votul este personal; ƒ votul poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii prin apel nominal sau prin mijloace electronice. Votul secret se exprimă prin buletine de vot, prin bile, prin mijloace electronice. Dacă Camerele legislative adoptă acelaşi proiect de lege în redactări diferite, se declanşează procedura de mediere pentru eliminarea divergenţelor de redactare. Procedura de mediere se iniţiază de comun acord cu preşedinţii celor două Camere şi se derulează prin intermediul unei comisii parlamentare mixte. Această procedură se aplică doar în privinţa proiectelor de lege înaintate Parlamentului spre adoptare înainte de revizuirea Constituţiei în 2003. Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi învesteşte legea adoptată de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Termenul de promulgare este de 20 de zile de la primirea legii. Preşedintele României are dreptul să ceară Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii sau să sesizeze Curtea Constituţională. În cadrul reexaminării, legea se supune unei noi votări, cu respectarea art.76. Dacă legea este adoptată din nou, termenul de promulgare este de 10 zile de la reprimirea legii. Odată promulgată, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la data prevăzută în textul ei. 2. Funcţia de informare Prin intermediul funcţiei de informare, Camera Deputaţilor şi Senatul, comisiile parlamentare, precum şi parlamentarii solicită şi 76

primesc datele, informaţiile şi documentele necesare luării deciziilor, în concordanţă cu prerogativele lor constitu-ţionale şi regulamentare. Sediul materiei: art.111 alin.1 din Constituţie; art.170-172 din Regulamentul Camerei Deputaţilor; art.161-163 din Regulamentul Senatului. Art.111 alin.1 din Constituţie circumscrie funcţia de informare la controlul parlamentar. Regulamentele Camerelor stabilesc o sferă mai largă a funcţiei de informare: dreptul deputaţilor şi senatorilor de a obţine “informaţiile necesare desfăşurării activităţii lor din partea organelor administraţiei publice”. Această funcţie constă în culegerea, selectarea şi prelucrarea de informaţii, date, documente necesare înfăptuirii de către Camere şi parlamentari a prerogativelor lor constituţionale şi regulamentare. Forma de realizare: petiţii adresate de cetăţeni sau de organizaţii sociale; solicitarea de informaţii de către Camere şi comisii parlamentare, întrebări şi interpelări adresate membrilor Guvernului; activitatea desfăşurată în comisii de anchetă; invitarea la şedinţele comisiilor a unor specialişti; prezentarea de către unele autorităţi publice a unor rapoarte privind propria activitate (Avocatul Poporului, Curtea de Conturi). Titularii dreptului de a solicita informaţii: ƒ Camerele şi comisiile, în ceea ce priveşte informaţii necesare controlului parlamentar; cererea se adresează guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice; ƒ deputaţii şi senatorii, prin cererea adresată preşedintelui Camerei respective sau preşedintelui comisiei din care fac parte; cererea se adresează organelor administraţiei publice. Deputaţii şi senatorii nu au dreptul să ceară personal date şi informaţii. În cazul în care o propunere legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării Guvernului este obligatorie (art.110 alin.1 din Constituţie). 3. Funcţia de control parlamentar A. Consideraţii generale: Fundament teoretic: principiul separaţiei puterilor; Suport constituţional: art.61 alin.1 din Constituţie; Controlul este specializat la anumite domenii sau restrâns la obiective; Instanţele judecătoreşti nu pot fi supuse controlului datorită statutului special al magistraţilor (inamovibilitate şi independenţă); ƒ Sancţiunile sunt politice. Constituţia prevede expres sancţiunile ce pot fi aplicate.

ƒ ƒ ƒ anumite ƒ

77

B. Formele controlului parlamentar: a) aprobarea de către Parlament sau încuviinţarea unor acte ale Executivului; b) acordarea şi retragerea încrederii Guvernului; c) întrebările şi interpelările adresate membrilor Guver-nului, moţiunile simple; d) anchetele parlamentare; e) angajarea răspunderii Guvernului din proprie iniţiativă; f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României; g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României; h) urmărirea penală a membrilor Guvernului. 1. Aprobarea de către Parlament a unor acte ale Executivului Aprobarea poate fi prealabilă sau ulterioară. În toate cazurile aprobarea este o condiţie a legalităţii actului în sine. Cazuri: a) art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea prealabilă); b) mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate în cazuri excepţionale – art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea ulterioară); c) aprobarea măsurilor luate de şeful statului pentru respingerea unei agresiuni, art.92 alin.3 din Constitu ţie (aprobarea ulterioară); d) încuviinţarea instituirii stării de asediu sau stării de urgenţă (art.93 alin.1 din Constituţie); e) abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe; f) consultarea pealabilă a Parlamentului de către Preşedintele României în cazul în care acesta intenţionează să consulte poporul prin referendum (art.90 din Constitu ţie); g) consultarea prealabilă a preşedinţilor Camerelor legislative şi a liderilor grupurilor parlamentare în privinţa dizolvării Parlamentului. În cazurile de la lit.a)-f) Parlamentul deliberează şi decide prin vot. În cazurile de la lit.f) şi g) punctul de vedere al Parlamentului, respectiv al preşedinţilor Camerelor şi al liderilor grupurilor parlamentare, este pur consultativ. 2. Acordarea şi retragerea încrederii Guvernului Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului prezintă de candidatul la funcţia de prim-ministru, desemnat Preşedintele României.

se de

Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului sunt puse în dezbaterea Camerelor în şedinţă comună, dar nu pot fi modificate. Acceptarea programului şi a listei se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

78

Regragerea încrederii se face prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Dacă moţiunea de cenzură este adoptată, Guvernul este demis. 3. Întrebări şi interpelări (art.112 alin.1 din Constituţie, art.155-169 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art.153-160 din Regulamentul Senatului) Întrebările la Camera Deputaţilor pot fi: orale şi scrise. Întrebările sunt adresate de orice deputat sau senator. Interpelările se adresează de deputaţi sau senatori; în Camera Deputaţilor interpelările pot fi făcute şi de grupurile parlamentare. Camerele pot adopta o moţiune cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării. Moţiunea are exclusiv un caracter politic. 4. Anchetele parlamentare (art.63 alin.4 din Constituţie şi regulamenele Camerelor) Comisiile de anchetă pot fi înfiinţate de fiecare Cameră, la cererea unei 1/3 din numărul membrilor acestora. Cererea trebuie aprobată cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Se pot înfiinţa comisii de anchetă comune. 5. Angajarea răspunderii guvernului din proprie iniţiativă (art.114 din Constituţie) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Deputaţilor şi Senatului reunite în şedinţă comună asupra:

Camerei

a) unui program; b) unei declaraţii de politică generală; c) unui proiect de lege. În timpul dezbaterilor poate fi iniţiată o moţiune de cenzură. Dacă moţiunea de cenzură este votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, Guvernul este demis. Dacă nu se iniţiază moţiunea de cenzură, sau dacă aceasta nu se adoptă, programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege se consideră aprobate de Parlament. 6. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României (art.95 din Constituţie) Este o formă de răspundere politică a şefului statului. Suspendarea poate fi iniţiată de 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor. Motivul suspendării: săvârşirea unor fapte grave, prin care încalcă grav prevederile Constituţiei. Se adoptă în şedinţă comună a Camerelor, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Suspendarea este urmată obligatoriu de organizarea unui referendum pentru demiterea Preşedintelui României. 7. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României (art.96 din Constituţie) ƒ Iniţiator: majoritatea deputaţilor şi senatorilor. ƒ Motiv: înaltă trădare. Constituţia nu precizează conţinutul faptelor de înaltă trădare. 79

ƒ Decizia se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor. ƒ Competenţa de judecată: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. ƒ Preşedintele este demis de drept în caz de condamnare. 8.

Solicitarea urmăririi penale a (art.109 alin.2 şi 3 din Constituţie)

membrilor

Guvernului

ƒ Iniţiator: Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României. ƒ Cazurile de răspundere şi pedepsele sunt stabilite în Legea pentru responsabilitatea ministerială. ƒ Este o condiţie constituţională ca faptele imputabile să fie săvârşite în exerciţiul funcţiei ministeriale. ƒ Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. ƒ Miniştrii pot răspunde penal, potrivit dreptului comun, dacă comit infracţiuni fără legătură cu funcţia de membru al Guvernului. 4. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice Atribuţiile Parlamentului subsumate acestei funcţii sunt prevăzute expres în Constituţie sau în legi speciale. Deoarece Parlamentul României are o structură bicamerală, această funcţie va fi înfăptuită de cele două Camere reunite în şedinţă comună. Potrivit Constituţiei, Parlamentul: a) b) c) d)

acordă votul de încredere Guvernului; numeşte membrii Curţii de Conturi; numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii; în diferite legi speciale sunt prevăzute şi alte prerogative ale Parlamentului privind numirea în funcţii publice; e) numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi publice; f) numeşte pe Avocatul Poporului. Tema 4: ACTELE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI 1. Consideraţii generale. Categorii de acte Parlamentul, potrivit art.61 alin.1 din Constituţie, este “unica autoritate legiuitoare a ţării”. Voinţa Parlamentului se exprimă nu numai prin lege, dar şi prin alte acte sub denumiri specifice precum regulamente, hotărâri sau acte cu un caracter exclusiv politic. Actele principale:

Parlamentului

pot

fi

clasificate

- acte juridice; - acte cu caracter exclusiv politic. 80

în

două

categorii

Actele juridice ale Parlamentului sunt: legile, regula-mentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile de cenzură. Actele cu caracter declaraţii, mesaje, apeluri.

exclusiv

politic

ale

Parlamentului

sunt:

În afara acestor două categorii de acte, Camerele sau organismele lor interne – comisiile parlamentare, birourile permanente – au dreptul de a adopta sau emite, după caz, o serie de acte prin care se concretizează diferite atribuţii conferite acestora. Astfel de acte sunt: avize, rapoarte, decizii, adrese, hotărâri. 2. Conceptul de lege şi categoriile de legi Legea poate fi definită ca fiind actul juridic al parlamentului iniţiat potrivit Constituţiei, adoptat de acesta potrivit unei proceduri solemne, promulgat de Preşedintele statului şi publicat în Monitorul Oficial şi care conţine reguli de conduită socială general-obligatorii şi impersonale, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Parlamentul României adoptă constituţionale, organice şi ordinare.

trei

categorii

de

legi:

A. Legile constituţionale sunt legile prin care se revizieşte Constituţia. Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Legile constituţionale – art.150 alin.1 din Constituţie – pot fi iniţiate de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. B. Legile organice sunt actele pe care Constituţia însăşi le declară astfel. Ele reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice, dezvoltând principiile sau regulile enunţate în Constituţie. Sediul materiei îl constituie art.73 alin.3 din Constituţie, care prevede domeniile reglementate prin lege organică. Sub aspect procedural, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. C. Legile ordinare sunt legile adoptate în toate celelalte domenii ale vieţii sociale, Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. De asemenea, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, care vor avea, prin urmare, forţa juridică a unei legi ordinare. Legea de abilitare trebuie să precizeze în mod obligatoriu domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Numai în cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta “ordonanţe de urgenţă”, ceea ce nu necesită preexistenţa unei legi de abilitare, dar ele intră în vigoare 81

numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. 3. Conceptul de hotărâre. Categoriile de hotărâri Hotărârile sunt acte juridice adoptate Camerele sale (separat). Există două categorii de hotărâri:

de

Parlament

sau

a) cu caracter normativ; b) cu caracter nenormativ sau individual. Hotărârile normative se deosebesc de legi prin aceea că au forţă juridică inferioară legii. Din punct de vedere procedural deosebirile dintre legi şi hotărâri sunt următoarele: a) pentru adoptarea hotărârilor, nu sunt aplicabile regulile privitoare la iniţiativa legislativă; b) hotărârile nu parcurg toate fazele procedurii legislative; c) numai legile trebuie să fie promulgate, în timp ce hotărârile nu sunt supuse promulgării; d) hotărârile nu fac obiectul controlului de constituţio-nalitate din partea Curţii Constituţionale. Hotărârile Camerelor se adoptă cu majoritatea membrilor prezenţi din fiecare dintre ele, cu excepţia regulamentelor, care se adoptă cu votul majorităţii membrilor acestora. 4. Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni Moţiunea este actul juridic al Parlamentului sau al Camerelor, prin care se exprimă poziţia adoptată de acestea într-o anumită problemă de politică internă sau externă. Moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale. Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de moţiuni: a) moţiunea simplă (art.112 alin.2 din Constituţie); b) moţiunea de cenzură (art.113 şi 114 din Constituţie). Moţiunea simplă este rezultatul de voinţă al unei singure Camere (Camera Deputaţilor sau Senatul) şi exprimă poziţia Camerei respective într-o anumită problemă de politică internă sau externă. Moţiunile simple nu au caracterul de acte juridice, ci pot exercita doar o influenţă morală asupra activităţii Guvernului, dar nu sunt în măsură să genereze obligaţii garantate printr-o sancţiune juridică oarecare. Moţiunea de cenzură priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern, adoptarea sau respingerea sa semnificând retragerea sau menţinerea încrederii acordate Guvernului. Dacă este adoptată, moţiunea de cenzură face ca Guvernul să decadă din împuternicirile ce i-au fost conferite prin votul de învestitură. Are caracterul de act juridic şi exprimă voinţa Parlamentului în întregul său.

82

Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor, trebuie să fie motivată şi depusă la preşedintele Camerei, care o comunică de îndată Guvernului. Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, iar la Senat cu votul majorităţii senatorilor. Fac excepţie de la această regulă moţiunile de cenzură care se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. 5. Actele politice ale Parlamentului României Actele politice ale Parlamentului conţin numai afirmaţii de principiu sau luări de atitudine, lipsite de efecte juridice immediate, dar care, prin faptul că emană de la un organ reprezentativ al poporului, organ învestit cu competenţa de a legifera şi de a controla Guvernul, se bucură de un deosebit prestigiu, de o mare autoritate. Constituţia României şi regulamentele Camerelor nu cuprind o enumerare a acestor acte, parlamentul fiind liber să adopte denumiri diverse pentru a-şi intitula actele exclusiv politice (declaraţii, apeluri, proteste, demersuri etc.). Tema 5: STATUTUL DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR 1. Natura juridică a mandatului parlamentar Dreptul public foloseşte noţiunea de mandat în sens de împuternicire specială dată printr-o procedură solemnă de către corpul electoral, candidaţilor la o funcţie sau demnitate publică, dacă aceştia obţin un număr suficient de voturi, potrivit legii electorale. Cei ce obţin mandatul sunt învestiţi cu dreptul de a înfăptui anumite interese generale (exercită o funcţie publică). În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. Din punct de vedere al naturii sale juridice, mandatul parlamentar este o instituţie de drept constituţional. Mandatul parlamentar are caracter reprezentativ (art.69 din Constituţie). În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (parlamentarii nu îi reprezintă numai pe alegătorii din circumscripţia electorală în care au fost aleşi, ci reprezintă întregul popor în unitatea lui). Mandatul imperativ este nul. Nu este permisă nici o ingerinţă sau injocţiune în activitatea deputaţilor şi senatorilor, indiferent din partea căruia ar proveni. Nici partidele politice care i-au propus candidaţi, nici alegătorii nu au dreptul să impună parlamentarilor o anumită prestaţie parlamentară. Deputaţii şi senatorii nu pot fi revocaţi.

83

În dreptul privat, mandatul este socotit un contract civil (art.1532 din Codul civil) între mandant (cel care împuterniceşte) şi mandatar (persoana împuternicită). Între noţiunea de mandat din dreptul civil şi cea de mandat din dreptul constituţional există deosebiri esenţiale: a)

mandatul civil se constituie pe baze contractuale, iar mandatul parlamentar prin alegeri; b) conţinutul mandatului civil se stabileşte prin acordul părţilor, pe când conţinutul mandatului parlamentar se stabileşte prin Constituţie, regulamentele Camerelor şi, după caz, prin lege; c) dacă mandatarul îl reprezintă pe mandant, deputaţii şi senatorii reprezintă naţiunea; d) mandatarul este răspunzător faţă de mandant pentru daunele ce i le-ar cauza, pe când deputaţii şi senatorii nu răspund faţă de alegători; e) mandatul civil poate fi revocat, pe când mandatul parlamentar nu poate fi revocat; f) mandatarul poate fi substituit printr-o altă persoană, pe când deputaţii şi senatorii nu pot fi înlocuiţi decât în anumite condiţii (prin supleanţi). Deputaţii şi senatorii îndeplinesc o demnitate publică. Ei nu sunt asimilaţi funcţionarilor publici. Trăsăturile mandatului parlamentar: a) este o instituţie de drept public (de drept constitu-ţional); b) are caracter reprezentativ la nivel naţional; c) are caracter general; d) are caracter electiv; e) este irevocabil; f) este protejat constituţional. Dispoziţiile cuprinse în Constituţie referitoare la mandatul parlamentar (art.69 – 72) au valoare de reguli directoare în materie. Ele pot fi dezvoltate şi detaliate prin lege specială şi prin regulamentele Camerelor. Regulamentele Camerelor stabilesc doar norme procedurale pentru aplicarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la statutul deputaţilor şi senatorilor.

2. Durata mandatului parlamentar Durata mandatului parlamentar coincide cu cea a Camerelor legislative (art.63 alin.1 din Constituţie). Mandatul Camerelor poate fi prelungit în caz de război sau catastrofă. De asemenea, mandatul se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării. Mandatul parlamentar ia naştere pe data anunţării rezultatelor alegerii, dar dreptul celui îndreptăţit să-l exercite începe pe data 84

întrunirii legale a Camerei respective, sub condiţia validării. Numai de la această dată se aplică deputaţilor şi senatorilor statutul parlamentar prevăzut în Constituţie şi regulamente. Mandatul parlamentar încetează: ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

la în în în în

data întrunirii legale a Camerelor nou alese; caz de demisie; caz de incompatibilitate; cazul pierderii drepturilor electorale; caz de deces. 3. Protecţia constituţională şi regulamentară a mandatului parlamentar

Pe durata mandatului, deputaţii şi senatorii exercită prerogativele autorităţii publice. De aceea, mandatul lor este protejat constituţional. Rolul protecţiei este de a libertate în exercitarea mandatului. Protecţia se realizează prin: a) b) c) d)

garanta

parlamentarilor

deplina

regimul de incompatibilitate; imunitarea parlamentară; independenţa opiniilor; indemnizaţie.

A. Incompatibilităţile (art.71 din Constituţie) Incompatibilităţile au rolul de a asigura evitarea conflictelor ce ar rezulta din exercitarea concomitentă a două funcţii publice concurente (ex. funcţia jurisdicţională cu funcţia legislativă). Constituţia stabileşte incompatibilităţile calităţii de deputat sau de senator cu orice funcţie publică de autoritate; se exceptează doar funcţia de membru al Guvernului (art.71 alin.2 din Constituţie). Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Exemple de funcţii publice de autoritate: ƒ funcţia de prefect; ƒ funcţia de primar sau membru în consiliile locale; ƒ funcţia de secretar al unităţilor administrativ-teritoriale; ƒ funcţia de secretar de stat; ƒ funcţia de poliţist, gardian public ş.a. Există funcţii publice care nu presupun exercitarea autorităţii (ex.: funcţia de director al Bibliotecii Naţionale). Ca atare, între calitatea de parlamentar şi asemenea funcţii nu există incompatibilitate. Regulamentele obligă deputaţii şi senatorii aflaţi în stare de incompatibilitate să demisioneze din funcţiile incompatibile cu calitatea lor de parlamentari în termen de 10 zile de la apariţia cazului de incompatibilitate. Refuzul de a demisiona atrage după sine parlamentarului în cauză ca demisionat (demisie tacită). 85

considerarea

B. Imunitatea parlamentară (art.72 din Constituţie) Imunitatea are rolul de a proteja parlamentarii de încercările de intimidare, sancţionare din partea puterii executive şi judecătoreşti, pentru modul în care aceştia îşi exercită mandatul. Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii beneficiază de imunitate de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. În caz de infracţiune flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, potrivit normelor Codului de procedură penală. Deputaţii şi senatorii nu pot renunţa la beneficiul imunităţii parlamentare. Deputaţii şi senatorii pot fi traşi la răspundere disciplinară, prevăzută în regulamentele Camerelor pentru încălcarea regulilor de polemică parlamentară. Pentru încălcarea regulamentelor, deputaţii şi senatorii pot fi sancţionaţi, potrivit gravităţii faptelor ce li se impută, cu: -

avertisment; chemarea la ordine; retragerea cuvântului; eliminarea din sala de şedinţe; interzicerea participării la lucrările Camerei pentru maximum 15 zile (Regulamentul Senatului prevede maximum 30 de zile); - excluderea temporară (de la maximum 30 de zile de şedinţe din aceeaşi sesiune). Această sancţiune este prevăzută doar în Regulamentul Camerei Deputaţillor. Tema 6: PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Caracterul semiprezidenţial al republicii este rezultatul receptării în sistemul constituţional românesc, a modelului de alegere a şefului statului în sistemele prezidenţiale, precum şi a modalităţilor de răspundere politică a Guvernului faţă de puterea legislativă, caracteristice regimurilor politice parlamentare. Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin şi şefului statului. Puterea executivă e repartizată echilibrat între şeful statului şi Guvern. Preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară, iar Guvernul este numit de şeful statului, pe baza votului de învestitură acordat de Parlament. Constituţia României conferă Preşedintelui patru funcţii principale: de reprezentare, de garant al independenţei naţionale şi al 86

unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, respectarea Constituţiei şi cea de mediere.

funcţia

de

a

veghea

la

Preşedintele României este organul de vârf al puterii executive şi ocupă demnitatea de şef al statului. Ca şef al statului Preşedintele reprezintă statul român. Preşedintele României se identifică cu statul român. Preşedintele prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; este comandantul forţelor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate; instituie starea de urgenţă ş.a. Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice, la respectarea Constituţiei. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Alegerea Preşedintelui României Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este declarat ales candidatul ce a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi pe listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Persoana care candidează la funcţia de Preşedinte al României trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: ¾ Să aibă drept de vot; ¾ Să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară ¾ Să nu intre în categoria persoanelor ce nu pot face parte dintr-un partid politic ¾ Să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 35 de ani ¾ Să nu fi îndeplinit, anterior, 2 mandate în funcţia de Preşedinte al României. În termen de 24 de ore de la validarea rezultatelor alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României, de către Curtea Constituţională, cele 2 Camere, sunt convocate de către preşedinţii acestora pentru depunerea jurământului de către candidatul a cărei alegere a fost validată. Depunerea jurământului se consemnează într-o declaraţie a Parlamentului, prin care acesta ia act de începere a exercitării mandatului de Preşedinte al României. Durata mandatului prezidenţial Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului preşedintelui ales. Până la această dată continuă să-şi exercite atribuţiile Preşedintele în exerciţiu.

87

Mandatul prezidenţial încetează înainte de termen în caz de demisie, demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă de exercitare a atribuţiilor şi în caz de deces. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. Incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale cu orice altă funcţie publică şi privată Preşedintele României trebuie să fie imparţial şi independent. Astfel, Preşedintele va putea adopta o poziţie pe deplin obiectivă faţă de toate cele trei puteri ale statului aflate în conflict. În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru ai unui partid politic şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Un Preşedinte al republicii, care ar fi în acelaşi timp şi membrul unui partid politic, ar crea suspiciuni că sprijină acel partid politic sau îl favorizează în detrimentul altora. În cazul în care Preşedintele ales îşi menţine, în mod secret, calitatea de membru al unui partid politic, el poate fi suspendat din funcţie. Preşedintele României nu poate exercita nici o funcţie privată, indiferent care ar fi natura acesteia sau domeniul de activitate. Regimul imunităţilor prezidenţiale Constituţia României consacră şi un regim de protecţie, de tip parlamentar, a Preşedintelui. Acesta se bucură de imunitate şi de neresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate în timpul şi în legătură cu exercitarea mandatului său. Imunitatea are caracter permanent. Imunitatea nu echivalează cu exonerarea de răspundere pe plan politic a şefului statului, pentru modul în care îşi exercită atribuţiile ce îi revin în funcţia pe care o ocupă. Preşedintele României nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală pentru faptele săvârşite în legătură cu prerogativele prezidenţiale. Şeful statului nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului prezidenţial. Preşedintele nu poate fi audiat în cadrul unor proceduri parlamentare, întrucât Preşedintele României excede controlul parlamentar exercitat de comisiile Camerelor. Şeful statului poate da însă Parlamentului explicaţii privind faptele ce i se impută. Răspunderea politică şi penală a Preşedintelui României 88

În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui. Dacă propunerea de suspendare din funcţie e aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie. Preşedintele este demis de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demitere din funcţie, de imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte. Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau se află în imposibilitate temporară de aşi exercita atribuţiile, interimarul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Atribuţiile Preşedintelui nu interimatului funcţiei prezidenţiale.

pot

fi

exercitate

pe

durata

Dacă persoana care asigură, interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei. Atribuţiile Preşedintelui României • Atribuţii în domeniul politicii externe: - Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se adoptă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. - Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă 89

-

înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

• Atribuţii în domeniul apărării: - Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. - El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. - În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. - În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor. • Măsuri excepţionale: - Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la lucrarea acesteia. - Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. • Alte măsuri Preşedintele îndeplineşte şi următoarele atribuţii: - Conferă declaraţii şi titluri de onoare; - Acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral; - Numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; - Acordă graţierea individuală. Actele Preşedintelui României În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete. Acestea pot avea caracter normativ sau pot fi individuale. În afară de decrete, Preşedintele poate întocmi acte politice (declaraţii, apeluri, mesaje). Aceste acte nu produc efecte juridice. 90

Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Mesajul e un act politic prin care şeful statului adresează Parlamentului opiniile sale privind principalele probleme politice le naţiunii. Tema 7: ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CURŢII CONSTITUŢIONALE 1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 a trebuit să opteze între controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor şi controlul politic al acestora, fiecare având avantaje dar, în acelaşi timp, şi dezavantajele sale. Autoritatea publică politico-juridică, special instituită pentru controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, este Curtea Constituţională care, ca şi alte autorităţi, cum ar fi Curtea de Conturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are un statut constituţional, întrucât principiile sale de organizare şi funcţionare sunt stabilite de Constituţie. Caracterul politic al controlului constă în: ¾ Procedura de desemnare a candidaţilor la funcţia de judecător constituţional ¾ Alegerea a şase dintre judecători de către cele două Camere ale Parlamentului ¾ Alegerea celorlalţi judecători (trei) de către Preşedintele României Caracterul politic al jurisdicţiei rezultă şi din conţinutul politic al normelor fundamentale a căror garantare este asigurată prin efectuarea controlului. Caracterul jurisdicţional rezultă din: ¾ Procedura de verificare a constituţionalităţii unei dispoziţii legale ¾ Statutul judecătorilor ¾ Modul de organizare şi funcţionare al autorităţii publice respective Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.146 din Constituţie, Curtea Constituţională are, pe lângă prerogative de control constituţional, şi alte atribuţii care vizează asigurarea supremaţiei normelor constituţionale în domenii de activitate de interes social şi politic deosebit, cum ar fi: ¾ Procedura de alegere a Preşedintelui României; ¾ Procedura de suspendare din funcţie a preşedintelui României; ¾ Exercitarea de către cetăţeni a dreptului de iniţiativă legislativă; ¾ Revizuirea Constituţiei; ¾ Contestarea constituţionalităţii unui partid politic, s.a. Curtea Constituţională nu face parte din sistemul celor trei puteri în stat, fiind independentă faţă de acestea, deci putem spune că nu 91

există nici un raport de subordonare a Curţii faţă de aceste trei puteri, cu toate că judecătorii Curţii sunt numiţi de puterea legislativă şi puterea executivă (Preşedintele României). Locul Curţii Constituţionale în ansamblul organizării puterilor în stat este stabilit de art.1, alin.2 din Legea nr.47/1992, potrivit căreia Curtea Constituţională este independentă faţă de altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi legii sale organice. Constituţia a delimitat sfera de acţiune a Curţii Constituţionale de domeniul de activitate al celorlalte autorităţi publice. Legea organică a Curţii Constituţionale precizează că scopul Curţii este garantarea supremaţiei Constituţiei, deosebindu-l de atribuţia Preşedintelui, de a veghea la respectarea Legii fundamentale, precum şi de cel al Consiliului Legislativ. Potrivit art.142 alin.1 din Constituţie, această autoritate publică este garantul supremaţiei acesteia. 2. Organizarea Curţii Constituţionale Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, ceea ce semnifică caracterul exclusiv al competenţei acesteia. Nici o altă autoritate publică nu se pronunţă – cu valoare de decizie obligatorie sau executorie - în ceea ce priveşte constituţionalitatea legilor. O autoritate publică cum ar fi Guvernul, Camerele Legislative, instanţele pot susţine că o lege este neconstitu-ţională, însă numai decizia Curţii privind neconstituţionalitatea sau, dimpotrivă, caracterul constituţional al legii are caracter executoriu în materie. Art.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii prevede că aceasta este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art.144 din Constituţie. Prin raportarea strictă a Curţii la atribuţiile ce i se cuvin prin Constituţie, rezultă ca această autoritate publică îndeplineşte rolul de judecător constituţional în cazul în care se pronunţă asupra: ¾ Constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor (art. 146 lit. a şi b); ¾ Regulamentelor Parlamentului (art.146 lit.c); ¾ Iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (art.146 lit.j); ¾ Constituţionalităţii unui partid politic (art.146 lit.k); ¾ Constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale. Curtea Constituţională se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Câte un judecător este numit de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României. O treime din numărul de judecători se înnoieşte din trei în trei ani. Candidaţii la funcţia de judecător al Curţii trebuie îndeplinească condiţiile prevăzute de art.143 din Constituţie: ¾ Să aibă pregătire juridică superioară 92

să

¾ Să aibă o înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen. În cadrul plenului deciziile sunt luate în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul majorităţii Curţii. Atribuţiile conferite Curţii pot fi realizate numai prin adoptarea unei hotărâri de către majoritatea judecătorilor. Şedinţele plenului se convoacă de către Preşedintele Curţii, din proprie iniţiativă sau la cererea altui judecător. Potrivit art.9 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituţională are un preşedinte ales prin vot secret pentru o perioadă de trei ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor. Alegerea se desfăşoară în termen de 5 zile de la înnoirea Curţii. 3. Competenţa Curţii Constituţionale Competenţa Curţii este configurată în art.146 din Constituţie, ale cărei prevederi sunt dezvoltate de Legea nr.47/1992. Potrivit art.146 din Constituţie, Curtea Constituţională trebuie să se limiteze la verificarea conformităţii constituţionale a dispoziţiilor legale cu a căror neconstituţionalitate a fost sesizată. În ceea ce priveşte actele supuse controlului de constituţionalitate, prevăzute de Legea fundamentală, acestea sunt: ¾ Legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare, cât şi cele intrate în vigoare; ¾ Regulamentele celor două Camere legislative; ¾ Ordonanţele Guvernului; ¾ Iniţiativele de revizuire a Constituţiei, indiferent de iniţiator; ¾ Iniţiativele legislative prezentate de cetăţeni; ¾ Tratate sau acorduri internaţionale.

A. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control anterior) Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţio-nalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori precum şi a Avocatului Poporului. Cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se depune la secretarul general de la Camera Deputaţilor şi de la Senat. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile. În cazul în care sesizarea către Curtea Constituţională este făcută de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, 93

de parlamentari, de Guvern sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta se va comunica Preşedintelui României. Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi punctelor de vedere primite. Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea legii se comunică Preşedintelui României, precum şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. În cazurile de neconstituţionalitate constatate de Curte, legea respectivă se trimite spre reexaminare Parlamentului ceea ce echivalează cu un veto suspensiv. Termenul de promulgare este de 10 zile de la primirea de către Preşedintele României a legii reexaminate de Parlament. B. Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale la sesizarea preşedinţilor Camerelor, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. C. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţiona-lităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre cei doi preşedinţi ai celor două Camere, a unui grup parlamentar sau al unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Acest control este unul posterior. Acest control poate fi declanşat după ce regulamentul respectiv a fost publicat în Monitorul Oficial, adică după ce este pus în aplicare. În cazul regulamentelor, decizia Curţii este definitivă, dispoziţiile neconstituţionale supuse dezbaterii nemaiputând fi aplicate. C. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă de care depinde soluţionarea cauzei. Excepţia poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului. Art.146 lit.d din Constituţie, cât şi art.23 alin.1 din Legea nr.47/1992 se referă la competenţa instanţelor judecătoreşti de a sesiza Curtea, din oficiu sau la cererea părţilor, privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale de care depinde judecarea cauzei. Excepţia de neconstituţionalitate poate viza numai acele dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei, deciziile Curţii urmând să se refere numai la dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei în care s-a invocat acesta. Decizia definitivă prin care se constată neconstituţionali-tatea unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. D. Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile 94

publice la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii Camerelor, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. E. Respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României Atribuţiile Curţii în acest caz au ca obiect verificarea legalităţii procedurii de alegere a Preşedintelui României, inclusiv de a soluţiona contestaţiile împotriva diferitelor operaţiuni electorale întreprinse de autorităţile competente. În ceea ce priveşte confirmarea rezultatelor sufragiului, Curtea se limitează la confirmarea rezultatelor anunţate de B.E.C. F. Judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic În cadrul competenţelor sale, Curtea decide şi asupra contestaţilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Această contestaţie poate fi formulată de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei poate formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de Camera respectivă, cu votul majorităţii membrilor săi. Pentru soluţionarea contestaţiei, preşedintele Curţii, va desemna un judecător ca raportor, care este obligat să comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate depune un memoriu de apărare însoţit de dovezi corespunzătoare. Camera Parlamentului care a depus contestaţia poate fi reprezentată de persoana desemnată de acesta, iar guvernul, de Ministerul Justiţiei. Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Decizia Curţii nu este supusă nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial al României. Partidele politice pot fi declarate neconstituţionale în cazurile prevăzute în art.37 alin.2 din Constituţie. F. Emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Propunerea de suspendare, cât şi dovezile pe care se întemeiază, se trimit Curţii Constituţionale. Primind cererea, Preşedintele Curţii va desemna trei judecători ca raportori, câte un judecător numit de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României, care vor efectua investigaţiile necesare. Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României se face, se emite în plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii. G. Contestarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României 95

Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se constată la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României, pe perioada cât acesta este suspendat din funcţie. În cazul în care Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru contestarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii adoptate în şedinţă comună. Dacă interimarul funcţiei de Preşedinte al României se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile, cererea se face de Preşedintele României sau de pre şedintele uneia dintre Camerele Parlamentului. H. Competenţa Curţii Constituţionale privind revizuirea Constituţiei Înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea procedurii legislative de revizuire a Constituţiei, proiectul de lege sau propunerea legislativă se depune la Curtea Constituţională, care este obligată ca în termen de 10 zile să se pronunţe asupra constituţionalităţii sale. Decizia Curţii se pronunţă în plen, cu votul a două treimi din judecătorii Curţii şi se comunică celor care au iniţiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României. I. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale În conformitate cu Constituţia României, Curtea este competentă să vegheze la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. Curtea verifică îndeplinirea condiţiilor iniţiativei legislative de către cetăţeni.

pentru

exercitarea

4. Actele Curţii Constituţionale În cadrul exercitării atribuţiilor sale, Curtea Constituţională adoptă decizii, hotărâri şi emite avize, însă Constituţia nu stabileşte situaţiile în care Curtea poate lua, adopta, aceste decizii, hotărâri şi decizii. Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor şi se publică în Monitorul Oficial al României. Faţă de textele constituţionale, Legea nr.47/1992 prevede în art.13 alin.1 că potrivit competenţei stabilite în art.146 din Constituţie, Curtea pronunţă decizii, hotărâri şi emite decizii. Curtea Constituţională adoptă decizii în cazurile în care: 96

¾ Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. ¾ Se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. ¾ Se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. ¾ Hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor. ¾ Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. ¾ Se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau acordurilor internaţionale. Hotărârile se adoptă de Curtea Constituţională în cazurile în care: ™ Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului. ™ Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului. ™ Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. ™ Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. Avize consultative ale Curţii Constituţionale se emit numai atunci când este propusă suspendarea din funcţie a Preşedintelui României. Deciziile Curţii Constituţionale au caracter obliga to ri u .

97