Curs Modulul Iii

Profesor Cristian Dragomir

I. Noţiuni introductive MASAJUL MEDICAL cuprinde doua noţiuni: masajul regional si masajul

•

zonal. •

Masajul regional + masajul zonal = masajul terapeutic sau medical.

Masajul regional – reprezintă masajul regiunii in care este inclusa si zona de tratat; pe regiunea respectiva vom executa un masaj compus din neteziri, frământări si bateri pentru stimularea circulaţiei pe întreaga regiune. Masajul zonal – este masajul concentrat asupra articulaţiilor (elementelor periarticulare), tendoanelor, ligamentelor, periostului; este compus din neteziri, geluiri, fricţiuni, vibraţii.

II. Masajul segmentar

MASAJUL SPATELUI Masajul spatelui – cuprinde regiunea dorsala (toracala), regiunea lombara si regiunea sacro-fesiera. Coloana vertebrala: - cervicala C: 7 vertebre C1 – C7; - toracala sau dorsala: 12 vertebre T1 – T12 sau D1 –D12; - lombara: 5 vertebre, cele mai mari: L1 – L5; - sacrala: 5 vertebre sudate care formează osul sacru notat de obicei S1; - coccigiana: 4 sau 5 vertebre sudate. 1

Masajul regiunii dorsale Regiunea este delimitata superior de linia care trece printre vertebrele C7 si T1 si inferior de linia care trece printre T12 si L1. Se executa mai întâi un masaj regional, care depăşeşte liniile de delimitare a regiunii dorsale, iar in cadrul masajului zonal ne concentram cu geluiri, fricţiuni si vibraţii asupra articulaţiilor intervertebrale, capsulei articulare si asupra ligamentelor de prindere a muşchilor paravertebrali. Prelucrăm de asemenea muchiile omoplatului si inserţiile diverşilor muşchi eventual afectaţi. Masajul regiunii lombare Regiunea este delimitata superior de linia care trece printre vertebrele T12 si L1 si inferior de linia care trece printre vertebrele L5 si S1. In cadrul masajului zonal ne vom concentra asupra elementelor care compun coloana vertebrala lombara, asupra articulaţiei dintre L5 si S1 si asupra crestelor iliace lombare. In caz de discopatii sau alte afecţiuni ale coloanei lombare, când apar contracturi ale musculaturii paravertebrale, vom plasa o perna sub abdomenul pacientului pentru delordozareea coloanei lombare si relaxarea musculaturii paravertebrale. Masajul regiunii fesiere Regiunea este delimitata superior de creasta iliaca corespondenta si inferior de plica fesiera. Pacientul este poziţionat cu fata in jos (decubit ventral). Netezirea regiunii: aşezăm mâinile mână peste mână cu partea cubitala lateral de articulaţia soldului; îmbrăcăm cu palmele regiunea fesiera, deschidem in evantai o mana ajungând superior pana la creasta iliaca superioara iar cealaltă inferior până la nivelul plicii fesiere; refacem traseul iniţial până când reajungem la poziţia de început. Prelucram regiunea prin neteziri, frământări si batere sub toate formele; geluiri si fricţiuni vom face printre fibrele muşchilor fesieri, superior pe creasta iliaca, inferior la nivelul plicii fesiere iar lateral la nivelul articulaţiei si al trohanterului. De obicei masajul regiunii fesiere se face in caz de atrofii ale muşchilor fesieri sau in afecţiuni ale articulaţiei soldului (v. coxartroza, de ex.).

MASAJUL MEDICAL IN AFECŢIUNILE COLOANEI VERTEBRALE Scolioza = deviaţie a coloanei vertebrale in plan frontal; - in C sau in S (simpla sau dubla); - se executa in curbura interna a scoliozei un masaj sedativ (- manevre sedative asupra musculaturii paravertebrale contractate) iar in interiorul curburii 2

executam manevre excitante care sa tonifice musculatura paravertebrala întinsa, in felul acesta producându-se o echilibrare a regiunii. Pentru rezultatele cele mai bune masajul se va asocia in mod obligatoriu cu gimnastica medicala. Cifoza = „cocoaşa”; - in unghiul cifotic maxim vom executa manevre sedative, iar deasupra si dedesubtul acestei zone vom executa manevre excitante care sa forţeze coloana si musculatura sa se echilibreze. Masajul trebuie combinat cu gimnastica medicala. Spondilita Se face un masaj sedativ asupra musculaturii spatelui, in special asupra muşchilor paravertebrali si un masaj zonal uşor asupra articulaţiilor intervertebrale, combinat cu gimnastică respiratorie pentru a preîntâmpina prinderea articulaţiilor dintre coloana si coaste si a celor dintre coaste si stern, care ar putea duce mai târziu la probleme respiratorii destul de grave. Discopatiile - sunt afecţiuni ale discurilor intervertebrale (uzuri, degenerări); - produc dureri locale si contracturi ale musculaturii paravertebrale locale; - se întâlnesc cel mai frecvent la nivel lombar si cervical. Se executa manevre sedative (de relaxare) asupra musculaturii paravertebrale si se face un masaj zonal asupra articulaţiilor intervertebrale si asupra discurilor, masaj care va produce o creştere de metabolism locala cu fenomen de regenerare. Trebuie sa se facă apoi, in mod regulat, un masaj de întreţinere. Hernia de disc - cel mai frecvent se întâlneşte tot in regiunea lombara; - apare o iritaţie cu dureri puternice atât locale cat si cu iradieri in lungul nervului afectat – sciatic; - in faza acuta, când sunt dureri violente, masajul este contraindicat; recomandarea principala; repaus realizat fie in decubit ventral cu o perna sub abdomen, fie in decubit dorsal cu doua perne plasate sub genunchi. Masajul se va începe in faza subacuta: sedativ asupra regiunii lombare si sacrofesiere, si un masaj sedativ sau excitant – după caz – asupra membrelor inferioare.

3

MASAJUL MEMBRULUI INFERIOR Membrul inferior se descompune in: - regiunea coapsei: de la genunchi la articulaţia soldului; - regiunea gambei: de la articulaţia gleznei la articulaţia genunchiului; - piciorul propriu-zis: de la gleznă în jos; Tot aici este cuprinsa si articulaţia coxofemurala (şoldul). Masajul articulaţiei şoldului La început pacientul va sta cu fata in jos si facem un masaj regional asupra regiunii fesiere si a coapsei, după care executam un masaj zonal – geluiri, fricţiuni, vibraţii – la nivelul plicii fesiere si lateral, la nivelul articulaţiei si al trohanterului. Gimnastica: contracţii izometrice ale musculaturii fesiere. Invitam pacientul sa se întoarcă cu fata in sus si începem cu un masaj regional al coapsei; poziţionăm membrul inferior in dublă flexie si facem un masaj zonal asupra articulaţiei, la nivelul plicii inghinale, la nivelul trohanterului si lateral de articulaţie. Încheiem cu gimnastica (mişcări) pentru articulaţia şoldului: flexia coapsei pe bazin, bicicleta, mişcări de lateralitate etc. Afecţiunile cele mai frecvente ale articulaţiei şoldului: coxartroza si subluxaţia de şold – se combina obligatoriu cu gimnastica medicala. Masajul articulaţiei genunchiului Poziţia iniţiala a pacientului: in decubit ventral; - facem mai întâi un masaj regional al gambei si coapsei, după care plasam o mana sub glezna pacientului, ridicam uşor gamba flectând genunchiul si facem neteziri (cu partea cubitala a mâinii), geluiri, fricţiuni si vibraţii la nivelul plicii genunchiului; Ca gimnastică avem flexia şi extensia genunchiului (a gambei pe coapsă). Invitam pacientul sa se întoarcă cu fata in sus: - facem întâi un masaj regional al gambei si coapsei; - poziţionăm membrul inferior in duble flexie si executam masajul zonal asupra articulaţiei genunchiului; - netezirea: plasam degetele 1, 2, 3 si indexul la nivelul plicii genunchiului (sub articulaţia genunchiului) iar policele de o parte si de alta a tendonului muşchiului cvadriceps, deasupra sau in faţa rotulei; alunecăm apoi cu policele netezind pe sub rotulă până la spaţiul articular, coborâm apoi cu policele pe părţile laterale ale articulaţiei spre plica genunchiului; refacem traseul în sens invers până la rotulă, coborâm pe sub rotulă, apoi pe lângă tendonul rotulian până pe tibie. - facem apoi geluiri, fricţiuni, vibraţii pe aceleaşi trasee, prelucrând spaţiul articular. Cele mai frecvente afecţiuni (de obicei la sportivi dar nu numai): de natură traumatică - entorse, afecţiuni ale meniscului, gonartroză etc. 4

Încheiem cu gimnastică pentru articulaţia genunchiului şi pentru tonifierea muşchiului cvadriceps; de altfel şi în masajul regional trebuie să insistăm pe tonifierea lui (prin frământări contratimp, bateri etc.). Masajul articulaţiei gleznei Pacientul va sta la început cu faţa în jos şi vom face un masaj regional asupra gambei şi un masaj zonal la nivelul tendonului lui Ahile şi la nivelul calcaneului. Invităm pacientul să se întoarcă cu faţa în sus şi facem un masaj regional asupra gambei şi piciorului, apoi un masaj zonal asupra articulaţiei gleznei şi asupra tendonului care trece peste articulaţia gleznei. Netezirea: se realizează intre police si index in jurul maleolelor, iar geluirea, fricţiunea, vibraţia în jurul maleolelor, transversal, de-a lungul liniei articulare şi printre tendoanele muşchilor flexori ai degetelor. Gimnastică: - flexia şi extensia piciorului; - flexia şi extensia articulaţiei piciorului; - mişcări de lateralitate şi de circumducţie. Afecţiunile cel mai des întâlnite: recuperarea după entorsă, artroza gleznei, redori după fracturi. Masajul medical la nivelul piciorului - se face în caz de platfus, fractură sau după fracturi, artroze la nivelul tarsului etc.

MASAJUL REGIUNII CERVICALE În caz de spondiloză vom insista cu geluiri, fricţiuni, vibraţii pe tot traseul coloanei cervicale, vom decontracta musculatura contractată şi vom face o uşoară gimnastică la nivelul coloanei cervicale. În caz de nevralgii Arnold vom insista cu geluiri şi fricţiuni în jurul găurilor nervului Arnold şi pe linia nucală; în nevralgii cervico-brahiale vom face un masaj de-a lungul traseului dureros, inclusiv la nivelul braţului. În contracturi musculare insistăm pe zona de contractură. Gimnastica gâtului: - flexie - extensie; - lateral dreapta – lateral stânga; - mişcări de rotaţie; - mişcări de circumducţie. Patologii: diverse. In caz de torticolis: facem un masaj sedativ asupra regiunii contractate (muşchiul trapez) si un masaj tonifiant pe musculatura antagonista 5

sănătoasă, încercând o reechilibrare a situaţiei; daca situaţia e mai grava încercam o metoda de suprasolicitare a muşchiului trapez contractat prin mişcări cu rezistenta, apoi masaj de relaxare al întregii regiuni. MASAJUL MEMBRULUI SUPERIOR Membrul superior cuprinde: - regiunea braţului: de la umăr la cot; - regiunea antebraţului: de la cot la articulaţia pumnului; - regiunea mâinii: de la articulaţia pumnului în jos. Masajul articulaţiei scapulo-humerale = masajul umărului. La masajul regional vom face masajul muşchiului deltoid (treimea superioară a braţului), anterior vom prelucra muşchiul pectoral si posterior jumătate din regiunea cervicala (muşchiul trapez si muşchii care se insera pe omoplat). Netezirile: - poziţionăm mâinile mana peste mana la nivelul vârfului deltoid; (muşchiul deltoid are doua fascicule: unul anterior si altul posterior, care converg spre braţ si formează un unghi ca litera V = vârful deltoidian); îmbrăcăm cu palmele deltoidul pana la nivelul articulaţiei umărului, apoi o palma îmbracă anterior muşchiul pectoral, iar cealaltă, posterior, omoplatul. Mâinile refac apoi acelaşi traseu in sens invers, până ajungem la poziţia iniţială. - a doua netezire: netezim intre index si police separat cele doua fascicule ale deltoidului, de la vârful acestuia pana la umăr; - netezirea pe muşchiul trapez, de la umăr spre regiunea cervicala; - cu doua degete, pe sub clavicula, de la acromion la manubriul sternal (de la umăr la stern). Frământări: frământăm cele doua fascicule ale muşchiului deltoid, musculatura de pe omoplat, muşchiul trapez si muşchiul pectoral. Bateri: uşoare, căuş si nuiele pe muşchi. Trecem la masajul zonal: netezim spaţiul articular cu partea cubitală a mâinilor, de la acromion in jos, spre linia axilei. Tot pe acest traseu executăm geluiri, fricţiuni, vibraţii. Mai rar: o fricţiune uşoara cu policele in axila (in caz de luxaţie in special). Masajul articulaţiei umărului: cel mai complex; articulaţia umărului are toate gradele de mobilitate. Mişcări: - flexia anterioara (anteducţie 180 ); - extensia posterioara a braţului (retroducţie); - depărtarea braţului de corp, lateral in sus la 180 (abducţie); - apropierea braţului de corp (adducţie); 0

0

6

- mişcări de rotaţie interna si externa (cu cotul îndoit in interiorul articulaţiei); - mişcări largi, în cerc, de circumducţie; - mişcări combinate: ducerea mâinii sus la cap, la spate etc. Afecţiuni mai des întâlnite: - PSH (periartrita scapulo-hunerala) de origine reumatica sau traumatica; - după entorse sau luxaţii; - rar: artroze, de obicei după PSH, probleme ligamentare etc; - diverse afecţiuni ale muşchilor (întinderi) etc. Masajul articulaţiei cotului Facem mai întâi un masaj regional care sa cuprindă antebraţul si braţul, apoi un masaj zonal asupra articulaţiei cotului, punem mâna pacientului in şold, indexul de la ambele mâini îl poziţionăm la plica cotului, iar policele deasupra articulaţiei, pe braţ, de o parte şi de alta a tendonului tricepsului; alunecăm cu policele până la nivelul articulaţiei (până între cei doi epicondili), coborâm în lateral spre plica cotului pe linia articulara, refacem traseul in sens invers până ajungem pe articulaţie intre cei doi epicondili, după care alunecăm pe antebraţ. Pe acelaşi traseu executăm şi geluiri, geluiri, vibraţii – si la nivelul plicii cotului, fără presiune prea mare. Gimnastica: - flexia si extensia cotului (cotul = pârghie de gradul II, gen balama). Afecţiuni: entorse, tratament postentorsă, luxaţie, artroza cotului, redori după fracturi sau de alte origini (tăieri etc.). Masajul articulaţiei pumnului Vom face întâi masajul regional al antebraţului si al mâinii, după care facem masajul zonal al articulaţiei pumnului netezind articulaţiile astfel: - indexul de la ambele mâini pe fata articulaţiei si policele posterior pe linia articulara; mai întâi alunecăm cu policele spre părţile laterale, indexul rămânând fix, iar apoi cu indexul înspre părţile laterale, policele rămânând fix. Prelucrăm apoi prin geluiri, fricţiuni, vibraţii spaţiul articular, iar in cadrul masajul regional sau zonal prelucram si tendoanele extensorilor degetelor care traversează articulaţia. Încheiem cu mişcări gimnastica: flexia si extensia pumnului, mişcări de lateralitate, mişcări de pronaţie si supinaţie, circumducţie. Afecţiuni: - tratament după entorsa pumnului; - artroza pumnului; - redori după fracturi. Masajul mâinii Putem insista in caz de retracţie a tendoanelor flexorilor degetelor (boala Dupuytraine); insistam cu masajul zonal: geluiri, fricţiuni si vibraţii pentru elasticizarea 7

tendoanelor. Se mai face in caz de artroza a mâinii, a oaselor carpului, in redori dupa fracturi, pareze. Se insista mult cu gimnastica; se fac mişcări de închidere si deschidere a pumnului, flexia si extensia degetelor si a palmei; abducţia si adducţia degetelor pentru coordonare (ducem policele pana se întâlneşte cu pulpa fiecărui deget in parte), incheiat – descheiat singuri la nasturi; in caz de redori: gimnastica in bai călduţe; gimnastica cu mâinile in tarate înmuiate in apa calda. MASAJUL FEŢEI ŞI AL FRUNŢII In caz de pareze faciale vom face un masaj selectiv (pe musculatura flasca – tonifiere; pe musculatura normala – masaj de relaxare). Insistam in mod deosebit pe gimnastica; închiderea si deschiderea ochilor; închiderea si deschiderea ochilor si a gurii concomitent; ridicarea si încruntarea sprâncenelor; mandibula dusă înainte si înapoi; lateral dreapta – lateral stânga; vom insista spre partea afectata pentru a tonifia zona cu musculatura flască; se vor face si mişcări cu opoziţie; se umfla muşchii obrazului; gimnastica mimicii in oglinda – se strâmbă pentru reechilibrare); când pacientul poate sa fluiere singur: cazul este aproape rezolvat. Cu cât tratamentul este început mai repede, cu atât rezultatele sunt mai bune si mai rapide; lăsata: se produce asimetrie a feţei etc. In caz de recuperare după fractură de mandibulă gimnastica se va face unilateral tot către partea afectata. MASAJUL CAPULUI Masajul capului se face in scopul de a activa circulaţia la acest nivel si pentru activarea unor mecanisme reflexe. Se mai face intr-o anumită formulă în tratamentul migrenelor rebele (reflexoterapie; masaj terapeutic al regiunii cervicale; masaj terapeutic al capului, al feţei şi al frunţii). MASAJUL GÂTULUI (ANTERIOR) Pacientul poate sta fie culcat pe spate fie in şezut pe un scaun Terapeutul se poate poziţiona la capul pacientului daca acesta este culcat pe spate sau in fata acestuia atunci când este aşezat pe scaun. Avem doua neteziri: 8

- cu partea cubitala a mâinii, de sub mandibula pana la nivelul claviculelor, simetric pe ambele părţi ale gâtului anterior; - netezim cei doi muşchi SCM intre index si police de la occipital manubriul sternal (in masajul cosmetic netezirile se fac in sens invers); se vor executa frământări uşoare asupra muşchiului SCM cu atenţie in zona carotidei; In caz de torticolis: frământarea contratimp se va executa selectiv, unilateral. Geluirea si fricţiunea le vom executa pe clavicule si pe mandibula dar si pe occipital. Vibraţia se poate realiza pe toata suprafaţa, in funcţie de scopul urmărit. Baterea: numai sub forma de ciupituri. Mişcări – de lateralitate, de rotaţie; când e muşchiul afectat: flexii unilaterale; daca nu trece in acest fel: aplicam tehnica suprasolicitării pe partea muşchiului contractat. Putem mobiliza stânga-dreapta inelele esofagului prinzându-le intre index si police. Mişcări active: torticolis rebel – gimnastica cu rezistenţă pentru suprasolicitarea, apoi pentru relaxarea muşchiului contractat.

9

III. REUMATOLOGIE Reumatologia – se ocupa cu studiul bolilor reumatice. Bolile reumatice pot fi clasificate in funcţie de factorii etiologici, patogeni sau morfologici. Putem avea: - reumatisme articulare; - reumatisme abarticulare (extraarticulare): nu prind articulaţiile, ci ţesuturile moi; de ex: bursite, fascite, miozite, nevralgii si nefrite, periartrite, tenosinovite, tendinite etc. De reţinut ca reumatismul este o boală a ţesutului conjunctiv (ţesut de susţinere); este caracterizata prin apariţia unor noduli numiţi Aschoff Talalaev mai ales la nivelul inserţiilor tendinoase si pe periost. Grupa reumatismelor articulare Reumatismele articulare pot fi de două feluri: 1). reumatisme inflamatorii; 2). reumatisme degenerative.

Reumatismul poliarticular acut (febra reumatică sau reumatismul Socolski Buyot) - este de natura infecţioasă (dat de infecţii cu streptococul betahemolitic din grupa A; poate debuta in urma unor faringo - amigdalite streptococice sau scarlatina, la 1-4 săptămâni); - se manifesta la persoane cu vârsta intre 3-27 de ani; intre 3 – 12 ani poate avea si prindere cardiaca (trebuie tratat din timp căci altfel se poate rămâne cu o cardita reumatica; 6-12 ani este perioada critică). - sunt cuprinse de obicei articulaţiile mari: genunchi, gleznă, cot, pumn, sold, intro succesiune relativ rapidă; poliartrita ce durează in general 2-3 săptămâni si nu lasă semne articulare; in perioada afectării, articulaţiile se tumefiază, devin calde, roşii si dureroase (principiul: rubor – calor – tumor - dolor), mai ales la mobilizarea activa; pot apărea si palpitaţii. - in momentul apariţiei acestor manifestări, in sânge apar anticorpi specifici (streptolizina) împotriva acestor antigene streptococice (in laborator ii determinam prin titrul Aslow; daca in mod normal este sub 200, acum creste peste 333). Examene de laborator: pentru diagnostic precis: - VSH: creste cu mult peste 25-30 mm/h; - Creste proteina C reactivă; - numărul de leucocite creste cu mult peste 15.000 – 20.000 pe mm3; 10

Aslow creşte peste 333; fibrinogenul creste de asemenea; la examenul de urina apar proteine (sau) albumine in urina= proteinurie (albuminurie); se asociază cu hematurie microscopica. Cu tratament se poate vindeca in totalitate. Daca nu apar complicaţii durează 2-4 săptămâni; daca apare si cardita - poate dura 2-3 luni. Tratamentul antibiotic cu penicilina G (1600 unităţi/zi) sau cu eritromicina (copii: 40mg/kg corp/zi; adulţi: si 1 g/kg corp/zi); tratamentul trebuie sa dureze timp de aprox. 10 zile; la nevoie se poate repeta; se va face apoi profilaxie cu Moldamin (1.200.000 unităţi/1 - 2 sau 3 săptămâni, in funcţie de cat de virulent a fost reumatismul). Tratamentul fizioterapic: creşterea factorilor imunitari; regim igieno-dietetic, mişcare-sport moderat; consum sporit de miere; tinctura de propolis in diverse proporţii; cura cu polen-lăptişor de matcă, cura cu oţet de mere si miere, cura balneara; la copii trebuie combătut rahitismul (bai de soare; căldura). -

Poliartrita reumatoidă (p.r.) sau poliartrita cronica evolutiva (p.c.e.) sau poliartrita cronica primara (p.c.p) este o boala generala a ţesutului conjunctiv; - apare de obicei la femei si are incidenta maxima la 45-50 ani; - are caracter inflamator, progresiv si simetric; articulaţiile sunt prinse simetric: cot stâng-drept; mana stânga-dreapta etc); - cauza apariţiei: imunitate scăzuta; factori favorizanţi: frig, oboseala; - pe lângă articulaţii, creează leziuni si in organe si ţesuturi; primele leziuni apar la nivelul sinovialei si apoi la nivelul cartilagiilor (la epifiza: capul osului) si in final se instalează anchiloza fibroasa; muşchii încep sa se atrofieze de timpuriu; in ţesutul interstiţial apar numeroşi noduli; pielea devine atrofică, străvezie; tegumentul se subţiază, devine lucios, se usucă si se descuamează; de asemenea, apar leziuni nervoase (in special in coarnele anterioare ale măduvei spinării); apere o demielinizare; - la ochi : pot apărea irido-ciclite; - boala începe insidios; se alterează starea generala, apatie, oboseala, discreta pierdere in greutate; apar dureri la nivelul articulaţiilor mici, cel mai frecvent degetele mijlocii la ambele mâini, cu redoare dimineaţa; se poate si la mâini si la picioare, boala manifestându-se simetric; - durerile pot fi prezente luni-ani, fără tumefierea articulaţiilor sau pot apărea/dispărea pana se permanentizează; pot exista si cazuri explozive; - când apar tumefacţiile: au caracter permanent, chiar progresiv; uşor, încep sa fie prinse si articulaţiile mijlocii; degetele se subţiază si apare degetul in fus. -

11

Prinderea articulaţiilor: centripeta, de la articulaţiile distale spre centuri (de la exterior spre interior). Boala evoluează in patru stadii: 1. apar tumefierile articulare, dureri spontane la mişcare; uneori si degetul in fus; sunt prinse articulaţiile mici si mijlocii; stare generala de inapetenţa si pierdere ponderata; 2. încep sa se limiteze mişcările in articulaţii; apare atrofia musculara; apare osteoporoza; pot fi prinse si articulaţiile sterno-claviculare si temporomandibulare; 3. articulaţiile încep sa se deformeze; apar subluxaţii; apare anchiloza fibroasa si o atrofie musculara mare; 4. procesul de anchiloza fibroasa si osoasa se definitivează; fixarea degetelor si genunchilor in poziţii vicioasa; - stadiu terminal. Examenul de laborator: - la început nu este concludent; - VSH-ul creste la 80-100 ml/h; - apare o uşoara anemie la hemograma; - la electroforeza proteinelor serice; arata un nr. scăzut de albumine, iar alfa- si beta-globulinele sunt crescute; - testele de aglutinare: testul Valer Rozen si Latex: pozitiv, mai târziu; exista si microteste pentru evidenţierea factorilor reumatoizi (de obicei este vorba de imunoglobuline: M, G si A); - stabilirea diagnosticului: in final tot pe semiologie (prinderea articulaţiilor mici; redoarea articulaţiilor dimineaţa; sensibilitate crescuta/durere la mobilizare; tumefierea părţilor moi si a articulaţiilor; prinderea articulaţiilor simetric; semne de osteoporoza; testul reumatic cu imunoglobulinele A, M, G). Tratament : nu prea exista. Tratament fizioterapic: La orice bănuiala fizioterapeutul trebuie sa înceapă tratamentul, pentru a nu se ajunge in faza in care nu se mai poate face nimic. Pe toate căile vom întări factorii imunitari; regim de viata, regim alimentar, echilibru munca-odihna; apifitoterapie; consum sporit de miere, propolis, lăptişor de matca, polen (primăvara-toamna); cura cu oţet de miere si mere; gimnastica moderata; uşor masaj de întreţinere; cura balneara (ape sărate); tratament cu înţepături de albine. Spondilita anchilozanta - mai este numita si: spondilartrita anchilozanta; boala Behterev; - este o boala a bărbatului tânăr: 20-30 ani; - are ca substrat o inflamaţie evolutiva si progresiva a articulaţiilor coloanei vertebrale, cu tendinţa de a anchiloza; 12

- cauzele apariţiei nu sunt cunoscute; implicit; nu exista tratament medicamentos; - debutează cu dureri sacro-iliace; pot fi confundate cu tabloul clinic de sciatica; iradierea este de natura osoasa; - primele articulaţii prinse: articulaţiile sacro-iliace: apare o sinovita; uşor se extinde la coloana vertebrala pana o cuprinde toata si in final prinde si centurile (bazin si umeri); apare o rigiditate vertebrala; flexia anterioara se limitează; lordoza lombara începe sa dispară; cu cat evoluează : devine cifoza; - începe sa apară o paloare tegumentara, o uşoara scădere in greutate, o uşoara subfebrilitate; treptat se instalează o redoare a coloanei vertebrale pana la cap si încep sa se modifice curburile coloanei vertebrale; - fenomenul clinic dominant: durerea care cuprinde întreaga coloana; la început apar contracturi pe musculatura paravertebrala si muşchiul trapez; atrofii; de cele mai multe ori coloana se cifozează sau se poate rigidiza si in poziţie rectilinie; in 10% din cazuri apare si irido-cicleita; in final sunt prinse si centurile scapulara si pelvica; - intr-un număr variabil de ani coloana se anchilozează complet; mersul: devine legănat; sunt prinse si articulaţiile coastelor, care dau probleme respiratorii. Examenul radiologic: - sacroileita bilaterala; - procese de calcifiere a ligamentelor interspinoase si latero-laterale (aşa-numita „coloană de bambus”); - examenul de laborator: neconcludent; - semne: dureri si rigiditate lombara care persista mai mult de trei luni; - semne de iritaţie la ochi. Tratamentul fizioterapic: - creşterea factorilor imunitari – întreţinere si întărire a organismului din punct de vedere imunitar; - apifitoterapie (lăptişor de matcă, miere, tinctura de propolis – 20 picături pe zi, polen – o linguriţa după sau in timpul mesei; si înţepături albine); - regim de viata echilibrat; - cura balneara; o data pe an (Sovata, Mangalia, Techirghiol; uneori si Felix); - masaj de întreţinere a coloanei si musculaturii; in special regiunea lombara si CDL medical; - mişcare moderata si constanta; - gimnastica respiratorie pe o perioada nelimitata; - raport echilibrat: munca-odihna. In etapa de manifestare evidenta a bolii: gimnastica medicala; gimnastica de întreţinere; gimnastica respiratorie. Când apar deja anchilozele: putem tine boala in frâu, dar nu putem scăpa de ea. Masajul se va face iniţial sedativ, pe contracturi; când apare ulterior atrofia musculara: masaj de tonifiere. Daca boala ajunge in stadiul final: o putem doar ameliora, dar nu o putem îndepărta; doar încurajare si întreţinere.

13

AFECŢIUNI ALE COLOANEI VERTEBRALE (recapitulare si completare) Scolioza Scolioza este o boala evolutiva caracterizata prin una sau mai multe curburi (C sau S) laterale ale coloanei vertebrale, vizibile in plan frontal, uneori însoţite de rotaţia vertebrelor, cu tendinţa de compensare superioara si inferioara (- curburile), dar fara o reducere completa a acestora. Scoliozele au răsunet asupra morfologiei trunchiului. Ele pot fi: - posturale (stăm strâmb); - de compensare (in cazul unei subluxatii de sold, de exemplu); - inflamatorii (TBC, osteomielită, miozită, sifilis); - cauzate de o lombosciatica; - putem avea deviaţii chiar de natura isterica. Cea mai frecventa: scolioza idiopatica, cand avem o anomalie de tip muscular, putând provoca paralizii de diverse grade, cu caracter tranzitoriu sau definitiv; poate cuprinde mai mulţi sau mai putini muşchi; Cel mai grav: când apar in perioada de creştere, după poliomielita sau meningoencefalita; factorii agravanţi: reumatismul. La prepubertate pot apărea si din cauza unor tulburări de creştere, mai frecvent la fete, probabil din cauza unui exces de foliculina; exista si cauze endocrine; rahiticii sunt predispuşi; mai rar: cauze congenitale; uneori si după intoxicaţii. Scolioze: - patogene; - nepatogene. Musculatura in concavitate este contractata; pe curbura convexa: musculatura este întinsa si cu forţa redusa. Atunci când apare si o rotaţie vertebrala apare progresiv o gibozitate costo-musculara, de obicei mai accentuata in zona dorsala. De partea spre care se rotesc vertebrele apofizele spinoase costo-vertebrale se înfunda si toata zona apare ca înfundata. Tratament: gimnastica medicala corelata cu masaj selectiv; la copii si tineri: reducerile pot fi 100 %. Cifoza Este deviaţia in flexie a coloanei vertebrale; apare in regiunea cervicala, dorsala sau lombara; cea nepatogena este cel mai adesea in regiunea dorsala; se poate asocia uneori cu scolioza, devenind cifoscolioza. Cifoza patologica se întâlneşte tot in regiunea dorsala. Cifoza poate fi congenitala sau dobândita; fie din cauza unor distrofii musculare (provocate de tulburări neuroendocrine si metabolice, asociate cu o postura vicioasa la 14

cei care fac eforturi profesionale, in rahitism etc.); sau poate fi de natura traumatica (după spondilita anchilopoietica, poliomielita etc.). Tratament: gimnastica medicala si masaj terapeutic. Discopatia Este o afecţiune a discului intervertebral. La fenomene de suprasolicitare repetata apare o uzura /degenerare/îmbătrânire a discului intervertebral, care da algii locale; cel mai frecvent: in regiunea lombara si cervicala. Tratament de întreţinere, masaj si mişcare uşoara – discopatia este reversibila; se poate regenera. Predispuşi sunt cei care muncesc mai greu (ridica, lucrează in frig, umezeala) dar si sedentarii (munca la calculator, birou, lipsa de mişcare, şofat).. Discopatia netratata poate degenera in hernie de disc; discul herniază puţin, presează rădăcina nervului, durerile nu mai sunt locale, merg pe nerv (lombosciatică; manifestare in diverse grade0; trebuie tratata fizioterapic neapărat. In hernia de disc acuta : masajul este contraindicat; repaus la pat, cu fata-n jos, cu o perna sub burta pentru delordozarea coloanei si elongarea spaţiului intervertebral sau cu fata-n sus, cu doua perne sub genunchi. Tratamentul de urgenta: masaj cu gheata, laser terapeutic pe zona afectata, cu rol antiinflamator decontracturant si antalgic si reflexoterapie. Pe măsura ce durerile cedează introducem masajul regiunii lombare si al membrelor inferioare, apoi: masaj abdominal si exerciţii numai din poziţie stând pe spate (pentru a întări pereţii abdominali ca sa poată prelua o parte din suprasarcina paravertebralilor). Se va continua apoi cu masaj medical si gimnastica de întreţinere circa 6 luni, cel puţin o data pe săptămâna. Se recomanda o cura intr-o staţiune balneara o data pe an. Spondiloza Este o evoluţie degenerativa a discopatiei. Discul se fibrizează, chiar se calcifiază. Organismul începe sa depună calciu interapofizar; mişcarea începe sa fie limitata; alte semne: vertij, ceafa ca „in gheare”, dureri de ceafa. Tratament de durata: masaj; in forma algică: laser; gimnastica uşoara. Se pot produce regenerări dar in timp îndelungat, indefinit. Artrozele Artroza este o afecţiune cronica degenerativa articulara, caracterizata prin leziuni degenerative cartilaginoase, cu diminuarea atât cantitativa cat si calitativa a lichidului sinovial si cu modificarea apofizelor articulare. Artrozele sunt artropatii cronice dureroase si deformante; frecventa lor creste in raport cu vârsta; nu sunt însoţite de semne generale si nici de leziuni extraarticulare. 15

Cele mai frecvente artroze le întâlnim la articulaţiile mari sau la articulaţiile care suporta sarcini mari (în special genunchi: gonartroza si şold: coxartroza). La artrozele obişnuite nu sunt afectate cotul si glezna; insa putem avea artroze cauzate de traumatisme/fracturi, care pot afecta si cotul sau glezna. Factori predispozanţi: - mecanici: produc o repartiţie anormala a presiunii asupra articulaţiilor (obezitatea, de exemplu); - traumatici: fracturi, luxaţii care produc alterări ale cartilagiului articular; - endocrini/metabolici (menopauza, dislipidemie = creşterea peste normal a colesterolului); - inflamatorii-reumatici; - îmbătrânirea Simptome: - durerea si oboseala articulara care se calmează la repaus; noaptea nu doare de obicei; - apare o limitare funcţionala a articulaţiei; crepitaţii intraarticulare la mobilizarea articulaţiei; mai târziu apar cracmente (troznituri); in final articulaţia se deformează si apar proliferări osteo-cartilaginoase si lichid intraarticular (hidrartroza).

Periartrita scapulo-humerală (PSH) Este un sindrom clinic caracterizat prin dureri ale umărului si prin redoare determinata de leziuni degenerative si inflamatorii ale tendoanelor si burselor de la nivelul articulaţiei umărului (scapulo-humerala). Este o diartroza acoperita cu un cartilaj gros. Este o boala reumatismala care afectează acest cartilaj, atât cel din cavitatea glenoida cat si ligamentele care susţin cele doua suprafeţe articulare in contact cu capsula. Capsula este întărita superior de ligamentul coraco-humeral iar anterior de trei ligamente gleno-humerale (superior, mijlociu si inferior). In PSH toate aceste elemente pot fi afectate, insa mai ales capsula. Exista si un PSH posttraumatic, când apare un focar de inflamaţii in aceeaşi zona. PSH - cinci forme clinice: 1. umărul dureros simplu; 2. umărul acut hiperalgic; 3. umărul mixt; 4. umărul blocat; 5. umărul pseudo-paralitic. 16

1. Umărul dureros simplu

Este forma clinica cea mai frecventa (dar si cea mai usoara), la baza fiind o tendinita, o bursita sau o tenosinovita. Pacientul acuza dureri moderate la nivelul umărului, mai ales cu ocazia unor mişcări uzuale sau când poarta unele greutăţi. Durerea poate interveni chiar in timpul somnului si se intensifica in anumite poziţii. Putem găsi un punct sensibil subacromial in zona antero-exterioara sau in zona dureroasa pe fata anterioara a umărului, pe tendonul muşchiului biceps. Sunt afectate in mod deosebit mişcările de flexie anterioara, abducţie si rotaţie externa. Daca forma este mai grava, braţul poate fi imobilizat cu o pernuţa in axila, care il tine la 35-45 grade, intr-o uşoara abducţie, si susţinut de o eşarfa. Ca tratament se recomanda: repausul umărului; laser terapeutic, masaj, gimnastica. Când sunt dureri in articulaţie facem gimnastica pe articulaţia sănătoasa (umărul celalalt) si contracţii izometrice; in faza acuta se va face masaj cu gheata. 2. Umărul acut hiperalgic

De obicei tendinita se repeta, apare un proces de calcifiere, uneori si in bursa acromiodeltoidiana. Peritendinita = afectarea tendoanelor de inserţie. In umărul dureros acut durerile sunt violente, insuportabile si se exacerbează noaptea. Apar si semnele inflamaţiei: rubor, tumor, calor, dolor (se înroşeşte, se inflameaza, e fierbinte, doare). Mişcarea devine imposibila datorita durerii si contracţiei musculare. Se recomanda sa facem mişcare de tragere a umerilor înapoi, pentru menţinerea ligamentelor si a muşchilor la inserţie. Tratament: masaj cu gheata, repaus, laser terapeutic, masaj uşor cu crema antiinflamatoare; se poate încerca si reflexoterapie. 3. Umărul mixt

In acest caz inflamaţia se extinde la nivelul tendoanelor, burselor si sinovialei si produce limitarea mişcării prin contractura musculara antalgica (fără durere). Pe lângă tratamentul de mai înainte, se recomanda mişcări izometrice cu exerciţii de relaxare care se pot face uşor, chiar si de către pacienţi singuri. Se pot face bai calde cu efect calmant, mişcările devenind mai uşoare. 4. Umărul blocat Mişcările se limitează progresiv, ajungându-se la o blocare aproape completa a umărului. Apar leziuni inflamatorii ale capsulei gleno-humerale, cu evoluţie către fibroză. In acest stadiu gimnastica devine dureroasa, dar trebuie făcută ca sa rupem aderentele. Se va face un masaj de relaxare pentru atenuarea acestor dureri. 17

5. Umărul pseudo-paralitic Este o tendoperiostita posttraumatica; se produce o ruptura întinsa a tendoanelor; uneori se perforează si capsula. Pacientul nu mai poate face mişcările active; le va executa pasiv; mai intai va fi destul de dureros, dar ulterior durerea va dispărea treptat. Se pot face intervenţii chirurgicale, apoi se recomanda kinetoterapie, pentru a menţine capsula in bunăstare si sa nu devina retractila pentru a recupera forta musculara si pentru a învăţa mişcări compensatorii. Reumatismul secundar tuberculos (Poncett) - apare pe fondul unei tuberculoze; - când afectează coloana, apare gibozitatea numita „morbul lui Pott”. Osteoporoza Este o distrofie metabolica a osului, caracterizata prin diminuarea matricei proteice, cu conservarea componentei fosfo-calcice. Are in mod special cauze endocrine. Cauzele apariţiei: - cel mai frecvent apare la femei, post-menopauza; - poate apărea si sub forma localizata, in urma unor traumatisme; - cauze iatrogene: administrarea de anticoagulante precum heparina, de exemplu; sau exces de medicamente etc. - cauze metabolice. Osteoporoza reprezintă aşadar pierderea substanţei calcice din os ca urmare a unui dezechilibru hormonal si implicit metabolic. Pentru a echilibra formula calciului din sânge, organismul ia din os; ca urmare, in interiorul acestuia apar geodele (goluri) ce determina tasări ale osului si astfel, micşorarea înălţimii. In faza avansata, apar dureri ale oaselor ce se pot fractura uşor. Osteoporoza trebuie tratata din fazele ei incipiente de osteopenie; aceasta poate fi determinata chiar prin semne clinice si se evidenţiază la radiografie sub forma unor pete întunecate. Analiza densităţii osului se numeşte osteodensimetrie. Tratamentul alopat: recomanda de obicei pentru faza sa incipienta un medicament numit Alfa D 3, pentru faza sa medie, tratament injectabil de Miocalcic (calcitonina sintetica-fiole) iar pentru faza declarata, Fosamax. Toate aceste trei medicamente au insa reacţii negative puternice. La Fosamax de pilda, riscul cel mai mare îl reprezintă apariţia ulceraţiilor esofagiene si a iritaţiilor de colon. Tratamentul fizioterapic: - presupune in primul rând o alimentaţie echilibrata; - baza tratamentului va fi constituita de laptişorul de matcă (sublingual, pe nemâncate, 0,2mg/ 2-3 ori pe zi timp de 6-12 luni) ce trebuie administrat din faza de premenopauza pentru a regla organismul din punct de vedere hormonal; 18

tratamentul cu tinctura de propolis echilibrează metabolismul si potenţează sistemul imunitar: 20 picături/zi administrate intr-o singura repriza, amestecat cu apa, miere sau lapte; se mai poate administra si păstura (polen prelucrat) - 1 linguriţa/zi. - consum sporit de miere; - regim igieno-dietetic; - cura cu oţetul de mere si miere; - mişcare moderata; - bai de soare/lumina. La osteoporoza nu se face fizioterapie ci reflexoterapie si mişcare moderata. Definitii uzuale Contuzia: leziune anatomica închisa, fără leziune tegumentara; poate fi: uşoara, grava, superficiala sau profunda. Escoriaţia: leziune superficiala a epidermei. Entorsa: traumatism al articulaţiei, produs printr-o mişcare brusca si brutala; produce întinderi ale părţilor moi si periarticulare; pot fi uşoare sau grave (fisuri sau microrupturi ale fibrelor muşchiului). Luxaţia = se produce atunci cand cele doua suprafeţe articulare ies din capsula articulara. Fractura: întreruperea continuităţii unui os; poate fi incompleta sau completa (când linia de rupere este transversala); poate fi cu deplasare (capetele osoase se deplasează) sau fără deplasare, deschisa sau închisa. Escara : este o necroza cutanata printr-o presiune prelungita. Limfangita acuta: este o inflamaţie a reţelei limfatice dintr-o anumita regiune. Halus valgus: o deviere si o deformare statica a piciorului, cu devierea laterala a halucelui. Halus varus: deviaţia mediana a halucelui. Hematomul: acumulare de sânge in ţesut prin ruperea unor vase de sânge. Hidrosadenita: inflamaţie acuta a glandelor sudoripare. Lipomul: acumulare de ţesut conjunctiv adipos bine delimitata, de consistenta relativ moale, care se dezvolta in ţesutul subcutanat. Paralizia: este diminuarea sau dispariţia funcţiei motorii musculare.

IV. BIOMECANICĂ ŞI KINETOLOGIE Biomecanica – studiază funcţiile motorii; este mai aproape de fiziologie decât de anatomie. 19

Prin cunoaşterea biomecanicii putem aprecia calitatea execuţiei exerciţiilor fizice pentru a obţine rezultatul terapeutic dorit. Putem înlătura anumite greşeli si vom sti sa corelam gimnastica cu particularităţile individuale. De-a lungul istoriei, biomecanica a constituit un domeniu de interes pentru numeroşi oameni de ştiinţa (in antichitate - Galen; Leonardo da Vinci – a folosit fotografia in studiul legilor biomecanicii etc.); la noi: prof. Iliescu de la IEFS. Pârghiile biologice: In cazul pârghiilor mecanice, pârghia este reprezentata de o bara rigida ce se poate roti in jurul unui ax fix (punct de sprijin) si care la extremităţi se afla sub acţiunea unei forte pasive si a uneia de rezistenta. Rolul pârghiei este de a permite efectuarea unui lucru mecanic util cu economie de forţa. Pârghiile sunt de trei categorii, clasificate după numărul de grade, de la I până la III. La pârghia biologica, bara este reprezentata de os, forţa activa de muşchi iar forţa de rezistenta de greutăţi sau de forţa gravitaţionala. In aparatul locomotor al omului oasele se pot roti in jurul unei articulaţii care reprezintă punctul de sprijin. Asupra oaselor privite ca pârghii acţionează forţa tracţiunii musculare. La o extremitate este forţa activa care realizează mişcarea, iar la cealaltă este forţa de rezistenta care se opune. Pârghia permite efectuarea unui lucru mecanic util cu economie de forţa si deplasare; avem trei elemente: punctul de sprijin, forţa activa F si forţa de rezistenta R. Asupra oaselor acţionează forţa tracţiunii musculare. La o extremitate este foarte activa (contracţia musculara) iar la celalalt capăt este forţa de rezistenta. Pârghia de gradul I Punctul de sprijin se afla la mijloc, iar F si R se afla la capete, având acelaşi sens; ex: articulaţia din coloana vertebrala a primei vertebre (C1: atlas) cu capul (osul occipital) este o pârghie de gradul I. Greutatea capului in fata reprezintă momentul forţei F. Forţa rezistenta R este data de muşchii paravertebrali ai coloanei (extensori) care se inserează pe occipital si pe apofizele transversale ale coloanei. La contractarea muşchilor paravertebrali, capul este dus pe spate. Pârghia de gradul II Punctul de sprijin si F sunt la extremităţi, forţa de rezistenta R la mijloc intre punctul fix si forţa activa iar forţele au sens diferit. Menţinerea unei greutăţi in mâna cu braţul îndoit din articulaţia cotului este o pârghie biologica de gradul 2 in care cotul este punctul fix, forta activa F este muşchiul biceps iar greutatea este forţa rezistenta R. Pârghia de gradul III Forţa activa F este la mijloc intre punctul de sprijin si forţa rezistenta R. Poziţia in picioare (omul in poziţie ortostatica), in echilibru sau in mers este o pârghie biologica de gradul III la care punctul de sprijin este suprafaţa tălpilor, forţa activa F este data de muşchii spatelui si de cei posteriori ai membrelor inferioare. Forţa de rezistenta R este 20

data de muşchii anteriori ai abdomenului si ai membrelor inferioare. Când variem aceste forte: variază poziţia corpului si se declanşează mersul. Biomecanica mersului si a coloanei vertebrale Rolul static al coloanei vertebrale consta in menţinerea atitudinii verticale a capului in mod special si a corpului in general. Coloana vertebrala este suport al greutăţii corpului cap-gât-trunchi de care sunt legate prin centuri membrele inferioare si superioare. Funcţionalitatea dinamica a coloanei vertebrale este in raport cu mobilitatea sa. Mobilitatea articulaţiilor intervertebrale este mica, in general redusa dar atunci când se însumează mobilitatea (porţiunea cervicala + toracală), determina o amplitudine mai mare. Coloana cervicala: cea mai mobila, apoi coloana lombara si ultima este cea dorsala. Forţele care acţionează asupra coloanei vertebrale sunt pe de o parte gravitaţia iar pe de alta parte, muşchii, ligamentele si discurile intervertebrale. Articulaţii - intrinsece (intervertebrale) - extrinsece (capul, coastele, bazinul) Mişcările coloanei vertebrale se orientează după cele trei planuri principale: sagital, frontal si transversal. 1) flexia – extensia in plan sagital O amplitudine mai mare a flexiei o executa coloana cervicala si cea lombara. Coloana toracală (dorsala) este cea mai puţin mobila. Însumata, flexia ajunge la 180 de grade. Extensia este mult mai redusa: 50-55 de grade. In extensie, se exagerează curbura cervicala si cea lombara iar cea dorsala se redresează. 2) flexia-extensia laterala (in plan frontal); in cea mai mare măsura, se executa din zona lombara si cervicala – 55 de grade; 3). răsucirea – zona cervicala si cea lombara – 120 de grade; combinat cu rotirea soldurilor/membrelor inferioare, putem ajunge la o răsucire completa de 180 de grade. Mobilitatea coloanei vertebrale variază după vârsta si sex; la copii si femei, mobilitatea este mai mare. Cu vârsta, discurile intervertebrale se turtesc si isi pierd din elasticitate. In plus, exista si diferenţieri individuale destul de mari. Mobilitatea coloanei vertebrale poate fi mult mărită prin exerciţii speciale de supleţe, permanente, încă de la vârste fragede si se menţine numai prin practica continua. Tulburări ale mecanicii coloanei vertebrale: scoliozele si cifozele Biomecanica articulaţiei umărului La articulaţia umărului participa doua oase: - omoplatul (scapula) prin cavitate glenoida; - humerus-ul prin capul humeral. 21

Scapula (omoplatul) este un os lat cu forma triunghiulara situat in treimea superioara a spatelui, pe grilajul costal, intre coastele 2 si 7, cu baza in sus; are doua fete: anterioara (cea dinspre coaste; este concava) si posterioara. Pe fata anterioara se inserează muşchiul subscapular. Fata posterioara (sau dorsala) este convexa si prezintă o creasta înalta care se măreşte spre umăr, denumita spina omoplatului. Lateral-exterior se îngroaşă si formează o apofiza numita acromion(aici se prinde clavicula). Pe marginea superioara a spinei se insera muşchiul trapez si muşchiul deltoid. Deasupra spinei se formează fosa supraspinoasă unde se insera muşchiul supraspinos; sub spina se formează fosa subspinoasă, unde se insera muşchiul subspinos, micul si marele rotund. Omoplatul are trei margini: - de sus (superioara): cea mai subţire; nu se insera muşchi pe ea; - interna/vertebrala: se insera muşchiul marele dinţat si romboidul; - externa (spre umăr) – se mai numeşte si faţeta subglenoidiana; pe ea se insera lunga porţiune a tricepsului. In unghiul inferior al omoplatului se insera muşchiul subscapular, marele rotund si fascicule din marele dinţat; in unghiul supero-extern al omoplatului se găseşte cavitatea glenoida; are forma ovala, priveşte in afara si puţin in sus. Este înconjurata de un burelet fibrocartilaginos si împreuna formează cavitatea articulara a omoplatului. Cavitatea glenoida se uneşte cu corpul omoplatului printr-un gât iar pe marginea superioara a omoplatului se ridica apofiza coracoida (de care se fixează muşchiul coracoid); pe vârful acestei apofize se insera scurta porţiune a bicepsului si muşchiul coraco-brahial. Pe faţa superioara a acestei apofize se insera ligamentele coraco-claviculare si muşchiul micul pectoral. Humerus: este un os lung si reprezintă scheletul braţului; extremitatea superioara a humerus-ului prezintă un cap cu care se prinde de restul osului, o tuberozitate mare numita trohiter si una mica numita trohin. Capul humeral reprezintă a doua suprafaţa articulara a articulaţiei umărului ; este neted, rotunjit, orientat in sus si puţin in fata. Articulaţia scapulo-humerala este cea mai mobila articulaţie din corpul omenesc; cavitatea glenoida este acoperita de un cartilaj hialin nevascularizat la interior, iar de jur împrejur se afla un burelet bogat in vase d sânge si nervi. Cele doua suprafeţe articulare (capul humeral si cavitatea glenoida) sunt menţinute in contact de o capsula întărita superior de un ligament coraco-humeral si anterior de trei ligamente gleno-humerale. Capsula articulara se insera pe omoplat pe marginea externa a bureletului glenoidian. Ligamentul coraco-humeral: se întinde de la spina coracoida a omoplatului la marea tuberozitate a humerus-ului. Acest ligament este întărit de tendonul lungii porţiuni a bicepsului. Ligamentul coraco-brahial este cel mai important ligament al articulaţiei; el susţine capul humeral si de aceea se mai numeşte si ligamentul suspensor (al capului humeral). Cele trei ligamente dintre omoplat si humerus (gleno-humerale0 sunt: 22

- ligamentul supragleno-suprahumeral; - ligamentul supragleno-prehumeral; - ligamentul pregleno-subhumeral. Ele se inseră pe humerus in puncte diferite. Aceste ligamente sunt foarte laxe in menţinerea contactului intre cele doua suprafeţe articulare, pentru a permite mişcari ample. Un rol important in menţinerea articulaţiei revine musculaturii umărului, in special deltoidului. Paralizia deltoidului are drept consecinţa depărtarea suprafeţei articulare si apariţia frecventa a subluxaţiei de umăr. O a doua articulaţie a umărului este considerata spatiul dintre deltoid si acromion. Este o articulaţie interscapulotoracica. Rolul ei este foarte important: participa la dinamica articulaţiei scapulohumerale; iar procesele inflamatorii sau traumatice de la acest nivel reduc mişcarea prin durere (sindromul PSH).. Muşchiul deltoid Este cel mai mare muşchi al umărului; este superficial si are forma triunghiulara. Se insera proximal pe marginea anterioara a claviculei, in treimea exterioara, fascicul clavicular. A doua inserţie este pe marginea exterioara a acromionului – fascicolele acromiale. A treia inserţie este pe buza inferioara a spinei omoplatului – fascicolul spinal. Toate aceste fascicule converg intr-un tendon distal, care se insera pe fata externa a humerusului. Acţiunea deltoidului este complexa. Cand ia punct fix pe torace si pe centura scapulara, el va fi abductor al braţului. Contracţia izolata a fasciculelor claviculare proiecteaza braţul înainte, iar fasciculele spinale proiectează braţul înapoi. Ridicarea braţului in lateral până la 90 de grade este realizata de deltoid. Mai sus de aceasta poziţie, braţul este ridicat de trapez. Muşchiul coraco-brahial Este un muşchi fusiform care se insera proximal pe omoplat, pe apofiza coracoida, împreuna cu scurta porţiune a bicepsului, iar distal se inseră pe fata interna a humerusului. Când ia punct fix pe apofiza coracoida este proiector al braţului înainte, iar când are punct fix pe humerus apropie omoplatul de humerus. KINETOLOGIE < kinein (- a merge, a se mişca; miscare) + logos (cuvant, discurs, stiinta). - esthesis: senzatie. Kinetologie = stiinta care se ocupa cu studiul miscarii. Kinestezie = ansamblul de senzatii pe care-l are corpul uman in miscare. Kinetoterapie = terapia prin miscare; pentru perfectioanare miscarii, stimularea organismului si imbunatatirea starii de sanatate. Scurta incursiune in istoria kinetoterapiei: - in China antica: marele chirurg Hua To – introduce gimnastica medicala ca parte obligatorie intr-un tratament; - Europa: Hipocrat –parintele gimnasticii medicale; etc. 23

-

-

Asia: celebrul medic Avicena (Abu-Ali-Ibi-Sina) introduce in tratament baile de soare si aer, regimul alimentar si exercitiii de gimnastica medicala; este cel dintâi care scrie un tratat de gimnastică; etc. etc. Şcoala Românească: prof. Haţeganu la Cluj; prof. Adrian Ionescu la Bucuresti.

Elementele de orientare ale corpului omenesc Pentru a preciza poziţia unei părti din corp fata de celelalte ne folosim de anumite elemente de orientare care sunt axe sau planuri. Axa longitudinala a corpului: este o dreapta imaginara care uneste crestetul capului (=vertex) cu centrul poligonului de susţinere. Planurile de orientare: - frontale; - sagitale; - transversale. Intersectia celor trei planuri (planul transversal median cu cel sagital median si cu cel frontal median) - reprezinta axa de simetrie a corpului. Planurile frontale: sunt planuri verticale paralele cu planul fruntii; planul frontal principal trece prin axa longitudinala a corpului si imparte corpul in doua parti: anterioara si posterioara. Planul frontal anterior este tangent la frunte. Planul frontal posterior este tangent la ceafa si spate. Planurile sagitale: sunt planuri verticale perpendiculare pe planul frontal; planul sagital principal (cel median, pe mijloc) împarte corpul in doua jumatati simetrice, dreaptă si stângă. Planurile transversale: sunt planuri perpendiculare pe planurile frontale si sagitale. Planul transversal principal trece prin ombilic si imparte corpul in superior si inferior; planul transversal superior este tangent la cap, iar cel inferior este tangent la tălpi. Termeni uzuali: - „anterior” desemnează tot ce se apropie de planul frontal anterior (ventral); - „posterior” desemnează tot ce se apropie de planul frontal posterior (dorsal); - „medial”: spre interior, spre planul sagital median; - „lateral”: spre exterior fata de planul median; - la nivelul membrelor: folosim „proximal” pentru apropiat si „distal” pentru depărtat (apropiat sau depărtat fata de o articulaţie de ex.); - la antebraţ: „radial” = lateral-extern; „cubital” = latero-intern; - la gamba: „tibial” = median; - flexia: realizeaza apropierea segmentelor; - extensia: realizează depărtarea segmentelor; - abducţia: este mişcarea prin care membrul se depărtează de planul sagital median;

24

- adducţia: este mişcarea prin care membrul se apropie de planul sagital median (si adunarea degetelor= tot abducţie); pozitia anatomica a membrului superior este cu palma in sus sau in fata si cu degetul mare spre lateral; - rotaţia poate fi: interna; externa; cu mina intinsa, cu cotul indoit la 90 de grade - supinaţia: este mişcarea de rotatie prin care mâna ajunge cu palma in fata atunci când cotul este extins sau cu palma in sus cand cotul este indoit la 90 de grade; - circumducţia este insumarea tuturor celorlalte miscari; - genvalg (genunchi in X); - genvar (picioare in O). Cercetarea mobilităţii articulare (bilanţul articular) Articulaţia umărului Mobilitatea articulara se cercetează in primul rând prin mişcări active dirijate si apoi prin mişcări pasive. Mişcările pasive arata întotdeauna o mobilitate mai mare decât cele active. Mişcari in articulaţia umărului: - Flexia sau proiecţia braţului înainte: pacientul sta in picioare (sau şezând pe un scaun sau chiar culcat cu fata in sus), cu membrele superioare întinse pe langa corp, cu palmele spre corp, cu degetul mare spre înainte; poziţia de plecare: 0 grade. Priza: prindem cu o mana antebraţul pacientului si cu cealaltă braţul deasupra cotului; la copii putem fixa umărul; se ridica mâinile prin inainte pe rând sau împreuna; când braţul ajunge la 90 grade facem o mica oprire după care continuam pana la verticala. La sfârşitul miscarii se poate face o uşoara presiune. Mobilitatea normala este de 180 de grade; putem intâlni persoane cu mobilitate rigida dar si persoane care pot ridica mâinile si peste 180 de grade; persoanele rigide vor incerca sa încurbeze coloana pentru a ajunge cu membrul superior deasupra umerilor (vom nota cu – rigid, cu + prea lax). - Extensia sau proiecţia braţului înapoi: priza este aceeaşi ca si la flexie; se duce membrul bine întins din cot înapoi, pana la limita maxima a miscarii (activ: 30-35 grade; pasiv cu tensiune puternica: 50 grade chiar 90 grade la copii); pentru a anihila tendinta de a se apleca putem fixa cu o mana umarul. - Abducţia: ducem membrele superioare in lateral si in sus in plan frontal; la nevoie mişcarea se poate face si cu cotul indoit; pana la 90 de grade palmele vor sta cu fata in jos; la 90 de grade facem o mica oprire si intoarcem palmele cu fata in sus si continuam pana la 180 de grade. Daca in timpul abductiei pozitia ramane neschimbata, cu greu se ajunge la 140 de grade; din cauza elementelor anatomice ale articulatiei(bureletul glenoidian, ligamentele si capsula) care in aceasta poziţie impiedica continuarea miscarii. - Adductia: se executa revenind din abductie la pozitia de plecare; se poate depasi chiar trunchiul, fie prin fata cu coatele intinse(usoara extensie si rotatie interna), fie 25

prin spate, indoind coatele (atunci miscarea se continua si cu o mica flexie si rotatie interna). - Rotatia interna si externa a umarului: rotatia umarului se cerceteaza intotdeauna cu cotul idoit la 90 de grade; cu cotul intins-se adauga si miscarile de pronatie si supinatie a antebraţului. Putem cerceta rotaţia din doua poziţii: 1). Cu braţul in adducţie (pe lângă corp), cu coatele îndoite la 90 de grade si cu aplmele privind înăuntru (- aceasta este poziţia 0-zero); cu o mana sprijinim cotul si cu cealalta prindem de antebraţ si-l ducem înăuntru si in afara si vedem gradele de rotaţie; in aceasta poziţie trunchiul împiedica o rotaţie interna maxima; 2). Cu bratul in abducţie la 90 de grade, cu cotul indoit tot la 90 de grade pe orizontala (antebratul se mentine in plan orizontal); deplasam antebratul in sus si in jos, cotul ramânând fix; in sus avem rotatia externa si in jos avem rotatia interna, fiecare atingând circa 90 de grade. Pe lângă miscarea capului humeral se produce si o basculare a omoplatului; la rotaţia externa cu bratul orizontal avem o mobilitate mai mare. Daca rotam umarul cu bratul intins atingem 180 de grade. In articulatia umarului miscarile se realizeaza in toate cele trei planuri: - in plan sagital: flexia 180 de grade, extensia sau retropulsia 45-50 de grade; muschii care realizeaza flexia sunt: marele pectoral, micul pectoral si marele dinţat; muschii care realizeaza extensia sunt: romboidul, trapezul prin fascicolul transvers si muschiul marele dorsal; - in plan frontal: abducţia si adducţia; miscarea de rotatie. In cazul abducţiei: primele 10 grade starterul e supraspinosul; pana la 90 de grade intra in acţiune si deltoidul; 90-150 de grade: muşchiul trapez si marele dintat; 150-180 de grade: toţi muschii abductori, dar in special trapezul. In cazul adducţiei: când coborârea este controlata, participa marele pectoral, dorsalul mare, marele rotund, subscapularul si coraco-brahialul. Tot in plan frontal se realizeaza miscarea de rotatie: externa 90 de grade; interna: 95 de grade. in plan transversal (orizontal): antepulsia si retropulsia. Antepulsia sau adducţia anterioara: 140 de grade; este realizata de muschiul deltoid, prin fascicolul clavicular, marele si micul pectoral, marele dintat, muschiul subscapulr (care se intinde). Retropulsia sau adducţia posterioara: 30 de grade; este realizata de deltoid cu fascicolul spinos, de supraspinos, marele si micul rotund, romboid, trapez si marele dorsal. Mişcarea de circumducţie combina toate miscarile, in jurul celor trei axe: brtaul descrie in spatiu un trunchi de con neregulat, cu vârful in articulatia umarului, numit conul de circumducţie. Datele de mai sus reprezinta bilantul functional (articular), permiţând o descriere concreta si completa a mobilitatii articulare, dând posibilitatea urmăririi eficientei tratamentului si compararea gradelor de miscare in timpul tratamentului.

26

In gimnastica medicala pe care o vom face dupa traumatisme ale umarului vom urmari obtinerea gesturilor fiziologice (mişcările de zi cu zi: ducerea mâinii la gura, la centura, la ceafa, pe cap, la spate etc.). Gradele de libertate ale unei articulatii Putem avea trei grade de libertate. Daca un os (sau orice corp) este fixat intr-un punct, îi rămân trei grade de mobilitate; el se poate învârti in jurul acestui punct in cele trei planuri fundamentale: frontal, sagital si transversal. Articulaţia umărului este o astfel de articulaţie. Daca este fixat in doua puncte: îşi menţine un singur grad de libertate; acesta este cazul articulaţiei cotului (osul radius: doar rotaţie) sau intre radius si cubitus (la fel, pot executa doar rotaţie). Daca este fixat in trei puncte necoliniare, va fi imobil; acesta este cazul oaselor carpiene. Mişcarea in general se poate realiza intr-un lanţ cinematic deschis (ca in cazul articulaţiei umărului) ori poate fi un alt gen de mişcare intr-un lanţ cinematic închis (ca la articulaţia dintre coaste si stern ori dintre coaste si coloana). Amplitudinea miscarii intr-o articulatie Limitarea mişcărilor depinde de particularităţile structurii articulaţiei si a ţesuturilor moi care înconjoară articulaţia, in raport cu suprafaţa articulaţiei, forma oaselor si a cartilajelor, lungimea si elasticitatea ligamentelor si rezistenta tracţiunii muşchilor. In cazul articulaţiei scapulohumerale, osul este sferic, cartilagiul periarticular favorizează mişcarea insa din punct de vedere biomecanic, însemnătatea hotărâtoare pentru amplitudinea mişcării o au ţesuturile moi: capsula articulara, ligamentele, muşchii, care limitează mişcările. In articulaţiile cu amplitudine mare a mişcării, capsula are fibre mai lungi, nu este fixata pe articulaţie ci se cutează, cum este cazul articulaţiilor umărului, cotului si genunchiului. In articulaţiile strânse, cu amplitudine mica a mişcării, capsulele au fibre scurte si mai solide, uneori sunt dispuse sub forma de evantai, micşorând astfel amplitudinea miscarii, cum este cazul articulaţiilor costovertebrale si intercarpiene. La articulaţiile cu amplitudine mare, limitarea mişcării este făcuta de ligamente si tuberozităti. Mai multe ligamente menţin aceasta articulaţie in cazul in care sunt structurate din tesuturi puternice cum este cazul articulaţiei coxofemurale (ligamentul iliofemural, ischiocapsular si pubocapsular). In alte cazuri, ca de pilda la articulaţia genunchiului, ligamentele sunt foarte puternice dar scurte, oprind astfel mişcările de lateralitate si de rotaţie – ligamentele colaterale (încrucişate) ale genunchiului.

27

Elementele care frânează de fapt mişcarea sunt muşchii ce fixează articulaţiile. Muşchii nu au doar efect limitativ asupra mişcărilor ci, împreuna cu capsula articulara, ligamente si tendoane întăresc articulaţia. De aceea, la omul viu, mişcarea activa este de amplitudine mai mica decât cea pasiva. Asuplizare = mobilitate. La mişcarea pasiva, muşchii nu sunt contractaţi si de aceea, va avea o amplitudine mai mare. De pilda, la mişcarea de flexie a antebraţului pe braţ, muşchii flexori ai antebraţului si braţului in contracţie se îngroaşă si nu permit antebraţului sa se apropie de braţ. Particularităţile in mişcările articulare - ca direcţia si amplitudinea - nu depind doar de forma articulaţiei, ci sunt influenţate de ţesuturile moi ce înconjoară articulaţia si de forţele ce acţionează asupra părţilor articulate. Exista variaţii in forţa si amplitudinea mişcării in raport cu tonusul muscular, ce depind si de gradul de pregătire fizica si de antrenament. Biomecanica articulaţiei cotului Cotul este o articulaţie formata din trei oase lungi: - humerus (osul braţului); - radius (latero-extern) la antebraţ; - cubitus sau ulna (latero-extern la antebraţ). Articulaţia cotului este o trohleoartroza deoarece humerusul prezintă o trohlee mare (structura anatomica de tip scripete, balama: doar flexie si extensie) pe care sunt articulate radius (extern) si cubitus (intern). Articulaţia este menţinuta intr-o capsula articulara puternica întărita de doua ligamente: ligamentul lateral intern (cubital) si cel lateral extern (radial). Ea funcţionează pe o axa transversala si are un anumit grad de libertate, realizând mişcări de flexie-extensie. Poziţia zero este cu cotul întins (in extensie totala), braţul pe lângă corp si palma spre înainte, cu degetul mare in afară. In repaus, la copii si la femei poate apărea o extensie până la 15-20 de grade (este o hiperlaxitate normala sau anormala, in funcţie de persoana). Flexia activa poate fi la un unghi ceva mai mic (145 de grade) in cazul unei mase musculare mai mari, in timp ce in flexia pasiva se poate ajunge si la 160 de grade la o mobilitate buna a cotului (adică atunci când nu mai apare opoziţia muşchiului contractat). Muşchii flexori: muşchiul brahial anterior, lungul supinator si bicepsul brahial (care este principalul muşchi flexor). Extensia cotului este realizata de un singur muşchi: tricepsul brahial. Biomecanica articulaţiei radio-cubitale Mişcări: pronaţia si supinaţia – singurele realizabile. 28

Poziţia zero: cotul îndoit la 90 de grade, palm ape verticala, degetul mare in sus. Amplitudinea: supinaţie – 90 de grade si pronaţia – 85 de grade. Pronaţia si supinaţia: se cercetează cu cotul flexat la 90 de grade; daca ţinem braţul întins se adăuga rotaţia umărului care creste unghiul in mod fals si ne poate induce in eroare. Poziţia de pronaţie: cu palma in jos, iar policele se roteşte înăuntru; poate atinge 85 de grade. Poziţia de supinaţie: cu palma in sus, policele priveşte in afara; poate atinge maxim 90 de grade Muşchii supinatori: scurtul supinator (in jurul radiusului) si bicepsul (inserat pe tuberozitatea bicipitala). Muşchii pronatori: pătratul pronator (înfăşurat in jurul extremităţii superioare a cubitusului, acţionând prin desfăşurarea cubitusului in raport cu radiusul – muşchiul se desfăşoară si osul se roteşte) si rotundul pronator inserat pe vârful radiusului. Biomecanica articulaţiei pumnului Flexia palmara a pumnului trebuie sa fie de 85 de grade. Extensia se realizează mai uşor si poate depăşi 85 de grade. Mişcările de abducţie si adducţie se măsoară de la axul mâinii (- al treilea metacarpian sau degetul medius). Abducţia – mişcarea mâinii in afara; poate fi mai mica sau egala cu 15 grade; palma este in sus. Adducţia – mişcarea mâinii înăuntru; poate ajunge până la 45 de grade; aceste limite pot varia in funcţie de poziţionarea mâinii. Combinând cele patru mişcări realizăm circumducţia. Muşchii: - flexori: marele palmar, micul palmar si cubitalul anterior; - abductori: abductorul policelui si scurtul extensor al policelui (sunt muşchi radiali); - extensori: cubitalul posterior si cei doi muşchi radiali; - adductori: doi muşchi cubitali care încadrează apofiza stiloidă a cubitusului.. KINETOLOGIE Gimnastica in general urmăreşte întărirea sănătăţii omului. Putem avea: - gimnastica sportiva (se urmăreşte dezvoltarea performanţei intr-o anumită ramură sportivă); - gimnastica artistică: in care esteticul este predominant; - gimnastica medicală: pe primul plan este sănătatea. Prin exerciţiu fizic aplicat sistematic se urmăreşte dezvoltarea forţei, a vitezei, a rezistenţei, precum si coordonarea. 29

Pentru fiecare gen de eficienţă/gimnastică se pot aplica diverse tipuri de exerciţii. Scopul kinetoterapiei Urmărim să ameliorăm capacităţile generale de mişcare si marile funcţiuni (circulaţia, respiraţia, metabolismul). Urmărim să ameliorăm funcţiile segmentului/segmentelor interesate si prevenirea instalării deprinderilor compensatorii vicioase (defectuoase). Foarte important: urmărim să stimulăm starea psihică. Prin gimnastică se stimulează circulaţia, creşte frecvenţa cardiacă şi se reglează ritmul prin reglarea conştientă a respiraţiei. Se echilibrează procesele neurovegetative (sistemul nervos vag si simpatic), creşte troficitatea ţesuturilor, se produce adaptarea funcţională a tuturor sistemelor din organism si in final se ajunge la stimularea refacerii organelor bolnave. La copii se echilibrează procesele de creştere. Mijloace de recuperare Recuperarea sănătăţii o facem după sechelele diverselor afecţiuni, pentru refacerea capacităţii funcţionale (după accidente, traumatisme, intervenţii chirurgicale etc.). Exista si o terapie ocupaţională care poate crea noi deprinderi printr-o reantrenare a organismului a organismului la diverse mişcări profesionale (ergoterapie). In gimnastica la copii folosim jocurile si imitaţia mişcărilor; gimnastica generala se va face in raport cu vârsta, aptitudinile si afecţiunile persoanei respective. Gimnastica generala se va combina cu gimnastica respiratorie. Revine întotdeauna in sarcina terapeutului si psihoterapia. Legile compensării Orice persoana care a suferit o pierdere somatica sau funcţionala este capabila sa se compenseze funcţional. Pentru ca procesul compensării sa fie posibil sistemul nervos central trebuie sa funcţioneze normal. Pentru a se favoriza dezvoltarea compensării pierderea funcţionala trebuie semnalata precoce. Compensarea este un proces continuu, care trebuie antrenat. Etapele procesului de compensare vor fi progresive. Principiile de baza ale kinetoterapiei 1. Primum non nocere (in primul rând sa nu faci - mai - rău). 2. Precocitatea tratamentului Tratamentul se va începe imediat după cedarea complicaţiilor, in raport cu starea generala a pacientului. Trebuie sa prevenim de la bun început fixarea unor compensări greşite. 3. Gradarea efortului Se va începe cu mişcări de încălzire si vom câştiga progresiv calitatea mişcării pana la limitele normale. Depăşirea nivelului funcţional de mişcare este cea mai mare greşeala in kinetoterapie (nu trebuie sa forţam). Efortul trebuie sa aibă o curba 30

permanent ascendenta si sa urmărească nivelul calităţii mişcării, atât in cadrul unei şedinţe cât si de-a lungul întregii perioade de tratament. Se urmăreşte creşterea calitativa de viteza, forţa, rezistenta si coordonare. In general nu trebuie depăşit elementul durere; bineînţeles că există si excepţii. 4. Principiul individualizării tratamentului - in funcţie de natura afecţiunii, de localizarea motorii, daca a fost intervenţie chirurgicala, de personalitatea, psihicul si activitatea pacientului; trebuie câştigata încrederea pacientului in tratamentul aplicat. Un pacient neobişnuit cu gimnastica trebuie abordat cu răbdare si conştientizat de rolul acestui exerciţiu fizic. Durata tratamentului este condiţionata de: sexul pacientului (femeile recapăta mai uşor mobilitatea iar bărbaţii, forţa), vârsta (la copii si la tineri rezultatele sunt mai rapide decât la adulţi), gradul de deficienta fizica si eventual de natura intervenţiei chirurgicale care a avut loc anterior asupra pacientului. Trebuie actionat in spiritul eticii corecte fata de pacient. 5. Principiul continuării tratamentului până la recuperarea integrala. Tratamentul prin kinetoterapie este de obicei de durata. Întreruperile de tratament inainte de recuperarea totala pot avea ca urmare întreruperea proceselor de vindecare iar in situaţii mai grave, chiar un regres. Metode in kinetoterapie Metodele reprezintă un grup restrâns de exerciţii fizice care au un anumit scop. 1) Bobath – se bazează pe o reacţie de redresare a capului sau corpului, urmărind tonifierea muşchilor; se foloseşte in nevrite, când se fac exerciţii fie de relaxare fie de tonifiere; 2) Watkins (Oxford) – urmăreşte creşterea forţei musculare prin exerciţii cu rezistenta progresiva; 3) Jacobson – se fac preponderent exerciţii de relaxare, care sunt esenţiale; 4) Kabat – se bazează pe tehnici de facilitare neuromusculare proprioceptive. Receptorii sunt clasificaţi in trei categorii importante: - externi - recepţionează stimulii din mediul extern (termic, durere, tactil, olfactiv, vizual, auditiv, gustativ); - interni (viscerali) – culeg stimuli de la organele interne; - proprii - culeg stimuli de la nivelul tendoanelor, muşchilor, articulaţiilor, ligamentelor si periostului. Metoda Kabat - se urmăreşte stimularea proprioceptorilor, grăbind răspunsul mecanismului neuromuscular. Kabat a observat ca majoritatea miscarilor cotidiene sunt facute in diagonala sau in spirala si ca pentru fiecare segment al corpului exista doua diagonale de mişcare. A conceput o schema de gimnastica reprezentata prin cate doua flexii, respectiv doua extensii pe diagonala dreapta-stânga, combinate cu abducţiiadducţii, rotaţii interne sau externe. De exemplu, se executa rotaţia capului spre stânga in hiperextensie lateral stânga si apoi la fel spre dreapta; o data cu rotaţia capului, trunchiul si umerii se rotesc si se flecteaza spre dreapta (respectiv stânga) cu tendinţa 31

de a cobori spre sold.; bărbia, după ce a depăşit linia mediana, vine de sus in jos, cu privirea îndreptata in jos. Acelaşi lucru se poate face si cu trunchiul. Bazele fiziopatologice ale kinetoterapiei Kinetoterapia poate fi atât profilactica cit si terapeutica. La cea terapeutica trebuie determinat deficitul după caracterul afecţiunii la nivelul articulaţiei, al muşchiului sau al complexului nerv-muşchi. Acest deficit poate însemna o pierdere a stabilităţii sau a gradului de mobilitate a corpului. Categorii de afecţiuni tratate prin kinetoterapie: A) REDORI – limitări patologice ale miscarii/mobilitatii intr-o articulatie Redorile congenitale grave se tratează prin interventie chirurgicala. Redorile usoare se pot trata prin kinetoterapie. Redorile dobândite sunt de mai multe categorii: 1). leziuni ale tegumentelor si ale tesuturilor celulare subcutanate, infiltraţii hematoase sau sangvine (vânătăi), cicatrici ce limitează mişcarea (scleroza reumatismala cronica); 2). leziuni aponevrotice (retracţii ale aponevrozelor ce limiteaza sau blocheaza mobilizarea unui segment (ca de ex. boala Dupuytren = retractia aponevrozei palmare), arsuri de gradul 2 sau 3, leziuni posttraumatice; 3). leziuni musculo-tendinoase cu diverse cauze: ruptura, hematom, calcifiere, scleroza, inflamaţii; mişcarea se limitează datorita contracturii musculare si retractiei aponevrotice; 4). leziuni capsulo-ligamentare posttraumatice cu inflamaţii, calcifieri, ostificari, osteofite (ciocuri), ce ţin de vârsta, tulburări endocrine sau vasculare, reflexe locale patologice; in astfel de situaţii se face kineto pasiva foarte blânda si numai după aceea mişcari active; 5). leziuni sinoviale de natura inflamatorie cu reactie lichidiana (apa la genunchi); 6). leziuni cartilaginoase si osoase in caz de traumatisme majore; 7). procese de retracţie si adaptare după traumatisme cu imobilizare prelungita. B). ANCHILOZE – fibroase sau osoase, fie posttraumatice fie postreumatismale cronice. C). LAXITATE ARTICULARA – mobilitate exagerata a articulaţiei – poate proveni din copilărie; articulatiile se dau peste cap (unghiul este mai mare decat cel fiziologic); ligamentele sunt prea laxe - genvalg (picioarele in X), genvar (cracanat), rupturi ligamentare, elongaţii tendinoase (entorse), afecţiuni cartilaginoase, reumatism cronic, hipotomie musculara si cartilaginoasa; de multe ori au cauze genetice. Stările patologice ale muşchiului Atrofie musculara – apare după imobilizări in aparat gipsat; fibrele se subtiaza si chiar se imputineaza prin procese metabolice deficitare (scade sinteza de ADN si ARN si consumul de O2). Are caracter reversibil, putand fi remediata prin kinetoterapie 32

Distrofia musculara – „topirea” musculaturii; are caracter ireversibil; apare datorita unor boli degenerative, adeseori genetice; singurul mijloc de recuperare sunt exerciţiile active cu un program încărcat progresiv, până la exerciţii cu rezistenta. Se poate doar stopa, nu inlatura complet. La atrofie, funcţionalitatea muşchiului este normala, scăzând doar forţa sa in timp ce la distrofie atât funcţionalitatea cât si inervaţia sunt anormale iar coordonarea este afectata. Distrofia mai este definita in termeni populari si ca “topirea muşchiului”. Hipertrofia nu este o stare patologica a muşchiului. Ea apare ca urmare a cultivarii voluntare a muşchiului prin exerciţiu fizic sau efort fizic sistematic. Febra musculara este o stare de oboseala musculara in urma unui efort fizic intens si continuu depus de muşchi neantrenaţi. Ea apare prin acumulare de acid piruvic (o fractiune a acidului lactic) in muşchi si se combate prin repaus, masaj, consum de miere, calciu, glucide, magneziu. Mersul si deficientele de mers Postura corecta a corpului se realizează prin echilibru static si dinamic in jurul axei principale a corpului, axa care trece prin C7 si prin centrul poligonului de sprijin dintre tălpi. Factorii care influenţează postura coloanei vertebrale sunt: ereditatea; zona geografica; stările patologice: rahitismul duce la cifoscolioze, reumatismul la necroza, tuberculoza osoasa la cifoza (morbul lui Pott). In cazul unor muşchi ai spatelui cu forţa redusa pot apărea diverse deviaţii ale coloanei vertebrale. In dezvoltarea fizica se apreciaza statura(inaltimea), greutatea si armonia corpului. Armonia cu privire la proportiile dintre diferitele parti ale corpului si pozitia acestora trebuie sa fie in raport cu varsta si sexul. O postura corecta in perioada de creştere a organismului este foarte importanta pentru dezvoltarea sa ulterioara, de aceea trebuie sa fim foarte atenti la atitudinea corecta a copiilor/tinerilor. Omul creste staturala in primele trei luni dupa nastere, intre 6-7 ani si la inceputul pubertatii; perioada de pubertate reprezinta ultimul puseu de creştere si defineşte practic in linii mari statura individului (la fete: mai devreme decât la baieti). In timpul pubertatii, creşterea in inaltime este de 1-15 cm/an. Este si perioada optima de remediere a deficientelor staturale; dupa incheierea perioadei de crestere aceste deficiente nu mai pot fi remediate total. Perturbaţii ale mersului - asimetrii nesemnificative in lungimile membrelor inferioare ceea ce duce îndeobşte la o inclinare a bazinului; - coloana vertebrala perpendiculara pe bazinul inclinat determina o scolioza lombara pe partea piciorului afectat pentru a determina o corectie pe bazin; in aceasta situatie este obligatorie verificarea existentei unei rotaţii vertebrale – pacientul este pus sa se aplece mult in fata din poziţia in picioare; daca exista vreo rotatie de vertebre, in zona respectiva va apare o gibozitate. 33

Scoliozele trebuie depistate cât mai devreme iar gimnastica inceputa cit mai devreme, de la 7 ani. In caz contrar, curbura scoliotica se accentueaza si se ajunge la o încetinire a creşterii. In cifoza dorsala se executa exercitii de extensie pe spate insa acestea pot accentua lordoza si atunci trebuie intarita foarte bine musculatura abdomenului prin flexia trunchiului in fata din asezat sau din picioare iar din culcat ridicarea membrelor inferioare sau a trunchiului pâna la 90 de grade. Statura si cauzele deficientelor de inaltime Exista trei tipuri de statura: longilina (peste 185 cm la barbati si 160 la femei); mediolina (170, 150), brevilina (150, 140). STATURA Mica Medie Înalta

Bărbaţi 157,5-164,4 cm 164,5-178,4 cm 178,5-185 cm

Femei 147,5-154,4 cm 154,5-168,4 cm 168,5-174 cm

Bineînţeles ca exista întotdeauna si excepţii: extremele – statura foarte mica si statura foarte înalta. Cauzele deficientelor de inaltime pot fi de natura endocrina: dereglarea glandei hipofize, principala responsabila pentru inaltimea omului. Cresterea exagerata in inaltime este denumita gigantism la copii. La adulţi, se manifesta prin cresterea anumitor extremitati ale corpului (nas, urechi, etc.) peste limitele normale si se numeşte acromegalie. Creşterea insuficienta in inaltime se numeşte nanism. Greutatea Organismul uman este compus din: 65-70% apa, 205 proteine si 10% minerale. In alimentaţie trebuie păstrata o proporţie echilibrata intre glucide (zaharuri si făinoase) – 50-55%, lipide – 25-30% (sunt recomandate lipidele de natura vegetala, mono- si polisaturate) si proteine –15-25% (aminoacizi esenţiali pe care organismul nostru nu-i poate produce-sintetiza). In cazul ideal teoretic, procentul de masa musculara activa trebuie sa fie de 8590% iar cel de tesut adipos de 10-15%. Mai mult de 15% ţesut adipos reprezintă exces de grăsime. In realitate, in general 30 % sau chiar mai mult reprezinta stratul adipos/grăsimea. Greutatea corpului depinde de o serie întreaga de factori (ereditari, geografici, climatici etc). Greutatea ideala a corpului se determina astfel: - la barbati: inaltimea exprimata in cm –(minus) 100; - la femei: inaltimea exprimata in cm – (minus) 105. Din punct de vedere al obezităţii ce depaseste cu 5 kg greutatea ideala - tendinţe de ingrasare; + 10 kg – obezitate de gradul I; + 15 kg – obezitate de gradul II etc. 34

Întocmirea unui program de gimnastica Un program de gimnastica trebuie sa cuprindă trei părţi: o parte introductiva (încălzire), o parte fundamentala si o parte de încheiere. 1). partea introductiva: se încălzesc treptat muşchii si articulaţiile si se adaptează progresiv organismul la efort; un rol important îl vor juca in prima parte exerciţiile de respiraţie. Terapeutul va evalua pacientul si va urmări amplitudinea mişcărilor, starea generala si evoluţia pacientului. 2). partea fundamentala: se introduc exerciţii cu grad de complexitate maxim, necesare pentru recuperarea afecţiunii respective, in general doar mişcări active, mai rar si pasive, prin care sa fie mobilizate si solicitate toate articulaţiile si toate grupele de muşchi. 3). partea finala: exerciţiile revin la un ritm mai lent, insistându-se pe exerciţii de respiraţie astfel încât organismul sa revină uşor la normal. Programul se va încheia când pulsul si respiraţia au revenit la normal. La prima întâlnire cu pacientul, terapeutul trebuie sa-i afle motivaţia si sa întocmească o schema de tratament. Gimnastica pentru afecţiunile coloanei vertebrale Putem avea scolioze (in C sau in S), cifoze sau lordoze patologice (accentuarea curburilor anatomice) sau cifoscolioze; la fete sunt mai frecvente lordozele. Scolioza poate fi complicata prin apariţia unei rotaţii de vertebre (de obicei in zona dorsala ori lombara); in acest caz se va pune accentul pe exerciţii de elongaţie, iar la exerciţiile cu rotirea coloanei vertebrale se va lucra cu foarte mare grija. Programul de gimnastica va cuprinde exerciţii cu acţiune asimetrica. Exemple de exerciţii pentru scolioza in C (spre stânga) - (umărul stâng este mai coborât; convex: dreapta; concav: stânga): - braţul stâng, mai coborât, îl ridicam in sus, cu palma drept in sus, iar braţul drept îl ridicam lateral cu palma in fata; din aceasta poziţie - hiperextensie pe spate; cu picioarele uşor depărtate facem tensiuni pe spate; - mişcări de rotaţie cu tensiuni pe punctul maxim de rotaţie; - cu mâinile la ceafa, cu cotul stâng cat mai sus si cotul drept pe spate si coborât: se vor face cate doua tensiuni puternice, după care relaxam musculatura; capul îl ţinem in uşoara extensie; vom face apoi rotaţii pe spate cu mâinile fie in aceeaşi poziţie fie in forma de U; se pot folosi si gantere uşoare; - gimnastica la inele inegale; - exerciţii in patru labe: ex.- ridicam mana cu umărul lăsat si piciorul opus; ne deplasam spre dreapta (aducem umărul lăsat in fata); - exerciţii din poziţie ventrala (pe burta): ridicam mana stânga - piciorul drept; + gimnastica abdominala; - cu un baston la ceafa: răsuciri cu umărul drept in fata. 35

Schema de gimnastica in cazul fracturilor de humerus Un element important de interes in astfel de cazuri este existenta durerii. In general, fractura de humerus in treimea medie nu doare. Daca insa pacientul acuza dureri, acesta este un semnal ca exista probleme. Daca degetele sunt cianotice, înseamnă ca circulaţia de întoarcere este deficitara. De aceea, la fracturi, membrul gipsat se tine mai sus decât restul corpului pentru a favoriza circulaţia de întoarcere. Se executa exerciţii generale, fără deplasarea membrului gipsat. Schema de gimnastica in cazul aparatului gipsat pe torace Programul începe cu exerciţii de respiraţii lente in poziţiile cele mai comode pentru pacient. Inspiraţia va fi profunda, cu abdomenul supt puternic iar expiraţia va fi urmata de relaxarea abdomenului. Se executa apoi mişcări de flexie-extensie a genunchiului, concomitent cu mişcările de respiraţie. Se continua cu mişcări de crawl cu labele picioarelor, in ritm din ce in ce mai rapid, pentru ameliorarea circulaţiei periferice. Contracţia muşchilor stimulează circulaţia sângelui si a limfei. Daca pacientul reacţionează bine, se poate executa flexia genunchiului pe abdomen, mişcarea de rotaţie rapida a labei piciorului, mişcări de abducţie a membrelor inferioare cu genunchii îndoiţi (mişcări lente) contracţii pasive ale musculaturii antebraţului si mâinii, ale musculaturii feselor si membrelor inferioare, unde prin stimularea circulaţiei in membrele inferioare se stimulează circulaţia in întregul organism. Mişcarea izometrica – mişcarea sau contracţia fără deplasare; creste forţa muşchiului si o menţine la un nivel optim. Mişcarea izotonica – mişcarea cu deplasare. Un alt set de mişcări ce pot fi executate sunt mişcări alternative ale membrelor inferioare cu mişcări de flexie-extensie ample, cu genunchiul apăsând pe abdomen. Pot urma apoi mişcări de tip foarfecă pe orizontala a membrelor inferioare, la început ample si lente apoi mărunte si rapide. Se încheie printr-un set de exerciţii de respiraţie profunda si foarte lenta. Fiecare set de exerciţii se repeta de cca. 10 ori. Pe măsura creşterii numărului de şedinţe, frecventa exerciţiilor va creste progresiv. Elemente de gimnastica pentru abdomen - mersul pe jos, progresiv ca distanta si ritm; - alergări pe loc 1-5 minute sub diverse forme; - controlul respiraţiei: inspiraţie in doi timpi si expiraţie in patru timpi – in raport cu condiţia fizica; - scurt program pentru tot corpul: mişcări ale capului, braţelor, trunchiului (înclinări laterale, extensii si flexii), ridicarea alternativa a membrelor inferioare; - din poziţia culcat lateral se ridica concomitent piciorul si braţul opus; - exerciţii din toate cele patru membre; - se intercalează un minut de alergare cu respiraţii profunde; 36

- exerciţii de echilibru: cumpăna; - din poziţia culcat pe spate: aducerea genunchilor la piept urmata de întinderea lor, lumânarea, bicicleta, crawl, cercuri, foarfeca;

37

V. TEHNICI SPECIALE DE MASAJ Masajul Transversal Profund (Cyriax) - MTP MTP se adresează manifestărilor posttraumatice ale aparatului musculo-tendinos si capsulo-ligamentar. Afecţiunile pentru care se aplica aceasta tehnica de masaj sunt: entorse mai vechi ale articulaţiei tibiotarsiene, capsulite retractile reci, sechele postentorsa, entorsa recenta de gr 1, tendinite, tenosinovite, traumatisme musculare (lovituri, etc.). In general, acest tip de masaj are indicaţii in afecţiunile in care medicina alopată indica infiltraţii cu corticoizi. Contraindicaţii: artrite septice (inflamarea unei articulaţii din cauza unei infecţii microbiene), artropatie gutoasa, calcifieri periarticulare, bursite. Tehnica de execuţie Practic, se efectuează o fricţiune punctiforma cu pulpa indexului peste care se suprapune mediusul pentru augmentarea forţei. Pentru o aplicare corecta, trebuie cunoscut cu precizie sediul leziunii. Presiunea se aplica perpendicular pe sediul leziunii si se executa mişcări in toate sensurile, cu o amplitudine suficient de mare pentru a mobiliza structura masata. Profunzimea manevrei depinde de elementul asupra căruia se acţionează. Posturarea pacientului este in funcţie de afecţiunea care trebuie tratata, de sediul acestei afecţiuni si implicit de tipul de manevre ce urmează a fi aplicate. Astfel, la tratarea unei tenosinovite de pilda, pacientul executa o tensiune a tendonului prin încordarea muşchiului. Timpul de execuţie este variabil. Pentru leziuni recente se începe cu efleuraj (5-10 minute) si apoi masaj Cyriax (3 minute). Pentru leziuni vechi, se măreşte timpul aplicaţiei la 5-10 minute. Se urmăreşte reacţia pacientului întrucât de obicei, durerea locala va creste in primele minute (2-3 minute) după care va disparea progresiv. Daca in timpul tratamentului durerea se intensifica, se opreşte imediat masajul pentru a nu provoca o reacţie tendinostala. In timpul tratamentului pot apărea fluctuaţii ale sindromului dureros. Acest tip de tratament nu se face zilnic. El are efecte antalgice si de rearmonizare funcţionala. De obicei, la locul unei dureri stagnează anumite substanţe chimice ce întreţin durerea iar prin hiperemia locala provocata de masaj, aceste substanţe sunt îndepărtate. El este totodată util pentru ruperea aderentelor posttraumatice. Daca se fac si mişcări active, aderentele nu se vor mai reconstitui.

38

Masajul de drenaj limfatic manual (după Leduc – şcoala franceza) Acest tip de masaj se executa in trei etape succesive: - drenajul ganglionilor limfatici; - drenajul de apel (drenajul colectorilor limfatici); - drenajul de resorbţie. 1) Drenajul ganglionilor limfatici Ganglionii pot face acumulări de limfa si pot avea mărimea variind intre cea a unui bob de orez până la cea a unei măsline. Drenajul se face in scopul evacuării limfei lor prin presiuni repetate, lente si de intensitate medie. Mana este culcata pe nucleele ganglionare, degetele apasă perpendicular prin presiuni moderate: 2-3 mişcări la fiecare 10 secunde; aceasta manevra se repeta de 5-10 ori pe fiecare nucleu ganglionar. 2) Drenajul de apel - se executa asupra vaselor colectoare si de evacuare a limfei, in aval de regiunea tratata. Are drept scop golirea colectorilor prin realizarea unei „aspiraţii” la nivelul regiunii pe care dorim s-o drenăm. Rolul vaselor colectoare: - dirijează limfa colectată din capilare spre nucleele ganglionare. Tehnica de execuţie: Mişcarea mâinii relaxate urmează mişcarea de circumducţie a umărului. Contactul dintre mâna maseurului si corpul pacientului începe întotdeauna proximal si se termina distal. Poziţia mâinilor: degetele sunt perpendiculare pe vasele limfatice, in scopul de a le stimula in timpul presiunii. Presiunea are in vedere stimularea limfaticelor superficiale hipodermice, astfel ca presiunea degetelor trebuie resimţita la nivelul subcutanatului, adică trebuie sa rămână foarte uşoara. Mişcările trebuie sa se execute foarte lent, in ritm aproximativ de 3 manevre la 10 sec., de 4-5 ori in acelaşi loc si din aproape in aproape. Stimularea colectorilor începe de la rădăcina membrelor (după ce stimulam mai întâi nucleele ganglionare) si mâinile se deplasează odată, progresiv, spre regiunea pe care dorim s-o drenam. 3) Drenajul de resorbţie se realizează doar daca avem edem. Edemul periferic invadează ţesuturile situate intre derma si fascia musculara. Lichidul excedentar din spaţiul interstiţial este progresiv împins spre capilarele limfatice prin care limfa va fi condusa încet spre colectori. Drenajul de resorbţie se realizează la nivelul zonelor infiltrate si are rolul de a dirija lichidul interstiţial spre capilare si apoi spre vasele colectoare. Tehnica de execuţie Mana relaxata urmează mişcările induse de circumducţia umărului; presiunea exercitata in cursul manevrei începe distal si se termina proximal, fiind orientata spre colectori. Daca avem un edem mare el trebuie fragmentat in decursul manevrei de resorbţie, adică el va fi drenat progresiv, din aproape in aproape. Poziţia mâinilor: mâinile vor cuprinde in brăţara zona edematizată (umflata) in totalitatea sa; daca acest 39

lucru nu este posibil, trebuie sa cuprindem total fragmentul de edem pe care dorim sa-l drenam. Presiunea este orientata spre colectori. Manevrele trebuie sa fie lente; faza cea mai importanta a manevrei este relaxarea presiunii, moment in care capilarele îşi regăsesc calibrul iniţial; daca presiunea propulsează limfa din capilare spre colectori, relaxarea permite capilarelor sa se umple din nou. Succesiunea manevrelor: 3 mişcări la 10 secunde. Indicaţii: Drenajul limfatic manual este indicat in: - in faza iniţiala a tratamentului tuturor formelor de edem de origine venoasa, cardiaca sau limfatica, cu excepţia edemului elefantiazic congenital (unde un avem cai limfatice si deci nu avem ce stimula); - in tratarea proceselor inflamatorii cu conţinut mare de proteine; - in perioada pre- si post-operatorie a inserţiilor de grefe cutanate; - tratarea leziunilor cutanate: drenajul limfatic manual al pielii si al ţesuturilor subcutanate accelerează procesul de regenerare; - tratarea tulburărilor trofice cauzate de insuficiente arteriale sau venoase. Drenajul limfatic are de asemenea un efect relaxant, ritmul lent al manevrei asociat cu blândeţea execuţiei contribuind la relaxarea fizică si psihica a pacientului. Contraindicaţii: - procese infecţioase grave; - recidive metastazice. Masajul periostal (dupa dr. Vogler) Tehnica lui Vogler, făcută publică începând cu 1953, se bazează pe declanşarea efectelor reflexogene plecând cu manevre efectuate asupra anumitor puncte ale periostului. Prin excitaţii bine dozate ale sistemului neuro-vegetativ se obţin efecte antalgice in durerile provocate de ulcer gastric, colici hepatice sau nefritice, accese inflamatorii de origine reumatica si chiar osteoporoza. Masajul periostal - consta in stimularea unor zone periostale punctiforme si poate influenta zone reflexogene aflate la distanta. Tehnica manuala Este punctuala, acţionându-se cu: articulaţia interfalangiana proximala a degetelor 2 sau 3, a doua falanga a indexului, pulpa degetului 2 si/sau 3, pulpa degetului 2 întărita de 3, pulpa degetului mare. Se realizează presiuni punctuale ritmice pe suprafeţele osoase accesibile. Plecând de la punctul tratat, manevrele se dezvolta in forma de stea, înlăturând ţesutul superficial pana la limita zona masate, insa fara ca degetele sa alunece cumva pe piele. Presiunile si relaxările repetate vor avea o intensitate care creste pana când atinge limita suportabilului. O data atinsa aceasta limita, manevrele descriu mişcări circulare 40

foarte lente, întotdeauna in locul dureros, cu o presiune ce se va diminua uşor pana la simplul contact. In felul acesta pot fi tratate, alternativ, mai multe puncte dureroase. La finalul acestei părţi se va face un masaj al ţesutului subiacent, in genul presiunilor alunecânde, profunde, ce au in vedere mobilizarea părţilor moi vecine. In funcţie de durere, şedinţa poate dura intre 20 si 30 minute. Este un masaj profund care presează direct periostul; se caută sediul durerii si se apasă pe punctul de durere maxima, efectuând o fricţiune in stea si tratând mai multe puncte alternativ. Puncte de electie: - pe articulaţia condrosternala in anghina pectorala; - pe articulaţiile interapofizare din paravertebral lateral (nu se fac presiuni pe apofizele spinoase nici la bolta craniana, nici pe rotula sau pe clavicula). Chiropractica (chiropraxie, vertebroterapie) se ocupa cu rearanjarea articulatiilor interapofizare si intervertebrale. Masajul cu gheaţă Este un masaj antiinflamator si decongestiv, mai puternic decât medicaţia antiinflamatorie clasica, eficient după traumatisme, in contracturi sau chiar rupturi musculare, in torticolis recent (foarte eficient), hernii de disc, periartrite sau spasmicitate neurologica (se executa pe musculatura antagonista). Consta in fricţiuni locale sau regionale cu un cub de gheata (pahar) timp de 5-10 minute. Produce iniţial o vasoconstricţie (contractarea vaselor de sânge), apoi o vasodilataţie cu efecte trofice si analgezice locale. La apariţia hipereremiei intense, se opreşte tratamentul. Se poate executa de câteva ori de zi, in funcţie de necesităţi.

41

VI. Masajul bioenergetic după Djuna Davitaşvili (- „Masajul fără contact”) Înainte de a începe descrierea si metodele de aplicare ale masajului fără contact trebuie sa reţinem ca bolile nu se vindeca printr-un magnetism deosebit al mâinii, ci prin executarea corecta a unor manipulări ale mâinilor pe parcursul unei durate determinate de timp – şedinţa. Numărul si durata şedinţelor depind de caracterul si diagnosticul îmbolnăvirii. Daca nu se cunoaşte diagnosticul exact, iar cel care aplica metoda nu l-a putut stabili, nu se va încerca nici un fel de acţionare a organismului bolnav; sa nu începem sa ne ocupam de recuperarea sau tratarea unor deficiente asupra cărora nu avem certitudini. Nu încercaţi niciodată sa trataţi îmbolnăvirile grave, mai ales in fazele de acutizare. Şedinţele profilactice trebuie sa se desfăşoare pe parcursul unei săptămâni, cu pauza de o zi, după care urmează repetarea şedinţelor timp de încă o săptămâna. Următoarea pauza trebuie sa fie de minimum o săptămâna pentru a nu permite organismului sa se dezobişnuiască sa funcţioneze in regim normal. In caz de necesitate, tratamentul se va repeta. Nu se vor face şedinţe cu femei însărcinate; pentru ele, doar in cazuri excepţionale, se pot face şedinţe profilactice care tratează îmbolnăvirile renale, dar aceasta sub o stricta supraveghere medicala. Pentru şedinţele la copii se recomanda ca acestea sa fie efectuate in timpul somnului. La metoda masajului fără contact se recurge in cazurile in care pacientul simte o stare de oboseala, o proasta dispoziţie sufleteasca care de multe poate fi in conexiune cu stările atmosferice, cu furtunile magnetice, cu stările date de tensionările nervoase, stres sau in alte situaţii similare. Studiul masajului fără contact trebuie început cu învăţarea si exersarea primelor proceduri generale profilactice. Acestea trebuie executate cu răbdare si perseverenta; însuşirea si învăţarea lor atenta, prin efectuarea unui antrenament sistematic de exersare a lor duce la rezultate remarcabile. In fazele iniţiale procedurile se însuşesc ca îndemânare si dexteritate de mişcare a mâinii, pana la atingerea unui nivel de execuţie ritmic si corect. Doar după ce simţiţi ca aţi ajuns la un oarecare automatism si aţi căpătat siguranţa gesturilor puteţi trece la desfăşurarea şedinţelor. Executarea procedurilor generale se va face cu mişcări uşoare, line. Mâinile trebuie sa fie învăţate sa nu capete niciodată o poziţie încordata. Mişcarea va fi 42

continua, intr-un tempo constant. Pana la obţinerea unui automatism deplin in executarea acestor proceduri nu lăsaţi ca atenţia sa va fie distrasa de la acţiunea pe care o executaţi. Faceţi efortul de a va concentra asupra vârfurilor degetelor si printr-un susţinut efort interior încercaţi sa va sugeraţi ca va îndreptaţi energiile către ele. Nu încercaţi sa executaţi procedurile care vor fi descrise dintr-o data. Perfecţionaţi-vă in timp, lent, căci numai aşa se poate atinge efectul scontat al acţiunii întreprinse. In mod practic procedurile sunt accesibile tuturor, insa fiecare persoana si le va însuşi in maniera proprie, atât ca durată de timp cât şi ca rapiditate si ca rezultat al acţionărilor sale. De aceea trebuie sa aveţi multa răbdare si sa depuneţi sârguinţa de la bun început; învăţarea metodei presupune un efort constant, constructiv, destul de extenuant, mai ales in etapele de învăţare, insa acest efort va fi răsplătit atunci când veţi aduce satisfacţii si sănătate dumneavoastră si celor din jur. Doar după ce sunteţi convins ca acţiunea executata de dvs. este corecta, ca va putea fi resimţita de pacient, ca ii produce o reala senzaţie de uşurare prin îmbunătăţirea stării generale de sănătate o sa puteţi trece la şedinţe care sa fie îndreptate direcţionat către anumite organe. Faceţi ca mişcările dvs. sa nu mai necesite nici un fel de încordare mentală specială, ca ele să devină automate, ritmice si continue pe o durat a de 10-15 minute. După ce învăţaţi si executaţi foarte corect aceste proceduri puteţi trece la şedinţe de durată, in care o sa începeţi sa simţiţi in mod evident legătura dintre dvs. si pacient, fără a mai conştientiza mişcările pe care le faceţi. Principalele proceduri Maseurul acţionează in timpul şedinţei asupra biocâmpului pacientului având mâinile la o distanţă de 5-10 cm de corpul sau capul pacientului. Printr-o mişcare lenta maseurul va simţi în mâini o senzaţie de căldură, uneori chiar înţepături în vârful degetelor. Cu timpul, datorită experienţei, maseurul va începe sa perceapă diferite stări de iradiere a corpului pacientului pe diferite puncte si va învăţa sa descifreze informaţia pe care organismul uman o transmite in mediul înconjurător. Pentru început este suficient daca pacientul va simţi căldura mâinii dvs. Puteţi începe antrenamentele si pe propria persoana. Ţineţi mana cu palma întoarsă in aşa fel încât ea sa fie deschisa si îndreptata spre corpul pacientului, cu degetele intr-o uşoară flexie. Mâinile se ţin lejer, fără nici o încordare voită, dar prin concentrarea care se face asupra lor ele nu pot fi nici total destinse. Fixaţi atenţia asupra vârfurilor degetelor dvs si doriţi-vă intens, chiar printr-o sugestionare verbala şoptita, sa iradiaţi forţă şi bine. Începeţi executarea unei mişcări line, plutitoare a mâinilor de-a lungul corpului pacientului, la început de sus in jos (podul palmei îndreptat in jos), apoi in sens invers de jos in sus. Deasupra capului pacientului mâinile aproape ating (distanta dintre ele ajunge la aproape 2-3 cm), se executa o uşoara răsucire si palmele încep sa alunece din nou in jos. Aceasta mişcare trebuie însuşita temeinic, ea fiind baza de pornire pentru toate procedurile ulterioare. Cu cat o exersaţi mai mult si devine un automatism, cu atât începeţi sa simţiţi legătura cu pacientul. Va puteţi imagina situaţia ca si cum aceste 43

mişcări le-aţi executa in apa; apa opune o anumita rezistenta, in acelaşi timp dând si senzaţia de elasticitate a mişcării, dar nepermiţând o deviere brusca de la traseul propus. De regula, prin aceasta procedura se începe şedinţa; este o procedura in care nu exista un contact fizic strict intre maseur si pacient, dar se creează legătura dintre cei doi. Mişcările se vor executa atât pe partea din fata cat si pe cea din spate a pacientului. Antrenamentul acestei mişcări se va face temeinic, întrucât execuţia corecta si eficienta a acestei proceduri va determina desfăşurarea în continuare a şedinţei. Alta procedura pe care trebuie s-o exersaţi foarte bine si cu care se face deschiderea şedinţei de interacţionare este cea sub forma de „intersecţii” – „ochiuri”. Execuţia acestor mişcări se începe pe deasupra capului pacientului, continuându-se dea lungul corpului până in partea inferioara a bustului. Mâinile intr-o stare de relativa relaxare sunt îndreptate cu vârful degetelor către pacient; degetele sunt uşor îndoite. Începând de la creştetul pacientului, prin mişcări de intersectare (petrecere a mâinilor una deasupra alteia), cu gesturi de alunecare lina, la o distanta de corp de 10-12 cm, se parcurge traseul până in regiunea lombara (şalelor), la care se executa mişcarea de modificare a direcţiei, înapoi către creştetul pacientului. Si aceste mişcări se efectuează atât in fata cat si in spatele persoanei supuse tratamentului. Cele doua mişcări - proceduri descrise mai sus poarta denumirea comuna de mişcări de difuzare a energiei si stau la baza metodei profilactice. Prin simpla lor executare, efectuata corect si cu răbdare, maseurul reduce starea de oboseala a pacientului, se face o reglare a tensiunii arteriale, se îmbunătăţeşte regimul de somn, pe scurt, se îmbunătăţeşte radical starea generala a pacientului. Difuzarea energiei este o parte componenta a fiecărei şedinţe de tratament; după executarea acestor proceduri, organismul pacientului este deja pregătit pentru recepţionarea şedinţei de tratament propriu-zis. Acest proceduri ridica tonusul general, mărind capacitatea de lucru a organismului pacientului. In timpul masajului fără contact pacientul poate adopta trei poziţii; in picioare, şezând sau culcat. Decizia care se va lua privind poziţia pacientului va fi luata de masor in funcţie de mai mulţi factori: boala pe care o tratează, particularităţile individuale ale pacientului, dispoziţia sufleteasca a pacientului etc. Când poziţia aleasa pentru pacient va fi in picioare, acesta va sta relaxat, cu mâinile lăsate pe lângă corp, ca intr-un fel de poziţie „pe loc repaus”. In poziţia şezând mâinile pacientului vor fi relaxate, aşezate pe genunchi, cu palmele îndreptate in sus. Pentru poziţia culcat nu se dau indicaţii speciale dar este absolut obligatoriu ca pacientul sa caute sa găsească o poziţie optima in care sa evite orice fel de încordare si care sa-i dea starea de relaxare. Locul si poziţia terapeutului sunt determinate de procedura aplicata – in fata, in spatele sau in lateral de pacient. Nu exista o ora speciala la care se recomanda executarea şedinţelor; daca şedinţa se executa corect, orice ora aleasa va fi buna. 44

Şedinţa se începe prin procedurile de difuzare a energiei; prin aceste mişcări se cuplează organismul pacientului la legătura cu terapeutul si îl aduce intr-o stare de receptivitate activa. Durata de executare a fiecărei proceduri va fi de 2-3 minute, la fiecare şedinţa procedurile repetându-se in aceeaşi ordine; durata medie a unei şedinţe este de 10-15 minute, dar ea variază in funcţie de cazul tratat si de pacient. La terminarea şedinţei prin masaj fără contact este obligatorie executarea unui masaj de contact a cutiei toracice si a părţii superioare a spatelui. Mişcările de masaj tradiţional se executa simultan pe spatele si pieptul pacientului, in sensul acelor de ceasornic. Orice şedinţa trebuie finalizata cu aceste mişcări ale masajului tradiţional; ele stimulează activitatea inimii. A timusului, duc la aport fizic sporit de sânge in partea superioara a plămânilor, întrerup intr-un mod lent, delicat, legătura creata intre terapeut si pacient. După ce se însuşesc temeinic, aproape de starea de automatism, mişcările de difuzare a energiei, se trece la învăţarea celorlalte proceduri care se executa in timpul tratamentului. Mişcările de presare - constau intr-o îndepărtare si apropiere a mâinilor in plan orizontal; palmele se găsesc la o distanta de 10-15 cm una fata de alta, cu degetele îndreptate spre pacient; palmele terapeutului se apropie si se îndepărtează intr-o mişcare de îmbinare si dezbinare, ca si cum ar întinde un fir nevăzut pana la o distanta de 3-5 cm; in funcţie de necesitate, şedinţa se repeta continuu pe o perioada de 5-10 minute. Mişcările sabie – sunt o varianta a mişcării de presare; pentru aceasta mâinile se afla in poziţie orizontala, de exemplu la nivelul umerilor pacientului, palmele sunt îndreptate in jos, degetele întinse către corpul pacientului; se executa mişcări line de îndepărtare si apropiere a mâinilor cu amplitudine de 5-7 cm, trecând la nivelul umerilor pacientului. Mişcarea de extracţie este o mişcare circulara cu degetele in jurul locului bolnav; in timpul aplicării procedurii degetele mâinii sunt adunate in mănunchi, făcându-se mişcări de apropiere ai de depărtare de locul bolnav, in plan perpendicular. După ce sau executat 5-6 mişcări circulare, degetele sunt îndepărtate de locul in care se aplica procedura pana la o distanta de 7-10 cm si se face o mişcare fina de scuturare a lor. Mişcarea de dirijare a energiei se realizează printr-o acţiune a mâinilor dirijata de direcţia dorita, perpendicular fata de o anumita porţiune a corpului. Mişcarea necesita cu obligativitate stabilirea legăturii dintre pacient si terapeut (dacă, in poziţie nemişcata, mâinile terapeutului simt radiaţiile date de corpul pacientului, care ii apar ca o manifestare a stării de răspuns – frig sau căldură, înţepături, furnicături in extremităţile degetelor). Mişcarea de pompare – se executa cu ambele mâini aduse in partea din fata a corpului pacientului. Mâinile au podul palmei îndreptat in sus; mişcarea începe sa se execute de la nivelul plexului solar pana in dreptul bărbiei, unde se face o răsucire semi-brusca, podul palmei se îndreaptă in jos, începând coborârea inversa. Prin 45

procedura de pompare se poate induce si o descărcare energetica, care se va face la modificarea direcţiei de mişcare a mâinilor, printr-o scuturare energica a mâinilor intr-o parte. Mişcarea perie se executa cu mâinile ce degetele foarte încordate pentru a căpăta poziţia unei aparente gheare ce efectuează o mişcare ce ar sugera perierea locului bolnav. Mişcarea de lipire – se executa la o distanta de 7-10 cm de corpul pacientului, timp in care degetul mare se uneşte cu degetul arătător si mijlociu, ca si cum ar lipsi ceva. Mişcarea de presărare a sării - după cum arate denumirea, degetele mâinii executa o mişcare in care degetul mare trece pe rând peste toate celelalte degete foarte fin, intr-o maniera in care se sugerează presărarea. Toate procedurile descrise mai sus compun baza masajului fără contact. Pentru deprinderea iniţiala este bine sa efectuaţi următorul exerciţiu; imaginaţi-vă ca intre palmele dvs. îndepărtate la o distanta de 5-8 cm ţineţi o bila elastica. Încercaţi sa simţiţi căldura care se degaja de la o palma la alta. Începeţi o mişcare de apropiere si îndepărtare a palmelor, ca si cum aţi presa aceasta mingiuţă elastica. De la amplitudini de îndepărtare mici (3-4 cm) ajungeţi in timp sa resimţiţi aceleaşi senzaţii si de la o distanta de 20-30 cm de îndepărtare a palmelor una de alta. După ce un timp ati exersat sistematic aceasta mişcare cu dumneavoastră puteţi trece la însuşirea principalelor proceduri ale masajului fără contact. Ceea ce trebuie reţinut este ca masajul bioenergetic nu are de fapt nişte reguli speciale; noi am propus aici masajul după Djuna Davitaşvili, insa fiecare persoana are un potenţial propriu, capacităţi unice, pe care va învaţa sa si le folosească singura in mod optim, intr-o maniera originala. Masajul bioenergetic se poate face si independent, insa combinat cu masajul clasic este si mai benefic

46

VII. BALNEOTERAPIE Balneologia: ştiinţa care se ocupa cu descoperirea, studiul complex si aplicarea in practica medicala a factorilor naturali: ape minerale, nămoluri, gaze terapeutice etc. Balneoterapia = terapia prin întrebuinţarea acestor factori naturali (ape, nămoluri, gaze etc.) Fizioterapia este o terapie cu ajutorul agenţilor fizici (aer, lumină, apă, electricitate etc); are caracter atât profilactic cât si curativ. Balneofizioterapia este o ramura a medicinii generale ce foloseşte in scop terapeutic agenţii fizici naturali sau artificiali. Cuprinde: masaj si reflexoterapie, kinetoterapie, hidroterapie, helioterapie (helios = soare), talazoterapia (thalassa = mare; valuri), balneoterapia, electroterapia. Homeostazia – reprezintă starea de echilibru si de autoreglare instalata intre diversele procese fiziologice ale organismului uman; este influenţata prin trei cai: - calea nervoasa – prin arcul reflex; - calea neuroendocrina – prin sistemul nervos vegetativ si glandular; - calea umorala – prin intermediul metaboliţilor tisulari (vitamine). Excitantul extern poate determina efecte diferite pentru subiecţi diferiţi; de aceea se poate spune ca trebuie avut mai degrabă in vedere pacientul in particular decât boala in general. Hidroterapia - terapia prin intermediul apei (fie simpla fie combinata cu alte substanţe); factorul sau cel mai activ este cel termic. Factorul termic si cel mecanic influenţează terminaţiile nervoase ale pielii, transmiţând semnale la creier ce elaborează la rândul său răspunsuri sub forma reflexelor. Crioterapia (frigoterapia) metoda de hidrotermoterapie bazata pe acţiunea excitantului termic rece la temperaturi sub 0 grade sau foarte apropiate de temperatura de îngheţ; metoda necesita indicaţii corecte, precauţii si o cunoaştere foarte buna a tehnicii. Termoterapia este terapia care foloseşte factorul termic cald, intre 45-80 de grade prin intermediul căldurii (45-80 grade), apa sub forma de aburi (sauna, împachetări cu parafina, cu parargil etc.). Băile sunt proceduri de hidrotermoterapie. In funcţie de temperatura lor, ele se clasifica in: 47

- bai reci (sub 20 de grade); - răcoroase (21-33); - neutre (34-35) temperatura de indiferenţă a apei; - calde (36-40); - fierbinţi (40-45); peste 45 grade: insuportabile . Baia de nămol: este o metoda de balneoterapie cu aplicarea generala, bazata pe acţiunea cumulata a excitantului termic, mecanic (presiunea hidrostatica) si chimic (compoziţia nămolului). Cura de nămol se recomanda a se face maxim una la fiecare 24 de ore, cel puţin 12 bai/an. Nămolul conţine substanţe active ce pătrund prin canalele pielii până la nivelul hipodermului si dermului de unde sunt preluate de sânge prin reţeaua capilara sub forma de substanţe coloidale in decurs de 24 de ore, declanşând fenomene imunologice in organism. Este indicata in afecţiuni reumatice (boli reumatismale degenerative cu localizare articulara si abarticulara), afecţiuni musculo-ligamentare si osoase, rahitism, afecţiuni respiratorii, afecţiuni ginecologice inflamatorii cornice (cu avizul medicului specialist) etc. Cura de nămol la Techirghiol: - nu mai mult de o şedinţa/zi; se face mai întâi expunerea la soare cam de 20 minute pentru a pregăti corpul; ne ungem apoi cu nămol in strat cat mai subţire, numai pana la gât; nămolul se usucă; când începem sa transpiram intram in lac; putem face o uşoara gimnastica in apa, înot, stăm in apa cam ½ - 1 ora; ieşim, ne uscam; putem face un duş; după ce ne uscam la soare stăm la umbra 15-20 minute ca sa ne revină pulsul/tensiunea la normal. Ideal: o cura de 12 zile pe an; pentru rezultate: minim 6 şedinţe. Sovata – cura cu nămolul negru de stejar La Sovata: 500-600 m altitudine; climat sedativ; avem lacul Ursu, helioterm, cel mai mare de acest gen din lume si singurul din Europa; adâncime 17 m. Compoziţia chimica a apei: unicat mondial - multistratificat: fiecare strat are o alta compoziţie chimica, amplificând radiaţia soarelui in mod diferit;; stratul superficial are temperatura de afara; pe măsura ce se înaintează in profunzime este din ce in ce mai cald, astfel încât pe fundul lacului apa poate ajunge si la 90 de grade. Nu sunt izvoare termale; din punct de vedere al compoziţiei straturile de apa nu se schimba in decursul anului; apa de ploaie rămâne la suprafaţă, apoi se varsă in alt lac vecin (Aluniş). Cura in aceasta zona este foarte recomandata: fie natural, in perioada 1.07-15.09, in lac; fie in bazele de tratament special amenajate. In aceeaşi zona se afla si lacul Negru; de aici se extrage nămolul negru de stejar, recomandat in special pentru afecţiuni ginecologice.

48

Helioterapia – terapia prin intermediul expunerii la soare (helios = soare). Baia de soare (helioterapie; plaja) – expunerea totala sau parţiala a corpului la actiunea razelor solare directe si a aerului. Plaja se poate face oriunde este soare. Iradiatia solara cea mai intensa este la mare, datorita fenomenului de reflexie favorizat de apa si nisipul plajei si la munte datorita lipsei nebulozităţii si prezentei stratului de zăpada. Mod de acţiune: efectele cumulate ale razelor ultraviolete (chimice), infraroşii (calorice) si luminoase in contextul caracteristicilor unui anumit climat. De regula, helioterapia este asociata cu aeroterapia (baia de aer) si talasoterapia (baia in mare) sau baie in lacuri, râuri, ştranduri, piscine. Sub acest aspect se adaugă si efectele termoterapiei contrastante (cald-rece), cu solicitarea mecanismelor de termoreglare in ambele sensuri (termoliză1 - termogeneză2). Helioterpia este un tratament solicitant pentru organism si trebuie făcuta cu avizul medicului. Helioterapia la mare – tehnica de aplicare: expunerile la soare se fac progresiv, ca suprafaţa de piele expusa si durata. Perioada cea mai indicata este intre orele 7-11 a.m.; după acest interval de timp razele ultraviolete cresc in intensitate si concomitent cu infraroşiile (calorice) apar si condiţii favorizante pentru accidente. Expunerile la soare se vor intercala cu perioade de odihna egale, la umbra. In cazul in care nu exista contraindicaţii se vor intercala si scurte imersii in apa. Orientativ: se poate începe cu baia de aer de 10 – 15’ (odihna sub cort), urmata de expunerea la soare: 10’ faţă si 10’ spate, urmate de o scurta baie in mare de 5’, ştergerea cu prosopul, schimbarea costumului cu unul uscat, odihna sub cort 10’ după care totul se repetă. Pentru o persoana care vine pe plaja la orele 7-8 a.m. durata totala a primelor doua zile poate fi o ora. In zilele următoare expunerea la soare creste cu 10’, apoi cu 15’-20’-30’. Pentru cei cu surmenaj fizic si intelectual expunerile al soare vor fi mai scurte, capul va fi protejat cu o pălărie de soare, indiferent de vârsta. Pomezile grase pentru piele nu sunt indicate. Durata expunerii descreşte proporţional cu creşterea orei la care se merge la plaja, respectiv: cu cât mai devreme, cu atât expunerea poate fi mai lunga, cu cât e mai aproape de prânz, cu atât durata va fi mai scurta. Persoanele care nu au făcut o pregătire înainte de a pleca la mare (expuneri la soare in localitatea de reşedinţa) nu trebuie sa depăşească durata totala de expunere de 60’ in primele 4-5 zile. După acest interval de timp durata expunerii la soare poate fi crescuta, dar un total de 2 h-2 ,1/2 h prin expuneri intercalate de odihna la umbra si bai in mare este suficient. Menţiune: efectul ultravioletelor asupra pielii (eritemul) apare după o perioada de latenta de 4-6 ore de la terminarea plajei. Datorita brizei marii, care răcoreşte in 1

Termoliza= pierderea de căldura; mecanisme prin care organismul se adaptează la condiţiile create de creşterea temperaturii mediului ambient. Hidrotermoterapia calda mobilizează organismul uman in sensul declanşării mecanismelor de termoliza (vezi si termoreglarea). 2 Termogeneza = producere de căldura; mecanisme prin care organismul se adaptează la condiţiile create de scaderea temperaturii mediului ambient. Hidrotermoterapia rece mobilizează organismul uman in sensul declanşării mecanismelor de termogeneză.

49

permanenta pielea, supradozarea nu este sesizata. Astfel, in cazul nerespectării parametrilor indicaţi de medic, pot apărea incidente si accidente ca : arsuri de diverse grade, insolaţii, crize de tetanie etc. Pentru ca organismul sa răspundă adecvat solicitării complexului de factori, pe care in însumează helioterapia, sunt necesare unele precauţii; efectuarea unui consult medical general pentru depistarea contraindicaţiilor posibile, in condiţii de sănătate aparenta; respectarea orelor de somn si evitarea consumului de băuturi alcoolice, mic dejun uşor dimineaţa, evitarea alimentaţiei, cat si a consumului exagerat de lichide pe plaja. Indicaţii: profilaxie la copii si adulţi (staţiunile de litoral maritim). Precizare: băile de soare sunt indicate in general copiilor încă din primele luni de viata, cu unele precauţii (vezi ultravioletele). Tratament curativ la copii: afecţiuni otorinolaringologice si traheobronşice, rahitism, hipofuncţii endocrine etc.; la adulţi: astmă alergic, traheobronşite, afecţiuni ginecologice cronice, hipofuncţii endocrine, unele afecţiuni dermatologice etc. Contraindicaţii; cancer (indiferent de tratament prealabil efectuat si de starea generala bun actuala); TBC pulmonar, afecţiuni reumatismale inflamatorii, in faza activa, hiperfuncţii glandulare (hipertiroidii, hiperfoliculinie etc.), insuficienta cardiorespiratorie, ateroscleroza sistemica in faza avansata, hipertensiune arterial in stadii înaintate, nevroza astenica, boala ulceroasa, epilepsie etc. Balneoterapie – staţiunile balneare Staţiunile balneare se clasifica in principal după climatul lor: - cu climat excitant (litoral, staţiuni la mare altitudine - 2000 de m); - cu climat sedativ (regiune de deal, submontane); - cu climat neutru dar cu efect sedativ. Bioclima sedativa (de cruţare) se caracterizează printr-o solicitare de mica intensitate a sistemului nervos central si vegetativ si a glandelor cu secreţie interna: Felix, Buzias, Sangeorz – Bai, Bazna, Sovata, Slanic-Prahova, Calimanesti, Caciulata, Olanesti, Herculane, Govora. Bioclima excitant – solicitanta se afla la: a) climatul alpin de mare altitudine (1000-2000 m) – pentru astm bronşic, refacere după pneumonii, anemii (favorizează hematopoieza); b) litoral si stepa Bărăganului (Amara, Lacul Sărat; întreg litoralul Marii Negre). Staţiunile subalpine: Vatra Dornei (808 m altitudine), Borsec (900 m), Slanic Moldova, Tuşnad, Covasna, Sinaia, Cheia, Predeal, Azuga, Buşteni – pentru rahitism si tulburări de creştere la copii; contraindicate in tulburari cardiace, afecţiuni cardiovasculare grave (preinfarct). In stepa: bai de aer, de soare, nămol, apa – doar vara. Litoralul are o bioclimă solicitanta a sistemului nervos central si vegetativ si a activităţii glandelor si activează intens procesele imuno-biologice si de depunere a calciului in oase. Este recomandat in afecţiuni ale aparatului locomotor, sistemului 50

nervos periferic, rahitism, osteoporoza, tuberculoza nepulmonara, sterilitate, reumatism. Este contraindicat in tuberculoza pulmonara activa, orice afecţiune in faza acuta, ulcer acut, hipertiroidie, nevroze grave, afecţiuni cardiovasculare grave. Cure naturale se pot face pe tot litoralul, inclusiv Techirghiol, si in statiuni cu ape sărate: Bazna, Sovata, Lacul Sărat, in cele cu ape minerale sărate: Govora, Bălţăteşti, Slănic Moldova. Cura balneara poate fi: - in primul rând preventiva si de refacere; - curativa (afecţiuni uşoare); - sau ca tratament in pentru afecţiuni declarate. O cura balneara trebuie sa dureze 12 – 18 zile, chiar mai mult in unele cazuri. După cură, organismul trece printr-o perioada de criza balneara – care reprezinta răspunsul organismului prin modificări vegetative progresive.

51

VIII. ELECTROTERAPIE Electroterapia este terapia care foloseşte ca agent fizic terapeutic curentul electric. A. Terapia cu curent electric de joasa frecventa 1. Curenţi diadinamici Prin intermediul unui strat hidrofil se aplica doi electrozi (unul pozitiv si unul negativ) prin care trece un curent de joasa frecventa ce variaza intre 50 si 100 Hz. Procedura presupune un ciclu cu durata de 15 minute in trei faze a cite 5 minute fiecare: a) curent difazat; b) curent monofazat; c) curent ritmic sincopat. Polul activ este cel negativ (-); el se va simţi mai intens pentru ca acolo se acumulează NaCl iar la cel pozitiv, NaHO. Pacientul trebuie atent supravegheat întrucât se pot produce iritaţii tegumentare si chiar arsuri. Curenţii diadinamici produc o creştere circulatorie locala si se mizează pe o creştere de metabolism local. 2. Trőbert – curenţi de 50 Hz invariabili Se folosesc electrozi mici si polul negativ se pune direct pe punctul dureros. Aceasta procedura durează 15 minute si are efect anesteziant. Daca stratul hidrofil este prea gros, intervine riscul unei arsuri. 3. Curenţi galvanici – sunt curenţi continui unde polul pozitiv este anesteziant (activ). Se poate face de-a lungul traseului unui nerv. Când se pune substanţa hidrofila, se produce ionoforeza (ion pozitiv la polul pozitiv, ion negativ la polul negativ); intensitatea este de ordinul miliamperilor. B. Terapia cu curent de medie frecventa electrostimulator – curenţi interferenţiali cu frecventa de 10.000 – 30.000 Hz. Se lucrează cu patru electrozi aşezaţi in cruce. C. Terapia cu curent continuu 1. Curenţi de înalta frecventa cu unde scurte 2. Diapuls – emite in pulsaţii Se folosesc doi electrozi mari protejaţi de sticla sau de plastic si poate fi apropiat sau depărtat de stratul protector; când e apropiat produce efecte de suprafaţa iar când e depărtat produce efecte de profunzime. Electrozii trebuie sa fie paraleli iar ţesutul uman sa fie la mijloc. Aparatul poate lucra pe trei puteri diferite cu efecte diferite: 52

- unde slabe (reci); - unde medii (calde); - unde puternice (fierbinţi). Efectul caloric este mai mare in grăsime si in os. La persoanele vârstnice are efect antiinflamator (in anexite, reumatisme) Terapia cu ultrasunete Radiostatul are un corp activ ce are înglobat un cristal piezoelectric si un cablu de înalta tensiune ce rezista la înalta frecventa. Ultrasunetele nu se propaga prin aer ci doar prin mediu dens. Se lucrează cu c.a. cu frecventa de 80.000 – 100.000 Hz. Terapeutul poarta mănuşi de bumbac. Se unge tegumentul cu gel, se aplica traductorul pe piele, fără goluri de aer, se reglează puterea si US trec din traductor in ţesutul uman. Puterile mici, de 0,2-0,4 W, produc efecte reversibile. Puterile de 0,6 W au efect maxim. Puterile de 0,8-1 W au efect ireversibil. US se propaga si prin apa - se folosesc la răni, arsuri, etc. Fototerapia (terapia cu lumina) foloseşte raze ultraviolete la intensităţi mici si timpi mici; cu maxima precauţie in calculul biodozei. Se folosesc ochelari speciali de protecţie. Laserul Laser: acronim in limba engleza de la light amplified by the stimulated emission of radiation Laserul terapeutic: LLLT- Low Label Laser Therapy Energia fotonilor emişi de aparat măreşte capacitatea de regenerare a ţesuturilor. Parametrii de lucru se aleg in funcţie de tipologia afecţiunii si a pacientului; la persoanele supraponderale si/sau cu tenul închis (brunete) se folosesc puteri mai mari; la afecţiunile acute, recente, puteri mai mici iar la cele vechi, cronice, puteri mai mari. In lucrul cu laserul se delimitează zona ce trebuie tratata si se lucrează pe puncte, cu sonda poziţionata perpendicular, câte 5-25 de secunde pe fiecare punct, timp de 5-10 minute pentru toata zona. La sfârşit, se netezeşte zona. Bioptronul Foloseşte lumina filtrata; nu pătrunde mai mult de 3 mm. in derma.

53

IX. APITERAPIE Apiterapia este terapia cu produse apicole. Mierea –este singurul produs dulce cu calităţi datatoare de viata care nu se găsesc in nici un alt aliment. In timp ce zaharul trebuie sa fie supus unui proces de invertire in organism, in cazul mierii, acest proces a fost efectuat deja de către albina, cu ajutorul secreţiilor salivare glandulare. Mierea conţine: monozaharide direct asimilabile (levuloza si dextroza), minerale, fier, clor, potasiu, calciu, sodiu, fosfor, aluminiu, magneziu, vitamine, enzime, hormoni, inhibine (= antibiotici naturali) etc. Ea umple toate golurile care ar putea apărea in hrana zilnica, susţine si întreţine starea de sănătate a organismului. Mierea se asimilează uşor si repede. Ea nu are aşadar nici un element chimic comun cu zaharul. La mierea matura procentul de apa trebuie sa fie de maxim 18%. Mierea matura are ardere completa; in procesul de metabolizare nu necesita nici o prelucrare din partea organismului uman. Densitatea mierii este mai mare decât a apei; cu cat densitatea ei este mai mare, cu atât mierea intra mai mult intr-un proces natural de cristalizare care-i conserva calităţile. Este tonic muscular; prin arderea ei rezulta apă, energie si dioxid de carbon; nu îngraşă. Din punct de vedere medical, mierea este recomandata in diverse afecţiuni; in cazul copiilor: fixează calciul. Ceara – este o substanţa grasa; albina consuma cam 10 kg de miere pentru a produce 1 kg de ceara(=vitamina A condensata). Ceara se poate consuma sub forma de fagure cu miere; este folosita in fabricarea unor creme cosmetice, împotriva arsurilor, in creme depilatorii (ceara si colofoniu-sacâz); căpăcelele de la fagure (conţin şi fracţiuni de propolis) – pot fi mestecate in afecţiuni respiratorii. Polenul – conţine absolut toate vitaminele si complexele vitaminice, proteine (aproximativ de 5 ori mai multe decât carnea) si toţi aminoacizii (esenţiali si neesenţiali). Este foarte benefic intr-o multitudine de afecţiuni: in terapia anemiei, a stărilor de slăbire, convalescenţă, inapetenţă, este un foarte bun protector hepatic. Se administrează in timpul meselor; trebuie mestecat foarte bine si dizolvat încă in gura, prin intermediul salivei bucale; in perioade critice se iau cate 2-3 linguriţe pe zi; cura cu polen va dura cam o luna, apoi pauza; nu se fac mai mult de 2-3 cure cu polen pe an. Păstura – este polenul prelucrat natural de către albina; are proprietăţi net superioare polenului, insa este destul de greu de recoltat, si in cantităţi foarte mici; este 54

cea mai buna protectoare si reconstructoare a ficatului; combinata cu propolisul are rezultate extraordinare si in hepatita B sau C. Se consuma cam ½ linguriţa pe zi. Foarte eficienta, pe lângă celelalte afecţiuni mai uşoare, in hepatite si in scleroza multipla. Propolisul – este produsul natural cel mai apropiat de panaceu. Compoziţia sa este încă insuficient elucidata. Este cel mai puternic antibiotic natural cunoscut; este restructurant si regenerator celular (vindeca răni interne si externe), antitumoral, inhibând înmulţirea celulara haotica. Conţine o serie întreaga de elemente foarte rare. Reglează metabolismele intime celulare; conţine foarte multe elemente/uleiuri esenţiale (printre care si substanţe antibiotice naturale ale plantelor, seva din muguri, exina etc.). Poate fi folosit: - sub forma pura, in stare bruta, ca atare; se pot face bobiţe de mărimea unui sâmbure de vişină si păstrat in miere de salcâm de obicei, ermetic – se consuma câte o bobiţă pe zi; si sub forma de cataplasme pe răni, bătături, furuncule; - cel mai adesea sub forma prelucrata: tinctura de propolis (cu o concentraţie de 30% + alcool natural din cereale de obicei). La adulţi: 20 picături/zi dizolvat in apa, lapte, ceai; daca afecţiunea este mai grava doza poate fi uşor mărita; la copii: 3-5 pic/zi; preadolescenţi: 10-15 picături/zi etc. Foarte eficient in giardia, cel mai eficient in candida; singurul remediu cu adevărat in paradontoză (trebuie supt sub forma pura; atenţie mare sa nu adoarmă cu el in gura, căci este caustic; trebuie dizolvat); pentru întărirea imunităţii; in infecţii ascunse. Se recoltează foarte greu si in cantităţi foarte mici; de aceea – sub forma de tinctura. Cel din comerţ: mare atenţie sa scrie pe sticluţa pentru uz intern. Lăptişorul de matcă – produs glandular al albinei, secretat de glanda hipofaringiana din creierul albinei; îl secreta doar albinele tinere, sub 12 zile; cu el se hrăneşte doar matca. Intensifica activitatea hormonala, reuşeşte sa întinerească permanent celulele. O albina, vara, trăieşte 45 zile, iar iarna 2-3 luni; matca trăieşte aproximativ 6 ani si depune zilnic 1500 oua, adică dublul greutăţii ei - lăptişorul cu care se hrăneşte este foarte eficient împotriva uzurii si in activitatea hormonala intensa. Lăptişorul reglează foarte bine activitatea hormonala: pentru fete, la pubertate, pentru copii in convalescenta, sportivi; când începe sa apară o uzura a organismului: pentru întinerire; in premenopauza si menopauza: tratament de prevenire a osteoporozei. Combinat cu apa distilata: in cosmetica, sub forma de masca. Sub doua forme: - pura: de la recoltare pana la începerea administrării se tine in congelator; când începe sa fie administrat: se tine in frigider; o bobiţă mica (mărgeluţa), sublingual, pe nemâncate; cura cu lăptişor: 2-5 grame, apoi pauza; - prelucrata: fiole sau drajeuri (amestecat cu glicol). 55

Mierea + propolis + cura cu oţet de mere si miere: tratament preventiv pentru osteoporoza (cura - pauza; cura - pauza); medicaţia clasica pentru osteoporoza: Ca + D3, Alfa D3; pentru osteopenie: Miacalcic (= calcitonina sintetica de somon); in osteoporoza declarata: Fosamax – risc de ulceraţii esofagiene. Este mult mai eficienta tratarea osteoporozei prin produse apicole, naturale. Cura cu oţetul de mere şi miere – cura după dr. Jarvis. Oţetul se face din suc natural de mere combinat cu miere: fermentat; conţine magneziu, potasiu, calciu, fluor, brom, iod etc. Este un reglator metabolic. Se administrează cate doua linguriţe oţet + 1-2 linguriţe de mire; amestecate binebine, intr-o cana cu apa (1-3 ori pe zi); persoanele sănătoase: poate fi administrat oricând; la cele cu probleme digestive: la ¼ h după masa; la cele cu ulcer activ: nu se administrează. Dizolva calciul si uraţii din articulaţii; pentru rinichi este foarte bun; reglează echilibrul acido-bazic, metabolismul grăsimilor, scade colesterolul si acidul uric; foarte bun pentru cei cu tendinţe de depuneri calcice, cu guta, cu infecţii renale; indirect: pentru slăbit; este un excelent energizant pentru omul sănătos. Fabricarea oţetului de mere si miere: mere spălate, cântărite, rase cu totul pe răzătoarea mare sau zdrobite; 1 kg mere/2 l apa – 150 g miere /1 l apa; se pun intr-un butoiaş descoperit si se lasă sa fermenteze la o temperatura de minim 24 de grade; după doua săptămâni: strecurat, stors prin tifon; sucul – evaluat la loc; la fiecare litru de suc se pun 50 g de miere; se pune sucul intr-un butoiaş legat cu tifon la gura de data aceasta; începe faza a doua de fermentaţie, când cidrul rezultat după prima faza, uşor alcoolic, se lasă sa fermenteze 40-60 de zile, in funcţie de temperatura. Când procesul e gata: deasupra se formează ca o membrana de 2-3 cm, gelatinoasa si lichidul este limpede; se da membrana la o parte, se trage cu furtun in alt vas, trecându-se chiar prin tifon; după doua săptămâni se poate folosi; are o tărie de 4-7 grade; timp de doi ani isi păstrează calităţile; cantitatea de miere folosita: 150 g - maxim 300 g /litru. Apilarminul – este triturat de larve de trântori, cu o zi înainte ca larva sa fie căpăcită; conţine lăptişor şi un precursor hormonal masculin; pentru sportivi, culturişti (pentru creşterea masei musculare), pentru persoanele cu probleme de dinamica sexuala/activitate hormonala masculina. In cazuri speciale poate fi folosit si de către femei, dar, in general, este un produs destinat bărbaţilor. Veninul de albine – se foloseşte in toate cazurile in care imunitatea organismului trebuie crescuta: in reumatisme, in boli antiimune, in spondilita, poliartrita reumatoida, in scleroza multipla; este radioprotector. Se poate administra sub trei forme: - înţepături naturale; se folosesc albine tinere; se face mai întâi testul daca pacientul este alergic: o înţepătura la glezna; chiar daca este alergic, nu va fi 56

-

foarte afectat; daca nu este alergic: va avea un uşor edem 1- zile; după ce trece reacţia: in funcţie de afecţiune, se va urma schema 1 înţepătura mai multe zile, apoi 2x2, 3x3, 4x4, 5x5, 6x6 stagnare in platou mai multe zile, apoi scădem progresiv; pauza; se repeta; numărul maxim de înţepături admise intr-o singura şedinţa: 12; înţepăturile se vor face in zona afectata de obicei; in scleroza: pe membre, antebraţ, paravertebral, in zone musculare sau articulaţii; nu pe gat, fata, abdomen sau alte zone sensibile. sub forma injectabila; unguente speciale care conţin venin de albine (ex. Apirevin etc.)

57

X. RECUPERARE MEDICALA Reumatismul poate lua doua forme: articular acut si abarticular (la muşchi). Este o boala infecţioasa declanşata de infecţia cu streptococ betahemolitic (in sânge) ca urmare a unor abcese, infecţii urinare etc., apărute cel mai adesea in copilărie. Reumatismul se poate instala la nivelul oricarui organ. Când ataca muşchii, poate genera miozita (inflamaţia muşchilor). Tratamentele moderne sunt eficiente astfel incât streptococul este înlăturat definitiv. Analize: ASLO si VSH. In reumatismul infecţios acut tratamentul cu antibiotice este obligatoriu. Reumatismul articular acut se tratează cu reflexoterapie, gimnastica, sejur in staţiuni balneare; nu se aplica masaje. Se recomanda si apiterapie pentru intarirea factorilor imunitari: cura cu tinctura de propolis: la adulţi - 20 picături de 3 ori pe zi; la copii mai mari de 6 ani – 10-15 picături; la copii mici – 3-5 picături; cura cu oţet de mere si miere; consum sporit de miere. Spondilita anchilozanta este dificil de diagnosticat din timp întrucât nu se manifesta dureros. Este mai frecventa la bărbaţi si evoluează spre anchilozarea lenta a CV. Când apar, durerile sunt vagi si localizate in zona sacro-iliaca, cervicala si a centurii scapulo-humerale, sub forma unor pusee periodice (o data la 6 luni). Inflamaţia cuprinde treptat întreaga coloana vertebrala si fie o deformează sub forma unei cocoaşe, fie ca blochează gâtul (brad). La radiografie are aspectul unui trunchi de bambus sau a unei linii de tramvai cu trei sine, ca urmare a sudurilor dintre apofizele spinoase si cele laterale. Analiza prin care se diagnostichează se numeşte SA. Tratamentul in faza incipienta consta in cura cu oţet de mere si miere si tinctura de propolis, sejur in staţiuni balneare cu lacuri sărate, soare si nămol (Amara, Lacul Sarat), cu scopul întăririi sistemului imunitar al organismului. La un nivel mai ridicat al evoluţiei bolii se aplica masaj terapeutic, gimnastica, reflexoterapie. In faza sa cea mai grava, boala anchilozează coastele si sternul ceea ce duce la insuficienta respiratorie si cardiaca. Poliartrita reumatoida este mai frecventa la femei si debutează încet, fara simptome deosebite. Se manifesta prin dureri ale articulaţiei degetului mijlociu după care se întinde la toata mina, apoi la cot, umăr, articulaţii. In faze avansate se formează noduri in articulaţii. Diagnosticul se pune in urma analizei reumatoide. Tratamentul consta in reflexoterapie si cura cu tinctura de propolis. In cazul spondilitei si poliartritei: la cea mai mica bănuiala tratamentul trebuie început; daca aşteptam confirmarea diagnosticului va fi prea târziu boala avansând mult prea mult; tratament intensiv: apiterapie, reflexoterapie, masaj terapeutic, gimnastica 58

medicala articulara; in funcţie de stadiul bolii – tratamentul adecvat: exerciţii respiratorii, masaj sedativ al cutiei toracice. Discopatiile reprezintă afecţiuni ale discului intervertebral avănd drept cauze cifozele, lordozele, coloana rectilinie, sedentarism. Tratament: masaj terapeutic de regenerare, gimnastica de întreţinere. Discopatiile netratate duc la depunerea de substanţa calcica intre apofizele laterale sub forma de osteofite (ciocuri), determinând contracţii musculare. Ele mai pot evolua si in direcţia iritării rădăcinii nervoase ce determina hipoxia nervului si in final spondiloza. Terminaţia -oza = degenerare iar –ita = inflamare. Discopatia lombara poate fi fie sub forma lombalgiei (dureri ale CV in zona lombara) fie sub forma lombosciaticii (dureri al CV in zona lombara si ale piciorului). In astfel de cazuri nu este afectat doar discul ci si ligamentele. Tratamentul alopat frecvent uzitat in astfel de cazuri si anume infiltraţiile cu hidrocortizon, deşi calmează durerile, duc in timp la sclerozarea ţesuturilor si la ruperea tendoanelor. Lombalgia (discopatia acuta) se tratează cu masaj cu gheaţă (local) si cu laser. Sunt contraindicate băile fierbinţi. Masajul terapeutic se aplica numai după ieşirea din criza iar gimnastica doar la final. Netratata, lombalgia duce la hernia de disc, apoi la parestezie sau chiar la pareza. Se manifesta prin dureri violente pe traseul nervului sciatic (in zona L5-S1, L3L4). Tratament: in prima faza doar repaus la pat; apoi, daca se ia decizia intervenţiei chirurgicale, se începe un tratament preoperator ce urmăreşte delordozarea coloanei lombare prin relaxarea muşchilor si dilatarea spatiilor intervertebrale. In timpul acestui tratament, pacientul va avea perna sub genunchi daca este aşezat cu fata in sus si sub glezne si pântece daca este aşezat cu fata in jos. Daca sta pe o parte se recomanda cu picior întins si unul flexat spre piept. Tratamentul consta in masaj cu gheata aplicat paravertebral si fesier in zona dureroasa, laser (cu efect decongestiv si antiinflamator), reflexoterapie, timp de 5-10 minute de 3 ori pe zi, in serii de 5-15 zile, de-a lungul a 56 luni. Pe măsura ce pacientul îşi revine se renunţa la masajul cu gheata si se trece la gimnastica uşoara executata din poziţia întins pe spate. Intervenţia chirurgicala consta in curăţarea sau chiar îndepărtarea discului afectat. După o astfel de operaţie este absolut necesar un tratament de recuperare având ca scop evitarea sclerozării ţesutului. Cel mai adesea un astfel de tratament se continua pentru tot restul vieţii; el consta in masaj terapeutic executat cel puţin o data pe săptămâna sau măcar doua serii de 10-15 şedinţe de doua ori pe an. Periartrita este inflamaţia ţesuturilor (bureletul si capsula) care înconjoară o articulaţie; este provocata de forţarea articulaţiei sau tendoanelor. 59

(Artrita este inflamaţia articulaţiei, arterita este inflamaţia unui vas de sânge, flebita este inflamaţia unei vene iar tromboflebita este inflamaţia venei însoţita de apariţia unui cheag de sânge). Periartrita scapulo-humerala (PSH) este cea mai frecventa dintre formele de periartrita. In prima faza, umărul este dureros. Netratata, evoluează spre faza a doua: cuprinde articulaţia iar durerea devine acuta si apare in special noaptea. In faza a treia sunt cuprinse tendoanele si muşchii iar in ultima faza are loc blocarea umărului ca urmare a depunerilor de calciu. Tratamentul este gradat in funcţie de faza de evoluţie a bolii: in prima faza - masaj terapeutic si gimnastica uşoara activa; in faza a doua – masaj cu gheata, laser, reflexoterapie si fără gimnastica; in faza a treia – masaj, reflexoterapie, gimnastica; in faza a patra – kinetoterapie pentru ruperea aderentelor, masaj de relaxare in cazul contracturilor si blocajelor, gimnastica uşoara, sejur in staţiune balneara. Tuberculoza osoasa duce la înmuierea osului prin apariţia unor fistule osoase si este adeseori urmarea tuberculozei pulmonare (bacilul lui Koch) care devine rezistenta si ataca sistemul osos. Ea poate evolua spre gibozitate (cocoaşa) datorita infecţiei cu morbul lui Pott. Tratamentul consta in kinetoterapie de echilibrare, masaj selectiv tot pentru echilibrare (excitant si relaxant), alimentaţie. După echilibrarea musculaturii se urmăreşte tonifierea musculaturii paravertebrale si abdominale. Artrozele sunt afecţiuni articulare degenerative (de uzura) caracterizate prin alterarea distructiva a cartilagiilor sau fibrocartilagiilor articulare. Ele apar datorita lipsei de mişcare, inflamaţiilor articulaţiei, traumatismelor (fracturi). Gonartroza este artroza genunchiului iar coxartroza este cea a soldului. Pot exista si forme parţiale de artroza la coloana vertebrala: cervical inferior, dorsal. Mai rar, pot apărea si la articulaţiile pumnului, umărului si gleznei ca urmare a unor fracturi sau chiar la articulaţia temporo-mandibulara. Tratamentul consta in cura cu oţet de mere si miere, lăptişor da matca, tinctura de propolis. Laser la nivelul articulaţiei, masajul pentru tonifierea musculaturii si creşterea metabolismului local; regim alimentar si controlul greutăţii; gimnastica medicala (fără greutate pe genunchi/sold etc.); gimnastica in apa, bai sau cataplasme cu tărâţe si foi de varza. La articulaţiile mici se recomanda gimnastica in apa calda iar la articulaţiile mari se poate face încălzirea acestora si cu foenul. Scolioze si cifoze Vârsta optima de începere a tratamentului: de mici; depistate la timp, pot fi corectate; la fete: pana la 24 – 25 ani; la băieţi: 26-28 ani. 60

Tratamentul de baza cuprinde: kinetoterapie (inclusiv subacvatica, înot); masajul este adjuvant, va fi un masaj selectiv pentru reechilibrarea musculaturii; in anumite situaţii poate fi adjuvanta si reflexoterapia; cura balneara, helioterapie, eventual cura cu nămol. La kinetoterapie: nu exista programe standard; trebuie conceput un program pentru fiecare persoana in parte; in general se merge pe gimnastica asimetrica. Luxaţia este deplasarea anormala a doua suprafeţe articulare care isi pierd raporturile lor normale si sunt menţinute permanent in aceasta situaţie. Luxaţia poate fi completa când cele doua suprafeţe articulare nu mai au nici un fel de contact ori incompleta (subluxaţie) când mai exista un oarecare contact intre suprafeţele articulare. O data cu ieşirea osului din articulaţie are loc si ruperea bureletului si capsulei articulare (trauma mecanica). Tratament: aparat gipsat. Tratamentul de recuperare: apiterapie de regenerare; gimnastica articulara pe membrul sanatos, reflexoterapie; dupa scoaterea aparatului gipsat: si LT; apoi masaj si gimnastica pana la recuperare. Subluxaţia congenitala de şold La fete, daca apare scolioza, trebuie verificat si şoldul, sa nu fie o subluxaţie congenitala de sold. Problema, deşi datează de la naştere, poate sa se manifeste in adolescenta, când se ia in greutate sau la prima sarcina. Daca diferenţa este de 3 cm, subluxaţia poate fi corectata prin tehnici speciale de reechilibrare si gimnastica medicala. Examenul: - pacientul cu spatele la noi; terapeutul, de la 1,5-2 m de pacient, in spatele acestuia, urmăreşte linia umerilor; daca sunt diferenţe de nivel; urmăreşte apoi vârful omoplaţilor, daca sunt mai sus sau mai jos si musculatura paravertebrala; - pacientul din profil: terapeutul urmăreşte, dintr-o parte, tangenta ceafa – umeri – fese; se urmăreşte unghiul maxim de cifoza/lordoza; - pacientul cu fata spre terapeut; acesta urmăreşte simetria claviculelor, chiar a mameloanelor si simetria soldurilor. Examenul pentru trenul inferior - pacientul in picioare: se urmăreşte linia genunchilor, plica genunchiului, bolta plantara. Când centrul de greutate este pe tricepsul sural (pe gamba avem ca o gâlmă ) – pacientul fie poarta tocuri fie are platfus. - pacientul pe canapea cu fata in sus: echilibram si relaxam soldurile; apropiem călcâiele (tălpile), pentru a vedea eventualele diferenţe de lungime; ca sa fim siguri; măsuram membrele inferioare din creasta iliaca anterioara pana la maleola interna; daca diferenţa este mai mica de 3 cm: poate fi corectata; - la genunchi: se verifica rotula (lateral si longitudinal); facem presiune sub rotula cu degetul (depistam daca este lichid); se face flexia coapsei pa bazin; daca sunt crepitaţii/cracmente: avem gonartroza in diverse stadii; pentru menisc: forţăm prin 61

rotirea gambei (in flexie la 90 de grade) faţă de coapsa; daca simţim „cârâieli/cracmente/crepitaţii” avem o afecţiune a meniscului; - când apare joc lateral avem deficienţe ligamentare. Tratament: in funcţie de gravitate: kinetoterapie; masaj terapeutic; laser terapeutic. Fracturile - constau in fisurarea sau ruperea osului. In cazul fracturilor tratamentul de recuperare incepe inca in timpul aparatului gipsat. Pacientul urmeaza o dieta cu alimente bogate in calciu; se va face masaj si gimnastica a membrului sanatos, stimulând astfel circulaţia si revigorarea somatica a membrului gipsat prin influx nervos; apoi gimnastica si cu membrul care este in ghips – contractii izometrice; daca degetele sunt libere: miscari de flexie, extensie, tot ce ne permite. Consolidarea efectiva a osului fracturat are loc intr-un interval de 6-12 luni, astfel ca după îndepărtarea aparatului gipsat este absolut necesar un tratament intensiv de recuperare ce consta in LT pe locul fracturat, masaj (mai întâi sedativ apoi excitant), gimnastica izometrica (serii de contracţii – 4- 5 sec. si de relaxare –8- 10 sec.); la scoaterea aparatului gipsat constatam ca membrul este tumefiat datorita stazei limfatice si venoase – masaj intens de decongestionare si drenaj limfatic. Prin geluiri, fricţiuni si laser se urmăreşte îndepărtarea depunerilor de calciu vicios de pe traiectul de fisura. Se mai recomanda cataplasme/bai călduţe cu tărâţe si cataplasme cu frunze de varza si tinerea picioarelor ridicate pe perna. Prepararea amestecului de tărâţe: se pune un pumn de târăţe intr-un vas cu apa; vasul se pune la fiert si se lasa apoi la racit pana la temperatura corpului; cu membrul bolnav se fac miscari in vasul cu apa si târăţe; daca nu: se strecoara si se aplica cataplasme cu tărâţele respective; compozitia se refoloseste mai multe zile, dimineata si seara inainte de culcare (doarme cu ea); este foarte bogata in vitamina B (intreg complexul de vitamine B). Se poate face si reflexoterapie. Entorsa - este o leziune traumatica articulara (capsulo-ligamentara), produsa de o mişcare forţata, brusca, ce antrenează întinderea, ruptura sau smulgerea tendoanelor sau ligamentelor fara deplasarea suprafeţelor articulare. Entorsa poate fi uşoară, medie sau grava. In formele sale cele mai grave pot avea loc si rupturi de fibre musculare sau chiar de muşchi întregi si de tendoane sau ligamente. Cele mai frecvente sunt entorsa gleznei sau a genunchiului. Tratamentul de recuperare consta in repaus total/imobilizarea articulatiei, masaj cu gheata de 2-3 ori pe zi, laser, masaj uşor cu crema antiinflamatorie (Heat Lotion crema roşie Aloe Vera, Diclofenac, Fastum Gel, Voltaren, creme pe baza de spânz, arnica, menta etc.); se poate face si reflexoterapie. Dupa aparenta recuperare (dupa faza acuta) se va face masaj terapeutic de restabilire si kinetoterapie (gimnastica de întărire a ligamentelor, slabite ca urmare a laxitatii posttraumaticearticulaţiei). 62

Boli metabolice Diabetul - este o boala metabolica ce afectează pancreasul; acesta fie nu mai produce insulina deloc fie o produce dar in cantitate insuficienta, astfel încât zaharoza nu mai poate fi metabolizata. Zaharoza circulanta in sânge distruge ţesuturile si vasele de sânge in special pe cele din retina (ceea ce duce la retinopatie diabetica), pe cele din membrana rinichilor (scapă in sânge substanţe ce trebuiau prelucrate) si din membrele superioare si inferioare (ceea ce duce la neuropatia diabetica ce generează arterita diabetica ce se manifesta îndeosebi prin crampe in moleta). Diabetul poate fi insulinodependent (apariţie juvenila) sau in timpul vieţii (se tratează cu sulfamida si regim alimentar). Semnele sale clinice sunt sete, bulimie, uscăciune in gura, urinari in cantitati mari. Valorile normale ale zaharului in sânge sunt de 70-140. Până in 180-200 se controlează cu sulfamida si regim alimentar. Peste 200 apare glucozoria (zahar in urina). Tratamentul consta din regim alimentar, regim de viata si mişcare, lăptişor de matca (scade glicemia si previne degradarea ţesuturilor), cura cu polen, cura cu oţet de mere si miere (– cu precauţie, numai la cei cu glicemie sub 130); efort fizic mediu (gimnastica medicala moderat sau simple plimbări in parc), reflexoterapie (minim 1520 de şedinţe de doua ori pe an iar in rest cel puţin o şedinţa pe luna, ideal una pe săptămâna, pentru întreţinere), cura balneara in climat sedativ, de cruţare (nu pe litoral, nici la cote înalte), fitoterapie (frunze de salvie, de afin - conţin insulina vegetala, fasole uscata). Guta - este o boala metabolica ce poate apărea si dintr-o predispoziţie ereditara dar si din excese alimentare - multe purine (proteine) provenite preponderent din carnea animalelor tinere. Aceste purine, prin metabolizare, generează cantităţi mari de acid uric pe care rinichiul nu reuşeşte sa le elimine si care se depune subcutanat pe articulaţie sub forma de cristale (trofi). Creşterea concentraţiei acestuia in sânge se numeşte hiperuricemie. La depunerea de trofi peste un anumit nivel se declanşează criza gutoasa. Articulaţia se umfla (TUMOR), se înroşeşte (RUBOR), se încălzeşte (CALOR) si devine dureroasa (DOLOR). Durerea este pulsatorie. Cel mai frecvent se întâlneşte la bărbaţi, in special după depăşirea vârstei de 40 de ani. Se manifesta prin crize de artrita acuta, localizata deseori la articulaţia halucelui, îndeosebi noaptea. Atipic, poate fi atacata si articulaţia genunchiului. Tratamentul alopat pentru guta este Colchicina care este insa toxic: ataca ficatul, rinichii, ochii si da diaree severa. Pentru stagnarea creşterii nivelului de acid uric se administreaza Milurit si Alopurinol. Aceste medicamente nu rezolva insa problema ci doar îndepărtează crizele; in plus, dau si dependenta. Tratamentul natural presupune mai întâi un regim alimentar fără alcool, carne grasa, porc, vânat, carne tânără, grăsimi, fasole, spanac, ştevie; cura cu oţetul de mere 63

si miere; tinctura de propolis pentru reglare metabolica; reflexoterapie – foarte benefica; cura cu ape minerale (Călimăneşti, Olăneşti, Căciulata), izvoare. Osteoporoza Poate apărea la orice vârsta, dar cel mai frecvent la femei după menopauza; la bărbaţi după 40 de ani sau după traumatisme. Tratamentul fizioterapic: cure cu lăptişor de matca (2-5 g./cura – pauza, apoi iar cura); tinctura de propolis; cura cu oţet de mere si miere; cura cu polen; gimnastica uşoara; cura balneara; regim alimentar bogat in produse care conţin Calciu. Afecţiuni gastrice/Ulcer Nu trebuie sa se ajungă la ulcer. Regim alimentar in primul rând: mese regulate si cantitativ mici. Masa: un singur fel; mese mici si dese 3-5/zi; fără lichide in timpul meselor; echilibru cu factorii de stres; in funcţie de afecţiune: fie lapte cald cu miere, fie, dimpotrivă, iaurt; tinctura de propolis diluat in lapte (daca îl suporta), in ceai călduţ (nici rece, nici fierbinte, fără extreme)– îndulcit cu o miere pe care o suporta cel mai bine. Reflexoterapia: foarte indicata. Constipaţia Stare patologică caracterizată prin dificultatea sau imposibilitatea de eliminare a materiilor fecale; cauzele sunt multiple. Tratament fizioterapic: regim alimentar, puţin si bogat; lichide multe; reflexoterapie (insistenta si pe bila, nu numai pe intestine si colon), apiterapie; tărâţe in apa/lapte cu miere, fructe; gimnastica obligatorie; când tranzitul intestinal se normalizează – sa avem grija sa-l menţinem. Migrena rebelă - cauzata adesea de trio-ul: tulburări biliare, afecţiuni ovariene, după anestezii. Tratamentul: reflexoterapie, masaj cervical, masajul capului, feţei şi frunţii. Obezitatea Reprezinta cresterea greutatii cu mai mult de 5 kg fata de greutatea normala (la barbati greutatea normala este exprimata astfel: inaltimea in cm – 100; la femei: inaltimea in cm – 105; ce depaseste: reprezinta tendinte de ingrasare – pana la obezitate). Cauzele obezitatii: alimentatia; sedentarismul; cauze glandulare. Terapia: - regim alimentar adecvat in raport cu efortul depus; - gimnastica de intretinere; - reflexoterapie (insistenta si pe sistemul endocrin). Dieta: fara alimete rafinate, fara grasimi; multe legume si fructe, cruditati. 64