Criza Economica: Trecut Si Prezent

Criza economică: trecut și prezent Crahul bursier din anul octombrie 1929, care se va transforma într-o lungă depresiune economică ce va intuneca toată perioada anilor '30, se reflectă inițial în prăbușirea producției, investițiilor, prețurilor și veniturilor, ca și a comerțului internațional, dar și prin înmulțirea falimentelor și creșterea vertiginoasă a șomajului. Totuși nu există nici un dubiu că acest crah de pe Wall Street ocupă un loc esențial în procesul de declanșare a crizei, punând in evidență slăbiciunile gestiunii americane, ruinând tot sistemul de credit lipsind factorii de decizie de posibilitatea unei reacții eficiente. Ca o cruntă asemănare, lumea de astăzi trece și ea printr-o adevărată criză economică. Voi începe totuși prin a prezenta criza economică din anul 1929. Aceasta s-a declanșat datorită măririi ratei dobânzii de FED ( Federal Reserve), precum și aplicării unei măsuri protecționiste care au dus la contracția comerțului internațional. Deci putem spune că ea a apărut datorită unei măsuri de tip intervenționist, aplicate in momente nepotrivite, care se bazau pe evaluări greșite. Pe de altă parte criza din 2007- 2008 își are sursa in expansiunea creditului ipotecar, încurajată de micșorarea repetată ratei dobânzii de către FED și în creditarea populației cu venituri mici pentru achiziționarea de case. Bineînțeles criza mondială din 1929 nu se poate compara cu aceasta criza economică actuală. În 1929 nu existau organisme de control și nici instituții bancare internaționale care sa reglementeze situația, organisme precum FMI sau Banca Mondială. Marea criză a lăsat urme destul de adânci în sufletul națiunii din perioada interbelică, dar a recreat sistemul actual bancar și a modelat legile securității. Sistemul bancar a fost distrus de împrumuturi proaste și speculații, băncile încetând să mai acorde împrumuturi în 1929 ceea ce a îngreunat și mai mult economia. Alte diferențe se regăsesc în intervenția băncilor centrale, în principal intervenția Rezervei Federale care s-a implicat prea dur în economia anului 1929, consumând lichidități din cadrul sistemului, ceea ce a dus la începutul recesiunii. Deasemenea președintele Herbert Hoover ridicat taxele ceea ce a dus la răspândirea neajunsurilor. În contrast conducerea zilelor noastre s-a implicat în mod activ prin încercarea de a reduce această ” topire economică”, mai ales prin introducerea facilităților creditare. Faza premergătoare debutează in 1921 și se întinde până în 1929. Prețurile produselor intermediare scad, pe când prețurile produselor de consum cresc. Producția agricolă și cea industrială crește intr-un ritm mai alert decât cererea internă, creditul de consum se dublează. Anii '20 au reprezentat pentru americani o perioadă de consum feroce, aceștia cumpărând orice de la mașini la bilete de cinema și excursii in Europa. Făcând o comparație putem spune că același lucru s-a întâmplat și în zilele noastre. Atrași de perspectiva unor câștiguri rapide și ușor de obținut, speculatorii de vor înmulți. Fonduri de toate proveniențele împing valorile bursiere la o creștere exagerată. La momentul respectiv cadrul legal era unul extrem de permisiv, astfel încât companiile își creșteau după voie capitalul social prin emiterea unor noi acțiuni care erau vândute apoi investitorilor. Volumul împrumuturilor destinate speculațiilor crește de la 2,5 mld. de dolari în 1926 la 6 mild. în 1929. Această creștere depășește în mod evident evoluția valorii reale a întreprinderilor, a căror capital nu puteau crește de 2 ori în 3 ani. După un maxim istoric în 3 septembrie 1929, Bursa de valori din New York, a scăzut cu 17 %, după care a început să se recupereze dar pe un curs fluctuant.

Dar în luna octombrie istoria a considerat că a venit momentul ca America să plătească pentru toate excesele făcute în ultimii 10 ani. Criza financiară care a început joi la 24 octombrie 1929, care pare să-i fi surprins pe observatorii contemporani este consecința logică a boom-ului speculativ început din anul 1926. Aceasta a început joi, fiind numită Joia Neagră, ” Black Thursday”, la bursa de pe Wall Street. Încep să circule cele mai pesimiste zvonuri, speculatori mari și mici se trezesc ruinați înainte de prânz, se sinucid numeroase persoane, multe aruncându-se de la fereastră. Se povestește că la Waldorf Astoria hotelul cel mai luxos din New York, portarul întreabă clienții care cer camere : ” Pentru a dormi sau pentru a sări de pe geam?” Statul intervenționist era văzut ca singura soluție în depășirea crizei. În anii '30 statul american a concentrat numeroase fonduri în împrumuturi bancare, a controlat prețurile și creditele, a subvenționat anumite ramuri economice. Povestea se repetă 80 de ani mai târziu când SUA își propune să arunce pe piață 700 de mld. de dolari în încercarea de a menține artificial prețuri rezultate din supraevaluarea unor garanții oferite de ipoteci și ale altor active de aceeași factură. Federal Reserve a devenit activă pe această piață instabilă infuzând capital unor entități aflate în faliment( Fannie Mae și Freddie Mac). În 1929 șomajul crește în mod brutal, depășind în unele țări chiar 15 sau 20 %, din populația activă. În SUA în timp ce numărul falimetelor crește de la 22 909 în 1929 la 31 822 în 1932, cel al șomerilor se ridică de la 1,5 la 12 milioane ceea ce înseamnă aproximativ ¼ din populația activă și 1/10 din populație. Criza locurilor de muncăeste generală în Europa totuși cu un impact mai mic în Franța și Italia decât in Marea Britanie și Germania. În același timp crahul a distrus sistemul complex de credit, care constituia o mare parte din echilibrul economiei americane. Creditorii care acceptaseră adesea acțiuni în garanția împrumuturiloe se văd acum ruinați. Capitalurile străine vor migra cu repeziciune spre piețele europene, mai ales spre Paris, pentru o vreme la adăpost de criză. Supraproducția agricolă provoacă prăbușirea cursului mărfurilor alimentare, ducând la ruină fermierii care reprezintă încă 20% din populația activă. Actuala criză seamănă cu predecesoarea sa și prin aceea că intervenționismul se face simțit și prin infuzii și prin naționalizări: această soartă au avut-o Northern Rock Bank( Marea Britanie), AIG( SUA), Fortis( Benelux), Bardford & Bingley ( Marea Britanie). În ciuda numelui FED, nu este o bancă de stat, ci un consorțiu compus din bănci private, controlat, direct sau prin subsidiare. Unele dintre aceste bănci au fost implicate în marea criză, chiar contribuind la înființarea celui De-al Treilea Reich, cel mai elocvent exemplu fiind cel al băncii elvețiene ( Union Banking Corporation, una dintre băncile elvețiene cele mai afectate de criză). În perioada interbelică Preston Bush, bunicul lui George W. Bush, a condus reprezentanța americană a acestuia. Efectele devastatoare nu s-au limitat doar asupra Americii, ci state puternic dezvoltate ca Germania și Austria înregistrau în 1932, 6 milioane de șomeri, cam o treime din forța de muncă. Nici Anglia nu a scăpat. În Franța, criza s-a declanșat câțiva ani mai târziu și a durat aproape 6 ani. Cehoslovacia cunoaște o scădere de 40% a producției industriale, iar în România, exportul de grâu și țiței scade cu 57.6%. URSS a fost singura țară care nu a fost afectată de acest declin mondial pentru că s-a izolat de restul Europei. Deși s-au înregistrat falimente de bănci și un număr substanțial de șomeri și în țările nordice (Danemarca, Norvegia, Finlanda, Suedia), guvernele au creat programe economice cu ajutorul cărora au depășit mai ușor acestă perioadă. Dintre acestea, Suedia s-a evidentiat cel mai mult, in aceasta perioada, punandu-se bazele asa numitului „model suedez", un model politic, economic si mai ales social. Suedia pe perioada crizei economice a fost considerată America Europei. În primăvara anului 1931, falimentul lui Kredit Anstald din Viena va antrena prăbușirea sistemului bancar austriac iar prin ricoșeu băncile germane foarte implicate în Austria se văd amenințate la rândul lor, răspândindu-se apoi

în toată Europa. Ca și în anii '30 băncile din Austria suferă de împrumuturi excesive în Europa de Est, împrumuturile în această regiune fiind estimate la peste 289 de mld. de $, peste 70% din totalul economiei Austriei. Deasemenea multe dintre aceste împrumuturi sunt făcute în monede străine precum dolarul america sau francul elvețian. Pentru a evita o prăbușire guvernul austriac a solicitat Uniunii Europene un ” pachet de salvare” de aproximativ 260 de mld. de dolari pt membrii din estul Europei. Pentru Germania, criza economică a avut repercusiuni destul de grave. Volumul producției industriale scade, precum și exporturile. Economia Germaniei considerată ” motorul Europei” trece prin cea mai mare criză din ultimii ani. În martie 1930, s-a format un guvern de coaliție a partidelor burgheze, în frunte cu Heinrich Bruning, legat strâns de monopolurile germane și de Vatican. Acestea au dat vina pe mase pentru efectele crizei. Au fost micșorate șomajul și pensiile, reducându-se salariile muncitorilor. Din Germania criza va cuceri sistemul bancar britanic, care deja slăbit de retragerea americană va suferi pierderi grele prin crahul austriac și german. Aici criza a făcut ca nivelul producției industriale să scadă la cel de la începutul secolului XX. Împotriva aruncării efectelor crizei pe seama lor, masele muncitorești au desfășurat acțiuni precum greve, marșuri printre care ” marșul foamei ” din anul 1932. Dacă înainte a ținut seama de revendicările muncitorești, la sfârșitul anului 1930 guvernul laburist a cedat și a trecut fățiș la o politică antimuncitorească. Speculațiile asupra lirei sterline obligă guvernul britanic la rândul său să abandoneze ” Gold Exchange Standard”- GES ( moneda aflată în circulație să fie garantată atât cu metal prețios cât și cu titluri de creanță exprimată în monedă străină numite devize), în septembrie 1931 În zilele noastre contrar predicțiilor, economia Marii Britanii amenință să nu mai fie una dintre cele mai prospere al grupului G7 al țărilor bogate. Bineînțeles economia britanică nu e singura care se află in cădere, altele precum economia Japoniei sau a Germaniei. Sunt anumite persoane care spun că economia britanică va suferi cele mai grele înfrângeri în cadul actualei crize economice. Dar va rămâne de văzut ce va aduce viitorul... . Sistemul bancar francez este subminat la rândul său de devalorizarea lirei deținută în calitate de monedă de rezervă la Banca Franței. Criza economică a cuprins Franța la sfârșitul anului 1930 și a avut o evoluție mai lentă, prelungindu-se până în 1936. Imperiul colonial francez a avut și el de suferit avân ca urmatre mițcări revoluționare în Indochina, Maroc sau Algeria. S-a format un nou guvern sub președenția lui Edouard Harriot. Acest guvern a încheiat la 29 nov. 1932 un pact de neagresiune cu URSS. În cadrul crizei actuale Franța suferă din nou. Sarkozy nu a fost nicicând atât de nepopular. Studii recente arată că suportul pentru președinte a scăzut de la 60% în 2007 la 37% în martie 2009. Criza financiară și îndeosebi graba președintelui Sarkozy pentru reformă aduce probleme Franței. În prezent el dorește să supună reformei domenii precum armata sau universitățile. În afara Europei, Japonia suferă de o ”gravă hemoragie financiară”, care o determină să abandoneze GES, în decembrie 1931. Aici criza economică a lovit destul de tare toate sectoarele economice. Producția industrială a scăzut cu aproximativ 40%, precum și comerțul exterior care a scăzut cu 30%. Deosebit de grea era situația statului nipon. Criza economică a împins imperialismul japonez să caute o ieșire din impas prin declanșarea unui conflict militar pentru reîmpărțirea lumii. Deși părea de neclintit, mai ales, după măsurile economice luate după criza economică din anii ' 80, Japonia a fost și ea atinsă de criză, acest lucru fiind inevitabil deoarece trăim într-o lume a globalizării, unde nu ne putem sustrage

total de mersul lucrurilor. Deși în 1929 URSS nu a fost afectată de criză pentru că s-a izolat de restul Europei, acum criza economică din Rusia începe să-și facă apariția, mai ales prin temerile politice din urma războiului cu Georgia, dar și scăderea prețului țițeiului cu peste 70%. Încetinirea ritmului creșterii economice va continua și în 2009. Într-un raport al Băncii Mondiale se precizează că după un deceniu de creștere economică, Rusia se confruntă cu o adevărată criză economică. Între 1929 și 1933, depresiunea economică a atins trei piloni importanți ai economiei mondiale: producția, circulația internațională de mărfuri și capital și sistemul monetar internațional. Profunzimea și durata crizei, au constrâns statele să intervină pentru a limita ” ravagiile economice și sociale”. Ele au experimentat 2 tipuri de politică: deflația- această politică implică menținerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice și stabilire balanței comerciale prin scăderea prețurilor de revenire favorabilă exporturilor, însă obținută printr-o scădere drastică a salariilor. Din păcate, această politică a fost sortită eșecului. Relansarea economiei presupunea creșterea cheltuielilor statului, deci acceptarea deficitului bugetar, însă de asemenea devalorizarea monedei pentru stimularea exporturilor. Această politică a permis o relansare economică parțială, dar care nu a permis rezolvarea tuturor problemelor crizei. În tot acest timp statul s-a concentrat asupra mijloacelor de acțiune care ar putea redresa economia națională: indirect: prin favorizarea concentrării intreprinderilor( prin subvenție) direct: dezvoltând sectorul public prin naționalizarea unor activități esențiale. Eșecul Conferinței de la Londra, din iunie-iulie 1933, ce avea ca scop căutarea unei soluții împotriva crizei economice, a demonstrat forța egoismului național, fiecare stat înțelegând să ducă o politică a propriului interes. Erau 2 grupe de țări ce se opuneau din ce în ce mai fățiș. Țările bogate: SUA, M. Britanie, Franța; Țările sărace: Germania, Japonia, Italia: greu îndatorate; Grație atuurilor lor economice, țările mai bogate au putut să amortizeze mai bine efectele imperiului său. Țările sărace au fost supuse în schimb unor tensiuni intense care vor duce la instaurarea unor regimuri autoritare ale căror naționalism expansionist este exacerbat de dificultățile economice. Între 1929 și 1932 agravarea crizei duce la eșecul administrației republicane conduse de președintele Herbert Hoover. Noul președinte ales, Franklin Delano Roosevelt, fire voluntară și pragmatică ” știe să inspire încredere americanilor, angajându-se să combată criza printr-un intervenționism moderat al statului federal în materie economică și socială însă refuzând să se închisteze într-un program constrângător”. Trei mari pachete sunt luate între 1933 și 1938, tentativelor inițiale de reforme structurale le succed măsuri sociale de relansare specific keynes- iene( John Maynard Keynes. Concepția economică elaborată de acesta, fundamentată pe larg în lucrarea ” Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor ” (1936) pornește de la constatarea unora dintre principalele contradicții ale economiei capitaliste, ca formă de manifestatare și cauză a dezechilibrelor și crizelor economice, ale căror dimensiuni- precum cea din 1929-1933- au pus sub semnul întrebării sistemul capitalist. Keynes propune ca soluție intervenția statului în scopul corectării dezechilibrelor și a evitării amplificării lor. S-ar realiza acest lucru prin stimularea investițiilor private, mai ales prin promovarea unui program guvernamental de investiții proprii, care să reechilibreze raportul dintre cerere și ofertă. Aceasta a însemnat de fapt o ruptură cu gândirea economică dominantă de până atunci, conștientizarea necesității unui nou moment în procesul de autonegare a capitalismului. Stării de derută, blocajului ce caracteriza gândirea economică și social politică după Primul Război Mondial, Keynes îi opune o nouă ideologie care

afirmă posibilitatea perfecționării mecanismului de funcționare a economiei capitaliste. Sub imperiul necesității și stimulat de o multitudine de factori, intervenținismul statal preconizat de Keynes a devenit treptat, trăsătura caracteristică a politicilor economice ale țărilor dezvoltate. Rapida dezvoltare a structurilor monopolist- statale, a stimulat dezvoltarea forțelor de producție, determinând, prelungitul boom economic postbelic. Keynesismul a îmbrăcat forma de ” new economics” în SUA, iar în Europa numele de dirijism. New Economics-ul a fost prezentat de adepții lui drept a adevărată revoluție a căror efecte a fi fost tot atât de revoluționare. Acesta ar fi găsit formula magică pentru lichidarea șomajului, depășirea crizelor economice și creșterea continuă a economiei. Dar acesta este nou numai în ceea ce privește perspectiva asupra economiei, neimpunând noi obiective sistemului economic ci numai noi metode pentru a atinge vechile obiective. Se aplică reforme în sistemul bancar, se pun bazele unei noi structuri ale pieței imobiliare, care funcționează în esență până în prezent și se aplică programe de salvare. Prin Economy Act se reduc salariile angajaților din sectorul public și pensiile veteranilor de război cu 40%. Deasemenea se aplică un program în favoarea fermelor agricole. Dolarul se devalorizează în raport cu aurul. Stocul de bani se situează însă sub nivelurile anterioare anului 1929. Concluzii Criza din 1929- 1933 s-a declanșat datorită măririi ratei dobânzii de către FED, precum și a aplicării unor măsuri protecționiste care au dus la contracția comerțului internațional. Deci criza a apărut datorită măsurilor de tip intervenționist, aplicate în momente nepotrivite care se bazau pe evaluări greșite. În plus colaborarea dintre instituțiile statului a fost una proastă. Criza din 2007-2008 își are sursa în expansiunea creditului ipotecar, încurajată de micșorarea repetată a dobânzii de către FED și în creditarea populației cu venituri mici pentru achiziționarea de case. Criza prin care trecem este provocată tot de măsuri de tip intervenționist, dar aplicate pe o perioadă mai lungă de timp, decât în anii 20-30 și care acoperă unul sau mai multe cicluri economice de durată scurtă sau medie. Aceste măsuri de tip intervenționist diferă însă de cele de acum aprox 80 de ani. De exemplu politica monetară aplicată de SUA în ultimii ani se situează la polul opus. Spre deosebire de anii 1929-1930 nu a existat nici o organizație gen UE sau NAFTA( North American Free Trade Agreement- Acordul Nord American de Comerț Liber), nu a adoptat măsuri de ordin protecționist în comerțul internațional. Este adevărat că legăturile dintre stat și economie sunt mult mai puternice decât cele din 1929. Țările occidentale colaborează pentru diminuarea efectelor crizei de pe piața financiară, pe când în anii 30" nu exista un mecanism de consultare, informare sau de cooperare. În anii 30" oamenii politici nu s-au gândit la salvarea băncilor prin injectie de lichidități, cum se procedează acum. În orice caz, măsura de salvare a sistemului bancar se aplică diferit de la țară la țară. SUA preferă un model mai liberal de salvare a sistemului bancar, pe când europenii unul mai socialist, dar altfel decât s-a prezentat în presa românească. Putem compara criza economică actuală cu cea din 1929? DA- pentru că ambele crize au fost cauzate de specularea excesivă a unor active financiare, în special acțiuni și imobiliare, active ale căror preț a crescut mult în ultimii ani. NU- pentru că acum există mai multă bogăție, situația economiei actuale este incomparabilă cu cea de acum aproximativ 80 de ani, iar guvernele au acum mai multe fonduri decât cele din trecut. Cei mai pesimiști analiști indică anul 2009 drept an al apogeului crizei economice actuale. În cifre absolute însă, pierderile de acum sunt mult mai mari având în vedere că în perioada 1929-33, o scădere a bursei cu 80% a dus la pierderi de zeci de miliarde de dolari în timp ce acum, o scădere de doar 40% a indicatorului Dow Jones( Indicator de risc), a dus la

pierderi de mii de miliarde.