Cristi Mirea - Tatuaje Postume

tatuaje postume 1. Te privesc şi sunt trist: Cum poţi zâmbi fără motiv? Îţi mângâi buzele, Curând îmi retrag degetele instinctiv; Şi-mi simt inima ca strânsă între curele. De ce mă autopedepsesc Să nu-ţi mai văd privirea suavă, Când doar fotografia ta o mai privesc Mă întind după o umbră pe perete, Încerc să o sărut, dar e rece. Privesc în jur şi nu ştiu unde mă aflu; Intrând în panică încep să urlu: Urlu la perete, la fotografie, De parc-aş face o scenă de gelozie Şi-ntr-un târziu mă prăbuşesc, Şi după tot acest spectacol Realizez că greşesc. 2. Se legăna În valul de vânt Ce se plimba Peste verdele câmp. Pletele îi erau spulberate În toate direcţiile. Cu gândurile uitate, Privea în gol Spre un orizont ce dispărea După unda distructivă A bubuiturii precedente. O simţea cum se propaga Din aproape în aproape. Îi simţea puterea Care se apropia, Şi fără a clipi Se dezintegră, Dispărând dincolo de durere, Unde nu mai există plăcere. 3. Trebuie să fiu mort, Deoarece nu simt că trăiesc. Nu simt că exist, Între persoane fără destinaţii, Care mânate de plăceri filiforme Se pierd în anonimatul nopţii. Sunt viu, dar mă simt mort În interior şi în exterior. Cu toate că respir,

cristi mirea

Simt cum ceva se pierde Odată ce expir, Ceva ce nu se va mai întoarce. Încerc să mă mişc, Dar ceva mă împiedică Să ignor ceea ce nimeni nu vrea să vadă. 4. Urâte sunteţi toate: Trecătoare cu pseudotalente, Sperând să vă observ Printre multe candidate. La specialităţi nocturne Vă gândiţi - dar negaţi Că vă doriţi străpunse De inspiraţii spontane. Zâmbiţi cu neruşinare Şi în oglinzi vă priviţi Fără să vă recunoaşteţi Sub farduri de camuflare A ceea ce sunteţi, Păcălind pe toţi Şi devenind hoţi. 5. Nu e vorba despre timp. Despre clipe ce trec în zbor, Momente pline de euforie Concentrate în secunde extatice Sau despre suferinţe Care se propagă Spre destinaţii infinite, Lăsându-ne fără vlagă. Toate acestea se dezintegrează Când tragem linie. Poate e bine ce facem. Poate nu. Poate acţionăm necugetat. Poate nu. În orice caz, De un lucru suntem siguri: Ceea ce facem sau gândim Se reduce la propria persoană Cu al cărui trup ne unim Încercând să supravieţuim Unei zile mai bune Sau a unei experienţe mai rele. Cel mai important lucru Se reduce la o privire, Un zâmbet, o vorbă. Se reduce la ceea ce suntem. La oameni mulţi şi mărunţi Care ne naştem şi murim, Oameni care explodăm Din coduri genetice

cristi mirea

Şi ne înălţăm, Încercând să ne lipsim De alte persoane. Suntem oameni care rănim Şi care suntem răniţi, Dar într-un final Suntem fericiţi Că în ciuda greutăţilor, Trăim.

6. N-am câştigat nimic. Absolut nimic. După o perioadă de izolare M-am rostogolit între benzi textile Până ce mumificat de uitare, Am deschis ochii Şi am realizat că nu am câştigat Absolut nimic ofilindu-mă. Încercam să mă eliberez Din conservarea egipteană, Dorind să mă revitalizez, Dar tot nu am câştigat Absolut nimic prefăcându-mă fericit. Ştiam că mă voi împotmoli De interdicţii nescrise Şi priviri ucise De speranţe extracotidiene Şi îndrăzneli paralele Lipsite de logici arhaice, Împletite cu migală Pentru a fi distruse De furtuni ideologice Şi exclamaţii paranoice. Şi tot nu am câştigat nimic. Absolut nimic din această luptă.

7. Mi-e teamă cel mai tare De lumea ce mă-nconjoară: Cu viaţa şi cu timpul Ce zboară ca vântul. Simt de parcă aş sta pe loc Când totul în jur se destramă Şi încerc să mă agăţ De oricine mă ia în seamă. Dar cel mai teamă Mi-e teamă de prăpastia Ce se instalează între noi, Ne-având posibilitatea De a ne cunoaşte Aşa cum am dori

cristi mirea

Şi cum nu vom zăbovi.

8. te văd dansând printre figurine de ceară. văd cum îţi unduieşti trupul pe ritmul nebun ce mă îndeamnă să te doresc mai mult ca aerul. mă obligi să vreau să te sărut, să-ţi mângâi pielea şi să te privesc. cum nimic din ceea ce fac nu te impresionează, dansezi în continuare pentru statui decolorate fără personalitate.

9. Şi mergeam Cam de mult Pe şoseaua de pământ. Şi cântam Ceva-ndrăgit În timp ce mă-ndepărtam. (dar vroiam să lupt cu mincinoşii urbani) Poate uitam În sfârşit Dezamăgirile acumulate, Căci, Nu mai suportam În faţă să mi se trântească Porţile medievale, Ale gândurilor strajă, Ce de oameni ignorate Se destramă… poate. 10. pe pielea ta am scris cândva cu ţurţuri de gheaţă o epopee despre viaţă.

11. Vei pleca când va trebui să pleci Şi voi privi umbra ta Cum dispare din gândurile mele. Nu ştiu de ce te doresc. Nu ştiu de ce mai aştept Să revii, ca apoi să pleci.

cristi mirea

Dacă pleci, vei lua ceva din mine, Ceva aşa de preţios, Care va lipsi până vei reveni. Şi aştept să înţeleg. Şi aştept să uit. Şi aştept să te revăd În acelaşi decor post-apocaliptic Care a devenit sufletul meu. Tot nu ştiu de ce te vreau Aşa aproape de mine, Când ştiu că trebuie să pleci Şi să mă părăseşti.

12. nu vreau să învăţ să nu te mai văd, să nu te mai aud, să nu te mai simt.

13. Flori ţâşneau sub tălpile ei Ce păşeau prin iarba înrourată A dimineţii cu ceaţă Ce de restul lumii o ascundea. O piruetă vaporoasă Şi începu spectacolul Pe care şi-l dădea La fiecare început de zi. Ameţită de dans Căzu şi dispăru în iarba Ce pat de somn îi era. Pe spate stătea şi cerul săruta, Cu degetele norii gâdila Şi ciripitul păsărilor dirija. Cuibărită în patul de culori şi arome, De somn se lăsa furată Când pleoapele grele deveneau Şi spre visare o călăuzeau Sau poate din vis o trezeau.

14. Ai plecat dis-de-dimineaţă Cu gândurile într-o geantă. Nu ţi-ai întors privirea, Şi fără să pierzi o lacrimă Ai închis uşa în urma ta. Ai fugit de tot ce te urmărea, Şi ai ales să te ascunzi în tine, Renunţând la adăposturi Şi sfaturi imaculate.

cristi mirea

Tu ştiai mai bine, Şi nu te-ai lăsat convins Că ceea ce faci dinadins Te va distruge, Iar toate aceste jocuri prosteşti Cu propriul trai Nu te ajută, ci doar te rănesc, Îndepărtându-te de omenesc. Continui să fugi de propriul trecut, Sperând că tot ce te-a durut Se va spulbera în urma ta, Dar odată te vei opri, Când epuizat de puteri, Corpul se va împotrivi Acestei torturi, Şi va trebui să confrunţi Adevărul de care fugi. 15. La mine strigai, Gesticulai şi ţipai, Iar eu, nedumerit te priveam Fără a înţelege un cuvânt Din rafala de sunete Care cu violenţă gura îţi părăsea Şi asupra mea se năpustea. Nu ştiam despre ce îmi vorbeai În acel limbaj pe care Parcă în acel moment îl inventai Doar pentru a mă deruta Sau pentru a mă incita, Reuşind doar a mă îndepărta De remuşcări şi învinuiri Care a nu le înţelege tindeam, Dar care, în ciuda indiferenţei mele, A nu le recunoaşte înclinam Pentru a nu mă confrunta Cu propriile principii De a căror fermitate nu mai eram convins.

16. Toţi păcătoşii Şi toţi cei înceţoşaţi, Nu vă ascundeţi De lumina zilei. Păşiţi printre monştri Cu principii implantate Şi cu vise îngheţate. Nu vă lăsaţi Păcăliţi De falsa lor inocenţă; Căci nu există Puritate divină În cei cu viaţă şi moarte,

cristi mirea

Iar cei cu degetele îndreptate Spre persoane neajutorate Să privească în adâncul lor Înainte să judece. Poate vor fi surprinşi De crunta realitate, Că şi ei sunt doar fiinţe umane Cu defecte şi păcate.

17. Vreau ceva: un moment De care să merite să-mi amintesc Şi pe care la mine să-l port, La care să pot apela Când nu mai există altceva Ce să-mi dea putere. Vreau un moment Lipsit de durere, Care fără a fi ceva special Să-mi ofere o scăpare Spre locul preferat, Unde, lipsit de sudoare Şi gânduri umbroase, Să dorm liniştit, Înghemuit şi dus În poziţia de fetus.

18. Am luat o hotărâre spontană: Să mă aventurez în jungla urbană Şi să mă las sedus De cele mai frumoase citadele Ce apără suflete Speriate şi dezorientate, Care, însetate după intimitate Se scufundă în propria teamă, Care, lipsită de plase de siguranţă Asediază orice speranţă. Poate voi gâdila Coarda cu pricina Şi voi scoate la lumină Cel mai frumos suflet, Care pentru o secundă A fost cu adevărat liber.

19. iartă-mă că m-am înşelat şi te-am considerat o persoană care simte ceva, care nu se ascunde după scuze minore. iartă-mă că te-am confundat

cristi mirea

cu cineva care nu întoarce spatele şi fără a privi în urmă pleacă ignorându-mi lacrimile. iartă-mă că am visat la ceva neexploatat de inima mea şi că am avut curajul să mă gândesc la tine. iartă-mă că nu pot uita ceea ce odată a însemnat conţinutul fiecărui gând ce m-a vizitat şi pe care acum îl doresc uitat.

20. Nimic nu mai mişcă. Nimic nu mai suflă.

(Viaţa pare un stop-cadru dintr-o operetă cu patimă interpretată) S-a terminat cu scuzele. S-a terminat cu minciunile. (Furtuna ne ia prin surprindere şi nu putem crede că dezastrul pe care l-a provocat, răni adânci a lăsat) Nu mai plângem. Nu mai râdem. (Acum putem vedea minciuna ce ne-a înconjurat, care odată demascată ne face să uităm inocenţa unei gândiri virgine) Numărăm minutele. Numărăm dezamăgirile. (Dacă avem noroc vom pluti ceva timp pe acest lac uriaş presărat cu iluzii) Totul a fost doar un vis. Totul a fost ucis. (Poate vom mai povesti undeva, cândva. Vom spune că ne mai dorim ceea ce odată părea real, iar acum vrem doar să trăim) Nu mai trăim. Nu mai murim.

21. Nu pot dormi Cât timp, plin de euforie

cristi mirea

Aş dori să sărut cerul. Voi adormi Doar dacă voi visa Ceea ce eu vreau, Şi mă voi trezi Când, plictisit de bine, Îmi va fi dor de o gură de aer Din realitatea confuză. Nu mai vreau să dorm, Deoarece mi-e teamă Să nu pierd ceva fragil Ce încet prinde viaţă.

(precum linia de argint lichid străpunge orizontul odată cu crăparea zorilor) Am dormit destul atâţia ani. M-am ascuns destul în bârlog. Acum vreau să fiu treaz Până mă voi plictisi De realitate şi voi dori Să visez din nou; Atunci când îmi va fi iar somn.

22. Nu ştiu ce urmăreşti Când spulberi praful Ce s-a aşezat Pe o amintire. Poate ai pierdut Jocul ce te încânta, Şi din nevoia ta nebună De a distruge o speranţă M-ai regăsit ca pradă.

23. Eram doi şi stăteam de vorbă Pe vârful unui deal, În timp ce harta stelară Deasupra noastră se rotea Şi lumina cu întunericul Multe bătălii a dat. Stăteam faţă în faţă Pentru a nu fi conturbaţi De detalii irelevante, Dar cu puteri ascunse, Care ar putea distruge dacă ar vrea Firul de argint ce s-a instalat Între noi, cei ce discutăm. Stăteam pe malul vulcanului În care fierbe lichidul facerii Şi râdeam şi plângeam În timp ce povesteam.

cristi mirea

Aburii infernului ce sub noi clocotea Îi ignoram în intensa noastră conversaţie, Căci nu ne era teamă De ceea ce s-ar putea întâmpla Dacă picioarele le-am scălda În licoarea vie cu durere hrănită. Ne simţeam protejaţi în mica noastră discuţie De spinii ramurilor Ce languros se unduiau Şi de noi se apropiau, Deoarece nu aveam de ce ne teme, Noi cei cu sânge în vene, Lumină în suflet Şi înţelepciune în minte.

24. Vreau să mai respir o dată Din briza proaspătă Ce-mi aminteşte De noaptea înfocată Ce mi-a dereglat simţurile Şi m-a descătuşat Din lanţurile Care mult timp M-au izolat De tot ce a însemnat Dăruire. Poate doar mi-am imaginat Valurile de sudoare Care născute din excitaţie M-au făcut să uit Pentru scurt timp cine sunt, Scufundându-mă în anonimat Doar pentru a simţi Că nu degeaba exist Şi că se poate schimba ceva Dacă aş accepta Că nu pot trăi Aşa cum mi-am propus Şi că ceea ce voi gândi E singurul refugiu real Pentru a deveni sentimental.

25. aştept ca cineva să mă îmbrăţişeze prin surprindere şi să-mi spună: te doresc.

26. Cred că-mi amintesc

cristi mirea

De un zâmbet De mult arhivat. Dacă mă străduiesc Voi putea reconstitui surâsul Ce odată se potrivea perfect Pe faţa mea, Dar, cum tot mă lepădam de el, A devenit doar ceva anatomic, O activitate succesivă a muşchilor, Ce apare, când eticheta o cere, Şi dispare, Când nimeni nu mă vede.

27. Precum un copil nou-născut Mă zbat după prima gură de aer. La fel de ne-invitat Mă simt când lumina Îmi atinge retina. Şi nu pot aluneca Mult timp fără a sesiza Că vorbesc cu gura închisă. Te ating Şi nu simt nimic. Mi-am pierdut simţurile Pe lungul drum Care m-a adus acasă, În locul unde simţurile tactile, Atât de preţioase odată, Sunt lipsite de importanţă. Precum anotimpurile, Se succed clipele Care mă îndepărtează De o amintire Cu atingeri banale, Dar reale. 28. Petrece-ţi cât mai mult timp Cu persoana care-ţi umple golul. Nu te lăsa influenţat De vorbe şi bârfe. Lipeşte-te de persoana dragă, Deoarece nu ştii cât timp Îţi va fii îngăduit Să simţi căldura altui trup, Atingerea catifelată a unui sărut Sau bătaia ritmică a inimii Care se odihneşte lângă tine. Îmbrăţişează cât mai poţi Clipa care îţi asigură confortul Unei priviri îndelungate Prin care te scufunzi În sufletul celeilalte persoane. Savurează cât mai poţi

cristi mirea

Energia care vă contopeşte.

29. Mereu vor fi persoane Care vor trage perdeaua În faţa ta, Dar cu zâmbetul pe buze Va trebui să refuzi Ceea ce te obligă Să accepţi. Te îndepărtezi De zgomotul străinilor Care mişună prin jur Şi te fac să te simţi Mai părăsit ca oricând, Atunci când vei descoperi Că te-ai încuiat În afara uşii În spatele căreia Te ascundeai de obicei.

30. Aş vrea să pot Întoarce spatele mizeriei. Aş vrea să fiu o pană Ce pluteşte pe o linie de vânt. Aş vrea să pot alerga Fără să simt oboseala. Aş vrea să fiu un om Ce simte că trăieşte. Aş vrea să pot mângâia Sufletul persoanei dorite. Aş vrea să fiu cel Ce nu degeaba a existat. Aş vrea să mă pot odihni Sub soarele torid. Aş vrea să fiu nu numai Cel ce înoată împotriva curentului. Aş vrea să fiu un copac Care încremenit urmăreşte viaţa altora. Aş vrea să mă pot scufunda în adâncuri Fără să trebuiască să respir. Aş vrea să fiu piatra Pe care o culegi şi o colecţionezi. Aş vrea să fiu călăuza Rutelor tale nocturne. Aş vrea să fiu gândul Ce reapare în mintea ta.

31. Mă vei urî,

cristi mirea

Când lipsit de prejudecăţi Mă voi dezbrăca de măşti Şi voi spune lucrurilor pe nume. Mă vei urî, Când pentru întâia oară Voi fi eu însumi Şi voi ucide imaginea mea cotidiană. Mă vei urî, Când vei realiza Că te-ai înşelat Aşa de amarnic în persoana mea. Mă vei urî Când vei descoperi Că sunt mai disperat decât pretind Şi că puterea pe care o iradiez Se naşte din teama de a nu mă prăbuşi. Mă vei urî, Când vei realiza Că eu eram tot ce căutai De atâţia ani. Mă vei urî, Deoarece ţi-am răscolit principiile Şi te-am pus să alegi Între încătuşare şi libertate sufletească.

32. nu ar fi mai bine (?) să nu ne mândrim cu succesele noastre care pretindem că le-am obţinut pe propriile puteri când cu toţii ştim că fără un pic de noroc nu am fi reuşit să înfruntăm prădătorii care se furişează prin preajma noastră

33. Câteodată trebuie să mori Pentru a te renaşte. E nevoie să ucizi vechi obiceiuri Pentru a începe ceva nou. Şi când totul se sfârşeşte, Ceva imprevizibil se naşte Şi va schimba total Ceea ce ai crezut că ştii, Iar faptul că te-ai înşelat Când ai văzut că ai abordat Greşit ceva aşa important, Vei descoperi că eşti limitat

cristi mirea

La ceea ce ţi se oferă Şi nu te poţi minţi Pretinzând că totu-ţi este permis, Când foarte bine ştii Că odată se va termina Cu toată lupta asta Şi vei dori ceva complet diferit, Ceva la ce nici nu te-ai gândit Şi te vei opri să studiezi Lucrurile simple pe care le vezi. (pe care înainte le ignorai)

34. Am crezut că pot schimba ceva. Am crezut că nu degeaba am luptat. Dar am uitat Că sânge îmi curge în vine Şi că plâng când sufăr. Am uitat că dincolo de aparenţe Sunt un om Cu nevoi şi dorinţe. Am crezut că pot suporta la nesfârşit Dureri ce mi-au intersectat calea. Am crezut că totul va trece Şi voi fi cruţat de urme. Dar am uitat Că de aer am nevoie ca să exist Şi de creier ca să gândesc. Am uitat Că am şi eu limite Care nu se pot depăşi Fără a lăsa răni şi cicatrici. 35. Nu voi înţelege niciodată Ce s-a întâmplat Când prezenţa ta Mi-a scurtcircuitat inima. M-am crezut în siguranţă În propria carapace, Dar m-am înşelat, Căci m-ai surprins Într-o ipostază nescontată Fără garda ridicată.

36. Acum stai lângă mine. Taci. Privim soarele cum apune Şi parcă auzim Razele cum ţipă când După orizont se sparg. Ne-am îmbrăţişat

cristi mirea

Pentru a încununa evenimentul Ce tocmai l-am savurat. Ştiam că totul a fost gândit Să dăinuie doar o zi, Şi, încercând să înlătur regrete, Voi continua să păstrez În adâncul sufletului Fragmente din ziua tocmai încheiată, Ce a schimbat pentru o secundă O impresie învechită Cu referire la ceea ce înseamnă Să se gândească la tine cineva, Să te atingă de voie Şi să plece de nevoie, Lăsându-te singur în întuneric.

37. Va trebui să pleci Şi să nu te mai întorci în veci. Va trebui să vrei Să nu mai stai cu mâinile în poală Şi să aştepţi Ca ceva să se întâmple Şi să te surprindă. Deci nu vei mai visa La lucruri imposibile, Ci vei dori Doar ceea ce vei putea primi.

38. Vă mulţumesc Pentru situaţiile dificile Pe care a trebuit să le trăiesc. Nu am crezut niciodată Că voi putea transforma durerea În creativitate vreodată, Dar m-am salvat, Şi nu pentru că aşa am dorit, Ci pentru că nu am avut de ales. Am plănuit să vegetez În mijlocul unei existenţe empirice, Dar subconştientul m-a salvat, Şi fără să exagerez Sunt mândru, Căci am reuşit să nivelez Câteva din zgârieturile adânci odată, Care acum par nişte desene Cu migală tatuate În inima mea odată decedată, Ca apoi să renască Şi să mă surprindă

cristi mirea

Cu o viaţă postumă Care m-a învăţat Să am încredere doar în mine Şi în puterile mele, Fără a aştepta prea mult De la cei din jur; Şi, fără a fi înţeles greşit, Nu vreau să mă privez De cei care au respirat puţin Din groaza în care pluteam; Dar niciodată nu vor înţelege Cum e să vrei să nu mai vrei, Să speri că nu vei mai spera. Nu vor ştii cum e să vrei Şi să nu poţi. Dar acum nu mai vreau Să cred în poveşti bimilenare, Deoarece nu există salvare În cuvinte vechi şi galbene. Dacă nu eşti destul de puternic Să descoperi în tine izvorul salvării, Eşti de compătimit Şi nu ştii de ce exişti Printre şabloane teleghidate De învăţăturile răsfirate la întâmplare, Pierzându-şi scopul iniţial. Nu vreau să mă subjug Unor idealuri biblice, Care mi-ar îngrădi libertatea sufletească Şi, fără să realizez, M-ar plafona la epigrame moraliste Şi mi-ar împiedica Setea de a savura din plin Ceea ce am primit, Când în urma unor procese biologice Am ţipat pentru întâia oară, Şi expus unor factori naturali Extrem de virgini unei existenţe intrauterine, Am reuşit să ajung să fiu O persoană care gândeşte Şi care vrea să privească În spatele realităţilor transparente, Care sunt doar un surogat Pentru un trai echilibrat, Ce eclipsează câteodată Ceea ce este esenţial, Dar care e total eliminat, Deoarece există câteodată persoane Care prin simplitatea lor Mă fac să descopăr Că nu sunt singur în această barcă Ce încearcă să plutească, Fără a mă lăsa influenţat De presiunile exterioare, Şi reuşesc să mă dezvolt

cristi mirea

În subsolul unui înveliş Special preparat Pentru lumea care a uitat Că mai este mult de învăţat.

39. Îţi priveam faţa perfectă. Îţi mângâiam cicatricea Care coboară pe drumul unei lacrimi. (s-a adâncit de atâta suferinţă şi aşa va rămâne pe veci pentru a-ţi reaminti de trecut) Dispăreai în umbră, Apoi reveneai şi mă surprindeai Cu chipul pe care parcă nu l-am văzut Aşa clar până acum. Mi-amintesc de ceea ce făceam, Când singuri ne tăvăleam pe podea În nopţi îngheţate. M-am trezit din vis Doar când ai ales să pleci, Deoarece ai văzut ce era de văzut. Eram speriat, Cu toate că trebuia să realizez Că nu am fost făcut pentru tine. Deşi ai luat ceva din mine, Nu pot fi supărat, Deoarece mi-ai lăsat O amintire.

40. Nu m-am vindecat total De rănile provocate De fiarele cu colţi însângeraţi. Ştiu că îmi dau târcoale Şi aşteaptă să fac o greşeală Pentru a mă devora. Nu ştiu cât timp Mai pot suporta tortura. Până la urmă mă voi dărui Animalelor înfometate Pentru a încheia odată Cu jocul acesta obositor Şi a mă putea odihni În uriaşul pat, Care se naşte din nimic Şi duce la nimic.

41. Îmi curăţam rănile cotidiene Când am realizat că am pierdut

cristi mirea

Această luptă inegală Pe care nu o pot controla Şi care mi-a dereglat existenţa. Ştiam că nu vei fi Persoana care la mine se va gândi Când din lipsă de preocupare Te vei plictisi. Am crezut că, dacă mult timp, Voi sta neclintit Cineva se va opri şi va privi Această statuie, care se oxidează Sub ploaia ce o dezmiardă. Nu pot pretinde Ca lumea ce mă înconjoară Să se oprească şi să gândească Dacă nu asta le este preocuparea, Când seduşi de o revoluţie tehnică Şi-au construit propria închisoare Din care nu mai doresc să plece. Se complac cu iluzii taxate la secundă Şi se fălesc cu trofee umane Pe care le-au devorat odată, Dar care nu mai au nici o importanţă, Când privaţi de accesorii compensatorii Vor rămâne goi.

42. Dacă ai fi ştiut Că sunt doar o iluzie A ceea ce odată am fost, Nu ai fi pierdut nici o privire În direcţia mea, Dar ne-cunoscând adevărul Ai reuşit să menţii în viaţă Ceea ce aproape transparent Era pe cale de a se dizolva, Dar te-ai înşelat, Deoarece slăbiciunea pe care o ascund A devenit mai puternică Şi toate actele de vijelie Sunt mici partituri Pe care din obişnuinţă le interpretez.

43. Îmi voi lăsa capul pe pernă Şi voi dormi. Nu voi auzi ceasul deşteptător Şi nu mă voi clinti Nici pentru a muri. Voi stinge luminile Şi mă voi odihni

cristi mirea

Deoarece, asediat de oboseală, Puterile îmi părăsesc trupul Şi nu ştiu cum voi reuşi Să mă trezesc Şi să nu mă mai gândesc La o zi planificată De la cap la coadă Cu îndeletniciri ciudate Care nu-mi oferă nici o satisfacţie.

44. Asta mi-am dorit din-totdeauna. Asta şi un pic din altceva. Dar ce mai contează Puţină pace interioară Când există atâtea de descoperit, Lucruri care înainte erau fotografii Într-o ilustrată superlucioasă. Şi toată frumuseţea peisajului Îşi pierde farmecul Sub zgomotul Valurilor înspumate Care spală nisipurile îmbibate Cu speranţele trecătorilor. Fără să realizezi Înaintezi în apa rece. Simţi cum lichidul ondulat Îţi îmbrăţişează trupul tremurând De frig sau suferinţă Şi te îndrepţi spre locul Unde cerul atinge orizontul. Ce rost are să vezi atâta frumuseţe Când ştii că nu poţi împărtăşi Ceea ce simţi cu persoane Care din anumite motive Au rămas undeva departe. Cum poţi explica ceea ce simţi Când te afli sub cerul inundat Şi auzi foşnetul valurilor, Când nici tu nu realizezi Că e real ceea ce vezi şi auzi.

45. m-am rătăcit. salvează-mă!

46. Nu mai vreau să aştept Ca soarele să răsară, Când norii cei groşi Spre contrariu mă îndeamnă.

cristi mirea

Când nu voi mai clipi, Ştiu că am poposit Pe malul greşit al râului Şi degeaba aş încerca să trec apa, Ceva nu mă va lăsa Să mă apropii de locul preferat Şi mereu mă voi simţi Ţintuit de privirile animalelor Care, atrase de aroma morţii Îmi aşteaptă sfârşitul Ca să mă mănânce. Şi nimeni nu mă va privi Când, devorat de fiare, Voi fi doar carne şi oase.

47. o lacrimă uscată şi sărată se ascunde după o speranţă înşelătoare.

48. Am revenit în casa Ce odată viaţă ascundea Şi care ruină devenea, Cu fiecare fir de iederă Ce pe pereţi se căţăra.

49. Era ceva ciudat în aer Când în apă m-am scufundat. Fără să dau din braţe De val m-am lăsat luat. M-am lăsat violat de curenţii puternici Care în bucăţi vroiau să mă desfacă. Nici apa nu m-a vrut, Căci la suprafaţă m-a scuipat Şi cât aş clipi, pe mal m-am trezit. Stăteam pe spate şi la cer priveam, Când luna mi s-a arătat. Cu sânge era stropită Când s-a aventurat pe cerul de smoală topită.

50. Eu voi fi cel Care nu te va uita, Când departe de mine După altcineva te vei uita. Eu voi fi cel Care mereu îşi va dori

cristi mirea

Să ştie cu ce a greşit Când a îndrăznit. Eu voi fi cel Care te va privi Cu o dorinţă animală Încătuşată de indiferenţa ta. Eu voi fi cel Care mult timp va mai visa La atingerea care Pentru scurt timp a existat. Eu voi fi cel Care niciodată nu te va dezamăgi Şi la care vei putea apela Când aşa vei simţi. Eu voi fi cel Care mereu va aştepta Ca tu să cobori din vis Şi să mă scoţi din abis. Eu voi fi cel Care lipsit de simţul realităţii Nu va înceta să vrea Ceea ce nu va avea.

51. Când sucurile esenţiale De un lătrat acompaniate, În noapte se dizolvă, Ţipătul disperării Alungă pentru scurt timp O secundă şocantă. Deschizi ochii şi îi închizi, Deoarece nu vezi nimic Dincolo de bezna minţii Care face grevă japoneză, Şi după un scurt triumf Spre realitate te îndeamnă, Iar clipele post apocaliptice Ce au îndulcit clipa Se aştern peste pacea Meritată din plin; Şi nu există scăpare Pentru cei uitaţi de chin, Căci cu toţii ne odihnim După ce am trăit din plin. 52. Am urlat la culoarea Care mi-a inundat viaţa Şi mi-a sufocat-o În labirintul imprevizibilului. Cu ochii bandajaţi Mă strecuram printre morţii cei vii.

cristi mirea

Am pornit să alerg Când am simţit mirosul Cărnii în putrefacţie. Am fugit cu ochii legaţi Fără să cunosc drumul. Vroiam să nu mai simt Nimic din ceea ce îmi doream. Deci am îngenuncheat. Iar după ce mi-am dezgolit ochii Am privit spre singura culoare Care mult timp mă obseda.

53. Mă plimbam Prin frunzele uscate, Prăfuindu-mi pantofii În covorul crocant. Priveam spre porumbeii Pe care tocmai i-am ucis. Unii se mai zbăteau În balta de sânge a morţii. Spiritele lor răzbunătoare Roiau în jurul meu, Ciuruindu-mi mintea Cu suferinţa vieţii de porumbel. Mângâiam penele moi, Când o clarvăzătoare mi-a vorbit Şi despre un blestem mi-a prezis, Dar eu am zâmbit Şi am plecat lovind cu piciorul În plapuma de frunze moarte Care acopereau păsările însângerate. 54. şoseaua pe care ne plimbam de mult e pustie, iar vârtejurile de vânt vor spulbera cenuşa trupului care, ars după moarte, nu va mai conta că îţi putea aparţine. 55. Aseară m-am îmbătat Cu o linguriţă de sudoare; Am gustat din licoarea amară A unei dezamăgiri spontane, După care m-am înecat În plapuma criminală a somnului Care trebuia să mă ducă Dincolo de ghimpele Care în mine s-a înfipt. Am asistat la distrugerea Unei fortăreţe imaginare

cristi mirea

Şi am plâns când am realizat Că tot ce a fost cu trudă clădit s-a surpat în asfinţit. Când noaptea cu aromă de scorţişoară Spre final se îndreaptă, Mă certam cu stafiile mondene Despre dezamăgiri cotidiene. Îmi povesteau despre nimic, Dar eu am înţeles Că lucrurile decurg singure, Şi destul de des Sunt distruse conexiuni fragile Care se dărâmă Precum un castel din cărţi de joc La cea mai simplă atingere Înzestrată cu un potenţial enorm de distrugere.

56. M-am suit pe schela metalică a morţii Şi am privit spre furnicile umanoide Care mişună printre pui de mărar, Ce creşte pe creasta unei stânci. Un plod cu păr decolorat m-a privit Şi fără a ezita a spus:

Fluture, fluture Dracu’ să te scuture, Apoi m-a lovit cu pumnul Şi a fugit în ceaţa cu aromă de vanilie. M-am trezit între boxe argintii Din care răsunau înjurături versificate Încât şi membrana difuzorului se crucea Şi dorea să vomite puţin Din veninul acumulat în timp. O curvă cu păr de plastic Se proptea de zidurile roşii Şi cerea foc trecătorilor Care o ignorau sau îi lingeau Genele false şi arcuite din fabricaţie. În realitate ea gătea bine Şi mângâia miei negrii Învăţa limbajul semnelor Şi sorta boabe de fasole.

57. Mă învârteam în cercul perfect Care începea să mă izoleze De ceea ce eram cu adevărat. Am realizat că m-am oprit De mult timp în mijlocul drumului, Pe care din anumite motive L-au părăsit cei cu suflet Pentru a se alătura celor

cristi mirea

Ce trăiesc în cercuri perfecte Cu zâmbete şi gânduri perfecte.

58. Când deschideţi gurile Ies doar roiuri de viespi. Când plângeţi, Lacrimile sunt pline de otravă. Muşcaţi din mine Şi apoi scuipaţi carnea. Folosiţi-mă până nimic Nu va mai rămâne din mine. Nimeni nu mai priveşte La trupul care, nud, se deshidratează. Nimeni nu mai vrea să scuipe Pe numele care odată îl urau. Nimeni nu mă vede În ciuda luminii care mă înconjoară. Nimeni nu-mi mai atinge Pielea însetată după ploaie. Nimeni nu mai aude Ţipetele ce răsună din mine. Dincolo de pereţii de sticlă Se află mulţimea Ce mişună şi nu vede Dincolo de nuanţele monocrome Ale unei fotocopii nereuşite.

59. Aştept ca cerul să se despice Şi ploaia să pice Pe smoala clocotindă A gândurilor, fumegânde În umbra aparenţelor înşelătoare.

60. Cândva, Cineva, Fãrã sã ştie, S-a cuibãrit În sufletul meu; Şi deşi strãin De provenienţã, M-a încãlzit Cu prezenţa sa.

61. Ce bine era cândva, Când nu ştiam nimic Şi nimic nu mă afecta.

cristi mirea

Ce bine era atunci, Când mă trezeam dimineaţa Şi nu simţeam suferinţă. Cea mai frumoasă zi A fost cea în care am murit În această lume fantezistă Şi m-am născut în real, Deoarece nici o fantezie Nu atinge puterea Sentimentelor reale, care, Deşi de multe ori dureroase, Îmi demonstrează că trăiesc. Atunci, când voi muri, Doar aceste sentimente vor conta Şi vor spune despre mine ceva: Dacă a meritat cu adevărat. 62. Aştept în camera goală Să se surpe pereţii. Aştept ca liniştea Să dea glas singurătăţii. Vreau ca totul să fie Aşa cum a mai fost. Aş vrea să uit tot ce ştiu Şi să rămân un prost. Poate atunci va fi mai uşor Să bat din aripi, să zbor; Fără teamă de eşec, Aş face tot ce poftesc, Şi fără excese de politeţe Aş avea curajul să fiu: Sincer.

63. [S-a rupt o stea Şi din cer a căzut Pentru a se destrăma În pliscul unui vultur.] Stropii de ploaie Au luat foc în aer Când am realizat Că e mai bine aşa: Lucrurile să treacă Şi să rămână doar scrum Pe fundul unui suflet Pierdut pe drum, Mângâiat din când în când Şi apoi răstignit Pe garduri ruginite, De persoane figurante Cu pretenţii şi mofturi De persoane foarte importante, Care în lipsă de preocupare

cristi mirea

Mai distrug din mers Câteva vieţi irelevante Pentru colecţia lor impresionantă De trupuri cu suflet extirpat. 64. Am aşteptat să mor Înecat în balta lacrimilor. Am aşteptat să uit Că sunt muritor. Cu braţele larg deschise Am lăsat liberă trecerea Spre fortăreaţa sentimentelor, În ciuda celor ştiute Despre durere şi suferinţă. 65. Aş şopti ceva, La urechea ta. Ţi-aş vorbi în somn, Dacă m-ai lăsa. M-am trezit în noapte Într-o baltă de sudoare Visând la tine Cum mă părăseşti. M-am dus la fereastră. Am privit la stradă Şi am plâns în şoaptă Când am aflat Că nu am visat, Şi că vocile multe Care în somn le aud Sunt ecouri vagi A unor vechi promisiuni. [cuvinte grele spuse la întâmplare se aştern pe rana de tine provocată] Am adormit odată Pentru prea multă vreme, Iar când m-am trezit Am aflat că am fost umilit. Acum, când totul pare uitat, Încă mai simt focul Care în mine s-a furişat Să distrugă totul Şi să-mi ia ce mi-a mai rămas: Puţină demnitate, Un sărut în noapte, Poate o mângâiere, Ca o adiere.

66.

cristi mirea

Cineva m-a atins. Am tresărit, Deoarece nu mai eram obişnuit Să simt acest abis Provocat pe neaşteptate, Care a ruinat demult O cetate. Mângâierea lină A unui fir de vânt Mi-a alintat dulceaţa Unei amintiri scheletice, Care a ştiut că va pleca, Şi că eu nu o voi uita. Am plâns de fericire, Căci am supravieţuit Această amintire. Am rămas puţin dezamăgit Când am sesizat Că totul s-a sfârşit După ce am fost alintat. 67. mi-am sigilat inima. am ascuns-o undeva; acolo o voi uita şi nimeni nu mă va obliga să renunţ la ea căci e doar a mea şi o voi desigila când eu voi vrea. 68. ¤ Dacă voi clipi – voi ucide Încă o atingere goală. Dacă mă voi ridica Din patul de cioburi, Voi zbura spre cer Pentru a mă arde la Soare Şi cădea iar pe Pământ. ¤¤ Dacă mă voi trezi, Voi renunţa la clipă Şi voi desconsidera evenimentul. Totul se va sfârşi, Şi deşi mă asiguri Că totul va fi bine, Eu ştiu că voi adormi Pe patul de cioburi. ¤¤¤ Dacă voi dansa Într-o ploaie de lumină, Voi cădea pe podea Şi voi săruta lemnul Pentru că există

cristi mirea

Şi nu e doar o iluzie Aşa cum am crezut. ¤¤¤¤ Dacă voi plânge Vei simţi briza sărată Care-mi părăseşte sufletul Şi te vei întreba De ce atâta suferinţă? Te voi îmbrăţişa Şi-ţi voi spune încet Că totu-i firesc. ¤¤¤¤¤ Dacă voi muri Nu vei plânge, Deoarece nu vei sesiza Dispariţia unui trup De mult desufleţit Care se ascundea în umbră Pentru a nu deranja Cu ceva viaţa altora.

69. Am crezut că voi pieri Între oameni văruiţi. M-am complăcut Cu cei din jur. Acum nu mi-e teamă Să fiu cum sunt, Deoarece am găsit pe cineva Exact aşa.

70. Strânge-mă în braţe Cât poţi de tare. Ne tăvălim Pe cioburi mărunte, Pe un pat de jar fierbinte. Adormim în balta de sudoare A cuptorului din beciul sufletului. Când ne trezim, Azi nu mai există, Deoarece mâine I-a luat locul. Oboseala eternităţii Ne străfulgeră mintea Şi spre lucruri banale Ne îndreaptă, Pentru a putea savura Pentru ultima dată Ce înseamnă să fii în viaţă Când tot ce ne înconjoară Se dezintegrează.

cristi mirea

71. Am tăcut mult timp. Am muţit din lipsă de conversaţie. Îmi mai aminteam De clinchetul vocii care in minte revenea Şi semăna cu vocea mea. Cu paşi mici am ieşit Din bârlogul minţii. Cu simptome agorafobice Am mirosit aerul dimineţii Al unei străzi deşertice. M-am oprit în faţa unei vitrine Şi îmi priveam reflexia. Plângeam de uimire Că totul a rămas la fel. Am rupt frânghiile Care de scaun m-au imobilizat. Am reuşit să rostesc Primul cuvânt vreodată glăsuit. Trebuie să recunosc Importanţa evenimentului Care m-a eliberat din închisoare Şi m-a lăsat să spun şi să arăt Că ceea ce port în mine e real. Odată eliberat M-am aventurat În lumea interzisă cândva De persoana mea. Nu m-am speriat De gheaţa subţire pe care alunecam, Căci am spus şi am arătat Ceea ce mult timp În mine am purtat.

72. hai să ne ascundem în smoala fierbinte. hai să fugim dincolo de umbre, să ne coasem rănile în poala ierbii grase care ne mângâie venele de mânie sfâşiate.

73. Nu te aşteptai Ca totul să se termine. Mereu te considerai Persoana care poate distruge Fără remuşcări

cristi mirea

Şi fără a gândi Că totul poate reveni Mai devreme sau mai târziu Asupra ta, Precum o avalanşă Care te acoperă Sub plapuma incertitudinii A ceea ce va urma. Sclav al vanităţii Trebuie să recunoşti Că şi tu ai simţit Gustul amar al înfrângerii.

74. A rătăcit pe şosea Timp îndelungat Când s-a trezit În micul oraş. Oamenii îl priveau ciudat Şi copii îl înconjurau Pe cel cu ambiţii mesianice Ce tocmai din mormânt a ieşit Să spună oamenilor Că au murit.

75. Poţi fugi în noapte Pentru a te ascunde de şoapte. Te voi găsi mereu Datorită mirosului negru Care-ţi părăseşte sufletul Ce arde în focul crematoriului. Impulsivă din facere, Dar timidă şi speriată Când e nevoie, Încurci gânduri Când priveşti sau zâmbeşti. Dincolo de aparenţe, însă Se ascunde un copil Ce plânge şi suferă, Râde şi se bucură. Te-ai jucat cu demonii Şi ai pariat cu îngerii. Le spuneai că se înşeală Când te caracterizează, Deoarece nimeni nu e Totalmente bun sau rău, Iar plăcerea izbândei Asupra solilor de după... Îţi împrăştie fiinţa În ceea ce urâm, Căci de trup

cristi mirea

Pe veci ne despărţim.

76. Într-o bună zi Voi dansa sub focuri de artificii Şi voi savura. Într-o bună zi Voi plânge din nou Ca un nou născut. Într-o bună zi Voi avea curajul Să ating cu adevărat. Într-o bună zi Voi realiza că viaţa-i frumoasă: Păcat că s-a terminat.

77. Înot în apă tulbure Şi mă îndepărtez de ţărm, Plutind dincolo de valuri Spre ţinta mea secretă Care se stinge cu disperare Pe linia orizontului în flăcări. Înot în apă îngheţată Pentru a alunga căldura Care creşte în mine Şi mă consumă Cu inutila-i prezenţă. Înot în apă evaporată Pentru a atinge îngerii Care au renunţat Să se zbată pentru persoana mea Ce doar insulte le aducea La indiferenţa lor carnală.

78. A venit salvatorul sufletelor pierdute Pentru a se răzbuna Pe cei indiferenţi. A venit să înţeleagă Cu ce a greşit Când le-a oferit o nouă viaţă. Curând a priceput Că se înşelase amarnic Când a generalizat Salvarea umanităţii; A renunţat la acest plan mamut Lăsând oamenii să aleagă Între sfânt şi demonic. (poate a greşit)

cristi mirea

79. Mumificat – Stau strajă luptelor imaginare Care au luat naştere din nimic Precum vântul. Expus – Vreau să arăt trecătorilor Că totul contează: Binele sau răul făcut în viaţă. Mânios – Îmi arunc privirea Spre ceea ce a rămas După un act glorios

80. pustiu afară pustiu înăuntru deşert şi vânt

81. Ar trebui să fiu fericit, Complet şi împăcat Pe propriul meu nor de praf. Dar nu mă pot opri Să privesc în jos spre muritori Şi să tânjesc să fiu din nou Un suflet fără minte Într-un trup fără cuvinte, Care, atunci când se atinge, Se simte, Care vorbeşte şi e auzit, Care doarme şi se trezeşte, Şi poate uneori e iubit. Mi-e dor să fiu din nou material Pentru a savura gustul mierii, Sau poate aroma salcâmilor în toiul serii. Acum, deşi complet şi desăvârşit spiritual Încă mi-e dor de ceva material.

82. Tot ce contează cu adevărat Roieşte în jurul flăcării unei lumânări Care se zbate sub puterea vântului Pentru a menţine în viaţă O lumină înşelătoare Dar atât de necesară Să arate calea Celor pierduţi pe drum, Înfometaţi După linişte şi pace

cristi mirea

Înainte de moarte.

83. Aseară am vomitat cuvinte [deşeuri ale sufletului] Şi am fost surprins De puterea situaţiei Care mi-a smuls lacrimi Pline de durere Provocate de adevăruri Ce până acum m-au orbit, [fiind ascunse de un maestru iscusit] Iar toate acele temeri Ce odată mi-au sfâşiat sufletul, Au revenit Pentru a confirma Că totul se va schimba Sau va fi Exact ca în ziua aceea.

84. Sunt aşa de obosit, Dar nu pot dormi Atâta vreme cât caut Ceva ce nu cunosc, Dar ce sunt aproape sigur Că am pierdut, Când am realizat Că nu există perfecţiune. Ştiu că nu voi fi surprins De ceva ce seamănă cu o minune, Deoarece, deşi am trecut prin multe, Nu voi ştii niciodată Cum să fac faţă Unor sentimente primare.

85. acesta este locul în care am îngenuncheat de atâtea ori acesta este locul în care am ştiut că nimeni nu aude ce rostesc în minte; nimeni nu aude rugăciunea care se îndreaptă spre nimeni şi toţi. acesta este locul unde am plâns şi am râs, unde am uitat de mine şi m-am ascuns de lume. acesta este locul unde sunt nimeni şi rege, unde sunt ceea ce vreau

cristi mirea

sau doar o iluzie.

86. sigur..., erai aproape să spui Că te-ai eliberat De un ghimpe adânc înfipt, Când te-ai lovit De bariera imaginară Ce te obligă Să-ţi continui existenţa În colivia sufletelor rănite Care aproape s-au eliberat, Dar au fost dezamăgite În ultimă instanţă De ceva aşa înşelător Precum o speranţă.

87. Teama de soare M-a ascuns în umbra Zidurilor acoperite cu iederă Care m-a ţinut captiv Pentru a elabora Ceva inedit la suprafaţă, Dar disperat la rădăcini. Cu fiecare clipă ce trecea Tot mai translucid deveneam; Fiind la un pas de un haos divin, Mi-am trimis sufletul în surghiun, Pentru a nu dispărea Odată cu trupul, Ce aproape transparent, E în căutarea identităţii pierdute, Pentru a se reunifica curând Cu un suflet plăpând.

88. Aş vrea să cad În golul minţii, Să mă scufund Şi să uit să gândesc, Să plutesc spre situaţii Cunoscute din auzite Dar încă neexplorate. Poate nu mai văd, Poate am orbit de voie Şi m-am desensibilizat, Iar tot binele ce-mi apare Am început să-l consider firesc După răul care m-a mâncat, De parcă ar fi o răsplată

cristi mirea

Şi nu un privilegiu, Ca după şapte zile de ploaie Soarele să apară Şi să mă scoată din refugiu. Dac-aş putea pentru o secundă Să uit ce am simţit şi am văzut M-aş aventura în această tundră A minciunilor mascate După zâmbete şi promisiuni, Dar nu pot deschide Ceva ce nu mai există Din teama De a pierde Ceva ce nici nu mi-a aparţinut, Ce nu am vrut niciodată Să vină şi să mă surprindă. Poate totul e doar un plan maiestuos Ce în balanţă pune Ce e rău şi ce e bine. După ce m-am familiarizat cu răul, Deci, nu am ajuns nicăieri În ciuda drumului parcurs Ce nu duce la revelaţie Şi nici la satisfacţie. 89. Am spus prea mult? Am spus prea puţin? Am greşit când m-am trezit Într-o realitate străină mie? Am greşit când am ieşit Şi în mijlocul roiului m-am oprit? Am uitat cum să articulez Simple dorinţe, Şi în ciuda neştiinţei Am fost subiectul unei sentinţe Care m-a trimis înapoi În temniţa decorată Cu insulte şi suferinţe. Am atins aerul Acestui joc final În care mulţi au trişat, Şi în care au fost exilaţi Cei ce au uitat Că pentru sinceritate Au fost condamnaţi. 90. ultima pasăre a părăsit insula artificială pe care mi-am clădit existenţa banală 91. Arată-mi:

cristi mirea

Nuditatea atingerii; Căldura vocii; Dulceaţa îmbrăţişării. Simte-mi: Respiraţia fierbinte; Sărutul înfometat; Bătaia inimii. Alungă-mi: Lacrimi sărate; Incertitudini betonate; Temeri înrădăcinate. 92. Nu pot inspira aerul Ce alţii îl expiră. Nu mai pot privi ameninţarea Care îmi dă târcoale De fiecare dată când Am curajul să respir. Sunt neputincios Când e vorba să fiu credincios Şi să nu aştept confirmări La nişte capricii stupide. (farse ale inimii)

93. Aş vrea să uit frigul, Să nu mai simt Vântul rece ce-mi biciuieşte obrazul. Aş vrea să simt căldura Unei priviri Care să nu mă condamne, Ci să mă întrebe Cum îmi merge. Aş vrea să mai simt O atingere necondiţionată În schimbul palmelor Primite din partea celor Care cred că aşa vreau: Pe străzi să stau.

94. Ne-am văzut Prin ploaia de gloanţe Ce lumina noaptea-nopţilor. Ne-am atins Cu pasiunea unei ploi de vară Şi cu o curiozitate copilărească. Ne-am pierdut În groapa comună A amanţilor anonimi.

cristi mirea

95. Spintecă-mi pieptul Şi mângâie-mi inima, Alint-o cu săruturi Şi cu atingeri tandre. Ucide-mi dorinţe sofisticate Şi biciuieşte-mi gânduri perverse. Coase-mă la loc Şi uită-mă. Pălmuieşte-mă când mă trezeşti În camera de reanimare, Şi cu violenţa ta cotidiană Loveşte-mă între picioare.

96. M-am rătăcit În lumea sentimentelor surogate Care ori sunt prea intense, Ori lipsesc cu desăvârşire. Am fost la un pas de împlinire Când m-am rătăcit În labirintul cuvintelor nerostite. Eram în aşteptarea unor confirmări Care să-mi lumineze faţa Şi să-mi aducă îmbrăţişări Simple şi sincere Arătându-mi că a meritat Că am existat.

97. Pentru cei cu inima curată Ce se-nchină şi se-mbată Cu cuvinte potrivite Şi dorinţe strivite. Pentru cei cu lacrimi dulci Care acceptă şi îndură Tot ce-i îneacă în păcură Încât uită să respire. Pentru cei creduli Şi orbiţi de speranţă Ce zâmbesc când pică Şi se mulţumesc cu ce primesc. Pentru voi toţi voi plânge, Căci mult timp aţi aşteptat O răsplată Asemeni luptei dintre David şi Goliath. 98. Nu contează că stau culcat Şi privesc stelele. Nu contează ce eu vreau

cristi mirea

Atâta vreme cât pot să stau Pe drumul pe care mă aflu Fără să ştiu dacă merită Să continui ce am început. Nu contează dacă stau sau plec Atâta vreme cât pot atinge Ceva ce nu mă respinge, Dar care a uitat Că odată ce a iertat S-a schimbat Şi nu mai contează Că din viaţă a dezertat.

99. Cine va plânge Când gândurile se vor evapora. Cine va plânge Când lumea va închide ochii Şi nu va mai vrea să vadă Herghelia de cai dezlănţuită galopând Peste sufletele împachetate În armură de zale. Cine va plânge Când într-o bună zi Nu va mai fi nimic de zis.

100. Am lins bulgări de sare, Am uitat de mine Când am creat vise Şi am zâmbit pe furiş Pentru ca informatorii mondeni Să nu interpreteze greşit Această escapadă măruntă În ceea ce am uitat Că merită căutat În lăuntrul fiecăruia Înainte de a arunca pe foc Lacrimi cu aromă de busuioc.

101. Te-ai luptat destul Cu coşmaruri nocturne Care exprimă Violenţe cotidiene, Înfiripate în existenţa ta Cu tentă martirică. Nu ar fi mai uşor Să întinzi mâna Şi să accepţi Căldura celor din jur,

cristi mirea

Decât să înfiorezi lumea Cu promisiuni înfricoşătoare Legate de viitorul incert Cu care ai hotărât Să intri în luptă Pentru a-ţi demonstra Că nu ai nevoie de nimeni Şi că te vei descurca. Dar poate ai uitat Că dispariţia ta în anonimat Va afecta şi viaţa altora Care au nevoie De apropierea ta.

102. Trebuie să mă odihnesc, Să mă tăvălesc În patul moale Cu cearceafuri de mătase. Trebuie să simt aroma ploii Care reflectă umbre luminoase Pe pereţii imaculaţi. Trebuie să alung oboseala Unei zile simple Care nu m-a impresionat Ci doar m-a înceţoşat.

103. Stăteam întins pe spate Şi priveam tavanul; Cu pereţii vorbeam Şi în abisul sufletului cădeam. Zburam de atâta vreme Spre sfârşitul prăpăstiei Încât am uitat Să dau din braţe Şi de ceva să mă agăţ Pentru a mă salva. Preferam să savurez Căderea liberă şi confortabilă, Să simt aerul rece Cum îmi mângâie corpul Şi îmi completează sufletul.

104. Simt Cum timpul ne fuge, Precum nisipul Se strecoară printre degete. 105.

cristi mirea

Sânge demonic Curge prin vinele Pământului în putrefacţie Pe care păşim nestingheriţi; Fără să anticipăm Armaghedonul Care se apropie cu paşi repezi Pentru a distruge Speranţe banale Şi fără implicaţii cruciale În decursul lucrurilor. Pământul va crăpa Şi va înghiţi Pe cei cu sau fără păcate Pentru a arăta cu adevărat Ceea ce oamenii au uitat Când s-au aventurat Să-şi depăşească statutul Ce din naştere l-au căpătat. Nimeni nu va scăpa Când viaţa va înceta, Iar în liniştea nopţii postume Se vor aduna vocile şi gândurile Celor smulşi din viaţă Pentru a discuta sau fabula Despre ceea ce au avut şi nu au ştiut aprecia Pe vremea când simţeau şi respirau. Regretele celor cu voci mute Nu mai contează Când se vor stinge În umbra pământurilor îngrăşate De atâta carne şi oase.

106. Hărţuire emoţională Şi frumuseţi haotice Se pierd în spatele ţipătului Care se naşte Din lacrimi de izolare Şi sâmburi de creaţie. Cineva te-a oprit Şi răspicat ţi-a vorbit Despre lucruri familiare, Dar pe care nu le-ai auzit Cu rezonanţa crucială Cu care le percepi azi.

107. M-aţi lăsat să putrezesc În grădina cu minuni Fără să-mi spuneţi nimic

cristi mirea

Despre fiarele dresate Să mă atace. M-aţi lăsat să fiu surprins De singurătatea nativă Care, deşi uitată odată, Nu a dispărut niciodată, Ci a hibernat în spatele Unor momente speciale Pentru a erupe în final Şi a-mi demonstra Că am avut dreptate Când am realizat Că niciodată n-am aparţinut Undeva sau cuiva, Iar locul unde mă retrăgeam Pentru a simţi dragostea S-a dus odată cu ultima stea Care a căzut în neant Brăzdând cerul înnorat. [Am ştiut că niciodată Nu va mai exista cineva Care să simtă la fel Pentru persoana mea] Un timp am crezut că nu-i aşa, Dar m-am înşelat, Şi poate e natural să fie aşa, Fiecare cu partea sa Şi fără a ne complica În detalii infime precum iubirea, Trebuie să recunosc Realitatea care nu am vrut Mult timp să o văd, Din speranţa de a aparţine Din nou cuiva Aşa cum a fost cândva Când în poala unora mă culcam Şi visam.

108. Am pierdut prea mult sânge Pe drumul pietruit şi plin de obstacole Care, pe masa de inox rece, Îmi îngheaţă viaţa în vine. În faţa completului de judecată Am fost disecat şi diagnosticat, Măruntaiele mi-au fost distruse Şi speranţele extirpate Deoarece mi-am dorit Să nu fi murit În peştera neagră A îmbrăţişărilor porţionate.

cristi mirea

109. A trecut ceva vreme De când s-a spart Colivia de sticlă Care reprezenta ultimul refugiu Înainte de furtună. Priveai spectacolul Şi te propteai de pat, Savurând clipele de teroare Care cuprindeau oamenii Ce aşteptau o explicaţie Pentru nopţile nedormite Şi crimele sentimentale Care nu te lasă să te odihneşti, Deşi oboseala te distruge Şi în final te înfrânge.

110. Flăcări au izbucnit În paradisul măştilor Ce se sparg pe suprafaţa dură A sentimentelor reale. Puteţi lua tot ce a mai rămas În adâncul meu, Ştiu că nu e mult Dar e sufletul meu, Şi simt cum dispare În anonimatul pretenţiilor fără număr A celor ce taie şi spânzură În această lume, Fără a căuta să depăşească Limita nevăzută a spiritului, Ci dedicându-se haosului Ce din om se naşte Şi în om moare.

111. Am ars gândurile Care mă îndepărtau De ceea ce simţeam. Am vrut ca vântul să se oprească, Deoarece vorbele-s doar scrum Ce la cea mai mică atingere Se împrăştie în gând. Vroiam să păstrez totul intact Pentru a nu fii privat De singurul lucru care contează Atunci când nu mai pot fi salvat.

cristi mirea

112. Pe faţa lucie A oglinzii de cristal a lumii S-au reflectat toate minciunile Cu aromă filozofică Şi peisaje cu copaci falşi. Aici au apărut şi cei Ce frumos au minţit Şi vorbele le-au boit Pentru a pretinde ceva Şi a fi altceva.

113. voalul funerar ce-ţi acoperea ochii s-a decolorat sub ploaia de lacrimi ce cale şi-au săpat în pielea cu aromă de smochin.

114. simţi briza proaspătă ce-ţi revigorează mintea şi-ţi dezmorţeşte simţurile. simţi căldura soarelui ce-ţi mângâie faţa şi-ţi eliberează teama de a zâmbi şi de a alunga norii care s-au instalat în inima ta.

115. Cu minciuni albe Mi-ai îndulcit existenţa Şi acum, când ai amuţit, Simţi reculul faptelor Care te făceau să simţi puterea Care atâţia oameni a parvenit. Ştii că nu există întoarcere Spre locul unde totul a început Cu un zâmbet sincer Şi cu un strop de fascinaţie Pentru ca apoi să ne încurcăm În păienjenişul mofturilor Care încercau să mascheze Aceleaşi minciuni albe Ce ne amăgeau clipele de intimitate Şi ne betonau imaginea publică, Dar care ne-au săpat propria groapă, În final.

cristi mirea

116. La un pas de sfârşit, Aştept ca cineva să mă oprească Să sar în golul ce s-a deschis Şi spre care toţi m-au împins. Rostul meu s-a nimicit Când ultima persoană Ce de ajutorul meu avea nevoie M-a părăsit, Iar câmpurile bogate Cu migală cultivate, Au devenit lanuri abandonate Cu recolte uscate, Căci mi-am pierdut Şi ultimul sâmbure de speranţă Că cineva de mine se agaţă Când pe drum s-a rătăcit.

117. Paşii mei se scufundau În nisipurile mişcătoare Ce fierbinţi trupul îmi învăluiau Şi în adâncuri mă înghiţeau. Am fost şi eu o dată puternic Şi cu focul mă jucam, Dar nu a mai rămas nimic Din acel suflet piroman. De aversa simţurilor lichide Am fost surprins Şi de stropii de ploaie În adâncul meu am fost mângâiat. Pentru o clipă am încetat Din mine să dau Şi dezamăgit de tot Am uitat ceea ce eu vreau.

118. am vrut… am vrut să… am vrut să nu… am vrut să nu mai cad în plasa de păianjen a ceea ce simt când sufletul mi se îneacă în valurile lacrimilor ce îndată se evaporă şi lasă nevăzută suferinţa interioară ce o provoacă lipsa de importanţă

cristi mirea

pe care o are simpla mea prezenţă.

119. Mă durea ceva Acolo unde nu se poate interveni chirurgical, Iar rana sângera În ciuda tratamentelor Cu tentă de placebo Ce doar agravau suferinţa Ce din nimic se năştea Şi rapid se răspândea În întreaga fiinţă, Pacea îmi răpea Şi nopţile mi le distrugea Cu puterea-i spontană De a anihila speranţa Că ceva din ceea ce a existat odată În inima altora Îmi aparţinea.

120. Vreau să intru iar În raza de acţiune A convorbirilor în miez de noapte Şi a vizitelor spontane Ce mă făceau să simt Că nu e inutil să respir Şi că atunci când Simt panică Mă pot cufunda În îmbrăţişarea caldă Care acum s-a răcit Şi îmi provoacă insomnii, Căci nu ştiu cu ce greşesc Când vreau să fiu iubit.

121. am surprins o floare cum murea, cum petalele i s-au desprins şi au căzut în hău pentru a sublinia fragilitatea a ceea ce atât de uşor dispare.

122. Aroma fructelor în putrefacţie Îmi amintea de zilele cu soare Când acestea erau coapte şi zemoase, La soare se încălzeau, Pe noi ne ademeneau

cristi mirea

Şi gustul lor să-l simţim doreau, Cum pe buze se împrăştie Şi în amintire se pierde, Deoarece nu despre fructe vorbeam.

123. era să uit ceea ce simţeam când la umbră poposeam, în noapte mă scufundam, şi stele număram. au fost clipe de groază, când dintr-o prostie am uitat să tac şi vorbe am rostit ce o avalanşă din loc au urnit şi sufletul mi l-au nimicit, căci din tot acest măcel am realizat că am greşit.

124. Ar fi egoist din partea mea Să spun că în urmă am lăsat Vechi obiceiuri, Dar ceva s-a întâmplat Când am deschis ochii Şi de prelungiri inutile m-am eliberat Pentru a reflecta de la distanţă Asupra situaţiei Care a ajuns la stadiu de proiect, Şi care devine o expediţie Situată între cunoscut şi necunoscut Cu scopul de a descoperi Ceva uitat.

125. Zi de zi Alerg prin lanul de porumb Ale cărui frunze lasă dâre purpurii În pielea mea însetată După puţină tandreţe. Zi de zi Mor puţin Şi nimeni nu observă Că ceva din mine A plecat pe lungul drum Spre sălaşul tăcerii. Zi de zi Îmi doresc Să pot respira liniştit Şi să nu mai văd

cristi mirea

Umbre înnobilate cu zâmbete Dorind să-mi îmbrăţişeze fantasme Ce dispar subit Odată ce s-au adeverit.

126. Ploua cu flăcări Când îmbrăţişaţi stăteam Şi nu mai auzeam Exploziile ce se declanşau Şi se stingeau În amintirea celor răpuşi De schije şi cenuşă. Ne protejam reciproc Gândurile încordate Ce din exterior se lăsau influenţate Şi spre un adăpost ne îndrumau, Pentru a nu muri Sub ploaia de flăcări Ce leneşă se scurgea Şi ne mângâia.

127. Auzeam chemarea nopţii Care a mă elibera vroia De funiile transparente Ce ca o marionetă mă dirijau Să stau cuminte pitulit, Să aştept să-mi vină rândul Să dansez pe melodia funerară A sentimentelor respinse Şi cu forţa înăbuşite De cei ce presară petale Pe drumul acesta accidentat Ce nu începe şi nu se termină. Când zorii se ivesc Pe cerul cu tentă liliachie, Aştept să văd razele crepusculare Ce norii îi străpung Şi spre somn mă îndeamnă, Pentru a nu mă ciocni De respingere şi ură Din partea celor ce din plictiseală Îşi mai aleg o victimă Pe care să o terorizeze, Ca apoi, răpus de oboseala luptei, Să cazi pe pământul afânat, Să te scufunzi în anonimat Şi să uiţi că odată Ai fost o fiinţă completă, Cu minte şi inimă,

cristi mirea

Că ai simţit şi ai fost rănit, Dar acum totul s-a sfârşit Căci tot ei au izbândit Când te-au adus unde au vrut, Să respingi tot ce e plăcut. Vei putea vreodată anihila? Ce ei ţi-au provocat Şi să fi din nou complet Pentru a putea adormi Şi a te trezi liniştit?

128. Nu mai era nimic de sedus. După ce ai îmblânzit demoni Şi ai incendiat inimi, Te-ai plictisit Şi în genunchi ai căzut. Urmărită de vocile din trecut Ai hotărât că mai trebuie manipulat cineva Înainte de a dezerta Din viaţa ta actuală Pentru a te concentra apoi Asupra unor persoane cu greutate, Mai importante şi mai însetate După curburile tale Cochet etalate. Poate ai greşit Când pe mine m-ai ales ca victimă, Deoarece de prea multe ori m-am ars Pentru a mă lăsa păcălit De o atingere sau o privire. În final am cedat Pentru a-ţi face pe plac Şi am intrat în joc. Deşi cunoşteam situaţia, Am fost surprins De cruzimea cu care Te-ai aventurat în planul tău De a-ţi demonstra încă o dată Că nu ai pierdut Această abilitate Care în final te va îndepărta De singurul lucru pe care nu-l vei avea: Inima mea.

129. Aici stau, cu pieptul dezgolit, Pregătit să fiu executat. Aştept avalanşa de gloanţe şi acuzaţii Menite să-mi ucidă trupul şi sufletul. Orbiţi de o falsă dreptate Vă compilaţi cu gânduri egoiste

cristi mirea

Pentru a vă proteja De dureri inutile. Nu pot citi nimic pe chipul vostru, Ce ruşinat se ascunde Pentru a nu dezvălui Nimic din ceea ce sunteţi cu adevărat, Pentru a nu arăta vulnerabilitatea, Furia şi teama Care vă curmă fiinţa. M-aţi ales la întâmplare Să fiu executat Cu trâmbiţe şi fanfară Sperând să fiţi cruţaţi De ceea ce altora le făceaţi.

130. Asemeni unui animal fără minte M-ai vânat şi m-ai ucis. Puţin din mine ai ciugulit Şi ai lăsat restul vulturilor Ce lacomi rupeau din mine. Cumva am evadat din camera Fără uşi şi fără ferestre, Şi am fugit desculţ Peste spini şi cioburi Pentru a mă elibera De singurătatea acelei încăperi: Circulară şi perfectă, Fără fisuri şi alte defecte Care ar da dovada Că oameni au participat La execuţia sa.

131. Lanul de grâu verde Se întindea etern Într-o noapte de mai Cu cerul degajat Şi de fulgere presărat. În mijlocul acelei imensităţi Înviate de vântul puternic Stăteam eu. Fulgerele îmi atingeau trupul Şi îmi cutremurau fiinţa. Tunetele îmi asurzeau urechea Şi ploaia îmi spăla durerea. Nu mă puteam sustrage Acestei purificări naturale Care îmi demonstra că sunt mic Şi prezenţa mea în acel loc Nu însemna nimic

cristi mirea

În faţa naturii dezlănţuite Ce îşi schimbă doar decorul, Furia rămânând aceeaşi.

132. Păşeam pe aleea cu aromă de brad Şi mă gândeam la ceva familiar, La ceva ce în mine s-a aşezat Şi mă făcea să simt Ceva ce am crezut uitat: De a aparţine undeva. Când acest lucru l-am aflat, Am renăscut spontan Şi a fost minunat Să ştiu că a meritat Să dau din mine tot Ce atâta vreme am acumulat, Deoarece am găsit persoane Care mă fac să mă simt acasă.

133. Fotografia a pălit Când am uitat Lacrimi să alint Şi cu vântul să dansez. M-a părăsit, Aş fi spus, De nu aş şti mai bine Că doar a ofilit Iar locul îl va lua Alt boboc Ce răsare din aceeaşi tulpină.

134. Stăteam mort într-un canal Şi priveam spre vrabia Ce cercuri făcea Şi mereu se rostogolea. Lângă mine s-a oprit Şi într-o floare s-a prăbuşit; În polenu-i dulce s-a tăvălit, Penele ş-i le-a îmbibat În ce e mai bun Şi apoi a plecat Lăsând floarea moartă, Folosită şi urâtă, Care îndată s-a ruşinat Ce demnitatea i-a fost luată, Sperând că nimeni nu a privit Când a fost defăimată De vrabia ce mută ciripea

cristi mirea

Şi spatele îi întorcea.

135. Te-ai privit azi în oglindă? Ţi-ai văzut faţa? Ai încercat să vezi în tine Tot ce ascunzi Şi tot ce încerci să nu fii? Te-ai privit în suflet astăzi? Ai recunoscut persoana Care eşti cu adevărat Atunci când eşti doar tu Şi continui să respiri.

136. mă voi pierde când te voi pierde.

137. Începe o nouă zi, Dar tu nu ştii, Deoarece ai adormit Şi nu te-ai trezit câţiva ani. Ai visat despre lucruri ciudate, Fără noimă şi fără sens, Dar care în final O poveste au ţesut Şi te-au protejat De crunta trezire. Respiraţia mea ai simţit-o Cum în ceafă îţi sufla. Braţele mi le-ai simţit Cum trupul ţi-l îmbrăţişau. Simţindu-te în siguranţă Ai adormit din nou.

138. Dacă te-ai ascuns de lumină Şi în tine te-ai închis Pentru a nu fi deranjat De reprezentanţi ai sectelor Care eliberare îţi asigură; Dacă ai căutat adevărul În ceea ce te înconjoară Şi ai găsit doar minciună În zâmbetele false Ale celor cu pretenţii; Dacă te-ai simţit captat De jocul cu pasiunea Şi ai lăsat jos garda

cristi mirea

Pentru ca cineva Să-ţi calce în picioare inima; Te înţeleg că vrei să evadezi Şi să te eliberezi de cei Ce otravă au semănat În inima ta.

139. Îmi doresc o zi fără ploaie Şi o noapte cu stele. Vreau să simt căldura Care aşa mult doresc Pielea să mi-o atingă. Cu soarele m-am jucat Şi pe nisip m-am întins Pentru a mă odihni Şi îndată am adormit. Valurile m-au trezit, În albastrul lor cristal m-au chemat Şi să trăiesc m-au îndemnat.

140. Delicat, m-am trezit Sau tocmai am adormit Dincolo de porţile La care şacali stau strajă Şi violează puritatea celor Ce vor să depăşească Starea de târâtură Care singuri şi-au atribuit-o. Sărută-mi degetele Care odată au simţit ceva Înainte de a fi arhivate Fiindu-le furat scopul Primit în procesul creării. Vedeam cum îmi dădeau târcoale Acele gânduri cu chip de creaturi Ce noaptea în umbre se ascund Şi care în ceaţă mişună. Vedeam cum se apropiau Şi într-o strâmtoare a sentimentelor Ca o menghină mă imobilizau, Oasele mi le zdrobeau Şi o grămadă de carne în urmă lăsau.

141. Vreau să simt totul concret. Vreau să simt că sunt real Şi nu doar personajul Unui roman scris de soartă. Vreau să mă eliberez

cristi mirea

De ceea ce-mi este scris Şi să mă las surprins De ceva necunoscut. Vreau să dorm sub stele Şi să inspir miresme Ce nu au mai existat În viaţa mea. Vreau să pot renunţa La eul meu cotidian Care, puternic, Loc îşi face în lume, Şi să fiu cel Ce sunt doar în preajma Puţinor persoane; (disperat şi vulnerabil).

142. Dulce halucinaţie Cu aromă de nectar Şi miros de polen. Dulce amăgire Cu dorinţe aşa reale Şi totuşi fără sens. Amară trezire Cu ziduri de piatră Şi aromă de fiere Ce mucegai în mine ai plantat, Să putrezesc m-ai lăsat Şi apoi ai plecat.

143. Cine îţi va mângâia părul Când vântul ţi-l încâlceşte? Cine îţi va şterge lacrimile Care din durere au izbucnit? Cine îţi va asculta poveştile Ce noaptea le visezi? Cine te va acoperi Când în somn te vei descoperi? Cine se va bucura lângă tine Când fericirea te cuprinde? Cine va fi alături de tine Când te vei împiedica şi vei cădea? Cine se va bucura Doar să stea în preajma ta? Cine va plânge Când tu vei pleca?

144. De câteva zile plouă neîncetat

cristi mirea

Şi nu pare să se termine vreodată Cu acest joc de teroare şi purificare. De câteva zile cerul plânge Şi oameni îneacă În durerea care le curmă sufletul. Nu pot adormi În ciuda oboselii care mă cuprinde, Cât timp aud ploaia Cum de fereastră se loveşte Spălând orice în cale îi iese Şi îndepărtându-mă De stelele care îmi lipsesc De când norii deasupra mea Să poposească au hotărât.

145. Nu trebuie să privesc Prin fereastra sufletului Pentru a şti că furtuna e aproape. Simt cum norii plumburii se apropie Şi întunecă cerul, îngheţând viaţa Celor ce de soare au nevoie Pentru a exista. Mereu am senzaţia Că sunetul pe care-l emit norii, Când se mişcă şi trăiesc, E un avertisment Pentru ceea ce am făcut Sau poate anunţă doar ploaia Care cu siguranţă va cădea Peste pământul crăpat Ce însetat aşteaptă Să se îmbete cu apa cerului (curată sau acidă). 146. Îmi aminteşti de cineva Care la mine ţinea. Îmi aminteşti de cineva Pe care de mult am cunoscut. Şi de atunci nu am putut uita. Îmi aminteşti de cineva Cu care povesteam toată noaptea. Îmi aminteşti de cineva Care cu tine semăna. Îmi aminteşti de tine.

147.

[când îngerii au auzit ştirile zilei au plâns şi cerul au inundat pentru durerea pe care le-o provoca

cristi mirea

ceea ce oamenii făceau] Mi-ai făcut ceva - spuse ea În timp ce în braţele lui dansa Ceva ce mă face să nu te pot uita, Să nu mai pot respira, Să nu mai pot dansa. Viaţa mi-ai luat În timp ce eu te visam, Şi m-ai privat De aerul proaspăt al dimineţii, Mireasma dulce a florilor Şi o îmbrăţişare caldă şi vie. Mi-ai răpit ceea ce Mai vroiam să explorez.

148. Ploua cu sânge Pe zăpada cu fler Ce parcă dorea să ascundă Trupurile moarte Ce nu cu mult timp în urmă Râdeau şi trăiau, Înainte ca gloanţele Viaţa să le-o ia. Poate ploua cu struguri Pe iarba grasă Pe care oamenii dansau Şi mustul din fruct scoteau Pentru a se ademeni apoi Cu zeama zeilor Ce doar acest dar Din eternitatea lor au lăsat De muritori să fie savurat.

149. A trecut ceva vreme De când am murit ultima dată, Încercând să înot În marea de noroi Care nemiloasă În adâncu-i m-a tras Şi nu m-a lăsat Să respir Aerul proaspăt De după ploaia Ce noroiul l-a născut.

150. Un roşu demonic Avea rochia ce soarele l-a îmbrăcat Când pe cer mişuna

cristi mirea

Şi după orizont dispărea Lăsând în urma sa Un nor de fum aromat De scorţişoară şi frunze uscate, Arse în grămăjoare Cu grijă adunate În toamna amintirilor De tine neglijate.

151. ar fi trebuit să tac când soarele se juca de-a v-aţi ascunselea printre frunzele copacilor ar fi trebuit să savurez frumuseţea acestui spectacol halucinant şi divin ar fi trebuit

152. Daţi foc umbrelor hidoase Ce viaţa v-o înconjoară. Incendiaţi pereţi umezi Cu tapet de mucegai. Distrugeţi vaze cu amintiri de porţelan Ce doar durere vă provocau. Rupeţi draperii de soare arse, Decolorate şi pătate. Topiţi gratiile care vă închideau Între zidurile ce se dărâmau. Incendiaţi inima ce bătea Sub un înveliş de ceară. Şi eliberaţi lumina Ce în suflet se ascundea.

153. Mi-e frică să respir, Deoarece aş putea spulbera Ceva ce inima mea Nu ar suporta să nu mai aibă. Mi-e frică să clipesc, Deoarece nu aş mai vedea Ceva fără de care viaţa mea Ar fi atât de săracă. Mi-e teamă să mor, Deoarece mi-ar lipsi Persoana care îmi umple golul Care în viaţa mea s-a instalat.

154.

cristi mirea

Timpul s-a oprit Şi nu mai înţelegeai nimic Când pentru întâia oară Lumină ai zărit, Aer ai respirat Şi dragoste ai simţit, Căci printr-o minune, Te-ai născut Şi viaţa celor din jur Pentru totdeauna ai schimbat.

155. Am adormit, Şi acest lucru nu e de ajuns Căci am căzut, Şi şerpi mi s-au încolăcit În jurul grumazului Oprind raţiunea să depăşească Poarta gândurilor reale Care au început a se mişca precum atomii. Am deschis fereastra lumii Şi surprins am fost De ceea ce am ignorat Când păşeam pe drumuri pavate, Cu ochii larg deschişi, Dar ascunşi după eşarfa cu aromă de nuci Ce peste pleoape se prelingea. Îmi amintesc de vocile celor Ce mă călăuzeau la început de drum Sau poate doar treceau pe lângă mine. Cu timpul vocile s-au evaporat Şi singur m-au lăsat Între şoapte manipulate Care şi-au pierdut originalitatea, Fiind doar un surogat Pentru ceea ce însemna odată pace. Cuvintele care odată le pricepeam Şi siguranţă îmi confereau, Au început să se contopească Cu vorbe de neînţeles mie Ce parcă dintr-o lume îndepărtată proveneau. Cu disperare încercam să ascult Ceea ce mi se explica În speranţa că voi înţelege De ce nu mai am privilegiul Să aud ceea ce atâta plăcere îmi provoca. ‘Nu căuta explicaţii’, îmi spuse cineva Şi cu pumnul în stomac m-a lovit. ‘Sabotaj!’ am strigat În timp ce cădeam, fără să ştiu Dacă vreodată voi atinge capătul Gropii în care mă scufundam. Am rupt eşarfa ce mă orbea,

cristi mirea

Şi întuneric am găsit În acea pace umedă Acompaniată de zgomotul trenului Ce se pregătea să vină sau poate pleca. Dezamăgit de ceea ce am văzut, Mi-am legat eşarfa peste pleoape Şi m-am aşezat pe o piatră În speranţa că vreun trecător Să mă zărească şi să-mi spună Dacă m-am rătăcit Sau doar nu recunoşteam locul În care mă aflam. Cineva mi-a atins umărul, Apoi m-a îmbrăţişat cu putere. ‘Am crezut că nu vei mai veni acasă’ Mi-a şoptit la ureche, Cu toate că nu scoase o vorbă. Căldura îmbrăţişării m-a paralizat Şi am căzut în profunzimea situaţiei Care mi-a întărit convingerea Că acasă te simţi unde îţi este inima, Acolo unde te poţi bucura De simpla atenţie Care îţi este acordată. Cu entuziasm am încercat să conserv Ceea ce mă împingea să cred Că nu de prisos respir, Iar, când mă obişnuisem Să mă legăn pe ramura copacului vieţii Cineva a venit şi cu brutalitate a tăiat-o. ‘Sabotaj’ am vrut să strig, Dar nu mai conta, Căci nu mai auzeam vocea Care linişte îmi inspira: M-a părăsit, la fel ca celelalte voci Care odată mă îmbrăţişau. De betonul rece m-am lovit Dar nu mai percepeam durerea fizică, Simţeam doar durerea sufletească Ce izvora din faptul Că vocea caldă s-a pietrificat Şi nu mă mai îmbrăţişa, Considerând că nu e necesar Să păstreze în timp ceea ce Pentru mine salvare însemna. Visul s-a încheiat şi m-am trezit, Dar golul provocat nu se va cicatriza Atâta vreme cât voi fi uitat De vocea care pentru mine ‘acasă’ însemna.

156. Vreau să pot alunga durerea ce-mi frânge inima

cristi mirea

şi să mă pot elibera de cenzuri necesare pentru a supravieţui decent şi liniştit la suprafaţă, dar nimicit în profunzime. Aş vrea să nu mai aud ecoul propriei mele voci care-mi răspunde din peştera singurătăţii ce a asediat ceea ce oamenii numesc trup.

157. mă doare că am existat şi că prezenţa mea nu mai poate crea un zâmbet pe faţa ta

158. Strigătele ce au curmat Noaptea cu a ei linişte, Se ascund în spatele Unei coji de portocală Zemoasă, dulce şi stricată Mucegăită şi puturoasă.

159. Eu am fost mereu, Cel ce simţea că situaţia Poate derapa în orice moment. Tu priveai totul uşor, Şi considerai că-mi fac gânduri gratuite Pentru nişte nimicuri. Ţi-am spus vreodată Cât de mult înseamnă pentru mine Acele puţine clipe În care te gândeşti la persoana mea. Poate ţi-am spus toate acestea… Poate nu ai vrut să le auzi… Poate le-ai uitat…

160. Pasiunea s-a sfârşit Şi inima a încetat să bată, Când vântul văzduhul a străpuns Şi cu şuieratu-i copaci a desfrunzit. Presiunea a dispărut Şi eliberarea a sosit

cristi mirea

Pentru a descătuşa un suflet Ce nu dorea acest lucru.

161. Ştiu că am uitat Ce înseamnă să crezi în ceva Ce inocenţă şi pace cere În sufletul celui ce vrea Ca tot ce ne înconjoară Să fi ieşit din peniţa Ta. Ajută-mă să mă eliberez De mânia şi egoismul Care cu ură îmi asediază inima. Dă-mi puterea să uit Şi să nu mai văd Ceea ce ochii au văzut odată. Fă-mă să pricep De ce totul se termină Şi nu mai începe, Odată ce a existat Şi într-o anumită măsură Mie îmi aparţinea. Nu-Ţi întoarce privirea De la cel ce sunt, Ci fă-mă să văd ceea ce vezi Tu; Să nu mă las dus De dragoste şi afecţiune, Ci să devin o marionetă A lumii materialiste Care a otrăvit sufletele turmei Tale Şi a nimicit puritatea a ceea ce Cu mult timp în urmă Sentimente însemnau.

162. O stea a căzut, Spuse el în timp ce Pe ea în braţe o strângea. Pune-ţi o dorinţă, Spuse ea în timp ce Capul pe umărul lui îl lăsa. Nu se va realiza, Spuse el Cu dezamăgire în glas. Dacă renunţi la ea, Sigur nu se va realiza, Spuse ea în timp ce Părul i-l mângâia. Poate voi risca Şi-mi voi dori ceva, Spuse el şi pe spate se culcă. Bine faci,

cristi mirea

Spuse ea Şi se culcă alăturea.

163. Am vrut să las în urmă Tot ce nu am putut uita, Dar m-am împotmolit Într-un moment simplu şi pur Care nu m-a lăsat să plec. În acel loc mă aflu acum Şi încerc să-l părăsesc Pentru a continua Ceea ce am început, Şi a uita Cum am ajuns în acest loc Pe care în urmă vreau să-l las.

164. Alergam prin focul distrugerii Ce cu încetinitorul se dezlănţuia, Creştea şi exploda în urma mea. Schije şi moloz zburau Cu şuierat în glas pe lângă urechea mea În timp ce m-am oprit Şi mintea şi-a revenit din anonimat. Înlăturând efectul adrenalinei Am contemplat asupra situaţiei Ce disperată se năştea în clipa aceea. Un singur lucru îmi doream În timp ce încătuşat am stat Şi explozia am ignorat. Mi-am dorit să pot conserva Clipele de fericire Care aşa repede s-au evaporat Şi care curând Amintiri au devenit Pentru a avea ce povesti Când viaţa se va risipi Şi cu toţii vom uita Că au existat persoane Care nu vrem Să ne fie şterse din memorie Ci să dăinuie Dincolo de material, Ascunse într-o cămăruţă La etajul casei care ne-a fost viaţa Şi în a cărei curte ne-am jucat, Am căzut şi am râs, Am explorat şi am descoperit în final Detonatorul care a declanşat Explozia care nemiloasă ne urmărea Pentru a nimici

cristi mirea

Legăturile cu persoanele Care ne-au devenit mai dragi Decât am fi sperat. Dar nu se mai poate repara Nimic din focul care în noi arde Şi în final iese la suprafaţă Pentru a ne salva sau a ne ucide.

165. (voi pleca) Era aceeaşi linişte Cu care de atâtea ori te-ai luptat, Sau poate o doreai întru totul Pentru a nu mai auzi Comentariile celor din jur. S-a făcut linişte Şi ai aflat cum este Când nimeni nu vrea să afle Nimic despre persoana ta. Ţi-a plăcut? Pentru cât timp? Voi pleca. Te vei scăpa de persoana mea Şi de povara care o porţi Din cauza mea. Vei fi la fel de liber Precum ecoul vocii mele Care nu va mai răsuna În urechea ta. Poate acest lucru te va face fericit, Să nu mai fiu în preajma ta.

166. Aş putea sta nemişcat Doar pentru a vedea Dacă cineva ar observa Că nu mai respir Şi nu mai vorbesc. M-am răzgândit, Căci am uitat ceva: Nimeni nu este interesat Dacă stau sau mă mişc. Aşa că voi înainta Cu doi paşi în urma voastră, Pentru a vedea Cum vă apropiaţi în faţa mea Şi nu doriţi să păşiţi Odată cu mine.

167. “Am minţit şi am înşelat” Spuse cel ce tocmai uşa a închis

cristi mirea

Şi pentru totdeauna a plecat. A deschis uşa, a vorbit şi a plecat, Lăsându-mă în aceeaşi nebuloasă În care pluteam de prea multă vreme. “O poezie de dragoste vreau să-ţi recit” Spuse din senin şi începu să turuie Cuvinte fără sens şi greutate Ce haotic se plimbau prin gura lui Pentru a le scuipa asupra mea Şi a mă ameţi cu şiragul de cuvinte La fel de inteligibile precum sentimentul Pe care să-l explice doreau. “Ceea ce simt am încercat să-ţi explic, dar tu nu ai înţeles ce însemna pentru mine să dau frâu liber unui sentiment şi să stric totul, spunând te iubesc”. Şi-a ridicat pălăria pentru a-mi mulţumi Că răbdare am avut Şi poezia i-am ascultat, Ca apoi pe uşă să iasă. Deşi străin îmi era Şi povestea nu-i cunoşteam, M-a întristat ceea ce a recitat, Deoarece m-am regăsit În acele cuvinte fără sens. Amintiri răzleţe se ivesc acum Şi nu pot uita străinul care îmi semăna Şi care simt că parte din mine făcea Până în momentul în care am hotărât Să nu mai împartă acelaşi trup Cu cel ce am devenit între timp. Eu am fost cel ce odată recita Şi care vroia să mă atenţioneze Să nu mai vorbesc când nu sunt întrebat Dacă vreau să trăiesc În pacea prefăcută a existenţei, Ce e mai fragilă decât am crezut Pe vremea când mă preocupa Ceea ce am primit din oficiu De la cei ce simţeau ceva Poate şi pentru persoana mea.

168. Când soarele şi luna Întâlnire şi-au dat În lumina crepusculară Care le despărţea existenţa, Scântei au ţâşnit În mijlocul liniştii Asurzite de bubuitura Impactului celor doi Care se încolăceau Şi precum nebunii

cristi mirea

Lumea au cucerit, Pe care în final Au eliberat-o, Căci aşa este corect: Soarele cu ziua Şi luna cu noaptea. Câteodată îşi amintesc De ceea ce îi lega În momentul acela Ce nici noapte, nici zi nu era.

169. Noaptea s-a încheiat Şi ştiu că trebuie să plec, Să plec înainte de a se întâmpla Ceva ce nu mă va lăsa Să închid uşa în urma mea. Trebuie să plec înainte de a mă pietrifica Şi a-mi pierde raţionamentul. Deci voi pleca acum Şi voi uita că am cunoscut acest loc Pe care mult timp l-am ignorat, Necunoscând cum este Când timpul se opreşte Şi există doar acea secundă eternă Care se destramă în mii de senzaţii Care mai de care mai ciudate, Pentru ca în final, pace să lase Peste ceea ce am uitat că sunt.

170. Ca noaptea albastră, În care la stele priveam Şi pe malul apei Discutam despre lucruri mărunte; Ca noaptea albă, În care afară am ieşit Şi cu zăpadă ne-am bătut Udându-ne până la piele; Ca noaptea neagră, În care plin de nervi La uşa mea ai sunat Şi te-ai descărcat; Aşa vreau să-ţi aminteşti de mine.

cristi mirea