Crestinism Second Hand - Voicu Bojan

Crestinism second hand Sunt provocat sa scriu despre o tema numita generic "crestinism la second hand" sau "crestinism la mana a doua, de mana a doua". Pare usor de raspuns unei astfel de provocari, mai ales ca noi, romanii, ne pricepem tare bine la critici si la judecati. Însa pentru cineva mai atent care se întreaba asupra acestui titlu, lucrurile par a fi mai dificile pentru ca reflectarea trebuie sa tina seama de celalalta fata a problemei: "crestinismul de mana întai". Nefiind decat un crestin de rand care încearca sa ofere ceva timp reflectiilor asupra a ceea ce se întampla în mediul crestin romanesc, ma voi rezuma la a face cateva constatari asupra fenomenului evanghelic autohton. Ma opresc la mediul evanghelic pentru ca sunt un evanghelic, dar nu numai din acest motiv. Ceea ce se petrece în Romania, în special dupa 1990, are de a face cu ceea ce am invocat mai sus: crestinismul de mana a doua. Acest fenomen poate fi surprins prin cateva elemente, carora cred ca li s-a acordat putina atentie. 1. Cu putine exceptii, evanghelicii romani provin din bisericile traditionale, îndeosebi din cea ortodoxa. Formarea bisericilor evanghelice a purtat cu sine (lucru foarte evident în mediul rural) un conflict interior între doua lumi culturale, sociale, spirituale: între matricea locala, cu toata zestrea ei si fondul strain (occidental), adoptat, importat sau mai degraba impus. Asta înseamna ca un roman, un oriental (imaginati-va un satean din Moldova), un balcanic complex si contoversat ajunge deodata promotorul unui set de valori apusene, unde functioneaza libera initiativa bazata pe noile structuri sociale si spirituale, participarea activa la viata organizatorica si spirituala a bisericii, exercitiul autoritatii spirituale în lumea dinafara etc. Conflictul care se creeaza prin suprapunerea celor doua matrici diferite la nivelul unei persoane sau unei comunitati izbucneste în afara prin imagini conturate de: - conflicte de idei, pareri cu privire la organizarea vietii bisericii si învatatura (în bisericile noastre, fiecare este teolog si are întotdeauna dreptate); partide si faramitari ale comunitatilor; - fenomenul bisericilor independente (liberalizarea autoritatii); - democratia spirituala (apelul la vot pentru a consulta opinia si vointa poporului în problemele organizatorice si spirituale - ex. alegerea unui conducator al bisericii); - forme totalitare de conducere (dictatura - cazul cel mai des întalnit - dar si anarhia); - individualism; - monopolul asupra adevarului, tendintele sectare, critica celorlalti; - negarea propriei traditii Ca lucrurile sa fie limpezi, nu vreau sa spun ca firea romanului e incompatibila cu valorile evanghelice occidentale. Vreau doar sa semnalez fenomenul de import fara discernamant. Preluam usor tot soiul de americanisme (cantece, carti de predici, carti de teologie, slogane, manifestari), dar nu valorificam decat foarte putin din continutul existent la noi. Am uitat ca în Romania avem experienta unor miscari de reforma spirituala care promoveaza valorile crestine într-o forma accesibila fiecarui credincios, cu accent pe viata comunitara, rugaciune, citirea si studiul Scripturii etc. Multe din primele biserici evanghelice de la noi au început pe un fond local, fara influente externe (de multe ori neconstructive), însa cu timpul aceste biserici au fost considerate învechite, neactuale, si locul lor a fost luat de biserici orientate spre Vest. Odinioara cantam si recitam versurile unui Ioanid, Dorz sau Moldoveanu, acum cantam muzica barurilor americane sau germane si texte care nu spun nimic. Odinioara citeam Scriptura cu reverenta, o citeam mai des în casa si în biserici, acum pastorii ne povestesc aventurile lor de prin occident, povesti picante care sa lase gura apa, noutati si vesti care sa zguduie, care sa lase subiecte de discutie dupa biserica. Odinioara se petreceau nopti în rugaciune si citirea Scripturii, acum ne delectam la petreceri crestine si alte comedii de genul acesta. 1

Pare nostalgic ceea ce spun, însa daca privim cu suficienta atentie situatia în care ne aflam, dupa cei 11 ani de slobozenie, avem motive întemeiate sa ne îngrijoram. Suferim de lipsa unui temei în preluarea lucrurilor care ni se ofera. Nu reusim sa întrupam lucrurile, ci suntem coplesiti de ispita celor care ne sunt oferite, aduse sau impuse. 2. Pe fondul unui conflict adanc din viata bisericilor noastre, fenomenul convertirii este deseori abordat superficial. De foarte multe ori ceea ce numim convertire seamana cu un proces de parazitare valorica sau asimilare contextuala. Iar acestei situatii îi punem emblema tabu "asa am primit". O fi, dar se pare ca multe le-am primit de la misionari fugari care au venit sa ne aduca "adevarata credinta" crezand ca ceea ce se întampla la ei acasa e valabil oriunde. Au venit chiar cu sentimentul ca noi abia ieseam din comuna primitiva, ca n-am auzit de Christos si ca nu avem alta sansa de iesire. Mai mult, ne-au fluturat ceva ajutoare si bani pe dinaintea capetelor noastre turmentate de o pseudolibertate, si am învatat usor limba lor comoda si ineficienta. Pe un astfel de fond, persoanele care au acceptat sau accepta sa intre într-o comunitate evanghelica adopta foarte usor sistemul de gandire întalnit aici, intra usor în posesia unor concepte, reguli, idei cu care devin imediat familiare si dobandesc un continut incitant la exprimare. Noii veniti învata repede o limba tipica si de lemn (care mai înainte le era complet straina); se roaga la fel ca ceilalti; folosesc Scriptura si încep sa vada critic ceea ce se petrece în lume (locul din care au venit). Mediul promoveaza o presiune sociala si psihologica uriasa asupra noilor veniti. Nu ai vreme sa constati ce se întampla. Functioneaza metoda rezultatelor rapide si spectaculare. Pregatirea, initierea într-un mod matur si natural nu par a fi prioritare. Astfel, se întampla ca foarte multi noi convertiti, aflati la "dragostea dintai", castiga teren si ajung usor la pozitii bisericesti care cer maturitate (predicatori, evanghelisti etc.). E trist ca acestia vor fi striviti curand de greutatea responsabilitatii, sau vor deveni si mai iresponsabili. De limbajul usor de asimilat tine si faptul ca Evanghelia se vesteste în termenii si pildele unei culturi ebraice sau grecesti a veacului întai din Asia Mica. Cum sa nu te miri ca ea nu produce mare lucru în sufletul omului? Puterea de comunicare este cel mult sentimentala si de context. Iesit din spatiul liturgic al bisericii locale, te întampina o alta lume, unde "evanghelia" auzita nu-ti foloseste prea mult. Se pare ca pentru crestinismul de astazi, de altfel comod si sters, aceasta forma este acceptabila si raspunde nevoii religioase a omului contemporan, grabit, plin de probleme, nevoie care are tot mai mult un substrat social. În aceasta panorama domneste criza. Omul constata ca schimbarea produsa nu e chiar atat de roz. Daca a avut harul sa fie atins de Dumnezeu, si întelege ca trebuie sa continue, de cele mai multe ori el nu are de ales decat calea de a se descurca singur. Comunitatea nu este una integrata. Functioneaza sistemul social si organizatoric, mai putin cel fiintial, parental. Omul, dupa ce se dezmeticeste din euforia începutului, constata ca sistemul de relatii este tot preferential, ca are la baza criterii mai putin spirituale, ca în jur domneste un soi de individualism si ca trebuie sa-si gaseasca si el cumva loc în sistem. În foarte multe cazuri, si pentru cel convertit, si pentru cel asimilat, soarta pare a fi aceeasi: victima a unui sistem. Odata intrat parca nu mai poti da înapoi. Te înscrii la actiuni, te obisnuiesti, devii ca ceilalti. Esti parazitat cu o limba comuna, cu preocupari si aspiratii de acelasi ordin. Apoi ti se pune sablonul. Daca ti-ai însusit tiparul, esti acceptat, ti se pune eticheta si apoi iesi din centrul atentiei, pentru ca urmeaza alt candidat. Ai sansa sa cazi, sa te întorci înapoi, iar daca o faci, vinovat nu esti decat tu pentru ca ai plecat. Sigur ca imaginea de mai sus nu este una care poate fi generalizata, dar experienta de dupa '90 ne-o arata si o adanceste (e trist ca ea se realizeaza chiar cu propriii nostri copii). 2

3. Cand convertirea nu este un obiectiv supus rigorii si maturitatii spirituale, nevoia spirituala a omului tinde sa fie acoperita de nevoia sociala a convietuirii în comunitate, a comunicarii. Peste aceasta mai apasa si nevoia materiala, care devine tot mai acuta în ultima vreme. Aceasta alunecare, care duce la o fundatura, se arata în mediul evanghelic ca o forma de bovarism. Omul se concepe ca fiind altul decat este în mod real, un altul mereu proiectat în spatiul dorintelor neîmplinite, al proiectelor nerealizate. La limita dintre social si religios, se naste o ciudata tipologie a omului pe care o întalnim si în bisericile evanghelice romanesti: - sincreticul dezorientat care se agata de noutatea pe care i-o ofera diferite sisteme religioase de practica si de gandire, si care traieste nelinistea neîmplinirilor prin tranzitul spre o alta experienta religioasa (este cunoscut fenomenul trecerilor succesive de la o biserica la alta sau de la o confesiune la alta, fiind totdeauna nemultumit); - indiferentul ateu, sceptic cu privire la efectele si la realitatea experientei religioase, exprimandu-si libertatea individuala în afara canoanelor unui spatiu religios; (Va speriati, nu? Cum adica, sa fie atei în biserici? Da. Ganditi-va mai ales la tineri care nu sunt atrasi deloc de ceea ce li se ofera, dar nu au unde se duce si vin sa umple bancile noastre din biserici.) - cochetarul religios, diletantul, eclecticul, cel care face din fenomenul religios o problema culturala, de moda si care poate raspunde usor unui dialog despre viata religioasa, sau care poate lua parte usor la orice manifestare religioasa; se implica peste tot, stie de toate si nimic, îi place oriunde, nu are nimic de obiectat; - credinciosul naiv, fricos, îngust si legalist, om atasat unui crez pe care îl considera cel adevarat; neaga orice valoare în alte manifestari ale altor confesiuni sau biserici; - dizidentul, vesnicul nemultumit de cei care au puterea; face opozitie si se crede pe pozitia celui care vede ratacirea masei. - fariseul, tipul care una zice si alta face, care supraliciteaza forma în dauna continutului, care refuza orice schimbare fata de cum "a primit", grosier în a sesiza rizibilul si contrastul în care se afla chiar el (cred ca va apare deja în fata vesnica disputa legata de baticul legat sub barba, cravata sau instrumentul muzical care contrasteaza cu luxul masinilor, caselor, îmbracamintei etc.) Poate ca o analiza mai atenta ar completa lista de mai sus, însa ne dorim ca ea sa fie cat mai scurta. Studiul problematicii care conduce la o astfel de situatie trimite la necesitatea evaluarii serioase a fenomenului evanghelic actual, corelat cu elementele fundamentale care definesc contextul romanesc. Problemele sociale grave prin care trece Romania sensibilizeaza situatia. Unii oameni sunt motivati în plus sa alerge la biserica, iar altii refuza orice, pe motiv ca daca ar exista Dumnezeu, ar face dreptate între oameni. Chiar pentru crestinii seriosi, pericolul socializarii experientei religioase autentice este din ce în ce mai prezent. Fondul problemelor sociale si materiale toceste simturile spirituale. Crestinul nu mai are vreme de rugaciune, de Scriptura, de relatii; abia îsi face vreme pentru slujba de duminica dimineata. Iar acolo, la slujba, obosit si fara continuitate este multumit ca a fost împreuna cu ceilalti, ca i-a vazut, ca si-a pomenit problemele, ca a fost ascultat. Mergand în aceasta directie, moartea spirituala e sigura, nu mai functioneaza decat forma culturala, sociala. 4. Secatuirea simturilor spirituale, socializarea bisericilor, conduc la un discurs crestin sleit, incolor, fara putere. Viata bisericilor a devenit tot mai mediocra. Avem programe destul de bine aranjate, dar fara vlaga, fara viata. Avem o traditie care ne place, ne convine la toti pentru ca ne solicita tot mai putin. Spectacolul e bine realizat, iar actorii, suficient de bine platiti (de altii, nu de biserica), reusesc sa multumeasca aproape pe toata lumea. Forta sociala si psihologica a numarului membrilor reprezinta suportul care confera încrederea ca acolo unde mergem este locul adevarului. Astfel ne simtim în siguranta, 3

protejati de un discurs care ne întareste convingerea ca ceea ce se întampla este bine. Daca mai apare cineva din cei care au prins alte vremuri, devenim nostalgici pentru cateva momente, ne scuturam capetele afirmativ, dar ne revenim repede ajutati de ratiunea faptului ca istoria nu se repeta. Punctele de mai sus marcheaza, mai mult sau mai putin, si viata personala si pe cea a bisericilor din care facem parte; ele duc la o degenerare spre acel crestinism de mana a doua. E de mana a doua, fie ca am uitat ca suntem romani, fie ca pana si convertirea nu ne e reala, fie ca ramanem doar la împlinirea nevoilor sociale, fie ca avem un discurs si o viata mediocra. În fiecare situatie analiza cauzelor si efectelor nu este o treaba simpla. Cauzele interfereaza si au de a face cu structuri definitorii ale existentei noastre, structuri care reprezinta tinta transfigurarii crestine. Un crestinism de mana întai abordeaza problemele în sensul integrarii si mantuirii lor. Exista lucruri usor de primit si de schimbat, dar exista si lucruri care se trasforma în timp si în conditii speciale. Crestinismul evanghelic romanesc a avut o sansa deosebita în 1990. Dar se pare ca am pierdut trenul. Am masluit faptul, am reusit sa-l degradam, sa-l facem de mana a doua sau poate a treia, a patra… Totul e sa ne oprim si sa ne venim în fire. Sper ca istoria si Dumnezeu ne vor mai oferi o sansa.

4