Credinta Proaspata

CREDINŢĂ PROASPĂTĂ de Jim Cymbala Titlul original FRESH FAITH Copyright © 1999 by Jim Cymbala, Zondervan Publishing House Grand Rapids, Michigan 49530 Copyright © 2002 Fundaţia M.B.K. Tabitha MBK - MY BROTHER'S KEEPER P.O.Box 11, Main Street Roxbury, Pennsylvania 17251 Telefon: (717) 532-7954 Dreptul de publicare al acestei ediţii aparţine Editurii Casa Cărţii O.P. 1, CP. 270, 410670 Oradea Tel.: 0259-210056 Tel./Fax: 0259-469057 Email: [email protected] Traducerea şi editarea: Mihaela Fodor Tehnoredactarea: Vasile Gabrian Coperta: Cornelia Costi •. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CYMBALA, JIM Credinţă proaspătă / Jim Cymbala, Dean Merrill; trad.: Mihaela Fodor. Oradea: Casa Cărţii, 2002 p. 242; 20 cm. Index. ISBN 973-85617-2-8 I. Merrill, Dean II. Fodor, Mihaela (trad.) 28 Printed in România by Tipografia LES srl 3900 Satu Mare, str. Arenei nr. 16 tel./fax: (0261) 768 352 e-mail: [email protected]

opere

Nota editurii Partea întâi—Ceva lipseşte 1. Bunul furat 2. Povestea Amaliei 3. întrebarea pe care nu o pune nimeni

13 29 47

Partea a doua—Să treci dincolo de baricade 4. Eliberat de un trecut dureros 5. Pot să am încredere că Dumnezeu mă va călăuzi? 6. Preţul mare al isteţimii 7. Credinţa măsoară timpul diferit 8. Biruinţa asupra descurajării 9. Un har mai mare

63 77 97 109 127 143

Partea a treia—Să urmezi canalul divin 10. Tatăl celor credincioşi 11. Lucrarea mai profundă a lui Dumnezeu 12. Adunare prin scădere 13. Atmosfera credinţei Epilog: 33 de comori Note

165 179 197 211 233 239

Ca o fântâna cu apă limpede curâtind o cultură inerta si cinică...

CREDINŢĂ PROASPĂTĂ Un lucru îl mişcă pe Dumnezeu: credinţa. Nu cunoştinţele de doctrină. Nu puterea voinţei. Numai încrederea în El îl provoacă pe Dumnezeu să acţioneze miraculos pentru noi. Jim Cymbala, autorul cărţii Vânt proaspăt, foc proaspăt, a văzut mereu şi mereu puterea credinţei manifestată în vieţile oamenilor de rând din biserica lui—şi în propria lui viaţă. El a văzut eliberaţi dependenţi de droguri şi prostituate, a văzut familii restaurate şi păcătoşi transformaţi de dragostea lui Isus Hristos. Toate acestea prin acea credinţă vie şi radicală, descrisă în această carte. Citeşte despre ea şi descoperă cum credinţa proaspătă poate schimba şi viaţa ta. Într-o eră brăzdată de îngrijorare faţă ziua de azi şi cinism faţă de ziua de mâine... Într-un climat în care am obosit să mai sperăm în minuni şi ne-am săturat de pretenţii trâmbiţate... Pastorul bisericii Brooklyn Tabernacle, Jim Cymbala, ne aminteşte că Dumnezeu este la fel de puternic şi activ cum a fost şi până acum şi gata să răspundă credinţei oriunde o găseşte. Ce este credinţa—credinţa reală care deschide zăgazurile cerului? Pastorul Cymbala subliniază că ea este ceva cu mult mai mult decât o acceptare mentală a unui set de credinţe. Nu o putem mânui ca pe o formulă magică, sperând că vom obţine ceea ce vrem dacă credem cu tărie un anumit timp. Nici nu putem să găsim calea spre credinţă urmând propriul nostru set de reguli şi legi. Ci, scrie Cymbala, adevărata credinţă apare atunci când inimile noastre se apropie mai mult de Dumnezeu însuşi şi primim promisiunile Lui adânc în lăuntrul nostru. Credinţa biblică, autentică este onestă şi dependentă peste măsură de Dumnezeu, o credinţă capabilă să ne transforme vieţile, bisericile şi naţiunea.

Pastorul Cymbala ne cheamă să ne întoarcem la credinţa prospătă— la un interes deosebit, pasionant şi incandescent pentru Dumnezeu, care va aduce înapoi ceea ce duşmanul ne-a răpit: Dragostea noastră dintâi pentru Isus Zelul nostru Căsniciile noastre rănite Copiii noştri răzvrătiţi Bisericile noastre moarte şi divizate Născut din inima şi sufletul bisericii Brooklyn Tabernacle, mesajul din cartea Credinţă proaspătă este ilustrat de povestiri adevărate ale bărbaţilor şi femeilor ale căror vieţi au fost schimbate de puterea credinţei. Aceeaşi credinţă care poate transforma şi viaţa ta— începând de azi, dacă o alegi.

NOTA EDITURII Ne place să ne amintim de eroii prezentaţi pe paginile Sfintelor Scripturi şi suntem impresionaţi de modul în care Dumnezeu i-a folosit. Unii au fost oameni simpli, alţii oameni aflaţi în diferite poziţii de autoritate. Unii au fost bogaţi, iar alţii săraci. Analizându-le viaţa suntem şocaţi să descoperim că în umblarea lor cu Dumnezeu, aceştia nu s-au folosit de influenţă, bani, relaţii sau alte lucruri devenite atât de „comune" şi „necesare" astăzi. Ceea ce i-a făcut însă demni de a fi pomeniţi în Sfânta Scriptură este credinţa lor fermă în Dumnezeu. Toţi aceşti eroi ai credinţei au ştiut două adevăruri fundamentale despre credinţă, adevăruri veşnice, aplicabile şi în mileniul trei. Primul este: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă", iar al doilea: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui." Adeseori, confruntându-ne cu greutăţile vieţii de zi cu zi, suntem tentaţi să credem că acel mod de viaţă biruitor nu mai este la îndemâna noastră sau că în vremea în care trăim credinţa operează diferit faţă de modul prezentat în Scripturi. Cartea Credinţă proaspătă, a pastorului Jim Cymbala, dovedeşte contrariul. Adică, în mileniul trei, credinţa în Dumnezeu este la fel de puternică şi de proaspătă ca aceea despre care citim în Biblie. Şi în vremea noastră doar prin credinţă putem fi plăcuţi lui Dumnezeu. Cât despre umblarea prin credinţă, ea este posibilă şi ar fi de dorit ca tot mai mulţi creştini să o dovedească, mai degrabă decât doar să vorbească despre ea.

Suntem bucuroşi să recomandăm această carte despre mărturii autentice de trăire şi umblare prin credinţă, ale unor oameni care au înţeles că „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci." Nădăjduim că această carte va fi un ajutor spiritual pe calea credinţei pentru toţi acei care poate au ajuns să aibă îndoieli sau au început să se clatine datorită greutăţilor vieţii. Citatele biblice folosite în această carte sunt din traducerea Cornilescu a Sfintei Scripturi, iar pentru accentuarea anumitor idei din paragrafele citate, autorul a adăugat italice textului normal.

PARTEA ÎMTÂI * Ceva lipseşte

1 Bunul furat Locuiesc într-un oraş unde se fură tot timpul. Pe Flatbush Avenue, unde se află biserica noastră, furtul de maşini e un eveniment obişnuit. La fel sunt şi jafurile, pungăşiile şi spargerile de apartamente. La predica dintr-o duminică seara am făcut greşeala de a cere celor prezenţi să ridice mâna dacă au experimentat, pe propria piele, vreuna din aceste forme de furt. Audienţa a izbucnit în râs în timp ce 98% din mâini s-au ridicat. E stupid să pui o astfel de întrebare new-yorkezilor! Eu şi cu soţia mea, Carol, locuim în cartierul Queens, la est de aeroportul LaGuardia şi Stadionul Shea, unde joacă Mets (echipă de baseball— n.tr.). într-o dimineaţă, acum câţiva ani, mă îndreptam spre maşina mea, parcată în faţa casei, când am observat că fusese jefuită. Cum am deschis portiera şi am intrat înăuntru, am văzut o gaură uriaşă în mijlocul volanului, acolo unde fusese perna de aer. Dependenţii de „crack" (cocaină purificată—n. tr.) adoră pernele de aer pentru că sunt produse uşor de vândut. In numai câteva minute ei pot păşi într-un „chop-shop"—atelier unde maşinile furate sunt vândute pe piese—şi schimbă perna de aer pe 200 de dolari. Acesta este doar unul din modurile în care cocaina purificată a devastat New York-ul şi alte oraşe din America. Heroina a fost ceva, cocaina aspirată pe nas la fel—însă „crack" a adus şi aduce distrugere în masă. Am gemut în interiorul meu la gândul pierderii. „Ăsta-i marele tău noroc" mi-a spus agentul de asigurări când l-am sunat. „Se întâmplă tot timpul." împreună am completat cererile de despăgubire şi am dat comandă pentru o nouă pernă de aer. Nu am mai întrebat ce efect va avea aceasta asupra viitoarelor mele rate la maşină; pur şi simplu nu doream să ştiu.

Au trecut câteva luni înainte ca să fiu programat, într-un final, la mecanic pentru montarea noii piese. Defecţiunea era acum îndreptată. Dar nu credeţi că în trei săptămâni am fost jefuit din nou! Acelaşi loc de parcare din faţa casei mele, acelaşi geam forţat să se deschidă. Sunt aproape sigur că a fost şi acelaşi hoţ. De data aceasta nu m-am mai obosit să completez formularele de despăgubire. Am plătit 800 de dolari din buzunarul meu pentru înlocuirea ei, ca să nu risc o mărire incontrolabilă a ratelor. Ba am găsit şi o cale de a glumi cu cineva pe această temă. „Ştii ce, poate că ar trebui să las nişte cafea şi dulciuri pe scaunul din faţă, pentru acest individ... împreună cu un bileţel pe care scrie: 'Hei, hai să devenim prieteni! Te aprovizionez cu alte lucruri pe care să le vinzi, ca să nu-mi mai spargi maşina la fiecare câteva luni.”

MAI MULT DECÂT UN SIMPLU PRODUS Din fericire, pernele de aer pot fi înlocuite, şi chiar dacă nu te încântă pierderea şi discomfortul, vei continua să-ţi vezi de viaţă. Peste un an, poate că nici nu-ţi vei mai aminti ce s-a întâmplat. Pe tărâm spiritual însă, în multe vieţi are loc un jaf care este cu mult mai serios. Satan pune la cale răpirea unor lucruri care sunt cu mult mai de valoare decât o pernă de aer. Aceasta este natura lui. Aşa cum a spus Isus în Ioan 10:10, „Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească." Lui Satan nu-i pasă de piesele de la maşină. El nu-ţi vrea nici casa; el nu locuieşte într-o casă. Nu are nevoie de maşina ta, pentru că el are alte mijloace de transport. Nu-1 interesează hainele tale; el este spirit. Nu-1 pre ocupă investiţiile tale; ce-ar însemna banii pentru el? Satan arată însă un mare interes faţă de sustragerea comorilor spirituale—acele lucruri care au valoare în ochii lui Dumnezeu şi sunt de o importanţă atemporală. Să luăm, de exemplu, scopul vieţii noastre. Satan îşi găseşte plăcerea în a prinde în laţ bărbaţi şi femei— oameni cu potenţial—de pe străzile oraşului meu şi al tău şi a-i transforma în rătăcitori prin viaţă, cu ochi goi, fără nici un ţel, trăind de pe o zi pe alta. Ei stau întinşi noaptea în paturile lor, privesc tavanul şi se întreabă, „Care-i rostul meu? Doar să produc bani? Numai să am copii? De ce?" ' Oamenii se îndreaptă spre droguri şi alcool pentru că habar nu au de ce se află în această lume. Alţii se orienteză spre o carieră strălucită, spre plăcere sau materialism... spre ceva, orice, care să le umple golul. Însă golul nu se umple. Dumnezeu i-a creat pentru ca ei să I se închine şi să se bucure în prezenţa Lui pentru totdeauna, însă această conştienţă a fost furată din conştiinţele lor. Observaţi progresia din Ioan 10:10. Prima mişcare a lui

Satan este doar un furt de lucruri mărunte. Când acesta îi reuşeşte, el trece la uciderea propriu-zisă şi de acolo la distrugerea în masă. Fură... ucide... nimiceşte! Dar totul începe cu furtul.

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU „DRAGOSTEA DINTÂI"? Diavolul are o strategie de jaf chiar şi printre creştinii Am asistat, de exemplu, ca păstor, la pierderea repetată şi tragică a dragostei noastre dintâi pentru Isus. In vieţile noastre a existat un timp când îl iubeam pe Isus mai mult decât o facem azi. Apetitul pentru Cuvântul lui Dumnezeu era de nestăvilit. Dragostea pentru casa lui Dumnezeu era molipsitoare. Dorinţa de a răspândi Evanghelia era atât de puternică... Cum suntem acum? Da, încă îl iubim pe Domnul; continuăm să venim la biserică. Dar ce s-a întâmplat cu toată acea energie şi pasiune? Aceasta e problema pe care Isus a depistat-o la biserica din Efes, în Apocalipsa 2:2-5: „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta... Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti." Unde se duce „dragostea dintâi"? Zelul şi intensitatea nu se evaporează pur şi simplu. Satan fură cărbunii aprinşi ai devotamentului şi consacrării. Suntem jefuiţi. „Trebuie să înţelegi", s-ar putea să spună cineva, „că atunci când L-am întâlnit pe Hristos eram un adolescent plin de energie. De atunci s-au întâmplat multe. Ştii, toţi ne pierdem vlaga cu timpul." Chiar crede cineva aşa ceva? Biblia spune că planul lui Dumnezeu cu privire la noi este să fim „schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3:18). Nu există limite pentru puterea pe care El vrea să o manifeste prin vieţile noastre. Biblia nu are în vedere pensionarea. Dumnezeu poate să-şi păstreze oamenii aprinşi pentru El, poate să-i ţină vigilenţi, plini de zel. Să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem ce se întâmplă. Nu are rost să ne înşelăm singuri. Am fost prădaţi de către domnul tuturor hoţilor.

CHEMAREA UITATĂ Ce spuneţi despre acea chemare unică, acea parte integrantă din viaţa fiecărui creştin—darul de a sluji altora în Numele Domnului? Acum zece ani exista un imbold în interiorul tău; El îţi dăduse un vis despre ce dorea să faci în viaţă. Poate că dorinţa Lui era să predai copiilor. Poate că El dorea să cânţi. Poate că El dorea să fii un uriaş în rugăciune, un om care să stea în spărtură pentru cei în

nevoie. Poate a existat chiar şi o atracţie spre câmpul de misiune, născută de însuşi Duhul Sfânt. Dar apoi... te-ai descurajat. Cineva te-a dezamăgit. Lucrurile au început să meargă prost în biserica ta. Ai încercat o dată sau de două ori, însă cineva te-a criticat. Curând, visul a dispărut şi chemarea nu a mai părut atât de reală. Toată inspiraţia pe care o vei fi simţit s-a pierdut, întâlnesc uneori şi pastori în această situaţie—o imagine pală a ceea ce au fost ei înainte. Nu mai au nici un strop de energie, îndeplinesc cerinţele slujbei într-un mod mecanic. Vei fi înclinat să-ţi imaginezi că aceasta li se întâmplă, în principal, datorită multelor descurajări pe care le întâmpină lucrătorii şi a agendei lor supraîncărcată, care duce la epuizare. De fapt, acestea sunt numai două din strategiile pe care Satan le lansează împotriva păstorilor din turma lui Dumnezeu. Dar El mai are multe altele. Cu ani în urmă am întâlnit un bărbat ce părea cu adevărat sincer în lucrarea lui neobosită de a pune pe picioare o adunare de credincioşi dintr-un oraş mare. Binecuvântarea lui Dumnezeu peste mesajele lui era evidentă. Biserica începea să crească. Câţiva ani mai târziu s-a întâmplat să fiu la unul din serviciile lui. Ceva se schimbase. Pastorul a ajuns să creadă că era deosebit. Lumina reflectoarelor era mai mult pe el acum decât pe Isus Hristos. Mesagerul devenise, în mod tragic, mai important decât mesajul. În discuţia de la sfârşit el m-a întrebat direct care era părerea mea cu privire la direcţia spre care se îndrepta biserica lui. L-am încurajat atât cât am putut, însă am adăugat apoi: „Aminteşte-ţi, prietene, să nu te iei niciodată prea în serios. Duhul lui Dumnezeu este cel care lucrează în vieţile oamenilor pentru a-i aduce mai aproape de Isus. Noi nu suntem chemaţi la altceva decât să le slujim. Transmite Cuvântul cu credincioşie şi apoi retrage-te în spatele scenei, pentru ca Dumnezeu să-Şi primească toată slava." Nu a părut prea încântat de ultimele mele remarci. Faima lui limitată părea să i se fi urcat prea repede la cap şi curând, acea sinceritate simplă şi copilărească, ce caracteriza eforturile lui de la început pentru Dumnezeu, a fost înlocuită de o manifestare afectată şi stridentă, foarte distructivă pentru cauza lui Hristos. Predicarea eficientă şi darul spiritual al acestui om au dispărut cu repeziciune. Unde crezi că s-au dus? Pe parcurs, ceva foarte preţios a fost furat. Diavolul încearcă mereu să ne lipsească de binecuvântarea cu care ne binecuvintează Dumnezeu. Şi când reuşeşte, darurile spirituale par să se estompeze, iar atenţia ne este ocupată zi şi noapte de lucrurile materiale.

SPĂRGĂTORII DE CASE

Gândeşte-te la subiectul căsătoriei. Ultimele sondaje efectuate de sociologul George Bârna arată că rata divorţului în rândul celor care frecventează o biserică este aproximativ egală cu cea a populaţiei în general. Dacă aş fi ateu sau agnostic aş spune: „Ia te uită! Cum de nu poate Isus să vă ţină pe voi doi împreună? Parcă spuneai că El e atât de minunat..," De ce se despart cuplurile creştine? Din cauză că de la bun început nu ar fi trebuit să se căsătorească? Sau pentru că provin din familii dezmembrate şi au crescut cu modele negative? Există ceva mai mult de atât. Hoţul vine ca să fure... De fapt, Satan are tot interesul să-mi distrugă mariajul cu soţia mea, Carol, chiar dacă am slujit împreună, cot la cot, în aceeaşi lucrare. Acestea sunt realităţile războiului spiritual. Numai puterea lui Hristos ne poate păstra împreună, potrivit planului lui Dumnezeu şi ne poate da victorie asupra puterii distructive a lui Satan. Nici un lucrător sincer al Evangheliei nu va nega faptul că cel rău ia cu asalt din plin mariajul lui. Subiectul nu se discută de obicei în public, însă multe lacrimi se varsă şi multe rugăciuni se înalţă spre Dumnezeu atunci când slujitorii sinceri ai lui Dumnezeu au de luptat împotriva forţelor demonice, decise să jefuiască unirea, credibilitatea şi eficienţa lor. Ce să spunem despre copiii şi nepoţii noştri? Cânva, i-am închinat Domnului la altar. Am stat acolo, în faţa slujitorului Domnului şi am zis cu toată sinceritatea: „O, Dumnezeule, acest copil îţi aparţine." însă ceva s-a întâmplat în anii care s-au scurs de atunci. Acum tânărul sau tânăra nu mai trăieşte pentru Dumnezeu— nici măcar nu mai are rost să ne prefacem că ar trăi. Să nu închidem ochii şi să ne furăm singuri căciula, înainte ca să putem vedea ceea ce numai Dumnezeu poate face, trebuie să punem un diagnostic corect, din punct de vedere spiritual la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. A nega realitatea nu face parte dintr-o trăire creştină adevărată.

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU CREDINŢA? La rădăcina tuturor acesor pierderi pe care le-am menţionat este răpirea, fără zgomot, al celui mai important element din umblarea noastră spirituală: credinţa. Ce este credinţa? E o totală dependenţă de Dumnezeu, dependenţă care devine supranaturală în manifestările ei. Oamenii care au credinţă dezvoltă un văz secundar. Ei văd dincolo de împrejurări; ei îl văd pe Dumnezeu chiar lângă ei. Pot ei să o dovedească? Nu. însă prin credinţă, ei ştiu că El este acolo fără doar şi poate. Fără credinţă, spune Evrei 11:6, este imposibil să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu. Nimic altceva nu mai are valoare, dacă această credinţă lipseşte. Nu există altă temelie pentru trăirea creştină, oricât de mult efort sau energie am

depune. Nimic nu atinge inima Tatălui mai profund decât atunci când copiii Lui se încred în El din toată inima. Întâlnesc oameni care, cândva, s-ar fi rugat pentru orice. Dacă şi-au pierdut ochelarii, s-ar fi rugat să-i găsească—şi, în mod uimitor, ochelarii erau găsiţi. Acum, aceeaşi oameni par să creadă că Dumnezeu nu poate face prea multe lucruri. Oh, îţi vor recita încă mărturia standard de credinţă: „Da, cred întrun Dumnezeu care răspunde la rugăciuni." însă nu mai există acea încredere vibrantă şi acea aşteptare. Ei nu mai spun: „Vino să mergem până la rădăcina problemei, în Numele Domnului." Au fost jefuiţi. Există o relatare mai puţin importantă la sfârşitul cărţii 1 Samuel, care vorbeşte despre acest subiect în detalii pline de culoare. Este unul din punctele slabe din viaţa lui David. Tânărul învingător al uriaşului Goliat fuge acum de împăratul Saul. Atât de multe ameninţări, de atâtea ori faţă în faţă cu moartea... încât se duce să locuiască un an printre filisteni, deoarece nu mai găsea nici un loc unde să se ascundă în Israel. David avea propria lui armată, din 600 de bărbaţi, pe lângă femeile şi copiii lor. Au tăbărât într-un loc numit Ţiclag. Când filistenii s-au hotărât să pornească război împotriva lui Israel, David se vede prins la mijloc. Deoarece şi el era un luptător, un războinic, se alătură armatei împăratului Achiş. însă generalii filisteni dau peste el şi îi spun împăratului lor: „Ce crede David că face?" „De ce? Ce vreţi să spuneţi?" „Renumitul ginere al împăratului Saul, nu-i aşa? Sub nici o formă nu va veni cu noi în această campanie!" Achiş încearcă să-i ia apărarea lui David, însă nu prea reuşeşte. „Ştiţi ce se cântă peste tot în Israel? continuă generalii—Saul a ucis miile şi David zecile lui de mii— şi unele din acele zeci de mii au fost ale noastre. Hotărât nu va porni la luptă împreună cu noi!" Aşa că David şi oamenii lui sunt trimişi acasă. Când s-au apropiat de Ţiclag, au zărit nori de fum la orizont. Au început să galopeze şi curând au descoperit ceva îngrozitor; fiecare soţie, fiecare fiu, fiecare fiică şi fiecare vită şi miel dispăruseră. Cineva a organizat un raid secret, incendiind până la temelii cetatea şi jefuind totul. Aceşti bărbaţi şi taţi sunt ca loviţi în moalele capului de această pustiire. Inima li se frânge... Imaginează-ţi-i gândindu-se cum soţiile şi fiicele lor au fost capturate de vreo bandă rătăcitoare de jefuitori. Iubita mea soţie lipseşte! Unde se află în acest moment fiica mea de 14 ani? Nu puteau decât să-şi imagineze brutalitatea şi cruzimea dezlănţuite care cu siguranţă au avut loc. Au început să plângă atât de tare încât le-au secat lacrimile. Erau devastaţi. Printre cei dispăruţi se numără şi familia lui David. Totul e pierdut. Într-un astfel de moment de durere umană, mai intră în joc şi alte emoţii. Mânia şi resentimentul clocoteau. Când oamenii nu pot face faţă agoniei

momentului, ei se întorc adesea spre cei în poziţii de autoritate. Pentru că nu pot suporta durerea, ei refulează. Oamenii lui David au început să spună: „Ce am căutat noi acolo? A cui a fost strălucita ideea de a ne alătura armatei filistene? Ar fi trebuit să ne purtăm de grijă familiilor noastre. Să-l ucidem cu pietre pe David pentru necazul acesta!" Aici apar acele cuvinte minunate din 1 Samuel 30:6: „Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui." Când totul părea să se prăbuşească, el s-a retras probabil într-un loc liniştit să se roage şi să se reculeagă înaintea lui Dumnezeu. Indiferent cât de jos ai ajunge, indiferent de prăbuşirile din jurul tău, indiferent cine te respinge sau te răneşte—Dumnezeu te poate încuraja. El te va ajuta să depăşeşti criza. Te va întări în adâncul inimii tale, în acel loc unde nimeni altcineva nu poate ajunge. După ce şi-a revenit şi şi-a recăpătat echilibrul spiritual, David se duce la preot pentru a vorbi cu Dumnezeu în legătură cu ceea ce trebuia făcut. David nu rata niciodată când umbla în har şi îl căuta mai întâi pe Domnul. Acesta e cel mai indicat lucru pe care îl poate face cineva, când nu e sigur de pasul următor. „Să mă duc după cei care ne-au pustiit cetatea, şi dacă da, îi voi găsi?" întreabă el. O întrebare foarte înţeleaptă. (Gândeşte-te la toate acele consecinţe nefericite pe care le-am evita dacă am urma exemplul lui David!) „Da, du-te după ei—şi-i vei găsi", îi răspunde Dumnezeu. Şi au pornit la drum. Traversând pustia, au dat peste un sclav egiptean, pe jumătate leşinat. După ce îl trezesc cu puţină apă rece, omul le dă nişte informaţii vitale. „Eram cu Amaleciţii şi am făcut un raid prin acest ţinut. Am ars cetatea Ţiclag:—dar apoi eu m-am îmbonăvit." „Ce-ar fi să ne ajuţi acum pe noi în schimbul vieţii tale?!" N-a fost nevoie ca omul să se gândească de două ori înainte să le dea un răspuns. S-a învoit să-i călăuzească pe David şi pe armata sa, aşa că au pornit din nou la drum. Curând au ajuns pe creasta unui deal, de unde îi puteau vedea pe Amaleciţi în vale, sărbătorind. David, în Numele Domnului, îşi conduce oamenii în valea unde tăbărâseră Amaleciţii. şi timp de douăzeci şi patru de ore—toată noaptea şi toată ziua următoare— au lovit din plin.

O ÎNTOARCERE DIFERITĂ Aceasta a fost ziua când David a descoperit că Dumnezeu este mai mult decât Creator. Este mai mult decât un Apărător. E mai mult decât o Stâncă sau un Turn Puternic, aşa cum îl numea în unii din Psalmii lui. Dumnezeu este mai mult decât un Protector împotriva împăratului Saul, atunci când se ascundea.

David a învăţat adevărul profund că Dumnezeu aduce înapoi bunul furat. El ştie cum să întoarcă ceea ce a fost răpit. Numai Dumnezeu poate răscumpăra ceea ce a fost furat. Şi aici intervine partea cea mai interesantă: David descoperă că toate soţiile, toţi fiii, toate fiicele erau încă în viaţă! Uimitor! Nici măcar un miel nu era pierdut. Ascultaţi cum descrie Biblia această scenă. Sclavul egiptean ...i-a slujit (lui David) astfel de călăuză. Şi Amaleciţii erau risipiţi pe tot ţinutul, mâncând, bând şi jucând de bucuria prăzii celei mari pe care o luaseră din ţara Filistenilor şi din ţara lui Iuda. David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara şi n-a scăpat niciunul din ei, afară de patru sute de tineri, care au încălecat pe cămile şi au fugit. David a scăpat astfel tot ce luaseră Amaleciţii şi a scăpat şi pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase: David a adus înapoi totul. Şi David a luat toate oile şi toţi boii; şi cei ce mânau turma aceasta şi mergeau în fruntea ei, ziceau: „Aceasta este prada lui David!" (1 Samuel 30:1620). Ce victorie! Pe lângă toate bunurile pe care le-au recuperat, David şi armata lui au capturat o cantitate impresionantă dintre bunurile Amaleciţilor, aşa că la întoarcere spre Ţiclag exista şi un surplus. Toţi îl slăveau pe Dumnezeu. „Priviţi ce ne-a dat Dumnezeu", strigau ei. S-au întors cu mai mult decât pierduseră. De ce vă relatez această întâmplare obscură din Vechiul Testament? Pentru a ajunge la această concluzie de maximă importanţă: David şi oamenii lui au atins punctul când au decis să se ridice şi să meargă după ceea ce au pierdut. Şi pentru mine şi pentru tine trebuie să existe un moment când să spunem, „Stai aşa puţin—doar n-am să continui să stau aici plângându-mi de milă. Îmi voi cere fiul, fiica sau nepotul înapoi, în Numele Domnului. În Numele Domnului nu voi renunţa la chemarea mea, potenţialul pe care îl am în viaţă. Satano, îmi vei da înapoi ceea ce îmi aparţine! Vin împotriva ta şi îţi voi ţine piept în Numele lui Isus Hristos, Domnul meu." Amintiţi-vă că noi nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui. Ci suntem angajaţi într-un război spiritual. Şi acum, la începutul secolului al XXIlea, atât în viaţa mea cât şi în viaţa ta trebuie să se ridice cineva şi să lupte, cu armele credinţei şi rugăciunii, pentru ceea ce ni s-a furat. Trebuie să-i spunem diavolului, „Ajunge! Voi fi ca David şi voi porni să recuperez ce-i al meu. Pregăteşte-te!" Duşmanul nostru nu are nici un fel de simpatie pentru noi. Dacă nu-i ţii piept, el te va jefui în fiecare săptămână, pe tot parcursul anului. Acesta este planul lui diabolic. Insă Isus a venit ca noi să avem viaţă—viaţă din abundenţă.

El poate reînsufleţi mariajul tău. El poate aduce din nou flacăra în sufletul tău. Chemarea ta spirituală poate renaşte. Poţi să îţi recuperezi credinţa pe care ţi-a furat-o diavolul. Nu vorbesc aici despre recunoaşterea pe care mintea ta o acordă adevărurilor biblice auzite mereu şi mereu. Ci vorbesc despre credinţa vibrantă şi încrederea copilărească într-un Hristos înviat şi supranatural—acel gen de credinţă care îţi schimbă modul în care trăieşti, vorbeşti şi simţi. Satan vrea să îţi sustragă acest bun mai mult decât orice, pentru că el ştie că „cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Romani 1:17). El ştie că „fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evrei 11:6). El ştie că adevărata credinţă este puntea noastră de legătură cu harul şi puterea lui Dumnezeu. Dacă reuşeşte să rupă legătura pe care o crează credinţa, atunci a câştigat o mare victorie. El ştie că fără o credinţă vie, rugăciunea, ca forţă a vieţilor noastre, va fi slăbită. Curând, vom îndeplini în mod mecanic acele ritualuri exterioare ale religiei, fără să experimentăm nimic din puterea lui Dumnezeu. Însă, Dumnezeu poate renaşte credinţa în sufletele noastre, dacă I-o cerem. El va aduce o credinţă vie prin Cuvântul Lui, aşa cum afirmă Romani 10:17: „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos." Pentru Dumnezeu, nimic nu este imposibil. De fapt, II vei vedea recuperând mult mai mult decât ai pierdut, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui David. Aceasta ne promite Biblia când spune că putem fi „mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit" (Romani 8:37). Singura întrebare e: crezi, sau cred eu că Dumnezeu ne va aduce înapoi bunurile furate? Sau ne gândim că situaţia a scăpat până şi de sub controlul Lui? Acesta este motivul pentru care vreau să vă spun povestea unei femei, numită Amalia, care a experimentat una din cele mai uimitoare reveniri pe care le-am văzut în viaţa mea. Oricât de îngrozitor ai fi fost jefuit şi deposedat de tot ce ai bun în viaţa personală, nici atunci, probabil, nu te vei putea măsura cu traumele ei, însă, experienţa ei îţi va arăta cum puterea lui Dumnezeu poate răsturna întreaga situaţie.

2 POVESTEA AMALIEI „Este cineva care vine la biserică de două săptămâni şi care ţine neapărat să vorbească cu dumneavoastră", m-a anunţat, într-o marţi după-amiaza, în biroul meu, pastorul asistent Carlo Boekstaaf. „Dacă nu aveţi nimic împotrivă, am invitat-o pentru ora şase, în această seară, înainte de a începe ora de rugăciune. Cu siguranţă Dumnezeu a început să lucreze în viaţa ei." Trăind toată viaţa mea în New York City şi păstorind deja de mai mulţi ani, m-am gândit că nimic nu mă mai poate lua prin surprindere, când era vorba de relatările celor din afară, însă trebuie să recunosc că ceea ce am auzit în acea seară mi-a tăiat respiraţia. În biroul meu a păşit o tânără atractivă, însă deşuchiat îmbrăcată. Părea să trimită o combinaţie ciudată de semnale; deşi se vedea că petrecuse timp pe „străzi cu proastă reputaţie", exista în ea o vulnerabilitate şi o tristeţe adâncă, ce se făceau remarcate în ciuda hainelor mulate pe corp şi a machiajului strident. „Bună ziua, Amalia", am spus încetişor, arătându-i un scaun. „Sunt pastorul Cymbala. Mi s-a spus că vrei să vorbeşti cu mine." Ea a înclinat uşor din cap şi s-a aşezat, trăgând de tivul fustei. „Vorbeşte-mi despre tine, dacă nu te deranjează. Cum pot să te ajut?" Cu o voce joasă şi răguşită ea şi-a început povestea uimitoare şi nespus de tristă, iar ceea ce am auzit timp de o oră este redat, în esenţă, în ceea ce urmează... Am crescut în Smith Projects. * Smith Projects se numără printre acele blocuri publice infame care punctează New-York-ul; acesta se află aproximativ între Chinatown, Little Italy si Wall Street, în partea de jos a Manhattanului. Eram a treia din cei şapte copii îngrămădiţi într-un apartament la etajul al şaisprezecelea. Tata lucra ca ajutor la bucătărie, într-unul din marile hoteluri; atât el cât şi mama sunt originari din Puerto Rico. Lucrul pe care mi-1 amintesc cel mai adesea în familia noastră era cearta. Se părea că niciodată nu înceta. Tata era alcoolic şi ne făcea viaţa mizerabilă. Avea un par pe care îl învârtea ca un nebun în faţa oricui îi stătea în cale sau îl irita.

Nu-mi amintesc ca familia noastră să fi stat vreodată împreună la masă. Am crescut fiind mereu foarte confuză; principala mea preocupare era să nu dau de vreo belea. Părinţii mei se certau mult din cauza banilor, deoarece se părea că tata nu-i dădea îndeajuns mamei cât să ne hrănească şi să ne îmbrace pe toţi. Ne mai ajutau din când în când fundaţiile de binefacere catolice. Întotdeauna existau bani pentru alcool, chiar şi atunci când nu existau destui pentru cele necesare. Aceasta nu făcea, bineînţeles, decât să înteţească certurile. Când îl vedeam cum o loveşte şi o împinge, fugeam în camera mea şi fierbeam de mânie. Aveam nouă ani când m-am împotrivit lui pentru prima oară. „Dacă o loveşti pe mama, te omor!" i-am spus eu într-o seară în toiul urletelor. Cum anume mi-aş fi dus la capăt ameninţarea, nu aveam, bineînţeles, nici cea mai mică idee; eram supărată pe el. M-am întors spre mama şi am continuat: „uite ce-i—tu mergi şi dormi în patul meu ca să scapi de el şi eu voi dormi în al tău." Credeam că aşa voi rezolva situaţia. Mama era o femeie de treabă şi eu doream să o protejez cumva. Însă aceasta s-a dovedit a fi cea mai mare greşeală a vieţii mele— pentru că acolo, în dormitorul părinţilor mei, în acea noapte, tata a început să mă molesteze. Nu puteam înţelege ce făcea sau de ce. Nu ştiam ce să spun—la urma urmelor nu eram decât o fetiţă în clasa a patra. Am reuşit să supravieţuiesc acelei nopţi, însă din punct de vedere emoţional, eram o epavă. Foarte curând a izbucnit o altă ceartă domestică—ce trebuia să fac acum? Mi-am spus că ar trebui să încerc din nou să o protejez pe mama; poate că de data aceasta va fi altfel. Însă nu a fost, şi astfel s-a instaurat un obicei îngrozitor. Singurele cuvinte pe care le puteam găsi erau: „Nu tată, nu vreau." „Dacă nu vrei", îmi spunea el, „o voi bate pe maică-ta." Eram prinsă în capcană; simţeam că trebuia să-i fac pe plac. Nu după mult timp am început să observ că el începea de fapt aceste certuri cu mama, doar ca să ne facă să ne schimbăm dormitoarele. Sau pur şi simplu mă striga din camera lui: „Vino aici, Amalia. Vreau să fii aici cu mine." Cu timpul, mi-am dat seama cu groază că luasem locul propriei mele mame într-un mod grotesc. „Să nu îndrăzneşti să-i spui ceva lui maică-ta!", îmi poruncea el. „Dacă scoţi o vorbă, te omor." Punctul central al ideii mele atât de originale fusese de fapt să o protejez pe mama, într-un fel sau altul, aşa că mi-am ţinut gura. Din cauza a ceea ce se întâmpla acasă, şcoala devenise o tortură. Nu mă puteam concentra. Stăteam în clasă şi în loc să fiu atentă la ce spunea învăţătoarea, mă gândeam: oh, nu—peste doar vreo două ore va trebui să mă duc din nou acasă. Eram atât de confuză şi deprimată. Nu ştiam ce să fac. Nu am

avut şansa de a creşte ca un copil normal, jucân-du-mă cu păpuşi sau fiind o fetiţă veselă. Sufletul meu era amorţit. Odată am avut şansa de a merge la o prietenă, după şcoală; o chema Jeanette. Spre marea mea mirare, nimeni nu se certa în acea casă. Era un loc calm şi primitor, iar membrii familiei îşi acordau atenţie unii altora şi zâmbeau. Inima mea a început să se trezească. Ce mult aş vrea să locuiesc şi eu într-o astfel de casă! Era atât de bine acolo încât am stat mai mult decât ar fi trebuit. Când mi-am dat seama cât e ceasul şi am păşit afară, mama mă aştepta. „Unde-ai fost?" m-a întrebat ea îngijorată. „Te caută taică-tu. şi e foarte furios!" M-a înşfăcat imediat ce am trecut pragul apartamentului şi m-a tras în camera lui. Am luat aşa o bătaie, că atunci când am ieşit de acolo eram plină de sânge. Mama mi-a aruncat o scurtă privire şi m-a băgat iute în cadă, unde, cu dragoste, mi-a spălat sângele de pe braţe, picioare, faţă şi păr. Am ajuns în aşa fel încât atunci când ştiam că trebuie să petrec noaptea cu tata, ascundeam o şurubelniţă sau un cuţit sub saltea, plănuindu-mi să-1 omor. Da, îmi e tată, mă gândeam eu, însă ceea ce face e absolut greşit. E atât de rău, încât trebuie să moară. Însă când venea timpul să folosesc arma... nu reuşeam niciodată să îmi adun curajul. Continuam să.mă supun lui noapte după noapte. Cred că eu eram cea mai timidă şi mai supusă dintre toate surorile mele. Pur şi simplu nu puteam să mă împotrivesc. Aşa au stat lucrurile până când am împlinit şaisprezece ani şi, ca toate surorile şi fraţii mei, îmi făceam cu febrilitate planuri de a pleca din acea casă cât mai repede posibil. Pentru mine calea de scăpare a fost un băiat pe nume Richard, care locuia în blocul de vizavi şi care, la şcoală, era în acelaşi an cu mine. Am început să ne întâlnim—lucru nu tocmai pe placul tatei. Ştiam numai o singură cale de al face pe Richard să mă accepte şi să mă iubească şi anume, să-mi ofer trupul. Nu asta îşi doresc toţi bărbaţii? Am găsit un preot care să ne căsătorească şi am dat o masă mare, în stil puertorican, la sala de cultură din cartierul nostru. Nu-mi amintesc să fi par ticipat şi tata; fusese întotdeauna duşmănos cu prietenii mei şi era cu siguranţă ostil noului meu soţ. Nu ne-am permis să mergem în luna de miere; ne-am mutat doar într-o casă pe care o rudă îndepărtată ne-a lăsat să o folosim. Acesta a fost, de fapt, sfârşitul mersului meu la şcoală. Richard lucra la spitalul Metropolitan şi eu îmi imaginam că, de acum încolo, el îmi va purta de grijă; nu mai era nevoie ca eu să îmi termin liceul. Visurile, că şi eu aş fi putut deveni cineva în viaţă, au început să se estompeze. Îmi era greu să am o relaţie sexuală normală cu soţul meu şi el adolescent. Intimitatea de orice fel mă făcea întotdeauna să mă gândesc la tatăl meu. Căsătoria noastră nu a avut, de la început, nici o şansă.

Între timp, Richard m-a introdus în lumea drogurilor, începând cu marijuana. La început nu mi-a plăcut, însă el a continuat să încerce să mă convin gă, până când mi-am dat seama că ele mă puteau face să uit de toate problemele mele, cel puţin pentru un timp. Apoi au apărut LSD-ul şi cocaina. Am încercat să-mi injectez şi ceva heroină—însă nu mi-a plăcut pentru că era un sedativ. Doream ca tot ceea ce luam să mă extazieze şi să mă facă fericită. Căsătoria a durat puţin mai mult de un an. M-am trezit încurcată cu alţi bărbaţi, dar şi cu femei, deopotrivă. Ne-am despărţit şi la puţin timp Richard a intrat în armată. Între timp, eu treceam de la o relaţie la alta, încercând să îmi menţin starea de euforie douăzeci şi patru de ore pe zi. Am avut diferite slujbe ciudate—într-o fabrică de încălţăminte, într-o patiserie, orice puteam găsi cu educaţia mea limitată, însă mă putea avea orice bărbat care îmi oferea puţine vorbe dulci şi un loc unde să stau. Şi dacă îmi mai procura şi droguri, atunci cu atât mai bine. Purtam haine aiurite numai ca să atrag atenţia pe stradă. Am obţinut un post de vânzătoare la un boutique destul de deşuchiat, numit „Superfly", la intersecţia dintre Strada 47 şi Broadway, care mă ţinea la curent cu ultima modă. Nu ştiu cum, dar aveam reputaţia de a ieşi cu boxeri, într-o seară, eram într-o discotecă subterană, când şi-a făcut apariţia un renumit boxer, campion mondial. Prietenul lui m-a provocat să merg şi să-1 invit la dans, ceea ce am şi făcut. Spre sfârşitul serii, mă şi invitase deja în camera lui de hotel. Eram cu un alt tip în acea seară, aşa că l-am refuzat pe campion. Insă câteva zile mai târziu, el şi-a făcut apariţia în magazinul meu, urmărit de o mare mulţime de fani. Venise, nu atât de mult pentru magazin, cât pentru a-mi cere să iau cina cu el. Am acceptat. în acea noapte, în timp ce stăteam la masă într-un restaurant de lux, el mi-a spus: „Am o pastilă pentru tine. Ia-o—te va face să te simţi bine." „Ce este?" am întrebat eu. „E bună. Ai încredere în mine" mi-a răspuns el. Nu ştiu la ce anume se aşteptase el—însă pentru mine acea pastilă a avut efectul contrar. în câteva minute eram la toaletă, vomând! M-am simţit îngrozitor pe tot parcursul cinei. Mai târziu m-a dus în camera lui de hotel, însă cu siguranţă nu a avut loc nici o „acţiune" în acea noapte—mă durea prea tare stomacul. I-am spus într-un final că trebuia neapărat să iau un taxi pentru a ajunge acasă. I-am cerut bani, însă era atât de dezgustat încât m-a refuzat, şi mi-am plătit singură drumul. Un alt tip cu care obişnuiam să ies în acele zile era, de fapt, peşte, deşi eu nu mi-am dat seama. Când ieşeam împreună, îşi parca maşina sa Cadillac pe Strada 47 W şi urmărea anumite prostituate, făcându-mă să mă întreb: de ce? Nu-l interesez? Nu m-am prins că acelea erau fetele lui! M-am trezit abia atunci când a încercat să mă introducă şi pe mine în această afacere şi am încetat să-1 mai văd. Aveam acum în jur de douăzeci şi cinci de ani şi toată această viaţă tumultoasă nu mai părea atât de strălucitoare pe cât am crezut. M-am gândit că

poate ar trebui să-mi găsesc o slujbă mai stabilă, aşa că m-am înscris la un curs de barmani. Nu ştiu de ce, pentru că de fapt uram alcoolicii. Am găsit cu greu o slujbă după ce am terminat cursul şi am obţinut diploma. În acele zile, nu prea multe locuri erau deschise ideii ca o femeie să ser vească la bar. Când mi-am depus cererea, într-un loc din Midtown numit „Metropole", ei m-au refuzat, însă s-au oferit să mă angajeze ca ajutor de barman. Datorită proastei păreri pe care o aveam despre mine, am spus da şi miam început serviciul. Abia atunci mi-am dat seama la ce era folosită scena mică din centrul localului. Acesta era de fapt un topless bar. În ce m-am mai băgat acum? m-am întrebat, însă slujba era slujbă—şi eu cu siguranţă aveam nevoie de una—aşa că am continuat sa merg la lucru. Bărbaţii care îl frecventau erau prietenoşi cu mine, iar uneori îmi spuneau lucruri de genul: „Hei, de ce nu urci şi tu pe scenă?" Trăgeam cu ochiul la fetele de pe platformă... şi curând am ajuns la concluzia că acolo se puteau face adevăraţii bani. Iată-mă pe mine aici, slugărind pentru 200 de dolari pe săptămână, fără bacşişuri, în timp ce ele primeau un salariu fix pe lângă toate acele bancnote de 20 şi 50 de dolari pe care clienţii le introduceau în costumele lor atunci când dansau. Îmi era frica... dar după un timp, pe măsură ce încurajările sporeau, m-am dus la patronul localului pentru a-mi schimba slujba. La prima ieşire pe scenă am fost, un pachet de nervi. Probabil că nici n-aş fi făcut-o dacă nu m-aş fi drogat mai întâi. Pe măsură ce minutele treceau şi clienţii începeau să mă aplaude şi să arunce cu bancnote în direcţia mea, am văzut beneficiile unei astfel de ocupaţii. ... şi asta fac de patru ani. Nu sunt încântată— dar ce altceva aş putea face? Cum de am ajuns aici? mă întreb uneori. Mă degradez. Nu asta e ceea cemi doresc. Mă deprim şi apoi mă gândesc că nu există altceva. Tatăl meu distrusese deja tot ceea ce am visat că voi deveni vreodată. Acum nu-mi mai pasă unde ajung... şi, cu toate astea, îmi pasă, înţelegeţi? Finanţele mele au primit o lovitură acum doi ani, ca rezultat al întâlnirilor mele, la Metropol, cu un bărbat numit Gilbert. Mă atrăgea. Am început să ieşim împreună. Apoi, într-o noapte, în timp ce dansam, am leşinat—m-am prăbuşit chiar acolo pe scenă. M-am gândit că poate băusem prea multe pahare de Black Russian în acea noapte. însă adevărata cauză era sarcina. Rămăsesem gravidă şi înainte, de câteva ori, dar de fiecare dată avortam, pentru a putea continua să lucrez. De data aceasta era altceva. Doream să păstrez sarcina şi să văd cum e să ai un copil. Pe Gilbert nu-l pasiona o astfel de perspectivă şi a şters imediat putina. Eram devastată. Am rămas singură—şi incapabilă să lucrez din cauza sarcinii. Cu timpul mi s-a tăiat şi curentul, căci nu aveam cu ce plăti facturile. Eram la marginea prăpastiei. Atunci m-am gândit că poate ar fi mai bine dacă mi-aş lua viaţa, fie tăindu-mi venele, fie sărind de pe un pod. Am luat o lamă şi

am început să trag o linie fină la încheietură. Am început să sângerez. însă nu am îndrăznit să mă tai îndeajuns de adânc pentru a sfârşi treaba. A trebuit să mă umilesc şi să o întreb pe mama dacă mă pot muta din nou acasă. (Tata o părăsise deja—se gândise să părăsească New York-ul, după ce poliţia a fost chemată de nenumărate ori pentru a-1 linişti.) M-a primit. Recunosc că mi-am vărsat o parte din resentimente asupra ei. Într-o zi m-a între bat cum de nu puteam termina o singură propoziţie fără să folosesc acel cuvânt murdar. Ne-am certat îngrozitor. Cred că undeva, în subconştient eram încă furioasă pe ea pentru ce mi s-a întâmplat cu ani în urmă. Când mi-a sosit timpul, am născut un băieţel sănătos, pe care l-am numit Vinny. A fost cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea. Privindu-1 în braţele mele, nu puteam să nu-i fiu recunoscătoare lui Dumnezeu. Acum mă întrebam, cum îl voi creşte. Ce îl voi învăţa? Nu ştiu... A trebuit *să mă întorc la vechea slujbă pentru a câştiga bani. Mama avea grijă de el în fiecare zi cât eu eram plecată. Odată, după încă o ceartă cu marna, m-am urcat pe acoperişul blocului. Privind în jos, de la înălţimea celor optsprezece etaje, mă gândeam la cât de jalnic îmi îndeplineam datoria de mamă— ajungând acasă la trei dimineaţa, ruptă de oboseală şi lăsând-o pe mama să ducă tot greul. Poate că ar trebui să mă arunc. Am început să tremur şi să plâng. Am reuşit totuşi să mă îndepărtez de margine, am coborât scările şi m-am dus să mă aşez pe o bancă, în liniştea oferită de biserica catolică pe care o frecventa mama. Continuam să tremur şi să plâng în timp ce murmuram: „Dumnezeule, de ce trec eu prin toate acestea? Cum se face de ai lăsat viaţa mea să scape atât de mult de sub control? Toată vina îţi aparţine." Apoi, m-a părăsit şi ultimul iubit pe care îl aveam; iar eu eram mai devastată şi mai confuză, începeam să iau serios în considerare un plan de sinucidere; să merg pe unul din podurile peste East River şi să sar în apă. Îmi era teamă să o facă, dar îmi era şi mai teamă să continui să trăiesc. Mickey, soţul surorii mele, mă însoţise în trecut la multe petreceri. însă acum devenise creştin. La fel şi o prietenă numită Carmen. Pe neaşteptate nu mai era deloc interesată în a se droga împreună cu mine; acum nu făcea; altceva decât să-mi vorbească despre Isus. Aşa că acum două săptămâni, Mickey ne-a invitat pe mine, pe mama şi pe ceilalţi să venim cu el la biserica dumneavoastră. „Bine, voi merge", am spus. M-am aşezat la balcon. Probabil că nu eram îmbrăcată ca pentru biserică— dar asta nu are importanţă. Mickey părea atât de fericit, aşa cum stătea acolo cu un zâmbet mare pe faţă. Nu mă puteam dumiri de ce. Am devenit atentă când v-aţi ridicat să predicaţi şi aţi început să vorbiţi despre dragostea lui Dumnezeu. îmi amintesc că aţi spus ceva de genul: „Isus te iubeşte în ciuda a ceea ce ai făcut. El te va ierta şi te va scoate din starea în care eşti."

Începusem deja să mă gândesc: cum de ştie-prin ce trec? l-a povestit cumva Mickey despre viaţa mea? Nu . puteam crede că Dumnezeu înţelege ceva din viaţa mea haotică. în minte mi-au apărut tot felul de întrebări. Apoi am început să plâng fără să mă aştept. De obicei sunt destul de dură, însă nu puteam reţine acele lacrimi. Mi se strica tot machiajul. Când le-aţi cerut oamenilor să vină în faţă pentru rugăciune, m-am alăturat şi eu celorlalţi. O femeie s-a apropiat de mine şi şi-a pus mâna pe umărul meu. Asta m-a cam neliniştit puţin—nu sunt deloc obişnuită cu aşa ceva. însă ea nu făcea altceva decât să se roage pentru mine. Am continuat să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat şi după ce am plecat acasă. Eram încă nedumerită în privinţa unor lucruri. A doua zi, unul din pastorii dumneavoastră a sunat să-mi mulţumească pentru că am venit şi să mă întrebe ce mai fac. La sfârşit m-a întrebat: „Eşti gata să-ţi încredinţezi viaţa lui Hristos?" „Păi, nu cred că sunt pregătită pentru aşa ceva" am răspuns. La urma urmelor, eu eram doar cea care râdea, sub influenţa LSD-ului de programele creştine de la televizor. însă ceva se întâmpla în interiorul meu. M-am gândit să mă întorc la biseri ca dumneavoastră şi să aflu cel puţin dacă nu mi s-au „înscenat" toate astea, dacă nu cumva aveţi toţi un plan de a ajunge la mine. Aşa că m-am întors duminica trecută. Mesajul dumneavoastră a fost despre pacea lui Dumnezeu. Acelaşi pastor a dat din nou de mine şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să vă vorbesc. Am încercat să mă arăt stăpână pe mine—„şi de ce aş face-o?" însă acolo, în interior, ştiam că aveam nevoie. Dacă nu se schimbă ceva cât mai repede, pastore —atunci am încurcat-o rău. Voi fi sinceră cu dumneavoastră—mă simt murdară chiar numai stând aici în biroul dumneavoastră. Nu ştiu dacă ar fi trebuit să vă spun toate astea, dar...ăăă... poate că ar trebui să mă opresc chiar acum... Lacrimile se adunaseră în ochii mei pe măsură ce Amalia îşi relata povestea. în gâtul meu era ceva ce mă împiedica să vorbesc. Am stat acolo, în linişte, cufundaţi fiecare în gândurile noastre. Mi se părea că ea trăise deja trei sau patru vieţi—fiecare dintre ele incredibil de îngrozitoare. M-am uitat la această sărmană femeie, răvăşită de păcat şi de Satan şi inima mi s-a frânt. S-a întors spre mine ca şi când ar fi vrut să spună: Ce mai urmează acum? Sunt fără speranţă? Vreţi pur şi simplu să mă aruncaţi afară în stradă, sau ce? Am privit pe furiş ceasul şi mi-am dat seama că rugăciunea trebuia să înceapă curând. Atunci am ştiut exact ce voi face. „Amalia", am spus, „vom merge acum la întâlnirea de rugăciune şi îi vom cere lui Dumnezeu să facă o minune. Isus Hristos te poate curaţi şi poate face din tine o femeie după placul Lui. El te-a adus aici pentru ca noi să îţi putem arăta calea de ieşire din mocirla în care eşti.

Vino cu mine chiar acum, dacă vrei ca Hristos să te salveze şi să te schimbe şi voi ruga întreaga biserică să se roage pentru tine." A dat reticentă din cap şi am părăsit biroul. Oamenii se rugau deja de jur împrejurul nostru când am păşit pe culoarul central dintre bănci. Ne-am aşezat pe prima bancă. Mai târziu, am luaf microfonul şi am anunţat că Dumnezeu ne trimisese un vizitator special în această seară. Amalia stătea acum în picioare în faţa întregii biserici. Nu le-am spus nimic despre viaţa ei, ci doar că a ajuns întrun moment de criză şi că dorea să-L primească pe Hristos ca Mântuitor. Ce timp minunat am avut, rugându-ne împreună şi apoi lăudându-L pe „Părintele îndurărilor şi Dumezeul oricărei mângâieri" (2 Corinteni 1:3)! Amalia mi-a spus mai târziu că, după ce a ajuns în acea seară acasă la mama ei, care avea grijă de micuţul Vinny, a exclamat: „Mamă, ia ghiceşte ce am făcut în seara acesta! Mi-am dat inima lui Isus Hristos şi El m-a salvat! El ma curăţit! Nu mai sunt aceeaşi." Mama a rămas fără grai. Fiica ei cea rătăcitoare, să se fi întors în sfârşit la calea cea dreaptă? „În acea noapte am dormit cum nu mai dormisem niciodată", mi-a raportat Amalia, „pentru că mă simţeam curată. Gata cu coşmarurile, gata cu drogurile, gata cu autodistrugerea, gata cu deznădejdea." Pastorul Boekstaaf şi soţia lui, Ingrid au primit-o pe Amalia în grupul de ucenicie, care se întâlnea în casa lor în fiecare luni seara. Curând am început să vedem în viaţa ei o transformare. Începea să arate altfel. Ochii i se luminaseră. Garderoba i s-a schimbat. A început să se poarte ca o tânără femeie evlavioasă, în locul a ceea ce păcatul o făcuse să devină. A găsit de lucru ca recepţi-oneră la o mică firmă de avocatură, apoi s-a mutat la o casă de asigurări de pe Wall Street. Cu timpul, Amalia s-a alăturat corului Brooklyn Tabernacle. Un an sau doi mai târziu, la un mare concert public ţinut la Radio City Music Hali, am rugat-o să-şi depună mărturia, înainte de melodia scrisă de soţia mea, Carol şi intitulată „Sunt curat!" După relatarea ei, corul a început să cânte: Sînge, sânge purificator care curge de pe Calvar, şi în acest sânge e o putere mântuitoare, Căci el m-a făcut alb şi m-a făcut curat... Oh, azi am inima atât de curată; Sunt liber cu adevărat prin sângele pe care Isus 1-a vărsat. In timp ce corul cânta, pe un ecran mare, erau proiectate una după alta o serie de imagini pe care Amalia ni le împrumutase. Împietrirea şi degradarea continuau să se adâncească până când, într-un final imaginea prindea încet conturul unei femei minunate într-o robă albă de cor, femeia care ea

devenise acum. Părea că toţi cei şase mii de oameni prezenţi izbucniseră dintr-o dată în lacrimi. La câţiva ani după întoarcerea ei, Amalia a întâlnit în biserica noastră un tehnician dentar; s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Domnul le-a dat un fiu, un frate pentru Vinny şi familia s-a mutat în 1987 într-un alt stat. Ei continuă şi astăzi să umble cu Dumnezeu acolo unde sunt, închinându-se şi slujind într-o biserică păstorită de un bun prieten de-al meu. V-am relatat mai în detaliu aici povestea Amaliei, pentru a sublinia că, indiferent cât de adânc te-ar înfunda cel rău în mocirlă, indiferent de vârsta la care începe el să o facă şi oricât de înfricoşător ar corupe el sufletul uman— Dumnezeu poate recupera ceea ce s-a furat. Dacă Dumnezeu a fost capabil să o schimbe pe Amalia, ce anume din experienţa prin care treci tu acum ar fi „prea imposibil" pentu El? Dacă Dumnezeu a răspuns strigătului ei după îndurare şi har, ce te-ar opri pe tine să strigi după Domnul chiar acum? Dumnezeu te cheamă şi nici un moment nu e mai prielnic decât astăzi. Dă curs invitaţiei Lui iubitoare: „Cheamă-mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi" (Psalm 50:15)! Îl poţi vedea pe Isus Hristos manifestându-Se cu mai multă putere, decât hoţul care fură. Momentul de faţă e crucial, momentul în care tu citeşti aceste rânduri. Evaluează-ţi adevărata stare spirituală şi porneşte să recuperezi tot ceea ce Dumnezeu ţi-a desoperit că Satan ţi-a luat cu atâta dibăcie. Zelul şi dragostea pentru Hristos pe care le-ai avut odată pot fi recuperate. Chemarea de a-L sluji pe Domnul într-o anumită lucrare poate fi încă pusă în aplicare. Nu este prea târziu nici ca Dumnezeu să-i ajungă pe fiul sau fiica ta, indiferent unde ar fi sau ce ar face. O familie care se destramă chiar acum, nu este un caz dificil pentru Dumnezeu, dacă stai înaintea Lui şi îi ceri cu credinţă ca El să repună în drept ceea ce hoţul a încercat să fure. Dumnezeu o va face, iar tu îl vei lăuda într-un mod nou.

3 * întrebarea pe care nu o pune nimeni Când ne gândim la nivelul spiritual la care am ajuns, majoritatea dintre noi, ne gândim, de fapt, la lucrurile de suprafaţă. Tragem linii în dreptul comportamentului nostru—am bârfit azi?—am fost credincios(oasă) partene rului meu?—am citit Biblia?—am dat zeciuială? Ne concentrăm asupra manifestărilor exterioare, uitând că ele sunt doar roadă unui factor spiritual mult mai profund. Prea mulţi pastori din bisericile organizate se preocupă numai de prezenţă, fapt care nu are nimic de a face cu sănătatea bisericii. Nu contează câţi oameni îşi fac apariţia, ci cât de activă şi vibrantă este credinţa lor în Dumnezeul pe care-L slujesc. Poţi umple cu uşurinţă o clădire, fără să fii totuşi pe placul lui Dumnezeu, deoarece numărul nu este garanţia spiritualităţii. Când Pavel 1-a trimis pe Timotei să vadă ce mai face noua biserică din Tesalonic (unde a reuşit să stea numai trei săptămâni înainte de a fi izgonit din cetate), ne-am aştepta ca el să fi întrebat mai întâi despre dezvoltarea bisericii. Au clădirea lor proprie? Câţi participă duminica? Banii strânşi din colectă acoperă toate cheltuielile? In ce-i priveşte pe oameni: s-au oprit din înjurat, băut sau chefuit? Mai merg pe la spectacole proaste? îşi mai înşeală partenerii de viaţă? În 1 Tesaloniceni 3, apostolul Pavel îşi dezvăluie adevărata preocupare pentru nivelul de credinţă al preţioşilor săi convertiţi. El vrea să le ia temperatura sănătăţii lor spirituale, iar indicele căutat este credinţa. El nu presupune că, doar pentru că sunt creştini, ei au în mod automatic o credinţă robustă. Ascultaţi cuvintele lui şi observaţi cât de neobişnuite sunt urechile noastre cu o astfel de abordare:

• „V-am trimis pe Timotei ... ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră" (v.2). • „în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră" (v.5). • „Dar chiar acum a venit Timotei de la voi la noi şi ne-a adus veşti bune despre credinţa şi dragostea voastră"{v.6). • „De aceea, fraţilor, în toate strâmtorările şi neca zurile noastre, am fost mângâiaţi cu privire la voi, prin credinţa voastră" (v.7). • „Zi şi noapte îl rugăm nespus să vă putem vedea faţa şi să putem împlini ce mai lipseşte credinţei voas tre" (v.10). Pavel era captivat, de la începutul până la sfârşitul capitolului, de un singur cuvânt. Ceea ce face el e mai mult decât o evaluare, o inspecţie. El îl trimesese pe Timotei „să-i întărească şi să-i îmbărbăteze" pe oameni în credinţa lor—cu alte cuvinte, să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a îmbunătăţi situaţia. Timotei a adus înapoi veşti grozave—aşa cum au fost ele citate mai sus. Observaţi că nu ni se spune nimic despre vreo clădire. Nu ni se spune nimic despre sunet, lumini sau mochetă. Ci foarte multă atenţie este acordată credinţei lor. Dar nici aceasta nu este de ajuns pentru Pavel. în versetul 10 el spune că vrea să călătorească el însuşi până acolo pentru ca „să vă putem vedea faţa şi să putem împlini ce mai lipseşte credinţei voastre." Credinţă. Credinţă. Credinţă. Credinţă. De ce această accentuare?

CE MIŞCĂ INIMA LUI DUMNEZEU Pavel ştia, ceea ce se pare că noi am uitat, că oamenii eşuează în comportamentul lor, alunecă într-un mod de viaţă păcătos sau se răcesc faţă de Domnul atunci când, mai întâi, se destramă credinţa lor. Accesele dese de furie ale unei persoane nu sunt adevărata problemă; undeva în profunzime, credinţa a şubrezit. La fel e şi în cazul tuturor abaterilor noastre de la o viaţă corectă. Ţelul meu în lucrarea pe care o fac la Brooklyn Tabernacle nu este umplerea clădirii, ci predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în aşa fel încât credinţa oamenilor în Hristos să crească. Dumnezeu nu are nevoie de armonia unui cor de biserică. Dacă ar vrea muzică bună, I-ar pune pe îngeri să cânte! Ei nu sar niciodată peste vreun cuvânt şi nici nu cântă fals. Dumnezeu caută un popor care să manifeste o credinţă puternică şi personală în El. Dumnezeu nu are nevoie ide armonia unui cor de biserică. Dacă ar vrea muzică bună,( I-ar pune pe îngeri să cânte! 3' De ce credeţi că ar fi nevoie pentru a-L impresiona pe Isus? La urma urmelor, toată natura şi toată omenirea au fost create prin El. El a existat dintotdeauna în cer. Iar pe pământ, a existat vreodată ceva care să-L fi

impresionat atât de mult încât să exclame: „Asta e ceva!"? Isus nu a fost mişcat de neprihănirea nimănui, în niciuna din cele patru Evanghelii. El însuşi era în totalitate neprihănit şi sfânt. N-a fost niciodată emoţionat de înţelepciunea sau educaţia cuiva. Isus nu a exclamat niciodată: „Ce deştept e Matei! Am dat aici peste un geniu în finanţe!" Un singur lucru L-a impresionat: credinţa oamenilor. Când i-a spus sutaşului roman că va veni în casa lui pentru a-i vindeca slujitorul, iar sutaşul i-a răspuns să nu se deranjeze, ci doar să spună un cuvânt de vindecare, Isus „S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea după El şi a zis: Vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare" (Luca 7:9). Evreii care erau cu El nu au apreciat probabil ideea că acest roman e considerat mai presus decât ei, dar chiar aşa şi era. Când o altă „străină", o femeie canaanită, a venit să mijlocească pentru fiica ei posedată de demoni şi nu a acceptat nici un refuz, Isus a exclamat: „O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum voieşti" (Matei 15:28). Pe de cealată parte, atunci când s-a întors în cetatea în care a crescut, Nazaret, „n-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor" (Marcu 6:5-6). Putem fi siguri că nici o boală nu era prea gravă, nici un demon prea puternic pentru Fiul Dumnezeului Celui Viu. însă, în acea zi, în Nazaret, mâinile Lui au fost legate de necredinţa lor. De fapt, atunci a făcut El această afirmaţie, ca un prim principiu: „Facă-vi-se după credinţa voastră" (Matei 9:29). Nu putem despica firul în patru din punct de vedere teologic şi să spunem: „Poate n-a fost voia lui Dumnezeu ca El să îi vindece pe acei oamnei din Nazaret." Textul nu ne dă nici o indicaţie în acest sens. Însă spune limpede că Fiul lui Dumnezeu a fost limitat în acea zi. Numai credinţa este mecanismul de declanşare şi eliberare al puterii divine. „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu", scrie Petru „prin credinţă" (1 Petru 1:5). Nici încercarea, nici sforţările, nici promisiunile noastre nu vor avea succes—Dumnezeu caută credinţă. Ea este cheia relaţiei noastre cu El.

MAI MULT DECÂT VORBE Credinţa este mai mult decât vorbe. Noi nu suntem mai buni, de cele mai multe ori, decât cei de pe vremea lui Isaia, cărora Domnul le-a spus: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine" (Isaia 29:13). In vremea noastră, întregul concept de credinţă a fost transformat în unele locuri într-o simplă respectare a unor cuvinte, în a avea o „mărturisire

pozitivă", sau în a aclama, cu o încredere exagerată sănătate, prosperitate sau alte binecuvântări. Un fel de mantra spirituală. O formulă mentală „a modului în care Biblia va funcţiona pentru tine" este pe primul şi al doilea loc, în timp ce rareori se aminteşte despre o credinţă adevărată venită din inimă şi o comuniune cu Hristos cel înviat. Această formulă nu se regăseşte în spiritul sau mesajul Noului Testament şi duce la absurdităţi. De fapt, această formulă a slăbit dorinţa pentru adevăratele întâlniri de rugăciune, pe tot cuprinsul ţării. Oamenii nu pot să apeleze la Domnul pentru răspunsuri la problemele lor deoarece, potrivit învăţăturii lor, nu ar trebui să spui niciodată că ai vreo problemă. A admite că eşti bolnav sau în necaz este considerat un lucru rău; îţi foloseşti gura pentru a spune ceva negativ şi aceasta nu mai e „trăire prin credinţă." Dacă acest lucru e adevărat, de ce a mai afirmat apostolul Iacov: „Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! ... Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-1 vor unge cu untdelemn în Numele Domnului" (Iacov 5:13-14). Cum să ne rugăm eficient, sau să le cerem altora să se roage pentru noi, dacă mai întâi nu recunoaştem că avem de-a face cu o problemă reală? Cel puţin aşa făceau credincioşii din Noul Testament. Un lucrător mi-a spus odată că atunci când oamenii din biserica lui vin la altar pentru rugăciuni individuale, el i-a învăţat să nu spună „sunt răcit" sau „sunt diabetic" sau orice altceva. Ci ei ar trebui să spună: „am sitmtomele unei răceli" sau „am simptomele diabetului." Altfel, ei nu umblă „prin credinţă." (Mă gândesc că dacă cineva nu mai respiră de două săptămâni, înseamnă că nu are decât „simptomele morţii.") Pentru mine e mai mult decât un joc al minţii. Credinţa pe care Dumnezeu o vrea de la noi nu evită să dea ochii cu realitatea problemei. Când a văzut că anii trec fără ca în casa lui să apară vreun copil, Avraam nu a spus: „Se pare că eu şi nevastă-mea avem simptomele infertilităţii." Din contră, el a fost foarte direct: „Fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit— avea aproape o sută de ani—nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească" (Romani 4:19-21). Nu sunt aceste versete pline de putere? Realismul faţă de probleme nu e nicidecum anti credinţă. De fapt acest realism l-a făcut pe Avraam să spună: „O, Dumnezeule, Tu eşti singurul care poate schimba această situaţie. Vino şi ajută-ne, Te rugăm!" Pavel şi ceilalţi scriitori ai Bibliei nu au promovat o „credinţă fantezistă" sau o „hiper-credinţă." Nimic din 1 Tesaloniceni nu pare să se atingă de modul în care creştinii din acea cetate vorbeau, sau ce fel de declaraţii făceau. Pavel căuta ceva cu mult mai profund: credinţa adevărată.

LUPTĂ Şl IAR LUPTĂ? Prin contrast, în America există mulţi oameni care merg la biserică, dar a căror credinţă e amorţită. Bineînţeles că nu vor recunoaşte niciodată acest lucru. Ei vor pretinde că au credinţă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. în fiecare duminică dimineaţa se ridică cu toată biserica şi recită Crezul apostolic. Însă dacă îi priveşti cu atenţie vezi un fel de creştinism hibrid. Vezi oameni care cred că obiectivul creştinismului este să citeşti Biblia în fiecare zi, să încerci să trăieşti o viaţă bună, pe cât posibil şi astfel să câştigi aprobarea lui Dumnezeu. Cuvântul lor cheie în descrierea vieţii creştine este: „luptă sforţare străduinţă." Vor spune lucruri precum „Mă străduiesc să ascult de Domnul şi să fac voia Lui. Fac tot ce pot. ştii, toţi ne luptăm." Această atitudine descoperă un creştinism bazat mai degrabă pe abilitatea noastră decât pe Dumnezeu. Ce s-a întâmplat cu acel adevăr fundamental al Reformei Protestante şi anume că noi nu ne putem câştiga meritele în faţa lui Dumnezeu, ci primim harul Lui prin credinţă? Noi ne-am îndepărtat, ca şi Galatenii, de ceva vital. Nici nu e de mirare că apostolul Pavel le trimite o scrisoare severă prin care le spune: „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?" (Galateni 3:3). Pe de cealaltă parte, adevăratul creştinism este să-L cunoşti pe Isus şi să te încrezi în El, să te bazezi pe El, să recunoşti că toată tăria vine din El. Nu numai că acest gen de credinţă place lui Dumnezeu, dar el este şi singurul canal prin care puterea lui Dumnezeu inundă vieţile noastre pentru ca noi să putem trăi victorioşi prin El. Asta a vrut Pavel să spună când a scris: „Pot totul in Hristos, care mă întăreşte" (Filipeni 4:13). Coautorul acestei cărţi, Dean Merrill, a fost recent la o nuntă unde răspunsul miresei şi al mirelui la jurămintele depuse nu a fost doar tradiţionalul „Da", ci „Da, aşa să mă ajute Dumnezeu." Predicatorul care a scris cuvintele pentru ceremonie ştia că doar efortul uman nu va fi îndeajuns să ţină acest cuplu tânăr în lumea de azi „până când moartea vă va despărţi." Prin urmare, el i-a sfătuit să implore ajutorul lui Dumnezeu în edificarea căminului lor. Această declaraţie se aseamnă foarte mult cu ceea ce Solomon a spus la dedicarea Templului: „Domnul Dumnezeul nostru, să fie cu noi, cum a fost cu părinţii noştri; să nu ne părăsească şi să nu ne lase, ci să ne plece inimile spre El, ca să umblăm în toate căile Lui şi să păzim poruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui, pe care le-a poruncit părinţilor noştri!" (1 împăraţi 8:57-58). în acest paragraf, Solomon a dovedit o percepţie deosebită a faptului că Dumnezeu însuşi trebuie să ne întoarcă inimile spre El; altfel ne vom rătăci.

Majoritatea oamenilor doar „se străduiesc mai tare", atunci când eşuează în viaţa lor de creştini. Mult noroc! Cu ce să te străduieşti mai tare? Am aruncat o privire în interiorul meu şi mi-a fost de-ajuns. Nu există nimic bun sau folositor acolo. Pe de cealaltă parte, dacă mă îndrept în direcţia opusă şi încep să mă uit „ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre" (Evrei 12:2), găsesc tot ce am nevoie. Nu foloseşte la nimic să încerci să-i controlezi pe oameni şi să-i ţii în frâu, dându-le numai legi şi ameninţându-i cu iadul. Te vei împotmoli şi ei nu se vor schimba. Cum anume trăieşte cel neprihănit? „Prin credinţă." Când eram mai tânăr, credeam că cel care umblă cu umerii aduşi spre spate, din cauza extraordinarei puteri şi tării interioare, care citează versete şi îşi face simţită prezenţa imediat ce ajunge într-un loc, este cel mai mare creştin. De atunci am învăţat că un creştin matur este cel care se apleacă, rezemându-se cu toată fiinţa pe Domnul şi care îşi recunoaşte incapacitatea totală de a face ceva fără Hristos. Creştinul cel mai bun nu este cel care a rea lizat cel mai mult, ci cel care a primit cel mai mult. Harul, dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu izvorăsc din el din abundenţă, deoarece el umblă într-o dependenţă totală. Îmi amintesc cum, acum mulţi ani, într-o după-amiază, Dumnezeu a pus în inima mea acest adevăr. Conduceam pe un bulevard din New Jersey şi îl ascultam pe un predicator mai în vârstă din Marea Britanie, ale cărui cărţi au fost o binecuvântare pentru mine când am devenit pastor. Staţia de radio difuza o casetă cu unul din ultimele lui mesaje ţinute la o conferinţă biblică foarte cunoscută aici în America. Vorbitorul a relatat cum, după mulţi ani de slujire plină de succes ca învăţător şi expozitor al Cuvântului lui Dumnezeu, a fost silit să stea acasă din cauza unei boli îndelungate. Această schimbare în programul lui ocupat de obicei cu predicarea, călătoriile şi scrisul a început să aducă, încetul cu încetul o formă de depresie. A luptat să o depăşească, concentrându-şi atenţia asupra Cuvântului lui Dumnezeu, însă îi era greu din cauza sănătăţii şubrede. „Dintr-o'dară", relata el „parcă fusese ridicat capacul unui canal de scurgere şi un învălmăşag grotesc de ispite, iritări şi gânduri necurate s-a ridicat să mă asedieze. Iată-mă pe mine, un învăţător al Bibliei şi autor recunoscut, luptându-mă cu lucrurile pe care le credeam uitate de mulţi ani." Vocea lui s-a frânt uşor pe măsură ce împărtăşea oroarea de a fi ispitit să înjure, lucru ce nu ieşise niciodată la suprafaţă în întreaga lui viaţă, chiar şi înainte de a deveni creştin. „Cum e posibil?" a strigat el către Domnul. „După toţi aceşti ani de slujire creştină şi studiere atentă a Bibliei, de ce mă aflu într-o luptă atât de disperată?" Pe când îl căuta pe Domnul, Dumnezeu i-a descoperit că natura lui umană nu fusese niciodată cu adevărat schimbată. O, da, „dacă este cineva în

Hristos este o făptură nouă" (2 Corinteni 5:17)—dar numai pentru că Hristos este în el ca Mântuitor şi Ajutor. Am tras pe dreapta în acea după-amiază şi am plâns. Unul din eroii mei în credinţă tocmai m-a năucit cu vulnerabilitatea lui. în acelaşi mod a trebuit să admit şi eu că omul Jim Cymbala nu se schimbase niciodată— „omul cel vechi", firea, natura mea păcătoasă. Departe de harul şi puterea lui Dumnezeu eram lipsit de speranţă. Adevărul e că Dumnezeu nu lucrează niciodată cu „firea" noastră, sau cu natura veche—aşa de depravată este. De aceea nu încetăm niciodată de a avea nevoie de puterea Duhului Sfânt în pelerinajul nostru aici pe pământ. Nu vom atinge niciodată acel punct când să putem trăi victorioşi, despărţiţi de harul de zi cu zi din vieţile noastre. Numai Duhul poate produce roadă, în şi prin noi, care ne face plăcuţi lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu trebuie să ne arate regulat ce mare este această nevoie. Însuşi marele apostol Pavel a trebuit să înveţe acel paradox în aparenţă al tăriei lui Dumnezeu care îşi trage seva din slăbiciunea personală. El scrie în 2 Corinteni 12:9-10 că Domnul i-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare." Pavel nu încearcă aici să fie prea modest sau să se dezaprecieze pe sine. El a găsit secretul şi anume că noi am fost creaţi să fim doar vase primitoare—fără nici o tărie în noi înşine, ci depinzând doar de Dumnezeu pen tru a ne umple cu tot ce avem nevoie. Pavel ştia, de asemenea, că Dumnezeu foloseşte necazul şi încercările de toate felurile pentru a ascuţi acea sensibilitate, ca prin credinţă noi să putem folosi resursele divine. Nu renunţa astăzi doar pentru că te simţi slab şi copleşit—aceasta e de fapt starea de unde puterea divină te va ridica numai dacă crezi în Domnul şi apelezi la El într-o totală dependenţă. Credinţa ca de copil, în Dumnezeu, nu numai că îi face plăcere, dar este şi secretul tăriei şi puterii noastre.

„AJUTĂ, DOAMNE!" Dacă atacăm numai simptomele necredinţei—cum sunt, de exemplu, erupţiile variate ale păcatului în bisericile noastre—nu vom ajunge niciodată la rădăcina problemei. De aceea predicile legaliste nu vor produce niciodată adevărata spiritualitate. Pe moment s-ar putea să pară că produc, însă nu durează. Creştinii devin tari numai văzând şi înţelegând harul lui Dumnezeu, care este primit prin credinţă.

Cu câţiva ani în urmă am ieşit la plimbare cu nepoţica mea Susie, când doi vagabonzi s-au apropiat de noi. Înfăţişarea lor neglijentă a speriat-o. În mintea ei micuţă, ea a crezut că îi vor face rău. Mă ţinea de mână, însă dintrodată am simţit-o împingându-se în mine şi apucându-mă de cracul pantalonului. „Bunicule!", a şoptit ea. Bineînţeles că mi-am pus braţul împrejurul ei şi i-am spus că totul va fi bine. Bărbaţii au trecut pe lângă noi pe trotuar, fără nici un incident. Inima îmi era plină. Acel reflex instantaneu de a căuta ajutorul în mine a însemnat că ea credea că eu voi fi în stare să rezolv orice problemă. Acesta a fost un dar mult mai preţios decât orice pulover pe care mi l-ar fi dat de Crăciun. Ea a arătat că are o credinţă adâncă în mine; că voi veni să o salvez; că îi voi împlini nevoile; că îi voi purta de grijă. Iată ce delectează inima lui Dumnezeu. El se bucură când alergăm la El şi ne aruncăm în braţele Lui prin rugăciunea cu credinţă. El nu vrea ca eu să trebuiască să mă descurc de unul singur, încercând să câştig medalii de la El. Ci El vrea să ne rezemăm de El, să păşim alături de El, cât mai aproape posibil. Pe El nu II interesează atât de mult ce facem, cât ce primim de la El. Căci ce-am putea noi face, spune sau birui fără ca mai întâi să primim har de la tronul lui Dumnezeu, care să ne ajute în vreme de nevoie (Evrei 4:16)? Iar toată acesta primire are loc prin credinţă. Poate că în viaţa ta e nevoie să opreşti toată această luptă prin propria ta putere. Eliberează-te şi cheamă-L pe Dumnezeu cu o credinţă simplă. Aminteşte-ţi că nimeni nu a fost vreodată dezamăgit după ce şi-a pus încrederea în El. Nici un om, din întreaga istorie a omenirii nu a ajuns vreodată la concluzia că Dumnezeu L-a dezamăgit atunci când a depins de El. Niciodată! Nici unul! Recunoaşte acest fapt atât de evident, că problema sau nevoia este prea mare ca să te ocupi tu de ea. Foloseşte-ţi insuficienţa ca o trambulină spre o nouă şi sinceră încredere în promisiunile statornice ale lui Dumnezeu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită; şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-1 vor atinge deloc. Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz, Tu mă înconjuri cu cântări de izbăvire. Oprire „Eu - zice Domnul - te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta." Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi. ca să nu se apropie de tine. De multe dureri are parte cel rău,

dar cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui. Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană! (Psalmul 32:6-11)

PARTEA A DOUA * Să treci dincolo de baricade

4 Eliberat de un trecut dureros Toată această discuţie despre credinţă şi promisiunile lui Dumnezeu e nemaipomenită, dar am învăţat că uneori intră pe o ureche şi iese pe cealaltă. Oamenii poartă răni din trecut. Viaţa nu a fost blândă cu ei. Ideea că Dumnezeu ar putea să intervină cu putere spre binele lor e prea frumoasă ca să fie adevărată pentru ei. Poate că pentru altcineva, dar nu pentru mine. Alţii primesc răspunsuri la rugăciunile lor, eu nu. Aproape nimic nu mai poate schimba viaţa mea acum. Prea multe s-au întâmplat, prea multe lucruri merg deja prost... Ori de câte ori întâlnesc o astfel de persoană, mă gândesc la secretul deosebit din viaţa lui Iosif. Chiar dacă acea persoană a mai auzit istoria lui, eu io repet spunându-i cum Iosif a crescut în ceea ce noi am numi un caz clasic de „familie disfuncţională." Majoritatea întâmplărilor din copilăria lui au fost în afara controlului său. El era al unsprezecelea fiu din cei doisprezece— aproape de capătul listei. Iacov, tatăl lui Iosif, îl favoriza. Exista în Iosif ceva care, din anumite motive, atingea o coardă sensibilă în inima lui Iacov. Băiatul apăruse la bătrâneţe şi era întâiul născut al iubitei lui Rahela. Toată această atenţie va deveni blestem şi nu binecuvântare pentru Iosif. Haina deosebită pe care o primeşte de la tatăl său, face din el un tânăr suspect pentru fraţii lui. Cu cât Iacov face mai mult pentru el, cu atât mai tare îl urăsc ei. (Fraţii au un talent deosebit în a remarca orice mică discriminare făcută între ei; o observă din prima şi i se opun.)

Pe la şaptesprezece ani, Iosif îşi pârăşte fraţii pentru unele lucruri pe care le făcuseră pe câmp (vezi Geneza 37:2). Aceasta n-a avut deloc darul de a îmbunătăţi situaţia. Nimănui nu-i este plăcut un turnător, mai ales când el e favoritul tatei. Pe lângă toate acestea, Dumnezeu începe să-i dea lui Iosif visuri despre viitor. Nu a fost la cererea lui Iosif; pur şi simplu aşa s-a întâmplat. În imaturitatea sa, el face greşeala de a povesti acele visuri—snopii de grâu care se vor pleca toţi înaintea snopului său, soarele, luna şi stelele care se vor închina înaintea lui. Până şi tatăl se supără la acesta din urmă. „Mai las-o baltă, fiule" (parafrazez aici). „Ce vrei să spui? Că tu vei prelua conducerea întregii familii? Că eu, maică-ta şi toţi fraţii tăi îţi vom face plecăciuni?" „Nu ştiu ce înseamnă, tată. Nu-ţi spun decât ce am văzut." Lucrurile în această familie nu merg tocmai pe roate. Noi cei care am trecut prin momente grele în timpul copilăriei, noi cei care am fost răniţi de vreun membru al familiei, putem înţelege. Fraţii lui Iosif nu văd nimic bun în el şi nu-i spun niciodată nici un cuvânt binevoitor. Toate astea lasă urme în inima lui fragedă.

INTRIGA SE COMPLICĂ Iosif este trimis într-o zi să vadă cum se descurcă fraţii lui cu oile pe* câmp. După două opriri îi găseşte la Dotan. Pe când se apropia, ei şi-au ridicat privirea şi au văzut haina colorată. „Iată că vine băiatul tatii," mârâie unul dintre ei. Mânia le dă din nou în clocot. Sunt singuri pe câmpiile întinse. Un cadru perfect pentru răzbunare şi în mintea lor se înfiripă un plan. Nu-1 vor mai ignora, batjocori, nici chiar lovi —de data aceasta îl vor omorâ. L-au înşfăcat în câteva clipe şi i-au sfâşiat haina atât de dispreţuită. Fără îndoială că Iosif, adolescent pe atunci, s-a împorivit cu înverşunare. S-a zbătut însă în zadar; pus în inferioritate numerică, el e învins. Unii din ei intenţionau să-1 omoare imediat, însă Ruben, cel mai mare dintre ei, le sugerează să-1 arunce într-un puţ, o groapă adâncă în pământ în care se acumulează apă. El alunecă cu repeziciune în gaura noroioasă, cu inima încleştată de panică şi simţindu-le ura. Iosif, un tânăr sensibil, i-a auzit de fapt pe proprii lui fraţi punând la cale uciderea lui. Imaginează-ţi trauma emoţională de a sta acolo în groapă neajutorat, auzin-du-i pe proprii tăi fraţi făcând planuri împotriva ta. Ce lovitură pentru mintea şi inima lui tânără! În tot acest timp, fraţii lui se aşează cu nepăsare să ia prânzul (Geneza 37:25). Pe când mâncau, apare o caravană. Lui Iuda îi vine dintr-odată o idee strălucită. „Uitaţi care-i treaba, va fi mult mai uşor dacă în loc să-1 omoram, îl

vindem, pur şi simplu ca sclav acestor negustori. În acest fel, scoatem şi un mic profit din toată acesta afacere." Imaginează-ţi-1 pe Iosif scos din puţ de către fraţii săi, cu hainele pline de noroi, dacă nu fusese deja despuiat de ele. Ochii i se măresc din cauza şocului provocat de târguiala fraţilor lui cu negustorii. „Un tinerel arătos, ce ziceţi? Cât ne daţi pe el? Numai doisprezece şecheli? Ei, omule, valorează mai mult de-atât! Cel puţin douăzeci şi cinci." Iosif e deja în stare de şoc. Proprii lui fraţi îl vând şi îl trimit în Egipt. Târguiala continuă. Până la urmă se opresc la douăzeci de şecheli. „Vândut!" Urmăreşte cu privirea cum sunt număraţi argintii. În ochi îi apar lacrimi. Nu se poate să fie adevărat, nu-i aşa? Nu se va mai întoarce acasă. Străinii îl apucă nemilos, îl tratează ca pe o bucată de carne şi îl împing spre caravana lor. (E bine că Iosif nu a mai ştiut ce i-au spus lui Iacov, fraţii lui la întoarcere acasă: „Priveşte tată!—am găsit haina lui Iosif plină de sânge. Ceva groaznic s-o fi petrecut." Iar când tatăl s-a prăbuşit de durere, ei au avut nesimţirea de a pretinde că jelesc împreună cu el. „Dumnezeu să fie cu tine, tată. Ştim că ţi-e greu! A fost un frate minunat..." Ce grup încântător de tineri.)

SI TOTUŞI UN VIITOR? Însă Biblia spune în Geneza 39:2 că „Domnul era cu Iosif." Acolo, în piaţa de sclavi egipteană, el ajunge să fie cumpărat de Potifar, un om bogat şi cunoscut. Apoi pe măsură ce săptămânile şi lunile trec, un lucru ciudat începe să se întâmple. Stăpânul observă că pe orice pune mâna Iosif prosperă. Potifar îşi dă seama că poate avea încredere în acest tânăr sclav evreu şi îi dă din ce în ce mai multe responsabilităţi. Cu timpul, îl face manager principal al gospodăriei lui. Singura problemă e că nevasta lui Potifar pare să aibă alte gânduri cu privire la Iosif, care e un pic prea tânăr şi prea arătos ca ea să-1 poată ignora. Începe să-1 abordeze. El o refuză, dar ea nu pare să se lase prea uşor. Continuă să flirteze cu el până într-o zi când soţul ei era plecat la lucru şi nu era nimeni prin preajmă—doar ei doi. Deodată, ea întinde mâna spre el, îl prinde de haină şi insistă să se supună dorinţelor ei. Însă Iosif nu vrea ca cedând acestei femei să păcătuiască nici împotriva lui Dumnezeu şi nici împotriva lui Potifar, stăpânul lui. El va pierde tot ce are valoare în viaţă dacă pierde aprobarea lui Dumnezeu. Se luptă să iasă repede din haină şi fuge spre prima ieşire. (Interesant cum Iosif pare să aibă necazuri cu haina lui, nu-i aşa?)

Umilită, nevasta lui Potifar începe imediat să ţipe: Viol! Viol! Ceilalţi servitori se grăbesc să-i vină în ajutor şi în acea seară Potifar află întreaga ei versiune răstălmăcită a ceea ce s-a întâmplat. A doua zi, viaţa lui Iosif se prăbuşeşte pentru a doua oară. El e arestat imediat şi ajunge în temniţă. La ce se gândeşte el acum? Cum e posibil? De ce?! Totuşi Dumnezeu este cu Iosif chiar şi în închisoare. Talentul şi onestitatea lui ies la suprafaţă ca smântână deasupra laptelui. Gardienii încep să observe aceleaşi caracteristici, care, la început îi atraseră atenţia lui Potifar. Nu trece mult şi Iosif e pus şef peste celula lui. Locul nu e la fel de luxos ca şi casa lui Potifar, nu încape îndoială, însă cel puţin avea un pic de libertate de mişcare. Lunile trec. În fiecare noapte, Iosif zace în pat gândin-du-se la tot ce i s-a întâmplat. Dezastrul din acea zi de pe câmpurile din afara Dotanului... călătoria cu caravana spre Egipt... speranţele călcate în picioare când lucra pentru Potifar. Acum e condamnat. Familia nu are nici cea mai vagă idee unde se află şi la majoritatea dintre ei nici nu le pasă. Nu există nici un tribunal la care să apeleze, nici un avocat din oficiu. Unde este Dumnezeu? Se vor adeveri vreodată acele visuri? Într-o zi sunt aduşi noi prizonieri. Faraon s-a enervat pe pitarul şi paharnicul lui, cel care avea norocoasa slujbă de a gusta din vinul lui Faraon pentru a vedea dacă a fost otrăvit (ce mod nemaipomenit de a-ţi câştiga existenţa!). Ambii prizonieri au avut visuri în aceeaşi noapte. Al pitarului era legat de pâine şi prăjituri, iar al paharnicului de vin. Amândoi şi-au dat seama că visurile au o semnificaţie, însă nu o puteau găsi. Atunci intervine Iosif cu interpretări date de Dumnezeu—-pentru unul un sfârşit dezastruos, pentru celălalt unul fericit. Şi prevestirile lui s-au adeverit. Pe când paharnicul iese dansând pe uşa spre libertate, Iosif îi spune: „Prietene... adu-ţi aminte de mine când vei pleca de aici! Ispăşesc pentru o crimă pe care nu am comis-o. Locul meu nu e aici." „Bineînţeles. Nu-ţi face griji—poţi conta pe mine." Inima lui Iosif sa oprit o secundă în faţa acestei perspective. Poate că aceasta va fi marea lui şansă.

ÎNTUNERIC Şl MAI GROS Greu de crezut, însă paharnicul uită de el. Şi Iosif zace în celula încă doi ani. Ne gândim că noi avem probleme? Oamenii au uitat să ne aprecieze? Cum te-ai simţi când un om pe care l-ai ajutat uită imediat până şi faptul că exişti? După doi ani, Dumnezeu intervine pentru a prelua controlul asupra slăbiciunii omeneşti. De data aceasta însuşi Faraon visează. De fapt al lui e în două serii. Mai întâi vede şapte vaci grase ieşind din Nil, urmate de şapte vaci

slabe, care înghit pe cele grase. Apoi vede aproximativ acelaşi lucru, numai că de data aceasta cu spicele de grâu. Convoacă pe cei mai buni magicieni şi ocultişti ai Egiptului—o specialitate în cultura egipteană—şi cere interpretarea a ceea ce a visat. Ei sunt nedumeriţi în totalitate. într-un colţ paharnicul murmură: „Vise... vise... aha... îmi amintesc! Faraon! E în închisoare un tânăr evreu de care am uitat de tot. E nemaipomenit în interpretarea viselor." Şi aşa ajunge Iosif înaintea tronului împărătesc unde spune: „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui Faraon." Iosif îi dezvăluie planul divin pentru următorii 14 ani. Primii şapte ani vor fi ani de binecuvântare şi belşug, urmaţi de şapte ani de foamete şi lipsă. Iosif propune o bună planificare în avans. Faraon ar putea nu numai să prevină înfometarea în masă, ci şi să-şi transforme ţara într-un depozit de hrană pentru întreaga regiune. Iosif devine imediat, în aceeaşi zi, al doilea om cu cea mai mare putere din tot Egiptul. Faraon îl investeşte cu funcţia de a pregăti ţara pentru foametea care va să vină. Mai marii curţii urmăresc cu uimire cum acestui evreu de 30 de ani, venit de nicăieri, i se dă un inel cu sigiliu, un lanţ de aur împrejurul gâtului său, o trăsură guvernamentală şi o haină. (Primeşte, din nou o haină, de data aceasta una scumpă!). In decurs de doar câteva ore, oamenilor de pe stradă li se cere să îngenuncheze la apariţia trăsurii lui. Încep să apară recoltele aşa cum a prevestit Iosif, iar el e foarte ocupat cu administrarea abundenţei. Toţi negustorii de alimente din Orientul Mijlociu au privirile îndreptate spre el. Managerii principali aşteaptă la uşa biroului lui; funcţionarii îi trimit rapoarte lunare. Grânarele se umplu constant cu hrană pentru viitor.

VREMEA RĂZBUNĂRII? Ce ai fi făcut tu cu toată această putere? Ce ai fi făcut tu dacă ai fi fost în locul lui Iosif? Să-ţi spun ce aş fi făcut eu. Probabil că aş fi spus: „Birjar, am câteva drumuri de făcut. Du-mă, rogu-te, la casa doamnei Potifar. Am de reglat nişte conturi. Femeia aceea m-a aruncat în temniţă unde am stat o bună parte din viaţă. A venit timpul să-i plătesc." Apoi m-aş fi întors la palat şi i-aş fi spus lui Faraon: „Să-mi fie cu iertare, dar trebuie să-mi iau o săptămână liberă, dacă nu ai nimic împotrivă. Plec cu două detaşamente de militari într-un raid prin Canaan. Am aşteptat mult, mult timp pentru a-mi vizita fraţii." Oh, ce dulce ar fi fost—a venit răzbunarea mare, în sfârşit.

Dar nu Iosif! Biblia relatează că: „înaintea anilor de foamete, i s-au născut lui Iosif doi fii, pe cari i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Iosif a pus întâiului său născut numele Mânase (Uitare); 'căci' a zis el, 'Dumnezeu m-a făcut să uit de toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu". Când Iosif a luat în braţe pe primul său născut, i-a pus numele Mânase care seamănă cu cuvântul evreu „a uita". În acele zile numele erau alese nu numai pentru sunetul lor plăcut; ele aveau întotdeauna o semnificaţie. Iosif şi-ar fi putut numi fiul „Recoltă" sau „Aur" sau „Succes". Dar nu a făcut-o. În schimb şi-a îndreptat atenţia asupra celui mai mare lucru pe care Dumnezeu 1-a făcut în viaţa lui. În picioare, cu copilul în braţe şi gândindu-se la tot ceea ce s-a întâmplat, el a ales cea mai importantă binecuvântare a lui Dumnezeu când a spus: „îi voi pune acestui băieţel numele Mânase pentru că Dumnezeu m-a făcut să uit tot răul ce mi s-a făcut". El nu a spus că a învăţat să uite. Nu a spus că s-a înrolat într-un curs de şapte etape sau că s-a dus la un psihiatru pentru ajutor. Ci că „Dumnezeu m-a făcut să uit". Dumnezeu poate încă să atingă în mod supranatural acolo unde nici un terapist nu poate ajunge. Iosif nu s-a referit însă nici la amnezie. Faptele nu au fost şterse din memoria lui. însă Dumnezeu a îndepărtat veninul aşa că nu mai exista amărăciune. Ispita unui duh de răutate era învinsă. Dumnezeu a curăţit mintea lui Iosif de toate rezidurile care, în mod natural s-ar fi cuibărit acolo în urma maltratărilor pe care le-a suferit. Ce bucurie i-ar fi adus poziţia şi bogăţia lui dacă ar fi fost un om acrit şi plin de mânie? O altă modalitate a Satanei de a ne împiedica este rularea continuă în minţile noastre a unei casete neplăcute. Oamenii stau întinşi în pat noaptea uitându-se la vechi filme pe ecranul inimii lor. Când merg cu maşina se uită pe fereastră însă nu văd nimic ci revăd cum cineva i-a rănit, cum a profitat de ei, cum i-a făcut să sufere. Cuvintele jignitoare spuse de alţii sunt auzite din nou şi din nou. Scenele oribile, neplăcute sunt repetate oră după ora, zi după zi, an după an. E posibil să fii bântuit de capitole dureroase din trecutul tău. Poate ţi s-au întâmplat lucruri terifiante. Poate că multe din ele nici nu au fost din vina ta. Oricare ar fi cazul, aş vrea să ştii, fără urmă de îndoială, că Dumnezeu te poate face să uiţi. El nu face evenimentele invizibile, însă te poate elibera pe tine de paralizia trecutului. Am relatat mai devreme despre Amalia—mai e ceva de adăugat la povestea ei. Îmi amintesc cum în primele ei luni de umblare cu Domnul, mă uitam în fiecare duminică de pe platformă spre balcon şi o vedeam în acelaşi scaun. Inima mi se umplea de bucurie când o vedeam cu mâinile ridicate lăudând pe Domnul şi apoi ascultând cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu. În fiecare luni seara era în casa unde se întâlnea grupul de ucenicie. Schimbarea din ea era dramatică.

Apoi, într-Q duminică, câteva luni mai târziu... Amalia nu mai era acolo. Eram îngrijorat. M-am rugat în tăcere, „Doamne, ai grija de Amalia!" S-a întors următoarea duminică. Am văzut-o în holul de la intrare; „Bună ziua, Pastor Cymbala" mi-a spus cu un zâmbet mare pe faţă. „Bună ziua, Amalia. Nu te-am văzut duminica trecută. S-a întâmplat ceva?" „Nu, am fost plecată. Ştiţi, aţi predicat ceva despre dragostea lui Dumnezeu şi iertare—aşa că am luat autobuzul şi m-am dus unde locuieşte tatăl meu." Tatăl ei? Am fost surprins până şi să-1 aud menţionat. „Da, a trebuit. Locuieşte acum la sora lui într-un alt stat, şi nu face altceva decât să stea într-un mic trailer, la ţară şi să bea bere, zi după zi. M-am forţat să-1 văd după toţi aceşti ani." „Cum a fost? Ce i-ai spus?" am intrebat. Era ultimul loc unde m-aş fi aşteptat să se ducă. „Eram foarte agitată; Intr-un sfârşit, după masa de seară am spus: „Tată, trebuie să îţi spun ceva. Vreau să fii serios. Ştii, îmi amintesc ce mi s-a întâmplat când eram mică. Anii aceia au fost foarte dificili pentru mine şi trebuie să recunosc că te-am urât." „Oh, nu te mai gândi la asta, s-a răţoit el. S-a întâmplat demult, nu e nevoie să mai discutăm despre acest subiect acum." Amalia simţea cum furia îşi făcea din nou loc înlăuntrul ei, însă s-a abţinut. „Ba da, e nevoie", a continuat ea. ,Pe mine m-a afectat din plin şi de multe ori am vrut să te omor... Am venit aici în acest sfârşit de săptămână deoarece vreau să-ţi spun că acum sunt creştină. Mi-am dat inima Domnului şi El mi-a schimbat viaţa. Obişnuiai să fii parte a coşmarurilor mele. Mă gândeam la tine în fiecare zi. însă acum, Dumnezeu m-a făcut să uit... Tată, tot ce ai făcut a fost rău. Însă nu te mai urăsc. Te iert! Dumnezeu îţi poate schimba şi ţie viaţa şi te poate ierta. Te iubesc!..." Bărbatul se foii pe scaun la cuvintele fiicei lui, acum adultă. Imediat a găsit o modalitate de a schimba subiectul şi înviora atmosfera. Nu şi-a cerut scuze; s-a dovedit până la urmă a fi doar un monolog, spre marea dezmăgire a Amaliei. Restul scurtei vizite a trecut fără acea rază sperată de reconciliere. Însă Amalia s-a întors acasă cu pace în suflet pentru că a făcut ceea ce ştia că trebuia să facă. Iar sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu a fost plantată.

VREMEA UITĂRII

Singurul motiv pentru care Amalia a putut să facă ceea ce a făcut este pentru că Domnul este Dumnezeul lui Manase, Dumnezeul care ne poate face să uităm. Dacă te paralizează trecutul, dacă Satan îţi distruge darurile şi chemarea prin rularea fără încetare a vechilor casete, atunci eşti lovit de un dublu ghinion. Dauna originală din trecut e una—însă acum te laşi să fii rănit şi distras de aminitrea a ceea ce s-a întâmplat. Gândeşte-te la toţi oamenii din biserică astăzi care umblă cu un fel de mânie interioară sau iritabilitate constantă. Gândeşte-te la alţii care par să fie permanent deprimaţi în duh pentru că s-a întâmplat ceva, undeva, cândva. Amintirile urâte sunt asemeni unor lanţuri împrejurul lor. Nu ar trebui să fim ignoranţi în ce priveşte tacticile Satanei, iar aceste amintiri urâte sunt una din principalele arme din arsenalul său. Dumnezeu vrea să-ţi amintească astăzi că acelaşi Dumnezeu care a iertat fiecare păcat şi faptă rea pe care ai făcut-o vreodată are capacitatea de a te face să uiţi lucrurile negative şi dureroase din viaţa ta. Harul lui Dumnezeu poate birui puterea lor de a te bântui. Când lui Iosif i s-a născut al doilea fiu, el a ales un alt nume semnificativ. „Şi celui de al doilea fiu i-a pus numele Efraim (Rodire); 'căci' a zis el, 'Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele."' Dumnezeu 1-a învăţat pe Iosif că dacă îşi pune viaţa în mâinile Lui, până şi răul cel mai mare poate fi transformat în ceva bun. Poţi fi roditor din punct de vedere spiritual chiar şi în cel mai dificil loc. De fapt, oamenii lui Dumnezeu au descoperit că cel mai preţios fruct creşte adesea în mijlocul dificultăţilor copleşitoare. Credinţa creşte cel mai bine în zilele cu nori. Nu uita niciodată numele Efraim „roditor în ţara suferinţei mele". Fiecare dintre noi a avut experienţe dureroase în viaţă. Dacă eşti viu şi ai suflare, cu siguranţă cineva ţi-a făcut rău! Intr-un oraş ca cel în care locuiesc, comportamentul răutăcios se întâlneşte peste tot. Însă nu trebuie să trăieşti neapărat în New York City ca, să fii rănit. Durerea poate veni de la propria ta familie, rude sau alţi oameni la care ţii cu adevărat. Dacă rămâi în aceea durere, dacă vei asculta mereu şi mereu acele casete, atunci vei fi paralizat de ele. De fiecare dată când Duhul Sfanţ te îmboldeşte să păşeşti prin credinţă şi să faci ceea ce Dumnezeu vrea să faci, această înlănţuire ciudată de trecut te va împiedica să primeşti ce are Dumnezeu mai bun pentru viaţa ta. Crezi că Dumnezeu te poate elibera, sau vei continua să fii o victimă a trecutului tău? Dumnezeu este Dumnezeul lui Mânase. El te poate face să uiţi. Aproprie-te cu îndrăzneală de tronul Său de har şi roagă-L să-ţi dea harul care să te ajute atunci când ai nevoie.

5 * Pot să am încredere că Dumnezeu mă va călăuzi? S-AR PUTEA să nu fie vizibil de la prima privire, dar felul în care luăm noi deciziile în viaţă spune mult despre felul de credinţă pe care o avem în Isus Hristos. Procesul în sine de luare a deciziei relevă adesea „temperatura credinţei" noastre. Ce ne învaţă Biblia despre acest important subiect? Unele decizii sunt, desigur legate de moralitate. Ca de exemplu: să fur sau să nu fur de la patronul meu? Pentru aceasta nu trebuie să ne rugăm ci doar să citim Biblia. Nu e loc pentru a spune: Doamne e bine dacă am acesta atitudine detestabilă faţă de copilul meu adolescent? „Cartea" ne spune deja. E greşit să minţi; nu trebuie să-I ceri lui Dumnezeu o intuiţie specială privitor la acest aspect. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul urii, prejudecăţii, căsătoriei cu un necreştin. Tinerele îndrăgostite spun adesea păstorilor lor: „Nu e credincios acum, însă Domnul mi-a arătat că se va îndrepta după nuntă." Acela nu poate fi un cuvânt de la Dumnezeu, pentru că încalcă adevărul revelat în Scriptură. Tot ceea ce e contrar Bibliei e greşit. Nu-ţi pierde timpul rugându-te. Dumnezeu ne-a dat o „scrisoare" foarte lungă cu tot felul de instrucţiuni morale. Nu trebuie decât să citim scrisoarea! Fiecare decizie morală, fiecare aşa-zisă manifestare a Duhului, fiecare predică, oricât de elocventă sau plină de carismă ar fi ea—trebuie să fie judecată de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta ne modelează teologia şi practica şi nu tradiţia religioasă sau filozofia seculară.

STANDARDUL UITAT

MĂ minunez întotdeauna ori de câte ori călătoresc şi întâlnesc creştini care nu folosesc Biblia ca ţel şi ghid în urmărirea lucrurilor spirituale. Ei merg pur şi simplu după cultura spirituală în care au fost născuţi, fără să o privească vreodată cu atenţie din perspectiva modelului biblic. De fapt, mulţi se consacră perpetuării modului în care fac anumite lucruri, ca şi cum l-ar fi găsit în Scripturi. Credinţa lor este perimată, pentru că se bazează pe altceva decât pe Dumnezeul cel Viu care se descoperă pe Sine însuşi în întreaga Biblie. Vă fac o analogie: m-am născut într-un spital din Brooklyn, dintr-o mamă poloneză şi un tată ucrainean. Nu eu am cerut să am părinţi est-europeni; nu eu am cerut să fiu alb. Acestea au fost simple accidente ale naşterii mele. Nu are nici un rost să-mi trâmbiţez culoarea sau etnia; s-a întâmplat ca aşa să vin în această lume, datorită Providenţei. Nu este decât o extensie a propriului eu, atunci când oamenii se umflă în pene cu aceste lucruri. Dacă s-ar fi născut de altă culoare, sau ar fi crescut într-o altă ţară, tot s-ar fi lăudat. La fel de adevărat e şi cu conjunctura în care ne-am născut spiritual. Biserica sau denominaţiunea de unde am plecat s-au întâmplat să fie doar acolo unde eram şi noi la momentul primirii mântuirii lui Dumnezeu. Ca şi în cazul naşterii noastre naturale, circumstanţele iniţiale au dat o formă greu de schimbat înţelegerii noastre a lucrurilor. Prima atmosferă de biserică, cu pastorii şi învăţătorii ei, au stabilit automat definiţiile pentru multe cuvinte cheie precum rugăciune, închinare, biserică, evanghelizare, puterea lui Dumnezeu, credinţă şi chiar însuşi cuvântul creştin. Noi nu am învăţat la început aceste concepte atât de mult din Scriptură, cât din ceea ce am observat în jurul nostru la biserică. Am absorbit, în mod inconştient, o înţelegere prezbiteriană, baptistă, nazarineană sau penticostală a acestor importante cuvinte. Aceste impresii mai apar încă şi azi pe ecranul minţii noastre ori de câte ori auzim pronunţate cuvintele—fie că sunt sau nu aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Astfel că, în loc să ne apropiem de Scriptură asemenea unui copil şi să spunem: „Doamne, învaţă-mă" noi ne lansăm în căutarea muniţiei care să sprijine ceea ce am învăţat deja. Prea adesea scopul nostru principal este să perpetuăm tradiţiile lăsate de bătrânii noştri. Nu suntem chiar atât de deschişi spre schimbare şi creştere. Mica biserică unde m-au dus părinţii când eram copil avea unele calităţi foarte bune—dar era şi un grup numai de albi, majoritatea est-europeni, în mijlocul cartierului Bedford-Stuyvesant, unul din cele mai cunoscute cartiere de negri din America! Iar membrii bisericii doreau, fără îndoială, ca biserica să rămână aşa cum era. Nu erau deloc interesaţi în a-i primi pe cei mai „altfel" decât ei. Chiar dacă acolo am învăţat multe adevăruri din Biblie, ar trebui cumva să-mi trăiesc întreaga viaţă acum încercând să imit acea tradiţie, doar pentru ca acolo a fost locul unde am început să aflu despre Isus? înaintea lui Dumnezeu nu voi fi întrebat „Ai fost un bun neo protestant?" sau „Ai fost un

bun carismatic?" De fapt, Dumnezeu nu recunoaşte divizările noastre. Chemarea Lui este ca noi să fim ca Hristos şi nu doar membri buni dintr-o anume denominaţie creată de om. Ceea ce va conta cu adevărat e căutarea noastră onestă a Cuvântului lui Dumnezeu, permiterea lui să ne modeleze gândirea şi valorile spirituale. A ne apropia de Biblie fără ipoteze, lăsând-o să ne modeleze ea pe noi şi nu viceversa, este una dintre cele mai mari lupte din viaţa creştină. Îmi place ceea ce marele John Wesley, catalizatorul trezirii metodiste a spus prin 1700: „Dacă prin vreun miracol, toate numele de partide, fraze şi forme spirituale care au divizat lumea creştină ar fi uitate, m-aş bucura... ca până şi numele (de metodist) să nu mai fie menţionat niciodată, ci să fie îngropat întro uitare eternă."1 Un secol mai târziu, un bărbat la fel de mare, Charles Spurgeon, prinţul predicatorilor baptişti a spus de la amvon: „Despre numele de baptist spun: lasă-1 să piară, iar numele lui Hristos să rămână pe vecie. Aştept cu plăcere ziua când nici un baptist nu va mai fi în viaţă."2 Astfel de vorbe s-ar putea să-i dezumfle pe unii, dar acesta este adevărul: nici bagajul meu de cunoştinţe, nici al tău nu constituie standardul. Trebuie să ne ghidăm după ceea ce ne învaţă Biblia. Ori de câte ori unul din noi întâlneşte ceva nou sau diferit, întrebarea nu se pune: „Am mai auzit despre aşa ceva la biserică?" ci mai degrabă „Se găseşte aceasta în Biblie?"

CUM RĂMÂNE CU ZONELE GRI? Unele decizii din viaţă nu sunt legate de morală în sine, dar au nevoie de un raţionament sfinţit. De exemplu, Biblia nu spune explicit că trebuie să fii punctual la serviciu în fiecare zi, însă dacă înţelegi principiile lui Dumnezeu referitoare la semănat şi secerat, vei fi punctual. De asemenea, trebuie să lucrezi ca şi cum ai face-o pentru însuşi Domnul. Biblia nu-ţi.spune cum să răspunzi partenerului de viaţă în orice situaţie. Dar dacă soţul sau soţia este supărat(ă). şi descurajat(ă), ar fi înţelept din partea ta să-i încurajezi şi să-i sprijini. Având această bază, ce se poate spune despre al treilea gen de decizii —acele situaţii importante când nu avem nici un element de bine sau rău şi nu li se aplică nici un pasaj din Biblie? Drumul pe care vrem să-1 alegem are multe ramificaţii. Ce trebuie să facem dacă dorim voia lui Dumnezeu în toate? Astăzi, mulţi iau astfel de decizii fără măcar să le treacă prin gând să-L caute pe Dumnezeu. Ei cred că, sunt în voia lui Dumnezeu atâta vreme cât nu mint, nu ucid, nu fură sau nu comit adulter. Continuă să ia decizii de viaţă importante bazându-se pe simţul practic—iar uneori nici pe acela. Un simplu

„Aşa simt eu!", „Prietenii mei fac la fel." „în lumea mea aceasta se cheamă 'succes'." Noi nu umblăm cu adevărat prin credinţă când îl lăsăm pe Dumnezeu în afara acestor decizii. în loc să ne racordăm la marile resurse de înţelepciune ale lui Dumnezeu, noi ne sprijinim doar pe ideile omeneşti. Nu e o prostie să ne gândim că Dumnezeului care Şi-a dat propriul Fiu pentru noi puţin îi pasă de detaliile vieţii noastre? Credinciosul plin de credinţă se va ruga cu stăruinţă până când va afla voia lui Dumnezeu în situaţii precum: • Schimbarea serviciului • Interacţiunea cu un copil dificil • Alegerea unei şcoli pentru copiii tăi • Mutarea. Este oferta de serviciu în alt loc doar o chestiune de a face mai mulţi bani? Cauţi o poziţie mai avantajoasă? Vrei să urci pe scara profesională? • Cu cine te căsătoreşti (indiciu: probabil că nu-i vei găsi numele în Biblie!) • Cumpărarea unei locuinţe. Dumnezeu are un plan cu vieţile noastre la fel de detaliat ca şi cel pentru oamenii de pe paginile Scripturii. El vrea să ne împie dice să fim într-un loc nepotrivit, într-un moment neprielnic. • Ataşarea de o slujire în biserică precum corul, tineretul sau educaţia creştină. Creatorul Atotştiutor al universului vrea să ne arate calea în toate aceste situaţii. El ştie unde aparţinem şi unde nu aparţinem. De aceea trebuie să căutăm călăuzirea Lui.

O INIMĂ ISCODITOARE DUPĂ DUMNEZEU Unul din cele mai elocvente exemple ale unei persoane evlavioase care să caute voia lui Dumnezeu este momentul când David este pus în faţa unei întrebări majore la Cheila. Istoria mai puţin cunoscută apare în 1 Samuel 23, pe timpul când David fugea de împăratul Saul. David avea destule probleme încercând săşi apere modesta trupă de bărbaţi din armata israelită—când a venit vestea că oraşul amintit era ameninţat de filisteni. El a început să-L întrebe pe Dumnezeu: „Să mă duc şi să bat pe filistenii aceştia?" (v.2) Observaţi că el nu trage concluzia că, de vreme ce a fost uns cândva de profetul lui Dumnezeu putea acum birui oricând şi oriunde. El ştia cât de important era să fie călăuzit de Domnul în fiecare situaţie nouă. Nu fiecare ocazie de luptă însemna că el trebuia să se şi angajeze la ea.

La fel de adevărat e şi pentru noi astăzi. Nu trebuie să răspundem în mod automat la orice cauză creştină, orice strângere de bani—oricât de bine intenţionate ar fi. David mai ştia că dacă Dumnezeu îl călăuzea într-un anumit loc, El îi va aloca şi cele necesare. Există o umbrelă de protecţie şi alimentare deasupra capurilor noastre ori de câte ori ne călăuzeşte Dumnezeu. Sub acea umbrelă sunt resurse divine de înţelepciune, har, finanţe şi orice altceva avem nevoie pentru a face ce ne-a cerut Dumnezeu. Nu înseamnă că nu vor fi probleme şi greutăţi. însă atunci când Domnul ne călăuzeşte, El ne va şi ajuta în mod inevitabil. Dar umbrela merge numai acolo unde Dumnezeu ne conduce. Dacă alegem să facem la stânga când Dumnezeu vrea să mergem la dreapta, atunci nu ne putem aştepta ca Dumnezeu să sprijine planurile pe care le-am făcut noi de capul nostru. Creştinii demonstrează mai tot timpul acest adevăr în ziua de azi. Ei încearcă să determine umbrela să-i urmeze pe ei în deciziile unilaterale pe care le iau în viaţă, dar nu merge aşa. Dumnezeu nu este obligat să poarte de grijă nevoilor tale când eşti pe cont propriu, doar pentru că declari că eşti creştin. Corul Brooklyn Tabernacle a înregistrat un cântec inspirat din Psalmul 119:133 care spune: „Fă paşii mei să umble în Cuvântul Tău, o Doamne drag; îndrumă-mă, călăuzeşte-mă în fiecare zi.../ învaţă-mă a Ta voie/Te rog eu umilit; ajută-mi când lucrezi Tu, să stau eu liniştit.../ Fă paşii mei să umble în Cuvântul Tău." Un dirijor de cor dintr-o biserică i-a spus recent soţiei mele că, deşi pentru el acest cântec era o binecuvântare, pastorul lui i-a cerut să nu-1 mai folosească deoarece, „atunci când ai cuvântul credinţei, nu mai e nevoie să-I ceri lui Dumnezeu să-ţi întărească paşii." Cu alte cuvinte, eşti atât de muşchiulos din punct de vedere spiritual că poţi să faci ce vrei, iar Dumnezeu trebuie să se conformeze! Aceasta nu e în acord cu Biblia. Nu poţi să-I spui lui Dumnezeu ce să facă şi unde să meargă. E pură aroganţă spirituală. Cât de uşor uităm că nu noi suntem centrul Universului, ci Dumnezeu. Să nu pierdem nicio dată din vedere faptul că „lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (1 Ioan 2:17). David a fost un „om după inima lui Dumnezeu" (vezi 1 Samuel 13:14; Fapte 13:22) pentru că, în smerenie, I-a cerut lui Dumnezeu călăuzire pentru viaţa de fiecare zi. El ştia că dacă nu avea umbrela de alimentare a lui Dumnezeu, nu era treaba lui să se ia la harţă cu filistenii de pe lângă cetatea Cheila. El a vrut să afle planul lui Dumnezeu—şi în acest caz Dumnezeu i-a răspuns afirmativ—suie-te împotriva lor. Chiar şi atunci, David s-a întors pentru a doua oară: „Doamne, oamenii mei nu sunt foarte încântaţi de idee. Ei spun că avem destule griji cu împăratul Saul care ne urmăreşte-—aşa că de ce vreau eu acum să mă leg de filisteni? Să fac aşa ceva? Ceea ce am auzit e cu adevărat de la Tine?

Răspunsul a fost din nou da. „Scoală-te şi pogoară-te la Cheila, căci dau pe filisteni în mâinile tale" (1 Samuel 23:4). Acest incident ne aminteşte că una din primele regului ale călăuzirii spirituale este să.te gândeşti că s-ar putea să greşeşti. David a fost îndeajuns de umil încât să-şi spună: „Poate că nu L-am auzit bine pe Dumnezeu. Mai bine să mai verific o dată." El nu a pretins că era în comunicare constantă, douăzeci şi patru din douăzeci şi patru cu Dumnezeu şi în afara oricărei şanse de a greşi. Imi amintesc citind cu câţiva ani în urmă despre un renumit evanghelist de televiziune, care a fost întrebat de un reporter de la un ziar naţional: „Ce aţi face dacă aţi simţi că Dumnezeu vă spune să faceţi ceva şi un întreg comitet de conducere ar spune nu?" Predicatorul s-a lăudat imediat: „Aş concedia întregul comitet." Pare o credinţă îndrăzneaţă, însă ce spunea el de fapt era că el nu putea niciodată greşi. Nu peste mult timp, întreaga lucrare a acelui bărbat s-a prăbuşit într-un scandal. A căuta confirmarea nu e un semn de slăbiciune. Adesea este o idee bună, de fapt să-ţi găseşti un partener de rugăciune sau să îl suni pe pastor, care îţi poate confirma voia lui Dumnezeu, dacă stai în prezenţa Domnului. Nu am mai putut de bucurie când am auzit prima dată de un teatru cu o capacitate de patru mii de locuri, care era de vânzare în Brooklyn şi care ar fi putut rezolva problemele de spaţiu ale bisericii noastre. Deşi clădirea era într-o stare jalnică şi necesita milioane de dolari pentru restaurare, puteam vedea şansa ca aceasta să devină noul Brooklyn Tabernacle. Cu toate acestea, m-am grăbit să le spun pastorilor mei asociaţi: „Mergeţi să-1 vedeţi şi voi şi apoi rugaţi-vă. Până când toţi şase nu simţiţi că Dumnezeu ne călăuzeşte în această direcţie, nici măcar nu vom aduce propunerea înaintea bisericii. Ar ascunde Dumnezeu de colaboratorii mei o chestiune atât de importantă şi mi-ar revela-o numai mie? Nu prea cred. Am adus, de asemenea şi pe alţi lucrători pe care îi respect, dintre care şi pe David Wilkerson, să vadă clădirea. Doream confirmarea că Dumnezeu ne călăuzea în această direcţie. Cu timpul, am ajuns la un accord în duhurile noastre că acest pas era corect. în ciuda preţului uriaş, am început procedurile de cumpărare prin credinţă şi cu încredere. Întâmplarea de la Cheila ne arată că David era ferm convins în inima şi în mintea lui de ceea ce a scris în Psalmul 25:9: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa." într-un alt loc David scrie: „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci; El va fi călăuza noastră până la moarte" (Psalmul 48:14). David a ieşit triumfător asupra filistenilor şi a eliberat Cheila, doar pentru că 1-a întrebat pe Domnul. David a trăit prin credinţă şi nu prin vedere.

MAI MULTE DECIZII Tot atunci, împăratul Saul, care trăia în cea mai neagră iluzie spirituală, a auzit că David era dintr-o dată uşor de capturat deoarece a intrat într-o cetate înconjurată cu ziduri, în loc să stea în locurile mai nepopulate de prim prejur. Situaţia a adus un zâmbet mare pe faţa lui. El era acum atât de înşelat în inima lui, încât a pus pe seama Domnului toate aceste evenimente! „Dumnezeu îl dă în mâinile mele", a.spus el (1 Samuel 23:7). Evident că Dumnezeu nu făcuse aşa ceva. Cei care nu se roagă şi care nu acordă prioritate voii lui Dumnezeu, pot ajunge la tot felul de concluzii eronate. Dumnezeu îl proteja pe David de Saul şi acesta din urmă habar nu avea! El şi-a strâns imediat armata şi a pornit să-şi cap tureze temutul inamic. David însă, îl întreba încă pe Domnul: „Dumnezeule, am auzit că Saul vine încoace, dar nu sunt sigur. Chiar vine?" Răspuns: Da. Următoarea întrebare: „Mă vor proteja cei din Cheila, ştiind că tocmai le-am salvat pielea? Sau mă vor arunca peste zid la Saul?" Răspuns: Te vor da în mâinile lui. Aşa că David şi-a strâns imediat oamenii şi a părăsit iute cetatea. Nu este minunat cum Dumnezeu ne poate arăta până şi cine ne sunt adevăraţii prieteni şi cine sunt cei în care nu se poate avea încredere? El ne poate aduce la cunoştinţă ce se face pe la spatele nostru. Şi aşa a eşuat Saul să îl prindă pe David. Cu alte cuvinte, succesul nu vine prin tărie, putere, calculatoare sau coeficient de inteligenţă, ci prin Duhul lui Dumnezeu (Zaharia 4:6). împăratul Saul avea arme mai bune şi o armată cu mult mai numeroasă, însă David era condus de Duhul Sfânt. El era în legătură cu împăratul împăraţilor.

CONTINUĂ DUMNEZEU SĂ CĂLĂUZEASCĂ? În biserica de azi experimentăm o lipsă serioasă de credinţă într-un Dumnezeu viu şi care vorbeşte. Pastorii şi credincioşii deopotrivă par să nu mai creadă că Dumnezeu chiar călăuzeşte şi direcţionează. Sondajele de opinie ale lui George Bârna arată că mai puţin de 10% din cei ce merg la biserică iau decizii de viaţă importante bazându-se pe Cuvântul lui Dumnezeu şi căutând voia Lui! Cu alte cuvinte, mai mult de 90% decid pe baza propriei lor inteligenţe, a părerilor prietenilor, a capriciului sau a fanteziei. Se căsătoresc şi se mută în oraşe noi fără mai mult de o rugăciune de zece minute. Şi totuşi, în fiecare duminică ei stau în băncile bisericii şi cântă cântări precum: „Unde mă conduce El, acolo voi merge."

Prea mulţi lideri de biserici, scârbiţi de afirmaţiile exagerate şi fanatismul din alte grupări, au încetat, în totalitate să mai creadă într-un Duh Sfânt. Ei au aruncat apa cu tot cu copilul din vană. Menţionarea Duhului Sfânt în călăuzirea oamenilor este luată în râs. Dacă ar spune cineva acelaşi lucru pe care 1-a spus Pavel în Fapte 16—şi anume că Duhul îi îndruma să meargă într-o anume cetate şi nu în alta—acea persoană ar fi considerată excentrică. Suntem tari în prezentarea corectă a poziţiilor doctrinare, însă slabi în a pune accent pe nevoia zilnică de a fi călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu. Vreau să afirm cu tărie că Dumnezeu nu este mort; El comunică şi azi. El este interesat de orice parte a vieţii tale—familie, finanţe, orice gen de decizie --chiar şi de cele care nu se încadrează în etica morală. Ochii Lui sunt totdeauna asupra ta. El vrea să te călăuzească, însă tu trebuie să crezi că îţi va vorbi negreşit când aştepţi înaintea Lui într-o rugăciune de credinţă, cu inima gata de a face voia Lui. Mă tem că excesele biblice făcute sub aşa zisa inspiraţie a Duhului Sfânt i-au speriat pe unii care n-ar fi trebuit să se lase speriaţi. Pastorii de azi conduc serviciile bisericeşti, care sunt atât de minuţios organizate încât nu mai există loc pentru nici un fel de călăuzire spontană a Duhului Sfânt. Evenimentele sunt programate până la ultimul detaliu. Selecţiile cântărilor sunt bătute în cuie cu multe zile în avans. Nu I se permite în nici un fel lui Dumnezeu să conducă pe cineva în vreo altă direcţie—cu siguranţă nu în timpul întâlnirii în sine. Ţelul nostru este mai degrabă să fim „diplomaţi'' şi „ingenioşi." Ceea ce preţuim cel mai mult e organizarea pompoasă şi „păstrarea lucrurilor sub control." Aşa cum am spus în mai multe rânduri, Dumnezeu este fără îndoială capabil să mă conducă de-a lungul unui serviciu de duminică, de vreme ce a reuşit să-i conducă pe Israeliţi patruzeci de ani prin pustie. Însă Dumnezeu trebuie să mă înveţe şi iar să mă înveţe despre propria mea nevoie de deschidere faţă de acest subiect. Acum două veri, într-o duminică după-amiază trebuia să cânte corul. În drum spre podium, Carol a trecut pe lângă mine şi am întrebat-o ce cântări a ales, ştiind că adesea se răzgândeşte în ultimul minut, în funcţie de direcţia pe care o simte de la Dumnezeu la respectiva întâlnire. Ea mi-a dat două titluri. Mam aşezat pe prima bancă pentru a mă putea bucura mai bine de slujirea corului. Prima cântare a fost despre marea dragoste răscumpărătoare a lui Dumnezeu, cu o parte solo a lui Calvin Hunt, un tânăr care a fost cu noi la câteva înregistrări şi care acum călătoreşte fiind dedicat pe deplin lucrării Domnului. Am închis ochii şi am lăsat cuvintele să mă pătrundă. Undeva, pe la a doua strofă, l-am simţit pe Duhul Sfânt spunândumi: Du-te şi predică Evanghelia—chiar acum. Ridică-te şi spune-le despre dragostea lui Dumnezeu. Mai întâi m-am gândit că poate această cântare plină de inspiraţie mă cam emoţionase. Sau poate Satan încerca să mă împingă spre un comportament ciudat.

Apoi m-am gândit: Vai de mine, dar nici nu am avut colecta încă! Nu e încă vremea pentru mesaj şi invitaţie la pocăinţă; aceasta e la sfârşitul unei întâlniri, nu atât de repede. (Ca şi cum Dumnezeu nu ar şti ce trebuie făcut în propria Lui biserică!) Dar sentimentul nu vroia să mă lase în pace. În următoarele treizeci de secunde am simţit că dacă nu răspund acum, îl voi întrista pe Duhul Sfânt. Dumnezeule, m-am rugat în tăcere, nu vreau să Te dezamăgesc nefăcând voia Ta. Mă voi urca la amvon la sfârşitul acestei cântări. Opreşte-mă cumva, dacă greşesc. Am simţit că trebuia să ascult, totuşi eram încă agitat la gândul că trebuia să întrerup programul. În timp ce ultimul accord se stingea, m-am îndreptat iute spre scări şi apoi spre platformă. Carol s-a uitat la mine cu o expresie de nedumerire pe faţă. Am luat microfonul de la solist şi am spus: „înainte de a pleca, Calvin, spune-le acestor oameni, pe scurt, ce a făcut Dumnezeu în viaţa ta” El a început să povestească despre dependenţa lui terifiantă de cocaină „crack" şi despre cum 1-a eliberat Dumnezeu.* În mod surprinzător, el nu s-a bâlbâit deloc. A fost ca şi cum fusese deja pregătit pentru acest moment. El a oferit o mărturie copleşitoare despre puterea de răscumpărare a Domnului. După ce a terminat, am vorbit aproximativ zece minute despre Evanghelie şi am lansat apoi o invitaţie. Pentru o relatare mai ampla a mărturiei lui Calvin Hunt, vezi capitolul 9. Organistul cânta în surdină; în tot acest timp corul a stat nemişcat, aşteptând să vadă ce va urma. Din toate colţurile sălii au început să vină spre altar zeci de oameni. Se putea auzi cum unii plângeau, pe măsură ce erau mişcaţi de Duhul Sfânt şi se întorceau acum la Hristos. Ne-am rugat împreună cu ei toţi şi am avut un timp binecuvântat de seceriş spiritual. Duhul Sfânt a binecuvântat mesajul simplu, iar pocăinţa a fost profundă şi reală. Mai târziu le-am spus să se întoarcă la locurile lor, continuând: „Nu s-a făcut colecta încă. Să facem acest lucru în timp ce corul va cânta o altă cântare." întâlnirea a continuat spre încheiere. Într-una din zilele următoarei săptămâni, a sunat telefonul în birourile bisericii noastre, la care a răspuns Susan, fiica mea, care la acea vreme lucra în departamentul muzical. Vocea unui bărbat a spus: „Aş vrea să obţin partitura pentru cutare cântare. Aţi cântat-o în biserică şi aş vrea să o dau şi bisericii mele de aici din Texas." „Păi", a replicat Susan „îmi pare rău, dar noi nu avem partituri scrise pentru majoritatea cântărilor pe care le cântăm. Le cântăm din memorie. Numai dacă înregistrăm o melodie, directorul de la casa de înregistrări crează o partitură pentru vânzare. Se vedea că bărbatul era foarte dezamăgit. „Am auzit cum aţi cântat-o nu mai departe de duminica trecută, când eram acolo şi aş vrea cu tot dinadinsul să obţin acea melodie."

Susan a încercat să se gândească la altceva: „îi voi spune mamei şi poate ea va decide să includă cântarea pe următorul album al corului", a spus ea. S-a făcut tăcere la celălalt capăt al telefonului: „Aţi spus, mama dumneavoastră?" a întrebat bărbatul. „Scuzaţi-mă, dar cine sunteţi dumneavoastră?" „Susan Pettrey—una din fiicele căsătorite ale pastorului şi ale soţiei lui Carol Cymbala. Lucrez aici la biserică." La acest punct omul a început să se emoţioneze puţin. „Vreţi să-i transmiteţi tatălui dumneavoastră ceva din partea mea?" „Da." „Eu şi familia tocmai am vizitat oraşul New York în acest sfârşit de săptămână. Avem un băiat de nouăspre zece ani, care se împietrise cu totul faţă de lucrurile Domnului. L-am crescut în spirit creştin, însă el s-a lăsat dus în direcţia opusă. Am fost atât de îngrijoraţi pentru el. L-am invitat să vină cu noi în această călătorie. I-am promis că ne vom face timp să ne bucurăm de oraş împreună, însă adevărata noastră intenţie era să-1 aducem duminică la biserica dumneavoastră, în speranţa că Dumnezeu îi va vorbi în vreun fel sau altul. Ne-am bucurat sâmbătă toată ziua să vedem oraşul. Duminică, în timp ce eram în taxi spre biserica dumneavoastră pentru serviciul de după amiază, am verificat încă o dată biletele de avion şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Nu puteam sta pentru întregul program decât dacă am fi pierdut avionul. Îmi venea să-mi trag palme pentru că nu am organizat această călătorie mai bine. Fiul meu nu va mai apuca probabil să audă mesajul—scopul întregii noastre vizite la biserica dumneavoastră. Dar apoi, pe la începutul serviciului—din senin— tatăl dumneavoastră a păşit pe platformă şi a început să vestească Evanghelia. Dintr-o dată, fiul meu era în picioare şi se îndrepta împreună cu alţii spre altar! S-a prăbuşit înaintea Domnului, strigând către El pentru iertare. Când s-a întors la locul unde eram aşezaţi, era un om diferit. La câteva minute după aceea a trebuit să plecăm spre aeroport... Spuneţi-i tatălui dumneavoastră că pe tot parcursul întoarcerii în Texas, abia ne puteam desprinde ochii de fiul nostru care ocupa locul de lângă noi. A fost cea mai incredibilă transformare pe care şi-ar putea-o imagina cineva. Eu şi soţia suntem copleşiţi de bucurie pentru ceea ce a făcut Dumnezeu." Dumnezeu a schimbat întregul program din acea după amiază doar de dragul unui adolescent de nouăsprezece ani. El îi cunoştea nevoia, ştia când e zborul şi mai ştia că ar trebui să se întâmple ceva ieşit din tiparul obişnuit. Dumnezeu cunoaşte lucrurile pe care noi nu avem de unde să le cunoaştem. Dacă nu-L întrebăm pe Domnul şi nu îi cerem călăuzirea, prin credinţă, atunci eşuăm pe deplin în a vedea ce vrea El să înfăptuiască.

LASĂ-L PE DUMNEZEU SĂ CĂLĂUZEASCĂ Cum rămâne cu împrejurările în care te afli tu acum? Drumul tău are răspântii care cer o decizie? Aminteş-te-ţi că multe decizii aparent lipsite de importanţă au consecinţe cu mult mai profunde decât ne putem imagina noi vreodată. Gândeşte-te numai la cât de limitaţi suntem noi oamenii în a şti cu adevărat că decizia luată e cea mai potrivită. „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos" (1 Corinteni 13:12) fără să înţelegem complexităţile, multe alte lucruri ascunse de privirile noastre. Nu ştim nimic din ce va aduce ziua de mâine; avem doar o părere vagă despre cum va arăta viitorul. Şi cu toate acestea, trebuie să luăm mereu decizii. Însă Dumnezeul nostru cunoaşte toate lucrurile şi are toată puterea. Până şi „inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului" (Proverbe 21:1). Dumnezeu ştie cu certitudine ce planuri are pentru tine, „gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde" (Ieremia 29:11). Iar dorinţa lui de Tată e să împărtăşească cu tine aceste planuri binecuvântate. Dar ca acest lucru să se întâmple, noi trebuie să acordăm prioritate voii Lui în vieţile noastre. Atunci vom fi în stare să-I auzim vocea şi să-I simţim călăuzirea. Vom mai învăţa şi să aşteptăm şi să tăcem în prezenţa Lui. Iată ce binecuvântări vom dobândi alături de mulţimea fericită a celor cărora „nu le va fi foame nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de apă" (Isaia 49:10).

6 * Preţul mare al isteţimii

A ne încrede în Dumnezeu în totalitate pentru a ne conduce şi călăuzi sună bine într-o carte ca aceasta, dar să fim cinstiţi: poate fi şi puţin descurajator. Prietenii se vor uita chiorâş la noi şi se vor gândi (sau uneori vor spune) că noi cam întrecem măsura cu toate chestiile astea „spirituale". A căuta călăuzire de la Dumnezeu nu se potriveşte cu tendinţa modernă de a te bizui pe tine însuţi. Cultura noastră ne învaţă să ne luăm viaţa în propriile rnâini şi să facem ce credem noi de cuviinţă. Într-un contrast puternic cu inima deschisă şi căutătoare a lui David, Biblia ne spune despre un alt împărat, cu mai puţin de o sută de ani mai târziu, care a avut toate şansele să fie la fel de măreţ ca David—până când a hotărât să pună în aplicare ceea ce lui i s-a părut o idee bună şi dibace şi nu ceea ce îi spusese Dumnezeu. David, aşa cum vă amintiţi, a fost urmat de fiul său, Solomon, care s-a îndepărtat de Domnul. Dumnezeu îl avertizase să nu.-şi ia un număr mare de neveste, mai ales dintre femeile străine, care să-1 îndepărteze de închinarea înaintea adevăratului Dumnezeu. Amestecul cu dumnezeii lor s-a dovedit a fi fatală, deoarece Solomon a sfârşit prin a zidi temple dumnezeilor soţiilor lui chiar în Ierusalim, locul pe care Dumnezeu îl alesese pentru ca prezenţa Lui să locuiască acolo. Aproape de sfârşitul vieţii, Solomon a observat un tânăr cu un pic de aptitudini de conducere, numit Ieroboam şi 1-a promovat în serviciul civil. Într-o zi, Ieroboam se plimba liniştit pe un câmp, când din senin s-a apropiat de el un profet care i-a smuls mantaua şi a rupt-o în douăsprezece bucăţi! Ce ciudat! Dându-i lui Ieroboam zece bucăţi, profetul a spus că Dumnezeu îl va judeca cât de curând pe Solomon pentru ceea ce făcuse şi va împărţi naţiunea—iar Ieroboam va ajunge în mod uimitor împăratul a zece din cele douăsprezece triburi. Această descoperire a fost urmată de nişte promisiuni neobişnuite din partea Domnului: Pe tine te voi lua, şi vei domni peste tot ce-ţi va dori sufletul, vei fi împăratul lui Israel. Dacă vei asculta de tot ce-ţi voi porunci, dacă vei umbla în căile Mele, şi dacă vei face ce este drept înaintea Mea, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut robul Meu David, voi fi cu tine, îţi voi zidi o casă trainică, aşa cum am zidit lui David, şi-ţi voi da ţie pe Israel (lîmpăraţi 11:37-38). Probabil că Ieroboam a rămas cu gura căscată. De ce el? Nu avea nimic de viţă regească în el. Însă, pe neaşteptate, a fost selectat să fie alegerea suverană a lui Dumnezeu. Asta da „promovare" la început de carieră! Gândeştete la măreţia promisiunilor date acestui tânăr. Ele sunt la fel de impunătoare ca şi cele pe care le-a primit marele David: controlul asupra unei naţiuni... o dinastie continuă... promisiunea prezenţei statornice a lui Dumnezeu. Am putea spune că Ieroboam se aranjase.

0 MUSTRARE USTURĂTOARE SĂ derulăm acum caseta cu mulţi ani mai târziu până la 1 împăraţi 14. Ieroboam s-a ridicat într-adevăr pe tronul împărăţiei de Nord (cele zece triburi) aşa cum spusese profetul Ahia în acea zi pe câmp. însă acum Ieroboam era departe de Dumnezeu. în acest capitol îl vedem pe puternicul împărat şi pe soţia lui trecând printr-o criză de familie: băieţelul lor se îmbolnăvise grav, iar părinţii îngrijoraţi se tem pentru viaţa lui. „Şii ce" îi spune Ieroboam nevestei lui, „poate că acel profet bătrân ne poate ajuta. Se vedea că era în legătură cu Dumnezeu când mi-a profeţit mie. Ce-ar fi să te duci să-1 cauţi şi să-i ceri să se roage pentru fiul nostru?" Ieroboam ştie însă că viaţa lui fusese departe de a fi evlavioasă. Reputaţia lui în ochii lui Ahia era foarte mică. Dacă soţia lui se duce în vizită, probabil că profe tul o va certa sau îi va da vreo veste proastă. Aşa că o sfătuieşte să se deghizeze. Acest lucru nici măcar nu mai era necesar, pentru că Ahia era acum atât de bătrân încât orbise. El nu putea vedea dacă doamna Ieroboam arată ca o regină sau ca o spălătoreasă, Pe de cealaltă parte, Ahia este încă în comuniune strânsă cu Dumnezeu, şi în faţa Lui nu te puteai ascunde. Poţi să te dai drept altcineva, însă Dumnezeu va vedea dincolo de această deghizare, de la prima privire. De la prima bătaie în uşă a femeii, Ahia îi strigă: „Bună ziua, doamnă Ieroboam -care-te-dai-drept altcineva—intră!" Poate că ea a râs nervos sau a încercat să converseze cu bătrânul profet. Dacă da, nu prea i-a mers. Discuţia a devenit imediat foarte serioasă. Femeia a rămas stană de piatră în timp ce Ahia s-a lansat într-o profeţie şocantă: Sunt însărcinat să-ţi vestesc lucruri aspre. Du-te, şi spune lui Ieroboam: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: 'Te-am ridicat din mijlocul poporului, te-am pus căpetenie peste poporul Meu Israel, am rupt împărăţia de la casa lui David , şi ţi-am dat-o ţie, şi n-ai fost ca robul Meu David, care a păzit poruncile Mele şi a umblat după Mine din toată inima lui, nefăcând decât ce este drept înaintea Mea. Tu ai făcut mai rău decât toţi ceice au fost înaintea ta: te-ai dus săţi faci alţi dumnezei şi chipuri turnate ca să Mă mânii, şi M-ai lepădat înapoia ta!' Tu, soală-te şi du-te acasă, şi cum îţi vor păşi picioarele în cetate, copilul va muri. Tot Israelul îl va plânge, şi-1 vor îngropa; căci el este singurul din casa lui Ieroboam care va fi pus într-un mormânt, pentru că este singurul din casa lui Ieroboam în care s-a găsit ceva bun înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel. Domnul va pune peste Israel un împărat, care va nimici casa lui Ieroboam în ziua aceea. Şi nu se întâmplă chiar acum lucrul acesta? Domnul va lovi pe Israel, şi Israel va fi ca trestia clătinată în ape; va smulge pe Israel din această ţară bună pe care o dăduse părinţilor lor, şi-i va împrăştia dincolo de Râu, pentru că şi-au

făcut idoli, mâniind pe Domnul. Va părăsi pe Israel, din pricina păcatelor pe care le-a făcut Ieroboam şi în care a târât şi pe Israel" (1 împăraţi 14:6-9,12-16). Ce mustrare usturătoare! Probabil că doamna Ieroboam plângea în hohote când a terminat bătrânul, în decurs de câteva ore ea îşi va pierde fiul şi curând după aceea, domnia soţului ei va fi de domeniul trecutului. De fapt, întreaga naţiune se va prăbuşi. Citim acest gen de relatare şi nu putem să nu ne întrebăm cum fie s-a ajuns aici! Ce trebuie să fi făcut ca să ajungi de la a fi alesul lui Dumnezeu la împărăţie... la acelaşi profet care acum să-ţi spună că eşti terminat—că te îndrepţi spre groapa de gunoi a istoriei, fără nici o sper anţă de a-ţi salva împărăţia şi nici chiar propria-ţi viaţă? Dumnezeu spunea de fapt: S-a terminat, Ieroboame. Mi-ai stârnit mânia. De acum eşti respins ca împărat; ba îţi voi pedepsi întreaga naţiune pentru calea pe care i-ai făcut să meargă. Ce a putut face acest om?

„CAPCANELE „ISTEŢIMII" RĂSPUNSUL îl găsim în doar aproximativ opt versete din 1 împăraţi 12, între prima şi ultima întâlnire cu Ahia. Ieroboam era acum împărat şi într-o zi s-a apucat să se gândească la poziţia strategică pe care o deţinea. Da, era bine consolidat pe tron—dar din cauza divizării împărăţiei Templul lui Dumnezeu nu mai era pe teritori ul lui. Era la sud, în Ierusalim, capitala împărăţiei de Sud. La fiecare sărbătoare (de două sau trei ori pe an) când poporul lui se va duce să se închine, vor trebui să coboare pe teritoriile rivalului său. Dumnezeu le-a spus clar că Israeliţii nu se puteau închina şi nu îşi puteau aduce animalele ca jertfă oriunde aveau ei chef trebuiau să meargă în singurul loc ales de El, Ierusalimul. Hmrnm... Biblia spune: Ieroboam a zis în inima sa: „împărăţia s-ar putea acum să se întoarcă la casa lui David. Dacă poporul acesta se va sui la Ierusalim să aducă jertfe în Casa Domnului, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul său, la Roboam, împăratul lui Iuda, şi mă vor omora şi se vor întoarce la Roboam, împăratul lui Iuda." După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur, şi a zis poporului: „Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului." A aşezat unul din aceşti viţei la Betel, iar pe celălalt 1-a pus în Dan. Şi fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire. Poporul se ducea să se închine înaintea unuia dintre viţei până la Dan (1 împăraţi 12:26-30).

Ce tragedie sfâşietoare zace în cele şase cuvinte: Ieroboam a zis în inima sa (v.26). Căderea lui a început cu o aspiraţie spre propria dibăcie. S-a pornit să-şi facă strategii. În loc să se încreadă simplu în promisiunile pe care Dumnezeu i le dăduse, el a încercat „să dea o mână de ajutor." Se părea că altfel puterea lui ar avea de suferit. Iată cum a început tragedia: Ieroboam a început să vorbească cu el însuşi şi a uitat de Dumnezeu şi de cuvântul promisiunii Lui. Este îngrozitor atunci când noi folosim isteţimea omenească în locul credinţei în Dumnezeu. A spus bine o veche cântare când ne-a sfătuit: „Doar să ne încredem şi să ascultăm, pentru că nu există o altă cale de a fi fericiţi în Isus." Ieroboam a ajuns să pună bazele propriei lui religii— un amestec insidios de adevăr şi fals. Următoarele versete ne spun cum el „a făcut o casă pe înălţimi şi a pus preoţi luaţi din tot poporul, care nu făceau parte din fiii lui Levi. A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cinsprezecea a lunii, ca sărbătoarea care se prăznuia în Iuda" (v. 31-32). În religia lui Ieroboam nu trebuia să fii chemat de Dumnezeu; trebuia numai să dai nişte bani şi erai instalat în funcţie. Dumnezeu spusese limpede în cea de-a doua poruncă să nu fie făcută niciodată vreo reprezentare fizică, însă Ieroboam ridică acum doi viţei de aur pentru a înrădăcina devotamentul poporului. Dumnezeu este spirit, iar cei care vor să I se închine „trebuie să I se închine în duh şi în adevăr", aşa cum a spus Isus (Ioan 4:24). Nimic material nu ar putea reprezenta vreodată măreţia invizibilului Dumnezeu şi chiar dacă ai face ceva din aur pur, tot greşit ar fi înaintea lui Dumnezeu. El nu este impresionat de înfăţişarea sau strălucirea fizică; El se uită la inimă. Am auzit-o odată pe Arme Graham Lotz spunând că aurul nu pare să aibă mare însemnătate la Dumnezeu, pentru că în cer El îl foloseşte ca pavaj! Sfinţii vor călca pe el toată veşnicia. Dumnezeu a pus în Biblie această relatare despre Ieroboam ca o lumină de avertizare pentru noi. Aproape că ne strigă că atunci când necredinţa se instalează în tr-un lider, sau în oricine altcineva, ea va duce la prima decizie proastă, care va conduce la a doua, care va conduce la a treia, până când toată situaţia scapă de sub control. Dumndzeu îi spusese acestui om pe câmp: „Dacă vei face ceea ce îţi poruncesc şi dacă vei umbla în căile Mele şi vei face ce este bine în ochii Mei... Eu voi fi cu tine." însă Ieroboam a ales să-şi facă propriile lui reguli de joc şi la sfârşit Dumnezeu s-a îndreptat împotriva lui cu acele cuvinte atât de devastatoare, care ne fac să ne cutremurăm numai când le citim. Dacă stai şi te gândeşti—ceea ce a făcut Ieroboam era foarte logic. Orice împărat ar vrea să monitorizeze cu atenţie ficare mişcare a poporului său, nu-i aşa? Să se încreadă în Dumnezeu pentru a-i consolida împărăţia, aşa cum a promis, părea probabil prea simplu. Ieroboam s-a hotărât să improvizeze pentru a-şi asigura poziţia de conducător. În fapt, necredinţa se deghizează adesea în „a fi deştept." Noi folosim isteţimea pentru a acoperi urmele lipsei noastre de credinţă. însă cine poate fi mai înţelept decât Dumnezeu?

Ca pastor, văd uneori în biserică bărbaţi care îşi iau două sau trei slujbe pentru a avansa financiar. Ei intenţionează să-şi extindă afacerea, să facă bani albi pentru zile negre, să cumpere o proprietate aici, o mică ramură a afacerii colo şi bunurile lor vor creşte chiar mai rapid. Da, asta înseamnă lipsa de la biserică duminicile şi lipsa timpului petrecut cu copiii lor, dar se folosesc de vechea zicatoarea: „Poţi să spui despre mine orice, numai că-s prost nu." Peste puţin timp, îmi spun ei, agenda li se va mai elibera aşa că vor putea să acorde mai multă atenţie Cuvântului şi rugăciunii, slujirii lor pentru Domnul, căsătoriei lor, responsabilităţilor legate de creşterea copiilor... peste puţin timp, dar nu acum. Pentru moment, ei trebuie efectiv să se omoare pentru atotputernicul dolar. Aceşti bărbaţi sunt siguri că pot să aducă îmbunătăţiri formulei lui Dumnezeu: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Matei 6:33). Ieroboam trebuie să se fi simţit atât de deştept la instalarea acelor viţei idolatri în Dan şi Betel—două oraşe de pe teritoriul său. El a spus poporului că îi scutea de acea călătorie lungă şi anevoioasă spre Ierusalim, însă noua lui religie nu era mântuitoare. Era o perversiune periculoasă a adevăratei închinări la Dumnezeu. În biserica de astăzi, noi ne mai ocupăm încă cu inventarea de noi forme de religie, aşa cum a făcut Ieroboam. Noile metode sunt la fel de logice şi „uşor de folosit". Trebuie să fim înţelegători cu oamenii, spunem noi. La urma urmelor, trebuie ca biserica să se adapteze stilului de viaţă modern şi foarte ocupat. Nu se aşteaptă de la nimeni să-şi sacrifice timpul preţios şi energia pen tru Mântuitorul. Nivelul nostru de confort a devenit, subtil, centrul acţiunii, în locul lui Dumnezeu. Dacă o întânire de rugăciune din timpul săptămânii nu este pe placul tău... ştii ce, Dumnezeu este peste tot! Stai acasă şi fă ce ai de făcut. De fapt, de ce ar mai fi nevoie de o întâlnire de rugăciune? Ea era numai pentru cei de la începuturile bisericii. Ideea de bază a „religiei lui Ieroboam" este să faci orice pentru a ţine mulţimea. Aşa cum planul tragic al lui Ieroboam a alterat planul lui Dumnezeu pentru poporul Său, tot aşa şi noi avem consultanţi în probleme de creştere a bisericii, care ştiu să joace cu dibăcie jocul numerelor. Ei sunt experţi în metode „care au efect". Din păcate, ei sunt orbi la faptul că numai Dumnezeu poate „avea efect." Numărul celor prezenţi nu poate ascunde faptul că noul nostru gen de creştinism este străin de Biblie şi îl întristează pe Duhul Sfânt. Peste tot în America, o parte din cei ce merg la biserică se enervează din cauza serviciului de duminică dimineaţa/care e numai de o oră şi zece minute, dar nu au nici o problemă cu meciurile de trei-patru ore de la televizor. Unde găsim o astfel de mentalitate în Noul Testament? Sunt convins că, în multe locuri astăzi, religia lui Ieroboam a devenit atât de instituţionalizată, încât mulţi dintre lideri nu mai ştiu cum arată o biserică adevărată, plină de Duh.

CÂND VORBIM CU NOI ÎNŞINE Necredinţa vorbeşte cu ea însăşi în loc să vorbească cu Dumnezeu. Cât de diferit ar fi fost dacă Ieroboam şi-ar fi analizat temerile şi apoi le-ar fi adus înaintea Domnului. Dacă s-ar fi rugat: „Dumnezeule, nu eu am vrut să fiu împărat, dar ştiu că Tu m-ai pus aici. Aşa cum văd eu lucrurile, aş putea pierde totul dacă poporul meu continuă să facă drumul spre Ierusalim. însă Tu ai spus că vei fi cu mine şi îmi vei întări dinastia. Spune-mi ce să fac." Ieroboam nu am făcut aşa, ci a început să vorbească cu el însuşi. Când vorbim cu noi înşine, nu ne adresăm cuiva foarte inteligent, pentru că perspectiva noastră este foarte limitată. Însă dacă îi vorbim lui Dumnezeu, atunci îi vorbim Celui care cunoaşte totul. El ştie ce a promis la început şi ştie exact cum să împlinească acele promisiuni în ciuda împrejurărilor. Ieroboam s-a îndreptat, de asemenea şi spre unii consilieri (1 împăraţi 12:28), care l-au încurajat în neascultarea lui. Când te îndrepţi înspre o direcţie greşită, întotdeauna vei găsi vreo câţiva amici care să te bată cu palma pe umăr şi să fie de acord cu tine. Ieroboam avea nevoie de un partener de rugăciune evlavios, care să-1 fi oprit din drumul lui spunând: „Stai aşa puţin— nu ţi-a făcut Dumnezeu o promisiune la început? Cum ar putea o greşeală să aducă ceva bun?" Aceasta nu e o relatare despre delapidare, sau despre întâlnirea cu o femeie într-un motel, sau despre fumatul unor droguri ilegale. E o relatare despre cum te poţi îndepărta de Dumnezeu şi de Cuvântul Său. Da, sunt conştient de ceea ce a spus Dumnezeu—însă în situaţia de faţă simt că trebuie să fac cutare sau cutare lucru. În loc să ne concentrăm asupra credincioşiei lui Dumnezeu, noi ne concentrăm asupra a ceea ce împrejurările par să impună. Credinţa ne permite să-L vedem pe Dumnezeu deasupra tuturor problemelor noastre. Când vedem numai problemele, ne descurajăm şi începem să luăm decizii greşite. Când avem credinţă, îl vedem pe Dumnezeu mai mare decât orice munte şi ştim că El ne va purta de grijă. Dacă Dumnezeu este cu tine, nu mai are importanţă cât de mulţi demoni vor încerca să ţi se împotrivească. Dacă Dumnezeu este cu tine, nu mai contează ce vor şopti vrăjmaşii tăi în urechile oamenilor. Necredinţa are abili tatea de a ne face să ne imaginăm lucruri negative. Când umbli prin credinţă, dimineaţa te dai jos din pat spunând: „.. .fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele" (Psalmul 23:6). Dar când umbli în necredinţă, te trezeşti spunând: „O, nu! Va fi aceasta ziua în care voi pierde totul?" Paharul este întotdeauna pe jumătate gol.

Cei care umblă prin credinţă nu încetează să fie realişti. Ei recunosc adesea că nu ştiu cum se vor rezolva lucrurile; dar insistă că Dumnezeu le va purta oricum de grijă.

CÂND ASCULŢI DE VOCEA CREDINŢEI Îngrijorările lui Ieroboam au dus inevitabil spre fatalism. Cu timpul, el a trecut de la a-şi imagina pierderea loialităţii poporului la teama că „mă vor omora" (1 împăraţi 12:27)! Necredinţa adoră să picteze cele mai sumbre tablouri. îi place să ne facă să mormăim: Nu voi reuşi. Ştiu eu că se va termina groaznic. Viitorul se va prăbuşi peste mine. Dă-mi voie să-ţi spun că Dumnezeu, care a început în tine o lucrare bună, nu se va opri tocmai acum. De ce te-ar lăsa să cazi acum după ce L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele tale şi după ce te-a salvat cu un preţ incredibil de mare? Să declarăm război, chiar în acest moment isteţimii noastre, care nu este altceva decât o mască a necredinţei. Adu-ţi problema înaintea lui Dumnezeu, aşa cum ar face-o un copil, cu încrederea deplină că numai El poate repara ce s-a stricat. Deschide Biblia şi lasă ca Duhul Sfânt să planteze în tine sămânţa unei credinţe proaspete, care va înflori în timp ce tu aştepţi înaintea Domnului. Să nu încetezi să ceri, să cauţi şi să baţi— ori cât de mare e presiunea pe care o simţi de „a face ceva". Cum ar putea Tatăl nostru Ceresc să nu răspundă rugăciunii stăruitoare a credinţei? Isus a spus: „Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" (Luca 18:7-8).

7 * Credinţa măsoară timpul diferit VĂ amintiţi de tatăl din Texas care şi-a adus la biserică fiul rătăcitor care se îngrijora că va pierde avionul? El a primit o lecţie de neuitat că timplul lui Dumnezeu nu este acelaşi cu al nostru. Bărbatul s-a gândit că rugăciunile lui vor rămânea fără răspuns din cauza programului liniilor aeriene, în timp ce Dumnezeu avea totul sub control, ducându-Şi la îndeplinire planurile, indiferent de cum păreau să evolueze lucrurile. Multe din frământările noastre au de a face cu sincronizarea. Noi credem, cel puţin în teorie, că Dumnezeu îşi va ţine promisiunile—dar când? Dacă răspunsul nu vine aşa de repede cum ne aşteptăm noi, frica începe să ne asalteze şi curând suntem tentaţi să „ne părăsim încrederea noastră" ignorând faptul că „o aşteaptă o mare răsplătire" (Evrei 10:35). De câte ori nu te-ai rugat pentru mântuirea unui fiu sau a unei fiice? Te mai rogi încă? Chiar crezi că Dumnezeu te ascultă? Ar fi o idee bună dacă toţi am recunoaşte că mai avem de învăţat despre cum lucrează Dumnezeu. Una dintre cele mai bune ilustraţii ale ritmului divin din Biblie este istoria lui Zaharia şi a Elisabetei, relatată în detaliu elaborat. De fapt, Evanghelia după Luca are aproape la fel de mult de spus despre aceşti doi cetăţeni, în vârstă cât are despre Măria şi Iosif. De ce nu şi-a început Luca Evanghelia aşa cum a făcut Marcu trecând direct la miezul subiectului: „Dumnezeu a trimis un premergător, Ioan Botezătorul, să spună oamenilor să se pocăiască şi să se pregătească pentru marele Mesia—şi ar fi fost de-ajuns?"

Nu, Dumnezeu a vrut să lase nişte lecţii speciale prin detaliile acestei povestiri. Zaharia era un preot bătrân care nu avea copii. Oamenii din sat au presupus că el şi soţia lui nu vor avea niciodată o familie. Elisabeta nu era numai stearpă, ci şi prea bătrână acum pentru a mai naşte. Într-o zi, Zaharia îşi vedea liniştit de lucrul lui în Templu, când a apărut un înger care 1-a surprins cu un mesaj de la Dumnezeu: „Dar îngerul i-a zis : 'Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta Elisaveta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricina de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui.'" Băiatul s-a dovedit a fi Ioan Botezătorul.

DUMNEZEU FACE NIŞTE ALEGERI FOARTE CIUDATE Această relatare ne arată de la început că modul lui Dumnezeu de a lucra este foarte diferit de al nostru. Chiar şi modul în care El alege ordinea evenimentelor conţine lecţii specifice pentru noi. Dacă tu ai fi fost Dumnezeu şi te-ai fi uitat din cer jos pe pământ şi ai fi avut posibilitatea de a alege nişte părinţi, de pe tot cuprinsul ţării lui Israel, care să-1 creas că pe acest mesager important, pe cine ai fi ales? Nu mă îndoiesc că ai fi selectat o tânără femeie, sănătoasă, de vreo 23 sau 24 de ani, la apogeul capacităţii trupului ei de a purta un copil, cu destulă energie de a se scula în toiul nopţii din pricina copilului şi de a face toate lucrurile pe care o mama trebuie să le facă. Ai căuta un soţ de vreo 24 - 25 de ani, cu un fizic puternic, o carieră bine definită. Vei vrea de asemenea ca acest cuplu să aibă bani şi educaţie bună, astfel încât copilul să beneficieze de un mediu stimulant. Ei ar trebui să locuiască întrun cartier bine văzut şi liniştit, cu cele mai bune şcoli şi tot felul de activităţi culturale prin apropiere. Cuplul ar trebui, de asemenea să-şi planifice să mai aibă un copil sau poate chiar doi, după primul, pentru ca băiatul să nu crească singur. Prietenia cu cei de aceeaşi vârstă este, la urma urmelor importantă. Aminteşte-ţi că acest copil are o misiune divină în viaţă. Dar ce face Dumnezeu? El îşi aruncă privirea peste întinderea ţării lui Israel şi găseşte o femeie care nu poate avea copii! Ea a rămas fără copii în timp ce prietenele ei din micul sat din deşert păreau să rămână mereu însărcinate. Apoi Dumnezeu aşteaptă şi aşteaptă până când e trecută de vârsta la care mai poate purta copii aşa încât, chiar dacă ar fi putut rămâne însărcinată, acum ar fi fost prea târziu. E descalificată de doua ori în rolul de mamă deosebită pentru acest copil deosebit.

Şi Dumnezeul cerului spune: „Ea e! Pe toată perioada cât va creşte copilul, de când e alăptat până când va ajunge adult, mama lui îi va spune, mereu şi mereu istoria naşterii lui, miracolul de care au avut parte părinţii lui bătrâni—toate acestea vor imprima în mintea lui tânără faptul că „nimic nu e cu neputinţă la Dumnezeu" (Luca 1:37). De multe ori în viaţă, Dumnezeu aşteaptă până când o situaţie ajunge imposibilă. El pare să o lase să se agate de un fir de păr, astfel încât tu şi eu să spunem: „Aşa ceva nu mai e posibil cu nici un chip". Atunci e momentul în care Dumnezeul omnipotent intervine în disperarea noastră şi spune: „Chiar aşa? Stai să vezi...!" Dumnezeu nu se îngrijora de educaţia lui loan Botezătorul sau de lecţiile lui de muzică, sau de orice altceva, ci dorea ca el să crească într-o atmosferă evlavioasă, de laudă şi închinare. Cel puţin o dată pe zi, acel cuplu de bătrâni, devotaţi se uitau probabil la băieţaş şi spuneau, sau cel puţin se gândeau: „Dumnezeul nostru este un Dumnezeu extraordinar! Binecuvântat să fie Numele Lui!" De cele mai multe ori, când ajungem în situaţii de criză şi totul pare lipsit de speranţă avem de-a face, de fapt, cu o pregătire a terenului. Dumnezeu vrea să facă ceva măreţ. El vrea să-Şi manifeste puterea, astfel încât Numele Lui să fie lăudat într-un mod nou şi mai frumos. Următoarea generaţie va auzi ce s-a întâmplat. Hrana lor spirituală este cu mult mai importantă decât lucrurile materiale. Ştii că părinţii le pot oferi copiilor trei mese nutritive pe zi şi îi pot încălţa cu adidaşi de 120 de dolari perechea şi privându-i, cu toate acestea, de cele necesare pe plan spiritual? Să-i lispeşti pe copii de cunoştinţa unui Dumnezeu minunat şi iubitor, care i-a creat e cel mai îngrozitor lucru pe care îl pot face părinţii. Ei nu pot trăi cu adevărat fără Isus cu toată educaţia de cea mai bună calitate pe care ar primi-o. Dumnezeu vrea să-Şi facă cunoscut peste tot, chiar dincolo de graniţele propriilor noastre familii, mărturia puterii Lui grandioase şi a mântuirii Sale. El vrea să ne demonstreze tangibil, dincolo de cunoştinţa noastră biblică de la nivelul minţii, că nu se schimbă niciodată. Să nu uităm pe data viitoare când ne vom găsi în faţa „imposibilului" că Dumnezeu este încă un Dumnezeu extraordinar.

DUMNEZEU E ATRAS DE RUGĂCIUNE Observaţi, de asemenea cât de mult e centrată această povestire în jurul rugăciunii şi a închinării. Zaharia, un preot bătrân, şi-a târât picioarele până la Ierusalim pentu că îi venise rândul să slujească la Templu. Datoria lui din acea zi, spune Luca

1:9, era să „tămâieze"—un act de închinare. Punerea miresmelor pe focul de pe altar rezulta într-o aromă dulce care se înălţa spre Dumnezeu. Între timp, la aceeaşi oră în curtea Templului, o mare mulţime de oameni „se ruga afară" (Luca 1:10). Toţi îşi deschideau inimile spre Dumnezeu, atât cât ştiau ei, îndreptându-se spre El şi comunicând cu El—cea mai înaltă activitate spre care orice fiinţa umană ar putea aspira. Acesta a fost cadrul în care a apărut îngerul. Dumnezeu s-ar fi putut arăta oricând, însă în Biblie, El s-a descoperit, în repetate rânduri, atunci când oamenii începeau să se roage. • Petru s-a suit pe un acoperiş să se roage (FaptelO). Acolo Dumnezeu i-a trimis o vedenie cu privire la răspândirea Evangheliei printre alte grupări etnice. • Biserica primară s-a adunat în timpul prigoanei pentru a se ruga. Deodată „s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt" (Fapte 4:31). • Cei doisprezece ucenici nu L-au rugat niciodată pe Isus să-i înveţe cum să predice. Dar au spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Luca 11:1). Ei au văzut ceva în comuniunea Lui cu Tatăl, ceva atât de neobişnuit încât nu au putut să nu spună: „Ajută-ne să ne rugăm şi noi aşa." Zaharia a intrat în panică în momentul în care a apărut îngerul. Primele cuvinte de pe buzele îngerului au fost: „Nu te teme Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată" (Luca 1:13). Ce rugăciune? Aparent multele lui rugăciuni de peste ani ca Elizabeta să aibă un copil. Datorită vârstei la care ajunsese, Zaharia încetase probabil să se mai gândească la posibilitatea de a fi tată; totuşi, acest lucru nu conta; anii mulţi de rugăciune prin credinţă erau încă înregistraţi. Atunci când rugăciunea vine dintr-o inimă sinceră, ea se ridică în prezenţa lui Dumnezeu şi rămâne acolo. Cu cât adaugi mai multe rugăciuni, cu atât mai multe se vor strânge în cer. Ele nu se evaporează precum un gaz. Aminteşte-ţi cum un alt înger i-a spus lui Corneliu, centurionul roman: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El şi-a adus aminte de ele" (Fapte 1.0:4). Nici acele rugăciuni nu au plutit undeva spre necunoscut. Ele s-au adunat până în ziua în care Dumnezeu a trimis la acest om un mesager special. Trebuie să perseverăm în rugăciune, atunci când vrem ca Dumnezeu să ne dea răspunsuri, lăsând-o să se clădească, zi după zi, până când forţa ei va deveni un val puternic care va mătura toate obstacolele. Nu e de mirare că Dumnezeu spune de casa Lui că trebuie să fie cunoscută ca o casă a rugăciunii— nu doar o casă a predicilor sau a cântatului, ci, în special, o casă a rugăciunii. Cum altfel vom primi răspunsuri importante de la Dumnezeu dacă nu prin perseverenţă în rugăciune? Cum se simte oare Dumnezeu, când pe tot cuprinsul ţării noastre, în fiecare duminică, atât de mulţi se adună în biserici însă atât de puţini se roagă de fapt? Bisericile îşi fac timp în programul lor de peste săptămână pentru orice, de la campionatele de baschet până la orele de fitness, dar par să nu găsească nici o

fereastră liberă pentru o întâlnire de rugăciune. Domnul aşteaptă să-Şi binecuvinteze poporul din belşugul Lui, însă noi nu ne facem timp să deschidem canalul. Ce epitaf îngrozitor: „Nu aveţi pentru că nu cereţi" (Iacov 4:2). Dumnezeu este atras de rugăciune. El îşi găseşte plăcerea în comuniunea cu noi. Rugăciunea lasă ca binecuvântarea Lui să curgă în vieţile noastre.

DUMNEZEU NU APRECIAZĂ ÎNDOIALA Când Zaharia îşi aduce obiecţiunile (Luca 1:18), el scoate la iveală faptul că, aparent în ultima vreme nu se mai rugase pentru un copil. în mintea lui, el o putea vedea pe Elizabeta rămasă acasă în micul oraş. Cu siguranţă nu mai e o jună. Presupun că întrebarea lui—„Din ce voi cunoaşte lucrul acesta?"— era logică. Probabil te gândeşti că îngerul Gavril ar fi trebuit să răspundă: „Bătrâne, dă-mi voie să-ţi spun: Dumnezeu te va ajuta. El te va întări pe tine şi pe soţia ta şi totul va fi bine". Dar nu. Îngerul îi vestise deja, în Numele lui Dumnezeu, ce se va întâmpla—nu mai era loc pentru discuţii. Datele au fost expuse: Elizabeta va avea un fiu, îi vei pune numele Ioan, el va fi mare în ochii Domnului etc, etc. Dosar închis. Zaharia însă pune la îndoială capacitatea lui Dumnezeu—şi subit se naşte o reacţie puternică, îngerul anunţă că bătrânul nu va mai vorbi timp de nouă luni! Dacă îngerul Gavril ar fi fost din Brooklyn el ar fi spus: „Stai aşa! Care-i problema ta? Eu sunt Gavril, îngerul pe care Dumnezeu 1-a trimis să-ţi dea această veste bună. Dacă nu vrei s-o crezi, atunci nu vei vorbi până când nu vei vedea pruncul!" Dumnezeu se supără şi se mâhneşte dacă poporul nu-L crede atunci când face o promisiune divină. I se rupe inima de tată când îşi aude copiii spunând: „Poate, cine ştie... sper... dar cum anume?... chiar aşa?... Da, Dumnezeu a spus că îmi va întoarce fiica—dar ştii, ea e atât de împietrită..." Nu e de ajuns că Dumnezeu a declarat că va face ceva? El nu trebuie să dea explicaţii în avans pentru nici una din metodele Lui. „Nimic nu e cu neputinţă", îţi aminteşti? Gura lui Zaharia a rămas ferecată. Această reacţie dă un potenţial înţeles cuvintelor citate adesea din Evrei 11:6: „Fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu." Dumnezeu devine destul de iritat—şi pe bună dreptate—pe creştinii care refuză să creadă, care îi pun sub semnul întrebării veridicitatea, care încep să dea înapoi după ce El le-a spus că va face ceva. Domnul vrea să strige: „De ce nu te încrezi pur şi simplu în Mine?" Există ceva prea greu pentru Dumnezeu?

Odată Isus i-a spus unei femei a cărui frate a murit şi care prin urmare credea că era prea târziu ca Isus să mai fie de ajutor: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?" (Ioan 11:40). Isus s-a îndreptat apoi spre cimitir şi 1-a chemat pe Lazăr afară din mormânt. Marea luptă a vieţilor noastre spirituale este legată de întrebarea „Vei crede?" şi nu de: „Te vei strădui mai mult?" sau „Poţi deveni vrednic prin tine însuţi?" Totul se reduce la a crede că Dumnezeu va face ceea ce numai El poate face. Şi Dumnezeu onorează această atitudine. El preţuieşte pe cei care sunt receptivi şi îşi deschid inimile spre El. El caută credinţa aceea îndeajuns de puternică încât se va ancora în Cuvântul Său şi va aştepta în prezenţa Lui, a Celui care face totul frumos la vemea lui.

INOCENTA ÎN PERICOL Nu voi uita niciodată acea duminică seara când, într-un final am convins-o pe timida şi tăcuta Wendy Alvear să se ridice în faţa bisericii noastre şi să spună povestea ei celor o mie cinci sute de oameni prezenţi. Ea a început pe o notă ezitantă să le povestească despre anii copilăriei în Williamsburg, cartier vecin cu Brooklyn, chiar la capătul estic al Podului Williamsburg, ce face legătura cu Manhattan. Locuitorii acelor străzi erau un amestec curios însă armonios de evrei hasidici şi emigranţi puerto-ricani, aşa cum erau părinţii ei. Până şi dependenţii de droguri se purtau frumos cu copiii de pe trotuar, îşi aminteşte ea. A doua din cei patru copii ai familiei, Wendy se caracterizează ca fiind „o romantică", visând la ziua când se va căsători cu un soţ chipeş şi va creşte o casă de copii. Iubea copiii şi era o dădacă plină de entuziasm. Dispoziţia ei însorită era doar parţial suprimată de biserica spaniolă, foarte strictă, pe care o frecventa împreună cu mama şi fraţii ei, trei sau patru seri pe săptămână. Acolo ea a aflat despre Isus şi nu mult după aceea L-a invitat în viaţa ei—deşi, spuneau ei, El avea o listă lungă de reguli pe care ea trebuia să le respecte. Tatăl ei nu era creştin, dar părea să nu-1 deranjeze că restul familiei lui mergea la biserică. Una din regulile din acea biserică era ca femeile şi fetele să poarte întotdeauna fuste. Când clasa a noua, an în care era Wendy, a plecat la un parc de distracţii, ca parte a activităţii şcolare, ea nu s-a simţit în largul ei. O prietenă i-a zis: „Voi aduce o pereche de pantaloni de acasă pe care ţi-o pot împrumuta, bine?" Şi Wendy a acceptat bucuroasă. „Singura problemă a fost faptul că excursia a durat mai mult" îşi aminteşte Wendy „şi nu ne-am întors la şcoală la timpul stabilit. Când într-un sfârşit am ajuns, mama era acolo aşteptându-mă. Eram în încurcătură! Nu mai puteam face nimic altceva decât să cobor din autobuz şi să-i ascult reproşurile."

Din acel moment, atractiva adolescentă a cerut să i se permită să nu mai meargă la biserică. Bineînţeles că tatăl i-a susţinut cererea. Totuşi, singură în camera ei, ea a simţit nevoia să-şi ceară scuze de la Dumnezeu: „îmi pare rău— însă voi reveni în biserică când mă voi căsători. îţi promit." Pe la sfârşitul liceului viaţa lui Wendy era dominată de cluburile de dans, ţigările şi băutura—dar „fără droguri tari" i-a spus ea lui Dumnezeu. Primul ei prieten adevărat, cunoscut după porecla lui hispanică de Papo, se lupta să scape de heroină. „M-am gândit că aş putea să-1 ajut", admite ea cu un zâmbet şters. „Mă rugam de el să nu mai ia droguri. În schimb, ca şi compromis, vom bea vin împreună." Se poate ca Papo să fi consumat mai puţină heroină în consecinţă, însă bruneta lui prietenă a devenit o alcoolică pe cinste. Într-o zi, după miezul nopţii cei doi împreună cu un grup mare de prieteni se distrau în McCarren Park, băieţii jucând baschet iar fetele stând de vorbă în apropiere. Toţi au avut de băut din belşug. Wendy se odihnea pe o bancă din parc şi după un timp a adormit. Ceilalţi au plecat pe rând acasă lăsândo singură. S-a trezit speriată când a simţit mâinile aspre ale unui bărbat plimbându-se pe corpul ei. Ochii i s-au deschis cu repeziciune. Papo şi grupul nu se mai zăreau nicăieri —numai acest străin, cu intenţia de a-şi duce la îndeplinire planurile. În panica mea am încercat să mă gândesc ce să fac. Deodată mi-a venit o idee. „Bine, bine", i-am spus, „va fi super! Dar ştii ce? Trebuie să folosesc mai întâi o toaletă. Locuiesc la numai două blocuri de aici. Să mergem la mine!" Tipul, cam credul, a acceptat. De fapt, distanţa era mai curând de cinsprezece blocuri. „Iată-1 păşind alături de mine tot drumul pană la scara mea unde i-am spus pe un ton vesel: Numai urc şi mă întorc imediat!' Mulţumesc lui Dumnezeu că tipul nu era prea isteţ." Odată ajunsă în apartamentul părinţilor, în spatele uşilor încuiate Wendy s-a dus bineînţeles direct la culcare. A doua zi dimineaţa, trezită din ameţeală şi-a zis: „Mamă!... Chiar am fost în pericol azi-noapte. Apropo, cum se face că Papo m-a lăsat pe banca din parc? Procesul găsirii unui tânăr drăguţ cu care să se căsătorească se dovedea a fi mai dificil decât lăsa să se vadă.

SĂ FIE EL PRINŢUL? Al doilea prieten era mai de doamne-ajută, cel puţin în unele aspecte: nu consuma droguri şi lucra ca vânzător de pantofi. Numele lui era John. Wendy îl cunoştea de la începutul liceului, iar familia ei îl găsea respectuos şi politicos. Exista complicaţia că el, fiind cu patru sau cinci ani mai mare decât Wendy, trecuse deja printr-o scurtă şi furtunoasă căsnicie, din care avea o fiică de care era acum responsabil. Dar viitorul arăta promiţător.

„Eram copleşită de bucurie", spune Wendy. „Acesta era bărbatul visurilor mele. Aveam un serviciu sigur la New York Life Insurance Company, iar el o ducea şi el bine. Logodna noastră de Sfântul Valentin a fost punctul culminant al vieţii mele." Au început să facă planuri pentru o nuntă în vară. Dar tot atunci, din motive inexplicabile, atitudinea lui John a început să se schimbe. A devenit mai puţin amabil faţă de Wendy, apoi aspru şi poruncitor. Începeau amintirile neplăcute din căsnicia anterioară să îi tulbure apele? Wendy nu ar fi putut spune. El vroia intimitate fizică iar când ea 1-a refuzat până la nuntă, el s-a supărat. În decurs de trei luni Wendy a aflat că John îşi culegea favorurile din altă parte. Ea a rupt prompt logodna. „Acum eram singură de tot" spune ea. „Şi nu eram destul de apropiată de Dumnezeu ca să-I cer ajutorul. M-am înecat şi mai mult în băutură. Şi se părea că ori de câte ori beam deveneam furioasă şi agresivă—spărgând unele petreceri şi îndepărtându-mă de prieteni. Treptat m-am refugiat în depresie, venind în fiecare zi acasă de la lucru şi ascunzându-mă în camera mea până a doua zi dimineaţa. Acest stil de viaţă nefericit a continuat până când Wendy a împlinit douăzeci şi cinci de ani. Tatăl ei s-a îmbolnăvit subit şi a murit. Cu puţin înainte el devenise creştin şi cei doi s-au bucurat de câteva discuţii mângâietoare. Moartea lui a fost o lovitură puternică pentru Wendy. La două săptămâni după înmormântarea tatălui, Wendy era pregătită să-L asculte pe Domnul. „Wendy e timpul să vii acasă" părea să-i spună El—şi ea I-a răspuns. O mare uşurare s-a aşternut peste duhul ei când Tatăl cel ceresc pe care ea L-a ignorat atâta timp a primit-o din nou în braţele Lui. Următoarea duminică era deja la Brooklyn Tabernacle. Vechiul legalism lipsea—ba chiar a văzut câteva femei acolo în pantaloni! Însă dragostea şi harul lui Dumnezeu impregnau atmosfera. Wendy a început să crească în Domnul, să clădească prietenii creştine, să se integreze în grupuri de tineret şi să cânte în cor. Anii au trecut. Wendy era o binecuvântare pentru noi toţi. în sufletul ei însă, dorinţa de a fi căsătorită era la fel de puternică. Bine, Dumnezeule—îşi spunea ea—unde este el? Şi Dumnezeu părea să nu îi dea nici un răspuns inimii ei întrebătoare. Între timp, ea vedea cum prietenele din biserică, una după alta se căsătoreau. A treizecea zi de naştere a lui Wendy a venit şi a trecut—apoi a treizecişicincea. Ea se îngrijora de acum că poate planul lui Dumnezeu pentru viaţa ei nu includea şi căsătoria sau creşterea copiilor. Această posibilitate a întristat-o profund. Nu mai vedeam atât de des zâmbetul pe faţa ei. Într-o sâmbătă, singură în casa ei, ea şi-a pus deoparte un timp ca săL caute pe Domnul. Două din surorile ei treceau prin momente dificile şi ea dorea să mijlocească pentru ele. Dar mai mult decât atât, ea dorea să-I vorbească

lui Dumnezeu despre singurătatea ei. A început să se plângă. Timpul de rugăciune „s-a transformat într-o plângere de milă în toată regula" recunoaşte ea. Drept răspuns, Domnul părea să-i spună: „Wendy, tu suferi pentru că ţi-ai luat privirea de la Mine şi ţi-ai fixat-o pe situaţia în care eşti. Ai uitat că Eu sunt sursa tuturor fericirilor. Nu împrejurările contează. Ţine-ţi privirea aţintită spre Mine." Un nor întunecat s-a ridicat când ea a răspuns: „Bine, Doamne. îmi voi pune pe altar, ca să spun aşa, dorinţa după un soţ. Ţi-o voi da Ţie. Arde-o ca pe o jertfă. Arde-o de tot. Voi înceta să mă mai plâng." Pacea a revenit în sufletul ei şi Wendy şi-a văzut în continuare de viaţă. Singura schimbare a fost că după şaptesprezece ani la New York Life ea şi-a dat demisia şi a acceptat invitaţia de a fi parte a personalului de la Brooklyn Tabernacle. Atunci a devenit o şi mai mare binecuvântare pentru noi.

NU SE POATE... Aproximativ un mai târziu un bărbat a venit să ceară ajutor de la pastorul Michael Durso de la Christ Tabernacle, Queens, una din bisericile noastre fiice. În timpul întrevederii din biroul pastorului, el şi-a predat viaţa lui Hristos. Numele lui era John Alvear—acelaşi John care fusese în viaţa lui Wendy cu câţiva ani în urmă. Curând John a venit la Brooklyn Tabernakle să o caute pe Wendy. Câţiva din membrii corului i-au transmis mesajul care a provocat o nelinişte subită. Ea s-a gândit: „John vrea să se reîntoarcă în viaţa mea? Oh, nu! Nu pot suporta. Trebuie să fie o capcană a duşmanului! Oamenii mi-au spus că e mântuit acum şi că-L slujeşte pe Domnul—cu toate acestea..." Wendy l-a evitat pe John o bună bucată de vreme, căzând de acord să se întâlnească cu el numai într-un grup mare de prieteni. Atitudinea lui John se schimbase, într-adevăr; el devenise o nouă creaţie în Hristos. El şi Wendy au început să iasă din nou împreună şi între ei s-a înfiripat o caldă prietenie. Wendy era încă îngrijorată de implicarea într-o relaţie cu „un prunc în Hristos" cum spunea ea. La urma urmelor, ea umbla cu Hristos ca adult de mai bine de un deceniu, iar John avea numai 4 luni în viaţa creştină. Ea 1-a îndrumat să vorbească cu păstorul Dan Iampaglia, unul din asociaţii de la Brooklyn Tabernacle în aceea perioadă. , John şi Dan au luat prânzul împreună. A doua zi, la birou, Wendy a vrut să ştie cum a fost. „Pare să fie foarte drăguţ foarte sincer" a spus pastorul Iampaglia. „Cred că umblarea lui cu Domnul e veridică".

Dar nici aceasta nu a fost de-ajuns. Wendy a vrut apoi să vorbească cu mine. I-am spus: „Să nu îţi fie teamă de ceea ce Dumnezeu face în viaţa ta. John e un om deosebit". Wendy se mai întreba încă, dacă e posibil să fi găsit cu adevărat, după tot acest timp ceea ce Dumnezeu alesese pentru viaţa ei. Apoi într-o zi John a sunat-o la serviciu, Au început să discute despre relaţia lor. Cu o sinceritate dezarmantă John a spus: „Nu încerc decât să urmez planul pe care Dumnezeu îl are pentru mine, acesta este cel mai important lucru din viaţa mea. De fapt, nu am încetat niciodată să te iubesc. Dar doresc voia lui Dumnezeu atât de mult— chiar dacă ea nu te include şi pe tine. Cu aceasta vocea i s-a frânt în timp ce i-au dat lacrimile. Wendy a început şi ea să plângă. Şi iată cum, la vârsta de 37 de ani, Wendy a fost în sfârşit mireasă. Nunta lor a fost o explozie de bucurie. Ce cuplu special sunt ei acum în viaţa bisericii noastre! Wendy se temea că aşteptase prea mult pentru a deveni mamă. însă în anul următor, i-au urat bun venit micuţei Jenice Rebeca în casa lor. Apoi, la vârsta de 38 de ani, Wendy 1-a născut pe John Eric. Recent au reuşit să îşi cumpere propria lor casă în zona Staten Island pe malul celălalt al portului, faţă în faţă cu Brooklyn. În încheierea cuvintelor ei din acea seară Wendy a spus: „Indiferent ce faci, continuă să cauţi voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta. El îşi va duce la îndeplinire voia! Nu te mulţumi cu mai puţin. Aşteaptă înaintea Domnului—El ştie cum să-ţi dea ce e mai bun."

LASĂ-L PE DUMNEZEU SĂ LUCREZE Partea cea mai dificilă a credinţei este adesea simplul act al aşteptării şi necazul e că atunci când nu aşteptăm, ne apucăm să rezolvăm noi singuri problema şi asta nu face decât să înrăutăţească situaţia. Noi complicăm situaţia în aşa fel încât îi ia lui Dumnezeu mai mult timp să o rezolve decât dacă am fi aşteptat liniştiţi de la început ca El să lucreze. Modul în care Dumnezeu calculează timpul este adesea un mister pentru noi şi uneori chiar frustrare. Dar nu trebuie să ne descurajăm. Nu trebuie să încercăm să punem pe roate propriile noastre soluţii. în schimb trebuie să continuăm să credem şi să aşteptăm înaintea lui Dumnezeu. Nu vom fi singuri dacă aşteptăm cu răbdare ca răspunsul să vină la timpul stabilit de El. Alături de noi va fi o mare oştire de sfinţi de-a lungul secolelor a căror credinţă a fost testată şi purificată de aşteptarea înaintea Domnului. Aceasta a vrut să spună David când a mărturisit: „îmi pusesem nădejdea în Domnul" („L-am aşteptat cu răbdare pe Domnul"—NIV—

traducerea din engleză, Psalmul 40:1). În loc să ia problemele în propriile lui mâini sau să-şi piardă nădejdea că ajutorul lui Dumnezeu va mai veni vreodată, David a învăţat să aştepte ca Dumnezeu să-Şi ducă la îndeplinire planul la vremea Lui. După un timp, Dumnezeu s-a dovedit credincios ca întotdeauna, pentru că David şi-a continuat relatarea adăugând: „El s-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei, mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii" (v. 1-2). Ceea ce a urmat a fost glorios, dar a venit numai după un timp de aşteptare cu credinţă. Nu renunţa astăzi şi nu da crezare vocilor necredinţei şi nerăbdării. Aminteşte-ţi aceste cuvinte dintr-o frumoasă cântare de care m-am bucurat atât de mult de-a lungul anilor: Continuă să crezi în ce ştii că-i adevărat; Continuă să crezi—ştii că Domnul te va ajuta. Când valurile se ridică-n viaţa ta şi nu ştii ce să faci, Vei fi în siguranţă dacă vei continua să crezi.1

8 * Biruinţa asupra descurajării Când cineva spune ceva ieşit din comun aici în New York City, una din replicile obişnuite ale celorlalţi e „Revino-ţi!" sau „Fii realist!"—cu alte cuvinte, întoarce-te, te rog, pe planeta Pământ unde ne aflăm noi ceilalţi şi gândeşte-te la ce spui. Indiferent unde locuieşti, sunt sigur că şi tu ai auzit acelaşi gen de critică— că cineva e „nerealist". Acea persoană nu e ca noi ceilalţi, oameni inteligenţi care trăim fericiţi cu ambele picioare bine înfipte în lumea reală. Dă-mi voie să-ţi povestesc despre o perioadă când un grup de indivizi foarte deştepţi au dovedit un mare realism, bazat pe dovezi evidente—şi rezultatele au fost dezastruoase. Moise a scos poporul evreu din Egipt ca răspuns la promisiunea lui Dumnezeu că le va da o ţară minunată. După ce au primit Cele Zece Porunci şi alte instrucţiuni de la Dumnezeu, Moise a trimis douăspre zece iscoade să arunce o privire asupra ţării Canaanului. Dumnezeu le spusese deja că El li-1 va da; de fapt El începuse să facă acea promisiune lui Avraam cu câteva sute de ani înainte. Moise i-a trimis pe cei doisprezece doar ca să adune informaţii nu să-şi formeze opinii. Tot ceea ce le-a cerut el a fost: „Vedeţi ţara, vedeţi cum este ea, cum este poporul care o locuieşte, dacă este tare sau slab, dacă este mic sau mare la număr; vedeţi cum este ţara în care locuieşte: dacă este bună sau rea; cum sunt cetăţile în care locuieşte: dacă sunt deschise sau întărite; cum este pământul: dacă este gras sau sterp, dacă sunt sau nu copaci pe el" (Numeri 13:18-20). Sună ca la o oră de geografie de clasa a cincea, unde profesoara le cere elevilor să caute ceva în encicopedie.

Nimeni nu le-a cerut celor doisprezece să tragă concluzii. Nimeni nu le-a cerut să evalueze perspectivele unui succes militar. Dumnezeu le garantase deja acest lucru. Totuşi, când s-au întors de pe teren, zece dintre spioni şi-au depăşit cu mult atribuţiile. Ei au raportat informaţiile cu acurateţe—dar au devenit apoi imediat „realişti" adăugând: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi... ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă... înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste" (v. 31-33). Acest raport era îndreptat împotriva a tot ceea ce Dumnezeu promisese şi astfel realismul lor a afectat destinul unei întregi generaţii de israeliţi. Poporul a intrat în panică şi a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Cine ar fi putut prevedea că aceşti bărbaţi vor cauza o întorsătură istorică? Cine ar fi putut şti că acest raport şi descurajarea la care a dat naştere îl vor provoca pe Dumnezeu până acolo încât să spună: „Ajunge! Nu veţi mai intra de acum încolo deloc în Canaan; veţi petrece alţi treizeci şi opt de ani rătăcind prin pustiul acesta. De fapt, toţi cei prezenţi azi aici nu vor intra niciodată în Ţara Promisă. Veţi îmbătrâni şi veţi muri aici pe aceste nisipuri." Uimitor e faptul că aceşti oameni îl văzuseră deja pe Dumnezeu făcând multe lucruri supranaturale. Ei văzuseră cele zece plăgi neobişnuite ale Egiptului. Ei au păşit în Marea Roşie prin credinţă, crezând că strângerea miraculoasă a apelor va rămâne aşa până vor trece ei. Ei L-au văzut pe Dumnezeu cutremurând un munte cu o forţă ca de tunet. Ei l-au privit pe Moise când cobora cu legea divină scrisă de degetul lui Dumnezeu pe o piatră. Însă acum au ales să dea crezare unui raport omenesc în locul promisiunii lui Dumnezeu. Biblia spune că cei zece spioni prin rezumatul lor „au înnegrit... ţara pe care o iscodiseră" (Numeri 13:32). Versiunea King James e chiar mai dură numind rezumatul lor „un raport drăcesc". Ce era atât de drăcesc la el? Că doar informaţiile erau corecte. Realistic vorbind, israeliţii nu erau pe măsura triburilor feroce ale Canaanului. Însă acest raport al iscoadelor era plin de necredinţă şi a sădit descurajare adâncă printre poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost provocat de lipsa lor de încredere. Şi acum, mii de ani mai târziu, puţin s-a schimbat în poporul lui Dumnezeu: Credem ceea ce sentimentele şi împrejurările ne impun sau credem ceea ce Dumnezeu a promis că va face?

BIRUINŢĂ ASUPRA „MARELUI D"

ACEASTă relatare ne învaţă pe noi câteva lucruri: Nu începerea cursei contează, ci finalizarea ei. Prin faptul că s-au lăsat pradă descurajării, aceşti oameni nu au văzut niciodată împlinirea promisiunii lui Dumnezeu în vieţile lor. în ziua de azi noi ne amăgim cu o teologie care murmură: „Dumnezeu va purta de grijă, în felul Lui. Nu contează ce facem noi; ştii, Domnul este suve ran." Nu e chiar aşa! Adevărul e că fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu. Nu primim lucruri—chiar pe cele pe care Dumnezeu ni le-a promis —decât dacă avem credinţă. Aşa cum Isus a spus celor doi orbi „Facă-vi-se după credinţa voastră" (Matei 9:29). Aceasta înseamnă că viaţa mea sau a voastră nu are din Dumnezeu decât atât cât îi permite credinţa noastră. Promisiunile lui Dumnezeu îşi găsesc locul numai prin credinţă. Dumnezeu caută un popor care îl va crede şi îl va crede pe cuvânt indiferent de ce ar spune împrejurările sau ce ne-ar povesti alţi oameni. Iosua şi Caleb, „minoritatea" iscoadelor, erau doi astfel de oameni care L-au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. „Haidem să ne suim", au spus ei, „şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori" (Numeri 13:30). Ei au văzut aceiaşi duşmani pe care şi ceilalţi i-au văzut. De aceea Dumnezeu le-a făcut acel compliment minunat din Numeri 14:24: „Robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea." Ca rezultat al acestei dorinţe de a fi de partea promisiunii lui Dumnezeu, lui Iosua şi lui Caleb li s-a promis că vor intra în ţară. Ceilalţi zece spioni—împreună cu un milion sau două de oameni—au murit pe parcurs. Presiunile exercitate pe tot parcursul vieţii noastre vor să ne determine să ne aşezăm jos şi să renunţăm. Până şi cea mai spirituală persoană din lume e ispitită să se descurajeze. Îmi amintesc că am văzut un interviu televizat cu Billy Graham şi încântător de onesta lui soţie, Ruth. Gazda, David Frost a spus ceva de genul: „Deci voi doi vă rugaţi împreună şi citiţi Biblia împreună regulat. însă spuneţi-mi adevărul, doamnă Graham: în toţi aceşti ani de vieţuire cu Billy, nu aţi avut nicio dată probleme sau neînţelegeri? Nu v-aţi gândit nicio dată la divorf?" „Nu, niciodată la divorţ", a replicat ea. „La crimă de vreo câteva ori —însă nu la divorţ!" E limpede că existau obstacole care trebuiau depăşite până şi în casa lui Billy Graham. Şi eu şi tu avem partea noastră de dificultăţi, însă cel mai important lucru e ca la sfârşitul vieţii să credem încă în Dumnezeu aşa cum fac evanghelistul şi soţia lui. De fapt, cea mai mare luptă pe pământ nu s-a dat pe bancurile Normandiei sau în Iwo Jima sau în Golful Persic. Ea vuieşte în inima ta şi a mea: lupta de a crede. Cel neprihănit nu trebuie numai să înceapă prin credinţă, ci şi să continue să trăiască la fel (Romani 1:17). Credinţa e la fel de vitală pentru trăirea de zi cu zi cum e şi pentru mântuirea iniţială. Aşa cum a spus Atanasie, un părinte al Bisericii primare: „Nu pot să fac nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi aceasta din moment în moment; căci

există în călătoria noastră pe pământ vreo singură clipă în care să putem spune că suntem în afara ispitei şi feriţi de păcat?"1 Numai harul lui Dumnezeu ne poate ţine şi acel har e activat de credinţă. Caleb a umblat întrega lui viaţă în această atitudine de credinţă. Cartea lui Iosua îl prezintă ca pe un bătrân, la multă vreme după călătoria de spionaj, care ţine un discurs aprins în faţa partenerului său Iosua, la fel de în vârstă, care e acum la conducerea naţiunii: Eram în vârstă de patruzeci de ani când m-a trimis Moise, robul Domnului, din Cades-Bamea, ca să iscodesc ţara, şi i-am adus ştiri aşa cum îmi spunea inima mea curată. Fraţii mei care se suiseră împreună cu mine au tăiat inima poporului, dar eu am urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului meu... Acum iată că Domnul m-a ţinut în viaţă, cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise, când umbla Israel prin pustie; şi acum iată că azi sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere cât aveam atunci, fie pentru luptă, fie pentru ca să merg în fruntea voastră. Dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea; căci ai auzit atunci că acolo sunt Anachimi, şi că sunt cetăţi mari şi întărite. Domnul va fi, poate, cu mine, şi-i voi izgoni, cum a spus Domnul (Iosua 14:7-8,10-12). Caleb nu a ieşit niciodată la pensie! El a continuat să fie activ şi credinţa 1-a ţinut tânăr şi cu inima puternică. La sfârşit, el a vrut să lupte împotriva duşmanilor Domnului, oricât de invincibili păreau ei. El ştia că Dumnezeu putea face orice şi dorea să fie parte a acţiunii lui Dumnezeu atât cât îi stătea în putinţă. Descurajarea părea să nu-i fi secat vreodată vigoarea lui spirituală. Acum vedem importanţa versetului din Evrei care spune: „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie" (Evrei 10:25). Mersul la biserică şi relaţiile creştine ar trebui să ne împiedice să ne descurajăm vreodată —există destule astfel de ocazii în jurul nostru. Chiar atunci când Dumnezeu ne cercetează inimile îtr-un mod foarte direct, ca să ne arate păcatul, noi tot ar trebui să părăsim clădirea încurajaţi, pentru că o dată ce Duhul ne descoperă neascultarea, El va aduce şi spălarea şi întărirea inimilor noastre. El ne va ajuta să-I vedem promisiunile şi dragostea într-o lumină nouă şi clară. Unul dintre numele de bază ale Duhului Sfânt este „Mângâietorul". Unul dintre numele de bază ale diavolului este „Pârâşul". Mângâietorul ne încurajează şi ne zideşte. Pe Acuzator nu-1 interesează decât să ne distrugă. Soţiile care critică şi descurajează pot uneori aduce mai multă daună în casele lor decât orice dependenţă de droguri. Soţii care vorbesc de sus familiilor lor şi merg împotriva promisiunilor lui Dumnezeu păşesc pe un teren

primejdios. Ei calcă pe urmele celor zece iscoade! Ei repetă încă o dată: „Da, dar..." şi „Sună bine, însă nu putem..." Americanii duc un război impresionant împotriva „Marelui C"— cancerul. Oamenii şi guvernul investesc sume uriaşe pentru a lupta împotriva acestei boli oribile care invadează milioane de oameni. Numai dacă am depune şi noi eforturi pe aceeaşi măsură pentru a-1 doborâ pe „Marele D"— descurajarea. Ea nu ucide trupul, ci sufletul. Ravagiile ei înfricoşătoare în rândul poporului lui Dumnezeu sunt mai mari decât ar putea cineva calcula. Am stat adesea în biroul meu încercând să consiliez cupluri care ştiu că au probleme. Ele sunt în totalitate corecte în ce priveşte datele de suprafaţă ale situaţiei lor. Însă sunt atât de negative şi pesimiste că îţi vine să urli. Nu există credinţă sau acea stare de aşteptare a ceea ce Dumnezeu a promis că va face pentru poporul Lui. Încearcă să numeri de câte ori spune Dumnezeu în Biblie „Fiţi tari," sau „Nu te teme," sau „Să nu-ţi fie frică." Lupta nu e niciodată în a cădea în plasa a ceea vedem în jurul nostru ci în a ne ţine tari de promisiunile lui Dumnezeu. Singurul spital care poate trata „Marele D" este spi talul Cuvântului lui Dumnezeu, condus de Duhul Sfânt. Numai acolo pot fi ridicate duhurile noastre.

VORBE NECONTROLATE DUşmanul se foloseşte de oameni obişnuiţi ca să ne desurajeze. Cine a provocat toate necazurile din acea zi din deşert? Nu vreun demon cu furcă. Ci nişte oameni care au vorbit. Oameni care erau parte a comunităţii evreieşti, nu nişte străini păgâni. Oameni cunoscuţi şi respectaţi de toţi. Oameni pe care însuşi Moise i-a ales. Este foarte important ca noi să avem grijă cu cine vorbim. Unele voci nu sunt bune pentru noi. Unii trebuie evitaţi. Acei cu o atitudine negativă şi care nu cred că Dumnezeu va avea vreo influenţă asupra duhului tău. Dumnezeu trebuie să-ţi dea înţelepciune să ştii cum să schimbi subiectul sau chiar să te retragi din întreaga situaţie fără să ofensezi.

EMOŢII SCĂPATE DE SUB CONTROL Descurajarea stă la baza altor reacţii. Numeri 14:1 spune: „Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea." Tabăra s-

a lansat într-o masivă plângere de milă. Lacrimile în faţa lui Dumnezeu sunt de obicei foarte preţuite pe paginile Scripturii, dar acesta a fost un plâns produs de necredinţă şi frică. I-am auzit pe unii punând sentiment în rugăciunea lor, dar lipsa de credinţă îi făcea să apară mai mult ca Israeliţii din acea zi în corturile lor* Ei nu îşi vărsau inimile înaintea lui Dumnezeu prin credinţă, ci îşi ventilau teama şi frustrarea. Lacrimile Israeliţilor au dus curând la blasfemie. L-au acuzat pe Dumnezeu că i-a scos din Egipt numai pentru a-i omorâ (v.3). Gândeşte-te ce blasfemie, e aceasta-—şi ea a pornit de la o simplă îndoială că Domnul va face ceea ce a promis. Acum au ajuns până la a spune lucruri îngrozitoare despre Dumnezeul lui Israel. Apoi ei s-au vorbit cum să scape de Moise (v. 4). Descurajarea a dus de la sentimentalism şi blasfemie la rebeliune. Lucrurile se destrămau. „E vina conducătorului," spuneau ei. Câte biserici nu s-au prăbuşit pentru că oamenii nu s-au mai concentrat asupra puterii lui Dumnezeu şi cât ai pocni din degete au şi dorit să scape de pastor? Să încetăm să mai dăm vina pe pastorul pe care l-am avut cândva, pe copilăria noastră, pe împrejurări sau pe orice altceva pentru necredinţa noastră. Nu există nici o scuză pentru ca noi să nu credem în Domnul. Hristos încă ne provoacă, aşa cum a făcut şi cu Petru în acea noapte pe lac. Deşi Petru păşea pe apă „când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat; 'Doamne, scapă-mă!' îndată, Isus a întins mâna, 1-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?'" (Matei 14:30-31).

CREDINŢĂ PE TERMEN LUNG Acum vedem de ce Biblia pune accent de atâtea ori pe valoarea extrordinară a răbdării. Această virtute nu e menţionată prea des în zilele noastre. Noi înclinăm mai mult spre spectacular—predici extraordinare şi daruri spirituale dinamice. Dar avem nevoie să ne rugăm mai mult pentru acea credinţă persistentă care se ţine strâns de Dumnezeu, care îndură toate situaţiile variate ale vieţii, oricât de dificile ar fi ele. Vincent şi Daphne Rodriguez sunt genul de oameni fermi, sare a pământului pe care fiecare pastor şi-i doreşte în biserică. Locuiesc în Queens; el a fost un poştaş de încredere toată viaţa lui în timp ce ea e o casnică devotată pentru cei trei copii ai lor. Intr-o vară, în timp ce lucra ca voluntar într-o tabără de copii de la Catskill Mountains, inima lui Vincent a fost atinsă de băieţii şi fetele care nu aveau tată. El şi Daphne au discutat despre nevoia evidentă a copiilor de

dragoste şi îngrijire. După un timp, familia Rodriguez, pe atunci la începutul vârstei de patruzeci de ani, s-au înscris în Armata Salvării pentru a lua copii în plasament. Abia şi-au terminat cursurile de pregătire când a sunat telefonul la nouă dimineaţa, cu câteva zile înainte de Crăciunul lui 1988. O sărmană fetiţă din Spitalul Beth-Israel—născută prematur cu mai bine de o lună şi dependentă prin mamă de cocaină crack, heroină şi morfină—avea nevoie de o casă. Luase în final în greutate până la două kilograme şi jumătate şi putea acum fi dată în plasament. Mama ei era o tânără dependentă de droguri care era total nepotrivită pentru a-i purta de grijă, trăind majoritatea timpului pe străzi ca prostituată. Nu ar vrea Vincent şi Daphne să ia copilul? „Nu ştiam nimic de dependenţa la sugari," spune Daphne, care, ca şi soţul ei este o persoană liniştită. „Presupuneam că vom primi probabil un copil sănătos care provenea doar dintr-un mediu sărac economic. Am spus da fără să ştim în ce am intrat." A doua zi, pe la zece seara, doi asistenţi sociali stăteau în faţa uşii lor cu ghemotocul în scutece. Următoarele douăzeci şi patru de ore familia Rodriguez mai că nu a făcut altceva decât să se învârtă în jurul fetiţei şi să o admire! Când plângea, adică adesea, o treceau din braţele unuia într-altele. „Ne părea atât de rău pentru ea," spune Vincent. „Ea a a fost cadoul nostru surpriză de Crăciun şi eram atât de fericiţi că Dumnezeu ne-a scos-o în cale." Insă fetiţa nu arăta întocmai ca un copil normal, pentrucă stresul provocat de lipsa de droguri părea să sape adânc pe faţa ei micuţă. La biserică, ea a fost dedicată Domnului într-o duminică după-amiaza, când avea două luni şi cântărea trei kilograme. Am plâns când am adus-o înaintea Domnului şi biserica a adoptat-o ca pe una de-a lor. În familia Rodriguez, viaţa se adapta realităţii de a purta de grijă unui nou născut cu foarte mari probleme. Se schimonosea, se zvârcolea şi plângea constant de durerea provocată de lipsa drogurilor. Daphne se pregătise desigur pentru mesele de la miezul nopţii, dar nu se aşteptase să fie în picioare din două în două ore pregătind mai mult lapte ca să calmeze sistemul nervos istovit al fetiţei. Se plimba încoace şi-ncolo, ţinând copilul strâns la pieptul ei ca să-i dea un sentiment de siguranţă. Cu trecerea săptămânilor încercarea a devenit mai mare decât se aşteptase Daphne. Cu toate acestea, ei simţeau că Dumnezeu i-a călăuzit în luarea acestui copil. „Continuam să-mi spun că Dumnezeu îşi avea mâna asupra ei, pentru că o lăsase să trăiască, chiar dacă avusese numai un kilogram şi două sute de grame la naştere," spune Daphne. „Nici măcar nu primise un nume. Am ales noi unul; la sugestia fiicei noastre, adolescente, am ales un nume biblic minunat, Hannah" (Ana—n. tr.). Daphne socotea că dacă îşi pune copiii de acum mari să aibă grijă de fetiţă în fiecare după-amiază când se întorceau de la şcoală, ea va putea să doarmă cel puţin câteva minute pentru a se pregăti pentru noaptea care îi stătea

înainte. Altfel, o oră de somn pe noapte era tot ce putea spera. Până şi somnul lui Vincent a fost deranjat. „Mergeam înainte chiar şi în momentele când eram moartă de oboseală sau nu mă simţeam bine," îşi aminteşte Daphne. „în timpul zilei, am încercat să o liniştesc cu muzică creştină. O anumită înregistrare—Te preamăresc, de Phil Driscoll—părea să-i calmeze tremurul. Puneam melodia în fiecare zi şi plânsul înceta." Când îi vedeam în biserică şi îi întrebam cum merge, Daphne strângea oarecum din umeri şi spunea: „E foarte greu, pastore! Se pare că are nevoie de mine toată noaptea; nu pot să dorm deloc." Mă preocupa situaţia lor şi nu o dată am cerut bisericii să continue să aducă familia Rodriguez la tronul de har al lui Dumnezeu. În timp, sănătatea fetiţei s-a îmbunătăţit. A luat în greutate. La sfârşitul primului an începuse să doarmă nopţile. Târâtul şi mersul au venit mai târziu la ea, dar era de aşteptat. La fel era şi hiperactivitatea. Cu o dietă fermă de dragoste şi rugăciune, Hannah s-a dezvoltat. Totuşi, Daphe era îngrijorată ori de câte ori se gândea la anii de şcoală. Va fi acest copil capabil să stea liniştit şi să înveţe? Hannah a fost testată pentru tulburări în capacitatea de concentrare şi ca urmare, integrată într-un program special de educaţie de la vârsta de trei ani şi jumătate până la cinci ani. Programul avea avantajul secundar de a-i oferi mamei obosite o schimbare de la veghea zilnică. Când Hannah a împlinit cinci ani, Vincent şi Daphne au adoptat-o oficial. Abia se uscase cerneala de pe hotărârea de adopţie, care îi făcea permanet responsabili pentru Hannah, când a erupt o altă problemă cu totul nouă. Hannah a luat o răceală de care, aparent nu mai reuşea să scape; faţa i-a devenit foarte uscată şi pătată. Starea aceasta a continuat până când într-un final Daphne a dus-o la doctor şi a cerut o examinare completă. Două zile mai târziu a sunat o asistentă: „Trebuie să veniţi pentru o nouă consultaţie." „De ce?" a întrebat Daphne. „S-a întâmplat ceva?" „Apare aici ceva în neregulă. Enzimele din ficatul ei sunt prea ridicate. Trebuie să refacem testele." Adevărul a ieşit curând la iveală. Micuţa care depăşise deja dependenţa de droguri tari preluată de la mama care a născut-o, era infestată şi cu hepatita C—o boală gravă care stoarce energia, face uneori ochii şi pielea galbeni, iar în timp distruge ficatul. „O, Dumnezeule-—cum se poate una ca asta?" a plâns Daphne. „După toate prin câte am trecut cu Hannah— de ce nu s-a descoperit această boală la naştere?" Atât de multe întrebări, atât de puţine răspunsuri. Descurajarea a cuprins această familie încercată. Când mi-au spus veştile, mi-am dat seama că pentru biserica noastră începea o nouă bătălie de credinţă pentru Hannah.

Am înrolat eforturile Grupului de Rugăciune de la Brooklyn Tabernacle (grup, care mijloceşte fără întrerupere, şapte zile pe săptămână), pe membrii corului şi pe oricine avea posibilitatea. Am căzut cu toţii de acord că Dumnezeu a creat acest copil şi că a fost cu el prin toate terorile provocate de lipsa de droguri şi că acum stăteam uniţi prin credinţă împotriva acestei ultime ameninţări. „Dumnezeu are în plan să o folosească pentru ceva măreţ," spuneam noi. După un timp, cu ajutorul Armatei Salvării, soţii Rodriguez au obţinut ajutorul unui bun specialist de la Spitalul de Copii Schneider, parte a complexului medical evreiesc din Long Island, care a preluat cazul lui Hannah. El i-a administrat un tratament riguros care să o ajute în lupta împotriva bolii. Până şi Vincent şi-a luat inima în dinţi şi a început să-i facă injecţii fiicei lui, injecţii care trebuiau administrate de trei ori pe săptămână timp de optsprezece luni. Condiţia fetiţei s-a stabilizat. În primii ani de şcoală, Hannah s-a luptat să ţină pasul. Daphne devenise o faţă familiară pe holurile şcolii, colaborând cu învăţătorii pentru a găsi soluţii pentru micuţa ei. Realizările ei s-au îmbunătăţit treptat. Ei nu s-au dat niciodată bătuţi, indiferent câte obstacole noi ar fi apărut. Refuzau, pur şi simplu să înceteze de a mai lupta pentru Hannah. Astăzi hepatita C la Hannah,e în fază de regres, iar tratamentul a încetat. Ea e o frumuseţe de fată, cu faţa rotundă şi un zâmbet timid. „Nădăjduim în Domnul că El o va vindeca pe deplin," spune Vincent. „Ce mărturie va putea ea depune în anii care vin! 'Intr-o zi îi spun fiicei mele, vei sta pe cea mai înaltă clădire din oraş şi le vei spune tuturor povestea ta!' întotdeauna zâmbeşte când îi spun aşa şi zâmbesc şi eu. Miracolul e gata să se producă."

RĂMÂI PE PISTĂ Apostolul Pavel ştia că acest gen de rezistenţă spirituală era vitală pentru copiii lui spirituali. El le-a spus că nu va înceta niciodată să se roage pentru ca ei să fie „întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie" (Coloseni 1:11). El îi aducea cu gingăşie înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune, ca ei să poată fi în stare să continue să meargă înainte în ciuda atacurilor asupra credinţei lor. Multe din darurile şi talentele senzaţionale nu au mare însemnătate pe termen lung. Cu cât înaintez mai în vârstă, cu atât mai mult preţuiesc pe cei care continuă să umble cu Dumnezeu. Ei nu sunt când sus când jos, când la stânga când la dreapta; ci întotdeauna pe aceeaşi linie a pistei, lăudându-L pe Dumnezeu şi crezând în Cuvântul Său.

Aşa cum trupurile noastre au nevoie de vigoare pentru a funcţiona, tot aşa şi duhurile noastre au nevoie de răbdare. Când credinţa slăbeşte datorită descurajării, înseamnă că nu ne mai bazăm pe promisiunile Lui. Ne luptăm să spunem nu ispitei. E uşor să te predai diavolului. „Marele D" ameninţă să stingă vieţile noastre spirituale. Cu Dumnezeu, însă, putem avea tăria de a face faţă descurajării. El ne poate da duhul care i-a însufleţit pe Caleb şi Iosua, acela de a triumfa în ciuda greutăţilor care ne stau înainte. Observaţi că Pavel se roagă pentru răbdare. Pe aceasta el nu o poate transmite prin învăţătura scrisă sau orală credincioşilor din Colose. Această putere minunată trebuie să vină direct de la Dumnezeu, de la tronul Lui de har. Şi va continua să vină în măsura în care noi vom continua să o cerem şi să ne încredem în Dumnezeul nostru.

9 * Un har mai mare De multe ori, la sfârşitul programului, întâlnesc oameni care vin în faţă şi care sunt atât de ruşinaţi încât, adesea nici nu mă privesc în ochi. Umerii le sunt lăsaţi în jos; privirea lor e aţintită în covor. Nu simt că ar exista în ei credinţa care să-i ceară lui Hristos îndurare. Lauda şi închinarea par imposibile. Trăiesc sub povara grea a propriului lor eşec, fără speranţa că viaţa lor mai poate fi refăcută. Ei se simt acum prea nevrednici ca să mai aştepte vreo binecuvântare de la un Dumnezeu sfânt şi drept. Şi nu mă refer aici doar la cazurile stereotip ale marilor oraşe, drogurile, prostituţia sau altceva. Aceştia sunt oameni obişnuiţi care s-au lăsat pradă unui păcat care îi înlănţuieşte atât de des încât acum sunt convinşi că nu se vor mai ridica niciodată deasupra lui. Adesea biserica îşi continuă închinarea cu cântări de genul: „Harul, harul, harul e darul nemeritat"—observ că persoana din faţa mea nu cântă, pentru că nu e sigură dacă această cântare poate fi adevărată şi pentru el sau ea. Uneori, le ridic uşor bărbia sau poate mâinile într-o deschidere spre Dumnezeu. Cât îmi place să le amintesc acestor oameni de cineva din Biblie, a cărui viaţă e adesea uitată. Poate că tu nu îl consideri un eşec, pentru că numele lui apare într-un anturaj foarte bun, primul loc e pe prima pagină a Noului Testament unde primele versete spun:

Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui Da vid, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov, Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui; Iuda a născut pe Fares şi Zara, din Tamar (Matei 1:1-3). Cât de frumos şi ordonat. Acest pasaj stabileşte o linie clară de la Avraam, tatăl evreilor până la Isus, pentru ca toţi cei din primul secol să ştie că acest Mesia era evreu din tată-n fiu. La un moment dat, acea linie trece direct prin Iuda şi familia lui. Apoi pe una din ultimele pagini ale Noului Testament, apostolul Ioan scrie: Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?" Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei-" (Apocalipsa 5:1-5). Ce minunat că s-a găsit cineva din tribul lui Iuda care să îndeplinească cerinţa de a deschide tainele lui Dumnezeu, după ce mulţi alţii au fost descalificaţi. Acel cineva a fost, desigur, Isus Hristos. Acest Iuda trebuie să fi fost un om evlavios, nu-i aşa? Dintre toţi cei doisprezece fii ai lui Iacov, numai el este menţionat în genealogia lui Hristos. Ceilalţi unsprezece au fost trecuţi cu vederea de Dumnezeu. La apogeul istoriei, în cer, vlăstarul lui Iuda este proclamat Cel vrednic, după ce toţi ceilalţi au picat testul. într-o zi, când vom ajunge în cer, vom continua, fără îndoială, să auzim adesea numele lui Iuda. Dar ce cunoşti tu, de fapt, despre acest bărbat numit Iuda?

O POVESTE SORDIDĂ j Iuda are parte de un întreg capitol al Bibliei— Geneza 38—şi este cel mai bun loc de a ne familiariza cu el. Asta numai dacă te ţine stomacul. (S-ar putea să nu vrei să citeşti cu voce tare acest capitol copiilor tăi la timpul de părtăşie cu familia.)

Relatarea începe cu înstrăinarea lui Iuda de restul familiei şi căsătoria lui cu o femeie cananită (v. 1-2). Prima lui greşeală. Unchiul său, Esau, trecuse deja pe acelşi drum, complicându-şi viaţa prin căsătoria cu o femeie din afara celor care îi slujeau singurului Dumnezeu adevărat (vezi Geneza 26:3435). Prin urmare, bunicii lui Iuda au făcut un mare efort ca să se asigure că celălalt fiu al lor, Iacob, nu va face aceeaşi greşeală. I-au spus în termeni fără echivoc să evite femeile Cananite (Geneza 28:1) şi l-au trimis într-o lungă călătorie ca să îşi găsească femeia potrivită. Însă Iuda nu a ţinut deloc seama de sfatul lor. El s-a căsătorit cu „fata unui Cananit numit şua" (Geneza 38:2). Aparent, copiii care li s-au născut au primit mesaje mixte despre adevăratul Dumnezeu în relaţie cu idolii Canaanului. Rezultatele proaste s-au arătat imediat la primul fiu, care s-a dovedit a fi atât de nelegiuit, încât Domnul 1-a omorât în tinereţe (v. 7). Acesta a lăsat în urmă o văduvă tânără, numită Tamar. Iuda i-a cerut celui de-al doilea fiu al lui să se căsătorească cu ea, aşa cum se obişnuia în acele zile. însă fiul, plin de egoism a refuzat. Din această cauză, Dumnezeu 1-a distrus şi pe el. Iuda amâna acum să-şi dea şi cel de-al treilea fiu, Şela, lui Tamar. Anii au trecut şi Tamar continua să aştepte. Era acum trecută de prima tinereţe şi singură. Într-o zi ea a auzit despre călătoria pe care socrul ei Iuda urma să o facă. Era perioada când se tundeau oile, adică vremea plăţii pentru cei din afacerea cu oi. Banii curgeau, iar oamenii se distrau. Pentru Tamar, aceasta părea ocazia perfectă de a-şi duce la îndeplinire teribilul plan. Şi-a acoperit faţa cu un fel de şal şi s-a aşezat pe marginea drumului ca o prostituată. Biblia scrie că Iuda „s-a abătut la ea din drum şi a zis: 'Lasă-mă să mă culc cu tine!' Căci n-a cunoscut-o că era noru-sa" (v. 16). Iuda i-a plătit pentru serviciile ei, iar Tamar a rămas însărcinată cu doi gemeni. Iuda s-a dus acasă fără să bănuiască nimic. Când s-a dus vestea că Tamar va avea un copil, Iuda s-a umplut de o mânie sfântă. Cum îndrăznea nora lui să aducă o astfel de ruşine familiei! „Scoateţi-o afară ca să fie arsă!" a strigat el cu furie. In timp ce era târâtă în piaţa publică, Tamar a identificat cu calm pe partenerul ei sexual ţinând în sus lucrurile personale pe care Iuda i le lăsase ca zălog pentru serviciile ei. Iuda a fost umilit în faţa tuturor şi a trebuit să recunoscă: „Ea este mai puţin vinovată, decât mine" (v. 26).

DESCALIFICAT Îţi vine să îţi acoperi ochii în faţa acestui gen de urâciune, nu-i aşa? Seamănă cu un articol din National Enquirer. Dacă noi am avea în familiile noastre un

strămoş care să fi făcut ceva asemănător, nici nu l-am aminti în discuţiile noastre. Nu i-am include, probabil, fotografia în albumul de familie. Nu i-am pomeni numele în faţa copiilor noştri sperând că nici ei nu vor întreba vreodată. E mai bine să nu-i menţionăm pe cei care îşi nenorocesc vieţile lor şi pe ale altora. Cu ce scop a pus Dumnezeu acesta relatare sordidă în Biblie? Nu pare potrivită pentru a fi tipărită. Sau, dacă tot a trebuit Dumnezeu să o includă de ce nu ne-a spus: „Lecţia severă din toate acestea este că descendenţa Sfântului Meu Fiu va fi Avraam—Isaac—Iacob— Beniamin," sau unul din ceilalţi fii? Căci nu s-a descalificat Iuda pe sine însuşi în totalitate? Dacă am fi lăsaţi de capul nostru, oricare dintre noi poate să se autodistrugă într-o oră, aşa cum a făcut Iuda. „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar" (Romani 3:10). „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui" (Isaia 53:6). „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească" (Romani 7:18). Aşa că nu mai există loc pentru chicoteli provocate de neprihănirea noastră afişată atunci când citim istoria lui Iuda. Dumnezeu ne-a lăsat dovezi clare despre situaţia noastră morală în faţa Lui. Din nefericire, însă, noi ne pricepem foarte bine să îi condamnăm pe alţii pentru aceleaşi lucruri pe care le facem şi noi. „Cutare sau cutare din biserică e egoist... cutare e rasist... cutare e ipocrit." Dar nu ştiu cum se face că oglinda nu ne arată şi pe noi. Şi noi putem fi plini de o neprihănire proprie şi pompoşi ca Iuda când i s-a spus că nora lui e însărcinată. Nu numai că suntem slabi, dar pe deasupra mai şi judecăm pe alţii. Nu ar fi mai bine să nu ne mai oferim opiniile despre ceilalţi şi să avem o grijă mai mare de propriile noastre inimi? Care dintre noi ar mai părea atât de minunat dacă fiecare moment al trecutului nostru ar fi proiectat pe un ecran mare în biserică? Marea mea îngrijorare astăzi este că am pierdut din vedere motivul pentru care Dumnezeu a inclus povestea urâta a lui Iuda în Biblie. Ne îndepărtăm de mesajul harului măreţ al lui Dumnezeu din Noul Testament, care schimbă şi răscumpără oameni; în schimb facem consideraţiuni de ordin moral şi afişăm un dispreţ sfânt faţă de vieţile oribile pe care ceilalţi le trăiesc în jurul nostru. în loc să îl înălţăm pe Isus, care a venit ca doctor spiritual pentru cei bolnavi şi respingători, noi ne ocupăm timpul repetând toate poruncile lui Dumnezeu, ca şi cum acestea ar schimba măcar un suflet. Noi dăm oamenilor numai legea atunci când ei însetează după dragostea şi harul lui Dumnezeu. Am uitat că Dumnezeu e specialist în cazuri de genul lui Iuda. Ar trebui să ne întoarcem la propovăduirea cu îndrăzneală a ceea ce Pavel a scris corintenilor—fără să ne oprim la mijlocul paragrafului, ci continuând până spre finalul glorios:

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu, şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru (ICorinteni 6:9-11). Biserica primară a avut destui „Iuda", „dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult" (Romani 5:20.

HARUL DINCOLO DE RAŢIUNE SPECIALITATEA DIAVOLULUI e să împresoare oamenii şi să le şoptească: „Ai căzut! Chiar că ai încurcat-o! Dacă ar şti ceilalţi... Nu eşti ceea ce pari a fi! Crezi că vei scăpa aşa uşor?" Iar victimele lui abia dacă îşi mai doresc să trăiască. Se simt nevrednici de a merge la biserică. Evită să citească Biblia. Nu mai văd nici o speranţă de schimbare. Satan vrea să acundă faptul că îndurarea lui Dumnezeu este pentru toţi cei care au căzut. Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile lui Dumnezeu faţă de căile noastre (Isaia 55:9). El îşi găseşte plăcerea în îndurare. „Mila biruieşte judecata," scrie Iacov (2:13). Dumnezeu e specialist în a ierta şi a îndepărta păcatele oamenilor de la faţa Lui. El se delectează în a lua rataţi de genul lui Iuda şi a-i ţese în obârşia propriului Său Fiu, Isus Hristos. Ceea ce e şi mai remercabil este că genealogia lui Isus din Matei 1:3 continuă cu Iuda şi apoi nu trece pe la fiul său legitim, Şela—ci pe la Pereţ, fiul Tamarei, copil din incest, Incredibil! E ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: „Vreau ca poporul Meu să ştie pentru totdeauna că Eu nu doar iert pe cei căzuţi, ci îi şi iau la Mine, îi ating şi îi vindec—şi îi pun pe linia care duce la Hristos." Răul pe care Satan se gândeşte să îl facă, Dumnezeu îl poate schimba şi transforma în bine (Geneza 50:20). Până în ziua de azi lui Dumnezeu îi place să audă numele lui Iuda răsunând pe coridoarele cerului. El ia păcătoşi ca tine şi ca mine şi ne schimbă. El ia noroi şi mizerii şi le transformă în sfinţenie. El ia lucrurile strâmbe şi le face drepte. El ia nodurile vieţilor noastre şi le ţese în ceva nou, încât noi să izbucnim în Aleluia. Noi îl iubim pe Dumnezeu nu pentru că suntem buni, ci pentru că El este atât de bun şi îndurările Lui ţin până la capăt. Leul din tribul lui Iuda înseamnă eliberare nu condamnare. El ia greşelile şi rătăcirile nostre şi le răscumpără pentru slava Sa. Mai mare decât gloria Lui de Creator şi Susţinător al Universului e gloria harului Său faţă de

rataţi ca mine şi ca tine. Nici un dosar nu e prea pătat, nici un caz atât de lipsit de speranţă încât El să nu se poată apleca şi aduce mântuire acelei persoane. Un remarcabil cântăreţ contemporan de muzică gospel din America este un trofeu al acestui gen de îndurare divină. Când ascultătorii aud vocea ridicată de tenor a lui Calvin Hunt, cu greu îşi pot imagina că odată el practic şia distrus trupul cu cocaină crack şi a devastat viaţa soţiei lui şi a celor doi copii ai ei. Povestea lui e mai mult decât o poveste despre autodistrugere prin droguri; e o poveste despre durerea provocată unei mame singure pe care el a ajutat-o să treacă de efectele primei ei căsătorii abuzive şi copiilor ei nevinovaţi. Calvin a întâlnit-o pe supla şi atractiva Miriam şi pe cei doi copii preşcolari ai ei când avea doar douăzeci de ani. Miriam locuia într-un apartament cu două etaje mai jos decât mama lui; ea şi Calvin s-au împrietenit imediat. Micuţa Moniq|ue şi Freddy îl plăceau pe tânărul şi atrăgătorul constructor de drumuri, cu casca lui tare, care îi făcea să râdă. Calvin mai era şi un muzician ambulant, care cânta la chitară şi cu vocea prin cluburile de noapte. Divorţul lui Miriam nu era încă finalizat, iar Calvin trebuia să o mângâie nu o dată după ce fusese bătută de către soţul ei înstrăinat. Odată, când bărbatul a lovit-o atât de tare încât ea a leşinat, Calvin a dus-o la Urgenţă. Relaţia lor a înflorit în ultimul an şi chiar a supravieţuit unui an de armată care 1-a ţinut pe Calvin departe de New York City. „Când m-am întors acasă, cel mai uşor lucru pentru mine a fost să mă mut cu ea," recunoaşte Calvin. „Am revenit la construcţiile de drumuri şi aveam îndeajunşi bani să chefuim la sfârşit de săptămână. Cu timpul cuplul a adăugat şi obiceiul de a inhala cocaină la cel de a bea mult în goana lor şi a prietenilor lor după senzaţii tari. Apoi la combinaţie au adăugat şi marihuana, presărând din când în când peste acest cocktail şi cocaina înainte de a rula foiţa de ţigară, pentru a experimenta ambele droguri în acelaşi timp. Concubinajul a continuat fără multe schimbări pană când, cinci ani mai târziu, Miriam i-a spus lui Calvin că ar trebui să se căsătorească. Ceea ce au şi făcut în 1984.

CEVA NOU Într-o noapte, cavalerul de onoare de la nunta lor i-a invitat la o petrecere la el acasă, unde se prefigura ceva nou: încălzirea şi inhalarea de cocaină printr-o sticlă. Calvin era nedumerit; i-a cerut prietenului să-i dea şi lui o porţie. însă noul drog nu părea să aibă prea mult efect, se gândea Calvin. Miriam l-a încercat şi ea, cu rezultate minime. Sau cel puţin aşa credeau ei. Abia după ce au părăsit apartamentul prietenului lor, la 7:30 a doua zi dimineaţa, după ce stătuseră treji toată noaptea

şi cheltuiseră 720 de dolari, întregul cec pe o săptămână al lui Calvin, şi-au dat seama că au descoperit ceva deosebit de atractiv—şi mortal. Intraseră de acum în lumea cocainei crack. „Îmi amintesc că ne-am întors acasă şi că m-am simţit îngrozitor tot sfârşitul de săptămână," spune Calvin. „Până luni, când m-am dus la lucru, miam tot repetat că trebuie să fiu mai responsabil. Aveam o familie de întreţinut, trebuia să-mi recapăt controlul." „Vă vine să credeţi că următoarea vineri când mi-am primit banii, am sunat-o pe Miriam şi i-am spus să-i pună pe copii la culcare mai devreme pentru că voi aduce „chestia aia" acasă? Am apărut cu toate accesoriile, gata de acţiune. Am purificat cocaina deasupra aragazului, aşa cum l-am văzut pe prietenul meu făcând cu o săptămână în urmă şi am stat din nou treji toată noaptea. Până la răsăritul soarelui, duminică dimineaţa, cheltuisem deja un alt cec pe o săptămână." Acest obicei a ţinut opt luni. între timp, facturile au rămas neplătite, copiii nu aveau haine călduroase de iarnă şi plata chiriei rămăsese în urmă. Fraţii lui Miriam, care erau creştini, au sfătuit-o să înceteze să se mai autodistrugă, dar nici ea, nici Calvin nu i-au ascultat. Obsesia lui Calvin pentru droguri a devenit şi mai puternică şi nu doar la sfârşit de săptămână. Dacă avea ceva bani în buzunar, se duceau pe crack. Dacă nu avea bani, îi producea furând cauciucurile sau bateria de la vreo maşină parcată şi vânzându-le. În unele nopţi nici nu se mai întorcea acasă. Bineînţeles că randamentul la serviciu a avut de suferit. Într-o zi şeful lui 1-a luat deoparte pentru o discuţie. În ochii omului erau lacrimi când i-a spus pe un ton scăzut: „Eşti unul dintre angajaţii mei cei mai valoroşi. Nu ştiu ce se întâmplă şi nici nu vreau să ştiu —dar rezolvă-ţi orice ar fi pentru că eşti pe punctul de a-ţi pierde slujba." Adevărul era că acum Calvin avea un nou superşef în viaţa lui: crack-ul. „Am început să pierd din greutate," spune Calvin. „Eram plecat câte trei, patru sau chiar cinci zile la rând—petrecându-mi viaţa în ceaţa provocată de crack. Da, aveam o casă, o soţie şi doi copii—dar când mă drogăm, casa era ultimul loc unde-mi doream să fiu. i •; „Oamenii cu care mă drogăm erau de fapt o gaşcă destul de înspăimântătoare—violeţi şi fără inimă. Dar atâta timp cât eram sub influenţa drogurilor nici măcar nu băgăm de seamă."

TRĂDATĂ Miriam a devenit din ce în ce mai îngrijorată. Ce se întâmpla cu omul pe care îl iubea ea, cu cavalerul ei de odinioară, în armură strălucitoare? Nu trecuse ea prin destul haos cu primul ei soţ—şi acum aceasta? într-o noapte s-a uitat cât de

nevinovat dormeau copiii ei în timp ce Calvin şi prietenii lui se drogau în bucătărie. Principiile morale învăţate cândva, demult păreau să-şi ridice capul la suprafaţă pentru a-i atrage atenţia asupra direcţiei pe care o luase întreaga situaţie. Imediat i-a dat afară pe toţi, afară, inclusiv pe Calvin. Miriam a început să vadă că era trădată brutal, pentru a doua oară în viaţa ei de un bărbat. Primul o lovise fizic; al doilea o rănea chiar şi mai dureros pe ea şi pe copiii ei prin dependenţa lui. Ca şi Iuda din trecut, el provoca un dezastru imens familiei prin goana fără frâu după senzaţii tari. „L-am implorat să înceteze," spune Miriam. „I-am spus: 'Calvin, chestia asta ne va ucide! Ne va distruge căsnicia.' Cearta a ajuns atât de violentă, încât uneori trebuia să-1 dau afară sub escortă. Fiul meu începuse să studieze modalităţi noi de a adăuga mai multe încuietori la uşa apartamentului, aşa încât Calvin să nu mai poată intra." În aceeaşi perioadă în care Calvin îşi părăsea familia, Miriam şi-a pus credinţa în Hristos. Viaţa ei spirituală s-a aprofundat, iar viaţa de rugăciune a sporit. A găsit o biserică şi în mod deschis le cerea celorlalţi să se roage ca soţul ei să fie adus înapoi din prăpastie. Ea refuza să ia în considerare alte variante: separarea, divorţul sau moartea timpurie. Credea pur şi simplu că Dumnezeu îi va salva într-un fel sau altul familia. A început chiar să-i spună lui Calvin: „Dumnezeu te va elibera—o ştiu!" Bineînţeles că aceasta îl făcea furios. Se enerva şi pe muzica Corului Brooklyn Tabernacle pe care ea a început să o asculte. Ei îi plăcea şi răspundea în închinare, uneori chiar plângea de bucurie când îl lăuda pe Domnul. „Dacă chestia asta te face să plângi," i-o trântea Calvin, „de ce nu închizi?" Câteodată îi arunca pe fereastră caseta, dar soţia lui o înlocuia rapid. Într-o zi, micuţa Monique a găsit un fluturaş care anunţa difuzarea filmului A Cry for Freedom (Un strigăt după libertate) pentru vineri seara, în aula unui liceu, sponsorizată de Christ Tabernacle din Queens. Fetiţa de 12 ani a insistat ca tatăl să meargă cu ei să-1 vadă. El a refuzat-o fără ezitare. Atunci, ceva s-a răsculat în sufletul fetei. „Tati," a spus ea, „îţi aminteşti toate acele lucruri frumoase pe care obişnuiam să le facem împreună? Acum nu le mai facem. Ştii ce—tu te gândeşti numai la tine şi la drogul acela, sau ce-o fi el! Problema ta e că eşti dependent şi nu vrei să recunoşti!" Calvin a răbufnit: „Tu să-ţi ţii gura! Continuă să vorbeşti aşa şi să vezi ce mamă de bătaie îţi dau!" „Dă-i drumul, tati!" i-a întors-o curajoasa fetiţă, „Poţi să mă baţi şi să mă calci în picioare, dacă vrei—dar când vei termina, tot dependent vei fi de chestia aia." Acestea fiind zise, ea a fugit din bucătărie. Calvin a luat fluturaşul de pe masă. S-a uitat la caricatura care reprezenta un bărbat în interiorul unei sticle de genul celei, folosite pentru fumatul crack-ului, cu mâinile presate pe sticlă şi cu o expresie de disperare pe faţă. Inima lui Calvin s-a înmuiat atât cât să accepte, fără prea mult entuziasm, să vadă filmul.

În ultima secundă, Calvin a încercat să dea înapoi, însă fără succes. Scenariul filmului s-a dovedit a fi şocant de asemănător cu viaţa familiei Hunt: un soţ dependent de crack şi soţia lui, fostă dependentă, rugându-se acum pentru eliberarea lui; Când la sfârşit pastorul a făcut o invitaţie, Calvin a fost primul care a îngenunchiat la altar. „Nu I-am cerut propriu-zis lui Isus să vină în inima mea," spune el, „mă simţeam atât de vinovat încât trebuia cel puţin să mă rog şi să admit durerea pe care am provocat-o tuturor. Am început să plâng. Miriam şi copiii mi s-au alăturat şi am plâns împreună." Următoarea duminică, familia s-a dus la biserică şi, în timp ce Miriam şi copiii erau copleşiţi de bucurie, Calvin nu era încă pregătit să II ia pe Domnul în serios. Dumnezeu nu poate face nimic pentru mine, îşi spunea el. Ce caut eu aici? La sfârşitul celei de-a doua săptămâni îşi reluase deja vechile obiceiuri.

ÎNFRÂNGEREA Biserica a început acum să se roage mai intens pentru mântuirea lui Calvin Hunt. El a învăţat să îşi programeze vizitele în apartament în timpul orelor când ştia că toţi erau la biserică. Se furişa înăuntru, îşi lua un nou set de haine curate şi apoi pleca repede. „Ştiam că a stat şi în închisoare," spune Miriam. „Pentru că şi eu am fost dependentă în trecut-—consumam heroină chiar înainte să-1 fi întâlnit pe Calvin— cunoşteam puterea incredibilă a acestui gen de substanţă. De aceea mă rugam atât de fierbinte, strigând către Dumnezeu să îl elibereze şi i-am strâns pe toţi prietenii mei să se roage împreună cu mine. Fiecare rugăciune cu copiii la masă, fiecare rugăciune dinainte de culcare avea inclusă: 'O, Dumnezeule, Te rugăm să îl eliberezi pe tati!"' Au mai trecut trei ani. în loc să se îndrepte, Calvin a ajuns mai rău. La un moment dat chiar, el dormea într-o cuşcă de câini, în curtea cuiva, în loc să meargă acasă în propriul lui pat. Era grav dezhidratat, obrajii i s-au scofâlcit, conferindu-i acea expresie de sfârşeală atât de familiară printre dependenţi. Lipsiţi de bani, Miriam şi copiii au trebuit să îşi facă dosar pentru ajutor social şi medical. In sfârşit, într-o seară—aceeaşi din săptămână când Christ Tabernacle îşi avea întâlnirea de rugăciune-— Calvin s-a îndreptat încă o dată spre apartamentul familiei, după ce soţia şi copiii plecaseră. A găsit, în linişte, ceva mâncare în frigider, apoi a făcut un duş şi s-a îmbrăcat cu hainele curate. Mai avea încă timp să se culce puţin, aşa că a decis să se întindă pe pat.

Dar nu a putut adormi. Curând a auzit un zgomot. Dintr-un dulap venea sunetul înfundat al cuiva plângând! S-a ridicat în picioare. Poate că Miriam şi copiii erau până la urmă acasă. S-a uitat în camera copiilor, pe sub paturi şi în diferite dulapuri. Nimic! Plânsul continua să se audă totuşi. S-a oprit în sufragerie şi a zis cu glas tare: „Ştiu că sunteţi aici—ieşiţi să vă văd!" Nu a apărut nimeni. Calvin era acum de-a dreptul speriat. S-a gândit să se întindă din nou, dar ceva în el părea să-i spună: Dacă dormi în seara aceasta, nu te vei mai trezi niciodată. A intrat în panică. A ieşit alergând pe uşă, a gonit trei blocuri până la gară să vadă dacă soţia şi copiii erau sau nu la întâlnirea de rugăciune. A năvălit în biserică şi a rămas în picioare în dreptul culoarului principal, trecându-şi privirea peste mulţime. Deodată, acelaşi plâns i-a străpuns urechile—numai că acum era mai tare decât în apartament. întreaga biserică era într-o rugăciune aprinsă, aducând numele lui înaintea lui Dumnezeu cu credinţă. Calvin era ca lovit de trăsnet, dar continua să înainteze încet privind lung mâinile ridicate ale oamenilor, ochii lor strâns închişi în rugăciune cu lacrimile curgându-le pe feţe. „O, Dumnezeule, adu-1 pe Calvin Hunt în această clădire, oriunde ar fi!" implorau ei. „Nu lăsa ca această familie să continue să treacă nici măcar o zi prin această oroare. Doamne, Tu poţi! Eliberează-1 din aceste lanţuri, o dată pentru totdeauna!" Curând Calvin s-a trezit în faţa bisericii, chiar în faţa amvonului. Pastorul a deschis ochii, a aruncat o privire —apoi s-a uitat spre cer şi a spus în microfon: „Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc, Isuse! E aici!" În acest moment biserica s-a umplut de frenezie. Ei strigaseră către Domnul să îl aducă pe Calvin în persoană şi aceasta s-a întâmplat chiar sub ochii lor. Căzând în genunchi, Calvin a izbucnit în suspine incontrolabile. Miriam şi copiii şi-au părăsit locurile ca să fie în jurul lui în timp ce el se ruga: „O, Dumnezeule, am devenit tot ceea ce am spus că nu voi deveni. Nu vreau să mor aşa. Te rog, vino în viaţa mea şi eliberea ză-mă. O, Isuse, am atâta nevoie de Tine!" Acea seară de vară din 1988 a fost momentul de cotitură pentru Calvin Hunt. „Era ca şi cum el păşise încet pe culoarul central al bisericii ca la o nuntă, ca să fie căsătorit cu Hristos," spune Miriam. „Isus îl aştepta răbdător la altar. Nici nu e de mirare că noi toţi am izbucnit în lacrimi!"

UN ALT FEL DE DRUM Vechea viaţă şi vechile obiceiuri ale lui Calvin au opus rezistenţă, cum era de aşteptat, însă păstorii de la Christ Tabernacle i-au vorbit deschis despre

posibilitatea de a se înrola într-un program creştin în Pennsylvania numit Youth Challenge, unde urma să şi locuiască. El a acceptat să meargă. Şase luni mai târziu, Calvin s-a întors în New York City, puternic în credinţă şi gata să trăiască pentru Dumnezeu. El a reuşit să îşi reia vechea slujbă în construcţii. Eu şi soţia l-am văzut în câteva seri alături de echipa lui lucrând pe Brooklyn Queen Expressway, în timp ce conduceam acasă de la biserică. Era atât. de fericit în Domnul! Curând a început să îşi canalizeze talentul lui de cântăreţ spre scopuri evlavioase. O dată, într-un restaurant, Calvin s-a dus la toaletă şi acolo, într-o cabină, cineva fuma crack! Toate acele dorinţi vechi au început să-1 încolţească, dar el s-a rugat imediat: „Dumnezeule, am nevoie de ajutorul Tău chiar acum!" Stăpânirea de sine i-a revenit. Când bărbatul a ieşit, Calvin 1-a privit în ochi şi ia spus: „Daţi-mi voie să vă spun din experienţă: Chestia aia vă va distruge viaţa." „Despre ce vorbeşti, omule?" „Nu glumesc. Vă va distruge—însă Isus vă poate ajuta să o biruiţi." Următorul lucru pe care Calvin 1-a făcut,a fost să se îndrepte direct spre un telefon şi să o sune pe Miriam pentru a-i raporta victoria asupra ispitei. împreună s-au bucurat de noua tărie pe care Dumnezeu i-o dăduse. Astăzi Calvin Hunt nu mai mânuie un picamer pe autostrăzile din New York City. El a înregistrat două albume gospel şi călătoreşte tot timpul povestindu-le oamenilor din întreaga ţară despre drumul către puterea lui Dumnezeu în vieţile lor. De asemenea, el este primsolistul corului nostru— grupul pe care el îl dispreţuise cândva şi unul din cei 16 cântăreţi ce formează Brooklyn Tabernacle Singers. Oriunde merge el, inimile oamenilor înalţă laudă pentru biruinţa lui Dumnezeu în viaţa lui. Acum Calvin nu-şi mai distruge familia, care mai include doi copii pe care Domnul i-a dat prin har lui şi lui Miriam, ci e un lider evlavios. Doctorii i-au făcut să creadă că amândoi abuzaseră în aşa fel de trupurile lor că era prea puţin probabil să mai aibă copii. Atunci a apărut fiica pe nume Mia şi doi ani mai târziu un fiu numit Calvin Jr. Din păcatul şi deznădejdea care păreau gata să îi înghită pe Calvin şi Miriam, Dumnezeu a ridicat un alt monument al puterii lui Isus Hristoş, Leul din tribul lui Iuda. Să răspândim mesajul în lung şi în lat: Isus Hristos are putere să mântuie! Oricât de distrusă ar fi viaţa, sângele Lui poate şterge cea mai neagră pată şi Duhul Lui poate inspira viaţă nouă în femeile şi bărbaţii căzuţi. El este Dumnezeul lui Iuda—omul care a fost un eşec moral, un ipocrit şi o ruşine pentru Dumnezeu şi familia lui. însă prin Iuda noi vedem mai limpede adâncimea dragostei Domnului şi nemărginita bogăţie a îndurării Sale. Fie ca Dumnezeu să ne elibereze de judecăţile părtinitoare şi să ne facă, în schimb, mesageri plini de îndurare ai mântuirii şi libertăţii lui Isus Hristos ori unde am merge. Isus „a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi," a scris apostolul Pavel, considerându-se pe sine însuşi „cel dintâi" dintre ei (1

Timotei 1:15). Bucuraţi-vă şi voi de ceea ce 1-a făcut pe el să fie atât de candid în a-şi recunoaşte starea, pentru că ni se aplică şi nouă: „Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică. A împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin" (v. 16-17).

PARTEA A TREIA * Să urmezi canalul divin

10 * Tatăl celor credincioşi Ai citit vreodată în Scripturi despre „Părintele David"? Sau „Părintele Moise"? Dar despre „Părintele Daniel"? Toţi aceştia au fost, nu încape îndoială, bărbaţi puternici ai lui Dumnezeu, Ei se numără printre cei mai mari războinici, împăraţi, profeţi şi conducători ai istoriei sacre, însă nici unuia dintre ei nu i s-a acordat onoarea specială de „tatăl tuturor celor care cred,... tatăl celor...care calcă pe urmele credinţei,... tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut,... tatăl multor neamuri" (Romani 4:11-12,17-18). Numele lui este Avraam. Ştim că Isus a contestat odată folosirea titlului de tată pentru orice fiinţă muritoare (vezi Matei 23:9). Cu toate acestea, când apostolul Pavel ajunge să scrie al patrulea capitol din Romani, e ca şi cum el nu s-a mai putut abţine. Avraam,., hmmm... el este însuşi simbolul trăirii prin credinţă... trebuie să îl aşez înfrunte, deasupra tuturor celorlalţi... el este tatăl spiritual, al tuturor celor care cred în promisiunile lui Dumnezeu. Acest Avraam a fost, se vede, un mare exemplu când e vorba de credinţă. Dar cum a dezvoltat el o astfel de încredere falnică în Dumnezeu?

EL A TRĂIT BAZÂNDU-SE PE PROMIISIUNI, NU PE PORUNCI În acea zi memorabilă când Dumnezeu i-a vorbit pentru prima oară lui Avram (aşa cum era el cunoscut pe atunci), El i-a spus: Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare,

şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine (Geneza 12:1-3). Dumnezeu i-a cerut lui Avram să facă un singur lucru—„Ieşi"—iar în schimb El va face opt lucruri minunate pentru el. Însăşi numărul vorbeşte despre îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu. Lui Avram i s-a cerut să-şi părăsească ţara, poporul şi rudele—cu alte cuvinte, zona lui de comfort. El a trebuit să renunţe la pământul pe care îl cunoştea cel mai bine, la cultura în care a crescut, la imaginile şi sunetele famil iare. Cei care umblă prin credinţă aud adesea vocea lui Dumnezeu spunându-le: „Trebuie să pleci acum. E timpul să te îndrepţi spre ceva nou." Acest cuvânt are uneori de a face cu geografia, ca în cazul lui Avram. Noi trecem acum prin această experienţă la Brooklyn Tabernacle când ne pregătim să părăsim clădirea pe care o avem acum şi pe care am folosit-o din 1979 şi să ne îndreptăm spre un teatru mai spaţios din oraş, unde credem că Dumnezeu ne trimite. Am cumpărat acest schelet masiv, construit în 1914, chiar dacă, în momentul în care scriu aceste rânduri, nu ştim încă cum vom strânge milioanele necesare pentru renovare. Va trebui să umblăm prin credinţă. Alteori, Dumnezeu le cere oamenilor Săi să părăsească o anumită slujbă, să părăsească relaţii plăcute sau să facă alte schimbări dificile. Când umbli prin credinţă, Dumnezeu nu te va lăsa niciodată să te aşezi pe vreun platou de munte. Exact când atingi un anumit punct în viaţa ta spirituală şi te gândeşti să îţi ridici cortul şi să te odihneşti pentru tot restul vieţii, Dumnezeu îţi spune: „Pleacă." Aceasta a fost povestea lui Avram. In fapt, lui nu i s-a permis niciodată să se aşeze permanet într-un loc în tot timpul vieţii lui. Însă nu trebuie să ne fie teamă. Dumnezeu ne poate, în acelaşi timp inunda cu promisiuni, aşa cum a făcut cu Avram. Priveşte lucrurile măreţe pe care Domnul a jurat că le va face: 1. „...ţara pe care ţi-o voi arăta." Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi va face cunoscută destinaţia. 2. „Voi face din tine un neam mare." 3. „Te voi binecuvânta." 4. „îţi voi face un nume mare." 5. „Vei fi o binecuvântare." 6. „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta." 7. „Voi blestema pe cei ce te vor blestema." 8.. „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine."

Şi aşa, caravana familiei lui Avram a părăsit oraşul pentru un mod de viaţă bazat pe promisiunile lui Dumnezeu. Ele au fost izvorul lor şi trebuie să fie şi al nostru. Nu putem trăi doar din poruncile lui Dumnezeu, ci mai degrabă din promisiunile Lui. Poruncile lui Dumnezeu ne dezvăluie caracterul Lui sfânt, dar ele nu sunt însoţite de nici o putere. Pe de cealaltă parte, harul lui Dumnezeu circulă prin canalul promisiunilor Lui. Dumnezeu trebuie să facă mai întâi ceea ce a promis pentru noi şi apoi după aceea vom putea noi să umblăm în ascultare de poruncile lui. Aminteşte-ţi că El este Izvorul nostru—totul trebuie să înceapă de la El. Este adevărat că poruncile morale ale lui Dumnezeu ne arată domeniile în care suntem slabi. Acest lucru e necesar—dar nu aduce o soluţie la dilema umană. Numai promisiunile ne aduc speranţă, dacă răspundem prin credinţă, aşa cum a făcut Avram. Aceasta 1-a susţinut întreaga lui viaţă. Când a ajuns Avram în Canaan, Dumnezeu a mai adăugat încă o serie de promisiuni la setul original. „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale," a spus El (v. 7). Belşugul Lui continua să se reverse. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi suntem înclinaţi spre porunci. In fiecare zi ne trezim conştienţi de legea morală a lui Dumnezeu şi încercăm să trăim corect. astfel încât, la sfârşitul zilei, El să ne accepte, şi aceasta cere un mare efort. Am face cu mult mai bine dacă ne-am trezi gândindu-ne la promisiunile minunate ale lui Dumnezeu—El va face pentru noi astăzi ceea ce a spus. Atunci, puterea Lui care lucrează în noi ne va călăuzi cu blândeţe pe drumul ascultării şi a trăirii corecte. Dragostea delicată a lui Dumnezeu faţă de noi, aşa cum este ea descoperită în promisiunile Lui pline de îndurare, este singurul lucru care ne atrage spre o umblare mai intimă cu Domnul. Sfintele porunci şi judecata care le urmează întotdeauna ne pot speria cu uşurinţă. Martin Luther a fost la început dezgustat de către Dumnezeul sfânt care cerea atâtea oamenilor şi care îi trimitea apoi la judecată. Apoi a văzut adevărul că „cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Romani 1:17). Acest verset vorbea despre, har şi îndurare faţă de toţi cei ce doar credeau în Dumnezeu. De aici a pornit întreaga Reformă Protestantă, care a răsturnat lumea cu susul în jos. Avram s-a simţit atât de aproape de Dumnezeu încât „a zidit şi acolo un altar Domnului, şi a chemat Numele Domnului" (Geneza 12:8), adică între cetăţile Betel şi Ai. Inima lui Avram s-a îndreptat spre Dumnezeu în închinare. Acest Dumnezeu a fost atât de bun cu el, atât de generos, atât de sprijinitor; Avram nu câştigase nici o promisiune sau binecuvântare prin comportamentul lui anterior; totul se datora harului. El nu putea să nu îşi ridice inima şi mâinile spre Dumnezeu în adorare.

EL NU A AVUT NICI UN PLAN DINAINTE STABILIT Epistola către Evrei ne spune că „prin credinţă Avram... a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce" (11:8). Nu a avut nici hartă, nici vreo broşură cu infor maţii pentru călători, nici un lanţ de rezervări la motel pe tot parcursul drumului. Caravana lui a pornit spre vest, spre Mediterană şi asta a fost tot. Dumnezeu îi spusese că îi va arăta unde să se oprească, atunci când va ajunge acolo unde trebuia să ajungă. Noi nu prea ne-am împăca cu o astfel de situaţie, nu-i aşa? Noi trebuie neapărat să avem un plan comprehensiv, nu numai în călătoriile de vacanţă, dar şi în ghidarea carierelor noastre şi a bisericilor noastre. îi aud pe pastori spunând tot timpul: „Ia să vedem—ajung banii pentru cutare sau cutare lucrare? Va fi eficient din punct de vedere al costului? Cum pot să fiu sigur că va merge? Vor fi toţi mulţumiţi?" Facem atât de puţine lucruri prin credinţă. Avram habar nu avea unde merge. Dacă te-ai fi întâlnit cu caravana lui în vreo oază, conversaţia ar fi decurs cam în felul următor: „Unde mergeţi, domnule Avram?" Nu ştiu." „Atunci, cum veţi şti când ajungeţi la destinaţie?" „Nu ştiu nici asta. Dumnezeu mi-a spus numai că El îmi va arăta." „Aveţi un adevărat anturaj cu dumneavoastră. Cine vă va aproviziona cu hrana de care aveţi nevoie atunci când ajungeţi? Căci, cum anume vă veţi hrăni, dacă vreţi să supravieţuiţi într-un loc nou? „Nu ştiu. El mi-a spus numai că se va îngiji de mine." „Nu văd să aveţi vreo forţă de securitate. Cine vă va păzi de Iebusiţi, Hetiţi, Amoriţi şi de toate celelalte triburi războinice?" Avram ar clătina doar din cap şi ar merge mai departe. Credinţa e fericită să păşească fără să ştie încotro, atâta timp cât ştie Cine o însoţeşte. Atâta timp cât mâna puternică a lui Dumnezeu o ţinea pe cea a lui Avram, totul urma să meargă bine. Caravana se mişca înainte prin credinţă. Nouă ne place să deţinem controlul asupra hărţii vieţii noastre şi să ştim totul dinainte, cât mai bine. însă credinţa se mulţumeşte să ştie doar că promisiunea lui Dumnezeu nu se poate prăbuşi. Aceasta este de fapt aventura umblării cu Dumnezeu. Când citim cartea Faptele Apostolilor, nu ştim niciodată în totalitate ce se va întâmpla pe următoarea pagină. Duhul este în control şi aceasta e de-ajuns. Pavel nu a avut nici o schemă de evanghelizare; el înainta doar prin credinţă. Dumnezeu dezvăluie drumul pe măsură ce noi îl parcurgem. Am fost invitat să vorbesc la o mare conferinţă de pastori unde întreaga întâlnire era bine divizată, minut cu minut. Cel ce m-a invitat mi-a explicat cu graţie: „Mai întâi va fi o cântare pentru deschidere, apoi unul din liderii denominaţiunii noastre va vorbi 14 minute pe un subiect de doctrină. Apoi

va mai urma ceva muzică, după care v-am ruga să vorbiţi timp de 20 de minute. După încheierea predicii dumneavoastră, un cor va prezenta câteva piese compuse de soţia dumneavoastră, după care, în final, un al treilea vorbitor va avea 20 de minute. Apoi va urma benedicţia." Aceasta trebuia să aibă loc într-o luni. M-am gândit la epuizarea fizică de a conduce duminică patru servicii în propria mea biserică şi de a avea apoi un zbor lung spre această conferinţă. Vrea Dumnezeu toată această călătorie şi cheltuială pentru o astfel de ocazie? La ezitarea mea, fratele mi-a spus: „Cartea dumnea voastră Vânt proaspăt, foc proaspăt a fost o mare binecu vântare în atâtea din bisericile noastre, ţinem neapărat să veniţi." „Păi," am spus eu, „primul gând care îmi vine în minte e următorul: Câte puncte îşi pot aminti ascultătorii la o singură întâlnire? Vreau să spun că aţi programat trei vorbitori, fiecare dintre ei având afirmaţii importante de făcut... Oamenii nu pot aprofunda mai mult de două-trei adevăruri deodată. Cred că ştiu genul de vorbitor pe care îl căutaţi dumneavoastră, dar nu cred că eu sunt acela. Oricum, nu sunt chiar atât de sigur că acesta e cel mai bun mod de a sluji câtorva mii de păstori." „Ce vreţi să spuneţi?" a replicat el. „Dacă tot aţi menţionat cartea mea, am o idee. Ce-ar fi să tăiaţi o parte din program şi să aveţi în schimb o întâlnire de rugăciune? Noi pastorii avem toţi nevoie de mai mult din Dumnezeu. Starea spirituală generală a biseri cilor de acum din întreaga Americă nu e tocmai ferventă sau evlavioasă. Divorţurile sunt nenumărate; tinerii cad; pastorii îşi dau demisia într-o rată record—- poate că cel mai bun lucru pe care l-aţi putea face în conferinţa voas tră ar fi să alocaţi o porţiune de timp numai rugăciunii. De ce să nu îi cereţi lui Dumnezeu să deschidă cerurile şi să coboare? El este cel de care avem noi nevoie." „Dar noi nu facem aşa ceva la conferinţa noastră," mi-a replicat bărbatul cu bunăvoinţă. „Nu cunosc tradiţiile grupului din care faceţi parte," am spus eu, „însă văd în Biblia mea că se dau promisiuni măreţe celor care îl cheamă pe Domnul şi sunt în aşteptarea binecuvântării Lui." Am încheiat convorbirea refunzând invitaţia cât mai politicos posibil. O săptămână mai târziu, telefonul a sunat din nou. „Ne-am hotărât să facem modificări în program," a spus bărbatul. „Ce-ar fi să veniţi şi să vă aduceţi şi soţia, împreună cu câţiva alţii şi puteţi avea destul timp la dispoziţie. Puteţi încheia serviciul aşa cum doriţi." Am simţit că Domnul pregătea o noapte importantă de slujire. Am căzut de accord să facem această călătorie. Ce privelişte a fost, la sfârşitul acelei întâlniri să văd mii de lucrători îndreptându-se spre Domnul, mulţi dintre ei în genunchi şi nu puţini cu lacrimi bogate. „O, Dumnezeule, avem nevoie de Tine

în bisericile noastre!" s-au rugat ei. „Vino şi aprinde focul printre noi." Ne aflam cu toţii în aceeaşi barcă. Nu le vorbeam de la înălţimea amvonului ca un anume expert venit din New York City. şi eu aveam nevoie să spun aceeaşi rugăciune pe care o spuneau ei. Ce speranţă mai e pentru Brooklyn Tabernacle dacă noi nu ne rugăm ca Dumnezeu să vină prin Duhul Său şi să facă ceea ce noi nu am putea niciodată face? Promisiunea de la începutul cărţii Faptele Apostolilor este: „Veţi primi o putere, când se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi" (1:8). Nici nu e de mirare că Isus le-a spus ucenicilor „să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui" (1:4)— aşa cum Avram şi soţia lui Sărai au trebuit să aştepte cu speranţă ceea ce Dumnezeu le promisese. A avea credinţă în promisiuni este cheia şi unica speranţă pentru biserica oricui, oricare ar fi apartenenţa. În prea multe cercuri bisericeşti, marea căutare nu e după lideri cu credinţa lui Avram, care să fie gata să se încreadă în Dumnezeu oriunde i-ar conduce, ci după lideri inteligenţi şi buni organizatori. Uităm că Biserica Creştină a luat fiinţă la o întâlnire de rugăciune. Ea a fost condusă în primii ani şi cei mai de succes de bărbaţi simpli* plini de credinţă şi de Duhul Sfânt. Ei nu s-au concentrat asupra „secretului creşterii bisericii," ci asupra secretului primirii puterii pe care Dumnezeu a promis-o. Datorită credinţei lor, Dumnezeu le-a dat atât putere cât şi creştere. Pavel a fost îndeajuns de smerit cât să admită faţă de biserica din Corint: „Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită... învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 2:1,4-5). Această abordare a slujirii şi a iniţierii credinţei în oamenii lui Dumnezeu e rară astăzi. In fapt, Dumnezeu are un plan minunat pentru toţi oamenii Lui. Şi nu trebuie să ne spună multe despre el, dacă aşa găseşte cu cale. Tot ceea ce cere El este ca noi să-L luăm de mână şi să păşim alături de El prin credinţă. El ne va arăta îndeajuns de curând ce trebuie făcut.

A EŞUAT TRAGIC, DAR S-A REDRESAT Provocarea, aşa cum am spus mai devreme, nu e numai în a începe prin credinţă, ci şi în a continua să umbli prin credinţă. Biblia descrie următorul capitol dureros din viaţa lui Avram. Deşi a avut un început atât de minunat, el 1-a dezamăgit pe Dumnezeu când s-a co borât în Egipt din cauza foametei. El a simţit înţepătura economică şi a reacţionat. Nici un verset nu ne arată că

el er fi primit vreo direcţie din partea lui Dumnezeu în acest sens; şi-a scos ţăruşii cortului şi s-a mutat. Ori de câte ori încetăm să mai trăim prin credinţă, începem în mod unilateral să facem ceea ce credem noi că e înţelept sau ce ne dictează împrejurările. Curând ne găsim într-o poziţie slăbită. Şi dăm imediat de necaz. Pe când se apropiau de graniţa egipteană, Avram s-a uita la frumoasa lui soţie şi a spus: „Sărai, prevăd ceva probleme. Faraon şi bărbaţii lui te vor dori; prin urmare, mă vor elimina pe mine pentru ca să te aibă. Aşa că mai bine minţim şi spunem că eşti sora mea în loc de soţia mea." Micul aranjament a funcţionat numai pe jumătate. Avram şi-a scăpat viaţa, însă sărmana Sărai a fost dusă în haremul împărătesc. Ce lucru cumplit şi josnic să-i faci propriei tale soţii! Poţi să fii sigur că femeile din harem nu-şi petreceau vremea prin palat având studii biblice. Avram şi-a salvat propria lui piele, dar a riscat virtutea şi viitorul lui Sărai. Dumenzeu privea toată această încurcătură desfăşu-rându-se sub ochii Lui şi s-a hotărât să intervină cu judecata. Dacă cineva ar fi meritat acum pedeapsa, acela se pare că ar fi trebuit să fie Avram! El era nemernicul. In schimb, „Domnul a lovit cu mari urgii pe Faraon şi casa lui" (Geneza 12:17), ceea ce 1-a făcut pe Faraon să-1 convoace imediat pe Avram. Mânia lui Faraon a explodat în faţa lui Avram: „Care e problema ta? De ce nu mi-ai spus că aceasta era nevasta ta? Ia-o şi ieşiţi din ţara mea— acum!" Imaginează-ţi-1 pe acest om mare al credinţei mustrat —pe drept cuvânt—de un împărat păgân! Ce lecţie remarcabilă că în viaţa de credinţă ne putem îndepărta de promisiuni şi putem eşua atât de mizerabil. Nimeni nu a umblat încă într-o viaţă perfectă de credinţă. Dar lucrul important e să ne ridicăm şi să revenim pe cale. Avram—„tatăl tuturor celor care cred"—nu a fost chiar ultimul de pe listă. El şi Sărai au gonit înapoi spre pământul de care aparţineau „până la locul unde fusese cortul lui la început, între Betel şi Ai, în locul unde era altarul, pe care îl făcuse mai înainte, şi acolo Avraam a chemat Numele Domnului" (Geneza 13:3-4). Părea să nu-şi mai poată găsi odihna până când nu a ajuns din nou la altarul unde cândva I se închinase lui Dumnezeu—la locul unde a stat cu atâta credincioşie pe promisiunile date lui. Ori de câte ori îl părăsim pe Dumnezeu, e de importanţă vitală să ne întoarcem cât mai repede la acel altar al consacrării şi credinţei. Dumnezeu ne aşteaptă acolo, aşa cum îşi aşteaptă tatăl fiul rătăcitor să se întoarcă. El aşteaptă cu nerăbdare să ne pună din nou picioarele pe pistă. Măreţia lui Avram nu a stat în perfecţiunea lui morală, ci în faptul că s-a întors din nou la Dumnezeu şi a crezut.

EL NU Şl-A CERUT DREPTURILE Curând s-a iscat o ceartă între Avram şi nepotul lui Lot, din cauza vitelor şi oilor lor care numai încăpeau unele de altele. Dumnezeu îi binecuvântase pe amândoi (chiar şi pe Avram, după ce îşi vânduse soţia în josul râului!) până la punctul în care ţinerea turmelor împreună nu mai era practică. Avram a zis lui Lot: „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, şi între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga" (Geneza 13:8-9). Lot a ales imediat câmpia fertilă—ceea ce era cel mai bun la prima vedere—lăsându-1 pe Avram să încerce să-şi mâne oile pe munţii stâncoşi. Avram nu a protestat. El ar fi putut face „abuz de influenţă"—-căci doar era cel mai în vârstă de pe acolo, iar tovarăşul lui mai tânăr nu avea nici un drept să se folosească de el. Avram, în schimb, a arătat că atunci când ai credinţă în Dumnezeu, ştii că Dumnezeu îţi va purta de grijă, indiferent de alegerea altcuiva. Credinţa îi lasă pe ceilalţi oameni să facă ce vor ei fără să se neliniştească şi să se îngrijoreze. Ea îşi lasă cazul în mâinile lui Dumnezeu. De atâtea ori noi ne îngrijorăm că cineva ne uită, cineva nu ne acordă credit, că cineva se bucură de beneficii în detrimentul nostru. Noi pierdem din vedere faptul că Dumnezeu „coboară pe unul şi ridică pe altul" (Psalmul 75:7). Atât în mediul secular cât şi în lucrarea din biserică, noi ne preocupăm de lucrurile care ar fi mult mai bine să fie lăsate în mâinile lui Dumnezeu, îngrijorarea prinde întotdeauna în cleştele ei călcâiul credinţei şi încearcă să o tragă în jos. Credinţa se ocupă de lucrurile nevăzute ale lui Dumnezeu. Ea refuză să se lase condusă de simţurile fizice. Credinţa este capabilă să spună: „Poţi să faci ce vrei, pentru că eu ştiu că Dumnezeu îmi va purta de grijă. El mi-a promis că mă va binecuvânta oriunde mă conduce." Amintiţi-vă că şi atunci când toţi demonii din iad sunt împotriva noastră, Dumnezeul lui Avraam rămâne credincios tuturor promisiunilor Lui. Isus Hristos poate face orice, dar nu poate să se depărteze de cei ce se încred în El. De ce să nu începi astăzi să calci pe urmele „Părintelui Avraam"? Cu mare atenţie şi într-o atitudine de rugăciune, începe să cercetezi Scripturile, cerându-I Duhului Sfânt să trezească la viaţă promisiunile lui Dumnezeu, până când vei putea trăi bazându-te pe ele aşa cum a făcut Avraam. Să nu-ţi fie teamă atunci când nu ştii exact cum te va călăuzi Dumnezeu şi cum îţi va da cele necesare. Ci ţine tare mâna Lui şi mergi prin credinţă. Nu e nici un motiv să te îngrijorezi de ceea ce ar putea face cealaltă per

soană. Nici măcar nu are importanţă, pentru că Dumnezeu a promis că te va susţine şi te va apăra. Iar dacă eşti unul dintre cei care „s-au coborât în Egipt"—adică te-ai îndepărtat de încrederea şi consacrarea iniţială faţă de Dumnezeu—atunci întoarce-te chiar acum la Domnul cu toată inima ta. Du-te din nou la altarul pe care l-ai zidit odată ca loc de închinare şi predă-te lui Dumnezeu. El a promis că va primi pe oricine vine la El prin Isus Hristos Domnul nostru. Nu ezita doar pentru că ai ajuns prea departe sau pentru ceea ce ai făcut cât ai fost acolo. Chiar dacă nu poţi să-L vezi, Tatăl se uită după tine chiar acum, aşteptând cu compasiune şi dragoste să te întorci acasă, la El.

11 * Lucrarea mai profundă a lui Dumnezeu Am văzut că umblarea prin credinţă este cea care ne a-duce pe tărâmul puterii supranaturale a lui Dumnezeu. Duhul lucrează în noi pentru a duce la îndeplinire lucruri care depăşesc înţelegerea umană. Dumnezeu este, într-adevăr omnipotent. El are toată puterea. De multe ori, aşteptările noastre în ce priveşte această putere e oarecum greşit direcţionată. Ne aşteptăm ca Dumnezeu să îşi arate puterea în creaţie, în vindecarea trupurilor, în a crea locuri de muncă pentru oamenii Lui, în a aduce un copil pe lume—toate acestea sunt lucruri minunate. însă Biblia declară că cele mai măreţe lucruri pe care le face El sunt în interior nu în exterior. Efeseni 3:20 vorbeşte despre Dumnezeu care „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi" (ne place partea asta), „prin puterea care lucrează în noi." Numai lucrurile din interior vor veni cu noi pe cealaltă lume. Nu ne vom trage după noi trupurile, maşinile, casele sau pământurile noastre. Marele conducător al bisericii, Andrew Murray a spus odată: „Inima ta este lumea ta şi

lumea ta este inima ta," şi acesta este locul principal de unde lucrează Dumnezeu în vieţile noastre. Ce avantaj ai dacă Dumnezeu te vindecă şi te ţine în viaţă pentru încă vreo douăzeci de ani, dacă tu umbli în neascultare în toţi cei douăzeci de ani? Ce folos are orice binecuvântare externă fără pacea şi bucuria lui Dumnezeu în inima ta? Ce rost are să primeşti o promovare şi să faci o mulţime de bani dacă vila ta mare şi frumoasă nu e un cămin adevărat ci mai degrabă un ring de box pentru certurile şi luptele din familie? De când eram copil m-au deranjat întotdeauna mărturiile creştinilor care neglijau lucrurile interioare pentru a se concentra numai asupra lucrurile exterioare. „Lăudat să fie Dumnezeu pentru cecul de o sută de dolari care mi-a venit prin poştă." „Lăudat să fie Dumnezeu pentru că m-a ferit de un accident rutier." Deşi acestea sunt cu siguranţă binecuvântări, lucrurile pe care Dumnezeu aşteaptă să le facă în noi sunt cu mult mai măreţe. Dumnezeu ştie că problemele noastre nu se datorează mediului în care suntem; ele sunt personale în profunzime. Schimbarea mediului nu schimbă, de cele mai multe ori şi persoana. De fapt, unii oameni devin mai puternici în mijlocul necazurilor; alţii au o viaţă uşoară şi tot se autodistrug.

MURDAR PE DINĂUNTRU Nimeni în Biblie nu a scris cu mai multă onestitate şi elocvenţă despre ceea ce Dumnezeu face în noi decât David. şi poate că cel mai dificil fragment scris pentru el a fost Psalmul 51. David era un păcătos, ca noi toţi. Nu numai o dată, el a căzut pradă presiunii şi ispitei. Într-o primăvară el a rămas acasă în loc să meargă la luptă împreună cu armata lui şi a intrat într-o mare încurcătură. Şi acesta e un avertisment pentru o situaţie pe care am observat-o dea lungul anilor: a nu merge unde Dumnezeu te trimite sau a nu face ceea ce El te cheamă să faci poate fi periculos. E adevărat pentru fiecare din noi, nu numai pentru pastori şi misionari. Am văzut membri din cor cântând cu credincioşie şi având un mare impact pentru un timp... dar apoi au spus: „M-am cam săturat,, Cred că voi renunţa acum. Mai târziu mă voi implica în altă lucrare a bisericii." Carol împreună cu mine am observat adesea că, dacă aceşti oameni nu se duc spre următorul loc de slujire pe care Dumnezeu 1-a pregătit pentru ei, cu timpul se îndepărtează de tot de lucrurile lui Dumnezeu. Satan se foloseşte de acel moment pentru a interveni şi a-i distrage. Oamenii care se învârt fără rost prin biserici şi „zăbovesc" fără să devină activi în slujba la care Dumnezeu i-a chemat sunt într-o poziţie extrem de periculoasă. Nu există nici o diferenţă în recompensă între propovăduirea

Evangheliei, aşa cum am fost eu chemat să fac şi slujirea cu credincioşie pe post de uşier sau de lucrător în educaţia creştină. Oridecâte ori ne sustragem de la chemarea noastră, noi ne plasăm pe o poziţie de risc. Împăratul David avea prea mult timp la dispoziţie şi într-o noapte nu a putut dormi. Noaptea are propriile ei pericole. Când nu poţi dormi bine, sfatul meu e că ar fi indicat să începi numaidecât să îl lauzi pe Dumnezeu. Altfel, îngrijorarea, anxietatea şi gândurile necurate se pot furişa cu uşurinţă. Deci, într-o noapte, David a ieşit pe verandă şi a văzut-o pe Bat-Şeba îmbăindu-se. Femeia era frumoasă. El a dorit-o—şi fiind împărat, putea avea orice şi pe oricine vroia. Fiecare dintre noi ştie ce s-a întâmplat în continuare. Când sarcina Bat-Şebei a devenit vizibilă, acest „om al lui Dumnezeu" a acţionat într-un mod ruşinos. Iată ce poate face păcatul din noi. David 1-a chemat pe soţul Bat-Şebei, Urie Hetitul, de pe câmpul de luptă pentru a-şi acoperi urmele. Planul a eşuat. Atunci, David 1-a îmbătat într-o încercare vrednică de dispreţ de a-1 face să-şi piardă judecata. Chiar şi aceasta a dat greş. În cele din urmă, 1-a trimis pe Urie înapoi la regimentul lui cu o scrisoare către generalul Ioab—scrisoare care purta propria lui condamnare la moarte. David a ordonat ceea ce noi new-yorkezii numim o „lovitură". El a ucis prin mâinile altor oameni. Totul era acoperit, s-a gândit David. E greu de înţeles cum a putut să se suporte pe sine însuşi luni de zile după aceea. Omul care a scris nişte psalmi atât de minunaţi a continuat să trăiască aproape un an cu un zid de despărţire între el şi Dumnezeu. Dumnezeu a trimis un profet să-1 tragă la răspundere. Abia atunci şi-a recunoscut David vinovăţia. Iar în Psalmul 51 îl vedem cum îşi revine: „Ai milă de mine, Dumnezeule... Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu!" (v. 1-2). David se căieşte din adâncul sufletului lui şi cere iertare de la Dumnezeul îndurător pe care îl ofensase. Apoi, la mijlocul psalmului, David enumera trei lucruri absolut esenţiale de care avea nevoie cu disperare ca Dumnezeu să i le dea. El a învăţat ceva din căderea lui îngrozitoare. Ceea ce dorea era imposibil pentru el; Domnul trebuie să intervină. Iar lucrarea trebuie făcută în interiorul lui. Când auzi cuvintele lui David, devii conştient de cât de rar, dacă nu chiar deloc, mai auzim pe cineva rugân-du-se aşa în bisericile noastre astăzi. Din nefericire, noi nu-I mai cerem lui Dumnezeu lucruri asemănătoare celor cerute de David. Acesta nu e modul nostru obişnuit de a vorbi. însă cele trei cereri ale lui David stau la baza fiecărei vieţi biruitoare.

1. „ZIDEŞTE ÎN MINE O INIMĂ CURATĂ"

„Zideşte în mine o inimă curată," îl roagă David pe Dumnezeu (v. 10). El cere mai mult decât să-i fie spălată inima pătată de păcat. El se rugase deja pentru curăţire (v. 2, 7). Acum va pătrunde mai în profunzime. El vrea ca Dumnezeu să o ia de la început, să creeze o inimă nou-nouţă care e pură de la rădăcină. El recunoaşte că despărţit de Dumnezeu, lăuntrul lui e în dezordine. El vrea să vadă tot ceea ce face parte din lumea lui cu ochi curaţi, să audă cu urechi sfinte şi să acţioneze cu evlavie. Cuvintele lui merg mult mai departe decât limbajul nostru comun din „religia jurămintelor" atât de proeminentă astăzi: „Doamne, promit că mă voi strădui mai mult în viitor. Nu voi mai face aceeaşi greşeală." David nu are o astfel de speranţă în capacitatea lui de a o scoate la capăt. În schimb, el apelează la Dumnezeu să creeze ceva cu totul nou în lăuntrul său. Cuvântul „a zidi" folosit aici este acelaşi din Geneza 1:1, când Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul: El sugerează actul divin de a produce ceva minunat din nimic. Lucrarea îi aparţine în totalitate lui Dumnezeu. Daţi-mi voie să spun că a primi o inimă curată de la Dumnezeu e cu mult mai nemaipomenit decât a fi vindecat de cancer. E mai minunat decât să devii bogat peste noapte. E mai bine decât să ţii predici extraordinare sau să scrii bestseller-uri. A primi o inimă curată înseamnă a fi ca Dumnezeu în adâncul profund al fiinţei tale.

2. „PUNE ÎN MINE UN DUH NOU Şl STATORNIC" AL DOILEA LUCRU după care tânjeşte David este statornicia lui Dumnezeu în trăirea lui spirituală de zi cu zi: „Pune în mine un duh nou şi statornic" (v. 10). Cunoaştem cu toţii cum e să fim sus într-o zi şi jos în următoarea... cum citim Scriptura în fiecare zi timp de o săptămână şi apoi abia dacă ne uităm la ea în următoarea. .. cum e să fii purtat în sus şi în jos ca într-un lift. Cuvântul evreiesc pentru a fi statornic înseamnă a fi ferm, puternic, drept, de neclintit. David îi cere lui Dumnezeu o lucrare a harului în lăuntrul lui care să-1 păzească de stilul de viaţă sus-jos, munte-vale, care ne caracterizează pe mult prea mulţi dintre noi. David vrea să reziste ispitei nu numai o zi, ci în fiecare zi. El ştie că nu poate prin el însuşi—însă cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. David ştie că a fost curăţat şi iertat, dar simte că mai are nevoie de ceva: un duh statornic. El nu vrea să fie ca o gelatină; el cere să fie ca o stâncă. Nu este aceasta şi dorinţa noastră? În loc să oscilăm când sus când jos în umblarea noastră cu Dumnezeu, noi tânjim ca El, prin harul Său, să facă pentru noi aceeaşi lucrare pe care a căutat-o David. Credem că Dumnezeu poate să o facă? Isus i-a spus lui Marta din Betania: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?" (Ioan 11:40). Nu trebuie să ne mulţumim numai să sperăm, sau să ne plângem de starea spirituală în care ne aflăm. Ci să ne apropiem de tronul de har cu o încredere plină de curaj că Dumnezeu va face

ceea ce a promis (Evrei 4:16). Să-I cerem şi noi acest duh statornic care ne va susţine în situaţiile schimbătoare ale vieţii.

3. „SPRUINEŞTE-MĂ CU UN DUH DE BUNĂVOINŢĂ" UN AL TREILEA LUCRU pe care David ştie că nu-l poate produce în el însuşi este „duhul de bunăvoinţă" („Dă-mi un duh de bunăvoinţă, care să mă susţină" NIV tr. din engl.). Dumnezeu este Cel care trebuie să-i dea acest duh, admite el. Pe lângă a fi statornic vrea să fie şi binevoitor faţă de orice i-ar cere Dumnezeu să facă. Când Dumnezeu pune degetul pe ceva anume din viaţa noastră şi spune: „Nu e bun pentru tine," sau „Vreau să faci cutare lucru sau să mergi în cutare loc," noi trebuie să fim gata (binevoitori) să acceptăm voia Lui. Nu ajungem nicăieri luptând împotriva lui Dumnezeu în duhul nostru. David îşi dă seama că numai puterea lui Dumnezeu îl poate face gata să umble în ascultare. În Filipeni 2:12-13 Pavel ne îndeamnă: „Duce-ţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur,... căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă da, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea." Dumnezeu este cel care dă voinţa (bunăvoinţa)—lăudat să fie Numele Lui! David a recunoscut că inima îl poate înşela. Voinţa lui poate răspunde chemărilor lumii şi ale cărnii, aşa că el strigă către Dumnezeu să îi dea un duh de bunăvoinţă. Această atitudine contrazice marea majoritate a creşti nismului din ziua de azi, care strânge din dinţi şi încearcă din răsputeri să facă ceea ce numai Duhul lui Dumnezeu poate. De fapt, Dumnezeu trebuie să ne facă binevoitori. Mântuirea este a Domnului—de la început până la sfârşit. Cu cât învăţăm mai curând că putem pune capăt eforturilor noastre zadarnice şi ne putem arunca în braţele puternice ale lui Dumnezeu, cu atât mai bine ne va fi. Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu în fiecare zi să ne curăţească, să ne sprijine, să ne ridice şi să ne dea un duh de bunăvoinţă astfel încât inimile noastre „să alerge pe calea poruncilor Tale" (Psalmul 119:32). Atunci vom ajunge să dorim să facem voia Lui. Ne vom apropia mai mult de atitudinea lui Isus, care a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis... nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis" (Ioan 4:34; 5:30). Pentru Isus era o bucurie să asculte de Tatăl Său şi nu o povară. Duhul Sfânt vrea să împărtăşească cu noi acelaşi spirit, astfel încât creştinismul să nu fie o corvoadă sau o povară ci un stil de viaţă în care binele este iubit şi răul este urât.

SUNT UNELE SCHIMBĂRI IMPOSIBILE?

Cât de des ne-am rugat noi, tu şi eu aşa cum s-a rugat David în acea zi? Nu credeţi că e aproape timpul să spunem cu o credinţă nouă: „Dumnezeule, dă-mi Tu o inimă curată. Dumnezeule, pune Tu în mine un duh statornic. Dumnezeule, dă-mi Tu un duh de bunăvoinţă care să mă susţină. Nu mă lăsa să fluctuez, Doamne, ţine-mă tare!" Dumnezeu poate să facă aceasta şi în cazul celor mai vicioase trăsături de caracter sau a celor mai bine înrădăcinate gânduri. în creştinism, unele păcate au fost caracterizate ca fiind aproape imposibile pentru Dumnezeu să le schimbe. Până şi unii dintre lucrători mi-au spus: „Jim, spune-mi acum sincer—ai văzut vreodată un homosexual schimbându-se cu adevărat?" „Ce vreţi să spuneţi? Bineînţeles că am văzut!" le răspund eu. Ei sunt peste tot în biserica noastră, slujind în tot felul de lucrări astăzi." Un pastor a fost destul de franc încât să-mi spună: „Adevărul e că nu vreau ca astfel de oameni să intre în biserica mea. O dată ce au făcut parte din acel stil de viaţă, impuritatea se întipăreşte pur şi simplu în ei. Nu-mi pasă cine îmi spune că ei au fost mântuiţi—eu îi ţin în vizor." Cu o astfel de necredinţă şi prejudecată, e mică şansa să fim martori ai harului măreţ al lui Dumnezeu în acţiune. Într-o duminică seara, nu cu mult timp în urmă, un bărbat foarte cizelat şi inteligent, pe nume Steve a împărtăşit cu biserica noastră ce a făcut Dumnezeu în viaţa lui. Deşi născut şi crescut într-un cartier sărac din sud estul capitalei Washington, el a excelat în şcoală şi a obţinut o bursă la o şcoală de pregătire pentru academie, în timp ce locuia acolo, el a mărturisit unui consilier într-o zi că simte o atracţie vagă faţă de alţi băieţi şi că nu ştia ce să creadă despre aceasta. Consilierul i-a răspuns că totul era foarte natural şi că nu ar trebui să se îngrijoreze de nimic. Steve nu, a fost convins, dar nu a mai spus nimic de atunci încolo. Notele bune ale lui Steve i-au adus apoi o bursă pentru prestigioasa Universitate din Ivy League, Dartmouth, New Hampshire. Prima lui experienţă ca homosexual a venit în primul lui an acolo, nu din partea vreunui tip foarte efeminat, ci din partea unui atlet bine cunoscut şi candidat la echipa ce reprezenta Satele Unite la jocurile olimpice. „A doua zi dimineaţa m-am simţit atât de gol, atât de pustiit," îşi aminteşte Steve. A fost o încercare de a găsi dragostea, însă ea nu.m-a satisfăcut. În timp ce se îndrepta în acea zi spre slujba cu jumătate de normă pe care o avea în campus, gândindu-se că a sărit cu siguranţă de pe fix, o voce i-a spus pe neaşteptate: Ieşi din această situaţie. Steve nu a ţinut seama de avertisment şi fără vreo ancoră spirituală în viaţa lui, el s-a lăsat pradă impulsurilor homosexuale, o dată şi încă o dată. Până la absolvirea cu onoruri de la Dartmouth, el devenise expert în stilul de viaţă păzit cu stricteţe—dar încă nu era sigur dacă îşi dorea acest lucru pentu tot restul vieţii.

Bărbatul tânăr şi suplu, cu ochi sfredelitori şi zâmbet electrizant a dovedit talent în arta dansului şi în iunie 1978 s-a mutat în New York City pentru a accepta încă o bursă, de data aceasta la Centrul de Dans American, de renume mondial, Alvin Ailey. (Cu timpul el a intrat în prestigioasa Companie de Dans, Martha Graham, poziţie pe care a păstrat-o timp de zece ani.) Între timp, un verişor 1-a provocat cel puţin să citească Biblia şi Steve s-a apucat sistematic să parcurgă toată cartea, începând cu Geneza. I-a luat un an şi jumătate să ajungă la Ajpocalipsă. în toată această perioadă, el locuia în apartament cu încă patru studenţi la dans—toţi băieţi şi o camaraderie strânsă s-a dezvoltat în grup,, „Toţi erau dansatori care promiteau şi m-au primit cu căldură în cercul lor," spune Steve. „Ori de câte ori discutam noaptea târziu şi spuneam ceva despre vreun anumit pasaj din Biblie care se opunea homosexualităţii, ei răspundeau: Nu-ţi bate capul—tu citeşti porţiunile care nu trebuie citite, Citeşte Psalmii, Proverbele. Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei şi orice are de a face cu dragostea e acceptabil.” , ;, „Mi s-a părut logic. Treptat m-am convins pe mine însumi că sentimentele mele pentru alţi bărbaţi trebuie să fi fost din partea lui Dumnezeu."

O DRAGOSTE DIFERITĂ Steve a trecut dintr-o legătură amoroasă în alta până când, într-un final, relaţia lui cu un artist foarte talentat s-a solidificat. Cei doi au ales un apartament în care să locuiască împreună—la un bloc distanţă de Brooklyn Tabernacle. Steve nu putea să nu observe în fiecare duminică, mulţimi de oameni pe trotuar care intrau şi ieşeau de la întâlnirile noastre, şi şi-a spus că i-ar place să facă o vizită. Dar a venit abia în octombrie 1980. „Am simţit dragostea lui Dumnezeu din primul moment în care am intrat pe uşă," spune el oarecum mirat. „Prezenţa lui Dumnezeu era acolo plină de putere. Instinctiv mi-am dorit să fiu acolo. Când am plecat eram atât de plin de bucurie!" Steve a continuat să vină. Nimeni nu 1-a tras deoparte să-i ţină o predică despre homosexualitate. De fapt, nu cred că vreunul din noi ştia ce făcea el în particular. El continua doar să vină la biserică, absorbind Cuvântul şi prezenţa lui Dumnezeu şi începând să se simtă din ce în ce mai conştient de păcatul său. Deşi dorea să fie în biserică, el ieşea imediat din clădire la sfârşitul întâlnirilor, evitând contactul cu alţi credincioşi. Cam în acelaşi timp, în oraş a fost programată o mare paradă numită Gay Pride, iar prietenul lui Steve 1-a îndemnat să meargă. El ştia că nu dorea să mărşăluiască pe străzi, însă a luat parte la mitingul însoţitor aproape de faleza, din „Sat" aşa cum numim noi acea parte a Manhattanului.

„Am privit mulţimea de bărbaţi care se ţineau de mână şi ascultau discursuri rostite cu fervoare," îşi aminteşte Steve—„şi niciodată în toată viaţa mea nu m-am simţit atât de singur. Ceva în mintea mea a întrebat: „Unde voi fi peste zece ani? Aici în stradă 'sărbătorind' homosexualitatea? Cu siguranţa nu! Dumnezeu cioplea cu perseverenţă setul meu de credinţe." Nu mult după aceea, Steve s-a pus într-o situaţie necugetată într-o noapte şi s-a expus unei boli transmisă pe cale sexuală. Aceasta a însemnat o vizită la Gay Man's Health Crisis (Centrul pentru sănătate a homosexualilor) pentru un test. încă o dată i s-a făcut rău numai când şi-a aruncat privirea în sala de aşteptare. Eu nu aparţin aici. Acesta nu mai e locul meu. Curând Steve a revenit la întâlnirea noastră de rugăciune de marţi seara, strigând către Dumnezeu într-un colţ din faţa balustradei de la altar. El îşi aminteşte rugându-se: „O, Dumnezeule, ştiu că mă iubeşti. Şi sunt gata să mărturisesc că acesta e păcat în viaţa mea. Dar trebuie să-mi arăţi calea de ieşire din această situaţie. Nu am puterea necesară în mine însumi." Lupta cu emoţiile a continuat; pentru Steve nu a existat ieşire de urgenţă din stilul de viaţă de homosexual. A intrat într-o depresie şi a pierdut mult din greutate. Dar se încăpăţâna să creadă că Dumnezeu îl va schimba în interiorul lui. Prin credinţă el s-a ţinut tare de promisiunea libertăţii în Hristos. El a luat dificila decizie de a pune capăt oricăror activităţi de homosexual. Apoi, într-o zi înnorată, pe la sfârşitul lui 1982, el trecea, în drum spre serviciu, prin faţa renumitului magazin Bloomingdale de pe Strada East 59, când, fără nici o explicaţie aparentă, el a simţit o eliberare din lanţurile lui. „Dintr-o dată am ştiut că Isus mă eliberase!" spune el. Relaţia cu partenerul lui s-a destrămat şi bărbatul s-a mutat în altă parte. Steve s-a alăturat grupului de rugăciune al bărbaţilor, unde a găsit încurajare spirituală şi viaţa lui a început să se inunde de Duhul Sfânt. Mai târziu el s-a implicat într-o organizaţie din Manhattan care lucra cu homosexualii şi lesbienele. Pentru el, versete precum cel din Ieremia 32:27 au prins viaţă: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul întregii omeniri. Este ceva prea greu pentru Mine?" Cu talentul lui de orator, Steve a devenit curând purtătorul de cuvânt al organizaţiei, fiind invitat în campusurile universităţilor şi la programele de televiziune creştine. A fost invitat până şi la Sally jessie Raphael Show pentru înregistrarea unui segment intitulat „Sunt homosexual—m-am născut aşa?" Cum era de aşteptat, el s-a dovedit a fi singurul creştin fost homosexual din emisiune şi din momentul în care a început să vorbească despre puterea lui Isus care îl eliberase, un adevărat haos s-a stârnit pe platformă. Audienţa a început să huiduiască în timp ce ceilalţi invitaţi şi-au dat frâu liber furiei împotriva lui Steve. „M-am simţit deprimat din cauza situaţiei, tot drumul spre casă. Mam gândit la toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le spun şi nu le-am spus. Eram într-o stare destul de jalnică.

Însă a doua zi dimineaţa, m-a trezit telefonul devreme. Un tip din Carolina de Nord a întrebat: 'Tu eşti cel de la televizor de aseară?' 'Ăăă, da, eu sunt.' (Cum de mi-a găsit numărul de telefon?) 'Chiar poate Isus să facă acest lucru pentru cineva?' a întrebat tânărul cu o voce care începea să sune spart. 'Da, El poate cu adevărat!' am răspuns eu. Am continuat, aducându-i la cunoştinţă Evanghelia. Poate că, la urma urmelor, cuvintele mele de ieri nu au fost chiar degeaba!"

CINE ŞI-AR FI IMAGINAT? Câţiva ani mai târziu, Steve a întâlnit în biserica noastră o tânără creştină şi frumoasă pe nume Desiree. Şi ea avea dorinţa de a lucra printre cei cu HIV şi SIDA. Cu timpul ei s-au îndrăgostit şi au început să vorbească despre căsătorie. Steve a fost pus în faţa unei dileme incomfortabile. „Ştiam că fiecare partener pe care l-am avut în anii care au trecut era acum mort sau cel puţin infestat cu HIV. Dansul profesional era decimat de SIDA. Dacă relaţia cu Desiree ar fi Să continue, ştiam că va trebui să îmi fac un nou set de analize. Cele două săptămâni de aşteptare a rezultatelor au fost pură agonie pentru mine. A venit ziua când am mers la clinică să aud ce anume au descoperit. Verdictul a fost—negativ! Ce manifestare a harului lui Dumnezeu că nu am fost infectat în toţi aceşti ani! Am părăsit clădirea plângând de bucurie." Steve şi Desiree s-au căsătorit pe 3 iunie 1989. Desiree ştia tot ce era de ştiut despre Steve—dar nu a dat nicidecum înapoi. Ea a părăsit o poziţie de succes ca agent în vânzări şi s-a întors la şcoală pentru a-şi lua masterul în sănătate publică. Curând ei au început o nouă organizaţie în biserica noastră, un grup de sprijin în propria lor casă pentru cei cu HIV şi SIDA. Mulţi au fost conduşi la Domnul şi învăţaţi că a trăi pentru Hristos înseamnă cu mult mai mult decât strânsul din dinţi, înseamnă umblarea prin credinţă, cu bucurie, potrivit planului lui Dumnezeu care este infinit mai bun. Conducerea grupului a însemnat, de asemenea şi acceptarea pierderii. într-un singur an, cinsprezece membri au murit de SIDA. Foarte de curând, Steve şi Desiree s-au mutat la câteva ore depărtare de oraş pentru ca el să poată accepta poziţia de profesor asistent la o universitate foarte cunoscut de pe Coasta de Est. Două fetiţe drăgălaşe li s-au născut pentru a împodobi căminul lor ca o nouă evidenţă a dragostei minunate a lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu este peste acest cuplu şi peste copiii lor într-un mod special. În mintea mea nu este nici o îndoială că acest bărbat minunat a fost schimbat de puterea lui Dumnezeu. El mi-a spus odată că în timp ce participa la Convenţia Posturilor de Radio Naţionale Creştine, în Washington D.C., un

predicator creştin s-a apropiat de el în sala de expoziţie şi 1-a întrebat câteva lucruri despre lucrarea pe care o face. Apoi i-a pus o întrebare asemănătoare celei pe care am menţionat-o mai devreme şi care mi-a fost pusă mie: „Şi vrei să-mi spui că ai fost eliberat de homosexualitate?" „Da, slavă Domnului!" a răspuns Steve cu un zâmbet luminos. „Ceea ce Dumnezeu a făcut în viaţa mea e nemaipomenit." Bărbatul 1-a privit drept în faţă şi a aruncat bomba: „Nu te cred" după care s-a întors pe călcâie şi a plecat lăsându-1 pe Steve fără cuvinte. Mă bucur că nu am fost acolo în acel moment; o parte din „Brooklyn" care mai e încă în mine ar fi putut ieşi la iveală. Însă o replică mai bună pentru acel bărbat demn de milă ar fi fost ceea ce apostolul Pavel a scris în Romani 3:3-4: „Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi..." Harul lui Dumnezeu merge mult mai în profunzime decât ne putem noi imagina vreodată. Viaţa lui Steve e o dovadă că numai Dumnezeu ne poate da ceea ce avem nevoie: o inimă curată, un duh statornic şi binevoitor. Nu are importanţă cât de adânc şi întunecos e secretul, nu contează de câte ori te-a înfrânt un anumit păcat, Dumnezeu poate aduce schimbare în viaţa ta. însă trebuie ca Duhul Lui cel Sfânt să fie la lucru înlăuntrul nostru şi nu încercările noastre slabe de a „face mai bine data viitoare." Dumnezeu nu-ţi cere decât să-ţi aduci toată mizeria înaintea Lui, ca El să poată începe transformarea spirituală de care ai nevoie. Nu încerca să fii tare prin propriile tale puteri, pentru că această atitudine este exact contrariul a ceea ce ai nevoie. Dumnezeu a fost dintotdeauna atras de slăbiciune. „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită" (Psalmul 51:17). Acest verset este din acelaşi psalm cu care a început acest capitolul şi dacă i te vei alătura lui David în această rugăciune neobişnuită a credinţei, vei descoperi că lucrarea din profunzime a lui Dumnezeu va deveni reală şi în tine.

12 * Adunare prin scădere Când mergem să cumpărăm o bijuterie fină de argint, ne ducem într-un magazin atractiv, iluminat estetic şi cu personal bine îmbrăcat care să ne stea la dispoziţie şi şă ne arate diferitele articole ţinute sub sticlă. Totul împre jur e curat şi sofisticat. Dacă ar fi sa ne întoarcem la originile metalului, am descoperi tocmai opusul. O mină de argint e un loc întunecos, murdar şi periculos. Bărbaţi care au visat să se îmbogăţească şi-au pierdut viaţa în mine precum Nevada's Comstock Lode, în timpul febrei argintului din 1859, Real de Monte y Pachuca din Hidalgo, Mexico (cea mai mare mină de argint din lume), sau în vechile surse de argint din Grecia şi Armenia în perioada contemporană Bibliei. Lucrul nu se termină nici pe departe o dată cu aducerea minereului la suprafaţă. Urmează sfărâmarea, amalgamarea şi topirea. Argintul nu se topeşte până când nu atinge temperatura de 960,5 grade Celsius; abia atunci începe să se separe de impurităţile lui. Atât regele Solomon cât şi profetul Isaia au avut toate aceste faze în minte când au scris despre procesul lui Dumnezeu de purificare a inimilor şi vieţilor noastre: Scoate zgura din argint, şi argintarul va face din el un vas ales. Scoate şi pe cel rău dinaintea împăratului, şi scaunul lui de domnie se va întări prin neprihănire (Proverbe 25:4-5). Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura, cum o topeşte leşia, toate părticele de plumb le voi depărta din tine

(Isaia 1:25). Deşi oricare dintre noi vrea ca bijuteriile lui să fie de înaltă calitate, noi nu ne gândim adesea la nevoia de a avea un proces similar în inimile noastre. De fapt, cu fiecare an care trece e din ce în ce mai greu să vorbeşti despre astfel de subiecte pentu că bisericile noastre au devenit condiţionate de către lume. „Simte-te bine" şi „Păstrează o atitudine pozitivă" au devenit sloganele active. Tindem să ne zbârlim la idea că Dumnezeu vrea să facă schimbări majore în vieţile noastre. Nu ne place decât atunci când Dumnezeu spune lucruri de genul: „Niciodată nu te voi lăsa, cu nici un chip nu te voi părăsi... Te voi binecuvânta la plecare şi la venire" şi aşa mai departe. Da, Dumnezeu a spus toate aceste cuvinte —însă realităţile spirituale sunt un pic mai complexe decât atât. Dumnezeu se ocupă de noi aşa cum un părinte responsabil se ocupă de copilul lui. Uneori îi faci copilului un compliment, alteori îl baţi cu palma pe umăr; totuşi sunt momente când faci ceea ce apostolul Pavel i-a spus tânărului lucrător, Timotei, să facă: „Mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată blândeţea şi învăţătura" (2 Timotei 4:2). Nouă ne plac numai anumite părţi ale acestui verset însă nu suntem prea încântaţi de restul; apreciem aspectul de „îndemnare" şi partea despre „toată blândeţea," însă nu prea vrem să avem de a face cu mus trarea şi cearta. Astăzi se consideră că un pastor îşi face slujba cum se cuvine numai dacă are un „cuvânt de mângâiere." Câte predici şi sesiuni de consiliere conţin mustrare şi certare insuflate de Cuvânt? Lucrătorii au fost reduşi, în prea multe locuri doar la funcţionari plătiţi—rămân populari (şi angajaţi?) doar dacă continuă să dea mesajele pe care oamenii vor să le audă.

MAI PUŢIN ÎNSEAMNĂ MAI FRUMOS Modul lui Dumnezeu de a lucra, din Scriptură este cu mult diferit de modalităţile din cultura bisericii americane. El cunoaşte necesitatea absolută de a îndepărta plumbul din argintul nostru, de a ne încălzi până la o limită incomfortabilă la care El să poată, aşa cum e tradus în New Living Translation „să culeagă zgura de deasupra" (Isaia 1:25). El scade pentru ca să adauge. Recunosc că e ciudat din punct de vedere matematic, dar e realitate pe tărâmul spiritual. În calculul lui Dumnezeu, obţii uneori mai mult atunci când ai mai puţin. Am menţionat în prima mea carte că atunci când am venit împreună cu soţia mea pentru prima oară la Brooklyn Tabernacle, în 1972, biserica era în dezordine. Mai puţin de douăzeci de persoane veneau la serviciile religioase. Într-o lună sau două mi-am dat seama că unele din problemele majore proveneau

din interiorul micului grup! Unii făceau ce le trecea prin cap în timpul programului. Nu era nici biblic nici edificator. Existau şi alte probleme legate de tensiuni rasiale şi oameni care ţineau neapărat să aibă funcţii de conducere. Eram tânăr şi îmi era frică să înfrunt situaţia. Cred că predecesorul meu s-a gândit că era mai bine să nu facă nimic; orice mustrare ar fi făcut probabil pe încă o persoană să plece, şi atunci participarea (ca şi colecta, de altfel) ar fi fost chiar şi mai redusă. In inima mea ştiam că nu puteam merge mai departe aşa. Am jucat destul baschet încât să ştiu că pentru a câştiga e nevoie, uneori, să dai afară un jucător din echipă. Jucătorul-problemă poate împiedica ritmul celorlalţi. S-ar putea ca el să aibă un talent peste nivelul mediu, însă în vestiar şi pe terenul de joc nu e o influenţă bună şi distruge coeziunea echipei. Dacă nu se schimbă va trebui să plece. Numeroase echipe din universităţi sau cele profesioniste au experimentat acest lucru. Un jucător mai puţin înseamnă uneori o echipă mai bună. Am început să mă rog: „O, Doamne, schimbă oamenii sau fă-i să plece." Domnul m-a ajutat să accept scăderea pentru ca apoi să încep să adun. Şi aceasta e exact ceea ce s-a întâmplat. Dacă argintul e contaminat de zgură, nu foloseşte la nimic să continui să tot adaugi minereu. Argintarul nu va putea face nimic frumos din el, oricât de mare ar fi grămada de minereu sau oricât de mult efort ar depune. Ceva trebuie înlăturat. Atâta timp cât impurităţile rămân, argintul nu va fi nici strălucitor şi nici fin. Noi suntem gata să acceptăm acest adevăr în multe domenii, însă ne opunem în cel spiritual. Imaginaţi-vă pe cineva care are cu 40 sau 50 de kilogame peste greutatea normală mergând la doctor şi spunând: „Vă rog, ajutaţi-mă să mă simt mai bine. Mă târăsc de dimineaţă de când mă scol. Daţi-mi nişte pastile care să mă facă mai vioi." Doctorul ar spune: „Nici un medicament pe lumea aceasta nu-ţi va aduce înapoi energia. Trebuie să pierzi 25 de kilograme, asta pentru început." „Ce? Hei, am venit la cabinetul dumneavoastră să mă simt mai bine! Nu pot să-mi schimb întregul stil de viaţă. Dă-mi doar ceva care să mă ajute." Persoana aceea va fi mai sănătoasă prin scădere nu prin adăugare. Imaginaţi-vă un alt pacient, cu o protuberantă canceroasă, care vine la cabinet şi vrea o aspirină mai puternică care să îi aline durerea. Dar nu asta e soluţia; pro tuberanta trebuie tăiată; Dacă pacientul protestează: „Uite ce-i, nu am venit aici să-mi pierd o parte din trup!" doctorul ar replica: „Păi, trebuie să îndepărtezi această parte din trupul tău. E canceroasă; trebuie să scapi de ea." „Vrei să spui că-ţi pasă de mine şi că eşti prietenul meu, dar că mă vei tăia cu un cuţit?" „Exact! Dacă nu te tai, vei muri."

SĂ SPUI ADEVĂRUL CARE DOARE Mulţi dintre noi se reped să strige Aleluia şi să sărbătorească binecuvântările lui Dumnezeu. Alţii au o înţelegere intelectuală sănătoasă a doctrinei biblice. Toate acestea sunt bune însă putem cu uşurinţă evita faptul că tot zgomotul şi toată cunoştinţa din lume nu ne vor ajuta să ajungem nicăieri dacă există încă zgură care nu e îndepărtată din vieţile noastre. Toate vorbele din lume nu vor produce o viaţă evlavioasă fără procesul de rafinare intim şi continuu al Domnului din inimile noastre. Unii dintre noi sunt prea extinşi financiar. Alţii au un calendar cu mult prea plin. Singurul mod de a deveni sănătos este să-ţi reduci datoriile, să mai tai din afaceri. Tot ceea ce îngreunează umblarea noastră cu Dumnezeu devine ţinta procesului Lui de purificare. Mulţi dintre noi cred că dacă facem mai mult şi acumulăm mai mult devenim mai fericiţi. Greşit! Acesta e motivul pentru care mulţi creştini nu văd planurile lui Dumnezeu duse la îndeplinire în vieţile lor. Ei îţi pot cita versete din Biblie despre pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, însă nu au experimentat ce înseamnă aceasta cu adevărat. Dumnezeu va fi întotdeauna direct cu tine, pentru că te iubeşte. El îţi spune adevărul şi e absolut neîndurător când e vorba de lucrurile care stau în calea revărsării harului şi binecuvântării Lui în vieţile noastre. Procesul Lui conţine scăderea care duce la adăugare. El nu va încheia niciodată tratat de pace cu păcatele noastre ascunse. „Acesta trebuie să dispară," va insista El. „Nu poţi să mergi mai departe cu acest păcat în viaţa ta. Nu pot să fac un vas frumos de argint când acea zgură e încă prezentă." Când Isus Şi-a început lucrarea publică, una dintre primele lui opriri potrivit Evangheliei după Ioan (vezi cap. 2) a fost în Templu. A adus Isus vopsele noi şi mobilier scump pentru a adăuga la decor? Nu. El a scos afară lucrurile care nu aveau ce căuta acolo şi i-a alungat pe negustorii profitori. În acea zi El s-a arătat ca un rafinor dur, pentru că El iubea mult destinaţia Templului, cea de „casă de rugăciune pentru toate popoarele," şi dorea ca ea să fie restaurată. Trebuie să ne obişnuim cu faptul că pentru a fi ceea ce Dumnezeu vrea să fim, El va trebui să îndepărteze din viaţa noastră lucruri care nu au ce căuta acolo. In orice viaţă sau lucrare devotată Lui, noi trebuie să ne oprim şi să întrebăm: „Există aici atitudini care să-L supere pe Domnul? Există obiceiuri care trebuie să fie sfărâmate? Care sunt impurităţile ce trebuie să dispară? Cum rămâne cu dorinţa de a fi văzut, cu spiritul de competiţie, cu umblarea după slavă şi aplauze? Dar cu prejudecata sau spiritul de judecată faţă de alţii?" Trebuie să fim absolut deschişi când îl invităm pe Dumnezeu sa ne cerceteze cu mare atenţie şi să îndepărteze tot ceea ce consideră El că e de îndepărtat.

Într-o sâmbătă noaptea stăteam înaintea Domnului pregătindu-mă pentru întâlnirile de a doua zi, consacrându-mi din nou viaţa şi încercând să mă apropii mai mult de El, când deodată în minte mi-au venit numele a trei oameni. Nici unul din ei nu locuia în apropiere; erau împrăştiaţi prin toată ţara. În toate cele trei cazuri, relaţia mea cu ei nu era aşa cum ar fi trebuit să fie. La suprafaţă totul părea în regulă; vorbeam cu fiecare dintre ei. Dar înaintea lui Dumnezeu care este dragoste, nu era în regulă. Nu aveam sentimentul că aş fi păcătuit de fapt împotriva lor, cu toate acestea... Jim, părea să-mi spună Domnul, ştii că există un zid de despărţire între tine şi fiecare din aceşti trei oameni. Ceva nu e în regulă. Sună-i. Tu trebuie să repari ruptura. „Uite ce-i," m-am apărat eu imediat, „nu eu sunt cauza acestor probleme. Sincer să fiu, cred că ei sunt cei cu atitudini negative, nu eu." Dar Dumnezeu nu renunţa: Sună-i şi pocăieşte-te de orice rană pe care ai provocat-o, cu sau fără voia ta. În următoarea săptămână am dat trei telefoane. Pentru mine a fost bună smerirea şi am descoperit noi aspecte ale modului în care Dumnezeu lucrează în viaţa mea. Ce binecuvântare s-a dovedit a fi faptul că L-am lăsat pe Dumnezeu să aducă acea zgură la suprafaţă şi apoi să o îndepărteze. Imediat după aceea, am studiat, m-am rugat şi am predicat cu o nouă vigoare.

INCOMOD DAR NECESAR Ascultaţi profeţia sfredelitoare a lui Maleahi despre Hristos: „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curaţi argintul; va curaţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară" (3:2-4). Teologia ta îl include pe Isus pe scaunul Lui de topitor, supraveghind un cazan cu metal lichid sub care focul devine din ce în ce mai puternic? îl poţi vedea aplecându-se din când în când şi strângând cu o lingură mare toate impurităţile care au format bulbuci la suprafaţă? Este credinţa noastră îndeajuns de profundă încât să acceptăm focul rafinorului? Vom fi întotdeauna confortabili în acest proces? Bineînţeles că nu! E plăcut? Nicidecum. Însă este metoda Mântuitorului nostru de a scăpa de gunoaiele din vieţile noastre. Bucuria şi pacea Lui vor fi simţite imediat după aceea—cu mult, mult mai în profunzime decât le-am cunoscut vreodată.

Dacă eşti părinte, s-ar putea să ştii cum e să-1 vezi pe copilul tău mâncând tot felul de alimente nesănătoase şi hotărăşti să faci ceva. Sau poate copilul tău e afectat la şcoală de unele influenţe nesănătoase. Când intervii nu devii neapărat popular—însă faci tot ceea ce poţi să scoţi aceste lucruri din viaţa copilului tău. Nu încerci să-i strici petrecerea copilului; o faci pentru că îl iubeşti. Biblia spune că „Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-1 iubeşte!" (Proverbe 3:12) Scopul lui Dumnezeu pentru noi este cu mult mai profund decât felul în care ne simţim noi în acest moment. În iubirea Lui El dă voie presiunilor şi necazurilor, din când în când ne taie craca de sub picioare, astfel încât reacţiile noastre negative să se ridice direct la suprafaţă. Ne vedem lipsa de credinţă, lipsa de dragoste—şi acesta este scopul Lui. Dumnezeu, cu bună intenţie ne pune în situaţii care depăşesc capacitatea noastră de a le face faţă. El dă voie dificultăţilor să apară o dată cu copiii noştri şi atunci spunem: „De ce, Doamne?" El ne purifică. El ne învaţă să ne încredem în El. El ne îndepărtează de tăria noastră şi ne atrage spre a Lui. El ştie exact cât de mult foc să permită în vieţile noastre. El nu ne va arde niciodată, însă dacă sărim afară dintr-un cazan pentru că e prea fierbinte, El are altele care ne aşteaptă. Zgura trebuie să fie îndepărtată. Ştiţi cum topitorul din vechime cunoştea când totul era gata şi focul putea în sfârşit să fie domolit? Când se uita în cazan şi îşi vedea propria lui imagine reflectată în argintul strălucitor. Atâta timp cât imaginea era neclară şi vălurită de particule de zgură, el ştia că trebuie să mai lucreze puţin. Argintul era purificat atunci când, în final faţa lui se arăta clar. Exact la fel e şi cu procesul nostru spiritual de rafinare. Planul din veşnicie al lui Dumnezeu este ca noi să fim „asemenea chipului Fiului Său" (Romani 8:29). Isus Hristos continuă să fie astăzi Rafinorul şi Purificatorul poporului Său. În timp ce lucrează cu atenţie în vieţile noastre, El continuă să se uite în noi pentru a-Şi vedea propria Lui reflexie binecuvântată. Nu ar fi mai nimerit să ne încredem în Hristos şi să ne supunem acestui proces decât să stăm împotriva lui? Amintiţi-vă că acesta este un proces al dragostei, care aduce frumuseţe, creştere şi extindere în vieţile noastre. Este modalitatea lui Dumnezeu de a ne sfinţi. Şi nu trebuie să uităm niciodată că cu cât e mai sfântă viaţa, cu atât vom experimenta mai multă fericire adevărată în lăuntrul nostru. Impurităţile spirituale sunt cele care ne privează de ceea ce are Dumnezeu mai bun.

NU TE ÎMPOTRIVI PROCESULUI

SĂ privim în faţă faptul că Dumnezeu nu ne va lăsa niciodată să rămânem aşa cum suntem azi. Acesta este scopul din spatele procesului de purificare din vieţile noastre. Noi toţi suntem „în construcţie." (Când văd uneori munca uriaşă de care are nevoie viaţa mea, simt că ar trebui să-i avertizez pe cei din jurul meu să-şi pună căşti de protecţie, pentru eventualitatea în care cade ceva.) Nu vom face paşi înainte decât dacă pierdem unele lucruri. Dumnezeu încă adaugă prin scădere. Cea mai mare nevoie a noastră este comuniunea cu El—dar sunt o groază de piedici în calea ei, nu-i aşa? Unii oameni ştiu mai multe despre cum să-ţi renovezi casa decât despre procesul lui Dumnezeu de renovare spirituală din vieţile lor. Ei sunt mai la curent cu informaţiile despre anumite echipe sportive şi eroi decât cu ceea ce apostolii şi profeţii au învăţat în numele Domnului. Aceste greutăţi ne încetinesc când încercăm să alergăm în cursa credinţei. Ne clătinam în faţa promisiunilor lui Dumnezeu pentru că inimile noastre sunt supraîncărcate cu atâtea obiceiuri neziditoare şi lucruri care nu sunt necesare. Treaba poate deveni urâtă atunci când cineva se împotriveşte cu încăpăţânare procesului lui Dumnezeu de purificare. Când zgura şi impurităţile sunt ţinute cu străşnicie ca pe un fel de comoară, viitorul devine întunecos şi prevestitor de rele. E un fel de autodistrugere spirituală. Am avut şi noi la Brooklyn Tabernacle partea noastră de scufundări spirituale. Cu mulţi ani în urmă am.pierdut pe unul din cei mai apropiaţi asociaţi ai mei care, fără să ştiu eu, a început să petreacă cu mult prea mult timp cu o femeie căsătorită, care era abia întoarsă la Domnul. Soţia lui a început să simtă încetul cu încetul că ceva nu era în regulă, dar el îşi justifica cu dibăcie acţiunile în termeni spirituali şi o acuza pe ea că e bănuitoare. Ea nu şi-a împărtăşit suspiciunile cu nimeni altcineva. Biserica era mult mai mică pe atunci şi acest asociat era cunoscut şi iubit de întreaga congregaţie. Într-o zi, la o întâlnire a lucrătorilor din biserică iam cerut să ne conducă în rugăciune. El s-a poticnit un timp şi apoi s-a prăbuşit emoţional. Ceva se întâmpla—un conflict în adâncul sufletului său. Până în ziua de azi regret că nu am fost mai cu discernământ. Nu l-am confruntat ca pe un prieten şi frate în Hristos. În decurs de câteva săptămâni, infecţia spirituală a devenit mai pregnantă şi mai ameninţătoare. Am primit pe neaşteptate un telefon-—în timp ce eram în vacanţă, nici mai mult nici mai puţin—că ar trebui să mă întorc de urgenţă în Brooklyn. Asociatul meu dispăruse împreună cu prietena lui care a lăsat în urma ei doi copii şi un soţ. Ei luaseră 10 000 de dolari din contul bisericii. Mi-au lăsat un amărât de bilet prin care mă asigurau că „Dumnezeu înţelege ceea ce facem." Ce tragedie! şi cât de tare poate înşela păcatul.

Pentru că acest asociat era atât de cunoscut, am fost pus în faţa sarcinii inevitabile de a aduce vestea în faţa bisericii. M-am prăbuşit în mod deschis în timp ce le vorbeam. Îmi amintesc încă gemetele şi plânsul îndurerat ce se auzeau din întreaga biserică. M-am gândit adesea la cât de mult trebuie să se fi ocupat Dumnezeu de prietenul meu. De câte ori va fi fost el avertizat de Duhul Sfânt? Câte nopţi nu a zăcut el în pat luptând împotriva convingerii de păcat? Cu toţii ştim cât de insistent este Duhul Sfânt când vrea să ne salveze de dezastru sau scufundare. Nu mă interesează câte milioane de oameni din întreaga lume au fost fascinaţi de povestea Titanicului şi a nopţii fatale când s-a scufundat în apele reci ale Atlanticului de Nord. A fost un joc de copil în comparaţie cu tragedia spirituală a bărbaţilor şi femeilor care s-au ferit de purificarea focului Rafinatorului, pentru a se trezi apoi în locuri reci şi întunecoase pe care nu şi leau imaginat vreodată. Doamne, Te rog să curaţi şi să purifici inimile şi vieţile noastre. Topeşte zgura; îndepărtează impurităţile—pe toate, din faptă, cuvânt sau gând. Păzeşte-ne de noi înşine şi pune în noi neprihănirea prin mâna Ta cea dreaptă şi puternică. îţi cerem aceasta cu umilinţă şi ne bazăm pe Tine, în Numele lui Isus. Amin.

13 * Atmosfera credinţei Lupta dusă în viaţa de credinţă nu e întotdeauna numai de a crede, ci şi de a continua să crezi. Numai aşa vom putea creşte în credinţă şi vom vedea împlinirea efectivă a promisiunilor lui Dumnezeu în vieţile noastre. Am văzut pe parcursul acestei cărţi proeminenţa biblică a credinţei şi natura ei vitală în trăirea după voia lui Dumnezeu. Scriitorul epistolei către Evrei rezumă aceasta într-un foarte bine cunoscut pasaj: Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ca aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. „încă puţină, foarte puţină vreme", şi „Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi, şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere in el." Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului (10:35-39). Cu alte cuvinte, scriitorul ne spune să nu fim ca Israeliţii care au crezut o vreme şi apoi au dat înapoi. Nu păcatul idolatriei în sine, sau imoralitatea, sau lăcomia i-au împiedicat să intre în ţara Promisă—ci ofensa îngrozitoare a necredinţei. Deşi Dumnezeu le promisese ţara bărbaţilor şi femeilor pe care i-a eliberat din Egipt, ei nu au pus niciodată piciorul în ea din cauza lipsei cronice a credinţei. Astăzi noi avem tendinţa să tratăm încetul cu încetul necredinţa ca pe o slăbiciune obişnuită. Spunem lucruri de genul: „Ştii, doamnei Popescu îi vine pur şi simplu greu să creadă că Dumnezeu o va ajuta." Dumnezeu nu acceptă o astfel de abordare uşuratică. El o numeşte „dare înapoi" şi ne informează că este complet nemulţumit. De fapt, a respinge promisiunile Lui pentru noi este cu mult mai distructiv decât păcatele senzaţionale despre care noi

vorbim adesea. Biblia numeşte aceasta „o inimă rea şi necredincioasă, care vă desparte de Dumnezeul cel viu" (Evrei 3:12). Ce cuvinte solemne şi copleşitoare! Acum vedem de ce ţinta principală a lui Satan este să strice credinţa noastră. El ştie mult prea bine că cel neprihănit trăieşte prin credinţă şi caută să taie puntea de legătură dintre noi şi Dumnezeu. Credinţa este ca o mână care se întinde să primească ceea ce Dumnezeu a promis fără nici o plată. Dacă diavolul reuşeşte să-ţi tragă mâna înapoi în jos, el şi-a îndeplinit planul. Toată provizia pe care Dumnezeu intenţiona să ne-o dea va rămâne acolo unde era, în ceruri. Amintiţi-vă că această credinţă nu este numai o acceptare mentală a unor adevăruri din Biblie. Unii oameni presupun că dacă „Dumnezeu a spus ceva şi eu în mintea mea afirm că e adevărat—aceasta e credinţă." Greşesc. Până şi diavolul poate recunoaşte în mintea lui veridicitatea multor adevăruri biblice, şi totuşi rămâne Satan—adversarul nostru. Adevărata credinţă se produce atunci când inimile noastre se apropie mai mult de Dumnezeu însuşi şi primesc în adâncurile lor promisiunile Lui. Acolo, prin propria Lui putere divină, Cuvântul va lucra într-un mod supranatural. Din momentul în care această credinţă din inimă începe să se răcească, noi ne pierdem capacitatea de a mai primi ceva de la Dumnezeu. Boala cronică ce pune stăpânire pe noi nu este o lipsă de fapte sau efort; ci o lipsă de credinţă reală. De cele mai multe ori tratăm simptomele şi nu cauza— comportamentul exterior şi nu sursa lui. Fiecare din noi aleargă în cursa credinţei. Cei care se opresc pe parcurs sunt cei care au încetat să se mai încreadă în Dumnezeul nevăzut. Nici unul dintre noi nu vrea să dea înapoi sau să-şi transforme viaţa într-o epavă, aşa cum am observat în capitolul precedent. Dorinţa noastră e să primim nu numai promisiunea culminantă a primirii noastre în ceruri ci şi multe altele pe care El ni le-a garantat pe parcurs. Noi vrem să trăim în voia lui Dumnezeu Însă nu avem prea mult timp la dispoziţie. Aşa cum spune pasajul din Evrei, Isus Hristos va veni şi nu va zăbovi.

CREDINŢA MERGE PE URMELE PROMISIUNILOR În cursa aceasta nu trebuie să uităm un principiu important: datorită poziţiei unice pe care Dumnezeu a conferit-o credinţei, harul Lui se revarsă prin canalele promisiunilor Lui şi nu prin cele ale poruncilor. Poruncile lui Dumnezeu ne arată, într-adevăr caracterul Său sfânt şi ne descoperă păcătoşenia noastră, dar asta e tot. Ele nu au capacitatea, în ele însele de a ne da puterea necesară să ascultăm—lucru care ne pune într-o dilemă. Câţi credincioşi din întreaga lume nu se confruntă chiar în acest moment cu conştientizarea realităţii că „am voinţa

să fac binele, dar n-am puterea să-1 fac" (Romani 7:18). Problema nu e că nu ştim ce este bine sau că nu avem dorinţa să trăim aşa. Problema noastră este tăria spirituală de a asculta, iar poruncile lui Dumnezeu nu ne-o pot oferi. De fapt, nu stă în natura lui „Să faci" şi „Să nu faci" să atragă ajutor de la Dumnezeu. De asta se ocupă promisiunile Lui pline de îndurare. De-a lungul secolelor, sfinţii, pe paturile lor de moarte nu s-au agăţat atât de mult de poruncile sfinte ale lui Dumnezeu şi de judecata care va să vină peste toţi cei ce le încalcă, cât au preţuit promisiunile şi revelaţiile privind marea salvare în Hristos: Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus... Căci—lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere— Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Romani 8:1,3). Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire (lloan 1:9). ... pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire (Romani 4:5). Acestea sunt promisiunile binecuvântate ale lui Dumnezeu care, atunci când le credem, eliberează harul Lui supranatural în şi prin noi. Ascultaţi-1 pe cel care adesea a eşuat ori de câte ori s-a încrezut în propria lui putere, deşi cunoştea atât de bine poruncile lui Hristos. Apostolul Petru ne face cunoscut binecuvântatul secret şi anume că Dumnezeu „ne-a dat promisiunile Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte" (2 Petru 1:4). Aceste promisiuni sunt cele care aduc inima mai aproape de Dumnezeu prin credinţă. Să crezi este de fapt cea mai mare poruncă a Noului Legământ. Viaţa de credinţă nu va fi puternică fără să ne hrănim din promisiunile Cuvântului. Nu vom fi în stare să continuăm şi să perseverăm fără să trăim în Cuvânt. Nu au existat niciodată bărbaţi sau femei puternici în credinţă care să nu fi fost bărbaţi sau femei ai Cărţii Sfinte. Rafturile bibliotecii mele sunt pline cu biografii precum cele ale lui Luther, Wesley, Finney, Spurgeon, Moody— ei au citit Cuvântul, l-au trăit, au meditat asupra lui şi prin puterea lui divină care lucra în inimile lor, au devenit tari în credinţă. Bineînţeles că nu vei reuşi numai cu cuvintele de pe pagină. Israeliţii care au ieşit din Egipt nu au mai ajuns să vadă împlinindu-se promisiunea lui Dumnezeu de a poseda acel pământ nou din următorul motiv: „Cuvântul care lea fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce lau auzit" (Evrei4:2). Ei au auzit limpede ce a promis Dumnezeu, însă inimile lor nu a primit cuvântul prin credinţă.

Astăzi se poate să îţi câştigi existenţa ca teolog respectat şi totuşi să n-ai mai multă credinţă vie decât un melc. Creştinii pot sta în băncile lor ascultând Cuvântul predicat în fiecare duminică—şi chiar să aibă un timp oarecare de citire a Bibliei în timpul săptămânii —fără să se poată ridica deasupra cinismului, depresiei şi necredinţei care sunt atât de pronunţate în cultura noastră. Putem cunoaşte Cuvântul, într-un anume sens, dar el trebuie să găsească în inimile noastre o atmosferă în care puterea lui divină să poată fi eliberată. Acest gen de credinţă dinamică aproape că se prelinge din cuvintele marelui conducător evreu, Iosua, către sfârşitul vieţii sale. El a fost unul din cei doi bărbaţi care au părăsit Egiptul ca adulţi şi au reuşit chiar să intre în ţara Promisă. Luaţi aminte la instrucţiunile de despărţire ale lui Iosua, care scot în evidenţă o atmosferă de credinţă—mediul în care ea înfloreşte şi creşte.

MULŢUMEŞTE CÂND PRIVEŞTI ÎNAPOI Iosua îşi începe discursul de rămas bun cu această afirmaţie răsunătoare: „Aţi văzut tot ce a făcut Domnul, Dumnezeul vostru, tuturor neamurilor acelora dinaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru a luptat pentru voi" (Iosua 23:3). Cu alte cuvinte, priveşte înapoi Israele şi gândeşte-te la tot ce a făcut El. Ce-ar fi să ne amintim şi noi chiar acum tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi numai în ultimele douăsprezece luni? în câte sute de dimineţi nu te-ai trezit cu energie în mădularele tale să te ridici şi să mergi? Nu tu ai fabricat acea energie; ci a fost un dar de la Dumnezeu. Când a fost ultima dată când I-ai mulţumit lui Dumnezeu pentru facultăţile tale mintale, pentru o memorie care funcţionează sau pentru dibăcie în serviciul pe care îl ai? „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de SUS, pogorându-se de la Tatăl luminilor" (Iacov 1:17). Uităm prea adesea acest adevăr. Cum putem avea credinţă pentru viitor dacă nu ne uităm mai des înapoi şi dacă nu Ii mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce El ne-a dat în trecut? Am devenit nesimţitori la multe din binefacerile Lui. Mai mult de jumătate din populaţia de pe glob nu a experimentat niciodată ce înseamnă să dai un telefon! Lucrurile pe care noi le considerăm bunuri necesare sunt necunoscute unei mari părţi din planetă, Lipsa mulţumirii este de fapt unul din păcatele noastre. Duminica nu există acea revărsare de rugăciuni de mulţumire şi landă vibrante în majoritatea bisericilor noastre pentru că noi suntem prea ocupaţi cu proble mele noastre. Ne concentrăm mai degrabă asupra a ceea ce nu avem decât să intrăm „cu laude pe porţile Lui,., cu cântări în curţile Lui" (Psalmul 100:4).

Intr-o zi, pe holul bisericii noastre, o femeie pe nume Donna mi-a spus cu mare emoţie şi bucurie: ;,Pastore Cymbala, mi-am găsit prima mea garsonieră—un loc care să fie al meu! Lăudat fie Domnul!" Am început să mă bucur împreună cu ea pentru simpla binecuvântare că ea avea acum un apartament cu o singură cameră în care să locuiască. Poate vi se pare un pic ciudat.., însă nu ştiţi despre trecutul lui Donna. Cu câteva săptămâni mai înainte, în afara clădirii noastre s-a adunat poliţia pentru că o „săritoare" era hotărâtă săşi pună capăt vieţii dându-şi drumul de pe marginea unei clădiri vecine. Am ieşit şi eu afară împreună cu cei care lucrează în birourile bisericii noastre şi am văzut-o pe Donna la mare înălţime. Tocmai părăsise biroul din acea clădire a terapeutului ei, care, se pare, nu-i dăduse rezolvarea de care ea avea nevoie. Ea era rănită dar şi îngrozită în acelaşi timp. Am simţit cum Dumnezeu mă îndemna să intru în clădire şi să urc în fugă scările până la etajul unde poliţiştii încercau să o facă pe Donna să se dea jos de pe pervaz. Terapeutul intrat în panică stătea alături de ei neajutorat. Am cerut permisiunea să-i vorbesc, dar poliţiştii m-au avertizat să nu încerc să o prind dacă mă apropii de ea, pentru că s-ar putea să mă tragă în jos împreună cu ea. Timp de aproape 20 de minute Dumnezeu m-a ajutat să o fac să se dea jos de pe pervaz. Unul din angajaţii noştri a însoţit-o în abulanţă până la un spital din apropiere pentru un examen de rutină. Mai târziu am aflat că ea dormea fie pe canapeaua unui prieten, fie cu un bărbat care o abuza. Viaţa ei era foarte tristă, dar curând ea L-a primit pe Hristos ca Mântuitorul ei. Noi am ajutat-o să găsească un loc unde să stea pentru o perioadă. Când Donna a ajuns la punctul în care era capabilă să-şi închirieze propria ei cameră, credeţi-mă că a fost o mare ocazie de a aduce lui Dumnezeu o jertfă de mulţumire! Nu ai şi tu să-I mulţumeşti lui Dumnezeu cel puţin pentru tot atât cât are Donna? Atunci dă-I lui slavă. Fă-I cunoscut, din adâncurile inimii tale, cât de mult apreciezi bunătatea Lui. Deschide-ţi inima şi gura. Fie că e sau nu parte a tradiţiei tale religioase, Biblia îţi spune să-ţi exprimi recunoştinţa inimii faţă de Domnul. Lasă la o parte formalitatea şi rigiditatea în a-L lăuda pe Domnul. Nu lăsa pe nimeni să te împiedice sau să te facă să te simţi jenat. Ce trist că milioane de oameni care merg la biserică, se manifestă deschis şi fără jenă când e vorba să încurajeze echipele lor favorite din sport— însă sunt la fel de rigizi ca un mort când e vorba să-L laude pe Dumnezeu. Citeşte în Biblie despre nivelul decibelilor din cer. Cât de confortabil te vei simţi în mijlocul glasurilor de sfinţi şi îngeri a căror număr e „de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: 'Vrednic este Mielul...!'" (Apocalipsa 5:11-12)? Ai în tine acea inimă plină de închinare şi de laudă care să vrea să se alăture acelui „glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: 'Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărătească'" (19:6) pe care l-a auzit Ioan? Să ne ajute Dumnezeu să-L lăudăm mai mult!

Gândiţi-vă de câte ori nu ne-am aflat în necaz şi ne-am rugat cu disperare: „O, Doamne, Te rog—dacă Tu mă vei ajuta de data aceasta, Te voi sluji, îţi voi mulţumi şi Te voi cinsti pentru totdeauna." Dacă ai trecut şi tu pe aici, atunci nu uita ce a făcut Dumnezeu. „Prin El să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui" (Evrei 13:15).

PIVEŞTE ÎNAINTE CU ANTICIPAŢIE Iosua îşi Îndreaptă apoi atenţia spre viitor. Poate vă gândiţi că acum, la sfârşitul anilor, era mulţumit de mulţimea realizărilor sale. Primele 22 de capitole ale cărţii lui ne spun cum i-a condus pe Israeliţi în lupta de cucerire a unor suprafeţe întinse din Canaan. Cetate după cetate a căzut în faţa armatei sale. Dar Iosua nu e satisfăcut. Plin de curaj el proclamă: „Domnul, Dumnezeul vostru, le va izgoni dinaintea voastră (pe celelalte popoare din Canaan); şi voi le veţi stăpâni ţara, cum a spus Domnul, Dumnezeul vostru" (Iosua 23:5). Iosua, chiar şi la această vârstă înaintată, continuă să invoce promisiunile lui Dumnezeu şi să declare cu curaj că „însuşi Domnul Dumnezeul vostru" va lupta pentru ei. Dacă suntem oneşti, fiecare dintre noi recunoaşte că mai sunt lucruri în vieţile noastre care nu sunt tocmai cum le vrea Dumnezeu. Mai sunt încă porţiuni bune de „teren" care trebuie cucerite. Dumnezeu vrea să ne facă mai mult în asemănarea cu Mântuitorul. El vrea să dezrădăcineze tot ceea ce împiedică şi tulbură asemănarea întru Hristos. Vrea să ne folosească în a binecuvânta şi încuraja pe alţii în moduri pe care noi nu le-am experimentat sau chiar visat vreodată. El vrea să distrugă complexităţile şi spaimele care ne paralizează. El vrea să revigoreze şi să binecuvinteze adunările noastre locale. Şi El însuşi va face aceste lucruri atunci când noi trăim în această atmosferă a credinţei! Dintre multele definiţii ale credinţei, nici una nu este probabil atât de succintă şi de importantă ca cea din Evrei 11:1: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd." Observaţi că ea operează în două aspecte speciale: • •

viitor (lucrurile nădăjduite) invizibil (lucrurile care nu se văd)

Credinţa nu are de-a face cu prezentul, cu lucrurile pe care le poţi capta cu un aparat de fotografiat. Ci ea se ocupă de lucrurile promise de

Dumnezeu în viitor— credinţa este sigură pe ele. Credinţa produce convingerea că acele lucruri vor veni, chiar dacă metodele ştiinţifice şi raţiunea noastră nu pot valida pentru moment această certitudine . Credinţa este capacitatea spiritului uman de a se deschide şi de a primi impresii de la Dumnezeu, născute din Cuvântul Său şi făcute vii de către Duhul Sfânt. Aceasta rezultă într-o convingere supranaturală fără nici o legătură cu simţurile sau raţiunea noastră. Sau aşa cum a spus Andrew Murray, cu mai bine de o sută de ani în urmă: „Aşa cum avem simţurile prin care comunicăm cu universul fizic, tot aşa şi credinţa este simţul spiritual sau organul prin care sufletul vine în contact cu şi este afectat de către lumea spirituală."1 Cu alte cuvinte, aşa cum văzul sau auzul sunt într-o stare latentă până când sunt stimultate de către lumină sau sunet, tot aşa şi abilitatea noastră de a avea credinţă se află într-o stare latentă până când ne deschidem pentru a primi impresiile de la eternul şi nevăzutul Dumnezeu. Şi atunci pur şi simplu ştim că ceva urmează să se întâmple. Cuvântul lui Dumnezeu a fost primit şi el a activat acest simţ spiritual numit credinţă. Viaţa noastră e ancorată în el acum. Dacă cineva ar spune: „încearcă să dovedeşti" noi nu am fi în stare—şi totuşi am şti că se va împlini. Aşa ceva a experimentat şi Moise cu mii de ani în urmă. „Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut" (Evrei 11:27). Cum se poate vedea nevăzutul? Nici într-un caz cu ochii din cap, ci cu ochii şi mai puternici ai credinţei. Simţurile—pipăitul, gustul, mirosul, văzul, auzul— au de a face cu prezentul şi cu lucrurile vizibile. Ele nu pot capta nimic din viitor. Ele nu au nici o legătură cu realităţile spirituale. Credinţa, în schimb, are de a face cu aceste lucruri viitoare şi invizibile pe care Dumnezeu ni le-a promis în Cuvântul Său. Credinţa le face mai reale decât titlurile ziarelor de azi. Credinţa este acest al doilea gen de „vedere", aşa cum spune Pavel în 2 Corinteni 4:18: „Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice." Credinţa poate fi asemănată cu un aparat de radio. Când îi dai drumul se aude muzică. Există vreo trompetă sau vreo chitară în acea cutie mică? Bineînţeles că nu. Şi totuşi camera e plină de unde sonore. Simţurile umane nu le pot detecta defel. Dar radioul le captează. Muzica nu se află în radio. Ea vine prin radio de la o sursă nevăzută, mult mai mare. Aşa este şi cu credinţa. Ea nu îşi are originea în noi, ci vine de la Dumnezeu atunci când primim Cuvântul Lui viu în inimile noastre. Atunci în noi se naşte un gen de „muzică" supranaturală, ca produs al acestei credinţe. O persoană plină de credinţă vede lucrurile cu totul diferit decât cea care trăieşte doar prin simţurile fizice. În perioada dificilă de la Brooklyn Tabernacle, când eu şi Carol abia venisem la mica biserică şi ne zbăteam să supravieţuim, cu doar poate patruzeci

de persoane care participau la serviciile de duminică, fiica noastră Chrissy avea în jur de doi ani. Într-o dimineaţă, la micul dejun, am observat o mică umflătură sub pleoapa ei. A doua zi părea mai mare. Noi nu pomeneam de ea chiar dacă umflătura creştea pe zi ce trece. „Ce crezi că e?" m-a întrebat într-un final Carol într-o zi, cu o voce îngrijorată. „Nu ştiu." „Ar fi cazul să o ducem la doctor," a spus ea. Problema era că noi nu aveam nici un fel de asigurare de sănătate. Am petrecut acea noapte rugându-mă pentru această problemă şi cu cât mă rugam mai mult cu atât mai mare apărea. Avea cumva fetiţa mea vreun fel de tumoare care îi va răpi vederea? Am venit înaintea lui Dumnezeu cu cuvinte care credeam eu că trebuie folosite, însă ştiam că în inima mea nu exista credinţă. Ci doar presimţiri rele. Am strâns cum am putut nişte bani şi am dus-o la doctor. „Da," a confirmat el, „această umflătură—(şi i-a dat denumirea tehnică) nu ar trebui să fie acolo. Nu e nimic grav, însă va trebui să o scoatem." Gândul că fetiţa mea, primul meu născut va avea cuţitul la numai câţiva milimetri de ochi m-a îngrozit. Pe lângă aceasta, mă preocupa şi cum vom plăti vreo dată operaţia. În acea noapte, după ce Chrissy a adormit, m-am întors în camera ei. Am luat-o în braţe şi m-am rugat încet: „O, Dumnezeule, vindecă-mi fiica." Încă o dată, deşi spuneam toate acele cuvinte care formează o rugăciune, tot ceea ce puteam vedea înaitea ochilor era o umflătură care acum părea cât un bolovan. Ştiam că Dumnezeu vorbise în Biblie despre vindecare— am predicat din acele texte. Cu mult timp în urmă, o vindecare extraordinară a dus la întoarcerea bunicii mele la Hristos. Însă, aşa cum stăteam acolo în semiîn tuneric, cu fetiţa în braţe şi cu ochii Ia umflătura de sub ochiul ei, eram plin de îndoială şi frică. Aveam nevoie de o credinţă adevărată şi vie nu de una teoretică. În următoarea duminică, după predică, am continuat să cântăm şi să ne închinăm. I-am condus pe oameni în a-L lăuda pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui, în timp ce Carol cânta la orgă. Deodată inima mi s-a umplut de un fel de lumină divină care a adus cu putere, în sufletul meu, un nou înţeles a ceea ce este Dumnezeu. Am fost copleşit de măreţia extraordinară a lui Dumnezeu, care face ca totul pe pământ să pară minuscul. Apoi deodată—Dumnezeu mi-e martor că nu exagerez cu nimic—am văzut cum se aduceau rugăciuni în faţa bisericii pentru fiica mea. Şi am văzut-o vindecată! Nu a fost nimic sentimental sau de domeniul fantasticului; a fost o imagine reală şi clară în faţa ochilor inimii mele. Dumnezeu a născut ceva în mine. Inima îmi pulsa de bucurie când am luat microfonul. „La cine este fetiţa mea?" am întrebat. (Biserica noastră era mult prea mică pe atunci ca să avem o cameră separată pentru copii),

Mâna unei adolescente din spate s-a ridicat. „Adu-o aici imediat," am spus. Ne-am adunat cu toţii în jurul ei şi am turnat untdelemn pe capul ei, rugându-ne ca Dumnezeu să o vindece. În decurs de 48 de ore umflătura dispăruse cu totul, fără operaţie, fără doctor, fără nici un fel de intervenţie medicală. Dumnezeu, care nu-Şi doreşte decât să facă lucruri măreţe pentru poporul Său ne încuraja încă o dată să avem credinţă. Ce s-ar întâmpla în biserica voastră sau a mea dacă oamenii ar veni la fiecare întâlnire cu o credinţă mai mare—un duh de anticipare, o încredere că Dumnezeu va face ceva minunat? Cu această speranţă era întâmpinat Isus în multe locuri. Oamenii se înghesuiau doar să-L atingă pentru că ştiau că ceva minunat se va întâmpla. Cum ar fi dacă noi ne-am îndrepta inimile atât spre Cuvânt cât şi spre Duhul Său în loc să repetăm mecanic aceeaşi ordine veche a programului pe care o ţinem de vreo 20 de ani? Ceva îmi spune că nimic nu va mai fi la fel. Din nefericire, am învăţat din experienţă că mulţi dintre creştinii care „ţin cu dinţii" de Biblie şi apără cu mare tărie inspiraţia verbală a Scripturii sunt cei mai neîncrezători şi cinici când e vorba ca Dumnezeu să facă un lucru nou în biserica lor. Ei par atât de înverşunaţi în păstrarea tradiţiei încât orice spontaneitate este catalogată drept „sentimentalism." întrebarea mea e: dacă Isus este astăzi la fel cum era în Biblia pe care o apărăm noi, de ce să nu credem că poate face lucruri mari printre noi şi prin noi, ca şi noi, la rândul nostru să avem impact puternic în vieţile oamenilor, aşa cum au avut apostolii din primul secol? Petru nu era un sfânt perfect, mărturie stă lepădarea lui de Hristos; multe biserici astăzi cu greu ar permite unuia care a eşuat în felul acesta să stea la amvonul lor. Însă Dumnezeu 1-a ales în ziua Cinzecimii şi 1-a folosit cu putere—şi El poate face acelaşi lucru cu noi, dacă privim spre El cu o credinţă ca de copil în inimile noastre. Cu mai bine de 25 de ani în urmă, David Wilkerson a ţinut o predică nemaipomenită intitulată „Dumnezeu foloseşte numai rataţii." Bineînţeles că e adevărat—cu ce altceva să lucreze Dumnezeu? Dar dacă îndrăznim să credem în El, putem fi instrumente de valoare în mâna Lui.

PRIVEŞTE ÎN INTERIOR—DAR CU GRIJĂ Iosua îi cere apoi poporului să-şi facă bilanţul ascultării lor: „Puneţi-vă toată puterea ca să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în cartea legii lui Moise, fără să vă abateţi nici la dreapta nici la stânga. Să nu vă amestecaţi cu neamurile acestea care au rămas printre voi; să nu rostiţi numele dumnezeilor lor, şi să nu-1 întrebuinţaţi în jurământ; să nu le slujiţi, şi să nu vă închinaţi înaintea lor. Ci

alipiţi-vă de Domnul Dumnezeul vostru, cum aţi făcut până în ziua aceasta" (Iosua 23:6-8). Această separare de lucrurile necurate avea scopul de a-i menţine pe evrei puternici pe câmpul de luptă. Alianţa cu lucrurile păcătoase—sau chiar numai cu practicile îndoielnice—-ne stoarce vlaga şi ne lasă slabi în faţa vrăjmaşului. Ori de câte ori purtăm conversaţii nelalocul lor, avem o relaţie necuviincioasă sau suntem fascinaţi de un lucru sau un subiect echivoc, noi ne pierdem încet, dar sigur vitalitatea spirituală. Vrăjmaşul a furat subtil „scutul credinţei" care ne putea proteja în „ziua cea rea" (Efeseni 6:13,16). Iosua ştia prea bine acest lucru din ceea ce s-a întâmplat la Ai (vezi Iosua 7). După victoria răsunătoare de la Ierihon, neascultarea unui singur soldat, numit Acan, a înfundat carburatorul întregii maşini de război a israeliţilor. Armata a suferit o înfrângere neaşteptată şi ruşi noasă-—nu pentru că Dumnezeu şi-ar fi pierdut puterea, ci pentru că ceva 1-a separat pe popor de anturajul lui sfânt. Iosua a trebuit să oprească totul şi să scoată la iveală păcatul înainte ca armata să-şi continuie campania militară. Apostolul Ioan a scris: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume" (1 Ioan 2:15-16). Dragostea pentru lume şi preocuparea faţă de sistemul ei putred de valori şi de atracţii va distruge viaţa de credinţă a oricărui om. Introspecţia este, bineînţeles, o sabie cu două tăişuri. Dacă petrecem prea mult timp doar privind în interior, putem deveni cu uşurinţă morocănoşi şi deprimaţi spiritual. Sunt perioade anume când să ne concentrăm asupra acestor lucruri—de exemplu la frângerea pâinii (vezi 1 Corinteni 11:28-32) şi în alte momente de cercetare divină. Însă dacă acest proces ne consumă în exclu sivitate, Satan, acuzatorul nostru, poate foarte uşor să ne domine şi să ne ţină preocupaţi de eşecurile noastre şi nu de iertarea şi puterea lui Hristos. Mi se pare interesant că „adunările solemne"—ocaziile când conducătorii din Vechiul Testament puneau deoparte zile întregi pentru mărturisirea păcatelor, pocăinţă şi căinţă—nu se mai găsesc în Noul Testament. Da, apostolii credeau în a-ţi rezolva situaţia cu Dumnezeu, în a-ţi rezolva problema păcatului—dar ei nu-şi petreceau prea mult timp în aceasta. Se pare că ei îi îndemnau pe oameni să-şi curăţească inimile înaintea lui Dumnezeu şi apoi să se mute mai departe spre credinţă şi plinătate cu Duhul Sfânt. La urma urmelor, Isus a dat Bisericii o Mare Trimitere, pe care ea trebuie să o ducă la capăt. Cum ar putea urmaşii Lui să facă aceasta dacă ar privi constant în lăuntrul lor la greşelile şi neputinţele lor?

ÎNTOARCE-TI PRIVIREA SPRE ISUS

Îndemnul final al lui Iosua este redat foarte simplu: „Vegheaţi dar cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru" (Iosua 23:11). Privirea noastră trebuie să fie întotdeauna la El, pentru că El este Cel ce poate face totul. Umblăm cu adevărat prin credinţă, numai atunci când ne „uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre" (Evrei 12:2). Satan vrea ca noi să vedem problema şi nu pe Cel ce rezolvă problema. El ne atrage constat privirea spre ceea ce pare să fie şi nu spre ceea ce Dumnezeu a promis că va face. Dacă încetăm să mai petrecem timp cu Domnul în rugăciune, îngrijorările lumii fizice ne fură atenţia şi ne domină în timp ce simţurile spirituale se atrofiază şi promisiunile pălesc. Sunt absolut convis că motivul numărul unu pentru care creştinii de astăzi nu se roagă mai mult e pentru că noi nu înţelegem legătura dintre rugăciune şi promisiunile lui Dumnezeu. Ca indivizi şi ca biserici noi încercăm să ne rugăm „pentru că aşa trebuie", fără o credinţă vie în promisiunile lui Dumnezeu referitoare la rugăcine. Nici o viaţă de rugăciune semnificativă nu poate ii păstrată cu această abordare de „trebuie." La temelie trebuie să fie credinţa în Dumnezeu. Primesc mereu telefoane şi scrisori de la credincioşi însetaţi din întreaga ţară care spun: „Pastor Cymbala sunt atât de frustrat-—am fost la 16 biserici până acum, din zona mea şi nu am găsit nici una care să aibă o întâlnire de rugăciune!" Este evident că, deşi pastorii şi conducătorii de biserici acceptă mental învăţătura Bibliei despre rugăciune, ei nu văd cu adevărat puterea ei potenţială în Dumnezeu. Dacă nu ar fi aşa, ei şi-ar conduce mai degrabă bisericile lor în rugăciune decât să predice despre ea. Când se naşte adevărata credinţă în Dumnezeu apare şi certitudinea că atunci când ne vom ruga, EL ne va răspunde... când vom cere vom primi.... când vom bate uşa se va deschide... şi curând vom descoperi că petrecem din ce în ce mai mult timp în prezenţa Lui. îl căutăm pentru copiii nostru pierduţi, pentru o prezenţă mai puternică a Duhului Sfânt în programele bisericii noastre, pentru daruri spirituale şi pentru puterea de eliberare, pentru banii de care avem nevoie ca să facem slujba Lui. Însă nu mă refer aici doar la o listă de cereri pe care o prezentăm înaintea lui Dumnezeu. Credinţa este în mod deosebit hrănită atunci când aşteptăm doar în prezenţa lui Dumnezeu, făcându-ne timp să-L iubim şi să-I ascultăm vocea. Tăria de a continua să credem se revarsă adesea în noi atunci când doar îl lăudăm pe Domnul. Promisiunile Scripturii prind viaţă într-un mod minunat pe măsură ce Duhul le aplică inimilor noastre. Când în biroul meu vin oameni împovăraţi de probleme şi nu ştiu spre cine să se îndrepte, eu le spun uneori: „Uite ce vreau eu să faceţi: mergeţi sus în camera specială a Grupului de Rugăciune, în vinerea aceasta de la miezul nopţii până la ora două dimineaţa."

Reacţia lor este adesea una de şoc: „O, Pastore Cymbala—sunt atât de descurajat încât îmi vine greu să cred că soarele va răsări mâine dimineaţa. N-aş putea niciodată să mă rog timp de două ore!" „Nu v-am cerut să vă rugaţi," le răspund eu. „V-am cerut doar să mergeţi şi să staţi acolo. Grupul de Rugăciune se va ruga pentru dumneavoastră. Şi Dumnezeu va lucra în inima dumneavoastră atunci când nu faceţi nimic altceva decât să aşteptaţi în prezenţa Lui." De câte ori nu s-au întors aceşti oameni să-mi spună că în timp ce stăteau în acea atmosferă, Dumnezeu a făcut vii Cuvântul şi promisiunile Lui şi i-a ajutat să creadă. Mulţumirea a început să curgă. Ei au început să-şi amintească lucrurile bune pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei în trecut. Credinţa a început să răsară nouă şi proaspătă pe când ei stăteau în prezenţa Celui care poate atât de uşor să schimbe totul în viaţă.

DUMNEZEU TE AŞTEAPTĂ Cu ce greutăţi te confrunţi acum în viaţa ta, pe care nu ai reuşit să le biruieşti? Mă întreb ce aşteaptă Dumnezeu să realizeze în viaţa ta, în căminul tău, la locul de muncă, în lucrarea ta pentru El. De ce să nu ne privim nevoile prin prisma Numelui lui Isus şi să ne apropiem de El cu o credinţă proaspătă? Să nu fim şovăielnici sau nesiguri în ce priveşte încrederea în El după ce am citit toate aceste relatări şi încurajări minunate. Ci mai degrabă „să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa" (Evrei 10:22-23). La sfârşit nu eforturile sau încercările noastre contează, ci adevărul minunat că Dumnezeu este un Dumnezeu credincios. Acum, ce înseamnă toate acestea pentru noi? Vom fi mişcaţi doar pe moment sau ne vom agăţa de Dumnezeu şi de promisiunile Sale într-un mod nou şi care să ne schimbe viaţa? Pentru că, la urma urmelor, nu ceea ce li se întâmplă oamenilor din afară constituie tragedia vieţii lor, ci ocaziile pierdute de a-L vedea pe Dumnezeu venindu-le în ajutor, din cauza necredinţei lor. Aceasta este adevărata tragedie. Dumnezeu nu va fi altfel mâine decât este azi. Dragostea Lui pentru noi este aceeaşi. Puterea Lui de a veni în întâmpinarea nevoilor noastre este neschimbată. Mâna Lui se întinde chiar acum în timp ce El spune: „De ce vă cheltuiţi banii pe ceva ce nu hrăneşte? De ce munciţi pentru ceva ce nu satisface?" (Isaia 55:2). Să ne oprim din căutarea inutilă a răspunsurilor în afara lui Dumnezeu şi să sădim speranţă în inimile noastre, amintindu-ne că acest „cuvânt al credinţei" puternic nu este departe de noi şi greu de atins, ci „este

aproape de tine: în gura ta şi în inima ta" (Romani 10:8). Această credinţă nu numai că ne mântuie de păcat ci poate şi să ne ţină victorioşi în faţa oricărui obstacol pe care ni-1 aduce viaţa. „După cum zice Scriptura: 'Oricine crede în el nu va fi dat de ruşine'" (Romani 10:11). Probabil că Iosua se gândea la credincioşia lui Dumnezeu când şi-a încheiat discursul din acea zi cu acest măreţ crescendo: „Iată că astăzi eu mă duc pe calea pe care merge tot ce este pământesc. Recunoaşteţi dar din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, că nici unul din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit; toate vi sau împlinit, niciunul n-a rămas neîmplinit" (Iosua 23:14). Şi noi ne putem sfârşi alegarea pe acest pământ cu aceeaşi declaraţie impresionantă numai dacă vom continua să credem în Dumnezeu ale cărui promisiuni sunt adevărate pentru veşnicie.

EPIL0G 33 de comori Afirmaţiile directe şi promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu sunt mult mai valoroase decât orice aş scrie sau predica eu. Ele sunt pietrele preţioase din Biblie care mi-au inspirat credinţă de-a lungul anilor. De asemenea, ele au stat la baza multor predici. Pe măsură ce le citeşti, lasă-le să pătundă în mjntea şi duhul tău. Deschide-ţi Biblia şi citeşte în întregime pasajele în care ele apar. Revino la ele adesea, când cauţi să-şi edifici umblarea prin credinţă. * Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos (Romani 10:17)., * Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nau vreuri. preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste (Galateni 5:6). Oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră (1 Ioan 5:4). * Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?" Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El" (Ioan 6:28-29). * Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om (Psalmul 118:8). * Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie (Evrei 11:1-2). Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută (Evrei 11:6). * Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!" (Luca 17:5). * Să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele (Evrei 6:12). *

Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo (Iacov 1:56). * Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie. Incredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, Încrede-te în El şi El va lucra. Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El. Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui, pe omul care îşi vede împlinirea planurilor lui rele (Psalmul 37:3,5,7). * Încredinţează-fi soarta în mâna Domnului şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit (Psalmul 55:22). * Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru (Psalmul 62:8). * Acum aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut Iacove, şi cel ce te-a întocmit Israele! „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va orde, şi flacăra nu te va aprinde" (Isaia 43:1-2). * Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: „Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor!" (Isaia 41:13)

* Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! (Proverbe 3:5). * Cine dintre voi se teme de Domnul, să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului, şi să se bizuie pe Dumnezeul lui! (Isaia 50:10). * Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laţ (Psalmul 25:15). * Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). * „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura" (Ioan 7:38). * N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă (Faptele Apostolilor 15:9). * Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire." însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire (Romani 4:1-5). * Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el (Avraam) a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa ta" (Romani 4:18). * Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea (Romani 10:4). Ramurile... au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! (Romani 11:20). * .. .credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:5).

* Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine" (1 Petru 2:6). * Nu doar că am avea stăpânire peste credinţa voastră; dar vrem să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră; căci staţi tari în credinţă (2 Corinteni 1:24). * Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău (Efeseni 6:16). * Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată (Evrei 10:22). * „Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el." Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului (Evrei 10:38-39). * După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: „Credeţi că pot face lucrul acesta?" „Da, Doamne," I-au răspuns ei (Matei 9:28). * Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!" (Marcu 9:24).

NOTE * Capitolul 5—Pot să am încredre că Dumnezeu mă va conduce? 1. The Works of John Wesley (Lucrările lui John Wesley) - CD (Franklin, Tenn.: Providence House, 1995); vezi de asemenea „The Character of a Methodist" (Caracterul unui metodist), Lucrările lui John Wesley, a treia ediţie, voi. 8, p. 339 (Londra: Wesleyan Methodist Book Room, 1872; retipărită în Grand Rapids: Baker, 1996). 2. Predică intitulată „The Eternal Name" (Numele etern), ţinută în seara de 27 mai 1855, la Exeter Hali, Londra. Capitotul 7—Credinţa măsoară timpul diferit 1. „Keep Believing" (Continuă să crezi) de Tim Pedigo (Nashville: Meadowgreen Music, copyright 1985). Capitolul 8—Biruinţa asupra desurajării 1. Citat din Words Old and New (Cuvinte vechi şi noi), com pilaţie de Horatius Bonar (retipărit în Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1994), p. 16-17. Capitolul 9—Atmosfera credinţei 1. Andrew Murray, The Holiest of AH (Cel mai sfânt dintre toii) (1894; retipărită în Grand Rapids: Revel, 1993) p. 441-42.