Comentariu Cartea Iii Partea 1 Art. 512-992 (2)

CARTEA A TREIA OBLIGAŢIILE TitlulI DESPRE OBLIGAŢII ÎN GENERAL Capitolul I DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE Articolul 512. Dispoziţii generale cu privire la obligaţie (1) În virtutea raportului obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face. (2) Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi. (3) Prestaţia trebuie să fie posibilă şi determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. 1. (a) În cadrul titlului articolului 512: „Dispoziţii generale cu privire la obligaţie”, legiuitorul utilizează termenul „obligaţie”, termen, care în limbajul juridic, dar şi în limbajul curent are mai multe accepţiuni. Într-un sens larg, termenul de „obligaţie” înglobează orice îndatorire juridică: generală (îndatorirea de a respecta drepturile absolute – reale sau personale nepatrimoniale – ale fiecăruia) sau particulară (care incumbă anumitor persoane). Întrun alt sens, mai restrâns, prin „obligaţie” se înţelege raportul juridic obligaţional, privit în ansamblu, ca latură activă şi latură pasivă (sens utilizat în titlul art. 512). Într-un al treilea sens, şi mai restrâns, termenul de „obligaţie” este utilizat pentru a desemna latura pasivă a raportului obligaţional. În fine, într-un al patrulea sens termenul de „obligaţie” desemnează un titlu de credit mobiliar, o valoare mobiliară pe care o pot emite anumite tipuri de societăţi comerciale. (b) Legiuitorul precizează în cadrul primului alineat că utilizează termenul de „obligaţie” în cea de-a doua accepţiune – „raport obligaţional”. De remarcat că textul alineatului (1) nu conţine o definiţie propriu-zisă a raportului obligaţional, mulţumindu-se mai mult cu enunţarea structurii lui. Totuşi, o astfel de definiţie poate fi formulată pe baza elementelor furnizate în acest text: obligaţia este un raport juridic de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat. Aceste dispoziţii nu inovează cu nimic materia obligaţiilor, având aproximativ acelaşi conţinut ca şi normele similare din majoritatea codurilor civile. (c) Ar putea fi pusă în discuţie structura raportului obligaţional. Putem deduce existenţa numai a trei elemente esenţiale existenţei obligaţiei, cu toate că, în principiu, un al patrulea element – sancţiunea – este inerent raportului obligaţional. Primul element: părţile (creditorul – subiectul activ, debitorul – subiectul pasiv). Al doilea element - conţinutul raportului obligaţional - constă în toate drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative (a treia accepţiune a termenului) care aparţin sau incumbă subiectelor sale. Al treilea element structural - obiectul raportului juridic de obligaţii - constă în conduita concretă la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv. După cum s-a remarcat în doctrină, obiectul nu poate fi confundat cu conţinutul raportului obligaţional. Prin conţinut se înţeleg drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative ale subiecţilor, privite ca posibilităţi juridice de a desfăşura anumite acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare, pe când obiectul constă în însăşi acele acţiuni pe care subiectul activ le poate pretinde de la debitor, acesta din urmă fiind ţinut a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor, adică însăşi prestaţia. Şi ultimul element, amintit mai sus – sancţiunea. Chiar dacă textul alineatului (1) nu pomeneşte nimic despre sancţiune sau despre executarea silită a obligaţiei în caz de necesitate, din economia generală a dispoziţiilor codului civil rezultă că în caz de neexecutare benevolă a obligaţiei din partea debitorului, creditorul poate recurge la forţa de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei (în natură sau în echivalent). Sancţiunea obligaţiei a fost definită în diferite moduri: dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni (R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Iaşi, 1976) sau dreptul creditorului să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanţei sale (T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968), sau mijloacele pe care, pe de o parte, legea le pune la îndemâna creditorului în vederea realizării la nevoie a creanţei sale prin constrângerea debitorului la executare, şi pe de altă parte, mijloacele pe care legea le pune la îndemâna debitorului în vederea executării la nevoie a prestaţiei pe care o datorează chiar împotriva voinţei creditorului (I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984). În opinia altui autor, la care ne raliem şi noi, aceste definiţii nu vizează decât mijloacele ofensive de realizare a drepturilor de creanţă – acţiunea în justiţie şi executarea silită – care, chiar dacă sunt cele mai importante mijloace nu sunt unicele. Astfel, s-a considerat că sancţiunea obligaţiei constă în mijloacele ofensive pe care, de regulă, creditorul le poate exercita, prin intermediul forţei de constrângere a statului, pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se datorează, iar uneori doar în posibilitatea legală de a refuza restituirea prestaţiei executată voluntar de către debitor (L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998). Considerăm că, privită din punctul de vedere al

creditorului, ultima definiţie a sancţiunii este cea mai completă. De asemenea, privite astfel lucrurile, observăm că tocmai sancţiunea obligaţiei stă la baza criteriului de demarcaţie între obligaţiile civile perfecte şi obligaţiile naturale sau imperfecte (art. 517). (d) Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face. Obligaţia de a da (dare). Din dispoziţiile codului civil francez şi a codurilor care au preluat aceste dispoziţii din codul francez se conturează o structură bicefală a obligaţiei de „a da”. Astfel, prestaţia de „a da” desemnează obligaţia debitorului de a constitui (1º) sau transmite (2º) un drept real. Exemple clasice de obligaţii concrete de „a da”: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut; obligaţia debitorului gajist sau ipotecar de a constitui dreptul de gaj sau de ipotecă în favoare creditorului său. O parte a doctrinei franceze din ultimele decenii a secolului trecut contestă existenţa obligaţiei de „a da” (cel puţin a aceleia de a transfera dreptul de proprietate care incumbă vânzătorului). Textele codului civil francez au facilitat apariţia acestei controverse. Art. 1582 C. civ. fr. „La vente est une convention par laquelle l’un oblige à livrer un chose, et l’autre à la payer …”. Referindu-se la problema discutată, un autor a afirmat: „Nu a existat în dreptul francez obligaţia de a transfera proprietatea, acest transfer operând de plin drept prin schimbarea consimţămintelor – solo consensu. Nu putem vorbi de obligaţia de a transfera proprietatea atunci când vânzătorul nare nici un rol cu privire la executarea ei.” (Muriel Fabre Magnan, Le mythe de l’obligation de donner, în „Revue trimestrielle de droit civil”, nr. 1/1996, p. 85-107.). Alţi autori francezi au susţiut că se poate concepe, totuşi, obligaţia de „a da” (Pascale Bloch, L’obligation de transferer la proprieté dans la vente, în „Revue trimestrielle de droit civil”, anul 1988, p. 673 şi urm. şi bibliografia citată de acest autor.). Partizanii susţinători ai teoriei inexistenţei obligaţiei de „a da” subliniază că admiterea soluţiei preconizate de ei nu este în stare să bulverseze dreptul modern al contractelor. Ei aduc în susţinerea teoriei menţionate mai multe argumente. Obligaţia de „a da” este imposibilă pentru că ea rezultă dintr-o contradictio in terminis. În dreptul francez actual transferul dreptului de proprietate este un efect legal al anumitor contracte. Prin urmare, el nu poate fi în acelaşi timp obiectul obligaţiei uneia dintre părţi din cadrul contractului de vânzare-cumpărare. În sistemul juridic vizat mai sus, transferul dreptului de proprietate depinde numai de voinţa individuală a participanţilor la raporturile juridice civile. Numai cocontractanţii pot decide dacă doresc să transmită proprietatea sau nu, cu titlu oneros sau gratuit, să determine modalitatea concretă prin care se va realiza transferul. Acesta este tributul adus de redactorii codului civil cultului autonomiei de voinţă. Dar, odată transferul proprietăţii liber consimţit, el nu mai constituie un efect legal al voinţei individuale. El este un efect legal al acordului de voinţe intervenit între părţi, este un efect legal al contractului. Aşadar, transferul de proprietate se realizează automat, de plin drept, simultan (dacă sunt întrunite toate condiţiile necesare transferului dreptului de proprietate) sau posterior, la producerea unor evenimente de natură de a declanşa acest efect. Ori nu se poate susţine riguros exact despre un fapt că se produce de plin drept şi în acelaşi timp constituie obiectul unei obligaţii ce incumbă uneia dintre părţi. Obligaţia de a transfera proprietatea nici nu poate fi executată de către partea în sarcina căreia incumbă, întrucât nu este un lucru material, tangibil, pe care partea respectivă l-ar putea îndeplini, ci este un concept abstract, pur juridic, care se realizează de plin drept în momentul în care sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege. Părţile nu pot defini şi reglementa transferul dreptului de proprietate, ele pot cel mult (şi aceasta numai atunci când legea le permite) să decidă momentul la care va opera acest transfer. Debitorul nu este niciodată obligat direct de „a da”, adică a transfera proprietatea. El poate fi obligat numai la îndeplinirea actelor materiale, pe care legea sau contractul le va considera apte să realizeze transferul proprietăţii. Urmărind această idee se poate concluziona că totul la ce se poate obliga o persoană poate fi desemnat prin obligaţia de „a face”, iar „a da” se rezumă conform acestei opinii tot la obligaţia de „a face”. Redactorii codului civil al provinciei canadiene Québec au adoptat şi ei această viziune, renunţând la obligaţia de „a da”. Art. 1373 prevede: „L'objet de l'obligation est la prestation à laquelle le débiteur est tenu envers le créancier et qui consiste à faire ou à ne pas faire quelque chose...”. Spre deosebire de modelul oferit de codul civil Québec codul civil al Republicii Moldova păstrează structura tripartită a obiectului obligaţiei, „a da”, „a face” şi „a nu face”. Problemele care nu vor ezita să apară atât la nivel teoretic cât şi în practică vor consta în decelarea acestei obligaţii de „a da”. Într-adevăr, cum poate fi definită sau care este obligaţia de „a da” în cadrul codului civil al Republicii Moldova? O primă curiozitate legată de tehnica legislativă utilizată de legiuitor: în tot cuprinsul codului civil nu mai apare niciodată menţionată această obligaţie de „a da”. Art. 512 este unicul text care consacră obligaţia de „a da”, pentru ca apoi acest concept să fie abandonat. Unde ar fi firesc să mai apară această obligaţie? Prototipul contractelor translative de proprietate este contractul de vânzare-cumpărare. Art. 753 defineşte vânzarea în felul următor: „(1) Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea (s.n. S.G.) un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul”. Rezultă că obligaţia capitală a vânzătorului este obligaţia de a preda bunul. Art. 322 defineşte Predarea bunului: „Predarea bunului înseamnă remiterea (s.n. S. G.) bunului către dobânditor...”. Ori „remiterea” este o operaţiune materială care face obiectul unei obligaţii de „a face” şi nu a unei obligaţii de „a da” (de altfel, codul francez prevede expres: Art. 1136 C. civ. fr. „L’obligation de donner emporte celle de livré la chose et de la conserver

jusqu’a la livraison, a peine de dommages et intérêts envers le creancier.” Deci, obligaţia de a livra bunul (predarea bunului) este o obligaţie accesorie de „a face” care se cuprinde în obligaţia de „a da”, prin urmare nu poate fi confundată cu aceasta din urmă.). Cealaltă ipostază în care am putea identifica obligaţia de „a da”, îndatorirea debitorului de a constitui un drept real. Exemplul clasic menţionat mai sus, constituirea unui drept real accesoriu de gaj (în concepţia codului civil moldovenesc atât gaj propriu zis cât şi ipotecă). Nici în acest domeniu nu poate fi dedusă existenţa obligaţiei de „a da”. De altfel, la Capitolul V, Gajul, Secţiunea a 3-a, Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de gaj, nu apare nici cel mai mic indiciu cu privire la obligaţia menţionată. În fine, în Cartea a III, Obligaţiile, Capitolul V, Efectele neexecutării obligaţiei, legiuitorul reglementează efectele neexecutării obligaţiei de „a face” (art. 620), de „a nu face” (art. 621) şi în fine de „a preda” un bun (art. 622), care nici măcar în viziunea legiuitorului nu este identică cu obligaţia de „a da”, întrucât este denumită constant altfel (obligaţia de a preda un bun) şi este enumerată după obligaţia de „a face” şi „a nu face”, contrar ordinii de enumerare din art. 512: „a da”, „a face” sau „a nu face”. Pe cale de consecinţă, datorită dificultăţilor de identificare şi stabilire a conţinutului obligaţiei de „a da”, considerăm că era mai indicată urmarea exemplului oferit de codul civil din Québec, adică renunţarea la obligaţia de „a da” şi evitarea în acest mod a inconvenientelor enunţate mai sus. Obligaţia de a face (facere). Prestaţia de a face constă în îndatorirea subiectului pasiv, debitorul, de a efectua o lucrare, un serviciu şi, în general, orice prestaţie pozitivă în favoarea subiectului activ - creditorul. Obligaţia de a nu face (non facere). Obligaţia de a nu face reprezintă îndatorirea subiectului pasiv, adică debitorul, ce constă într-o conduită negativă, adică abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor. Prin natura sa, obligaţia de a nu face este cu executare succesivă, întrucât executarea conformă a obligaţiei de a nu face constă în abţinerea de a avea o anumită conduită pozitivă pentru un timp. Spre exemplu, autorul unei opere ştiinţifice care a încheiat un contract de editare îşi asumă obligaţia de a nu încheia un alt asemenea contract cu o altă editură pentru o anumită perioadă de timp. În fine, trebui menţionat că obligaţia de „a nu face” nu se confundă cu îndatoririle generale care revin tuturor participanţilor sau numai anumitor categorii de participanţi la raporturile juridice de a nu aduce atingere drepturilor reale sau celor personale nepatrimoniale ale altora. În acest caz nu avem un debitor determinat care îşi asumă prin încheierea unui contract o obligaţie de abţinere bine definită, pentru o perioadă de timp definită, ci suma tuturor participanţilor la viaţa juridică, cărora legea le impune o obligaţie nedefinită – de a nu face nimic care ar aduce atingere dreptului altuia – care nu are o limită temporală. 2. Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi. Sunt considerate obligaţii pure şi simple acele raporturi obligaţionale care îşi produc efectele într-un mod ireversibil, se execută, în întregime, imediat după naşterea lor, se leagă între un singur creditor şi un singur debitor şi au ca obiect o singură prestaţie. Sunt obligaţii afectate de modalităţi acele raporturi obligaţionale care prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte fiinţa sau executarea; subiectele sau obiectul lor, elemente suplimentare ce sunt de natură a produce anumite efecte, ceea ce le conferă o anumită specificitate faţă de obligaţiile pure şi simple. Prin urmare există mai multe tipuri de modalităţi care afectează elemente diferite ale raportului obligaţional. Modalitatea care afectează însăşi existenţa sau fiinţa obligaţiei este condiţia. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este reglementată de cod în Cartea I, Titlul III Actul juridic şi reprezentarea, Capitolul IV Actele încheiate sub condiţie. Din aceste dispoziţii putem defini condiţia ca un eveniment viitor, susceptibil sau nesusceptibil a se produce, de a cărui realizare sau nerealizare părţile au făcut să depindă naşterea ori stingerea raportului obligaţional cu efect retroactiv. Modalitatea care afectează exigibilitatea obligaţiei, adică care îndepărtează momentul executării obligaţiei de momentul încheierii ei sau suspendă executarea pentru o anumită perioadă de timp ori stinge obligaţia este termenul. Este de neînţeles omisiunea legiuitorului moldav de a reglementa termenul ca modalitate a actului juridic. Titlul IV al Cărţii I este întitulat: Termenele. În acest titlu s-a vrut a fi reunite toate tipurile de termene din cuprinsul codului. Numai că a fost omisă reglementarea termenelor ca modalitate a actului juridic. Totuşi, putem deduce existenţa acestei modalităţi a actului juridic din alte texte ale codului. Astfel, art. 259 Instituirea termenului, alin (1) „Termenul se instituie prin lege, hotărâre judecătorească sau prin acordul părţilor (s.n. S.G.)”. Întrucât art. 270 prevede expres imposibilitatea părţilor de a institui, modifica ori renunţa la termenele de prescripţie extinctivă, rezultă că termenul, care poate fi instituit prin acordul părţilor, la care face referire alin (1) a art. 259 este termenul – modalitate a actului juridic. De asemenea, la art. 272 alin. (2) „... În cazul în care dreptul subiectiv este afectat de un termen suspensiv (s.n. S.G.) sau de o condiţie suspensivă,...” sau la art. 672 alin. (2) „În cazul în care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv (s.n. S.G.), contractul...” este vizat expresis verbis termenul suspensiv ca modalitate a actului juridic alături de condiţia suspensivă. Chiar dacă legea nu utilizează expres sintagma „termen extinctiv”, aşa cum utilizează sintagma „termen suspensiv”, putem deduce din cuprinsul codului şi existenţa termenului extinctiv ca modalitate a actului juridic. Bunăoară, art. 65 alin. (2) „La expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă până la acel moment actele de constituire nu se modifică” sau art. 86 alin. (1), lit. a): „Persoana juridică se dizolvă în temeiul: expirării termenului stabilit pentru durata ei;” vizează termenul extinctiv pe care părţile îl stabilesc cu ocazia încheierii contractului de societate, spre exemplu, pe durata căruia contractul va produce efecte.

Rezumând, putem conchide că termenul, suspensiv şi extinctiv, este un eveniment viitor şi sigur care afectează exigibilitatea sau, respectiv, stinge obligaţia, fără efecte retroactive şi, chiar dacă nu este reglementat expres de către codul civil, nu putem contesta existenţa lui ca modalitate a obligaţiei şi implicit a actului juridic. Modalităţi legate de obiectul obligaţiei. Codul civil reglementează obligaţiile de alternativă – obligaţia care are ca obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul (art. 550) - şi obligaţiile facultative – care au ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii (art. 555). Modalităţi privitoare la subiectele obligaţiilor. Legiuitorul reglementează obligaţiile indivizibile în sens restrâns (art. 521) şi obligaţiile solidare: solidaritatea activă (art. 522) şi solidaritatea pasivă (530). 3. Obiectul raportului juridic obligaţional, adică prestaţia sau conduita concretă a debitorului, trebuie să fie posibil, determinat sau determinabil, licit şi în concordanţă cu ordinea publică şi bunele moravuri. Obiectul trebuie să fie posibil din punct de vedere material şi juridic. Imposibilitatea obiectului obligaţiei va fi analizată din punct de vedere obiectiv fără a se ţine seama de posibilităţile concrete, reale ale unui anumit debitor. Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică pentru orice om, chiar şi pentru cel mai diligent. Dacă imposibilitatea are un conţinut unic, pentru toţi participanţii la viaţa juridică, la un moment determinat, ea are, însă, un conţinut variabil în timp: ceea ce era imposibil ieri, poate deveni realizabil mâine. Prin urmare imposibilitatea prestaţiei va fi analizată în funcţie de momentul la care a fost asumată obligaţia. Prestaţia trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă după anumite criterii furnizate de către părţi în cadrul acelui raport obligaţional (în mod uzual) sau chiar prezumate de lege a fi fost furnizate (a se vedea modalitatea de determinare a preţului în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare comercială, (art. 756 alin. (2))). O prestaţie nedeterminată sau nedeterminabilă presupune lipsa intenţiei de a se obliga juridiceşte, deci, implicit, inexistenţa raportului juridic. Prestaţia trebuie să fie licită şi să nu contravină ordinii publice sau bunelor moravuri. Articolul 513. Buna-credinţa şi diligenţa (1) Debitorul şi creditorul trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei. (2) Este nulă clauza prin care se derogă de la prevederile alin.(1). 1. (a) Textul alineatului (1) este o reiterare şi o dezvoltare în domeniul Obligaţiilor a dispoziţiilor cu caracter general ale art. 9 din prezentul cod: „Persoanele fizice şi juridice trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”. Dacă art. 9 se referă numai la exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, art. 513 extinde această obligaţie de diligenţă şi comportament de bună credinţă şi la încheierea, pe toată durata existenţei, executării şi stingerii raportului obligaţional. (b) Ce este buna-credinţă? Sau în ce constă această obligaţie ori îndatorire de comportare cu bună credinţă şi diligenţă? Legiuitorul nu defineşte conceptul de bună credinţă, cu toate că îl utilizează foarte des. Această sarcină i-a revenit doctrinei şi jurisprudenţei. Doctrina a identificat două forme de manifestare a bunei-credinţe în raporturile juridice civile care constituie, de fapt, funcţiile aceluiaşi concept al bunei credinţe. Aceste două funcţii sunt: loialitatea în acte juridice şi în special în contracte şi credinţa eronată, constând în a crede din eroare că se acţionează conform legii şi de care se ţine seama pentru a-l proteja pe cel interesat contra consecinţelor iregularităţii actului. Este limpede că în cazul prezentului articol este vizată prima funcţie: loialitatea în actele juridice. Acelaşi autor (Dimitrie Gherasim, Buna credinţa în raporturile juridice civile, Bucureşti, 1981) a decelat elementele constitutive ale acestei forme de manifestare a bunei-credinţe: a) Intenţia dreaptă, rezultanta loialităţii şi probităţii, implică întotdeauna absenţa dolului şi a fraudei, violenţei precum şi fidelitatea în angajamente; de asemenea probitatea sau loialitatea antrenează absenţa îndoielii, ignoranţă corectă şi justificată, care în drept poartă denumirea de eroare scuzabilă… b) Diligenţa, … determină săvârşirea de acte sau fapte cu prevederea rezultatului circumscris în limitele legii. c) Liceitatea, adică săvârşirea unor acte cu conţinut licit, este faţeta juridică a ordinii ca valoare morală. d) Abţinerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia cu ocazia instrumentării actului juridic. (c) Remarcăm, că, în opinia expusă, diligenţa este un element component al bunei-credinţe, care este un concept mai cuprinzător, şi constă în prevederea rezultatului circumscris în limitele legii. Prin urmare, suntem oare îndreptăţiţi a considera că legiuitorul a dorit să pună accentul pe obligaţia de a prevedea şi anticipa rezultatul acţiunilor subiecţilor de drept şi circumscrierea acestor rezultate în limitele legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, individualizând-o şi conferindu-i o existenţă autonomă faţă de conceptul mai cuprinzător al bunei-credinţe sau că această conjuncţie a bunei-credinţe cu diligenţa reprezintă o sinonimie nefericită, rezultată în urma unei stângăcii în utilizarea tehnicii legislative? Importanţa răspunsului la această întrebare rezultă din cele expuse în continuare.

(d) Astfel, spre deosebire de art. 9 şi de alte domenii în care a fost reiterată (art. 125, Reprezentarea societăţii în nume colectiv, alin. 6; art. 307, Posesiunea de bună-credinţă) în cazul art. 513 nu mai este instituită prezumţia de bună-credinţă. Aparent, aceasta nu ar putea constitui o problemă. Datorită poziţiei pe care o are art. 9 în structura codului (Cartea I Dispoziţii generale) nu putem deduce decât că este un text de aplicare generală, astfel că nu există nici un impediment de a constata că prezumţia de bună-credinţă se aplică şi în materia obligaţiilor. În realitate, remarcăm că în alin. (1) al art. 9 „Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară ”, iar art. 513 instituie obligaţia generală de a ne comporta cu bună-credinţă şi diligenţă. Întrebarea care apare inevitabil este dacă şi comportamentul diligent este prezumat alături de comportamentul cu bună credinţă? Consecinţele practice ale răspunsului la această întrebare sunt lesne de întrevăzut. Dacă răspunsul este pozitiv, partea care invocă lipsa de diligenţă va trebui să o probeze, legea prezumând comportamentul diligent până la proba contrarie. Dacă răspunsul este negativ, subiectul de drept va trebui să probeze, de la caz la caz, că a acţionat diligent, comportamentul de bunăcredinţă urmând să fie prezumat. Este destul de dificil să formulăm un răspuns tranşant la această întrebare, însă, vom expune în continuare câteva raţiuni, care ar putea anticipa soluţia pe care ar urma să o adoptăm. După cum am arătat mai sus, în cazul bunei-credinţe – loialitate în actele juridice, diligenţa este unul dintre elementele esenţiale ale acestui concept. Prezumându-se buna-credinţă, se prezumă implicit şi faptul că subiectul a acţionat diligent. A-i impune o obligaţie suplimentară de a proba că a acţionat cu aceeaşi diligenţă sau cu o diligenţă sporită (în cazul în care presupunem că cineva ar putea cuantifica această diligenţă) nu ni se pare o idee chiar atât de bună. Aceasta ar însemna răsturnarea prezumţiei relative de bună-credinţă chiar de către legiuitor prin instituirea obligaţiei de a proba un element al buneicredinţe şi, pe cale de consecinţă, chiar buna-credinţă. Pe de altă parte, chiar dacă legiuitorul instituie o prezumţie relativă generală de bună-credinţă la alin. (1) a art. 9, totuşi, în anumite domenii nu ezită să o reproducă, aproximativ în aceiaşi termeni, sub forma unor dispoziţii particulare, aplicabile numai în acele domenii: art. 125 Reprezentarea societăţii în nume colectiv şi art. 307 Posesiunea de bună-credinţă. Dilema interpretului ar putea decurge din următorul raţionament. De ce în condiţiile existenţei unei norme generale şi în cazul unor domenii în care nu există motive ca acea regulă generală să nu fie aplicată legiuitorul reproduce norma generală, iar atunci când tratează fondul problemei (titlul art. 513 este „Bunacredinţă şi diligenţa”) regula generală nu mai este reprodusă? Să fie o omisiune involuntară (iar la art. 125 şi 307 o repetare involuntară), rezultat al aceleiaşi defectuozităţi de tehnică legislativă sau este o omisiune deliberată, rezultată tocmai ca urmare a dorinţei de a autonomiza şi accentua obligaţia de diligenţă şi a reticenţei de a interveni tranşant în această problemă prin prevederi exprese? În acest caz, interpretul are libertatea de a aprecia faptul dacă buna-credinţă se prezumă conform normei generale, iar diligenţa trebuie probată ca obligaţie independentă. După câte se vede, există posibilitatea de a justifica ambele poziţii fără a putea aduce argumente peremptorii în favoarea vreuneia dintre ele. Soluţia urmează să fie obţinută în practică şi cristalizată în timp. 2. În fine, textul alineatului (2) este o consecinţă firească a caracterului imperativ, de ordine publică a dispoziţiilor generale ale art. 9 şi ale aplicaţiilor sale particulare, cum ar fi cea în domeniul obligaţiilor, respectiv art. 513 alin. (2). Articolul 514. Temeiurile naşterii obligaţiilor Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii. (a) În cadrul acestui articol sunt prezentate izvoarele obligaţiilor. Omul este o fiinţă socială. Viaţa ţese zilnic în jurul nostru o multitudine de relaţii sociale. Dar nu orice relaţie socială poate dobândi semnificaţie juridică. Norma juridică este cea care transformă relaţiile sociale în raporturi juridice. Însă, norma juridică este rezultatul unui proces complex de generalizare şi abstractizare. Ea nu poate crea decât raporturi juridice având acelaşi grad de generalitate şi abstracţiune. Puntea de trecere de la raportul juridic abstract la raportul juridic obligaţional concret o constituie categoria faptelor juridice lato sensu. Prin urmare pentru existenţa unui raport juridic concret sunt necesare două premise: norma juridică şi fapta, căreia norma juridică îi recunoaşte valenţe juridice. Art. 514 este norma juridică care stabileşte, enumeră tipurile, categoriile de fapte care pot servi drept izvor sau temei al naşterii raportului obligaţional. (b) Faptele juridice, în sens larg, sunt acele împrejurări – evenimente sau acţiuni omeneşti – de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice şi anume: naşterea, modificarea, transmiterea şi stingerea raporturilor juridice. De-a lungul timpului s-a încercat clasificarea izvoarelor obligaţiilor, ajungându-se la nişte clasificări mai mult sau mai puţin criticabile. Codul civil moldovenesc renunţă la încercarea de a clasifica izvoarele obligaţiilor, mulţumindu-se cu o enumerare a lor. (c) Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii. Faptele juridice lato sensu se împart în: acte juridice – acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice – şi fapte juridice propriu-zise sau în sens restrâns al cuvântului – acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care, totuşi, se produc în puterea legii.

Contractul, primul enumerat în listă, - acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe părţi pentru a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic – este cea mai răspândită categorie de acte juridice. Delictul – faptă juridică ilicită, săvârşită cu sau fără intenţie, de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice. Orice alt act... susceptibil de a le produce (obligaţiile) în condiţiile legii. Această precizare este utilă, întrucât chiar dacă contractul reprezintă categoria cea mai importantă şi mai numeroasă a actelor juridice civile, sfera acestora din urmă nu se rezumă doar la contract. Actul juridic unilateral nu este contract, însă, legea îi recunoaşte calitatea de izvor de obligaţii. De asemenea, există unele categorii de acte juridice bilaterale care nu se circumscriu noţiunii de contract, cum ar fi căsătoria sau adopţia (înfierea) dar care sunt, totuşi, izvoare de obligaţii. Orice alt... fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii. În această categorie pot fi incluse faptele juridice licite. Unicul fapt juridic licit reglementat de Codul civil este gestiunea de afaceri. Celelalte fapte juridice licite, cunoscute de alte legislaţii - îmbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată au suferit importante modificări, în urma cărora nu mai pot fi considerate sau nu pot fi considerate în totalitate fapte juridice licite. Codul Napoleon şi codurile civile care l-au avut drept model nu au reglementări exprese cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză, cu toate că ele conţin numeroase prevederi din care poate fi dedusă existenţa acestei instituţii. Doctrina şi jurisprudenţa a elaborat teoria generală a îmbogăţirii fără justă cauză. Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane (îmbogăţit) prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane (însărăcit), fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic. Acest fapt juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză) generează un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia se naşte obligaţia îmbogăţitului să restituie valoarea cu care s-a îmbogăţit însărăcitului, dar numai în limita însărăcirii sale. Neîndeplinirea acestei obligaţii autorizează însărăcitul să promoveze o acţiune în justiţie, acţiune numită actio de in rem verso. Doctrina şi jurisprudenţa au dedus două rânduri de condiţii – materiale şi juridice – care trebuiesc îndeplinite pentru admisibilitatea acţiunii. Condiţii materiale: să existe o îmbogăţire a pârâtului; să existe o însărăcire a reclamantului; între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului să existe o corelaţie directă (nu este obligatorie existenţa unei legături cauzale). Condiţii juridice: îmbogăţirea şi, respectiv însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă; îmbogăţitul să fie de bună-credinţă; însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie. Codul civil din Québec, care a servit în parte drept model pentru elaborarea Codului civil al Republicii Moldova, reglementează îmbogăţirea fără justă cauză în termeni similari, valorificând creaţia doctrinei şi jurisprudenţei şi îmbrăcându-le în haina normei juridice. Chiar la o analiză superficială rezultă cu pregnanţă repudierea modelului francez şi neo-francez de către legiuitorul moldav. Îmbogăţirea fără justă cauză nu mai este un fapt juridic licit. Dispare beneficiul acordat îmbogăţitului în cadrul îmbogăţirii fără justă cauză clasice de a restitui valoarea cu care s-a îmbogăţit în limita însărăcirii celeilalte părţi. Conform codului civil moldovenesc, îmbogăţitul restituie toată valoarea îmbogăţirii, indiferent de valoarea însărăcirii. De asemenea dispar condiţiile, fireşti şi obligatorii, a bunei-credinţe a îmbogăţitului şi a subsidiarităţii acţiunii de in rem verso. În varianta autohtonă a reglementării îmbogăţirii fără justă cauză, îmbogăţitul, în majoritatea cazurilor vizate de lege, este de rea-credinţă (exemplul cel mai elocvent: art. 1391 Restituirea prestaţiei făcute în urma constrângerii sau ameninţării, mostre incontestabile ale relei-credinţe). Nu mai este păstrat caracterul obligatoriu subsidiar al acţiunii de in rem verso. Acest lucru va constitui cea mai gravă problemă în practică, întrucât, aşa cum este reglementată în prezent, îmbogăţirea fără justă cauză constituie un amalgam între răspunderea contractuală, răspunderea delictuală şi „răspunderea” ce poate interveni în urma faptelor juridice licite. Pentru a exemplifica cele de mai sus, vom reveni la exemplul art. 1391: „Cel care prestează nu în scopul executării unei obligaţii, ci în urma constrângerii sau ameninţării poate pretinde restituirea prestaţiei, cu excepţia cazului în care acceptantul dovedeşte ca avea un drept asupra prestaţiei”. Dacă constrângerea sau ameninţarea se desfăşoară în cadrul unei relaţii contractuale, intrăm în sfera viciilor de consimţământ, sancţionate de legiuitor cu nulitate, iar restituirea prestaţiilor va avea loc ca urmare a promovării cu succes a unei acţiuni pentru pronunţarea nulităţii şi a realizării efectelor nulităţii: desfiinţarea actului şi restituio in integrum sau repunerea în situaţia anterioară încheierii actului anulabil. Art. 1391 oferă, însă, o acţiune suplimentară în restituirea aceloraşi prestaţii. Întrebarea ce apare este: care sunt relaţiile între cele două acţiuni. Poate cel ce a prestat să le promoveze pe ambele împreună, numai separat, sunt ambele principale, este vreo una din ele subsidiară etc.? Dacă violenţa este exercitată în afara cadrului contractual, ne plasăm automat pe tărâm delictual (intrând, probabil, şi în domeniul de reglementare a codului penal). Iarăşi, care este relaţia între acţiunea oferită de art. 1391 şi art. 1398 Temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale: „(1) Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune”. Plata nedatorată a fost înglobată în acest concept de „îmbogăţire fără justă cauză” pierzându-şi şi ea, în cea mai mare parte caracterul de fapt juridic licit. Articolul 515. Naşterea obligaţiei la negocierea contractului (1) O obligaţie se poate naşte prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului. (2) O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat.

1. (a) Acest articol se preocupă de faza negocierilor sau etapa precontractuală. Termenul sugerează o etapă premergătoare unui anumit contract pe care părţile doresc să-l încheie. Contractul este un acord între două sau mai multe manifestări de voinţă, intervenit pentru a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. Acest acord se realizează prin reunirea manifestărilor de voinţă emise în acest scop. Tot ce ţine de domeniul pregătirii acestui acord până la momentul încheierii lui efective, reprezintă etapa precontractuală sau faza negocierilor. Această etapă nu i-a preocupat pe legiuitorii secolului XIX, lipsind aproape cu desăvârşire reglementări cu privire la ea. Punctul de pornire al legiuitorilor amintiţi mai sus l-a constituit momentul formării contractului. Această orientare a fost justificată din perspectiva perioadei în care au apărut codurile respective şi a relaţiilor social-economice corespunzătoare acelor timpuri. Privite sub aspectul conţinutului, răspândirii şi cheltuielilor pe care le provocau, lucrările precontractuale erau nesemnificative: partenerii contractuali erau, de regulă, din aceeaşi zonă, chiar localitate, contractele prevăzute de codul civil erau puţine la număr, simple şi nu ridicau probleme referitor la încheierea lor. Teoria clasică a schimbului imediat şi simultan de consimţăminte era pe deplin satisfăcătoare. Declinul formalismului, expansiunea economică, dezvoltarea vertiginoasă a comerţului, transporturilor, creşterea neîntreruptă a importanţei publicităţii în relaţiile economice au impus atât o expansiune spaţială a relaţiilor precontractuale, cât şi o transformare calitativă a lor. Astfel, noţiunea de comerţ se debarasează de atribute precum ar fi cel de “local” sau “zonal”, ajungând să fie însoţită tot mai des de atribute ca “internaţional”, “multinaţional”, “global” etc. De asemenea cheltuielile nesemnificative care se înregistrau în trecut în cadrul relaţiilor precontractuale devin tot mai însemnate, nemaifiind indiferent pentru părţi de a şti cine le suportă şi în ce condiţii. Aceste probleme au atras atenţia doctrinei, iar apoi şi a jurisprudenţei, încă de la începutul secolului XX, intrând într-un final şi în vizorul legiuitorilor. (b) Primul alineat al acestui articol recunoaşte în mod expres valoarea juridică a obligaţiilor asumate în etapa precontractuală, eliminând dificultăţile apărute în faţa doctrinei şi jurisprudenţei. O obligaţie juridică se poate naşte şi în etapa precontractuală, în faza negocierilor. De aici decurg consecinţe importante: neexecutarea, în sens larg, a obligaţiei asumate va atrage responsabilitatea debitorului său. Faza precontractuală a negocierilor intră în domeniul juridic, participanţii la negocieri dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii juridice. Aceste dispoziţii sunt salutabile, prezenţa lor în cadrul prezentului cod neputând fi decât benefică, eliminând toate speculaţiile teoretice privind lipsa unui temei legal al obligaţiilor născute în faza negocierilor. 2. (a) Al doilea alineat conturează structura şi limitele răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiilor din etapa precontractuală. Elementele răspunderii: fapta prejudiciabilă – ruperea intempestivă a negocierilor „contractul nu a fost încheiat”; prejudiciul – cheltuielile suportate de-a lungul perioadei de negocieri „compensarea cheltuielilor făcute”; raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă şi prejudiciu – cheltuielile sunt înregistrate ca urmare a ruperii negocierilor; culpa sau vinovăţia – „dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat”. Fapta prejudiciabilă. Legiuitorul a luat în considerare numai cea mai energică faptă prejudiciabilă din sfera negocierilor – ruperea negocierilor. Doctrina a dezvoltat, însă, sfera acordurilor precontractuale cât şi a obligaţiilor ce decurg din aceste acorduri. Cu titlu exemplificativ, redăm o încercare de clasificare a acestor acorduri din etapa negocierilor (Jean-Marc Mousseron, Technique contractuelle, 2e edition, Ed. Francis Lefebvre, 1999): I. Contracte preparatorii. A. Contracte încheiate cu terţii. 1. Contracte de studiu 2. Contracte de curtaj 3. Contracte de porte-fort 4. Contracte de reprezentare B. Contracte încheiate între părţi 1. Contracte pentru informarea părţilor 2. Contracte de apropiere a părţilor a) Acorduri de negociere b) Acorduri de preferinţă c) Contracte-cadru d) Promisiuni de contract II. Contracte interimare A. Contracte interimare cu efect provizoriu 1. Înaintea închiderii negocierilor 2. După închiderea negocierilor B. Contracte interimare cu efect definitiv 1.Înaintea închiderii negocierilor 2.După închiderea negocierilor III. Contracte parţiale A. Contracte parţiale între aceleaşi părţi 1. Acorduri parcelare 2. Acorduri globalizate B. Contracte parţiale între părţi diferite De asemenea, doctrina şi jurisprudenţa străină (în special franceză) a cristalizat câteva dintre obligaţiile ce revin negociatorilor, obligaţii înglobate în obligaţia generală de a conduce negocierile cu bună-credinţă:

-

de a participa într-o manieră constructivă la negocieri de a nu face propuneri vădit inacceptabile, susceptibile să conducă la eşuarea negocierilor. - de a nu se reveni cu lejeritate asupra angajamentelor deja asumate. - de a nu se manifesta cu reticenţă. - de a respecta caracterul confidenţial al informaţiilor comunicate. - de a face proba loialităţii, în cazul unor negocieri paralele cu terţii. - de a informa şi de a se informa asupra tuturor elementelor contractului. Prin urmare, nu numai ruperea brutală a negocierilor poate atrage răspunderea părţilor care negociază, ci şi neîndeplinirea altor obligaţii ce le incumbă în această perioadă. S-ar putea, de exemplu, contractul negociat să fie până la urmă încheiat, însă uneia dintre părţi să i se angajeze răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate sau pentru purtarea unor negocieri paralele, dacă cealaltă parte a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării acestor obligaţii de către partenerul său contractual. Prejudiciul. O condiţie esenţială a răspunderii o constituie existenţa unui prejudiciu. Nu poate fi angajată răspunderea civilă, decât dacă şi în măsura în care s-a produs un prejudiciu. Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul sau în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană. Care este prejudiciul pe care îl pot înregistra părţile în cadrul răspunderii precontractuale? Negocierile înseamnă adeseori timp, iar timpul înseamnă bani. Un prim prejudiciu îl constituie pierderea timpului acordat negocierilor, secundat de cheltuielile efectiv suportate în legătură cu aceste negocieri. Chiar şi cheltuielile făcute în anticiparea încheierii contractului preconizat (angajarea de personal, modificarea spaţiului comercial, cumpărarea mijloacelor de transport, demararea unei campanii publicitare etc.) constituie prejudiciu. Acestea sunt elemente ale pagubei efectiv suportate (damnum emergens). Se apreciază în mod constant că în acest domeniu prejudiciul poate îngloba şi ocaziile ratate (lucrum cessans). Astfel, încrezându-se în succesul negocierilor, partenerul nu a încheiat alte contracte ce i-au fost oferite. Judecătorii vor analiza de la caz la caz care erau şansele de reuşită în cazul afacerilor ratate. S-a reţinut că o simplă „pierdere a şanselor de expansiune” din partea unei persoane angajate în negocieri constituie prejudiciu. Uneori este greu de demonstrat existenţa unui prejudiciu material sau acest prejudiciu este nesemnificativ. Jurisprudenţa a admis posibilitatea reparării şi a unui prejudiciu moral suferit de o parte cu ocazia încălcării obligaţiilor precontractuale de către cealaltă parte. Responsabilitatea precontractuală nu acoperă, însă, riscurile comerciale asumate în deplină cunoştinţă de cauză. Chiar dacă paleta prejudiciilor suferite în această perioadă este atât de largă, textul alin. (2) nu este atât de elastic pe cât ar fi trebuit. Poate ar fi fost mai util să se spună în loc de „cheltuielilor făcute” – „prejudiciu suferit”, lărgind considerabil sfera prejudiciilor care pot fi reparate prin angajarea răspunderii civile. Îndemnăm practicienii să reţină accepţiunea cea mai largă a sintagmei „cheltuielilor făcute”, pentru ca norma analizată să primească întrebuinţarea adecvată. Raportul de cauzalitate. Nu ridică probleme deosebite, prejudiciul trebuie să fie consecinţa directă a faptei ilicite, relaţia între aceste două elemente fiind de la cauză la efect. Nu vor putea fi reparate prejudiciile adiacente faptei ilicite. Vinovăţia. Nu orice rupere a negocierilor va antrena angajarea răspunderii, ci numai dacă este făcută cu vinovăţie, adică cu intenţia de a prejudicia partea adversă sau fără un motiv economic justificat. (b) Per ansamblu apreciem utilitatea acestor dispoziţii, chiar dacă anumite aspecte pot fi îmbunătăţite şi perfecţionate. Articolul 516. Dreptul la informare (1) Raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare fără ca acesta să fie stipulat în mod expres. Punerea la dispoziţie a informaţiei presupune şi obligaţia de eliberare a documentelor corespunzătoare. (2) Dreptul la informare se naşte îndeosebi atunci cînd informarea este semnificativă pentru determinarea conţinutului obligaţiei şi poate fi făcută de cel căruia i se cere fără ca prin aceasta sa-i fie afectate drepturile. (3) Cel care solicită informarea trebuie să compenseze cheltuielile făcute pentru aceasta de cel obligat să informeze. Cel din urma poate pretinde prestaţii asigurătorii. 1. (a) În sistemele de drept ale ţărilor occidentale, datorită dezvoltării societăţii de consum, s-a conturat, mai întâi în jurisprudenţă şi doctrină, iar apoi şi în legislaţie, ideea unei obligaţii de informare între părţile contractante. Consumatorul este depăşit de complexitatea şi multitudinea raporturilor juridice la care participă zilnic, din toate părţile este asaltat de contracte de adeziune, în care, bineînţeles, nu el reprezintă partea puternică. Astfel, consumatorul era supus în permanenţă exceselor de influenţă din partea partenerilor contractuali, comercianţi profesionişti, iar protecţia libertăţii consimţământului prin sancţionarea viciilor de consimţământ nu mai era suficientă în situaţiile create. Prin instituirea acestei obligaţii de informare s-a dorit asigurarea egalităţii cocontractanţilor încă din faza negocierii contractului, restabilindu-se echilibrul pierdut. Ea îşi are temeiul în conceptul mai larg de bună-credinţă, din care decurge o obligaţie generală de loialitate care guvernează materia

contractelor. Doctrina a distins două ipostaze ale obligaţiei de informare, obligaţia precontractuală de informare, care vizează clarificarea consimţământului unui contractant înaintea încheierii contractului şi o obligaţie contractuală de informare care se execută în timpul derulării contractului deja încheiat. De asemenea doctrina a distins între obligaţia de informare şi obligaţia de consiliere. Obligaţia de informare are ca obiect aducerea la cunoştinţa partenerului contractual a unor elemente obiective ale serviciului sau produsului pentru ca acesta din urmă să poată decide în deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţia de consiliere implică o judecată de valoare exprimată pentru orientarea deciziei partenerului contractual, debitorul obligaţiei nelimitându-se doar la prezentarea informaţiei cu privire la produs sau serviciu. (b) Considerăm benefică instituirea acestei obligaţii generale de informare în cadrul raporturilor obligaţionale fără a fi necesară existenţa unei stipulaţii exprese, contractuale sau legale. De asemenea, generalitatea termenilor utilizaţi în cadrul acestui alineat, coroborată cu prevederea alin. (1) ale articolului precedent, extind obligativitatea obligaţiei de informare încă la etapa precontractuală a negocierilor, întrucât legea atribuie valenţe juridice raporturilor născute între părţi chiar din această perioadă. Legea impune pe lângă o executare orală a obligaţiei de informare şi predarea documentelor necesare unei informări complete. Chiar dacă termenii sunt la fel de generali, considerăm, totuşi, că legiuitorul nu a înţeles să prefigureze o singură modalitate de executare a acestei obligaţii – predarea documentelor – ci, acolo unde va fi necesar, pe lângă informarea orală să fie inclusă în obligaţia de informare şi cea de predare a documentelor aferente. 2. Dacă în cadrul primului alineat era prevăzută ipotetic posibilitatea naşterii unui drept la informare şi a obligaţiei corelative de informare în cadrul unui oarecare raport juridic obligaţional („Raportul poate (s.n. S.G.) da naştere...”), în cuprinsul alineatului (2), acest drept (şi obligaţia corelativă) „se naşte” în cazul raporturilor în care „informarea este semnificativă pentru determinarea conţinutului obligaţiei”, adică pentru clarificarea consimţământului partenerului contractual şi în condiţiile în care „poate fi făcută de către cel căruia i se cere fără ca prin aceasta să-i fie afectate drepturile” sau, altfel spus, dreptul la informare nu trebuie să fie exercitat abuziv, încălcând drepturile debitorului obligaţiei la informare. 3. (a) Tot în legătură cu exercitarea cu bună-credinţă a dreptului la informare este edictat şi alineatul (3) al prezentului articol. Pericolul ar putea rezulta, iarăşi, din generalitatea termenilor utilizaţi: „Cel care solicită informarea trebuie (s.n. S.G.) să compenseze cheltuielile...”. Analizând acest text, s-ar putea ajunge la concluzia, periculoasă de altfel, că orice creditor al obligaţiei la informare va remunera sau despăgubi pe cel ce o execută pentru toate cheltuielile născute în legătură cu acea obligaţie. Este evident că o asemenea optică nu poate fi reţinută, întrucât din parte protejată, consumatorul sau contractantul profan, devine partea asuprită, căci orice debitor al obligaţiei de informare va avea grijă să-i prezinte, în urma executării acestei obligaţii legale ce îi incumbă, o „notă de plată” cât mai umflată. Considerăm că acest text se referă la solicitările suplimentare de informare care depăşesc sfera informaţiilor considerate suficiente în funcţie de tipul raportului obligaţional şi în acord cu principiul buneicredinţe şi care riscă să se transforme într-o exercitare abuzivă şi şicanatoare a dreptului la informare conferit de lege. Obligarea solicitantului de informaţii „exotice” la plata cheltuielilor aferente şi posibilitatea debitorului de a pretinde şi obţine „prestaţii asigurătorii” constituie o descurajare suficientă a eventualelor practici de acest fel. (b) Cu toată utilitatea şi necesitatea acestor dispoziţii, considerăm a fi necesar şi în acest caz luarea în calcul a unor ameliorări ulterioare. Articolul 517. Obligaţia naturală (1) Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executare silită. (2) Există obligaţie naturală în cazul în care: a) legea sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite; b) o persoană are faţă de o altă persoana o obligaţie morală de aşa natura încât executarea ei, deşi nu poate fi ceruta silit, trebuie, în opinia comună, să fie considerată ca executare a unei prestaţii datorate unei alte persoane. (3) Obligaţiile naturale sînt reglementate de normele cu privire la obligaţii dacă din litera sau spiritul legii nu rezultă că anumite reguli nu sînt aplicabile obligaţiilor pentru care nu se poate cere executare silită. (4) Obligaţia naturală se transformă în obligaţie civilă perfectă în baza înţelegerii dintre debitor şi creditor. 1. „Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executarea silită”. O definiţie laconică, din care, totuşi, putem desprinde esenţa obligaţiei naturale. Ce este executarea silită, privită în raport cu obligaţia? Este acel element al raportului obligaţional, discutat mai sus (a se vedea comentariul art. 512, pct. 1, lit. c) – sancţiunea. Sancţiunea obligaţiei naturale este restrânsă numai la mijloacele defensive oferite creditorului – refuzul de a restitui prestaţia care a fost executată –, lipsind sau fiindu-i refuzate mijloacele ofensive – acţiunea în justiţie şi executarea silită. Sau mai plastic spus: „Obligaţiile, în sens juridic şi cu privire la dreptul privat, se deosebesc de îndatoririle pur morale, care întrucât n-au fost novate, adică transformate în raporturi cu caracter juridic, nu sunt susceptibile de o sancţiune juridică prin constrângere exterioară. La hotarul despărţitor între disciplina morală şi disciplina juridică, găsim câteva îndatoriri cărora, - deşi ele sunt prin natura lor susceptibile de o sancţiune juridică, - legea le refuză sancţiunea deplină fie pentru un motiv de protecţie individuală, fie pentru un motiv de ordine socială sau economică; sunt aşa zisele obligaţii naturale (sau după cum le numesc unii autori), obligaţii civile imperfecte, care, deşi nu mai

au importanţa ce o aveau în dreptul roman, au mai rămas în limbajul dreptului modern” (M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, All Educational, Bucureşti, 1998, p. 391). 2. Alineatul (2) arată că obligaţiile naturale îşi pot avea originea în: (a) Lege sau în actul juridic, dacă se prevede expres că obligaţia este lipsită de mijloace ofensive. După cum am arătat mai sus, legea poate refuza o sancţiune deplină pentru motive de protecţie individuală, motive de ordine socială, economică, religioasă sau pentru orice fel de motive considerate necesare de către legiuitor. Obligaţia se poate naşte naturală ab initio, adică să fie lipsită de acţiune în justiţie încă din momentul în care ia fiinţă (doctrina a denumit avortate astfel de obligaţii) sau legea poate lega pierderea mijloacelor ofensive de survenirea unui anumit eveniment ulterior naşterii obligaţiei (cum ar fi cazul obligaţiilor civile, iniţial perfecte, ale căror drept de acţiune s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă. Doctrina a denumit acest tip de obligaţii naturale – obligaţii civile degenerate). De asemenea părţile, în virtutea libertăţii contractuale, îşi pot asuma obligaţii sub rezerva limitării mijloacelor juridice aflate la îndemâna creditorului la mijloace defensive sau altfel spus, îşi pot asuma obligaţii juridice imperfecte sau naturale. (b) Opinia comună. Conform lit. b) al alineatului (2), pe lângă cazurile prevăzute de lege sau stipulate în actul juridic, obligaţia naturală se mai poate naşte şi în acele situaţii, în care o obligaţie de sorginte morală este considerată de opinia comună suficient de puternică pentru a justifica executarea ei, chiar şi în lipsa posibilităţii aducerii ei la îndeplinire ca urmare a executării silite. Dacă atunci când am discutat despre izvoarele obligaţiilor civile am constat că norma juridică este cea care selectează din totalitatea obligaţiilor morale obligaţiile care vor intra în sfera juridicului, devenind obligaţii juridice, remarcăm că în acest caz, norma juridică îşi „deleagă” această atribuţie opiniei comune sau opiniei publice. Codul nu defineşte „opinia comună”(cum nu defineşte nici „ordinea publică” sau „bunele moravuri”), care este un concept abstract, variabil de la un popor la altul şi de la o epocă la altă, judecătorul fiind cel căruia, în ultimă instanţă, îi va reveni aprecierea conţinutului concret al acestei noţiuni. 3. Întrucât şi obligaţiile naturale sunt obligaţii juridice civile, este firesc să li se aplice dispoziţiile codului şi a legislaţiei civile cu privire la obligaţii. Totuşi, având în vedere această particularitate – lipsa unor mijloace ofensive în vederea aducerii la îndeplinirea a obligaţiei – este la fel de firesc ca unele dispoziţii, rezultate sau deduse din „litera sau din spiritul legii”, să nu fie aplicabile obligaţiilor naturale. De exemplu, legea prevede expres (alin. (1) lit. a), art. 659 Inadmisibilitatea compensării) că nu este posibilă compensarea creanţelor cu termenul de prescripţie expirat (adică, a obligaţiilor naturale rezultate din degenerarea obligaţiilor civile perfecte prin depăşirea termenului de prescripţie extinctivă în care putea fi solicitată executarea silită). De asemenea, „din spiritul legii” (acelaşi art. 659 Inadmisibilitatea compensării), ţinând cont de raţiunea legiuitorului de a nu permite compensarea acelor creanţe care nu pot fi aduse la îndeplinire prin executare silită sau a căror executare silită comportă anumite particularităţi, putem extinde acea enumerare, vădit exemplificativă (lit. g în alte cazuri prevăzute de lege), prin adăugare unui categorii noi – obligaţiile naturale (toate tipurile de obligaţii naturale, nu numai cele prescrise, enunţate expres la alin. (1), lit. a). Suntem autorizaţi să facem acest lucru în baza Art. 517 alin. (3), Art. 659 alin. (1), lit. g şi a raţiunii care a stat la baza acestui din urmă text. 4. În acest ultim alineat este prevăzută posibilitatea convertirii unei obligaţii civile imperfecte într-o obligaţie civilă perfectă ca urmare a înţelegerii intervenite între debitor şi creditor. Chiar dacă legiuitorul nu o spune expres şi există opinii contrare, considerăm că această „înţelegere” este o novaţie (Art. 665). Novaţia este o operaţiune juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc, concomitent, cu o obligaţie nouă. Toate condiţiile deduse de doctrină sunt îndeplinite şi în cazul convertirii obligaţiei naturale în obligaţie perfectă. Există o obligaţie veche valabilă; este înlocuită cu o obligaţie nouă de asemenea valabilă; obligaţia nouă care se naşte are un element nou (aliquid novi) faţă de vechea obligaţie. Elementul nou constă în modificarea sancţiunii obligaţiei prin complinirea ei cu mijloacele ofensive de realizare a ei, absente în conţinutul sancţiunii obligaţiei vechi, stinse prin novaţie. Dacă această „înţelegere” este o novaţie, voinţa de a nova (animus novandi) va trebui să fie stipulată expres (Art. 665 alin. (2)), neputând fi prezumată sau dedusă din circumstanţe. De asemenea, o consecinţă foarte importantă a novaţiei – care poate avea repercusiuni negative pentru creditor, transformând o operaţiune favorabilă pentru el în una defavorabilă – o reprezintă stingerea obligaţiilor accesorii (garanţiilor) odată cu stingerea obligaţiei vechi. Părţile pot, însă, înlătura acest efect printr-o prevedere contractuală expresă (Art. 665 alin. (3)). Capitolul II PLURALITATEA DE SUBIECTE SI OBIECTE IN CADRUL UNEI OBLIGATII Sectiunea1 OBLIGATIILE DIVIZIBILE SI INDIVIZIBILE Capitolul II PLURALITATEA DE SUBIECTE ŞI OBIECTE ÎN CADRUL UNEI OBLIGAŢII Secţiunea 1 OBLIGAŢIILE DIVIZIBILE ŞI INDIVIZIBILE

Articolul 518. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de debitori (1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori în cazul în care aceştia sînt obligaţi la aceeaşi prestaţie faţă de creditor, dar fiecare debitor poate fi urmărit separat pînă la concurenţa părţii sale din datorie. (2) Debitorii sînt obligaţi în părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel. 1.

2. 3.

4.

5.

6.

7.

Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de debitori şi de a institui prezumţia egalităţii părţilor debitorilor. Obligaţia este divizibilă între debitori în cazul în care o prestaţie faţă de creditor aparţine mai multor debitori care însă pot fi urmăriţi fiecare doar pentru o parte din această prestaţie. Creditorul nu poate cere unuia dintre debitori executarea obligaţiei în întregime. Va exista pluralitate de debitori doar în cazul în care mai mulţi debitori vor datora aceeaşi prestaţie. În cazul în care debitorii vor datora prestaţii diferite, chiar şi izvorîte din acelaşi conract, vom avea diferite obligaţii. Spre exemplu nu există pluralitate a debitorilor în cazul în care o persoană se obligă să transmită un bun în baza contractului de vînzare-cumpărare iar o altă persoană se obligă să transmită anumite piese de schimb pentru acest bun. În schimb va exista pluralitate a debitorilor în cazul în care unul dintre cumpărători este ţinut să plătească o parte a preţului în bani iar un alt cumpărător trebuie să achite cealaltă parte a preţului prin remiterea unui bun. În cazul în care aceiaşi prestaţie este datorată de mai mulţi debitori dar fiecare dintre ei poate fi urmărit doar pentru partea sa din datorie atunci pentru partea din obligaţie a fiecărui debitor se vor aplica regulile generale cu privire la executarea obligaţiei de parcă am fi în prezenţa mai multor obligaţii. Fiecare dintre codebitori este ţinut să execute doar partea sa din datorie fiind eliberat prin executare indiferent de faptul dacă ceilalţi debitori au executat sau nu. Deci insolvabilitatea unuia dintre debitori sau alte cauze care vor afecta sau vor face imposibilă executarea obligaţiei de către unul dintre debitori va fi suportată de către creditor. Executarea de către fiecare debitor a părţii din obligaţiei datorată de acesta nu constituie o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii(vezi comentariul la art. 587). În cazul obligaţiilor divizibile creditorul va fi obligat să primească doar o parte din prestaţia datorată de către toţi debitorii dar va primi integral partea din datorie datorată de către unul dintre debitori, adică acesta va executa integral obligaţia sa faţă de creditor. Alin. (2) instituie prezumţia egalităţii părţilor din obligaţie în cazul pluralităţii debitorilor. Deci în toate cazurile în care din: a) lege; b) contract sau c) natura obligaţiei nu va rezulta altceva fiecare dintre debitor va putea fi urmărit pentru o parte din obligaţie determinată prin divizarea mărimii obligaţiei la numărul de debitori. Mărimea părţilor din datorie, care revine fiecăruia dintre creditori, poate fi stabilită atît în contractul din care a luat naştere obligaţia cît şi într-un contract separat. În cazul în care mărimea datoriei se stabileşte printr-un contract separat nu este obligatoriu ca toţi debitorii să fie partea a contractului. Contractul însă nu va putea afecta mărimea părţii din datorie a debitorilor care nu sînt parte a acestuia.

Articolul 519. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de creditori (1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori în cazul în care aceştia sînt îndreptăţiţi la aceeaşi prestaţie din partea debitorului, dar fiecare creditor poate pretinde numai la partea sa din creanţă. (2) Creditorii au dreptul la părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel. 1. 2. 3.

4.

Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de creditori şi a de a institui prezumţia egalităţii părţilor creditorilor. Dacă mai mulţi creditori au dreptul la o prestaţie dar fiecare dintre ei are dreptul doar la o parte din prestaţie creanţa acestora este divizibilă. Fiecare creditor nu poate pretinde debitorului decît cota-parte din creanţa ce i se cuvine. Fiecare creditor acţionează pentru a-şi apăra propriile interese. Deci orice acţiune întreprinsă de unul dintre creditori, spre exemplu întreruperea prescripţiei, nu profită şi celorlalţi. De asemenea orice înţelegere dintre unul dintre creditori şi debitor va putea să aibă drept obiect doar partea din creanţă care revine creditorului respectiv. În alin. (2) este stipulat că în cazul obligaţiile divizibile cu pluralitate de creditori părţile creditorilor sînt egale dacă altceva nu rezultă: a) din lege; b) din contract. Mărimea părţilor poate fi stabilită atît în contractul din care a luat naştere prestaţia cît şi într-un contact separat. În cazul unui contract separat nu este necesar ca partea a contractului să fie debitorul sau toţi creditorii. Contractul însă nu va putea afecta cota-parte a creditorului care nu este parte a acestuia; c) din natura obligaţiei.

Articolul 520. Prezumţia divizibilităţii

Obligaţia este divizibilă de drept dacă nu este stipulat expres că este indivizibilă sau dacă obiectul obligaţiei nu este indivizibil prin natura sa. 1. 2.

Scopul articolului este de a stabili prezumţia divizibilităţii. De menţionat că problema divizibilităţii sau indivizibilităţii obligaţiei se pune doar în cazul în care obligaţia are mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori. În conformitate cu această prevedere obligaţia este divizibilă de plin drept cu excepţia cazului în care: a) părţile au stipulat expres că obligaţia este indivizibilă caz în care sîntem în prezenţa unei indivizibilităţi voluntare. Deci prestaţia care formează obiectul obligaţiei poate fi divizat dar părţile au convenit fie expres fie tacit că executarea poate fi făcută doar în întregime; b) indivizibilitatea rezultă din natura obiectului caz în care sîntem în prezenţa unei indivizibilităţi naturale. Obligaţia este indivizibilă natural atunci cînd obiectul ei fără a fi denaturat nu poate fi divizat nici din punct de vedere material, nici din punct de vedere intelectual.

Articolul 521. Efectul indivizibilităţii (1) Obligaţia indivizibilă nu poate fi divizată nici între debitori sau între creditori, nici între succesorii lor. (2) Fiecare debitor sau succesorii lui pot fi constrînşi separat să execute obligaţia integral şi fiecare creditor sau succesorii lui pot pretinde executarea integrală chiar dacă obligaţia nu este solidară. (3) Obligaţia nu devine indivizibilă numai prin faptul că în contract este stipulat că este solidară. (4) Obligaţia divizibilă care are doar un creditor şi un debitor trebuie să fie executată între ei ca o obligaţie indivizibilă, dar ea rămîne divizibilă între moştenitorii acestora. 1. 2.

3.

4. 5.

Scopul acestui articol este de a stabili regulile care guvernează obligaţiile indivizibile. În conformitate cu alin. (1) în cazul în care obligaţia este indivizibilă aceasta nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive, nici între succesorii acestora. Regula care prevede că obligaţia este indivizibilă între moştenitorii debitorilor, fapt care nu se întîmplă în cazul obligaţiilor solidare, oferă creditorilor un avantaj în plus. În conformitate cu prevederile alin. (2) fiecare debitor sau moştenitorii acestora pot fi constrînşi să execute întreaga prestaţie care formează obiectul obligaţiei, iar fiecare creditor sau moştenitorii acestora pot să pretindă întreaga prestaţie. Plata făcută de oricare dintre debitori oricăruia dintre creditori eliberează pe toţi debitorii faţă de toţi creditorii. Succesorii debitorului vor fi obligaţi să execute întreaga prestaţie iar moştenitorii creditorilor vor putea pretinde întreaga prestaţie indiferent de cotele lor din moştenire. Alin. (3) prevede că obligaţia nu devine indivizibilă prin faptul că părţile au stipulat în contract că obligaţia este solidară. Este necesară deci să fie constatată voinţa expresă sau tacită a părţilor de a stabili caracterul indivizibil al obligaţiei. În conformitate cu alin. (4) în cazul în care obligaţia are un singur debitor şi un singur creditor şi caracterul indivizibil al obligaţiei nu este stipulat expres sau tacit sau nu rezultă din natura prestaţie părţile vor trebui să execute obligaţia de parcă ar fi indivizibilă. Acest lucru rezultă de fapt şi din principiul indivizibiităţii plăţii. Între moştenitorii debitorului sau a creditorului însă obligaţia va fi divizibilă. Secţiunea a 2-a SOLIDARITATEA CREDITORILOR

Articolul 522. Creanţele solidare Dacă doi sau mai mulţi creditori au dreptul să pretindă la o prestaţie în aşa fel încît fiecare să poată pretinde la întreaga prestaţie, iar prestaţia făcută unuia dintre creditori eliberează debitorul, atunci creanţa lor este solidară. 1.

2.

Scopul acestui articol este definirea creanţelor solidare (solidaritate activă). Deci creanţa este solidară în cazul în care titulari ai creanţei sînt doi sau mai mulţi creditori fiecare dintre care are dreptul să pretindă la întreaga prestaţie iar prin prestaţia făcută doar unuia dintre creditorii solidar debitorul este valabil liberat faţă de toţi creditorii solidari. Caracterul solidar al creanţei vizează doar relaţiile dintre creditori. Numărul sau modul în care sînt obligaţi debitorii nu este relevant. Creanţa va fi solidară indiferent de numărul debitorilor, adică pot să fie unul sau mai mulţi debitori. De asemenea caracterul solidar al creanţei nu depinde de faptul dacă debitorii sînt obligaţi solidar sau pe cote părţi. Fiecare dintre creditorii solidari va putea cere fie executarea integrală a obligaţiei de către oricare dintre debitori (solidaritatea debitorilor) fie executarea de către fiecare dintre debitori a părţii sale din obligaţie (divizibilitatea obligaţiei).

3.

4.

5.

Trebuie de menţionat că în cazul solidarităţii creditorilor fiecare dintre creditor este titular al creanţei doar în partea care-i revine lui. Solidaritatea î-i acordă doar dreptul de a încasa creanţa în totalitate fără însă a-l face stăpînul întregii creanţe. De aici rezultă pe de o parte că creditorul are dreptul să ceară debitorului atît executarea creanţei în întregime cît şi executarea parţială a acesteia iar pe de altă parte rezultă ca în cazul în care va primi executarea integrală creditorul urmează să împartă prestaţia cu ceilalţi creditori. Caracterul solidar al creanţei afectează doar relaţia dintre creditori şi debitori. În relaţiile dintre creditori fiecare dintre aceştia are dreptul doar la o parte din creanţă. Deci solidaritatea constituie o excepţie de la regula care prevede că creditorul poate să ceară doar ceia la ce are dreptul. Creditorul solidar va putea cere şi partea sa din creanţă şi partea care aparţine celorlalţi creditori. În rezultatul executării faţă de unul dintre creditorii solidari debitorul este eliberat de obligaţie faţă de toţi creditorii. Acest efect al solidarităţii constituie o excepţie de la regula care prevede că obligaţia trebuie să fie executată faţă de cel care este titularul creanţei. Debitorul deşi transmite unuia dintre creditori prestaţii la care de fapt au dreptul alţi creditori va fi totuşi eliberat de obligaţia sa faţă de aceştia. Ceilalţi creditori solidari nu vor mai putea înainta pretenţii faţă de debitorul care a executat unuia dintre creditorii solidari ci doar acestuia din urmă (vezi comentariul la art. 528).

Articolul 523. Temeiul apariţiei creanţei solidare Creanţa solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd prestaţia este indivizibilă. 1. Scopul acestui articol este de a confirma prezumţia divizibilităţii creanţelor şi de a stabili temeiurile apariţiei creanţelor solidare. Deci creanţele vor fi considerate divizibile şi fiecare creditor va putea pretinde numai o parte din creanţă dacă caracterul solidar al creanţei nu rezultă din: a) act juridic. Solidaritatea poate să se nască atît din contracte cît şi din acte juridice unilaterale spre exemplu din testamente; b) lege; c) indivizibilitatea prestaţiei. În acest caz dreptul unuia dintre creditorii solidari de a cere executarea în întregime a obligaţiei este rezultatul firesc al faptului că prestaţia nu poate fi fracţionată. Spre exemplu obligaţia de a transmite un bun determinat individual. Creanţa va fi solidară indiferent de faptul dacă indivizibilitatea este naturală sau voluntară (vezi comentariul la art. 520). De menţionată însă că solidaritatea creanţei nu atrage după sine indivizibilitatea acesteia. Articolul 524. Executarea obligaţiei faţă de oricare dintre creditori Debitorul poate să execute obligaţia faţă de oricare dintre creditori după cum crede de cuviinţă, atîta timp însă cît nici unul dintre creditori nu a cerut executarea obligaţiei. 1. 2.

3.

4.

5. 6.

Scopul acestui articol este de a stabili modul de determinare a creditorului solidar faţă de căre trebuie executată prestaţia în condiţiile în care din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă că obligaţia trebuie executată faţă de un creditor solidar anume. Prin această dispoziţie dreptul de a alege creditorul căruia să-i fie executată a fost atribuit debitorului. Deci debitorul va putea presta oricărui dintre creditori fiind liberat prin aceasta. Desigur că pentru a fi liberat debitorul trebui să respecte toate regulile cu privire la executarea obligaţiilor şi cu condiţia că va executa întreaga obligaţie. Debitorul nu are dreptul să presteze unuia dintre creditorii solidari doar partea din prestaţie care aparţine acestuia. Dreptul de a alege dacă să pretindă executarea obligaţiei în întregime sau de a cere doar parte sa din obligaţie aparţine doar creditorului solidar (vezi comentariul la art. 522). Dreptul de a alege creditorul faţă de care să se execute obligaţia subzistă doar pînă în momentul în care unul dintre creditorii solidari a cerut executare obligaţiei. Din momentul în care unul din creditorii solidari a cerut executarea obligaţiei debitorul este ţinut să presteze doar acestui creditor, dacă din lege contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altceva. În cazul în care unul din creditorii solidari a cerut executarea către sine a obligaţiei şi debitorul va executa obligaţia faţă de un alt creditor debitorul va rămîne obligat faţă de creditorul care a cerut executarea obligaţiei în măsura în care nu va demonstra că reieşind din lege, contract sau natura obligaţiei executarea obligaţiei faţă de acel creditor este liberatorie. În cazul în care mai mulţi creditori solidari au cerut executarea integrală a obligaţiei faţă de sine debitorul este în drept să aleagă faţă de care dintre aceştia va executa obligaţia, în măsura în care dreptul de alegere nu este limitat prin lege, contract sau prin natura prestaţiei. În cazul în care unul din creditorii solidari a cerut executarea faţă de sine doar a unei părţi din obligaţie debitorul păstrează dreptul de a alege cui dintre creditori va executa cealaltă parte a prestaţiei.

Articolul 525. Efectele executării obligaţiei faţă de unul dintre creditori

Executarea integrală a obligaţiei faţă de unul din creditorii solidari exonerează debitorul de executarea obligaţiei faţă de ceilalţi creditori. 1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele executării integrale a obligaţiei faţă de unul dintre creditorii solidari. În conformitate cu această dispoziţie executarea integrală a obligaţiei faţă de oricare dintre creditori va exonera debitorul de executarea obligaţiei faţă de ceilalţi creditori solidari. Pentru ca executarea faţă de unul din creditorii solidari să fie liberatorie trebuie să fie respectate două condiţii: a) obligaţia să fie executată cu respectarea tuturor regulilor privind executarea obligaţiei (locul, modul, volumul , etc); b) obligaţia să fie executată creditorului corespunzător (vezi comentariul la art. 524). În cazul în care debitorul execută obligaţia unui alt creditor decît celui căruia trebuia să-i presteze în virtutea legii, contactului, naturii obligaţiei sau a cererii creditorului şi acesta acceptă prestaţia debitorul va fi totuşi liberat deoarece a executat obligaţia faţă de o persoană care avea dreptul s-o primească. Debitorul însă va trebui să repare prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului faţă de care trebuia să execute obligaţia deoarece nu a respectat obligaţia de a presta anume acestui creditor. În cazul în care un creditor solidar nu primeşte executarea pe care debitorul o datora în virtutea legii, contractului sau a naturii obligaţiei unui alt creditor solidar debitorul nu este liberat prin această executare chiar dacă a respectat restul regulilor cu privire la executarea obligaţiei. Această soluţie se justifică prin faptul că din momentul în care este ţinut să execute faţă de un anumit creditor solidar debitorul nu mai are dreptul de a executa faţă de alţi creditori (vezi comentariul la art. 525). Articolul 526. Remiterea datoriei de către un creditor solidar O remitere de datorie convenită între un creditor solidar cu debitorul produce efecte numai asupra părţii care revine acelui creditor. Această regulă se aplică de asemenea în toate cazurile cînd obligaţia se stinge în alt temei decît executarea. 1. 2.

3.

Scopul acestui articol este de a proteja interesele creditorilor solidari de a primi partea sa din creanţă prin stipularea efectelor remiterii datoriei convenite de către unul din creditorii solidari cu debitorul sau a stingerii obligaţiei prin alt mod decît executarea (vezi comentariul la art. 643 şi următoarele). În cazul solidarităţii active se prezumă că creditorii şi-au acorda mutual un mandat tacit de reprezentare (vezi comentariul la art. 529). Acest mandat însă trebuie executat în interesul tuturor creditorilor solidari şi deci nici un act nu poate fi încheit în dauna celorlalţi creditori. Reieşind din aceasta legiuitorul a prevăzut că în cazul în care unul din creditorii solidari î-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 662) remiterea de datorie va produce efecte doar cu privire la partea care revine acestui creditor. Creditorul nu va mai putea cere debitorului executarea obligaţiei nici în tot nici în partea care revenea acestui creditor. Ceilalţi creditori însă vor păstra dreptul solidar de creanţă asupra obligaţiei în întregime minus partea care revine creditorului care l-a eliberat de datorie pe debitor. Debitorul va rămăne obligat faţă de ceilalţi creditori solidari şi în alte cazuri în care obligaţia sa faţă de unul dintre creditorii solidari se stinge printr-un alt mod decît prin executare. Spre exemplu în cazul în care unul din creditorii solidari are o datorie faţă de debitor el poate compensa creanţa debitorului doar în mărimea părţii din creanţa solidară care-i revine.

Articolul 527. Inadmisibilitatea invocării unor excepţii ce ţin de alt creditor Debitorul nu are dreptul să opună unuia din creditorii solidari excepţii bazate pe raporturile debitorului cu un alt creditor solidar, la care creditorul respectiv nu participă. 1.

2.

Scopul articolului este de a stabili excepţiile pe care le poate opune debitorul unuia dintre creditorii solidari. Prin excepţii trebuie de înţeles mijloacele de apărare pe care le invocă debitorul pentru a se apăra de plata datoriei. Spre exemplu invocarea nulităţii, a termenului sau condiţiei sau invocarea stingerii obligaţiei. Debitorul solidar poate opune fiecăruia dintre creditorii solidari doar excepţiile bazate pe raporturile juridice dintre debitor şi creditorul solidar respectiv (excepţii personale) sau cele bazate pe raporturile dintre debitor şi toţi creditorii (excepţii comune). Debitorul nu poate opune unuia dintre creditori solidari excepţiile care rezultă din raporturile juridice dintre debitor şi alţi creditori solidari.

Articolul 528. Obligaţia faţă de ceilalţi creditori solidari a creditorului care a primit prestaţie (1) Creditorul solidar care a primit întreaga prestaţie este obligat să o împartă cu ceilalţi cocreditori dacă nu demonstrează că obligaţia este contractată numai în interesul său. (2) Creditorii solidari sînt îndreptăţiţi, în raporturile dintre ei, la părţi egale dacă nu s-a convenit altfel.

1.

2.

3. 4. 5.

6.

7.

Scopul articolului este de a stipula obligaţia creditorului solidar de a împărţi prestaţia cu ceilalţi creditori solidari şi a de a institui prezumţia egalităţii părţilor creditorilor. Prin executarea integrală a obligaţiei faţă de unul dintre creditorii solidari debitorul este eliberat de obligaţia sa faţă de toţi creditorii solidari. Din acel moment pentru creditorul solidar care a primit executarea se naşte obligaţia de a plăti celorlalţi creditori solidari partea din prestaţie care le revine acestora. Legea nu instituie dreptul solidar al celorlalţi creditori solidari şi deci fiecare dintre aceştia vor avea dreptul să pretindă doar la partea din prestaţie care-i revine. Un creditor solidar poate evita împărţirea prestaţiei cu ceilalţi creditori solidari în măsura în care va demonstra că în temeiul legii, contractului sau a naturii obligaţiei, obligaţia a fost contractată doar în interesul său. În cazul în care prestaţia primită de unul dintre creditorii solidari nu poate fi împărţită între creditorii solidari cel care a primit prestaţia are obligaţia de a plăti celorlalţi creditorii valoarea părţii din prestaţie care revine fiecăruia. Chiar şi în cazul care nu va primi întreagă prestaţie creditorul solidar care a primit mai mult decît partea care-i revine va trebui să împartă surplusul cu ceilalţi creditori solidari. Această soluţie se justifică prin faptul că fiecare creditor solidar are dreptul doar la o parte din prestaţie. În partea care depăşeşte cota-parte care-i revine fiecare creditor solidar acţionează în numele celorlalţi creditori. Adică primesc restul în contul celorlalţi creditori fapt care justifică apariţia obligaţiei de restituire. Cheltuielile legate de împărţirea prestaţiei între creditorii solidari vor fi suportate de către creditorul solidar care a primit executarea integral dacă altceva nu rezultă din lege sau contract. Această soluţie se justifică reieşind din următoarele. Din momentul în care a primit întreaga prestaţie creditorul solidar are obligaţia de a o împărţi cu ceilalţi creditori solidari, deci este debitor al acestei obligaţii şi trebuie să suporte costurile executării obligaţiei dacă legea sau contractul nu prevede altfel (vezi comentariul la art. 592). Aceste cheltuieli nu vor putea fi trecute în contul debitorului deoarece obligaţia acestuia s-a stins prin executare faţă de unul dintre creditorii solidari, costurile căreia trebuie suportate de către debitor, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Alin. (2) instituie prezumţia egalităţii părţilor creditorilor solidari. Deci în toate cazurile creditorii solidari vor fi întreptăţiţi la părţi egale din prestaţie dacă din lege, contract sau natura obligaţiei nu rezultă altfel. Mărimea părţilor creditorilor solidari este relevantă doar pentru raporturile dintre creditori. În relaţiile dintre creditorii solidari şi debitor fiecare dintre creditorii solidari are dreptul de a pretinde executarea întregii obligaţii sau de a întreprinde alte acte cu privire la întreaga obligaţie.

Articolul 529. Reprezentarea creditorilor solidari Creditorul solidar reprezintă pe toţi cocreditorii în toate actele care au drept scop conservarea obligaţiei. 1. 2.

3.

Scopul acestui articol este de a institui prezumţia dreptului de reprezentare mutuală a creditorilor solidari. În toate cazurile în care unul dintre creditorii solidari a întreprins un act care are drept scop conservarea creanţei se prezumă că acest creditor a acţionat în interesul tuturor creditorilor indiferent de faptul dacă creditorul respectiv a avut această intenţie sau nu. Astfel de fiecare dată cînd unul dintre creditori va pune în întîrziere debitorul sau va întrerupe prescripţia de aceasta vor profita şi ceilalţi creditori şi debitorul se va considera pus în întîrziere de către toţi creditorii sau cursul prescripţiei se va întrerupe faţă de toţi creditorii. De menţionat că împuternicirile fiecărui creditor se referă numai la conservarea creanţei. Deci nici unul dintre creditori nu poate face de unul singur acte de natură să înrăutăţească situaţia celorlalţi creditori. Spre exemplu doar unul dintre creditori nu va putea face acte de dispoziţie, spre exemplu novaţie, cu privire la întreaga creanţă. Dacă unul dintre creditori face asemenea acte efectele acestor acte se vor produce doar faţă de acel creditor. Secţiunea a 3-a SOLIDARITATEA DEBITORILOR

Articolul 530. Obligaţiile solidare Dacă doi sau mai mulţi debitori datorează o prestaţie în aşa fel încît fiecare este dator să efectueze întreaga prestaţie, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din debitori executarea, atunci debitorii sînt legaţi solidar. 1.

Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile solidare (solidaritate pasivă). Deci obligaţia este solidară în cazul în care o prestaţie este datorată de doi sau mai mulţi debitori iar creditorul are dreptul să ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei.

2.

Caracterul solidar al obligaţiei vizează doar relaţiile dintre debitori. Numărul sau modul în care sînt întreptăţiţi creditorii nu este relevant. Obligaţia va fi solidară indiferent de numărul creditorilor, adică pot să fie unul sau mai mulţi creditori. De asemenea caracterul solidar al obligaţiei nu depinde de faptul dacă creanţele sînt solidare sau pe cote părţi.

Articolul 531. Temeiurile apariţiei obligaţiilor solidare O obligaţie solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd prestaţia este indivizibilă. 1.

2.

Scopul articolului este de a institui prezumţia divizibilităţii obligaţiilor şi de a stipula temeiurile naşterii obligaţiilor solidare. Deci în toate cazurile în care o obligaţie are doi sau mai mulţi debitori se va prezuma că obligaţia este divizibilă între aceştia şi fiecare dintre debitori va putea fi urmărit doar pentru o parte din obligaţie. Creditorul care va pretinde că obligaţia este solidară va fi obligat să arate temeiul în virtutea căruia debitorii sînt obligaţi solidar. Obligaţiile solidare pot lua naştere în temeiul: a) actului juridic; b) lege; c) caracterul indivizibil al obligaţiei. În literatură se menţionează că de fapt şi în cazul caracterului indivizibil al obligaţiei tot legea este temei al solidarităţii.

Articolul 532. Obligaţii solidare afectate de modalităţi Debitorii solidari se pot obliga în mod diferit: unii pur, alţii sub condiţie, alţii cu termen.

1. Scopul acestui articol este de a confirma că şi în cazul solidarităţii obligaţiei între fiecare debitor şi creditor 2.

3.

există o legătură juridică proprie şi de prevedea posibilitatea că fiecare dintre debitorii solidari se pot obliga în mod diferit. În cazul obligaţiilor solidare există un singur obiect. Toţi debitorii se obligă la aceeaşi prestaţie. Totuşi între creditor şi debitori există mai multe legături de obligaţie distincte. Fiecare dintre debitor este unit cu creditorul printr-o legătură obligaţională distinctă. De aceasta trebuie să se ţină cont la determinarea relaţiilor dintre fiecare debitor şi creditor. Spre exemplu pentru a determina valabilitatea obligaţiei trebuie să se analizeze acordul de voinţă separat pentru fiecare debitor. Obligaţia unuia dintre debitor ar putea fi anulabilă fără însă ca aceasta să afecteze valabilitatea obligaţiilor celorlalţi debitori. La determinarea obligaţiei fiecărui debitori solidari trebuie să se ţină cont de faptul că debitorii se pot obliga în mod diferit. Unii debitori pot contracta o obligaţie pură şi simplă iar obligaţia altora poate fie afectată fie de o condiţie fie de un termen (vezi comentariul la art. 512).

Articolul 533. Dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei de la oricare dintre debitorii solidari Creditorul poate pretinde executarea obligaţiei, la latitudinea sa, de la oricare din debitori, în parte sau în întregime. Pînă la executarea întregii prestaţii, rămîn obligaţi toţi debitorii. 1. 2. 3. 4.

5.

Scopul articolului este de a confirma dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei de la oricare dintre debitorii solidari. În cazul solidarităţii obligaţiilor creditorul are dreptul să ceară oricăruia dintre creditori să execute obligaţia fie în totalitate fie în parte. Toţi debitorii solidari sînt debitori principali şi creditorul este în drept să-l urmărească pe oricare dintre creditorul pe care l-a ales. După ce a început urmărirea unuia dintre debitorii solidari creditorul este în drept să-i urmărească şi pe ceilalţi debitori solidari. Acest drept nu depinde de faptul dacă anterior creditorul a solicitat unuia dintre debitorii solidari plata întregii datorii sau doar a unei părţi din aceasta În măsura în care unui dintre debitorii solidari execută obligaţia ceilalţi debitori solidari sînt liberaţi prin aceasta. Deci în cazul în care creditorul a acceptat de la unul din debitori plata unei părţi din obligaţie el este în drept să ceară de la debitorul care a executat şi de la ceilalţi debitori solidari doar partea din prestaţie care nu a fost executată deoarece în partea în care a fost executată obligaţia s-a stins. Fiecare dintre debitorii solidari rămîne obligat pentru întreaga datorie pînă în momentul în care obligaţia va fi executată integral. Deci chiar şi debitorul care a plătit partea din obligaţie care-i revine va putea fi în continuare urmărit pentru partea din obligaţie care nu a fost executată cu excepţia cazului în care creditorul î-l eliberează de solidaritate sau nu se prezumă că creditorul a renunţat la solidaritate (vezi comentariul la art. 538 şi 540).

Articolul 534. Excepţiile opuse creditorului de către debitorul solidar Debitorul solidar căruia i s-a pretins executarea prestaţiei are dreptul să opună creditorului toate excepţiile care îi sînt personale ori sînt comune tuturor debitorilor solidari. 1. 2.

3.

Scopul acestui articol este de a stipula excepţiile pe care le poate opune creditorului fiecare dintre debitorii solidari. Debitorul solidar poate opune creditorului doar acele excepţii care îi sînt personale sau care sînt comune tuturor debitorilor, adică acele excepţii care rezultă din raporturile juridice la care participă debitorul solidar respectiv şi creditorul. Deci un debitor solidar nu va putea invoca acele excepţii care rezultă din raporturile juridice existente între un alt debitor solidar şi creditorul la care nu este parte şi primul debitor solidar. Trebuie de menţionat că există unele excepţii personale care folosesc indirect şi celorlalţi codebitori. Astfel remiterea de datorie consimţitî între unul din debitorii solidari şi creditorul solidar, confuziunea, compensaţia părţii unui dintre codebitorii solidari şi renunţarea la solidaritate făcută pentru unul dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi prin faptul că datoria acestora se reduce în mărimea care revine debitorului căruia îi aparţine dreptul de a invoca excepţia.

Articolul 535. Obligaţia debitorilor solidari la repararea prejudiciului (1) Dacă bunul datorat a pierit din vina unuia sau mai multor debitori solidari, ceilalţi debitori nu sînt eliberaţi de obligaţia de a plăti preţul bunului, dar nu sînt răspunzători pentru alte prejudicii. (2) Sînt obligaţi să repare prejudiciul cauzat prin întîrziere numai debitorii care sînt în întîrziere. 1. 2.

3.

Scopul acestui articol este de a institui obligaţia debitorilor solidari care nu sînt în culpă în cazul în care bunul a pierit din culpa unuia sau a mai multor debitori solidari. În cazul în care bunul datorat a pierit din culpa unuia sau mai multor debitori solidari aceştia vor fi obligaţi să răspundă pentru faptul că nu şi-au executat obligaţiile în conformitate cu regulile generale cu privire la neexecutarea obligaţiilor (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). Debitorii solidari care nu sînt în culpă pentru pieirea bunului datorat în conformitate cu regulile generale trebuie să fie eliberaţi de obligaţie fără a răspunde pentru faptul neexecutării. În acest articol însă se stipulează că în cazul în care bunul a pierit din culpa unuia sau mai mulţi debitori solidari ceilalţi debitori chiar dacă nu sînt în culpă vor fi ţinuţi totuşi să plătească preţul bunului pierit fără însă a fi obligaţi să repare prejudiciul cauzat prin pieirea bunului. Răspunderea pentru prejudiciu va fi purtată de către debitorii solidari care sînt în culpă. În alin. (2) se prevede că pentru înîrzirea executării unei obligaţii solidare vor răspunde numai debitorii care sînt în întîrziere. Faptul că unii debitori sînt sînt întîrziere iar alţii nu se poate datora fie faptului că debitorii sau obligat sub diferite modalităţi fie faptului că unii debitori au ajuns în întîrziere iar alţii nu. Spre exemplu unii debitori au fost puşi în întîrziere de către creditor iar alţii nu.

Articolul 536. Efectele executării sau compensării obligaţiei solidare Executarea obligaţiei de către unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari. De asemenea, compensarea creanţei creditorului de către un debitor produce efecte faţă de ceilalţi debitori. 1. 2.

3.

Scopul acestui articol este de a stipula efectele executării obligaţiei de către unul dintre debitorii solidari. În cazul în care unul din debitorii solidari execută obligaţia total sau parţial prin executarea obligaţia se va stinge respectiv integral sau parţial. Avînd în vedere că executarea obligaţiei de către unul din debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari obligaţia se va stinge respectiv total sau parţial şi pentru ceilalţi debitori solidari. Pentru ca executarea să stingă obligaţia este necesar ca executarea să fie corespunzătoare (vezi comentariul la art. 643). În cazul în care executarea nu va fi corespunzătoare efectele acesteia vor fi diferite în dependenţă de gradul în care executarea nu a fost corespunzătoare. Dacă creditorul va avea dreptul să refuze executarea necorespunzătoare şi să ceară o nouă executare aceasta va trebui să fie executată din nou atît de debitorul care a executat necorespunzător cît şi de către ceilalţi debitori solidari. Dacă însă nexeecutarea va fi nesemnificativă şi creditorul va fi obligat s-o accepte păstrînd dreptul la despăgubiri acestea vor fi datorate doar de către debitorul solidar care a executat necorespunzător şi este în culpă. Ceilalţi debitori solidari vor fi liberaţi de executarea în măsura în care creditorul nu are dreptul să ceară repetarea executării şi nu vor răspunde pentru neexecutarea deoarece nu sînt în culpă.

4. Compensarea totală sau parţială de către unul dintre debitori solidari a creanţei creditorului (vezi

5.

comentariul la art. 651 şi următoarele şi la art. 657) va produce efecte şi pentru ceilalţi debitori. Deci în măsura în care obligaţia solidară se va stinge pentru debitorul care a declarat compensaţia aceasta se va stinge şi pentru ceilalţi debitori solidari. De menţionat că debitorul poate opune creanţei creditorului doar o creanţă proprie faţă de creditor. Creanţa faţă de creditor care aparţine altui debitor solidar poate fi opusă doar în limita cotei din obligaţie care revine acelui debitor solidar căruia îi aparţine creanţa (vezi comentariul la art. 657 alin. (1)). Acest articol stabileşte efectele executării sau compensării pentru relaţiile dintre creditor şi debitorii solidari. Efectele executării sau compensării pentru relaţiile dintre debitorul solidar care a executat şi ceilalţi debitori solidari sînt stabilite de art. 544.

Articolul 537. Diminuarea obligaţiei solidare Dacă aceeaşi persoană întruneşte calitatea de creditor cu cea a unui debitor solidar, datoria celorlalţi debitori scade cu partea din datorie a acelui debitor solidar.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele confuziunii (vezi comentariul la art. 660). 2.

În cazul în care unul dintre debitorii solidari devine creditorul acestei creanţe obligaţia acestui debitor se stinge integral din momentul în care a intervenit confuziunea. Pentru ceilalţi debitori solidari obligaţia totuşi nu se va stinge ci doar se va diminua proporţional părţii din obligaţie care revine debitorului solidar care a întrunit şi calitate de creditor solidar. Fostul debitor solidar devine creditor al celorlalţi debitori solidari pentru partea din obligaţie care revine acestora.

Articolul 538. Efectele primirii unei prestaţii parţiale (1) Creditorul care primeşte separat partea din prestaţie a unuia dintre debitori fără ca în chitanţă să-şi rezerve solidaritatea sau drepturile sale în genere nu renunţă la solidaritate decît în privinţa acestui debitor. (2) Nu se prezumă renunţarea creditorului la solidaritate în favoarea unui debitor cînd primeşte de la el o sumă egală cu partea cu care îi este dator dacă în chitanţă nu este stipulat că această parte este primită pentru partea acestui debitor. 1.

2.

3.

4.

Scopul acestui articol este de a stipula efectele primirii de către creditor a părţii din prestaţie care aparţine unui debitor. În cazul în care creditorul primeşte partea din prestaţie a unui din debitor şi în chitanţa eliberată acestuia nu menţionează dreptul de solidaritate sau dreptul său de a primi întreaga prestaţie se consideră că a renunţat la solidaritate doar în privinţa acestui debitor. Prin renunţare la solidaritate faţă de unul dintre debitorii solidari creditorul î-l eliberează pe acesta de răspunderea solidară şi transformă obligaţia debitorului respectiv în obligaţie pe cote părţi. Deci în aceste condiţii creditorul nu va mai putea să-l urmărească pe debitorul care a executat partea sa din obligaţie pentru partea din obligaţie care revine debitorilor care nu au fost eliberaţi de solidaritate însă ceilalţi debitori rămîn obligaţi solidar pentru cealaltă parte a obligaţiei care rămîne după scăderea părţii care revine debitorului eliberat de solidaritate (vezi comentariul la art. 540). Debitorul care execută parte sa din prestaţie este eliberat de solidaritate doar în cazul în care: a) debitorul a executat iar creditorul a acceptat executarea anume a părţii din obligaţie care revine debitorului respectiv (vezi comentariul la alin. 2). Dispoziţiile alin. (1) nu sînt aplicabile în cazul în care creditorul acceptă executarea de către unul din debitorii solidari a unei părţi din obligaţie fără ca executarea parţială să fie făcută anume în contul părţii care revine debitorului respectiv; b) debitorul a executat anume partea din obligaţie care îi revine cu intenţia de a se elibera de solidaritate; c) creditorul a eliberat o chitanţă în care nu se menţionează dreptul de solidaritate a creditorului sau dreptul creditorului de a primi întreaga prestaţie. Nu este necesar să fie folosite anume formulele prevăzute la alin. (1) dar este necesar ca în chitanţă să se menţioneze expres fie că creditorul are în continuare dreptul de a urmări toţi debitorii, că menţine dreptul de solidaritate, că menţine dreptul de a încasa şi restul sumei de la debitorul respectiv sau se facă alte menţiuni din care să rezulte cu certitudine că creditorul nu a intenţionat să-l elibereze de solidaritate pe debitorul care a plătit partea sa din datorie. Pentru ca acceptarea de către creditor a părţii din prestaţie a unui debitor solidar să-l elibereze pe ultimul de obligaţia solidară aliniatul doi mai impune o condiţie – indicarea în chitanţa a faptului că creditorul primeşte de la debitor anume partea din datorie care aparţine acestui debitor. Mărimea părţii din datorie care revine debitorului respectiv se determină în conformitate cu prevederile art. 518 alin. (2) şi 544 alin. (2). Deci în cazul în care nu va fi eliberată o chitanţă sau în cazul în care în chitanţă nu se va arată că creditorul a primit anume partea din datorie care revine debitorului respectiv creditorul menţine dreptul de a cere de la debitor şi achitarea părţii din datorie rămase chiar dacă creditorul nu şi-a rezervat solidaritatea.

Articolul 539. Inadmisibilitatea invocării unor excepţii faţă de debitorii solidari Faptele care survin doar faţă de un debitor solidar au efect doar în privinţa lui dacă din conţinutul obligaţiei nu reiese altfel. 1. 2.

3.

Scopul acestui articol este de a determina cercul debitorului faţă de care produc efecte juridice faptele care survin între momentul apariţiei şi momentul executării obligaţiilor solidare. Faptele care survin doar în privinţa unuia sau a unora dintre debitorii solidari produc efecte juridice doar pentru acei debitori solidari faţă de care au survenit cu excepţia cazului în care reieşind din conţinutul obligaţiei aceste fapte produc efecte juridice şi în privinţa celorlalţi debitori. Însă pentru debitorii solidari în privinţa cărora faptele respective nu au survenit efectele por să fie diferite de efectele care le-au produs faţă de debitorii solidari în privinţa cărora au survenit. Spre exemplu în cazul în care unul sau mai mulţi dintre debitorii solidari vor comite anumite fapte ilicite consecinţele faptelor respective vor fi suportate numai de debitorii care au comis faptele respective. În schimb dacă în rezultatul faptelor ilicite ale unor dintre debitorii solidari bunul va pieri ceilalţi debitori solidari vor fi obligaţi să achite preţul bunului dar nu vor fi obligaţi să plătească despăgubiri (vezi comentariul la art. 535). Deşi articolul respectiv nu prevede expres trebuie de admis că faptele care survin faţă de unul dintre debitorii solidari vor produce efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari în cazul cînd acest lucru este prevăzut de lege (vezi comentariul la art. 542 alin. (1)).

Articolul 540. Renunţarea la solidaritate faţă de unul din debitori Creditorul care a renunţat la solidaritate faţă de unul din debitori menţine acţiunea solidară în contra celorlalţi debitori, scăzîndu-se partea debitorului pe care l-a eliberat de solidaritate. 1. 2.

3.

4.

5.

Scopul acestui articol este de a stipula efectele renunţării de către creditor la solidaritate faţă de unul sau mai mulţi dintre debitorii solidari şi de a reglementa relaţiile dintre creditor şi debitorii solidari referitor la care creditorul nu a renunţat la solidaritate. Dispoziţiile acestui articol se aplică în toate cazurile în care creditorul renunţă la solidaritate faţă de unul sau mai mulţi dintre debitorii solidari. Nu este relevant dacă renunţarea a fost făcută cu titlul gratuit sau cu titlu oneros, nici faptul dacă creditorul mai poate urmări debitorii referitor la care a renunţat la solidaritate sau nu şi nici oricare alt fapt care vizează relaţia dintre creditor şi debitorii referitor la care s-a renunţat la solidaritate. În cazul în care creditorul renunţă la solidaritate faţă de unul sau mai mulţi dintre debitorii solidari creditorul pierde dreptul de a urmări debitorii respectivi pentru întreaga datorie deoarece din momentul renunţării la solidaritate creditorul menţine acţiunea solidară doar faţă de debitorii referitor la care nu a renunţat la solidaritate. Creditorul poate urmări debitorii referitor la care nu a renunţat la solidaritate pentru întreaga datorie cu excepţia părţii care revine debitorului sau debitorilor eliberaţi de solidaritate. Această soluţie nu este pusă de acest articol în dependenţă de faptul dacă creditorul a primit sau mai poate primi partea din datorie care revine debitorilor eliberaţi de solidaritate. La determinarea părţii din datorie care revine debitorilor eliberaţi de solidaritate se vor aplica dispoziţiile articolului 518 alin. (2) şi art. 544 alin. (2). Relaţiile dintre creditor şi debitorii solidari referitor la care a renunţat la solidaritate vor depinde de temeiul şi modul în care creditorul a renunţat la solidaritate urmînd să se aplice regulile cu privire la actul juridic în baza căruia creditorul a renunţat la solidaritate. Spre exemplu regulile cu privire la remitere de datorie (vezi comentariul la art. 662) sau novaţie (vezi comentariul la art. 665) în care eliberarea de solidaritate s-a făcut în temeiul remiterii de datorii şi respectiv al novaţiei.

Articolul 541. Urmărirea unui debitor solidar (1) În cazul în care creditorul intentează o acţiune contra unuia din debitorii solidari pentru partea acestuia, nu se prezumă renunţarea la solidaritate în favoarea acelui debitor dacă acel debitor nu a recunoscut acţiunea sau dacă nu s-a pronunţat o hotărîre definitivă prin care este admisă acţiunea. (2) Chemarea în judecată a unui debitor solidar nu exclude dreptul creditorului de a chema în judecată ceilalţi debitori solidari.

1.

2.

3.

4.

5.

Scopul acestui articol este de a reglementa relaţiile dintre creditor şi debitorul solidar faţă de care a fost intentată o acţiune în instanţa judecătorească pe de o parte şi dintre creditor şi ceilalţi debitori solidari pe de altă parte. În primul rînd trebuie de menţionat că acest articol vine în completarea dispoziţiilor art. 533 care prevede că creditorul poate cere la alegeri oricărui dintre debitorii solidari executarea obligaţii în întregime sau în parte. Deci creditorul poate intenta o acţiune în instanţa judecătorească către oricare dintre creditori fie pentru întreaga datorie fie pentru o parte din datorie. În cazul în care creditorul intentează o acţiune faţă de unul dintre debitorii solidari prin care urmăreşte încasarea de la debitorul respectiv a părţii din datorie (vezi comentariul la art. 518 alin. (2) şi art. 544 alin. (2)) care revine acestuia creditorul păstrează în continuare dreptul de solidaritate faţă de acesta şi poate cere debitorului respectiv şi achitarea celeilalte părţi din datorie. Acest drept însă este exclus în cazul în care creditorul a renunţat la solidaritate. Pe lîngă alte cazuri de renunţare la solidaritate (vezi spre exemplu comentariul la art. 538) alin. (1) stabileşte prezumţia renunţării creditorului la solidaritate faţă de debitorul chemat în judecată dacă: a) creditorul a intentat o acţiune prin care cere încasarea de la debitor a părţii din obligaţie care revine acestuia. Această condiţie se va considera îndeplinită numai în cazul în care creditorul va cere expres încasarea de la debitor anume a părţii din datorie care revine acestuia. În lipsa unei menţiuni exprese în acest sens condiţia nu se va considera îndeplinită chiar dacă creditorul va cere de la debitor încasarea unei sume egale cu partea din datorie care revine debitorului chemat în judecată. Această soluţie se justifică ţinînd cont de modul în care este formulat alineatul (1) şi de prevederile art. 538; b) debitorul a recunoscut acţiunea sau s-a pronunţat o hotărîre definitivă prin care s-a admis acţiunea. Debitorul solidar este în drept să recunoască acţiunea în orice moment pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti şi va fi eliberat de solidaritate din momentul în care a recunoscut acţiunea. Acţiunea poate fi recunoscută fie printr-o declaraţie expresă în acest sens fie în alt mod cu condiţia că voinţa debitorului chemat în judecată a fost exprimată expres, spre exemplu printr-o tranzacţie (vezi comentariul la art. 1331 şi următoarele). Hotărîrile judecătoreşti rămîn definitive în conformitate cu prevederile articolului 254 alin. (1) al Codului de procedură civilă. Atît declaraţia despre recunoaşterea acţiunii cît şi hotărîrea judecătorească definitivă prin care s-a admis acţiunea vor elibera de solidaritate debitorul faţă de care s-a intentat acţiunea numai în cazul în care nu vor fi făcute în condiţii mai puţin favorabile pentru creditor. Spre exemplu dacă nu va fi recunoscută sau adjudecată o sumă mai mică decît cea cerută de creditor. Alin. (2) prevede dreptul creditorului de a chema în judecată ceilalţi creditori solidari în cazurile în care deja a chemat în judecată un debitor solidar. Acest drept al creditorului nu este condiţionat de faptul dacă creditorul a cerut încasarea de la debitorul deja chemat în judecată a întregii datorii sau doar a unei părţi din aceasta. Dreptul creditorului de a chema în judecată ceilalţi creditori nu este pus în dependenţă nici de recunoaşterea acţiunii de către debitorul deja chemat în judecată, nici de existenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive prin care unui din debitorii solidari a fost obligat să achite întreaga datorie. Aceasta se justifică prin faptul că creditorul păstrează dreptul de urmărire a tuturor debitorilor solidari pînă în momentul în care obligaţia va fi executată integral (vezi comentariul la art. 533).

Articolul 542. Efectele întîrzierii creditorului sau debitorului solidar (1) Întîrzierea creditorului faţă de unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari. (2) Întîrzierea unuia din debitorii solidari nu are efecte faţă de ceilalţi debitori solidari. 1. 2.

3.

Scopul articolului este de a stipula efectele întîrzierii creditorului sau a unuia dintre debitorii solidari. În conformitate cu prevederile alin. (1) creditorul care a ajuns în întîrziere (vezi comentariul la art. 593 şi următoarele) faţă de unul dintre debitorii solidari se va considera în întîrziere şi faţă de ceilalţi debitori solidari. Această soluţie se justifică prin prezumţia că debitorii solidari se reprezintă reciprocă în toate actele care au drept scop limitarea sau stingerea obligaţiei. Alin. (2) concretizează prevedea regula generală conform căreia faptele care au loc faţă de un debitor solidar produc efecte doar faţă de acesta (vezi comentariul la art. 539). În cazul în care un debitor solidar este în întîrziere acest fapt va produce efecte doar pentru acesta şi deci doar acest debitor va fi în întîrziere. Pentru ceilalţi debitori solidari faptul întîrzierii nu va produce efecte şi deci aceştia nu vor fi în întîrziere.

Articolul 543. Obligaţiile succesorilor debitorilor solidari Dacă unul dintre debitorii solidari are mai mulţi succesori, aceştia sînt obligaţi să execute prestaţia proporţional cotei lor succesorale. Prezenta regulă nu se aplică dacă obligaţia este indivizibilă.

1.

2.

3.

4.

Scopul acestui articol este de a stabili gradul răspunderii succesorilor unui debitor solidar pentru obligaţiile acestuia. Dispoziţiile acestui articol sînt aplicabile doar în cazul în care întregul patrimoniu al debitorului solidar a fost transmis succesorilor acestuia. În cazul în care va avea loc cesiunea doar a obligaţiei solidare răspunderea celui care a preluat obligaţia va fi determinată în conformitate cu actul de preluare a obligaţiei. În cazul în care patrimoniul unui debitor solidar a fost transmis succesorilor aceştia preiau obligaţia solidară a debitorului în întregime. Deci toţi succesorii debitorului solidar iau locul acestui şi creditorul are dreptul de a urmări toţi succesorii pentru întreaga datorie sau pentru o parte a acesteia. O prevedere expresă în acest sens este stipulată în art. 1540 alin. (2). Dar succesorii nu mai sînt fiecare obligaţi solidar faţă de creditor. Răspunderea solidară a celui care a lăsat moştenirea trecere la moştenitorii acestuia dar fiecare dintre moştenitori preia doar o fracţiune din această răspundere solidară şi va putea fi urmărit doar în limita cotei din moştenire. Acesta articol are drept scop doar repartizarea gradului de răspundere între succesorii debitorului solidar. În schimb întinderea răspunderii fiecăruia dintre succesori (în limita activelor primite sau răspundere nelimitată inclusiv cu bunurile proprii) nu este afectată de aceste dispoziţii. Întinderea răspunderii fiecăruia dintre succesori va fi determinată de regulile cu privire la moştenire. În conformitate cu prevederile art. 1540 alin. (1) moştenitorii care au acceptat succesiunea satisfac pretenţiile creditorilor celui ce a lăsat moştenirea proporţional cotei fiecăruia în activul succesoral. În cazul unei obligaţii care este indivizibilă şi în acelaşi timp şi solidară succesorii debitorului solidar vor fi ţinuţi pentru întreaga datorie fără a ţine cont de cota din moştenire care a revenit fiecăruia dintre succesorii debitorului solidar. Deci fiecare dintre moştenitor va putea fi urmărit pentru întreaga datorie. Şi în acest caz întinderea răspunderii se va determina în conformitate cu prevederile art. 1540 alin. (1).

Articolul 544. Acţiunea în regres în cazul executării obligaţiei de către unul din debitorii solidari (1) Debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva celorlalţi debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie. (2) În cazul imposibilităţii stabilirii întinderii obligaţiei debitorilor solidari, aceştia sînt obligaţi unii faţă de alţii la părţi egale. 1. 2.

3.

Scopul acestui articol este de a reglementa relaţiile dintre debitorul solidar care i-a liberat pe ceilalţi debitori solidari de obligaţie şi aceştia din urmă. În conformitate cu alin. (1) debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să se întoarcă împotriva celorlalţi debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie. Din această dispoziţie rezultă cîteva concluzii importante. În primul dreptul de a se întoarce împotriva celorlalţi debitori î-l are atît debitorul care a executat obligaţia în totalitate cît şi cel care a executat doar o parte din obligaţia solidară. În cazul executării parţiale debitorul care a executat se poate întoarce împotriva celorlalţi debitori doar în partea care depăşeşte partea sa din obligaţie. Această soluţie se justifică prin faptul că de fapt fiecare dintre debitorii solidari este obligat doar la o parte din datorie. Caracterul solidar al obligaţiei se referă nu la întinderea obligaţiei fiecăruia dintre debitori ci la dreptul creditorului de a urmări fiecare dintre debitori pentru întreaga datorie. Deci de fiecare dată acela dintre debitorii solidari care prestează creditorului mai mult decît partea sa din obligaţie execută şi acele părţi din obligaţie care aparţin celorlalţi debitori. În rezultatul executării de către acesta creditorul pierde interesul de a urmări pe ceilalţi debitori. În cazul în care debitorul care a executat nu se va putea întoarce împotriva celorlalţi debitori ultimii se vor îmbogăţi din contul patrimoniului celui care a executat. Din aceasta rezultă şi o altă concluzie importantă. Debitorul care a executat va putea cere de la ceilalţi debitori numai ceia ce a executat suplimentar la partea din obligaţie care-i revine deoarece doar în acea parte el a executat în folosul celorlalţi debitori. În limita cotei care-i revine debitorul a executat propria obligaţie şi deci nu s-ar justifica cererea sa către ceilalţi debitori. În al doilea rînd trebuie de menţionat că în cazul acţiunii de regres al debitorului care a executat obligaţia solidară ceilalţi debitori vor răspunde în limita părţilor din obligaţie care le revin deci sînt obligaţi pe cote părţi şi nu solidar. De aici rezultă că debitorul care a executat obligaţia solidară poate cere celorlalţi debitori solidari să-i restituie tot ce a plătit creditorului peste cota-parte a sa din obligaţie dar în limitele părţii din obligaţie care revine debitorului faţă de care a înaintat cererea. Deşi este stipulat dreptul la acţiune de regres al debitorului solidar care a executat obligaţia trebuie de considerat că dreptul la acţiune de regres are şi debitorul solidar care a stins obligaţia solidară şi în alt mod decît prin executare dar din contul patrimoniului debitorului respectiv. Spre exemplu prin dare în plată (vezi comentariul la art. 643 alin. (2)) sau prin compensare (vezi comentariul la art. 651 şi 657). Această soluţie se impune prin faptul că în cazul în care debitorul care a stins obligaţia în alt mod decît prin executare nu va putea să se întoarcă împotriva celorlalţi debitori ultimii se vor îmbogăţi din contul patrimoniului debitorului care a stins obligaţia. Dreptul de regres în aceste cazuri se justifică şi prin prezumţia de mandat tacit reciproc al debitorilor (vezi comentariul la art. 549) care trebuie să suporte costurile acţiunile debitorului care a obţinut eliberarea de obligaţia solidară sau diminuarea acesteia. Reieşind din aceste argumente putem afirma în schimb că debitorul care va obţine diminuarea sau stingerea

4.

5.

obligaţiei solidare fără diminuarea patrimoniului său (spre exemplu prin remiterea de datorie) nu se va putea întoarce împotriva celorlalţi debitori solidari cu excepţia cazurilor în care nu va demonstra că a preluat creanţa de la creditor. Alin. (2) stabileşte prezumţia egalităţii cotelor-părţi din obligaţie a debitorilor solidari. Deci cotele-părţi din obligaţie a debitorilor solidari se prezumă egale pînă la proba contrară. Deşi este formulat că această prezumţie se aplică doar în relaţiile dintre debitori acest principiu este aplicabil şi în cazul relaţiilor dintre creditor şi unul din debitorii solidari în cazul în care este necesar de stabilit cota-parte din obligaţie care revine debitorului respectiv. Spre exemplu în cazul eliberări de solidaritate a debitorului care a achitat partea sa din obligaţie (vezi comentariul la art. 538). Persoana care pretinde că cotele-părţi sînt inegale va trebui să demonstreze acest fapt. Art. 518 alin. (2) se va aplica în mod corespunzător şi în acest caz şi cel care va încerca să demonstreze că părţile din datorie a debitorilor solidari sînt inegale va trebui să invoce un text de lege, un act juridic sau natura obligaţiei din care rezultă faptul pretins.

Articolul 545. Compensarea debitorului solidar Dacă unul din debitorii solidari a realizat un beneficiu dintr-o obligaţie solidară, codebitorul solidar care nu a realizat beneficii poate cere, în cazul în care execută obligaţia, restituirea a ceea ce a plătit fără a deduce partea sa de obligaţie. 1.

2.

3.

Scopul acestui articol este de a asigura trecerea cheltuielilor în contul debitorului solidar care a obţinut beneficiu prin stabilirea unei excepţii de la regula care prevede că debitorul care a executat obligaţia solidară poate cere de la ceilalţi debitori ceia ce a plătit minus partea sa din obligaţie. Această dispoziţie se aplică în cazurile în care a fost contractată o obligaţie solidară însă doar unii dintre debitorii solidari au obţinut beneficii. Debitorul solidar care a executat obligaţia solidară poate cere de la ceilalţi debitori tot ce a plătit creditorului inclusiv ceea ce a plătit în contul părţii sale din obligaţie dacă se întrunesc cumulativ următoarele condiţii: a) debitorul care cere restituirea a ceia ce a plătit nu a obţinut beneficii adică nu a realizat avantaje patrimoniale în schimbul asumării obligaţiei solidare. Această condiţie se consideră îndeplinită în cazul în care faptul că nu a obţinut beneficii nu este imputabil debitorului. Dacă beneficiul nu a fost obţinut din culpa debitorului respectiv consecinţele acţiunilor culpabile trebuie să fie suportate de către cel care le-a savîrşit; b) unul din debitorii solidari a realizat un beneficiu în schimbul asumării obligaţiei solidare. Condiţia se va considera neîndeplinit în cazul în care debitorul nu va obţine beneficii chiar dacă beneficiul nu a fost obţinut din culpa debitorului respectiv. Condiţia nu se va considera îndeplinită nici în cazul în care debitorul va obţine beneficii dar acestea nu vor rezulta din asumarea obligaţiei solidare. Spre exemplu în cazul remiterii de datorie din partea creditorului. Considerăm ca această dispoziţie este aplicabilă şi în cazul în care debitorul solidar care a obţinut beneficii plăteşte creditorul şi se întoarce către debitorul solidar care nu a obţinut beneficii cu o cerere de a plăti partea din datoria solidară care revine ultimului. Debitorul căruia i se cere achitarea părţii sale din datorie se va putea deci elibera de această obligaţie invocînd că: a) nu a obţinut beneficiu; şi b) cel care cere restituirea a ceia ce a plătit a obţinut beneficiu.

Articolul 546. Efectele incapacităţii de plată a unuia dintre debitorii solidari În cazul în care de la unul dintre debitorii solidari nu se poate obţine, din cauza incapacităţii lui de plată, partea ce îi revine din prestaţie, acea parte trebuie suportată în părţi egale de ceilalţi debitori, inclusiv de cel faţă de care creditorul a renunţat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. 1.

2.

Scopul acestui articol este de distribui între toţi debitori solidari riscul insolvabilităţii unui dintre debitorii solidari. Această dispoziţie se aplică doar în cazul în care cota-parte din datorie nu poate fi încasată de la unul din debitorii solidari din cauza incapacităţii de plată a acestuia. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este necesar ca în privinţa debitorului respectiv să fie introdusă o cerere de insolvabilitate. Această dispoziţie nu se va aplica în cazurile în care partea din datorie nu poate fi încasată din alte motive. Spre exemplu din cauza expirării termenului de prescripţie extinctivă. Debitorul care a executat obligaţia în proporţie ce depăşeşte partea sa din obligaţie poate cere de la ceilalţi debitori solidari ceia ce a plătit suplimentar în limita cotelor de obligaţie a celorlalţi debitori (vezi comentariul la art. 544). În relaţiile dintre debitori fiecare răspunde în limita cotei-părţi din obligaţie care-i revine (vezi comentariul la art. 545). În aceste condiţii insolvabilitatea unuia dintre debitorii solidari ar trebui suportată de către debitorul solidar care a executat obligaţia. Această soluţie nu se justifică din punct de vedere al echităţii. În scopul instaurării unui echilibru echitabil între toţi debitorii solidari legiuitorul a distribuit riscul insolvabilităţii unuia sau mai multor debitori solidari între ceilalţi debitori solidari. Deci în

3.

4.

cazul în care unul din debitorii solidari este insolvabil partea din obligaţia solidară care revine acestuia se va distribui între ceilalţi debitori, inclusiv cel care a achitat obligaţia şi cel care a fost eliberat de solidaritate de către creditor. Cota-partea din obligaţie a debitorului insolvabil se va împărţi între ceilalţi debitori în părţi egale. Distribuirea în părţi egale a cotei părţi a debitorului insolvabil se justifică prin prezumţia că părţile din datorie ale debitorilor sînt egale. În cazul în care legea sau contactul prevede că părţile din datorie ale debitorilor solidari nu sînt egale cota-parte din datorie a debitorului insolvabil se va distribui între ceilalţi debitori proporţional părţilor din datorie care aparţin fiecăruia dintre debitori. Regulile cu privire la suportarea riscului insolvabilităţii unuia dintre debitorii solidari se vor aplica doar în condiţiile în care legea sau contractul nu vor stipula altceva. Deci prin lege sau contract se va putea stipula fie că riscul insolvabilităţii este suportat doar de unii dintre debitorii solidari fie că riscul va fi suportat în alte proporţii decît cele stabilite în acest articol.

Articolul 547. Excepţiile opuse codebitorului Debitorul solidar urmărit de codebitorul care a executat obligaţia îi poate opune acestuia excepţiile comune pe care codebitorul care a executat obligaţia nu le-a opus creditorului. 1.

2.

3.

Scopul acestui articol este de a permite debitorului solidar faţă de care s-a introdus o acţiune de regres să opună debitorului care a executat obligaţia excepţiile comune pe care ultimul nu le-a opus creditorului. Debitorul urmărit nu poate opune codebitorului excepţiile personale ale debitorului care a executat obligaţia, ale debitorului urmărit sau a altui debitor solidar şi care nu au fost opuse creditorului. În conformitate cu art. 534 fiecare dintre debitori poate opune creditorului excepţiile personale sau excepţiile comune tuturor debitorilor. În cazul în care unul dintre debitori nu opune creditorului excepţiile comune şi execută obligaţia acesta î-i lipseşte pe ceilalţi debitori de posibilitatea de a se libera de obligaţie prin opunerea excepţiilor respective creditorului . Pentru a asigura dreptul debitorilor la excepţiile respective legiuitorul a prevăzut că acestea vor putea fi opuse creditorului, care a executat obligaţia fără a invoca excepţiilecomune, în cazul în care acesta va intenta o acţiune de regres. Acest articol nu exclude posibilitate debitorului solidar urmărit de codebitorul care a executat obligaţia pentru partea din obligaţie a acestuia de a ridica alte excepţii pe care le are faţă de cel care intentează acţiunea de regres, inclusiv cele care au luat naştere în temeiul altor raporturi juridice.

Articolul 548. Suspendarea, întreruperea sau expirarea prescripţiei faţă de un debitor solidar Suspendarea, întreruperea sau expirarea termenului de prescripţie faţă de un debitor solidar nu are efecte faţă de codebitorii lui. 1. 2.

Scopul acestui articol este de a stipula că suspendarea, întreruperea sau expirarea termenului de prescripţie pentru un debitor solidar nu suspendă, nu întrerupe şi nu împlineşte termenul de prescripţie pentru un alt debitor solidar. Prescripţia extinctivă curge separat pentru fiecare debitor solidar separat. De aici rezultă că în cazul în care prescripţia extinctivă a fost suspendată, s-a întrerupt sau expirat pentru unul dintre debitorii solidari pentru ceilalţi debitori solidari prescripţia continuă să curgă. De menţionat că şi începutul cursului prescripţiei extinctive poate începe separat pentru fiecare debitor solidar deoarece fiecare dintre debitori se poate obliga în mod diferit unii pur alţii sub condiţie, alţii sub termen (vezi comentariul la art. 532).

Articolul 549. Reprezentarea codebitorilor solidari Debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele îndreptate la stingerea sau reducerea obligaţiei. 1. 2.

Scopul acestui articol este de a stipula că efectele favorabile ale actelor unuia dintre debitorii solidari vor produce efecte şi pentru ceilalţi debitori solidari. În toate cazurile în care unul dintre debitorii solidari întreprinde acţiuni menite să stingă sau să diminueze obligaţia solidară se va prezuma că el acţionează în numele tuturor debitorilor solidari şi deci de efectele acestor acte profită şi debitorii solidari care nu au participat la încheierea actelor respective. Acest lucru este valabil şi pentru actele care tind să conserve obligaţia şi urmăresc să prevină ca datoria să devină mai oneroasă. În schimb în cazul actelor care urmăresc să facă datoria mai oneroasă se prezumă că fiecare dintre debitor acţionează în nume propriu şi debitorul respectiv este obligat să demonstreze că a avut mandat să reprezinte şi ceilalţi debitori solidari.

3.

De menţionat că dreptul de reprezentare este exclus în cazul în care obligaţia solidară se stinge sau se reduce iar debitorii trebuie să execute o altă obligaţie. Spre exemplu unul din debitorii solidari nu are dreptul de a stinge obligaţia solidară prin novaţie în lipsa unui mandat expres din partea celorlalţi debitori solidari (vezi comentariul la art. 665). Secţiunea a 4-a OBLIGAŢIILE DE ALTERNATIVĂ ŞI OBLIGAŢIILE FACULTATIVE

Articolul 550. Obligaţia de alternativă Obligaţia este de alternativă în cazul în care are drept obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul. 1. 2.

3. 4. 5.

6.

Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile alternative. Obligaţia este alternativă în cazul în care debitorul este obligat să execute creditorului două sau mai multe prestaţii principale dar poate să se elibereze de obligaţie executînd una din prestaţiile care constituie obiectul obligaţiei. Deci la momentul în care se obligă debitorul obligaţia constă din două sau mai multe prestaţii principale adică are mai multe obiecte. La momentul executării însă debitorul este ţinut doar la una dintre prestaţiile care constituie obiectul obligaţiei, deci obligaţia are un singur obiect. Obligaţia devine alternativă numai în cazul în care se întrunesc condiţiile necesare pentru ca ambele prestaţii să devină obiect al obligaţiei. În cazul în care aceste condiţii sînt întrunite numai pentru una din prestaţii obligaţia va fi considerată simplă. Caracterul alternativ al obligaţiei se determină în dependenţă de obiectul obligaţiei fără a ţine cont de numărul debitorilor sau al creditorilor. De menţionat că obligaţia va fi alternativă şi în cazul în care debitorul va fi obligat să execute, pentru a se libera, mai mult decît una dintre pluralitatea de prestaţii care constituie obiectul obligaţiei. Spre exemplu obiectul unei obligaţii constă din trei prestaţii dar debitorul se poate libera executînd două dintre acestea. În aceste cazuri relaţiile dintre părţi vor fi reglementate de aceleaşi norme ca şi în cazul în care debitorul pentru a se libera trebuie să execute o prestaţie din mai multe prestaţii care constituie obiectul obligaţiei, ţinînd cont de adaptările necesare. Nu trebuie de confundat obligaţiile alternative cu obligaţiile conjunctive. În cazul obligaţiilor conjunctive debitorul este ţinut la două sau mai multe prestaţii care constituie obiectul obligaţiei şi pentru a se libera trebuie să execute toate prestaţiile. Deci debitorul obligaţiei conjunctive va fi liberat de obligaţie numai în momentul în care va executa toate prestaţiile care constituie obiectul obligaţiei.

Articolul 551. Dreptul de alegere a prestaţiei (1) Dreptul de a alege prestaţia aparţine debitorului dacă nu a fost atribuit expres creditorului. (2) Dacă partea căreia îi aparţine dreptul de a alege prestaţia nu a făcut alegerea nici în termenul suplimentar acordat după punerea în întîrziere, dreptul de a alege prestaţia revine celeilalte părţi. (3) Alegerea se face prin declaraţie faţa de cealaltă parte sau prin executarea propriu-zisă a prestaţiei. Prestaţia aleasă este considerată ca datorată de la bun început. 1.

2.

3.

4.

Scopul acestui articol este de a institui prezumţia dreptului debitorului de a alege dintre prestaţiile alternative prestaţia pe care o va executa, de a stabili consecinţele în cazul în care partea care are dreptul de alege a prestaţiei omite s-o facă şi după punerea în întîrziere şi de a reglementa modul de efectuare a prestaţiei. În cazul în care legea sau contractul nu prevede altceva dreptul de alegere a prestaţiei care trebuie executată aparţine debitorului. Deşi la alineatul întîi se stipulează că dreptul de alegere al creditorului trebuie să fie stipulat în mod expres considerăm că voinţa părţilor în acest sens poate fi şi tacită dacă dreptul de alegere al debitorului rezultă cu certitudine din voinţa părţilor. Alin. (2) prevede că în cazul în care partea care trebuie să aleagă prestaţia datorată nu efectuează alegerea în termenul stabilit dreptul de alegere a prestaţiei trece la cealaltă parte dacă: a) cel care nu a făcut alegerea în termenul stabilit a fost pus în întîrziere (vezi comentariul la art. 617); şi b) după punerea în întîrziere celui care trebuie să facă alegerea i-a fost stabilit un termen suplimentar pentru a face alegerea şi termenul a expirat fără ca alegerea să fie făcută. Durat termenului suplimentar se determină în dependenţă de circumstanţele concrete ale cauzei şi trebuie să fie suficient de lung pentru a permite celui care trebuie să facă alegerea să execute această obligaţie în interiorul termenului. Atît debitorul cît şi creditorul căruia îi aparţine dreptul de alegere a prestaţiei datorate poate să-şi exercite dreptul printr-o declaraţie adresată celeilalte părţi. Pentru forma declaraţiei de alegere a prestaţiei nu sînt stabilite cerinţe speciale deci poate fi făcută verbal, în scris, prin mijloace de comunicare sau în oricare alt

5.

6.

mod. Însă cel care a făcut alegerea trebuie să ţină cont că în caz de litigiu lui îi revine obligaţia de a demonstra faptul că declaraţia despre alegerea prestaţiei a ajuns la cealaltă parte sau că a fost transmisă dar nu a ajuns la destinaţie datorită culpei celui căruia i-a fost adresată declaraţia. Debitorul mai poate alege prestaţia datorată prin executare. Deci în cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine debitorului şi acesta execută una din prestaţii înainte ca dreptul de alegere a prestaţie să treacă la creditor se va considera că debitorul a ales prestaţia care a fost executată. Se consideră că debitorul a ales prestaţia executată şi în cazul în care debitorul nu a executat obligaţia în mod corespunzător (vezi comentariul la art. 572) cu excepţia cazului în care creditorul are dreptul să refuze primirea executării propuse de către debitor. În cazul în care creditorul poate refuza prestaţia oferită de către debitor se consideră că debitorul nu a executat prestaţia şi deci nu a făcut nici alegerea prestaţiei datorate prin executare. În cazul în care deşi obligaţia este necorepunzătoare dar creditorul nu o poate respinge se va considera că debitorul a făcut alegerea prestaţie şi va fi ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru executarea necorespunzătoare. Indiferent de modul în care a fost făcută alegerea prestaţia aleasă se consideră că a fost datorată de la început. Prin aceasta trebuie de înţeles că alegerea prestaţiei datorate produce efecte retroactive şi se va considera că debitorul datora anume această prestaţie de la momentul apariţiei obligaţiei. Şi invers, din momentul alegerii prestaţiei datorate se va considera cu efecte retroactiv că cealaltă prestaţie nu a fost obiect al obligaţiei.

Articolul 552. Interdicţia prestaţiilor parţiale Debitorul nu este în drept şi nici nu poate fi obligat să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din alta. 1. 2.

3.

Scopul acestui articol este de a consfinţi principiul indivizibilităţii plăţii în cazul obligaţiilor alternative şi de a stipula că nici creditorul nu-l poate obliga pe debitor să presteze fracţiuni din fiecare prestaţie. Debitorul sau creditorul care are dreptul de alegere a prestaţiei nu poate alege o partea dintr-o prestaţie şi o parte din altă prestaţie chiar dacă va considera că aceasta este mai favorabil pentru cealaltă parte, dacă nici una din prestaţii nu mai poate fi executată integral sau dacă nici una din prestaţii nu mai poate fi aleasă din alte motive. Această regulă se aplică atît în cazul în care prestaţiile sînt imposibile din culpa uneia dintre părţi cît şi în cazul în care imposibilitatea nu se datorează culpei uneia dintre părţi. Dacă debitorul sau creditorul vor alege o parte dintr-o prestaţie şi o parte din altă prestaţie se va considera că debitorul, respectiv creditorul, nu a ales prestaţie şi dreptul de alegere a prestaţiei va trece la cealaltă parte după punerea în întîrziere a părţii care trebuia să facă alegerea şi stabilirea unui termen suplimentar pentru exercitarea acestui drept (vezi comentariul la art. 551).

Articolul 553. Efectul imposibilităţii efectuării unor prestaţii în cazul în care alegerea aparţine debitorului (1) Debitorul care are dreptul de a alege prestaţia, în cazul în care una din prestaţii nu poate fi executată, trebuie să execute prestaţia rămasă. (2) Dacă, în aceleaşi împrejurări, executarea ambelor prestaţii devine imposibilă, iar imposibilitatea executării fiecăreia se datorează vinovăţiei debitorului, acesta este ţinut să despăgubească creditorul pînă la concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima.

1. Scopul acestui articol este de a stabile efectele imposibilităţii executări uneia sau a ambelor prestaţii în

2.

cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei datorate aparţine debitorului. Trebuie de menţionat că dispoziţiile acestui articol sînt aplicabile situaţiilor în care prestaţia a devenit imposibilă înainte ca debitorul să-şi exercite dreptul de alegere a prestaţiei. În cazul în care debitorul şi-a exercitat dreptul de alegere a prestaţiei aceste dispoziţii nu se aplică deoarece obligaţia nu mai este alternativă şi debitorul este ţinut să execute doar obligaţia aleasă (vezi comentariul la art. 551 alin. (3)). Dacă ulterior alegerii de către debitor a prestaţiei datorate executarea acesteia devine imposibilă fie din culpa debitorului fie în lipsa culpei acestuia se vor aplica regulile generale cu privire la neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). Dacă cealaltă prestaţie totuşi este posibilă debitorul nu-l poate obliga pe creditor să primească prestaţia posibilă şi nici nu poate fi obligat de creditor să execute prestaţia posibilă. Această soluţie se explică prin faptul că din momentul în care debitorul şi-a exercitat dreptul de alegere prestaţia posibilă a încetat cu efect retroactiv să fie obiect al obligaţiei. În conformitate cu prevederile alin. (1) în cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine debitorului şi una din prestaţiile alternative devine imposibilă debitorul pierde dreptul de alegere şi din momentul în care una din prestaţii devine imposibilă debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie. Deci, pe de o parte această dispoziţie î-l lipseşte de debitor de dreptul de a alege prestaţia devenită imposibilă, fapt care iar permite să se elibereze de obligaţie în cazul în care nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Pe de

3.

4.

5.

6.

7.

8.

altă parte această dispoziţie exclude posibilitatea creditorului de a-l urmări pe debitor în cazul în care acesta este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Debitorul este obligat să execute prestaţia rămasă atît în cazul în care cealaltă prestaţie a devenit imposibilă din culpa debitorului cît şi în cazul în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Această soluţie se justifică prin faptul că legiuitorul nu a făcut distincţie între situaţia în care debitorul este în culpă şi situaţia în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Debitorul va fi obligat să execute prestaţia rămasă chiar şi în cazul în care prima prestaţie a devenit imposibilă din culpa creditorului. Această soluţie rezultă din modul în care a fost redactat alinatul unu. Debitorul însă va putea cere creditorului repararea prejudiciului cauzat prin faptul că a fost lipsit de posibilitatea de a alege să execute prestaţia devenită imposibilă sau alt prejudiciu cauzat patrimoniului sau persoanei debitorului. Alin. (2) reglementează situaţia în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine debitorului şi ambele prestaţii au devenit imposibile din culpa debitorului. În acest caz debitorul este obligat să-l despăgubească pe creditor pentru faptul că nu a executat prestaţia care a devenit imposibilă ultima. Această soluţie se justifică prin faptul că debitorul indiferent de faptul dacă este în culpă sau nu pentru imposibilitatea executării primei prestaţii este obligat să execute prestaţia rămasă şi nu este responsabil pentru imposibilitatea primei prestaţii (vezi alin. (1)). În cazul în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii el este eliberat de obligaţie şi nu va răspunde pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii deoarece lipseşte vinovăţia care este un element obligatoriu al răspunderii pentru neexecutare (vezi comentariul la art.603). În cazul în care ambele prestaţii nu sînt posibile şi nu se poate stabili care dintre prestaţii a devenit imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru imposibilitatea executării doar a uneia dintre prestaţii trebuie de considerat că a devenit imposibilă ultima prestaţia pentru imposibilitatea căreia este vinovat debitorul. Această soluţie se impune reieşind din faptul că alineatul unu nu permite debitorului de a alege prestaţia imposibilă chiar dacă nu este vinovat pentru imposibilitatea prestaţiei. În cazul în care ambele prestaţii nu sînt posibile şi nu se poate stabili care dintre prestaţii a devenit imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru imposibilitatea ambelor prestaţii trebuie considerat că creditorul va putea să-l urmărească pe debitor pentru imposibilitatea prestaţiei care este mai puţin oneroasă pentru debitor. Această soluţie se impune prin faptul că dreptul de alegere aparţine debitorului şi trebuie de prezumat că el ar fi ales să execute prestaţia mai puţin oneroasă.

Articolul 554. Efectul imposibilităţii executării prestaţiei în cazul în care alegerea aparţine creditorului (1) Creditorul care are dreptul de a alege prestaţia trebuie, în cazul în care executarea uneia dintre prestaţii devine imposibilă, să accepte executarea prestaţiei rămase, cu excepţia cazului cînd imposibilitatea executării se datorează vinovăţiei debitorului. (2) În cazul în care imposibilitatea executării prestaţiei se datorează vinovăţiei debitorului, creditorul are dreptul să ceară fie executarea în natură a prestaţiei rămase, fie repararea prejudiciului adus prin neexecutarea prestaţiei a cărei executare a devenit imposibilă. (3) Dacă executarea ambelor prestaţii devine imposibilă, iar imposibilitatea se datorează vinovăţiei debitorului, creditorul poate cere repararea prejudiciului adus prin neexecutarea unei prestaţii sau alteia. 1.

2.

Scopul acestui articol este de a stabile efectele imposibilităţii executări uneia sau a ambelor prestaţii în cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei datorate aparţine creditorului. Trebuie de menţionat că dispoziţiile acestui articol sînt aplicabile situaţiilor în care prestaţia a devenit imposibilă înainte ca creditorul să-şi exercite dreptul de alegere a prestaţiei. În cazul în care creditorul şi-a exercitat dreptul de alegere a prestaţiei aceste dispoziţii nu se aplică deoarece obligaţia nu mai este alternativă şi creditorul este în dreptul să ceară iar debitorul este ţinut să execute doar obligaţia aleasă (vezi comentariul la art. 551 alin. (3)). Dacă ulterior alegerii de către creditor a prestaţiei datorate executarea acesteia devine imposibilă fie din culpa debitorului fie în lipsa culpei acestuia se vor aplica regulile generale cu privire la neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). Dacă cealaltă prestaţie totuşi este posibilă creditorul nu-l poate obliga pe de debitor să execute prestaţia posibilă iar debitorul nu este în drept să execute prestaţia posibilă. Această soluţie se explică prin faptul că din momentul în care creditorul şi-a exercitat dreptul de alegere prestaţia posibilă a încetat cu efect retroactiv să fie obiect al obligaţiei. În cazul în care dreptul de a alegere a prestaţiei aparţine creditorului şi una din prestaţiile alternative devine imposibilă creditorul pierde dreptul de a alege prestaţia datorată şi, din momentul în care una din prestaţii devine imposibilă, este obligat să accepte executarea de către debitor a prestaţie care este posibilă. Această obligaţie a creditorului va exista doar în cazurile în care debitorul nu este vinovat pentru imposibilitatea prestaţiei.

3.

4.

5.

6.

7.

Creditorul este obligat să accepte prestaţia rămasă atît în cazul în care creditorul este vinovat pentru imposibilitatea celeilalte prestaţii cît şi în cazul în care creditorul nu este vinovat pentru imposibilitatea prestaţiei. Această soluţie se justifică prin faptul că legiuitorul nu a făcut distincţie între situaţia în care creditorul este în culpă şi situaţia în care creditorul nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Creditorul nu este obligat să accepte prestaţia rămasă în cazul în care una din prestaţii a devenit imposibilă din culpa debitorului. În acest caz în conformitate cu prevederile alin. (2) creditorul este în drept fie să accepte executarea prestaţiei care este posibilă fie să ceară de al debitor repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea prestaţiei care a devenit imposibilă. De fapt această dispoziţie vine să stabilească că creditorul menţine dreptul de a alege prestaţia datorată chiar şi în cazul în care o prestaţie a devenit imposibilă din vina debitorului. Alin. (3) reglementează situaţia în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine creditorului şi ambele prestaţii au devenit imposibile din vina debitorului. În acest caz creditorul are dreptul să ceară de la debitor despăgubiri pentru neexecutarea oricăreia dintre prestaţii. De menţionat că acest drept al creditorului nu depinde de faptul care dintre prestaţii a devenit imposibilă prima. Prin această dispoziţie este stipulat dreptul creditorului de a alege prestaţia datorată de debitor chiar şi în cazul în care ambele prestaţii sînt imposibile dacă debitorul este vinovat pentru imposibilitatea ambelor prestaţii. În cazul în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii el este eliberat de obligaţie şi nu va răspunde pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii deoarece lipseşte vinovăţia care este un element obligatoriu al răspunderii pentru neexecutare (vezi comentariul la art.603). În cazul în care ambele prestaţii nu sînt posibile şi nu se poate stabili care dintre prestaţii a devenit imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru imposibilitatea executării doar a uneia dintre prestaţii trebuie de considerat că creditorul are dreptul să ceară debitorului repararea prejudiciului cauzat prin neexeutarea prestaţiei pentru imposibilitatea căreia este vinovat debitorul. Această soluţie se impune reieşind din faptul că dreptul de alegere a prestaţiei aparţine creditorului şi el nu poate fi lipsit de dreptul de alegere prin imposibilitatea prestaţiilor.

Articolul 555. Obligaţia facultativă (1) Obligaţia este facultativă în cazul în care are ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii. (2) Debitorul este eliberat în cazul în care executarea prestaţiei principale devine imposibilă fără vina debitorului. 1.

2.

3. 4.

Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile facultative şi de a stabili efectele imposibilităţii executării prestaţiei principale în lipsa culpei debitorului. Obligaţia este facultativă în cazul în care are ca obiect doar o singură prestaţie la care este ţinut debitorul dar acesta se poate libera de obligaţie executînd în locul prestaţiei principale o altă prestaţie care însă este facultativă şi nu constituie obiect al obligaţiei. Deci debitorul are obligaţia de a executa o singură prestaţie şi creditorul nu are dreptul să ceară de la debitor executarea obligaţiei facultative indiferent de faptul dacă creditorul poate sau nu să ceară debitorului executarea prestaţiei principale. Obligaţia afectată de o clauză penală nu este o obligaţie facultativă. Debitorul nu are dreptul să se libereze de obligaţia principală plătind clauza penală deoarece aceasta nu poate profita debitorului în cazul în care acesta nu execută intenţionat obligaţia. În conformitate cu alin. (2) în cazul în care obligaţia principală devine imposibilă şi debitorul nu este vinovat pentru această imposibilitate debitorul este liberat. Această regulă vine de fapt să confirme regula generală de la executarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). Capitolul III CESIUNEA DE CREANŢĂ ŞI PRELUAREA DATORIEI Secţiunea 1 CESIUNEA DE CREANŢĂ

Articolul 556. Dispoziţii generale cu privire la cesiunea de creanţă (1) O creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract. Din momentul încheierii unui astfel de contract, cedentul este substituit de cesionar în drepturile ce decurg din creanţă.

(2) Cesiunea creanţei nu poate aduce atingere drepturilor debitorului şi nici nu poate face obligaţia acestuia mai oneroasa. (3) Cedentul este obligat sa remită cesionarului actele aferente creanţei şi să-i pună la dispoziţie informaţia necesară realizării ei. (4) Sînt incesibile creanţele privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, precum şi la alte drepturi legate de persoana creditorului. (5) Cesiunea de creanţă trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut creanţa cesionată. 1. (a) După cum am menţionat anterior, raportul obligaţional este o structură complexă, compusă din mai multe elemente: subiectele, obiectul, conţinutul şi sancţiunea. Există raporturi juridice care se nasc şi se sting simultan, însă există şi numeroase raporturi juridice a căror existenţă se perpetuează în timp. Ori elementele raportului juridic nu trebuie neapărat să rămână neschimbate în această perioadă, mai exact, practic, toate dintre ele pot fi modificate. Suma acestor modificări sunt denumite de doctrină dinamica obligaţiilor. În conţinutul acestui concept „dinamica obligaţiilor” sunt înglobate toate modificările care intervin în fiinţa obligaţiilor fără a avea ca efect stingerea lor în mod definitiv şi ireversibil. Dinamica obligaţiilor se realizează prin transmiterea şi transformarea lor. Obligaţiile pot fi transmise în mai multe feluri. În cadrul acestui capitol ne interesează transmiterea obligaţiei prin acte între vii cu titlu particular. Astfel, putem defini acest mod de transmitere a obligaţiei ca fiind o operaţiune juridică prin care dreptul de creanţă sau datoria din conţinutul unui raport obligaţional se transmite de la una dintre părţi la o terţă persoană. Această transmisiune nu afectează existenţa obligaţiei, ea continuă să existe în patrimoniul dobânditorului aşa cum s-a născut, sau mai bine spus, cum exista în patrimoniul transmiţătorului la momentul realizării operaţiunii. Celelalte elemente ale raportului rămân neschimbate în urma transmisiunii. Codul civil reglementează un mod expres o singură modalitate de transmitere a creanţei – cesiunea de creanţă, dar se mai referă, totuşi, în repetate rânduri şi la subrogaţie – o altă modalitate de transmitere a creanţei. (b) Alineatul (1), defineşte, în principiu, cesiunea de creanţă. Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor (cedent) transmite dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar). Creanţa trebuie să fie transmisibilă şi sesizabilă. Orice creanţă este, în principiu, transmisibilă, dacă legea sau părţile nu prevăd contrariul, caz în care devine intransmisibilă sau incesibilă. Alin. (4) explică ce este o creanţă incesibilă. În cuprinsul codului apar în numeroase rânduri noţiunile „sesizabil” (din franceză saisissable – care poate fi sechestrat, sesizabil) şi „insesizabil” în diferite ipostaze, fără a fi definite, însă, putem deduce că un bun (drept) este sesizabil atunci când poate fi urmărit şi executat silit şi dimpotrivă, este insesizabil bunul sau dreptul care nu poate fi urmărit şi executat silit. După cum se precizează în acelaşi alineat, din momentul realizării cesiunii, cesionarul substituie creditorul originar (cedentul) în cadrul raportului obligaţional, devenind noul creditor. Întrucât legea nu face nici o precizare, cesiunea poate fi făcută atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit. 2. Chiar dacă debitorul cedat nu este parte în contractul de cesiune (Art. 557), fiind un terţ faţă de acest contract, alineatul (2) prevede expres că cesiunea nu poate fi făcută în dauna intereselor debitorului şi respectiv, nu poate face obligaţia debitorului mai oneroasă. Astfel drepturile dobândite de la sau în timpul fostului creditor (cedentul) nu se sting odată cu cesiunea, de asemenea după cesiune obligaţia debitorului nu poate deveni mai oneroasă, adică nu se poate modifica cuantumul ei (faţetă a principiului libertăţii contractuale, nimeni nu se poate vedea obligat în cadrul unui contract decât în virtutea propriului consimţământ) sau modifica condiţiile sau termenele de executare, întreg raportul obligaţional rămânând neschimbat, mai puţin subiectul activ. 3. Alineatul (3) vizează raporturile dintre cele două părţi ale contractului de cesiune. Cedentul are obligaţia de a remite toate actele în legătură cu dreptul său de creanţă (cum ar fi spre exemplu înscrisul constatator al creanţei) precum şi obligaţia de a pune la dispoziţie întreaga informaţie cu privire la executarea obligaţiei. Această ultimă obligaţie decurge din obligaţia generală de asumare şi executare a obligaţiilor cu bună-credinţă (Art. 513) şi obligaţia de informare (art. 516), însă, după părerea noastră are o existenţă de sine stătătoare şi un conţinut precis. În cazul neîndeplinirii ei de către cedent, considerăm că cesionarul va putea cere desfiinţarea contractului pentru motiv de viciere a consimţământului prin dol. 4. Chiar dacă sunt enumerate numai două categorii de creanţe incesibile – creanţele cu privire la încasarea pensiei alimentare şi creanţele privind repararea prejudiciului cauzat vieţii şi/sau sănătăţii – totuşi, legea furnizează şi fundamentul unui criteriu prin care această listă ar putea fi augmentată: legătura strânsă între dreptul de creanţă şi persoana creditorului. Astfel, vor fi, în principiu, incesibile creanţele salariale, pensia de întreţinere etc. 5. Condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă sunt enunţate de ultimul alineat. Cesiunea de creanţă va îmbrăca forma solicitată de lege pentru actul juridic din care decurge creanţa. În principiu, această condiţie privitoare la forma cesiunii este justificată. Dacă pentru naşterea unui drept de creanţă legea pretinde expres îndeplinirea unei anumite condiţii de formă (forma autentică notarială, spre exemplu), contractul de cesiune va trebui să îmbrace şi el aceeaşi formă, întrucât putem prezuma că raţiunile existente pentru instituirea formei la naşterea creanţei persistă şi în cazul cesiunii ei. Articolul 557. Consimţământul debitorului

Titularul unei creanţe o poate transmite, fără consimţămîntul debitorului, unui terţ dacă aceasta nu contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii. Înţelegerea cu debitorul asupra inadmisibilităţii cesiunii produce efecte doar atunci cînd acesta are un interes legitim în acest sens. Debitorul, care dobândeşte în cadrul acestei operaţiuni juridice denumirea de debitor cedat, este un terţ faţă de contractul de cesiune, prin urmare acordul sau consimţământul său cu privire la acesta este irelevant. Totuşi, în anumite situaţii creditorul unei creanţe nu va avea aceeaşi libertate de acţiune. Astfel, creditorul nu va putea transmite discreţionar creanţa, fără consimţământul debitorului, dacă din esenţa obligaţiei rezultă că nu va putea face acest lucru decât cu consimţământul lui. Drept exemplu ar putea servi o obligaţie intuitu personae, care a fost asumată de către debitor tocmai în considerarea persoanei creditorului. În acest caz creditorul va putea să substituie o altă persoană pe poziţia sa numai cu aprobarea debitorului. De asemenea, părţile pot prevedea expres în momentul încheierii actului juridic că cesiunea se va putea face numai cu acordul debitorului sau o asemenea condiţie ar putea rezulta dintr-o dispoziţie legală expresă. Din conţinutul acestui articol mai rezultă că părţile pot stabili pe cale convenţională incesibilitatea creanţei. Însă, întrucât aceste acorduri îngrădesc libertatea contractuală a creditorului, vor fi validate numai în cazul în care debitorul va putea justifica un interes serios şi legitim. De exemplu, un părinte încheie cu fiul său o promisiune unilaterală de a vinde un imobil la jumătatea preţului de piaţă a acestuia. Debitorul obligaţiei (părintele) va avea un interes serios şi legitim de a pretinde creditorului stipularea inadmisibilităţii cesiunii acestei creanţe, întrucât el nu are nici un interes de a vinde imobilul la jumătate de preţ eventualului cesionar. Seriozitatea şi legitimitatea interesului vor fi analizate de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Astfel, în exemplul de mai sus, dacă preţul imobilului ar fi cel de piaţă, interesul va trebui căutat în alte elemente (s-ar putea ca imobilul să aibă o valoare sentimentală sporită în cadrul acelei familii, să fi aparţinut unei personalităţi din familie etc.), iar legitimitatea lui va fi analizată în concret, validându-se sau invalidându-se, după caz, clauza de inalienabilitate a creanţei. Articolul 558. Volumul drepturilor transmise cesionarului (1) Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii. (2) O dată cu cesiunea creanţei, asupra cesionarului trec garanţiile şi alte drepturi accesorii. 1. Alineatul (2) al art. 556 se preocupa de drepturile debitorului cedat în cadrul cesiunii, drepturi care nu pot suferi nici o atingere ca urmare a efectuării acestei operaţiuni. Alineatul (1) al prezentului articol se preocupă de drepturile cesionarului. „Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii” – dispoziţia este firească şi logică. Cesionarul nu poate primi de la cedent mai multe drepturi sau alte drepturi decât le avea acesta din urmă. De asemenea el va dobândi drepturile de creanţă în starea în care se găseau ele în patrimoniul cedentului la momentul cesiunii. De exemplu, un drept afectat de o condiţie sau termen nu va putea fi transmis cesionarului decât afectat de aceleaşi modalităţi sau dacă este cesionat un drept de creanţă, al cărui drept la acţiune s-a prescris, cesionarul nu-şi va vedea regenerat dreptul la acţiune ca urmare a cesiunii. 2. Împreună cu dreptul sau drepturile de creanţă transmise, cesionarul dobândeşte şi garanţiile şi alte drepturi accesorii care însoţesc acele creanţe. Accesorium sequitur principalem sau accesoriul urmează soarta principalului este adagiul care stă la temelia acestei dispoziţii. Plus că alineatul (2) completează în mod logic dispoziţiile primului alineat: drepturile se transmit aşa cum există în patrimoniul cedentului la momentul cesiunii. Dacă în momentul cesiunii drepturile de creanţă sunt însoţite de garanţii sau alte drepturi accesorii, creanţa va trece în patrimoniul cesionarului „aşa cum există în momentul transmiterii”, adică însoţită de aceleaşi garanţii şi drepturi accesorii. Articolul 559. Garantarea valabilităţii creanţei (1) Cedentul este responsabil în faţa cesionarului de valabilitatea creanţei şi a mijloacelor de garantare a acesteia, dar nu răspunde pentru neexecutarea acestei creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor când cedentul a garantat pentru debitor faţă de cesionar. (2) În cazul cesiunii creanţei care rezultă dintr-un titlu de valoare la ordin, cedentul este responsabil şi de executarea obligaţiei de către debitor. 1. Conform prezentei dispoziţii, cedentul nu răspunde faţă de cesionar decât de existenţa şi valabilitatea dreptului său de creanţă şi a eventualelor accesorii ale acestuia. Cedentul nu este răspunzător faţă de cesionar de îndeplinirea obligaţiilor de către debitorul cedat sau de insolvabilitatea lui survenită după momentul cesiunii. Considerăm, însă, că cedentul va răspunde de insolvabilitatea debitorului existentă în momentul cesiunii, dacă nu l-a informat pe cesionar de acest fapt. Aceasta întrucât, ascunzând acest lucru cesionarului, încalcă obligaţiile generale de bună-credinţă şi de informare, precum şi obligaţia specială prevăzută la alin. (3) art. 556:

„Cedentul este obligat... sa-i pună la dispoziţie informaţia necesară realizării ei (creanţei – s.n.)”. Ori, insolvabilitatea actuală a debitorului cedat este o informaţie indispensabilă realizării creanţei. Totuşi, aplicarea acestei dispoziţii supletive poate fi evitată de către părţile cesiunii, prevăzându-se expres garantarea executării obligaţiei din partea debitorului cedat. Această clauză este des utilizată în raporturile comerciale şi de comerţ internaţional şi este cunoscută sub denumirea de clauză del credere sau du croire în varianta franceză. Chiar dacă în aparenţă această clauză se aseamănă cu fidejusiunea, în realitate nu pot fi confundate. În baza acestei obligaţii de garanţie, cedentul va fi ţinut să despăgubească cesionarul pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitorul cedat. Uzual, aceste prejudicii constau în preţul plătit pentru achiziţionarea creanţei, cheltuielile contractului, cheltuielile de judecată şi alte daune suferite de cesionar. 2. Titlurile de valoare la ordin cunosc o modalitate specifică de transmitere – girul (a se vedea, spre exemplu, art. 1264 Transmiterea cecului). Una dintre diferenţele cele mai importante între cesiunea unei creanţe şi girul unui efect de comerţ este negarantarea executării obligaţiei de către cedent (afară de stipulaţie contrară expresă) şi garantarea executării obligaţiilor de către girant, ca regulă generală (Art. 1264 alin. (2) „Girantul răspunde pentru plata cecului, cu excepţia persoanelor cărora cecul le-a fost transmis prin gir după interzicerea unui nou gir de către girant”). Şi prezentul alineat dispune clar, că în cazul cesiunii unui titlu de valoare la ordin, cedentul va răspunde şi de executarea obligaţiei de către debitor, instituindu-se o excepţie în cadrul cesiunii de creanţă. Care ar fi raţiunea eliminării acestei deosebiri de regim juridic între cesiunea titlului de valoare şi girul titlului de valoare? Alineatul (4) art. 1264: „Cecul nominativ este transmis în conformitate cu formele unei cesiuni simple şi având efectele ei”. Dincolo de utilitatea şi necesitatea instituirii unui regim distinct de transmitere a unui cec nominativ şi a unui cec la ordin apare o altă problemă: care este cesiunea simplă şi respectiv efectele ei? Art. 559 reglementează efectele a două tipuri de cesiuni: cesiunea simplă sau ordinară şi cesiunea simplă „specială” (când creanţa rezultă dintr-un titlu de valoare). După cum am văzut, efectele diferă în ceea ce priveşte garantarea executării obligaţiei de către cedent. Revenind la întrebarea iniţială – care efecte sunt vizate de art. 1264 alin. (4): cele de alin (1) sau cele de la alin. (2)? Considerăm inutil acest ultim alineat, cesiunea de creanţă simplă şi girul fiind în măsură să ofere instrumente suficiente pentru transmiterea titlurilor de valoare. Crearea unui regim derogator în cadrul cesiunii de creanţă nu ameliorează cu nimic transmiterea acestor titluri, dimpotrivă, pot produce confuzii. Articolul 560. Excepţiile opuse de debitor cesionarului Debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până în momentul comunicării cesiunii. După cum am menţionat anterior (art. 556), cesiunea de creanţă nu poate aduce atingere drepturilor debitorului prin diminuarea sau modificarea lor. Toate drepturile pe care le avea în cadrul raportului iniţial le păstrează şi în raportul modificat prin schimbarea subiectului activ – creditorul. Din punct de vedere procesual, debitorul îşi putea realiza drepturile prin intermediul acţiunilor în instanţă şi a excepţiilor pe care le putea invoca în cadrul acţiunilor intentate de creditor. Păstrându-şi drepturile, debitorul îşi păstrează şi mijloacele procesuale de garantare a lor. Articolul 561. Opozabilitatea prestaţiilor Cesionarului i se pot opune prestaţiile efectuate de debitor, după cesiune, pentru cedent, ca şi orice act juridic încheiat după cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanţa transmisă dacă debitorul nu avea cunoştinţă, în momentul efectuării prestaţiei sau al întocmirii actului, de existenţa cesiunii. După cum am mai menţionat, debitorul cedat este un terţ faţă de contractul de cesiune intervenit între cedent şi cesionar. Ea (cesiunea) îi devine opozabilă numai din momentul comunicării. Până la comunicare de cele mai multe ori debitorul ignoră realizarea cesiunii şi persoana noului său creditor, astfel că pentru el nu există decât un singur creditor – cedentul. Este firesc ca, în toată perioada scursă de la momentul cesiunii şi până la notificare, debitorul să poată plăti în mod valabil cedentului, o asemenea plată având efect liberatoriu pentru el. De asemenea, debitorul poate încheia în mod valabil orice act juridic cu creditorul său (remiterea de datorie, novaţie etc.), îi poate opune prescripţia extinctivă sau compensaţia. După îndeplinirea formalităţilor de publicitate a cesiunii debitorului cedat îi devine opozabil contractul de cesiune din care rezultă că cesionarul este creditorul său. Devenind debitorul exclusiv al cesionarului, acesta nu va mai putea plăti în mod valabil fostului său creditor, iar eventualele acte juridice încheiate după ce cesiunea i-a devenit opozabilă nu vor produce nici un efect asupra creanţei. O problemă apare, totuşi, în urma analizei acestui articol, întrucât, reiese că cesiunea de creanţă îi devine opozabilă debitorului în momentul în care ia cunoştinţă de existenţa ei, contrar celor ce decurg din alte articole – cesiunea devine opozabilă din momentul notificării debitorului. Din analiza celorlalte texte cu privire la cesiunea de creanţă rezultă că aceasta devine opozabilă prin îndeplinirea unor formalităţi de publicitate: notificarea

debitorului despre cesiune sau prezentarea unui înscris cu privire la cesiune. Articolul precedent (art. 560): „Debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până la momentul notificării cesiunii (s.n. – S.G.)” şi art. 564 Notificarea despre cesiune (vom analiza mai jos conţinutul acestui articol) evocă ideea că opozabilitatea cesiunii de creanţă se poate face numai prin notificarea debitorului sau prezentarea unui înscris cu privire la cesiune. În ambele cazuri discutăm despre o conduită activă din partea părţilor contractului de cesiune: notificare sau prezentare. A lua cunoştinţă denotă o conduită activă din partea debitorului, plus că debitorul poate lua cunoştinţă despre cesiune în variate moduri, iar informaţiile, dacă nu provin de la părţile contractului de cesiune, pot fi eronate, confuze sau incomplete. Prin urmare sfera noţiunilor de „a avea cunoştinţă” şi „notificare sau prezentare de înscrisuri” nu este aceeaşi, prima fiind mult mai vastă. Considerăm această inadvertenţă strecurată în textul prezentului articol regretabilă şi, totodată credem că numai din momentul notificării debitorului sau prezentării înscrisurilor cesiuni acesta îi devine opozabilă, indiferent dacă a aflat anterior şi prin alte mijloace despre ea. Acest text necesită o corelare cu celelalte articole din această secţiune care se poate realiza fie prin modificarea lui, fie prin interpretarea sintagmei „avea cunoştinţă” în sensul „avea cunoştinţă în urma notificării sau prezentării înscrisurilor...”. Articolul 562. Prioritatea în cazul cesiunii repetate Dacă o creanţă este cedata de acelaşi titular de mai multe ori, creditor al obligaţiei este primul cesionar. Acest articol abordează, în fond, o problemă spinoasă pentru multe legislaţii: vânzarea lucrului altuia cu aplicaţii particulare în domeniul cesiunii de creanţă. Ipoteza este clară: cedentul cesionează aceeaşi creanţă mai multor cesionari, între care se va naşte, inevitabil, un conflict de interese. Soluţia preferată de legiuitorul moldav este pe cât de clară şi justă din punct de vedere teoretic, pe atât de controversată şi greu de implementat în practică. Acest articol dispune expres că este considerat creditor al obligaţiei primul cesionar. Soluţia ni se pare discutabilă, datorită insuficienţelor criteriului preferat de către legiuitor. Cum poate fi determinat cu certitudine „primul cesionar”? Nici debitorul cedat şi nici judecătorul nu pot cunoaşte cu exactitate numărul cesiunilor efectuate de unul şi acelaşi cedent şi ordinea în care au fost făcute. Teoretic, pot exista sute de cesiuni concurente, iar în momentul în care judecătorul consideră că a depistat „primul cesionar” poate apărea altul, cu o cesiune cu dată anterioară. O altă complicaţie ce rezultă din aplicarea acestei reguli: cum se determină, din punct de vedere practic, cine este primul cesionar? Aparent, răspunsul este elementar de simplu: se compară data la care a fost efectuată fiecare cesiune. Dar care este valoarea datei unui înscris sub semnătură privată (presupunând, bineînţeles, că a fost întocmit un asemenea înscris - a se vedea art. 210)? Cum va fi rezolvată problema în cazul în care toate cesiunile au fost efectuate în aceeaşi zi (un înscris trebuie să fie, în principiu, datat, dar nu trebuie să poarte ora la care a fost întocmit)? Cedentul nu va avea nici un impediment în a efectua o nouă cesiune, antedatată, după ce anterior a efectuat o cesiune, trecând data reală a cesiunii. Astfel, „primul cesionar” devine al doilea, al treilea etc. după bunul plac al cedentului şi al cesionarilor subsecvenţi. În concluzie, legiuitorul a preferat un criteriu relativ care nu permite o tranşare unitară şi certă a problemei. În opinia noastră, era mai simplu şi eficient să se prevadă că va fi preferat cesionarul care a realizat primul formalităţile de publicitate, făcându-i opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor. Din punct de vedere practic este considerabil mai simplu de a determina cu certitudine data la care s-a făcut notificarea sau cine a făcut primul notificarea. Există un singur debitor, prin urmare dispare problema unor notificări oculte, necunoscute judecătorului. Există suficiente mijloace care permit cesionarului diligent să demonstreze faptul că a făcut notificarea şi data la care a făcut-o, eliminându-se, practic, posibilitatea debitorului de a-i frauda interesele. Articolul 563. Înscrisul privind debitul Debitorului care a întocmit un înscris asupra debitului i se poate opune conţinutul înscrisului de către cesionar dacă acesta, la data cesiunii creanţei, nu ştia şi nici nu trebuia să ştie că înscrisul nu reflecta realitatea. Acest articol analizează un caz particular de simulaţie în domeniul cesiunii de creanţă. În această ipoteză există două acte juridice care constată creanţa iniţială. Un act juridic care reflectă realitatea, dar care este ocult şi actul prin care părţile disimulează realitatea – actul public (actul simulat). Cesionarul, care la data realizării simulaţiei era un terţ propriu-zis faţă de această operaţiune („nu ştia şi nici nu trebuia să ştie...”), îi va putea opune debitorului cedat actul public, simulat. Observăm o derogare de la regula generală, care instituie un regim foarte restrictiv referitor la simulaţie: „Actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul (s.n. S.G.). Referitor la actul juridic avut în vedere de părţi se aplică regulile respective.” (Art. 221 Nulitatea actului juridic fictiv sau simulat, alin. (2)). Într-adevăr, în acest caz, actul simulat nu va fi lovit de nulitate, cesionarul putându-i opune

debitorului conţinutul actului (înscrisului, în textul legii), deci, actul simulat va produce efecte întocmai ca şi în cazul în care ar fi real. Nu înţelegem raţiunea acestei derogări de la regula generală în cazul dat. De ce cesionarul poate opta („i se poate opune (s.n. S.G.)... de către cesionar”) între aplicarea regulii generale, adică constatarea nulităţii actului simulat, şi menţinerea actului simulat? De ce nu se poate menţine actul simulat şi în alte cazuri decât cesiunea de creanţă şi, mai ales, dacă nulitatea absolută protejează un interes public, de ce în acest caz interesele private ale cesionarului prevalează interesului public? Articolul 564. Notificarea despre cesiune (1) Dacă cedentul notifică debitorul că a cedat creanţa sau îi prezintă un înscris privitor la cesiune, cedentului i se poate opune de către debitor cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau când este lipsită de efect. (2) Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor. 1. Am mai analizat, într-un mod tangenţial, acest articol în comentariile de mai sus. Ca o primă observaţie, considerăm nepotrivit titlul pentru conţinutul acestui articol şi lipsa unui text adecvat titlului. „Notificarea despre cesiune” ar duce cititorul cu gândul la instituirea unei reguli generale cu privire la efectuarea formalităţilor de publicitate necesare pentru opozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de debitor şi faţă de terţi. În urma lecturii conţinutului articolului ne dăm seama că a fost vizat un caz particular, anume cazul când cesiunea este lipsită de efect posterior notificării sau prezentării unui înscris cu privire la cesiune. Dincolo de aceste observaţii, textul tranşează problema impactului desfiinţării cesiunii sau lipsirii ei de efecte posterior notificării ei debitorului. Este ciudată expresia „nu a mai avut loc”. Dacă „nu a mai avut loc”, atunci care a fost obiectul notificării sau prezentării înscrisului privitor la cesiune (la care cesiune dacă ea nu a mai avut loc ulterior?). Considerăm că legiuitorul a avut în vedre situaţiile în care părţile nu execută contractul şi acesta este desfiinţat sau este desfiinţat din alte motive, sau, în fine, „este lipsită de efect”. În această ipoteza, debitorul îi va putea opune cedentului cesiunea creanţei, în ciuda incidenţei evenimentelor descrise mai sus. Soluţia ni se pare logică, întrucât debitorul, primind notificarea, devine debitorul exclusiv al cesionarului, cedentul având calitatea de terţ faţă de obligaţia debitorului. Debitorul, fiind la rândul său terţ faţă de contractul de cesiune, nu poate şi nu are competenţa de a aprecia temeinicia motivelor de ineficacitate prezentate de cedent. Bineînţeles, regula nu are o valoare absolută. De exemplu dacă cedentul îi prezintă o hotărâre judecătorească din care rezultă inexistenţa sau ineficacitate cesiunii, debitorul va trebui să ţină cont de ea, urmând să redevină debitorul cedentului. 2. De asemenea, continuând ideea de mai sus, alineatul (2) statuează că notificarea cesiunii poate fi retrasă doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor, adică a cesionarului. Considerăm că acel „doar” se referă la faptul că cesiunea poate fi „întoarsă” numai cu consimţământul cesionarului, nu şi pe cale unilaterală numai de către cedent. Acel „doar” nu doreşte să instaureze hegemonia acordului cesionarului pentru constatarea ineficienţei cesiunii. De exemplu, dacă cesiunea de creanţă are o cauză ilicită, în urma constatării nulităţii şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, cu sau fără consimţământul cesionarului, creanţa va reveni în patrimoniul cedentului, acest fapt fiindu-i opozabil şi debitorului cedat. Articolul 565. Cesiunea altor drepturi Regulile privind cesiunea creanţei se aplica în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi. Utilitatea, dar, mai ales, necesitatea acestui articol ne scapă cu desăvârşire. „Regulile privind cesiunea creanţei se aplică în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi (s.n. S. G.)”. Care sunt acele „alte drepturi” vizate de acest articol? În general, drepturile se împart în două mari categorii: drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au un conţinut economic, putând fi evaluate în bani şi se împart la rândul lor în două categorii: drepturi reale şi drepturi de creanţă. Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe care el le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane. Drepturile de creanţă sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor (creditorul) are posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv (debitorului), persoană determinată, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii din partea statului. Dacă eliminăm din această ecuaţie drepturile de creanţă („se aplică... cesiunii altor drepturi” afară de cele de creanţă) nu rămânem decât cu drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale. Or, drepturile personale nepatrimoniale nu pot, ca şi principiu, să fie cesionate, întrucât sunt „personale” şi mai sunt şi „nepatrimoniale”. Chiar dacă am presupune că pot fi cesionate, oricum, fiind drepturi absolute, nu există decât o singură persoană determinată – titularul lor, pe când cesiunea de creanţă implică trei persoane, dispoziţiile legale ce ar urma să se „aplice în mod corespunzător” reglementând situaţia fiecărui participant la această

operaţiune: cedent, cesionar, debitor cedat. Aplicarea normelor cesiunii de creanţă ar fi imposibilă şi din acest considerent, structura diferită a drepturilor absolute şi a celor de creanţă. Spre deosebire de drepturile personale nepatrimoniale, drepturile reale pot fi „cesionate”. Numai că, în cazul acestor drepturi „cesiunea” poartă o denumiri specifice – „vânzare-cumpărare”, „schimb”, „donaţie” etc. – şi beneficiază de reglementări exprese şi detaliate (Cartea a III, Titlul III, Capitolul I Vânzarea-cumpărarea, Art. 753 – 822; Capitolul II Schimbul, Capitolul III Donaţia şi alte contracte translative de proprietate). Mai mult, din cauza structurii diferite a drepturilor reale, drepturi absolute, şi drepturilor de creanţă, drepturi relative, dispoziţiile cu privire la cesiunea de creanţă sunt incompatibile în ce priveşte transferul drepturilor reale. În cazul drepturilor reale avem titularul lor, care este o persoană determinată şi restul participanţilor la viaţa juridică, care, chiar dacă au o îndatorire generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului real, totuşi, nu pot fi asimilaţi „debitorului” din cadrul unui raport juridic obligaţional, care este o persoană determinată şi are obligaţii determinate. Prin urmare, nici în cazul drepturilor reale nu-şi vor putea găsi aplicare în mod corespunzător regulile cesiunii de creanţă. Şi este firesc să fie aşa. Să comparăm cesiunea unui drept de creanţă cu vânzarea unui drept real (de proprietate, de pildă), cesionarul dobândeşte un drept corelativ obligaţiei unui debitor determinat de a executa o prestaţie determinată; cumpărătorul dobândeşte un drept real absolut (dreptul de proprietate), în virtutea căruia poate exercita singur, fără intervenţia oricărei alte persoane toate prerogativele recunoscute de lege, tuturor celorlalţi participanţi revenindu-le o obligaţie pasivă generală de a nu încălca în vreun fel acest drept; pentru a-şi face opozabil dreptul dobândit, cesionarul (de obicei) va trebui să îndeplinească nişte formalităţi de publicitate (notificarea debitorului); de regulă, dreptul de proprietate este opozabil tuturor fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate, iar în anumite cazuri (în cazul bunurilor imobile, spre exemplu) legea pretinde efectuarea publicităţii, dar diferă procedura şi finalitatea publicităţii faţă de cea specifică cesiunii de creanţă. Exemple de incompatibilitate a dispoziţiilor cesiunii de creanţă cu vânzarea drepturilor reale pot continua, analizând fiecare articol de mai sus în parte. Prin urmare, constatăm că textul articolului în cauză face o trimitere fără adresă, neexistând, în principiu, alte drepturi cărora să li se „aplice în mod corespunzător” regulile cesiunii de creanţă. Am spus în principiu, fiind că ar mai exista, totuşi, o categorie de drepturi subiective care pot fi asimilate drepturilor de creanţă – drepturile potestative. Această categorie de drepturi este o creaţie a doctrinei, preponderent franceze de la sfârşitul secolului trecut, nefiind prevăzută expres în nici un cod, nici chiar în cele mai recente (Codul civil al Québecului, Codul civil al Federaţiei Ruse sau al Moldovei). Specificul acestor drepturi potestative constă în puterea, conferită titularului său de lege sau prin contract, de a modifica unilateral o situaţie juridică, interesând şi alte persoane decât titularul dreptului, printr-o simplă manifestare de voinţă (St. Valory, La potestativite dans les relations contracuelles, Presses Universitaires D’ Aix-Marseille, 1999). De altfel, potestativitatea nu este o tehnică nouă în sistemele juridice actuale, ea este prezentă în cadrul celor mai vechi instituţii, fiind prezentă chiar şi în codul civil al Republicii Moldova (precum şi în codurile civile mai „bătrâne”: Codul civil francez, Codul civil român etc.)! Cu toate acestea, la stadiul actual al reglementărilor, considerăm că acest text trebuie suprimat. Articolul 566. Transmiterea creanţelor altfel decât prin voinţa părţilor r Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în modul corespunzător în cazul în care o creanţă este transmisă în baza legii, a unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii a autorităţii publice. Dispoziţiile referitoare la cesiunea de creanţă convenţională, adică realizată în baza unui contract încheiat sub auspiciile principiului libertăţii contractuale între cedent şi cesionar, se vor aplica „în modul corespunzător” şi cesiunilor asimilate de legiuitor cesiunii contractuale: cesiunilor legale, judecătoreşti sau administrative. De precizat, că şi în ultimele cazuri enumerate cesiunea de creanţă îşi păstrează caracterul contractual, însă, consimţământul uneia dintre părţi sau chiar al ambelor este dat ca urmare a unei dispoziţii legale exprese, a unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii administrative. În aceste situaţii, normele se vor aplica „în modul corespunzător”, luându-se în calcul particularităţile enunţate mai sus. Secţiunea a 2-a PRELUAREA DATORIEI Articolul 567. Preluarea datoriei de la creditor (1) O datorie poate fi preluata de un terţ în temeiul unui contract cu creditorul. În acest caz, locul debitorului este preluat de terţ. (2) Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia. 1. Trebuie să menţionăm de la început modul de abordare diferit al legiuitorului moldovean atât faţă de ceilalţi legiuitori (inclusiv cei care i-au servit ca model), cât şi faţă de cel din secţiunea anterioară (Secţiunea 1.

Cesiunea de creanţă). Încercând o definiţie a cesiunii de datorie după modelul cesiunii de creanţă, am obţine următorul rezultat: cesiunea de datorie este acea operaţiune juridică prin care un debitor (debitor cedent) transmite datoria sa unei alte persoane (debitor cesionar), care se obligă în locul său faţă de creditorul cedat. Însă, chiar după o analiză superficială ne putem da seama că nu putem aplica analogia în acest caz. De altfel, cesiunea de datorie nu este definită nici reglementată ca atare de lege. Totuşi, au fost concepute procedee indirecte prin care se poate realiza cesiunea de datorie şi preluarea datoriei. Aceste procedee sunt: subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, novaţia prin schimbarea debitorului şi delegaţia (perfectă şi imperfectă). Codul civil moldovenesc reglementează în mod explicit numai novaţia (art. 665), cu toate că demonstrează că nu ignoră existenţa celorlalte procedee (Cartea a V-a, Dreptul internaţional privat, Titlul II, Norme conflictuale, Capitolul V, Obligaţiile contractuale şi extracontractuale, art. 1619, Transmiterea şi stingerea obligaţiilor, conţine referiri la „subrogarea convenţională”, „delegaţia şi novaţia”). Omisiunea reglementării subrogaţiei şi delegaţiei nu este întâmplătoare, dar nici benefică. Legiuitorul a preferat o altă cale, îmbinând elemente din aceste instituţii şi creând ceea ce a numit „Preluarea datoriei” (care există în două variante: preluarea datoriei de la creditor şi preluarea datoriei de la debitor). Am amintit mai sus despre reglementarea diferită a transmiterii raportului obligaţional în cât priveşte latura activă (dreptul de creanţă) şi latura pasivă (datoria). La cesiunea de creanţă iniţiativa sau rolul principal revine, în mod firesc, titularului creanţei. În cazul transmiterii laturii pasive, titularul datoriei – debitorul – s-ar părea că este lipsit de acest rol activ, nemaifiind cel care are iniţiativa. Acestea rezultă atât din titlul instituţiei „Preluarea datoriei (de către cineva)”, cât şi din economia generală a reglementărilor. Reglementările cu privire la preluarea datoriei nu se limitează numai la secţiunea cu acelaşi titlu, fiind completate şi de alte texte din cod. Astfel, după părerea noastră, dispoziţiile art. 567 trebuie completate cu dispoziţiilor art. 581 Executarea obligaţiei de către un terţ şi art. 582 Satisfacerea creanţelor creditorului de către un terţ. Alineatul (1) al prezentului articol permite unui terţ să i-a locul debitorului, în urma unui contract încheiat cu creditorul, iar art. 581 stipulează că, în afara obligaţiilor intuitu personae (sau mai exact a obligaţiilor care trebuiesc executate numai de către debitor), creditorul este obligat să accepte executarea propusă de un terţ, sub condiţia, însă, ca executarea să fie făcută în interesul debitorului şi nu doar în scopul de a schimba creditorul. Diferenţa între aceste texte rezidă în faptul că primul reglementează preluarea datoriei anterior scadenţei, iar celelalte în momentul sau ulterior scadenţei, prin plată. Dar ce este sau în ce constă „preluarea datoriei de la creditor”? (a) Nu este o novaţie prin schimbare de debitor, cu toate că poate fi. Sună cam ambiguu, dar să vedem argumentele. Conform alin. (1) al art. 665, obligaţia veche se stinge „în baza înţelegerii între părţi (creditor şi debitor, s.n. S.G.)” de a o înlocui cu o obligaţie nouă (în cazul dat, aliquid novi fiind noul debitor). Prin urmare, în cazul unei novaţii prin schimbare de debitor, întotdeauna va exista consimţământul celor trei protagonişti: creditorul, debitorul şi terţul (noul debitor). În cazul „preluării datoriei de la creditor”, debitorul poate fi schimbat fie numai prin acordul creditorului şi terţului (alin. (2) al art. 567), fie cu acordul tuturor celor implicaţi: creditor, debitor, terţ, caz în care se confundă cu o novaţie prin schimbare de debitor. (b) Nu este o delegaţie imperfectă nici perfectă. Delegaţie imperfectă este operaţia prin care creditorul delegatar acceptă pe debitorul delegat, dar nu consimte la liberarea debitorului delegant, păstrând ambii debitori. Teza finală a alineatului (1) este suficient de explicită: „În acest caz, locul debitorului este preluat de terţ”. Şi delegaţia imperfectă implică acordul de voinţe a celor trei personaje implicate. Delegaţia perfectă. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, delegaţia perfectă şi novaţia prin schimbare de debitor se suprapun, delegaţia perfectă fiind o novaţie prin schimbare de debitor. Astfel, cele spuse mai sus cu privire la novaţie sunt valabile şi în acest caz. (c) Subrogaţia convenţională consimţită de creditor. Această operaţie se realizează prin acordul de voinţă intervenit între creditor şi terţul care plăteşte datoria debitorului. În acest caz nu este necesar acordul debitorului, însă, după cum uşor se poate remarca, subrogaţia convenţională consimţită de creditor trebuie să fie concomitentă cu plata. Subrogaţia realizată anterior plăţii nu este altceva decât o cesiune de creanţă. „Preluarea datoriei de la creditor” se realizează înaintea efectuării plăţii (a se vedea mai sus diferenţa între art. 567 şi 581), deci nu este nici o subrogaţie convenţională consimţită de creditor. (d) Cesiunea de creanţă. După cum am menţionat anterior, cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor (cedent) transmite dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar). Există două părţi: creditorul unei obligaţii şi un terţ. Nu este necesar acordul debitorului. Până aici, cesiunea de creanţă este identică cu „preluarea datoriei de la creditor”. Şi aceasta se realizează (poate realiza) între două părţi: creditorul unei obligaţii şi un terţ. Nu este necesar acordul debitorului. Diferă, însă, perspectiva din care este privită această operaţiune, dacă în cazul cesiunii operaţiunea este privită din punct de vedere a cedentului, în cazul „preluării datoriei de la creditor” operaţiunea (aceeaşi operaţiune) este privită din punct de vedere terţului (care poate fi numit la fel de bine fie cesionar, fie noul debitor). Într-adevăr, ca urmare a cesiunii creanţei, cedentul pierde dreptul de a urmări fostul debitor (debitorul cedat) (în anumite condiţii, chiar şi dacă cesiunea nu a avut loc sau a fost lipsită de efecte (art. 564 Notificarea despre cesiune)), dobândind în schimb un nou debitor (cesionarul). În cazul în care cesiunea de creanţă este cu titlu oneros, cesionarul urmează să achite fie datoria integrală a vechiului debitor, fie o parte din ea (în cele mai dese cazuri), dar în orice

caz, preia datoria din punct de vedere „calitativ”, adică dobândeşte calitatea de „noul debitor al cedentului”, chiar dacă cantitativ obligaţia sa va fi diminuata în urma înţelegerii intervenite. Aceeaşi situaţie se întâmplă şi cazul cesiunii de creanţă cu titlu gratuit, cedentul înstrăinează creanţa fără a primi nimic în loc, însă, relaţia sa cu debitorul iniţial nu diferă cu nimic faţă ce cazul cesiunii oneroase, acesta încetează a mai fi debitorul său, datoria sa fiind „preluată” calitativ de către cesionar, care, fiind gratificat de cedent (practic, discutăm despre o remitere de datorie) nu-i va plăti nimic. Rezumând cele spuse mai sus, în cadrul cesiunii de creanţă, cesionarul îl „eliberează” pe debitorul cedat de datoria lui faţă de creditorul iniţial. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul „preluării datoriei de la creditor”, terţul îl „eliberează” pe debitor de datoria lui faţă de creditor. Care sunt, totuşi, deosebirile între cesiunea de creanţă şi „preluarea datoriei de la creditor”? O primă deosebire, fără consecinţe practice importante, ar constitui-o faptul că, „preluarea datoriei de la creditor” apare ca o „cesiune de creanţă” nefinalizată sau nespusă până la capăt. În cadrul cesiunii este reglementată cu claritate relaţia între cesionar şi debitor cedat. Primul este creditorul ultimul rămâne debitor în cadrul aceluiaşi raport juridic – raportul iniţial. În cazul „preluării datoriei de la creditor” nu mai rezultă cu aceeaşi claritate relaţia dintre terţul care a preluat datoria şi fostul debitor. Legiuitorul nu se preocupă de resorturile care au stat la baza acestei acţiuni întreprinse de terţ. Între terţ şi debitor ar fi putut exista anumite raporturi juridice anterioare în baza cărora terţul a preluat datoria; terţul poate prelua datoria ca urmare a gestionării afacerilor debitorului; terţul poate prelua datoria din dorinţa de a-l gratifica pe debitor etc. A doua deosebire şi cea mai importantă rezidă în faptul că, dacă în cazul cesiunii de creanţă acordul sau poziţia debitorului este irelevantă atât în momentul încheierii cesiunii, cât şi ulterior, în cazul „preluării datoriei de la creditor”, chiar dacă consimţământul debitorului nu este necesar la „preluarea datoriei”, ulterior acesta se poate „opune contractului” şi să-l execute singur. Această diferenţă face ca „preluarea datoriei de la creditor” să nu poată fi confundată cu o cesiune de creanţă. 2. „Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia”. Care este semnificaţia juridică a sintagmei „să se opună contractului”? Ce se va întâmpla cu contractul încheiat, va fi caduc, nul, anulabil, pur şi simplu inopozabil debitorului? Cum se poate opune un terţ (debitorul) unui contract încheiat de către creditorul său cu un terţ? Care ar fi raţiunea pentru a considera, într-un caz (cesiunea de creanţă), contractul încheiat între creditor şi terţ opozabil debitorului, indiferent de poziţia lui faţă de acel contract, iar în celălalt caz („preluarea datoriei de la debitor”), acelaşi contract încheiat între creditor şi terţ inopozabil debitorului? Nu vom depune mari eforturi pentru rezolvarea acestor probleme, interesul aflării răspunsurilor fiind unul pur teoretic. Aceasta întrucât, din punct de vedere practic, părţile nu vor opta pentru încheierea unui contract în condiţiile prezentului articol, întrucât împotrivirea debitorului le-ar zădărnici planurile, ci vor încheia o cesiune de creanţă, pe care debitorul, odată notificat, va fi obligat să o respecte. În concluzie, considerăm că legiuitorul a creat o instituţie sterilă, fără un suport teoretic, având o natură juridică dubioasă care va fi, pe bună dreptate, ignorată în practică. Articolul 568. Preluarea datoriei de la debitor Dacă preluarea datoriei a fost convenită între terţ şi debitor printr-un acord, acesta produce efecte doar cu acceptarea din partea creditorului. Experienţa nereuşită a legiuitorului din cadrul articolului anterior continuă şi în acest caz. Fiind vorba despre un contract între debitor şi un terţ, paleta operaţiunilor cu care se aseamănă aceasta va fi mult mai redusă: subrogaţia consimţită de debitor (observăm chiar anumite similitudini şi în denumiri) şi novaţia prin schimbare de debitor. (a) Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la care debitorul se împrumută pentru a-l plăti pe creditor, subrogând terţul împrumutător în drepturile creditorului său iniţial. Nu este necesar acordul sau consimţământul creditorului. Dacă el refuză primirea prestaţiei de la creditor, debitorul îl poate pune în întârziere şi apoi stinge obligaţia sa prin consemnare (Capitolul VII Stingerea obligaţiilor, Secţiunea 2, Stingerea obligaţiei prin consemnare, art. 645-650). Soluţia este firească, întrucât, din punct de vedere juridic, subrogaţia şi stingerea obligaţiei au loc în acelaşi moment. Eventualul consimţământ al creditorului ar fi plasat şi el în momentul încheierii contractului prin care se realizează subrogaţia şi respectiv stingerea obligaţiei. Astfel, acest acord apare inutil şi chiar imposibil, întrucât la momentul la care este acordat, persoana respectivă nu mai are calitatea de creditor, obligaţia fiind, chiar prin ipoteză, stinsă prin executare, iar alin. (1) al art. 642 Efectele stingerii obligaţiei ne spune: „Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice între părţi...”. Întrucât articolul 568 este foarte explicit, preluarea datoriei se va produce doar cu acceptarea din partea creditorului, rezultă că nu suntem în prezenţa unei subrogaţii consimţite de debitor. (b) În schimb, remarcăm, cu o oarecare mirare, că preluarea datoriei de la debitor întruneşte toate condiţiile unei novaţii prin schimbare de debitor. Există consimţământul celor trei părţi implicate creditor, debitor şi terţ (noul debitor). În urma operaţiunii, vechiul creditor este liberat, terţul preluându-i locul.

Astfel, prin acest articol se dublează o instituţie deja existentă – novaţia prin schimbare de debitor – renunţându-se, în schimb, la o instituţie a cărei utilitate nu poate fi contestată: subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor. Articolul 569. Forma preluării datoriei Preluarea datoriei trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut datoria. Textul acestui articol este similar celui de la alin. (5) al art. 556, care reglementează condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă. Mutatis mutandis şi în acest caz vor fi valabile aceleaşi aprecieri. Articolul 570. Excepţiile opuse de noul debitor Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial. Dacă articolul precedent se referea la ambele forme de preluare a datoriei: preluarea datoriei de la creditor şi preluarea datoriei de la debitor; acest articol, după părerea noastră nu se poate referi decât la preluarea datoriei de la debitor. (a) În cazul preluării datoriei de la creditor, după cum ne sugerează chiar titlul, terţul (acesta ar fi, în principiu, „noul debitor”, cu toate că, în acest caz, i s-ar potrivi mai degrabă calificativul de „noul creditor”, întrucât am arătat mai sus care sunt deosebirile între această formă de preluare a datorie şi cesiune de creanţă) tratează cu creditorul fără acordul debitorului, care se poate opune prin executarea chiar de către el a obligaţiei. Remarcăm coexistenţa a două raporturi: creditor – noul debitor; creditor – debitorul iniţial. Care ar fi raţiunea să-i oferim „noului debitor” posibilitatea invocării unor excepţii ale debitorului iniţial dintr-un raport juridic paralel? Cum s-ar putea realiza practic acest lucru? Cum ar putea invoca „noul debitor” excepţia remiterii de datorie făcută de creditor debitorului iniţial? S-ar ajunge la situaţii absurde. Creditorul eliberează debitorul iniţial de datorie, întrucât doreşte ca obligaţia să fie executată de „noul debitor” aşa cum au convenit prin contract, însă, acesta, invocând art. 570 îi ridică excepţia remiterii de datorie a fostului debitor. (b) Chiar şi în cazul preluării datoriei de la debitor prezenta dispoziţie rămâne deficitară. Să presupunem că la momentul încheierii contractului între creditor şi debitorul iniţial, consimţământul acestuia din urmă a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă. În cazul în care creditorul l-ar fi acţionat în instanţă în vederea executării obligaţiei, debitorul i-ar fi putut ridica excepţia vicierii consimţământului în conformitate cu art. 227, 228 sau, respectiv, 229. Dacă un „nou debitor” preia obligaţia de la debitorul iniţial, luându-i locul acestuia, cum mai poate invoca excepţiile personale ale fostului debitor, care a devenit între timp terţ? Prin urmare, considerăm că textul se referă la excepţiile referitoare la creanţă nu şi la excepţiile personale. Articolul 571. Stingerea drepturilor de garanţie Ca urmare a preluării datoriei, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei se sting în măsura în care menţinerea lor nu este încuviinţată de cei care le-au constituit. Şi acest articol se referă, în principiu, numai la preluarea datoriei de la debitor. (a) Nu i se poate aplica, sau cel puţin nu i se poate aplica în totalitate preluării datoriei de la creditor din cauza aceleaşi structuri complexe a acesteia din urmă. După cum am menţionat mai sus, în cazul acestei forme de preluări există două raporturi juridice care se desfăşoară în paralel: creditor – noul debitor; creditor – debitorul iniţial. Conform articolului în cauză, în momentul în care creditorul încheie contractul de preluare a datoriei cu noul debitor, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei (nu poate fi vorba decât despre creanţa iniţială) se sting. Nu vedem nici o raţiune aici, atâta timp cât debitorul iniţial se poate opune contractului de preluare a datoriei. Creditorul riscă să rămână şi fără noul debitor şi fără garanţii. (b) În cazul preluării datoriei de la debitor dispoziţia art. 571 este logică şi corelată cu alte texte de lege. După câte am remarcat, preluarea datoriei de la debitor este o formă a novaţiei prin schimbare de debitor. Or, fiind o novaţie, i se aplică alin. (3) al art. 665: „Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii, dacă părţile nu au stipulat altfel”. Garanţiile fiind şi ele nişte accesorii ale obligaţiei principale, urmează să fie stinse şi ele. Pentru a nu exista nici un fel de dubii, art. 571 statuează explicit că aceste garanţii se sting, în afară de cazul în care cei care le-au constituit încuviinţează garantarea noii obligaţii cu aceleaşi garanţii. Capitolul IV

EXECUTAREA OBLIGATIILOR Sectiunea1 DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE LA EXECUTAREA OBLIGATIILOR Articolul 572. Condiţiile generale de executare a obligaţiilor 1)Temeiul executării rezidă în existenţa unei obligaţii. 2)Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în momentul stabilit. (1) Prin natura sa, raportul juridic obligaţional este menit să producă efecte juridice. Efectul general al oricărei obligaţii este de a da creditorului dreptul de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat. În vorbirea juridică un asemenea efect este asimilat cu noţiunea de executare a obligaţiilor. Dar, pentru ca o obligaţie să poată fi executată, mai întîi de toate, este necesar ca aceasta să existe, adică să fi luat naştere în virtutea unuia din temeiurile prevăzute în art.8 şi art.514. Deasemeni sunt pasibile de executare şi obligaţiile naturale (art.517), numai că spre deosebire de cele civile ele nu pot fi executate decît pe cale benevolă, creditorul neavînd posibilitatea de a obţine executarea silită a acestora. Astfel, dacă debitorul obligaţiei naturale a executat-o, el a făcut o plată valabilă şi ca atare, nu mai poate pretinde restituirea ei, cu excepţia cazului cînd plata obligaţiei naturale a fost făcută din eroare. Aşadar, orice executare produce efecte, numai dacă există o obligaţie, indiferent dacă aceasta este civilă sau naturală. Dacă însă, obligaţia nu există atunci plata efectuată este considerată fără cauză. Cel care a primit o asemenea plată a realizat o îmbogăţire fără cauză şi va fi ţinut să o restituie. În vorbirea juridică, termenul de executare a obligaţiei este sinonim cu cel de plată, astfel că în articolelor ce urmează, prin plată urmează a se înţelege nu numai executarea unei obligaţii constînd dintr-o sumă de bani, ci şi obligaţiile care au ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, etc. (2) Prevederile acestui aliniat constituie o consacrare legală a principiului executării corespunzătoare a obligaţiilor, a cărui conţinut este detaliat în articolele ce urmează. De esenţa acestui principiu este faptul că obligaţiile se consideră executate în mod corespunzător, dacă sunt respectate toate condiţiile prevăzute în actul din care au luat naştere, precum ar fi cele privitoare la obiectul, subiectele, locul, timpul şi modul de executare. Aceste condiţii sunt reglementate în articolele ce urmează. Astfel, condiţia privitoare la obiectul executării este reglementată în art.art. 582-584, 588-589; condiţia privitoare la subiecte, - în art.art.579-582; cea privitoare la locul de executare - în art.art.573-574; momentul executării – în art.art.575-578; modul de executare - în art.art.587. Prevederile conţinute în acest capitol poartă un caracter general, ele fiind completate, în dependenţă de specificul fiecărei obligaţii de normele corespunzătoare ale părţii speciale. Este important de menţionat că respectarea doar a unora din aceste condiţii nu este suficientă pentru a considera obligaţia executată în mod corespunzător. Spre exemplu, o prestaţie efectuată cu respectarea condiţiilor privitoare la cantitate, dar de o altă calitate, decît cea prevăzută de contract, precum şi efectuată cu depăşirea termenului de executare nu poate fi considerată executată în mod corespunzător. Tot astfel vor fi considerate prestaţiile care sunt efectuate faţă de o persoană neîmputernicită de a primi executarea, în alt loc decît cel convenit la momentul naşterii obligaţiei sau executate într-un alt mod decît cel prevăzut. Condiţiile, cărora trebuie să corespundă executarea obligaţiilor sunt determinate de lege sau contract. Această cerinţă deşi nu este prevăzută în mod expres de textul acestui articol (precum era prevăzută de art.190, Cod civil, 1964), ea rezultă din conţinutul art.9 care obligă părţile să-şi execute obligaţiile, cu bună credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi bunele moravuri. În cazul în care obligaţia î-şi are izvorul din lege, este evident că executarea va fi considerată corespunzătoare, în ipoteza în care, conţinutul său nu va contraveni prevederilor legii sau a altor acte normative din care a luat naştere. Însă, în ipoteza în care obligaţia se va naşte din contract, atunci ea va fi pasibilă de executare, dacă nu va contraveni atît contractului din care a luat naştere, cît şi prevederilor imperative ale legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Această regulă are menirea de a determina limitele în care voinţa juridică a părţilor trebuie să se circumscrie. Textul alineatului comentat, în concordanţă cu prevederile art.art. 9 şi 513, deasemeni prevede, că obligaţia trebuie executată cu bună-credinţă. Buna-credinţă este o cerinţă legală, potrivit căreia părţile contractante trebuie săşi execute obligaţiile asumate astfel încît efectele contractului să corespundă, în cel mai înalt grad, voinţei lor reale. Ea se manifestă printr-o activitate onestă, loială şi de totală încredere reciprocă pe întreaga perioadă de existenţă a obligaţiei, inclusiv şi la momentul executării (art.513). Postulatul bunei-credinţe este consacrat în art.9, sub forma unei prezumţii legale relative, valabile, deci, pînă la proba contrarie.

Articolul 573. Locul executării obligaţiei

Dacă locul executării nu este determinat sau nu rezultă din natura obligaţiei, executarea urmează a fi efectuată: a) la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţiei – în cazul obligaţiei pecuniare; b) la locul aflării bunului în momentul naştrerii obligaţiei – în cazul obligaţiilor de predare a unui bun individual determinat; c) la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, iar în lipsa acestuia, la locul unde debitorul îşi are domiciliul sau sediul – în cazul unor alte obligaţii. De regulă, locul executării obligaţiei este determinat prin acordul comun al părţilor exprimat în contract sau printr-o dispoziţie expresă a legii, caz în care debitorul nu poate sili pe creditor a primi, nici creditorul pe debitor a plăti, în alt loc. În lipsa unor asemenea stipulări, locul executării se va determină pe baza regulilor expuse în acest articol. Astfel, conform alin.1 lit.a) obligaţiile care au ca obiect transmiterea unei sume de bani (cum ar fi achitarea preţului de către cumpărător sau restituirea unui împrumut bănesc de către împrumutat) se vor executa la domiciliul creditorului, iar dacă creditorul este o persoană juridică, la sediul ei din momentul naşterii obligaţiei. Cînd obligaţia are ca obiect un bun individual determinat (art.294 alin.1) şi părţile nu au stabilit locul plăţii, aceasta se va face, conform alin.1, lit.b), la locul unde se găsea obiectul în momentul încheierii contractului. Toate celelalte obligaţii se vor executa, de regulă, la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, cum ar fi de exemplu, locul de depozitare sau de fabricare a bunului, ori locul de prestare a serviciului. În lipsa acestuia, obligaţia se va executa la domiciliul sau sediul debitorului. Articolul 574. Schimbarea domiciliului, sediului, locului de activitate al creditorului sau debitorului (1) În cazul în care debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate pînă la data executării obligaţiei şi a înştiinţat despre aceasta cealaltă parte, obligaţia se va executa la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate. (2) Cheltuielile sau riscurile suplimentare datorate schimbării domiciliului, sediului sau locului de activitate sînt suportate de partea care le-a schimbat. (1) Pentru executarea obligaţiei la noul loc de aflare a creditorului sau debitorului se cere, în mod obligatoriu, ca partea ce-şi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate să înştiinţeze cealaltă parte. În cazul unei obligaţii pecuniare, dacă creditorul îşi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate şi nu înştiinţează despre aceasta pe debitor, atunci debitorul este în drept să presteze executarea la locul cunoscut, iar dacă în acest loc creditorul sau persoana împuternicită de acesta lipseşte, atunci debitorul în măsura în care este posibil îşi va executa obligaţia prin consemnare (art.645). Dacă obligaţia urma să se execute la locul de activitate al debitorului (locul de fabricare sau păstrare a bunurilor), atunci schimbarea domiciliului sau sediului acestuia nu va determina schimbarea locului de executare. (2) În sensul alin.2, partea care îşi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate va suporta toate cheltuielile ocazionate de executarea obligaţiei la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate, cum ar fi de exemplu, cheltuielile de transport, taxe vamale, prime de asigurare, etc. Asemenea cheltuieli vor fi suportate doar în măsura în care depăşesc cheltuielile legate de executarea obligaţiei la vechiul domiciliu, sediu sau loc de executare. Articolul 575. Termenul executării obligaţiei

(1) În cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricînd executarea ei, iar debitorul este îndreptăţit să o execute oricînd. Dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei, debitorul trebuie să execute obligaţia în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului. (2) Dacă termenul de executare a obligaţiei este determinat, se consideră că creditorul nu poate cere executarea înainte de termen. Debitorul însă poate executa obligaţia înainte de termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. În cazul în care respinge executarea anticipată, creditorul este obligat să-l informeze imediat în acest sens pe debitor şi să ia toate măsurile necesare pentru a evita prejudicierea lui. (1) Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei obligaţii. În marea majoritate a cazurilor termenul este fixat de părţi în contract. El fiind determinat de o dată calendaristică la care debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de creditor (să plăteasca o sumă de bani, să predea o lucrare efectuată, să predea un lucru, să remită posesia unui obiect, etc.) sau rezultă din natura contractului, adică din circumstanţele care determină data la care creditorul va primi prestaţia datorată de către debitor (de exemplu, în cazul încheierii unui contract privitor la vînzarea roadei viitoare, fără indicarea termenului, se subînţelege că livrarea acestea va avea loc la coacerea ei). Dacă termenul de executare nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, atunci obligaţia este susceptibilă de executare imediată. Aceasta înseamnă că debitorul este în drept de a-şi executa obligaţia în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, iar creditorul este obligat să primească executarea propusă de către debitor. La rîndul său creditorul, este îndreptăţit de a cere executarea obligaţiei în orice moment de la data naşterii raportului juridic obligaţional, iar debitorul este obligat de a o executa în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului, dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei. În dependenţă de momentele specificate în acest articol se apreciază dacă părţile şi-au executat obligaţiile în termen sau sunt în întîrziere. (2) Potrivit prevederilor alin.2, termenul de executare a obligaţiilor este presupus întotdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere executarea obligaţiei decît la împlinirea termenului stabilit, iar debitorul este în drept de a executa obligaţia chiar şi înainte de expirarea acestuia. Această prezumţie îşi are suportul pe regula generală de interpretare, potrivit căreia în caz de îndoială convenţia se interpretează în favoarea părţii care se obligă. Prin derogare de la această regulă, termenul de executare poate fi stipulat în favoarea creditorului, în cazul în care acesta are motive temeinice de a refuza executarea. Astfel de motive pot să rezulte din înţelegerea părţilor prin care creditorului i se acordă dreptul de a cere executarea obligaţiei înainte de termen sau din prevederile legii ori din natura obligaţiei. Un exemplu de acest gen este contractul de depozit, care acordă deponentului (creditorului) dreptul de a-şi ridica oricînd bunul depozitat, chiar şi atunci cînd contractul prevede un termen de depozitare (art.1096 alin.1.). Uneori, termenul se stipulează în favoarea ambelor părţi, adică atît al debitorului, cît şi al creditorului. O stipulaţie de acest gen se inserează în contractul de împrumut, căci aici debitorul are interes să plătească numai la scadenţă, neavînd pentru moment suma necesară efectuării plăţii, iar creditorul are interes să nu primească plata cu anticipaţie, pentru a nu pierde din dobînda la care este îndreptăţit. Chestiunea de a şti în interesul cui este stipulat termenul prezintă importanţă din punctul de vedere al renunţării la termen, deoarece o atare renunţare poate fi valabil făcută numai de către persoana în favoarea căreia s-a stipulat termenul, iar în ipoteza în care este prevăzut în folosul ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul său decît prin acordul ambelor părţi. Renunţarea la termen produce efecte întocmai ca şi împlinirea lui, în sensul că obligaţia devine imediat exigibilă. În finalul acestui articol, legea bazîndu-se pe considerente de protejare a părţii obligate, pune în sarcina creditorului care respinge executarea anticipată, să-l informeze imediat pe debitor despre aceasta şi să întreprindă toate măsurile necesare pentru a evita prejudicierea lui. Articolul 576. Dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei înainte de termen Chiar dacă, în favoarea debitorului, este stabilit un anumit termen de executare, creditorul poate pretinde executarea imediată a obligaţiei în cazul în care debitorul se află în incapacitate de plată sau a redus garanţiile convenite anterior, sau în genere nu lea putut prezenta, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. 1. În principiu, debitorul nu este ţinut să-şi execute obligaţiile înainte de termen, cînd termenul de executare este stabilit în favoarea sa. Ca excepţie, dispoziţiile prezentului articol decad debitorul din beneficiul termenului, în cazul în care există unul din următoarele temeiuri: a) Incapacitatea de plată a debitorului. Conform definiţiei date de art.2 al Legii insolvabilităţii (nr.632/2001), incapacitatea de plată este situaţia debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente. Decăderea debitorului din beneficiul termenului, în baza acestui temei, nu se produce prin simpla invocare de către creditor a incapacităţii de plată a debitorului, ci trebuie ca această stare financiară a debitorului să fie confirmată printr-o hotărîre judecătorească. În cazul debitorului-persoană fizică, creditorul este

ţinut în mod preponderent să probeze incapacitatea de plată a debitorului, căci în dependenţă de aceasta se va aprecia dacă prestaţia solicitată a devenit sau nu scadentă. Incapacitatea debitorului-persoană fizică poate fi confirmată atît printr-un proces judiciar preliminar, cît şi în cadrul aceluiasi proces. În cazul în care debitorul este o persoană juridică sau un întreprinzător individual, decăderea din beneficiul termenului nu are loc prin efectul unei simple încetări a plăţilor, ci se produce numai după adoptarea de către instanţa de judecată a hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate, care are ca efect să facă exigibile toate datoriile persoanei insolvabile. Raţiunea pentru care datoriile debitorului insolvabil devin exigile se bazează pe de o parte pe considerentul că creditorul nu acordă, în genere, un termen decît întemeindu-se pe solvabilitatea debitorului, aşa încît termenul trebuie să cadă odată cu încetarea solvabilităţii. Pe de altă parte, acest efect al insolvabilităţii se bazează pe necesitatea ca întregul pasiv al persoanei insolvabile să poată fi reglat şi licidat în acelaşi timp, căci în caz contrar, şi-ar încasa creanţele numai creditorii cu creanţa exigibilă în momentul declarării insolvabilităţii. Este de remarcat faptul că în cazul unei datorii solidare, incapacitatea de plată a unuia dintre debitorii solidari, nu dă dreptul creditorului să urmărească pe ceilalţi codebitori, care nu sunt decăzuţi din beneficiul termenului. b) Reducerea garanţiilor convenite anterior. După cum rezultă din textul acestui articol decăderea debitorului din beneficiul termenului are loc în cazul în care debitorul a dat garanţii creditorului şi aceste garanţii sunt diminuate prin fapta sa. Observăm că textul se referă numai la garanţiile convenite anterior, adică la garanţiile convenţionale, precum ar fi gajul sau ipoteca. În ce priveşte creditorii chirografari, care nu dispun de o garanţie reală, ci doar de gajul general tacit asupra întregului patrimoniu al debitorului, decăderea din beneficiul termenului nu operează, pentru că ei nu sunt garantaţi prin garanţii convenţionale. La fel decăderea din beneficiul termenului nu se aplică la garanţiile legale, derivînd din puterea legii, în loc de a deriva din voinţa expresă a părţilor sau dintr-o dispoziţie a legii care interpretează numai voinţa părţilor. Astfel, ea nu se aplică gajului legal (art.467). Se consideră că garanţiile au fost reduse, cînd debitorul a scăzut prin fapta sa valoarea materială a bunului dat drept garanţie. Astfel, va fi decăzut din termen, debitorul care după ce a ipotecat o casă, o dărîmă sau o lasă să se ruineze; sau debitorul care ipotecînd o livadă, face tăieri extraordinare şi anticipate. Orice degradare, orice schimbare, orice act de proastă administrare, constituie, în regula generală, o cauză de decădere din beneficiul termenului. Dacă reducerea garanţiilor provine din faptul creditorului, care a neglijat, de exemplu, să îndeplinească anumite formalităţi pentru garantarea plăţii creanţei, decăderea din termen nu va avea loc. La fel nu va avea loc decăderea din termen în cazul în care reducerea garanţiilor provine dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră. În cazul în care pe lîngă garanţiile micşorate mai există şi alte garanţii, debitorul nu va putea să înlocuiască garanţiile care au fost reduse cu alte garanţii sau să profite de faptul că garanţiile rămase sunt suficiente pentru garantarea executării obligaţiei la termenul fixat. Diminuarea garanţiilor este o chestiune de fapt. Constatarea acestui fapt trebuie să rezulte dintr-o hotărîre judecătorească. c) Neprezentarea garanţiilor promise. Debitorul este decăzut din beneficiul termenului dacă nu a prezentat garanţiile promise prin contract, deoarece acest caz trebuie asimilat cu acel cînd debitorul micşorează garanţiile ce le-a dat prin contract. Astfel, debitorul este decăzut din beneficiul termenului, cînd a promis să aducă garanţia unei anumite persoane (fidejusiune) şi nu a adus-o, în acest caz, debitorul nu poate să beneficieze de termen, aducînd garanţia altei persoane sau constituind ca garanţie un gaj sau o ipotecă. Există diferenţă între cazul cînd debitorul a micşorat garanţiile date şi cazul cînd debitorul nu a dat garanţiile promise, deoarece în primul caz, debitorul este decăzut din termen fără a avea dreptul să completeze sau să restabilească garanţiile, iar în cel de-al doilea caz, pînă ce termenul nu a expirat, şi nu s-a pronunţat decăderea, debitorul poate da garanţiile ce le-a promis şi pe care a întîrziat să le dea. d) În alte cazuri prevăzute de lege, decăderea din beneficiul termenului are loc numai dacă există o prevedere expresă care să acorde creditorilor o asemenea posibilitate. Astfel, conform art.45 alin.4 al Legii 1134/1997, creditorii societăţii pe acţiuni, în termen de o lună de la data publicării hotărîrii cu privire la reducerea capitalului social, au dreptul să ceară de la societate acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea înainte de termen a obligaţiilor societăţii. La fel în caz de reorganizare a persoanei juridice, creditorii pot, în termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor (art.72 alin.2). Articolul 577. Dreptul debitorului de a amîna executarea obligaţiei Debitorul are dreptul să amîne executarea obligaţiei atunci cînd şi în măsura în care nu poate determina cu bună-credinţă cui trebuie să o execute. În conformitate cu principiul executării corespunzătoare a obligaţiei, debitorul este ţinut să execute obligaţia în momentul stabilit (art.572 alin.2). Prin derogare de la acest principiu, prevederile acestui articol acordă debitorului dreptul să amîne executarea obligaţiei în cazul în care nu poate determina cu bună credinţă cui trebuie să o execute. Acest fapt poate să constea în necunoaşterea de către debitor a numelui sau denumirii creditorului ori a persoanei împuternicite să primească executarea; fie a domiciuliui, sediului sau locului de executare a obligaţiei; fie a datelor bancare ale creditorului la care urmează să se transfere banii. În cazul în care debitorul nu poate determina identitatea creditorului doar referitor la anumite părţi ale obligaţiei, atunci el va putea amîna executarea doar în această măsură. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii divizibile cu

pluralitate de creditori (art.519), debitorul va putea amîna executarea obligaţiei în măsura în care nu cunoaşte identitatea unuia dintre creditori, iar în privinţa celorlalţi creditori, el va fi obligat să o execute în termenele stabilite. Este de observat faptul că debitorul este îndreptăţit să amîne executarea obligaţiei, doar în cazurile în care identitatea creditorului nu poate fi stabilită cu bună-credinţă, adică din motive neimputabile lui. Totodată, se impune de a fi remarcat faptul că prevederile acestui articol constituie un drept şi nu o obligaţie a debitorului de a amîna executarea, căci conform art. 645, debitorul în baza aceluiaşi temei, poate să consemneze bunurile ce constituie obiectul obligaţiei. Cu alte cuvinte, debitorul are dreptul să aleagă, între amînarea executării obligaţiei şi consemnare. Articolul 578. Executarea obligaţiilor condiţionate Dacă efectele unui act juridic depind de îndeplinirea unei condiţii, obligaţia devine scadentă în ziua survenirii acesteia. 1. Obligaţiile condiţionale sunt acele obligaţii a căror apariţie sau încetare depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare (art.234). Privite sub aspectul efectelor lor, obligaţiile condiţionale pot suspensive, - cînd suspendă apariţia lor (art.239) sau rezolutorii, - cînd întîrzie stingerea lor (art.240). Din felul în care sunt formulate prevederile acestui articol rezultă că legiuitorul se referă doar la obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă, căci doar prin îndeplinirea unor asemenea condiţii, obligaţia devine scadentă. Aşadar, prin realizarea condiţiei suspensive, obligaţia se consolidează, convertindu-se într-o obligaţie pură şi simplă. Drept urmare, creditorul din ziua îndeplinirii condiţiei are dreptul de a pretinde plata de la debitor. Dacă plata a fost deja efectuată de către debitor, atunci prin efectul îndeplinirii condiţiei ea va fi validată. În cazul în care, bunul ce constituie obiect al executării este un bun frugifer, atunci fructele produse de acesta vor reveni creditorului (dobînditorului), numai după momentul realizării condiţiei. Tot din acest moment începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (art.272 alin.2). Îndeplinirea condiţiei prezintă interes şi din punct de vedere al suportării riscului pieirii fortuite, care după regula generală cade în sarcina debitorului, pînă în momentul în care se realizează condiţia. Astfel, dacă un bun cert care este vîndut sub condiţie suspensivă, piere pînă la îndeplinirea condiţiei, atunci debitorul va suporta singur pierderea; cumpărătorul fiind eliberat de obligaţia de a plăti preţul. Pînă la îndeplinirea condiţiei, creditorul nu poate face urmăriri, nici acte de executare, iar în cazul cînd a primit, din eroare, plata înainte de îndeplinirea condiţiei, debitorul are dreptul să ceară restituirea conform regulilor plăţii nedatorate. Totuşi, creditorul pînă la îndeplinirea condiţiei poate să înstrăineze bunul, să-l greveze cu sarcini reale (ipoteci, servituţi, etc.), însă aceste înstrăinări sau constituiri de drepturi reale, vor rămîne valabile numai dacă condiţia se va îndeplini. Dacă asemenea acte vor fi efectuate de către debitor, atunci ele vor fi menţinute, numai dacă nu se îndeplineşte condiţia, iar dacă ea se îndeplineşte, ele vor fi rezolvite.

Articolul 579. Persoanele îndreptăţite de a primi executarea obligaţiei (1) Debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor sau persoana împuternicită de acesta ori către persoana împuternicită prin lege sau hotărîre judecătorească. (2) În cazul în care executarea a fost făcută faţă de o persoană neîmputernicită, obligaţia se consideră executată dacă creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta. 1. În covîrşitoarea majoritate a cazurilor, plata, pentru a fi liberatorie se face creditorului însuşi. Dar, după cum arată codul în textul citat, plata poate fi făcută şi în mîinile împuternicitului creditorului, ceea ce prin efectul ficţiunii reprezentării, înseamnă a o face creditorului însuşi. Acordarea împuternicirilor de a primi plata se efectuiază, - conform art.246 al.1, - prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de terţul în a cărui privinţă va avea loc reprezentarea. Plata poate fi primită atît în baza unui mandat special (art.1032 al.1), cît şi în baza unui mandat general (art.1032 al.2), fiindcă primirea plăţii se consideră, în genere ca un act de administrare (art.198 al.2). Plata mai poate fi făcută şi faţă de persoana care a fost indicată, de comun acord, prin convenţia părţilor, spre a primi plata. Creditorul creditorului sau altă persoană arătată de părţi, poate în asemenea caz să primească plata, fără a putea însă, în principiu, să noveze datoria, nici s-o remită debitorului, nici s-o compenseze, afară de cazul cînd părţile ar fi manifestat o intenţie contrară. Deasemeni plata poate fi primită de către un reprezentant legal (părinţi, adoptatori, tutori sau curatori în ceea ce priveşte plata pe care trebuie să o primească persoanele incapabile aflate sub ocrotirea lor; administratorii persoanelor juridice) sau de către un reprezentant judiciar (administratorii fiduciari (art.88 al.1), lichidatorii persoanelor juridice (art.90), etc). În fine, plata poate fi făcută şi succesorilor în drepturi ai creditorului. Astfel, la moartea creditorului, plata se poate face moştenitorilor săi, care în această calitate, au devenit creditori. Cesionarul unei creanţe fiind succesorul particular al creditorului original este tot un creditor, astfel încît plata se va face în mîinile sale.

2. Plata făcută altor persoane decît celor sus arătate este, în principiu, nulă. Prin excepţie, plata făcută unei persoane care nu are împuternicire de a primi pentru creditor, devine valabilă dacă creditorul o confirmă. Confirmarea plăţii valorază mandat (ratihabitio mandatu aequiparatur) şi produce efect retroactiv începînd de la data efectuării plăţii. Confirmarea creditorului poate să rezulte şi din fapte care indică intenţia creditorului de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea plăţii făcute, cu condiţia ca voinţa de a confirma să fie certă şi evidentă (art.218 al.2). Conformarea poate fi atît expresă cît şi tacită. Ca exemplu de confirmare tacită serveşte cazul în care terţul a primit o plată parţială, iar creditorul reclamă de la debitor restul neplătit, sau cînd creditorul reclamă de la terţ, ceea ce a primit ca plată de la debitor. Deosebit de confirmare, plata mai poate fi considerată ca valabilă, în cazul cînd creditorul a profitat de ea, adică a consumat sau s-a folosit de plata primită. De pildă, cînd debitorul în loc să-i plătească creditorului său, a plătit creditorului acestuia. Plata profită adevăratului creditor în măsura în care determină stingerea obligaţiei principale. Respectiv, cînd creditorul profită de plata făcută unui terţ numai în parte, plata va fi valabilă numai pentru acestă parte. Articolul 580. Plata făcută unui creditor incapabil Dacă creditorul este incapabil, plata ce i se face personal nu este valabilă, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că plata a profitat creditorului. 1. Cel ce primeşte o plată trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina, deoarece primirea plăţii înseamnă stingerea creanţei, element activ al patrimoniului. Sancţiunea plăţii către un incapabil este nulitatea relativă, care duce la consecinţa că debitorul va trebui să plătească din nou către cel împuternicit să primească plata pentru incapabil. Făcînd însă aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, legea dispune că debitorul nu va fi ţinut să plătească a doua oară dacă dovedeşte că plata a profitat creditorului, adică se află în patrimoniul acestuia fie lucrul plătit, fie echivalentul său. Deasemeni, se consideră că lucrul plătit a profitat incapabilului, cînd se dovedeşte că l-a întrebuinţat în mod util şi rezonabil, inteligent după cum l-ar fi putut întrebuinţa şi reprezentantul său legal. Plata făcută unui incapabil poate fi validată prin confirmarea făcută de persoana ce a primit-o, după încetarea incapacităţii sale sau de către reprezentantul său legal. Prin excepţie de la regula conţinută în acest articol, plata făcută unui incapabil este valabilă dacă a fost făcută de debitor cu bună-credinţă, în necunoaşterea incapacităţii creditorului. Această soluţie are loc mai cu seamă atunci cînd creditorul a devenit incapabil, fără ca debitorul să aibă cunoştinţă de această incapacitate. Totodată este necesar ca necunoaşterea de către debitor a stării de incapacitate a creditorului să nu fie rezultatul unei imprudenţe sau neglijenţe din partea debitorului. Articolul 581. Executarea obligaţiei de către un terţ (1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ. În astfel de cazuri, creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru debitor. Oferta de executare de către un terţ trebuie făcută în interesul debitorului şi nu doar în scopul de a schimba creditorul. (2) Creditorul poate refuza executarea propusă de către terţ dacă debitorul este împotriva unei astfel de executări. 1. Potrivit regulii generale conţinute în alin.1 al acestui articol, obligaţia poate fi executată de debitor sau de un terţ. Aşadar, în primul rînd, este de observat că cel ţinut a face plata şi care o poate face este debitorul. El poate plăti în mod valabil personal sau prin reprezentant. În al doilea rînd, plata poate fi făcută de o persoană ţinută împreună cu debitorul (codebitorul solidar sau indivizibil) sau pentru debitor (fidejusorul (art.1146), comitentul pentru prepus (art.1403), părinţii pentru copii lor minori (art.1406-1407), etc.). În al treilea rînd, plata poate fi făcută de o persoană interesată în efectuarea ei (art.582). În al patrulea rînd, plata poate fi făcută şi de orice persoană neinteresată. În acest caz, terţul poate face plata fie în numele debitorului, în cadrul unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie în nume propriu, spre exemplu atunci cînd face o liberalitate debitorului cu ceea ce acesta datora creditorului său. De la regula că plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele excepţii: a) cînd legea prevede în mod expres că obligaţia poate fi executată doar de către debitor, afară de cazul în care părţile au convenit altfel. Astfel, conform art.1036 alin.1, mandatarul este obligat să execute mandatul personal, dacă nu i se permite prin contract transmiterea mandatului către un terţ. La fel, conform art.1091 al.1, depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului, să transmită unui terţ spre depozitare bunul primit. b) cînd părţile au stabilit expres prin acordul lor de voinţă că plata nu poate fi făcută decît de debitorul acelei obligaţii. c) cînd prin natura sa obligaţia poartă un caracter strict personal (intuituu personae), cum ar fi de exemplu obligaţiile ce rezultă din contracte de creare a lucrărilor ştiinţifice, de artă, literare, etc.

Oricare ar fi persoana care face plata, creditorul este în principiu obligat s-o accepte. Pentru aceasta este necesar ca plata făcută de către terţ să aibă ca obiect, exact bunul datorat de debitor. Astfel, dacă bunul datorat constă dintr-o sumă de bani, plata trebuie să se facă în bani, iar nu în valori mobiliare sau în natură. Deasemeni, terţul trebuie să achite obligaţia în întregime, neputînd să constrîngă pe creditor să primească o plată parţială a datoriei. Dacă creditorul refuză să primească plata, debitorul sau terţul care efectuază plata pentru debitor, vor efectua plata prin consemnare. Prevederile al.1 ale acestui articol stabilesc pentru terţul care efectuază plata condiţia ca oferta de executare să fie făcută în interesul debitorului, adică în scopul stingerii obligaţiei pe care acesta o are faţă de creditor şi nu doar în scopul schimbării creditorului primar. În raport cu debitorul terţul are aceleaşi drepturi ca şi creditorul pe care l-a plătit. Făcînd plata în locul debitorului, terţul are împotriva acestuia o acţiune de regres (recursorie), a cărei justificare se găseşte în principiile gestiunii de afaceri şi în cele ale îmbogăţirii fără justă cauză. Terţul va avea contra debitorului dreptul la regres numai în măsura în care plata a profitat acestuia. În caz de exercitare a acţiunii de regres contra debitorului, acesta are dreptul să-i opună toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului. Dacă după ce a efectuat plata, terţul nu a înştiinţat despre aceasta pe debitor şi acesta a plătit deasemenea datoria, terţul nu va putea exercita acţiunea de regres împotriva debitorului, ci numai împotriva creditorului. 2. Prevederile alin.2 constituie o excepţie de la regula înscrisă în alineatul precedent, după care creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru debitor. Creditorul va putea uza de această excepţie ori de cîte ori debitorul o va cere. Totodată trebuie ţinut cont de faptul că prevederea comentată constituie un drept şi nu o obligaţie a creditorului în ceea ce priveşte neacceptarea plăţii propuse de către terţ, căci dacă creditorul nu va avea suficiente temeiuri de a considera că debitorul îşi va executa obligaţia în mod corespunzător, el este în drept să refuze asemenea cereri ale debitorului. Articolul 582. Satisfacerea creanţelor creditorului de către un terţ Dacă creditorul supune urmăririi un bun ce aparţine debitorului, oric e persoană care se află în riscul de a pierde anumite drepturi asupra bunului poate satisface creanţele creditorului fără acordul debitorului. Prin satisfacerea creanţelor menţionate, terţul ia locul creditorului. Operaţiunea descrisă în cadrul acestui articol este întîlnită în literatura de specialitate sub denumirea de subrogaţie legală. Menirea acestei instituţii este de a proteja interesele terţilor în situaţia în care acestea sunt ameninţate de urmărirea silită pornită de creditor asupra bunurilor ce aparţin debitorului, dar care se află în posesia şi folosinţa terţului. În temeiul prezentului articol, terţa persoană are posibilitatea de a satisface creanţele creditorului fără acordul debitorului. Totodată operaţiunea în cauză se poate produce şi fără consimţămîntul creditorului, întrucît pe creditor îl interesează plata integrală a creanţei şi mai puţin persoana celui care o efectuază, căci prin conţinutul său asemenea obligaţii nu au un caracter personal (intuituu personae). Dacă totuşi, creditorul va refuza să primească plata propusă de către terţ, atunci terţul care voieşte să profite de efectele acestui articol va face o consemnare. Creanţa consemnată trebuie să fie achitată integral, căci după regulile generale de executare a obligaţiilor, creditorul nu poate fi constrîns să primească o plată parţială. Prin efectul subrogaţiei, terţul ia locul creditorului, adică dobîndeşte creanţa (pe care a plătit-o) cu toate drepturile şi accesoriile ei. Aceasta înseamnă că subrogatul va avea nu numai acţiunea pe care creditorul plătit ar fi putut s-o intenteze, în caz de neplată, împotriva debitorului, dar şi toate eventualele garanţii ale creanţei respective: gaj sau ipotecă. Efectul translativ al subrogaţiei o apropie foarte mult de cesiunea de creanţă, însă spre deosebire de aceasta subrogaţia poate să aibă loc şi fără consimţămîntul creditorului sau al debitorului, întrucît temeiul juridic al acesteia îl formează legea şi nu convenţia părţilor. Deasemeni, în materie de subrogaţie nu este necesară notificarea către debitor cerută de art.564, precum şi garantarea de către creditor a existenţei creanţei, căci subrogatul în caz de inexistenţă a creanţei, are numai acţiune în repetiţiune pentru ce a plătit; el nu are acţiune în garanţie. Exemple de aplicare practică a acestei prevederi pot fi întîlnite în cazul în care creanţa supusă urmăririi aparţine unor creditori cu rang preferenţial diferit, dintre care creditorul cu rang de preferinţă inferior plăteşte creditorului cu rang de preferinţă superior. Spre exemplu, un creditor chirografar plăteşte chitanţa unui creditor ipotecar sau un creditor ipotecar de rang inferior plăteşte unui creditor ipotecar de rang superior, subrogîndu-se în rangul acestuia. Primul creditor are interes să plătească atunci cînd creditorul cu rang preferenţial ameninţă să scoată în vînzare bunul asupra căruia poartă garanţia sa reală într-un moment la care, prin preţul obţinut pentru bun, n-ar fi îndestulat decît creditorul cu rang preferenţial. Primul creditor, plătind pe cel cu rang preferenţial, se subrogă în drepturile acestuia şi va putea aştepta pînă ce, prin vînzarea bunului, vor putea fi acoperite ambele creanţe: şi cea pe care el a plătit-o pentru creditorul cu rang preferenţial şi propria sa creanţă. Un alt exemplu de subrogaţie poate fi întîlnit în ipoteza în care dobînditorul unui bun gajat plăteşte pe creditoriul gajist, pentru a preîntîmpina urmărirea bunului şi al păstra în patrimoniul său. Articolul 583. Executarea obligaţiei pecuniare

(1) Obligaţia pecuniară se exprimă în monedă naţională. Părţile pot conveni asupra unor obligaţii pecuniare în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis prin lege. (2) Dacă obligaţia pecuniară exprimată în valută străină trebuie executată pe teritoriul ţării, executarea poate fi făcută în monedă naţională, cu excepţia cazului cînd executarea în valută străină a fost stipulată expres. Se va lua în considerare rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei. (1) Prevederile alin.1 ale acestui articol stabilesc cu titlu de regulă generală cerinţa ca obligaţiile pecuniare să fie exprimate în monedă naţională. Această prevedere se află în strictă concordanţă cu principiile ce stau la baza funcţionării sistemului monetar al Republicii Moldova, în deosebi cu principiul înscris în art.3 al Legii nr.1232/1995, care în mod imperativ stabileşte că moneda naţională, leul moldovenesc, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. Exprimarea obligaţiei pecuniare în monedă naţională se realizează prin stabilirea expresă în actul juridic generator de obligaţii a valorii prestaţiei în lei (moldoveneşti). În cazurile în care părţile au stabilit valoarea prestaţiei în valută străină sau în unităţi monetare convenţionale, atunci exprimarea obligaţiei pecuniare în valută naţională se va efectua conform cursului de schimb dintre aceste două valute. Cu titlu de excepţie, legea permite părţilor de a conveni asupra unor obligaţii pecuniare în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis de lege. În acest sens, este de remarcat faptul că posibilitatea executării obligaţiei pecuniare în valută străină este condiţionată de existenţa unei legi speciale, cum ar fi de exemplu: Legea nr.998/1992 care prevede posibilitatea constituirii investiţiilor străine sub formă de valută liber convertibilă (art.art.3 şi 7); Instrucţiunea BNM nr.10018-25/1994 care permite efectuarea vînzării mărfurilor prin intermediul magazinelor „duty-free” în valută liber convertibilă; Instrucţiunea BNM nr.212/2000 care acordă agenţilor economici care activează în domeniul aviaţiei civile şi care au obţinut autorizaţia de încasare a valutei străine în numerar, dreptul de a încasa valuta străină în numerar pentru serviciile acordate pasagerilor şi/sau operatorilor aerieni ce sunt deserviţi pe Aeroportul Internaţional Chişinău, precum şi primirii valutei străine în numerar din contul în valută străină pentru achitarea cheltuielilor suportate pe aeroporturile străine în cazul efectuării curselor neregulate (charter) sau aterizării din motive tehnice; Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărîrea Consiliului de Administraţie al BNM, proces-verbal nr.2 din 13.01.1994, care permite efectuarea de plăţi în valută străină în cadrul operaţiunilor curente internaţionale sau pentru deservirea angajamentelor private înregistrate la BNM sau a creditelor sau garanţiilor de stat contractate prin Ministerul Finanţelor, etc. (2) În conformitate cu principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor, obligaţiile pecuniare trebuie executate în valuta în care sunt exprimate. Prin derogare de la acest principiu, prevederile alin. 2 ale articolului comentat acordă debitorului posibilitatea de a executa obligaţia în monedă naţională, atunci cînd executarea obligaţiei pecuniare exprimate în valută străină se înfăptuieşte pe teritoriul ţării. După cum se observă, posibilitatea de a opta între executarea obligaţiei în valută naţională sau în valută străină aparţine doar părţii obligate, adică debitorului. Respectiv, creditorul nu poate să refuze primirea plăţii în valută naţională sau să-l constrîngă pe debitor la executarea obligaţiei în valută străină. Această regulă are un caracter general şi se aplică ori de cîte ori, executarea în valută străină n-a fost stipulată în mod expres. În cazul în care obligaţia pecuniară exprimată în valută străină se va executa în monedă naţională, atunci la stabilirea cursului de schimb dintre valute, se va lua în consideraţie rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei. Articolul 584. Prestaţia în cazul modificării ratei de schimb (1) Dacă înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, debitorul este obligat să efectueze plata conform cursului de schimb existent la data executării dacă contractul nu prevede altfel. În cazul unei reforme monetare, se va aplica rata de schimb a valutelor existentă la data reformei monetare. (2) Partea care este în întîrziere suportă riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare. (1) De regulă, plata obligaţiilor pecuniare se face întotdeauna cu o cantitate de monedă care la valoarea ei nominală este egală cu suma arătată în contract, chiar dacă între momentul încheierii contractului şi al plăţii a intervenit o sporire sau scădere a valorii reale. Prin urmare, schimbarea valorii monedei, nu are influenţă asupra sumei stipulate, astfel că debitorul este valabil liberat dacă plăteşte cantitatea de monedă pe care s-a angajat să o plătească. Această regulă exprimă ideea că obligaţiile avînd ca obiect o sumă de bani se calculează în momentul executării lor, în funcţie de valoarea înscrisă pe monedă şi nu în raport cu puterea ei reală de cumpărare. Deseori, contractanţii stabilesc obligaţiile pecuniare în valută străină, datorită riscurilor majore ce decurg, pe de o parte, din fluctuaţia monetară, iar pe de altă parte, din instabilitatea preţurilor. În acest context, valuta străină inserată în contract poartă denumirea de valută de cont şi are menirea de a servi drept etalon pentru evaluarea la scadenţă a cantităţii de monedă de plată necesară pentru plata obligaţiei pecuniare. În cazul în care, înainte de scadenţă se modifică rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci conform prevederilor alin.1 ale acestui articol, obligaţia pecuniară se va executa conform ratei de schimb existentă la data executării, dacă părţile n-au prevăzut o altă dată. Inserarerea în contract a unei asemenea stipulaţii face ca variaţiile de curs suferite de valuta de

plată (care prin ipoteză este mai instabilă) să nu afecteze valoarea reală a creanţei vînzătorului sau, după caz, a prestatorului de servicii ori a executantului de lucrări, deoarece debitorul trebuie să deconteze un număr de unităţi de plată care să corespundă sumei exprimate în valuta de cont. În consecinţă, numărul unităţilor de plată va creşte proporţional cu devalorizarea acelei monede şi va scădea în eventualitatea reevaluării acesteia. În eventualitatea unei reforme monetare, obligaţiile pecuniare exprimate în semne băneşti devenite inutilizabile se vor executa în valuta nou întrodusă, conform ratei de schimb a valutelor din momentul petrecerii reformei monetare. Astfel, în cazul în care un agent economic din Republica Moldova trebuie să execute faţă de un partener străin o obligaţie pecuniară în mărci germane (scoase din circulaţie începînd cu data de 01.01.2001), atunci el va fi ţinut să execute obligaţia în moneda nou-introdusă (euro), conform ratei de schimb dintre aceste valute existente la data petrecerii reformei monetare, adică a introducerii monedei euro. Dacă moneda scoasă din circulaţie a fost inserată în contract în calitate de valută de cont, atunci obligaţia pecuniară se va executa conform regulilor expuse mai sus, în dependenţă de noua valută de cont. (2) Potrivit prevederilor alin.2, riscul schimbării ratei de schimb a valutei de plată este în sarcina părţii care se află în întîrziere. Astfel, dacă debitorul în mod culpabil nu execută obligaţia pecuniară în termenul stabilit şi ulterior are loc o creştere a ratei de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci debitorul va fi ţinut să-şi onoreze obligaţia conform ratei de schimb din momentul plăţii, plătind în acest sens o cantitatea de monedă mai mare decît cea pe care ar fi plătit-o la scadenţa obligaţiei. Dacă plata n-a fost efectuată în termenul stabilit, din motive imputabile creditorului şi între timp s-a produs o devalorizare a valutei de plată, atunci creditorul va suporta riscul acestei deprecieri, fără de a putea pretinde plata conform ratei de schimb din momentul scadenţei obligaţiei. Articolul 585. Rata dobînzii În cazul în care, conform legii sau contractului, obligaţia este purtătoare de dobîndă, se plăteşte o dobîndă egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei dacă legea sau contractul nu prevede o altă rată. Spre deosebire de vechile reglementări ale Codului civil din 1964, care practic interziceau plătirea dobînzilor (art.199), actualul Cod civil instituie o regulă diametral opusă, prin care prevede posibilitatea plătirii dobînzilor. Dobînda prevăzută de acest articol are un caracter comensatoriu şi reprezintă o remuneraţie pentru folosirea capitalului acordată de către creditor debitorului. Ea se aplică în toate cazurile în care, conform legii sau contractului obligaţia este purtătoare de dobîndă. Cu titlu exemplificativ pot fi aduse următoarele situaţii în care legea prevede că obligaţia este purtătoare de dobîndă: emisiunea obligaţiunilor de către societăţile pe acţiuni (art.163 alin.3); vînzarea drepturilor litigioase (art.802 alin.1); depozitul bancar (art. 1224 alin.1); contul curent bancar (art.1232 alin.1), etc. Deasemeni, obligaţia poate fi purtătoare de dobîndă în cazurile prevăzute de contract, cum ar fi de exemplu în cazul contractului de împrumut (art.869 alin.1); credit bancar (art.1236), etc. Mărimea dobînzii se stabileşte fie nemijlocit de către norma juridică prin care obligaţia este declarată purtătoare de dobîndă, fie de către contract. În lipsa unor asemenea prevederi, dobînda se stabileşte într-o mărime egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Este de remarcat faptul că dobînda prevăzută de acest articol se deosebeşte conceptual de dobînda prevăzută la art.619. Astfel, în timp ce dobînda prevăzută de acest articol are o natură compensatorie şi constituie o remuneraţie pentru folosirea capitalului, dobînda prevăzută de art.619 are un caracter de sancţiune şi se aplică doar pentru perioada în care debitorul se află în întîrziere. La fel se impune de a fi remarcat faptul că dobînda prevăzută de acest articol se aplică doar pentru obligaţiile care, conform legii sau contractului sunt purtătoare de dobîndă, iar dodînda prevăzută de art.619 se aplică tuturor obligaţiilor pecuniare neexecutate în termen. Articolul 586. Prioritatea plăţilor efectuate de către debitor (1) În cazul în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii similare, iar suma plătită nu este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor, se stinge datoria pe care o indică debitorul în momentul efectuării plăţii. Dacă debitorul nu face o astfel de precizare, se stinge datoria care a ajuns prima la scadenţă. (2) În cazul în care creanţele au devenit scadente concomitent, se stinge în primul rînd datoria a cărei executare este mai împovărătoare pentru debitor. Dacă creanţele sînt la fel de împovărătoare, se stinge mai întîi creanţa care oferă creditorului garanţia cea mai redusă. (3) Dacă nici unul din criteriile propuse la alin. (1) şi (2) nu pot fi aplicate, plata se impută tuturor obligaţiilor proporţional. (4) Cu sumele plătite de debitor, în cazul în care sînt insuficiente pentru acoperirea integrală a datoriei scadente, se acoperă în primul rînd cheltuielile de judecată, pe urmă dobînzile şi alte obligaţii de plată şi, la urmă, obligaţia principală (capitalul).

(1) Prevederile acestui articol sunt menite să soluţioneze situaţiile de conflict care ar putea să apară în cazul în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii de aceiaşi natură, iar plata pe care o efectuiază nu este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor. O asemenea situaţie este întîlnită în literatura de specialitate sub denumirea de imputaţia plăţilor. După cum rezultă din prevederile alin.1 ale acestui articol, pentru ca imputaţia plăţii să aibă loc nu este suficient doar ca să existe mai multe datorii, ci mai trebuie ca aceste datorii să fie similare, adică de aceiaşi natură, cum ar fi de exemplu bani sau alte bunuri fungibile. Obligaţiile care au ca obiect bunuri individual determinate (certe) sau bunuri de natură deosebită, precum vin şi grîne, nu pot da loc la imputare, deoarece nu se poate imputa o plată făcută în vin asupra unei datorii în grîne, debitorul neputînd să plătească altceva decît ceea ce datorează. În principiu, imputaţia plăţilor se face prin acordul părţilor. Însă în lipsa unui atare acord, imputaţia se face de către debitor prin indicarea datoriei ce voieşte a o stinge. În cazul în care debitorul nu face o astfel de precizare, atunci imputaţia se înfăptuieşte în temeiul legii, prin stingerea datoriei care a ajuns prima la scadenţă. Dacă această datorie este deja prescrisă, atunci ea nu este supusă imputării legale, deoarece datoriile naturale nu sunt exigibile niciodată. (2) În eventualitatea în care debitorul nu face uz de facultatea de a alege datoria care să se stingă prin imputaţiune, iar acestea sunt scadente în acelaşi moment, atunci conform alin.2, plata se va imputa în primul rînd, asupra aceleia dintre datoriile ajunse la scadenţă care este mai împovărătoare pentru debitor. Ca aplicaţiuni ale acestei reguli, imputaţiunea se va face asupra datoriei care produce dobînzi, iar nu asupra celei care nu produce, iar dacă două datorii produc ambele dobînzi, imputaţia se va face asupra aceleia care produce dobînzile cele mai mari. În caz de concurs între două datorii dintre care una este contractată cu clauză penală, imputaţiunea se va face cu preferinţă asupra acestei datorii, faţă de cealaltă. În caz de concurs între două datorii dintre care una este exclusiv personală debitorului, iar cealaltă solidară, imputaţiunea se va face asupra datoriei personale, deoarece datoria solidară este mai puţin oneroasă pentru debitor decît datoria personală. În caz de concurs între două datorii dintre care una este necontestată, iar alta contestată, imputaţiunea se va face asupra datoriei necontestate, deoarece este considerată a fi mai oneroasă. Dacă există concurs între două datorii, dintre care una este contestată printr-un titlu executoriu, imputaţia legală se va face asupra datoriei constatate prin titlu executoriu, de preferinţă faţă de cea constatată printr-un titlu neexecutor. Dacă în concurs se află două datorii dintre care pentru una s-a început executarea silită, imputaţia se va face asupra acestei datorii cu preferinţă faţă de cealaltă. În cazul în care sunt la fel de împovărătoare, se va imputa creanţa care oferă creditorului garanţia cea mai redusă. Astfel, în cazul în care creanţele au aceiaş rată a dobînzii, însă sunt garantate în mod diferit, atunci se va stinge creanţa care este garantată într-o măsură mai mică decît calaltă. (3) Pentru ipoteza în care datoriile sunt egale sub toate aspectele, alin.3 al acestui articol dispune ca imputaţiunea plăţii să se facă proporţional asupra tuturor. (4) Raţiunea prevederilor alin.4 este că debitorul nu trebuie să aibă posibilitata să micşoreze capitalul care produce dobînzi, înainte de a plăti dobînzile şi alte cheltuieli pe care creditorul le-a suportat în legătură cu executarea obligaţiei. Părţile pot însă să consimtă ca plata să se impute mai întîi asupra capitalului şi apoi asupra dobînzilor. Însă prin întoducerea în contract a unei asemenea clause, debitorul va fi ţinut să achite dobînzile doar pînă la data la care a fost stinsă obligaţia de bază, astfel încît dobînda existentă la această dată nu va mai putea creşte. Articolul 587. Executarea obligaţiei în rate (1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel, debitorul poate executa obligaţia în rate numai cu consimţămîntul creditorului. (2) Dacă există vreun litigiu privind o parte din obligaţie, creditorul nu poate refuza partea care nu se află în litigiu propusă de debitor, cu excepţia cazului în care, din cauza neexecutării sau executării necorespunzătoare a părţii în litigiu a obligaţiei, creditorul pierde interesul pentru întreaga prestaţie. 1. Ideia de bază conţinută în al.1 al acestui articol este că orice prestaţie datorată de către debitor este prezumată a fi indivizibilă; debitorul neputîndu-se libera de executarea obligaţiei decît prin executarea integrală a prestaţiei la care s-a obligat. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care obiectul plăţii ar fi divizibil prin natura sa, spre exemplu o sumă de bani. În cazul în care obiectul obligaţiei este format din mai multe prestaţii succesive, fiecare prestaţie se consideră ca o datorie distinctă, cum ar fi de exemplu, plata unei chirii pe fiecare lună. De la regula indivizibilităţii plăţii, textul de lege comentat admite unele excepţii. O primă excepţie este în cazul în care executarea fracţionată a obligaţiei rezultă dintr-o prevedere a legii. Spre exemplu, în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, datoria se va diviza între ei proporţional cotei fiecăruia în activul succesoral (art.1540 al.1). La fel o prestaţie indiviză poate deveni divizibilă în cazul operării unei compensaţii, căci prin stingerea creanţelor reciproce pînă la concurenţa celei mai mici dintre ele, creditorul creanţei celei mai mari va primi o plată parţială (art. 652). O altă excepţie de la regula indivizibilităţii plăţii, este atunci cînd prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă. Spre exemplu, în cazul în care părţile unui contract de fidejusiune au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei (art.1159 al.2). Deasemeni, creditorul poate accepta fracţionarea plăţii şi ulterior încheierii contractului,

renunţînd astfel la beneficiul pe care îl acordă principiul indivizibilităţii, întru-cît norma în cauză este supletivă şi nu imperativă. În fine, textul de lege citat prevede ca o excepţie de la regula indivizibilităţii, cazurile în care obligaţia prin natura sa poate fi executată în mod fracţionat. Astfel, este cazul predării de către antreprenor, în diverse rate, a lucrărilor ascunse ale unei construcţii. Art. 588. Refuzul unei alte prestaţii Creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decît cea datorată. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care prestaţia propusă are o valoare mai mare. Regula conţinută în acest articol constituie o aplicaţie a principiului consacrat de art. 572 al.2 C.civ., în conformitate cu care creditorul are dreptul la „executarea corespunzătoare a obligaţiei”, adică la executarea în natură a acesteia. Dispoziţia în cauză este firească, întru-cît creditorul are dreptul să obţină bunul asupra căruia a convenit, pentru că anume pe acesta a înţeles să-l aibă iar nu pe altul. Faptul că debitorul propune o prestaţie de o valoare mai mare decît cea convenită, nu constituie un temei de a-l impune pe creditor să accepte o altă prestaţie. Spre exemplu, vînzătorul în calitatea sa de debitor al obligaţiei nu-l poate sili pe cumpărător să recepţioneze în schimbul unor produse de calitatea II, produse de calitatea I sau de calitate superioară. De la regula stipulată mai sus există şi anumite excepţii. Astfel, în cazul în care bunul piere din culpa debitorului, datoria de a transmite bunul se transformă în mod necesar într-o datorie de a transmite echivalentul bănesc al bunului. La fel, obligaţia de restituire a fructelor se transformă într-o obligaţie bănească, atunci cînd restituirea acestora este imposibilă. O altă excepţie este în cazul dării în plată (art.643 alin.2), cînd creditorul primeşte în mod voluntar o altă prestaţie, decît cea la care debitorul s-a obligat. Art. 589. Standardul calităţii În cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţia cel puţin de o calitate medie. Dispoziţia acestui articol constituie o interpretare a intenţiei presupuse a părţilor contractante, în cazul cînd ele nu au făcut o indicaţie precisă a calităţii prestaţiei. Această normă supletivă se aplică doar în privinţa bunurilor determinate generic, deoarece doar în cazul acestei categorii de bunuri se poate ridica problema calităţii prestaţiei. În asemenea situaţii, debitorul nu este ţinut să predea bunuri de calitate optimă, dar nici nu se poate libera prin predarea unora de calitate inferioară. Calitate bunului predat trebuie să fie medie. În privinţa bunurile individual determinate, această prevedere nu este aplicabilă, deoarece bunurile individual determinate se transmit creditorului în starea în care se găsesc la data cînd se efectuiază plata, chiar dacă la acest moment ele au suferit careva schimbări sub aspectul calităţii. Art.590. Prestaţia în cazul bunurilor determinate generic Dacă obiectul datorat este doar generic determinat, debitorul răspunde, atît cît este posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale. Raţiunea acestui articol se bazează pe considerentul că bunurile generice din punct de vedere juridic nu pot să piară (genera non pereunt), ci pot fi înlocuite unele cu altele. Astfel, cînd obiectul obligaţiei de a da constă dintr-o cantitate de bunuri generice, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor. El va trebui să le înlocuiască, pe cît este posibil, cu alte bunuri de acelaşi gen, iar dacă înlocuirea nu este posibilă, atunci el va răspunde faţă de creditor prin plata daunelor-interese. Cu totul alta este situaţia în cazul bunurilor individual determinate, care se predau în starea în care se află la momentul predării. Cînd obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul este liberat prin predarea lucrului în starea în care se afla la momentul predării. El nu răspunde de pierderea bunului şi nici de stricăciunile suferite de acesta, dacă nu s-au produs prin fapta sau neglijenţa sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă şi dacă, find vorba de o obligaţie contractuală, nu fusese pus mai înainte în întîrziere, chiar în acest din urmă caz el nu răspunde dacă poate dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă i-ar fi fost predat.

Articolul 591. Contractul de creditare a consumatorului (1) Contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de creditare constituie un act unit (interdpendent) cînd creditul este destinat finanţării preţului de cumpărare şi ambele contracte trebuie considerate ca o unitate economică. Există unitate economică mai ales atunci cînd cel care acordă creditul se foloseşte, la pregătirea sau încheierea contractului de creditare, de colaborarea vînzătorului. (2) Într-un contract de creditare a consumatorului, debitorul poate refuza rambursarea creditului în măsura în care excepţiile decurgînd din contractul oneros legat de contractul de creditare l-ar îndreptăţi la refuzul prestaţiei faţă de vînzător. (1) În mod obişnuit, contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de credit constituie două contracte de sine stătătoare, care îşi produc efectele independent unul de altul. Însă, în cazul în care creditul este destinat finanţării preţului de cumpărare, atunci ambele contracte sunt privite de către legiuitor ca un act unit (interdependent), necătînd la faptul că se înfăţişează sub forma a două înscrisuri separate. Unitatea economică a celor două contracte se apreciază ţinîndu-se cont de împrejurările în care a fost încheiat contractul, cum ar fi de exemplu, acordurile de colaborare dintre vînzător şi finanţator privitor la vînzarea mărfurilor în credit, reclama comună, disponibilitatea finanţatorului de a oferi credite numai pentru mărfurile produse sau comercializate de către anumiţi comercianţi, etc. Legiuitorul accentuează în mod deosebit că unitatea economică există mai ales atunci, cînd finanţatorul se foloseşte de colaborarea vînzătorului în procesul de încheiere a contractului de creditare. (2) Caracterul interdependent al contractului de creditare cu cel de vînzare-cumpărare îndreptăţeşte debitorul să refuze rambursarea creditului, în măsura în care vînzătorul nu-şi execută obligaţiile asumate prin contractul de vînzare-cumpărare. Astfel, dacă vînzătorul livrează numai o parte din marfă, atunci cumpărătorul va fi ţinut să ramburseze doar costul mărfii primite. La fel, se va proceda şi în alte cazuri de executare necorespunzătoare a obligaţiilor de către vînzător. Cu alte cuvinte, caracterul interdependent al acestor două contracte îndreptăţeşte pe debitor să invoce faţă de creditor acele excepţii, care în cazul în care aceste contracte n-ar constitui un act unit el nu le-ar putea invoca. Art. 592. Costurile executării obligaţiei Costurile executării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Potrivit dispoziţiilor acestui articol, cheltuielile de executare a obligaţiei cad în sarcina debitorului, deoarece plata avînd ca scop liberarea debitorului, este firesc ca acesta să sufere toate cheltuielile. Dar, norma înscrisă în acest articol poartă un caracter supletiv, astfel că părţile pot conveni şi altefel, adică să suporte aceste cheltuieli în egală măsură sau să le atribuie doar în sarcina creditorului. În anumite situaţii însăşi legea atribuie cheltuielile de executare în sarcina uneia din părţi. Spre exemplu, în materie de depozit, cheltuielile necesare păstrării bunului cad în sarcina deponentului (creditorului), iar nu a depozitarului, adică a debitorului (art. 1088 al.3 C.civ.). Cheltuielile de executare pot să constea din: cheltuielile legate de eliberarea chitanţei de executare (art.644 C.civ.), cheltuielile efecuate cu transportul mărfurilor la locul de predare, cheltuielile efecuate cu ocazia numărării, măsurării sau cîntăririi bunurilor. Sunt de asemenea în sarcina debitorului cheltuielile actelor accesorii pe care le poate atrage după sine plata, etc. S e c t i u n e a a 2-a INTIRZIEREA CREDITORULUI Articolul 593. Dispoziţii generale cu privire la întîrzierea creditorului (1) Creditorul este în întîrziere atunci cînd nu acceptă fără un temei legal prestaţia scadentă ce i se oferă. (2) În cazul în care pentru executarea prestaţiei este necesară o acţiune din partea sa, creditorul este în întîrziere dacă prestaţia îi este oferită, iar el nu efectuează acea acţiune. (3) Debitorul nu poate fi în întîrziere în măsura în care creditorul este în întîrziere. (1) Prin întîrzierea creditorului se înţelege refuzul acestuia de a primi prestaţia ce-i datorează debitorul şi pe care acesta i-o oferă în armonie cu prevederile legale sau cu clauzele contractuale. Pentru ca creditorul să fie pus în întîrziere este necesar, în primul rînd, ca debitorul să ofere o prestaţie conformă cu condiţiile obligaţiei, adică o prestaţie care să corespundă sub toate aspectele condiţiilor stabilite prin actul juridic din care a luat naştere obligaţia (cantitate, calitate, loc, timp, mod de executare, etc.). Dacă prestaţia oferită este neconformă cu condiţiile obligaţiei, creditorul este îndreptăţit pe temei legal, să refuze acceptarea unei asemenea prestaţiei. Astfel, creditorul poate

refuza acceptarea unei prestaţii în rate (art.587) sau a unei alte prestaţii decît cea datorată (art.588). La fel, creditorul poate refuza executarea obligaţiei de către un terţ, dacă debitorul s-a obligat personal s-o execute (art.581 alin.1) sau dacă debitorul este împotriva executării obligaţiei de către terţ (art.581 alin.2), etc. În al doilea rînd, este necesar ca creditorul să refuze acceptarea prestaţiei fără un temei legal. Se consideră că creditorul refuză acceptarea prestaţiei fără un temei legal, dacă legea sau contractul nu-l îndreptăţesc să refuze prestaţia oferită, precum şi dacă nu este împiedicat de careva cauze independente de voinţa lui. Din acest punct de vedere, neexecutarea obligaţiei se datorează comportamentului culpabil al creditorului. (2) Potrivit alin.2 al acestui articol, creditorul este deasemeni în întîrziere, atunci cînd nu săvîrşeşte actele în absenţa cărora debitorul nu-şi poate executa prestaţia datorată. Actele pe care trebuie să le săvîrşească creditorul pentru a primi prestaţia de la debitor, pot fi prevăzute de lege sau contract ori rezultă din uzanţele comerciale sau esenţa obligaţiei. Spre exemplu, dacă în conformitate cu prevederile contractului, cumpărătorul şi-a asumat obligaţia de a primi bunurile la locul de aflare a vînzătorului şi de a le transporte cu mijloace proprii, atunci neprezentarea sa la locul stabilit şi neasigurarea transportării bunurilor vor fi calificate ca întîrziere a creditorului. La fel creditorul se află în întîrziere, cînd refuză să elibereze chitanţă sau să restituie titlul original, debitorului care s-a declarat gata să execute obligaţia (art.644 alin.3). (3) Din momentul punerii în întîrziere a creditorului, încetează întîrzierea debitorului şi respectiv din acest moment încetează şi răspunderea debitorului pentru întîrziere şi neexecutare a obligaţiilor asumate. Dacă creditorul refuză să accepte doar o parte din prestaţia oferită de către debitor, atunci el se află în întîrziere doar pentru acea parte. Dacă o parte din obligaţie a fost refuzată în baza unui temei legal, iar alta fost refuzată fără temei, atunci creditorul se află în întîrziere numai pentru partea refuzată fără temei legal, iar pentru cealaltă parte se află în întîrziere debitorul. Aceste circumstanţe prezintă o importanţă deosebită pentru stabilirea răspunderii fiecăreia dintre părţi.

Articolul 594. Imposibilitatea temporară de a primi executarea Dacă termenul de executare nu este stipulat sau dacă debitorul are dreptul să execute obligaţia înainte de termen, creditorul nu este în întîrziere atunci cînd, timp de 7 zile, este lipsit de posibilitatea de a accepta prestaţia oferită, cu excepţia cazului în care debitorul l-a informat din timp despre executare. Articolul 595. Obligaţia creditorului la despăgubire Creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întîrzierea acceptării prestaţiei. Articolul 596. Răspunderea debitorului în caz de întîrziere a creditorului Dacă creditorul este în întîrziere, debitorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiei numai în cazul în care nu a prestat din intenţie sau din culpă gravă. Articolul 597. Efectele întîrzierii creditorului (1) Indiferent de vinovăţia sa în întîrziere, creditorul: a) este obligat să compenseze debitorului cheltuielile suplimentare necesare păstrării obiectului de contract şi oferirii executării; b) suportă riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului; c) nu poate beneficia de dobînzi pentru datoria pecuniară faţă de el. (2) Dacă debitorul este obligat să predea fructele bunului ori să compenseze valoarea lor, această obligaţie nu se răsfrînge asupra fructelor obţinute în timpul întîrzierii creditorului. S e c t i u n e a a 3-a PROTECTIA DREPTULUI LA EXECUTAREA OBLIGATIEI Articolul 598. Dreptul creditorului de a-şi conserva creanţa Creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea drepturilor sale.

Creditorii chirografari (creditorii a căror creanţă nu este asigurată cu garanţii reale) îşi pot satisface creanţele din patrimoniul debitorului doar atunci cînd acesta este solvabil. În caz contrar, ei vor suporta riscul de a nu-şi putea satisface creanţa. Pentru a evita ca la scadenţă debitorul să apară ca fiind lipsit de elemente active în patrimoniul său, adică să fie insolvabil, legea acordă creditorilor chirografari anumite mijloace de conservare a patrimoniului debitorului lor. Aceste măsuri, după cum reiese şi din conţinutul art.198 al.1, constau în preîntîmpinarea pierderii unui drept subiectiv din patrimoniul debitorului. Exemplu de măsuri conservatorii pot servi: a.) cererile de punere a sechestrului asigurator pe anumite bunuri ale debitorului, atunci cînd există temerea justificată că aceste bunuri vor fi ascunse, deteriorate sau înstrăinate de către debitor; b.) cererile de înregistrare a unui imobil, în ipoteza în care debitorul dobîndeşte dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil şi neglijează să-l înregistreze; c.) cererea de a se lua măsuri de conservare a averii succesorale; d.) dreptul de a interveni în procesele pornite împotriva debitorului lor uzufructuar cu privire la încetarea uzufructului pentru abuz de folosinţă, etc. Pe lîngă aceste măsuri propriu-zis conservatorii, legea mai acordă creditorilor dreptul de a exercita în numele debitorului acţiunea oblică, care în esenţă are ca scop tot conservarea patrimoniului debitorului. Pentru luarea măsurilor de conservare a patrimoniului debitorului, creditorul trebuie să facă dovada că are un interes serios şi legitim. Un asemenea interes este prezent atunci cînd, prin neglijarea sau refuzul de a-şi exercita drepturile, debitorul este ameninţat de insolvabilitate sau î-şi agravează insolvabilitatea existentă. Articolul 599. Acţiunea oblică (1) Creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite. (2) Creditorul nu poate exercita drepturile şi acţiunile care sînt exclusiv personale ale debitorului. (3) Creanţa trebuie să fie lichidă şi exigibilă cel tîrziu la momentul examinării acţiunii. 1. Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său atunci cînd acesta refuză sau omite să şi le exercite. Această acţiune se mai numeşte indirectă, pentru faptul că este exercitată de către creditor în locul debitorului său, dar care are acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de debitor. Astfel, dacă debitorul are dreptul să intenteze o acţiune în revendicarea unui bun sau pentru plata unei creanţe, dar neglijează să-şi exercite dreptul, atunci pe calea acţiunii oblice o va face creditorul, în numele debitorului, deci indirect. Pentru exercitarea acţiunii oblice este necesară întrunirea următoarelor condiţii: a.) În primul rînd, creanţa pe care o are creditorul trebuie să fie certă, adică fermă, existenţa ei să nu dea naştere la discuţii; să fie lichidă, adică să aibă cuantumul determinat; şi să fie exigibilă, adică ajunsă la scadenţă, iar nu suspendată printr-un termen sau printr-o condiţie; b.)În al doilea rînd, creditorul trebuie să fie inactiv, adică să refuze sau să omită exercitarea drepturilor sau acţiunilor sale. Dacă debitorul a cărui inactivitate justificase intervenţia creditorului îşi schimbă atitudinea, atunci el poate prelua acţiunea pornită de creditor, iar creditorul poate rămîne în proces, alături de debitor, pentru a-şi apăra propriile sale interese. Creditorul nu este îndreptăţit să exercite acţiunea oblică în cazul în care debitorul îşi exercită el însuşi drepturile şi acţiunile. c.) În al teilea rînd, este necesar ca creditorul să aibă un interes serios şi legitim. Această condiţie fiind impusă de art.598 pentru luarea oricărei măsuri de conservare a patrimoniului debitorului, inclusiv şi pentru exercitarea acţiunii oblice. 2. Pe calea acţiunii oblice creditorul poate exercita, în general, toate drepturile şi acţiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului, cum ar fi de exemplu: acţiunea în plata unei creanţe, acţiunea în anularea unui act juridic, acţiunea în repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, acţiunea în recunoaşterea unui drept de uzufruct, servitute sau superficie, acţiunea în rezoluţiunea unui contract de vînzare-cumpărare pentru neplata preţului, etc. Ca excepţie de la această regulă, nu pot fi exercitate pe calea acţiunii oblice drepturile care în virtutea unui text de lege sau a naturii lor, sunt considerate ca fiind excusiv personale ale debitorului. În această categorie intră: a.) drepturile personale nepatrimoniale, cum ar fi: acţiunile de stare civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti, etc. b.) drepturile patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, întemeiată pe raţiuni de ordin moral, cum ar fi de pildă, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine, renunţarea la o succesiune, etc. c.) drepturile avînd un caracter neurmăribil: dreptul la pensie de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie. 3. După regula generală conţinută în alin.1 al acestui articol, acţiunea oblică poate fi intentată doar în cazul în care sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de acest articol, inclusiv şi cerinţa ca creanţa să fie lichidă şi exigibilă. Ca excepţie, prevederile alin.3, permit ca acţiunea oblică să fie intentată chiar şi în cazul în care creanţa nu este lichidă şi exigibilă, dar care va dobîndi aceste caractere cel tîrziu la momentul examinării. Articolul 600. Excepţiile opuse creditorului care a intentat acţiune oblică

Cel împotriva căruia a fost intentată acţiune oblică poate opune creditorului toate excepţiile opozabile propriului creditor. Persoana împotriva căreia este intentată acţiunea oblică beneficiază în raport cu creditorul de aceleaşi drepturi ca şi în raport cu propriul său creditor. În acest context, terţul pîrît poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune propriului creditor, cum ar fi de exemplu invocarea nulităţii actului juridic în temeiul căruia a luat naştere creanţa ce stă la baza acţiunii oblice; invocarea termenului de prescripţie a acţiunii oblice sau opunerea unei compensaţiei, etc. Pîrîtul poate dispune de drepturile sale şi după promovarea acţiunii oblice. Astfel, el poate încheia o tranzacţie de împăcare cu propriul său creditor; aceasta va fi opozabilă reclamantului dacă nu va avea un caracter fraudulos.

Articolul 601. Efectele acţiunii oblice Toate bunurile obţinute în baza acţiunii oblice intră în patrimoniul debitorului şi beneficiază tuturor creditorilor acestuia. Exercitînd acţiunea oblică, creditorul exercită, în realitate, acţiunea debitorului său. Sîntem în prezenţa exerciţiului unei acţiuni în numele şi pe contul debitorului. Hotărîrea pronunţată în urma promovării acţiunii oblice este opozabilă debitorului numai cînd el a fost introdus în proces. În schimb, acea hotărîre este opozabilă tuturor creditorilor, indiferent dacă le este sau nu favorabilă. În cazul în care creditorul exercită cu succes acţiunea oblică, se va evita micşorarea patrimoniului debitorului, căci prin efectul acţiunii oblice, bunurile asupra cărora purta dreptul ce era ameninţat cu pieirderea este readus în patrimoniul debitorului. Drept urmare, aceste bunuri vor servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, fără ca creditorul care a exercitat acţiunea oblică să aibă vreun drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori. De aceea se spune că acţiunea oblică este, prin efectele sale, o acţiune colectivă, conservînd gajul general, garanţie comună a tuturor creditorilor aceluiaşi debitor. Capitolul V EFECTELE NEEXECUTĂRII OBLIGAŢIEI Articolul 602. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei (1) În cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. (2) Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. (3) Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia cazurilor cînd, datorită unor circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare. (4) Dreptul creditorului de a cere despăgubiri în locul prestaţiei se exercită în condiţiile suplimentare de la art.609. Creditorul poate cere despăgubiri pentru întîrzierea executării obligaţiei doar în condiţiile suplimentare privind întîrzierea prevăzute la art.617. În cazul unui contract sinalagmatic, creditorul poate cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei debitorului doar după rezoluţiune, conform art.737. 1. Acest articol instituie regula potrivit căreia debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat creditorului ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate. Neexecutarea obligaţiei contractuale antrenează răspunderea civilă contractuală, atunci cînd se întrunesc condiţiile stabilite de lege, exceptînd temeiurile de exonerare sau limitare a răspunderii. Pentru neexecutarea definitivă a obligaţiei contractuale debitorul va plăti daune interese compensatorii, iar pentru simpla întîrziere a executării va plăti daune-interese moratorii. 2. Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în momentul stabilit (art. 572 alin. 2).Astfel, obligaţia privind predarea unor bunuri trebuie să corespundă tuturor cerinţelor cantitative şi calitative:transmiterea trebuie să se efectueze în termenii stabiliţi, bunurile trebuie să corespundă condiţiilor de asortiment stipulate de părţi(corelaţia după modele, varietăţi, măsuri, culori sau alte particularităţi), în completivitatea asortimentului sau în completivitatea determinată de uzanţele circuitului de afaceri sau alte cerinţe înaintate tradiţional, în garnitură completă, dacă părţile sau înţeles astfel, în ambalajul corespunzător, potrivit standardelor şi cerinţelor tehnice permise. Neexecutarea obligaţiei contractuale este omisiunea debitorului de a săvîrşi prestaţia care constituie obiectul obligaţiei asumate. Neexecutarea poate fi totală sau parţială. Efectele juridice sînt diferite reieşind din felul

neexecutării, precum şi din faptul, ce fel de obligaţii n-au fost executate: dintr-un contract unilateral sau sinalagmatic. Dacă obiectul obligaţiei este indivizibil sau obligaţia este neexecutată în mare parte, o executare parţială echivalează unei neexecutări totale. O executare defectuoasă (de o calitate inferioară celei convenite, depistarea unor vicii care fac inutilizabil obiectul prestaţiei), precum şi o executare tardivă (în special atunci, cînd obligaţia prin natura sa sau prin convenţia părţilor trebuia executată într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă) se asimilează cu neexecutarea obligaţiei. Executarea este defectuoasă şi în cazul, cînd în aparenţă pare a fi executată corespunzător, însă nu corespunde clauzelor speciale, negociate în contract. În fiecare caz de neexecutare se va ţine cont de cauzele acesteia. Astfel, neexecutarea poate avea loc din cauza: - imposibilităţii executării; - alte motive. Pentru ambele situaţii creditorul trebuie să decidă asupra alegerii comportamentului propriu în vederea asigurării intereselor sale din acest contract, precum şi modul de executare a prestaţiei corelative. 3 Principiul executării reale(în natură) a obligaţiei presupune că debitorul trebuie să execute acele acţiuni sau să se abţină de la anumite acţiuni, care constituie conţinutul obligaţiei. De aici poate fi dedusă şi următoarea regulă: neadmiterea înlocuirii executării obligaţiei printr-o compensaţie bănească cel puţin atîta timp, cît creditorul mai păstrează interesul faţă de executarea în natura specifică a obligaţiei.În acest mod se vor apăra în mare măsură interesele creditorului care adesea nu are altă posibilitate de a-şi satisface necesităţile sale în mărfurile, lucrările sau serviciile de o anumită categorie, decît prin impunerea debitorului la executarea în natură. Respectarea acestui principiu este îndeosebi importantă în condiţiile relaţiilor de piaţă cu participarea agenţilor economicimonopolişti. Codul civil conţine norme care vin să confirme importanţa şi necesitatea executării în natură a obligaţiei, printre care menţionăm: creditorul obligaţiei de a face are dreptul, atunci cînd debitorul nu execută obligaţia, să execute el însuşi sau să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului(art.620); în cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară predarea forţată a bunului (art.622); cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, în special dacă cumpărătorul nu poate achiziţiona acele bunuri de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect(art.782) ş.a. În raporturile civile delictuale de asemenea se aplică principiul reparării în natură a prejudiciului, pe cît este cu putinţă acest lucru. Orice încălcare a obligaţiei se reduce fie la neexecutarea totală a obligaţiei, fie la executarea necorespunzătoare a acesteia.În dependenţă de aceste împrejurări, legiuitorul a stabilit soluţii diferite.În baza alineatului comentat, dacă obligaţia n-a fost executată în modul corespunzător, debitorul nu este eliberat de executarea acesteia în natură, chiar dacă pentru încălcările comise a fost impus la repararea prejudiciului. Excepţie servesc cazurile, cînd creditorul pierde interesul pentru executare.Pierderea interesului de către creditor faţă de executarea obligaţiei are drept efect eliberarea debitorului şi obligarea lui la repararea prejudiciului (de exemplu art. 757 alin. (2), art. 1139 alin.( 3), art. 1140). La fel, dacă creditorul nu are interes faţă de o prestaţie executată parţial, debitorul poate fi obligat la plata despăgubirilor ca pentru o neexecutare totală (art.art. 609 alin.(2); 709 alin(3)).Renunţul creditorului la primirea unei executări tardive trebuie făcut pînă la acceptarea de facto a acesteia. Dacă iniţial a acceptat executarea, iar ulterior declară că a pierdut interesul faţă de executare, ultima manifestare de voinţă nu va avea nici un efect juridic. Trebuie de remarcat că renunţarea creditorului la primirea unei executări tardive din cauza pierderii interesului are drept consecinţă fie modificarea, fie rezilierea contractului. Din această cauză renunţarea trebuie făcută în forma corespunzătoare, cerută de lege pentru valabilitatea acelui contract. Sîntem în prezenţa executării necorespunzătoare în cazul cînd antreprenorul execută lucrarea cu vicii sau cu depăşirea termenului stipulat, utilizează materiale necalitative, obligaţia este executată în volum mai mic, decît s-a negociat, cumpărătorul achită cu întîrziere preţul în baza contractului,vînzătorul vinde mărfuri necalitative, serviciile prestate sînt defectuoase etc.Cu toate că poate fi impus la repararea prejudiciului şi plata clauzei penale, în condiţiile respectării art.626 alin.(1), debitorul nu se eliberează de obligaţia de remediere a bunurilor vîndute sau înlocuirea acestora cu altele calitative, de executarea lucrării, construcţiei pînă la finisare etc.Dacă în contractul sinalagmatic o parte execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă şi nu întreprinde eforturi suplimentare pentru a remedia defectele executării, creditorul poate, după expirarea unui termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru remediere să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii(art.709 alin.(1). În cazul neexecutării totale a obligaţiei, debitorul se eliberează de executarea obligaţiei în natură, fiind ţinut să repare prejudiciul astfel cauzat.Neexecutare totală există atunci, cînd, de exemplu, antreprenorul nu a efectuat nici una din acţiunile la care se obligaseră în baza contractului, vînzătorul nu a transmis nici o parte din cantitatea bunurilor ce constituiau obiectul prestaţiei, comisionarul nu a executat obligaţia în baza contractului, altfel spus părţile rămîn în situaţia preexistentă contractului. Se va califica drept neexecutare a contractului şi situaţiile în care debitorul a întreprins careva acţiuni întru executarea acestuia, însă fără nici un rezultat, de exemplu antreprenorul a transportat o anumită cantitate de materiale de construcţie la locul executării construcţiei, mandatarul a purces, fără succes, la căutarea contragenţilor cu care urma să încheie acte juridice în numele şi interesul mandantului.Repararea prejudiciului se va efectua în condiţiile suplimentare, prevăzute la alin.(4) al articolului 602.

Principiul executării în natură a obligaţiei trebuie să se respecte în cadrul tuturor raporturilor contractuale, fie între persoane fizice, fie cu participarea persoanelor juridice. 4. Creditorul poate pretinde despăgubiri în locul prestaţiei doar dacă a stabilit anterior debitorului un termen rezonabil pentru executare, făcîndu-i o somaţie, în condiţiile, prevăzute de art. 609. Dacă debitorul întîrzie să execute obligaţia, creditorul poate pretinde daune-interese moratorii doar dacă a pus debitorul în întîrziere, în condiţiile şi cu excepţiile prevăzute de art. 617. Atunci, cînd neexecutarea sau executarea necorespunzătoare rezultă dintr-un contract sinalagmatic, creditorul poate cere rezoluţiunea (rezilierea) contractului doar dacă notifică debitorul într-un termen rezonabil. Ca urmare a rezoluţiunii (rezilierii) creditorul are dreptul la plata despăgubirilor. Dacă nu se poate cere rezoluţiunea (rezilierea) contractului, creditorul este în drept să pretindă reducerea proporţională a obligaţiei sale corelative ( art.746 alin . 1). Articolul 603. Vinovăţia debitorului (1) Debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel. (2) Este nulă orice stipulaţie care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă gravă. 1. Tradiţional, noţiunea vinovăţiei ca element al răspunderii civile era inspirată din dreptul public (intenţie, imprudenţă, vinovăţie mixtă) şi era calificată drept atitudinea psihică a persoanei ce a comis prejudiciul faţă de rezultatele dăunătoare ale comportamentului său. Această concepţie însă, trebuie supusă revizuirii reieşind din specificul relaţiilor de drept privat. Articolul comentat stabileşte regula, în baza căreia debitorul poartă răspundere pentru acţiunile sau omisiunile comise cu vinovăţie (cu excepţiile corespunzătoare). Vinovăţia nu este definită prin normele Codului civil. Articolul comentat stabileşte doar formele acesteia: - dolul (intenţia); - culpa (imprudenţa sau neglijenţa). Culpa se mai clasifică în: culpă gravă şi culpă uşoară (neînsemnată). Criteriul orientativ după care vom delimita formele vinovăţiei contractuale se reduce la compararea acţiunilor sau inacţiunilor debitorului contractual cu un model de comportament abstract, specific unei persoane diligente, adică omul cu capacitate medie, omul normal, prudent şi disciplinat, raţional, bunul proprietar(nu şi excelentul proprietar, deoarece o asemenea diligenţă ar fi imposibil de realizat), care acţionează cu grijă în raport cu interesele celorlalţi membri ai societăţii şi respectă regulile de convieţuire socială. Vinovăţia poate fi definită ca: ne luarea de către debitor a tuturor măsurilor posibile pentru preîntîmpinarea urmărilor negative a comportamentului său, măsuri necesare în dependenţă de specificul obligaţiei asumate şi condiţiile reale ale circuitului civil. Măsurile ce se impun a fi luate în vederea executării corespunzătoare a obligaţiei trebuie raportate la nivelul de precauţie şi diligenţă, necesară în asemenea împrejurări, de exemplu, depozitarul trebuie să asigure păstrarea bunului potrivit condiţiilor contractului în încăperi corespunzătoare, să nu admită interacţiunea cu alte bunuri capabile să-i diminueze calitatea, să asigure temperatura necesară, aerisirea încăperilor, să ia măsuri antiincendiare şi împotriva sustragerilor. De principiu, formele vinovăţiei civile nu au relevanţă la aplicarea răspunderii, căci răspunderea civilă e cîrmuită de alte principii, decît cele din dreptul public, şi anume: - răspunderea civilă poate fi antrenată şi pentru cea mai uşoară culpă, iar în unele cazuri şi fără vină; - cuantumul despăgubirilor se stabileşte în dependenţă de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea vinovăţiei. Prin excepţie, formele vinovăţiei pot avea un rol determinant la aplicarea sau stabilirea limitelor răspunderii civile. Dolul reprezintă acţiuni sau omisiuni intenţionate ale debitorului, îndreptate spre neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei sau crearea situaţiei de imposibilitate a executării. De regulă, dolul se deduce din comportamentul debitorului: distrugerea intenţionată a bunurilor, refuzul expres de a executa obligaţiile contractuale etc. Însă nu tot timpul comportamentul vădit ilicit al debitorului denotă intenţia acestuia, de exemplu, neachitarea contravalorii bunului procurat nu este neapărat rezultatul unei omisiuni intenţionate. Dacă vinovăţia debitorului se manifestă prin dol, acesta va fi ţinut să repare şi prejudiciul imprevizibil (art. 610 alin. 5). Nu urmează de confundat dolul ca formă a vinovăţiei cu dolul – viciu al consimţămîntului la încheierea actului juridic civil. Cupla gravă presupune situaţia cînd debitorul fie prevede posibilitatea producerii rezultatului dăunător, dar speră evitarea acestuia, fie nu prevede acest rezultat, deşi este conştient de faptul că comportamentul lui poate provoca acest rezultat. Debitorul nu manifestă nici cel mai mic grad de diligenţă şi precauţie, pe care trebuie să-l manifeste orice participant la circuitul civil, nu ia nici cele mai elementare măsuri în scopul executării corespunzătoare a obligaţiei. În mod practic, deosebirea între dol şi culpă gravă este dificil de a o efectua. Este şi motivul pentru care legiuitorul, limitînd, în anumite situaţii răspunderea debitorului, indică drept condiţie obligatorie vinovăţia sub

forma dolului sau culpei grave, cumulîndu-le (art. 596, 860, 1019, 1049, 1083, 1087, 1101, 1138, 1142, 1385, 1404 ş.a). Cupla uşoară este forma culpei, la care debitorul, în procesul executării obligaţiei sale nu dă dovadă de acea precauţie, stăruinţă care i se poate pretinde în virtutea naturii obligaţiei şi condiţiilor circuitului civil şi, ca rezultat, nu sînt luate toate măsurile necesare pentru executarea acelei obligaţii. Pentru aprecierea vinovăţiei debitorului nu are relevanţă calităţile lui personale sau atitudinea sa psihică în raport cu fapta ilicită. În baza alin. (1) deducem că debitorul poate fi tras la răspundere şi în lipsa vinovăţiei sale, atunci cînd legea sau contractul prevede, sau dacă astfel reiese din conţinutul sau natura raportului civil. Răspunderea fără vină este instituită în apărarea intereselor creditorului şi, totodată, nu înseamnă o răspundere nelimitată. În aceste situaţii temeiuri de eliberare de răspundere sînt: forţa majoră, intenţia părţii vătămate sau alte temeiuri, prevăzute de lege. Vom exemplifica prin cîteva situaţii: - producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs cu vicii, chiar şi în lipsa vinovăţiei, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 1425); - pe durata întîrzierii, debitorul răspunde şi pentru cazul fortuit, cu excepţia cînd prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată în termen (art. 618); - reprezentatul (debitorul) răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului ca pentru propria vină (art. 604). Legea poate să prevadă cazurile, cînd răspunderea o va purta reprezentantul sau prepusul; - prejudiciul cauzat persoanei fizice prin aplicarea măsurilor de răspundere penală, administrativă, prevăzută de art. 1405, se va repara de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor care au aplicat aceste măsuri; - prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică se repară integral de autoritatea publică, în condiţiile art.1404. A nu confunda aceste situaţii cu răspunderea subsidiară a ocrotitorilor (reprezentanţilor legali) pentru prejudiciul cauzat de minor, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu. În acest caz vina ocrotitorului (supraveghetorului) se prezumă şi se reduce la lipsa supravegherii ori educării minorului, supravegherea necorespunzătoare a incapabilului (art. 1407, 1408). 2. Părţile în contract pot stabili clauze cu privire la răspundere. Prin contract răspunderea poate fi micşorată, diminuată numai cît priveşte culpa uşoară, fiindcă în baza alin.(2) orice stipulaţie prin care debitorul se eliberează anticipat de răspundere în caz de dol ori cuplă gravă este nulă.Însă legislaţia civilă reglementează situaţii, cînd nici culpa uşoară nu poate limita ori exclude răspunderea. Un caz special este prevăzut de art. 1431 care se referă la relaţiile cu participarea consumatorilor şi producătorilor. Din această normă reiese că orice convenţie, prin care răspunderea producătorului este limitată ori exclusă cu anticipaţie este nulă. Deci, în aceste cazuri, părţile nu pot negocia nici limitarea răspunderii în caz de culpă uşoară. O normă similară este prevăzută de art. 988 alin.(3) -transportul de persoane. În relaţiile de transport putem vorbi şi despre o limitare de altă natură a răspunderii cărăuşului, de exemplu, în transportul aerian internaţional pentru pierderea bagajelor şi mărfurilor, valoarea cărora nu a fost declarată special, răspunderea transportatorului este limitată la 250 franci pentru 1 kg şi 5 mii de franci de pasager pentru obiectele, a căror supraveghere o păstrează pasagerul (art. 22 al Convenţiei pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional, Varşovia, 12.10.1929; Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului 766/1996). Atunci cînd vinovăţia este o condiţie obligatorie a răspunderii civile, debitorul este cel care va demonstra lipsa vinovăţiei sale sau vinovăţia creditorului (a unui terţ) în neexecutarea obligaţiei. Creditorul, însă, trebuie să facă proba comportamentului ilicit al debitorului şi existenţa prejudiciului, precum şi legătura cauzală dintre comportament şi prejudiciu. Proba acestor elemente poate fi făcută prin dovada contractului şi a nerespectării obligaţiilor contractuale. Însuşi dovedirea acestora presupune că debitorul nu şi-a executat obligaţiile contractuale cu vinovăţie. Astfel, la baza răspunderii civile este pusă prezumţia vinovăţiei debitorului pînă la proba contrară. Temeiurile ce exclud vina debitorului sînt: - forţa majoră şi cazul fortuit (cu excepţiile prevăzute de lege); - vina creditorului (a unui terţ) care exclude total sau parţial răspunderea debitorului. Dacă prejudiciul a fost cauzat în parte datorită circumstanţelor pentru care debitorul nu poartă răspundere şi în parte datorită unor împrejurări imputabile lui, acesta va răspunde numai în măsura în care pagubele au fost cauzate de împrejurările din cea de-a doua categorie (vezi comentariul art.1008 alin.4) Alte împrejurări cum ar fi inexperienţa, nepriceperea, eroarea, necunoaşterea legii nu servesc temei de exonerare.Dacă profesionalizmul debitorului are relevanţă cît priveşte calitatea executării obligaţiei, atunci conduita debitorului trebuie comparată cu modelul de comportament al unui profesionist, avîndu-se în vedere regulile de prudenţă şi diligenţă care cîrmuiesc profesia respectivă. În condiţiile unei industrializări continue, exigenţele înaintate faţă de profesionişti sînt mai mari pe măsura specializării debitorului într-un anumit domeniu. Mai mult decît alţii,specialistul ar trebui să-şi autoaprecieze propriile capacităţi şi aptitudini. Eroarea este de fapt şi de drept. Eroarea de fapt, ca falsă reprezentare a realităţii nu are efecte în planul răspunderii civile. Aceasta poate însemna o slabă dezvoltare a facultăţilor intelectuale a individului şi drept consecinţă un grad scăzut de cunoaştere, însă dacă este probată existenţa discernămîntului, neexecutarea obligaţiei este imputabilă. Eroarea de fapt este considerată drept consecinţă a neglijenţei şi imprudenţei. La fel, eroarea de

drept, altfel spus ignorarea sau necunoaşterea legii nu poate servi drept scuză, în special pentru acel debitor, care acţionează într-un anumit domeniu, care necesită de a se informa asupra exigenţelor legii. Exonerarea totală de răspundere a debitorului prin intermediul clauzelor de nerăspundere este posibilă, cu excepţia domeniilor unde legea interzice expres (art. art. 719 alin.(1), lit. g); 988 alin. (3) ş.a.). Articolul 604. Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului Debitorul răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului în aceeaşi măsură ca pentru propria vină dacă legea nu prevede că răspunde terţul. Prevederile art.603 alin.(2) nu se aplică. Articolul comentat reglementează un temei al răspunderii pentru fapta altuia şi anume răspunderea debitorului pentru vina: -

reprezentantului său; a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului. Majoritatea drepturilor şi obligaţiilor civile pot fi exercitate prin intermediul unui reprezentant, excepţie făcînd cazurile expres prevăzute prin lege sau care reiese din natura raportului juridic (art.241 alin.5). Scopul reprezentării este încheierea de către reprezentant a actelor juridice unilaterale sau bilaterale în numele şi interesul reprezentatului, în limitele împuternicirilor sale.Convenţiile încheiate de reprezentant sînt acţiuni volitive proprii ale acestuia care totodată dau naştere, modifică sau sting drepturi şi obligaţii civile ale reprezentatului. Reprezentarea poate fi benevolă (convenţională, în baza mandatului, inclusiv reprezentarea comercială) şi obligatorie (reprezentarea legală). Părinţii sînt reprezentanţii legali ai copiilor lor şi acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv în autorităţile administraţiei publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de împuterniciri speciale (art.61 alin.(2) al Legii nr.1316/2000). Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane fizice şi juridice, inclusiv în instanţa de judecată, fără mandat (art.32, alin.2).Deşi articolul 604 se întitulează “Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului”, scopul acestuia nu este să reglementeze, în parte, raporturile cu participarea reprezentanţilor legali stricto sensu, deoarece: - restricţiile prevăzute de lege (art.art.42, 43) , stabilite în apărarea intereselor celor reprezentaţi exclud la maxim încheierea actelor juridice prin care aceştea obţin calitatea de debitor; - mecanismul, reglementat de art.604 face inexplicabil faptul, cum un minor sau tutelatul ar fi ţinut să răspundă pentru vina reprezentantului său legal. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este exercitată prin administratorul său care prin lege sau prin actul de constituire este desemnat să acţioneze, în raporturile cu terţii, în numele şi pe seama persoanei juridice.Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sînt supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. Pe de altă parte, organele de conducere a persoanei juridice nu sînt subiecte distincte de drept, ci sînt parte a persoanei juridice, actele lor fiind recunoscute drept acte ale persoanei juridice.Astfel, în raporturile civile de obligaţii persoana juridică- debitor poartă răspundere pentru actele organelor sale de conducere. Actele încheiate de reprezentantul în baza mandatului, în limitele împuternicirilor acordate, generează răspunderea reprezentatului. Dacă un act juridic este încheiat de o persoană în numele şi interesul altei persoane fără a avea împuterniciri sau cu depăşirea acestora, reprezentatul va răspunde doar dacă confirmă ulterior acest act. În caz contrar reprezentantul, la alegerea celeilalte părţi va executa actul juridic sau va repara prejudiciul cauzat astfel (cu excepţia cazului cînd cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie despre lipsa împuternicirilor (art.250)). Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ (art.581). Este important de a stabili corect în ce cazuri o obligaţie poate fi încredinţată spre executare unui terţ şi care sînt urmările neexecutării acesteia, de exemplu, vînzătorul poate pune în sarcina producătorului, cu care este în relaţii juridice, să expedieze bunurile fabricate direct cumpărătorului. Tot vînzătorul poate pune în sarcina cumpărătorului achitarea plăţii pentru acele bunuri direct producătorului. Din conţinutul art.581 deducem că, de regulă, o obligaţie poate fi executată de un terţ în numele şi în interesul debitorului, iar prin excepţie debitorul este obligat să execute personal.Excepţia trebuie să fie prevăzută prin lege, condiţiile contractului sau să reiasă din natura obligaţiei. Astfel, în contractul de depozit depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului să transmită unui terţ spre păstrare bunul primit (art.1091 alin.1). Dimpotrivă, antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectueze prestaţia personal doar atunci cînd această obligaţie reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei, însă supravegherea şi răspunderea ei o conservă în orice caz (art.936). O obligaţie poate fi încredinţată spre executare unui terţ, indiferent de calitatea pe care o au participanţii la aceste raporturi:persoane fizice sau juridice.Orice debitor conştiincios şi cu raţiune atunci cînd încredinţează unui terţ executarea obligaţiei către creditor, trebuie să prevadă posibilitatea unei executări necorespunzătoare a acesteia şi poate lua măsuri asigurătorii în acest sens.

La o privire mai atentă observăm că pentru a obţine o executare corespunzătoare a obligaţiei, debitorul urmează să dea anumite instrucţiuni terţului iar acesta trebuie să le execute întocmai. Între ei apare, deci, un raport de prepuşenie, unde debitorul este comitentul, iar terţul,căruia i se încredinţează executarea are calitatea de prepus.Sîntem în prezenţa unui raport de prepuşenie ce apare în baza contractului de mandat, unde mandatarul (terţul) nu se bucură de iniţiativă şi autonomie în exercitarea însărcinării primite şi acceptă să-şi desfăşoare activitatea sub direcţia, îndrumarea, controlul şi supravegherea mandantului (debitorului).Mandatarul este obligat să îndeplinească indicaţiile mandantului (art.1040 alin.1).Acest raport trebuie să existe în momentul neexecutării obligaţiei încredinţate de către prepus şi, totodată, nu presupune contactul direct şi permanent al comitentului cu prepusul său. Articolul 604 reglementează răspunderea contractuală a comitentului şi a prepusului faţă de creditor, iar răspunderea delictuală a acestora este reglementată de art.1403. Creditorul, fiind obligat să primească executarea propusă de terţ pentru debitor (art.581) şi descoperind ulterior o executare necorespunzătoare va avea dreptul de a trage la răspundere fie debitorul, fie terţa persoană, în dependenţă de circumstanţele concrete.În baza articolului comentat, de regulă debitorul este cel, ce urmează să răspundă, însă prin lege poate fi obligat să răspundă terţul.Excepţii de acest fel sînt întîlnite foarte rar (vezi comentariul art.1084). Reieşind din caracterul imperativ al art.604, debitorul şi creditorul nu pot stipula în contract clauza, în baza căreia terţul este persoana ce va răspunde pentru neexecutarea obligaţiei încredinţate lui. Acest fapt trebuie să fie reglementat doar prin lege specială. Norma articolului 604 confirmă faptul, că necătînd la aceea că o obligaţie poate fi executată de un terţ, raportul juridic apărut între debitor şi creditor se menţine în măsura în care se poate invoca o executare necorespunzătoare. Răspunderea pentru acţiunile terţului are la bază aceleaşi principii, ca şi răspunderea pentru fapta proprie a debitorului.Interesele creditorului nu pot fi neglijate sau puse în pericol prin simpla înlocuire a executantului obligaţiei, iar protecţia corespunzătoare a acestor interese se va atinge doar dacă debitorul va purta răspundere pentru acţiunile terţului ca pentru propriile acţiuni.Debitorul răspunde pentru vinovăţia terţului ca pentru propria vină, adică dacă la executarea unui contract debitorul urma să răspundă indiferent de vină, tot astfel va răspunde şi atunci, cînd a încredinţat executarea unui terţ. Dacă debitorul este chemat să răspundă , însă, numai în caz de intenţie sau culpă gravă, încredinţînd executarea unui terţ, va răspunde doar atunci cînd terţul a comis o neexecutare prin intenţie sau culpă gravă.La fel, în cazurile cînd în baza legii este chemat să răspundă terţul, răspunderea lui nu va exceda sau nu va fi mai limitată decît răspunderea debitorului însuşi.Astfel legea va proteja şi interesele terţului la fel ca pe ale debitorului..Soluţia diferă, însă, atunci cînd creditorul a încuviinţat executarea obligaţiei de către un terţ., de exemplu, în cazul transmiterii, cu permisiunea deponentului, unui terţ a bunului primit,depozitarul poartă răspundere în continuare doar pentru alegerea terţului şi a locului de depozitare (art.1091 alin.2).Pentru alte consecinţe negative, ce apar în rezultatul executării contractului de depozit răspunde terţul.Dacă la expirarea termenului contractului depozitarul nu ridică bunurile depozitate, terţul va răspunde doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpă gravă(art.1101). La fel, dacă transmiterea mandatului către un terţ s-a făcut cu permisiunea mandantului, mandatarul răspunde doar pentru vina ce-i revine în privinţa alegerii terţului şi pentru modul în care i-a transmis instrucţiunile.Mandantul are în toate cazurile dreptul de a intenta acţiune persoanei care l-a asistat sau l-a substituit pe mandatar (art.1037 alin.4,5). Atunci cînd legea ori contractul nu permite debitorului încredinţarea executării obligaţiei către un terţ, însă debitorul neglijează această interdicţie,el îşi asumă integral riscul acţiunilor culpabile ale terţului.Mai mult decît atît, simplul fapt al transmiterii ilegale a executării obligaţiei denotă vina debitorului în executarea necorespunzătoare a obligaţiei. Trebuie de remarcat că atunci cînd legea admite posibilitatea încredinţării executării obligaţiei către un terţ, acesta nu devine parte a raportului juridic. Chiar şi atunci cînd legea reglementează că pentru neexecutare va răspunde terţul, debitorul iniţial nu este eliberat de răspundere, deoarece în această situaţie nu a avut loc preluarea datoriei de către terţ, potrivit art.568. Regimul juridic al încredinţării executării obligaţiei de către un terţ se deosebeşte esenţial de cel al preluării datoriei. În contextul articolului comentat, creditorul are posibilitate de a trage la răspundere de regulă debitorul,sau, prin excepţie, atît debitorul, cît şi terţul, care a executat în locul debitorului. Repararea prejudiciului de către unul dintre aceşti subiecţi duce la stingerea definitivă a obligaţiei respective. Urmează de făcut diferenţă între situaţia cînd debitorul încredinţează unui terţ executarea obligaţiei sale şi situaţia în care debitorul, în procesul executării obligaţiei apelează la serviciile unor “ajutoare”.Adesea dreptul debitorului de a apela la ajutoare în procesul executării obligaţiei reiese din textul legii (art.art.1036 alin.(1),1008 alin(2),1083 alin.(1)).Diferenţa constă în faptul, că în primul caz terţul execută obligaţia integral sau parţial creditorului în raportul obligaţional, pe cînd în cazul al doilea, terţul atras de debitor execută obiectul prestaţiei către debitorul obligaţiei de bază, urmînd ca acesta să execute creditorului. În acest din urmă caz “ajutorul” nu poate fi tras la răspundere de către creditor nemijlocit, urmînd ca fiecare participant la aceste raporturi să răspundă în faţa propriului cocontractant. Debitorul se poate elibera de răspundere dacă a încheiat un acord, în baza căruia terţul s-a angajat să răspundă în exclusivitate în faţa creditorului dacă va acţiona prin dol sau culpă gravă. Un astfel de acord este valabil doar în aceste condiţii, prin excepţie, deoarece art.603 alin.(2) interzice expres orice acord, prin care debitorul se eliberează anticipat de răspundere în caz de dol sau culpă gravă.

În multe situaţii, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către cel căruia i s-a încredinţat se explică printr-o defectuoasă activitate de supraveghere, îndrumare şi control din partea debitorului. Dacă terţul a executat întocmai instrucţiunile defectuoase ale debitorului şi prin aceasta s-a cauzat prejudiciu creditorului, răspunderea o va purta în exclusivitate debitorul.. Pe de altă parte vinovăţia terţului se apreciază în raport cu drepturile şi obligaţiile ce derivă din specificul funcţiei încredinţate şi dacă terţul a depăşit limitele funcţiei încredinţate, a abuzat de împuternicirile sale, acţionînd în propriu interes sau chiar împotriva interesului debitorului, care i-a delegat aceste împuterniciri, debitorul trebuie să fie eliberat de răspundere. Deci răspunderea debitorului, în baza articolului comentat trebuie să se încadreze în anumite limite raţionale şi trebuie să fie antrenată pentru faptele ilicite ale terţului, săvîrşite în limitele normale ale funcţiei, ţinînd cont de scopul, în vederea căruia i-au fost conferite împuterniciri. Debitorul se va elibera de răspundere dacă va dovedi că neexecutarea obligaţiei s-a produs dintr-o cauză străină care înlătură însuşi vinovăţia terţului împuternicit să execute, adică forţa majoră, cazul fortuit, fapta creditorului sau a unui terţ şi nu va fi eliberat de răspundere chiar dacă face dovada unei îndrumări şi supravegheri corespunzătoare exigenţelor funcţiei încredinţate terţului. Terţul nu se poate elibera de răspundere (în ordinea acţiunii în regres) motivînd prin pregătirea profesională insuficientă ori neglijenţa sau imprudenţa sa. Articolul 605. Răspunderea pentru imposibilitatea procurării obiectului Dacă trebuie să procure obiectul datorat, debitorul răspunde pentru imposibilitatea procurării chiar si în cazul în care aceasta nu se datorează vinovăţiei lui dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Articolul comentat conţine o normă dispozitivă care rezidă în următoarele: dacă legea sau contractul nu prevede altfel, debitorul care şi-a asumat obligaţia să procure un bun pentru a-l transmite creditorului va răspunde pentru neexecutarea obligaţiei atunci, cînd neexecutarea s-a produs cu vinovăţie, cît şi atunci, cînd procurarea acestui bun devine imposibilă din motive ce nu depind de debitor.Totodată, dacă debitorul se află în condiţiile reglementate de art.606, el este exonerat de răspundere. A procura un bun, în sensul articolului 605, înseamnă a-l dobîndi prin orice modalitate admisă de lege: cumpărare, producere, asamblare, construire, transformare, îmbunătăţire etc., precum şi prestarea unui serviciu.Obiect al procurării pot fi atît bunuri determinate generic, cît şi individual determinate. Dacă obiectul datorat este un bun determinat generic, debitorul va răspunde, atît cît este posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar şi atunci, cînd neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale (art.590) De exemplu, dacă un vînzător- agent economic şi-a asumat obligaţia faţă de cumpărător să procure un bun şi să i-l transmită acestuia la un anumit moment, el va răspunde pentru cazul, cînd producătorul, din anumite motive nu mai poate pune la dispoziţia vînzătorului acele bunuri (a încetat să le producă; a intervenit o situaţie de forţă majoră etc.) Vînzătorul, pentru a-şi onora obligaţia, va trebui să dobîndească bunul datorat de la alţi producători, iar în caz de imposibilitate, va repara prejudiciul astfel cauzat. Dispoziţia art. 605 se aplică în modul corespunzător şi raporturilor de antrepriză şi prestări servicii. Articolul 606. Forţa majoră (1) Neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în cazul în care se datorează unei forţe majore, dacă survenirea sau efectele acesteia nu au putut fi cunoscute de către debitor la momentul naşterii obligaţiei ori dacă debitorul nu a putut împiedica sau înlătura survenirea forţei majore ori a consecinţelor ei. (2) Dacă este doar temporară, forţa majoră poate fi invocată numai în perioada în care aceasta are efect asupra executării obligaţiei. (3) Dacă nu poate executa obligaţia din cauza unei forţe majore, debitorul trebuie să notifice creditorului aceste circumstanţe şi efectele lor asupra executării. Dacă notificarea nu a ajuns la creditor într-un termen rezonabil de la data la care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre forţa majoră, acesta din urmă răspunde pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificarii. (4) Prevederile prezentului articol nu împiedică creditorul să ceară rezoluţiunea contractului, executarea obligaţiei sau plata dobînzilor. 1. Forţa majoră este împrejurarea de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat care împiedică în mod obiectiv şi fără nici o vină din partea debitorului executarea obligaţiei contractuale a acestuia. În baza articolului comentat, debitorul este eliberat în asemenea cazuri de răspundere. Din conţinutul articolului, debitorul poate invoca forţa majoră, dacă se întrunesc cîteva condiţii: - evenimentul trebuie să aibă o origine exterioară, să provină din afara persoanei sau sferei de activitate a debitorului. De cele mai multe ori evenimentul de forţă majoră este un fenomen natural:cutremur, inundaţii, alunecări de teren, furtună, alunecări de zăpadă, revărsarea albiilor rîurilor fără caracter repetabil, epizootii etc.

La fel, evenimente de forţă majoră vor fi şi evenimentele sociale: acţiuni militare, acte de terorizm, revoluţii, epidemii, dispoziţiile organelor competente, care interzic săvîrşirea acţiunilor ce constituie executarea obligaţiilor etc. - evenimentul trebuie să fie imprevizibil , atît producerea sa, cît şi efectele. Este imprevizibil acel eveniment, care are caracter extraordinar, se produce rar, imprevizibilitatea avînd caracter obiectiv şi absolut. În acest sens se va lua ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane care depune toată grija de care este capabil un om în activitatea sa. Simpla sporire a dificultăţilor sau a costului executării nu semnifică o situaţie de forţă majoră de natură a duce la exonerarea de răspundere. În unele situaţii evenimentul de forţă majoră poate fi prevăzut în speţă, datorită progresului tehnico-ştiinţific, cum ar fi furtunile, inundaţiile, dar efectele sale nu pot fi preîntîmpinate nici chiar aplicînd toate mijloacele disponibile.Din acelaşi punct de vedere o grevă, dacă este petrecută în condiţiile legii, este previzibilă. Ordinea de iniţiere şi petrecere a grevelor este reglementată prin lege, deaceea nu este temei de a atribui grevele la categoria evenimentelor imprevizibile şi inevitabile. - evenimentul trebuie să fie inevitabil. Inevitabilitatea are un caracter relativ şi se va califica drept forţă majoră evenimentul pe care debitorul, în situaţia în care se afla n-a putut să-l împiedice sau să înlăture consecinţele. Aceasta înseamnă că un eveniment, în dependenţă de condiţiile concrete, poate fi calificat uneori drept forţă majoră, iar alteori nu poate fi calificat astfel. Spre exemplu: sîntem în prezenţa forţei majore dacă o navă maritimă, la momentul cînd se anunţase o furtună puternică era departe de ţărm. Dimpotrivă, dacă nava era aproape de ţărm şi puteau fi luate măsuri de siguranţă, dar persoanele responsabile nu au luat aceste măsuri, împrejurarea nu va fi calificată drept forţă majoră. Deci dacă evenimentul putea fi evitat de către o persoană cu maximă diligenţă, dar cel responsabil nu a depus străduinţa necesară, se va antrena răspunderea civilă. Totuşi uneori debitorul aflat în situaţie de forţă majoră va răspunde pentru neexecutare, putem exemplifica prin: - cazuri expres prevăzute de lege, cum este provocarea daunei ca urmare a exploatării navei aeriene (art. 1410); - cînd debitorul a comis o faptă cu vinovăţie, fără de care evenimentul de forţă majoră nu s-ar fi produs ori nar fi împiedicat executarea obligaţiei sale; - dacă prin contract debitorul şi-a luat asupra sa cazurile de forţă majoră, de exemplu administraţiile poştale în raporturile internaţionale de acordare a serviciilor poştei de scrisori şi colete poştale (art. 34 al Convenţiei Poştale Universale din 14.09.1994; art. 26 al Aranjamentului privind coletele poştale din 14.09.1994 la care Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1159/1997). 2. Forţa majoră are ca efect principal exonerarea de răspundere contractuală a debitorului. În contractele cu executare succesivă, atunci cînd forţa majoră acţionează temporar, are ca efect suspendarea executării contractului, creditorul neputînd pretinde în această perioadă nici executarea obligaţiei, nici repararea prejudiciului sau penalităţi. Dacă imposibilitatea de executare, provocată de forţa majoră este definitivă, forţa majoră are ca efect stingerea obligaţiilor (art. 663). 3. Debitorul trebuie să notifice creditorul într-un termen rezonabil despre imposibilitatea executării obligaţiei ca urmare a forţei majore. Termenul va fi calificat drept rezonabil de la caz la caz, reieşind din durata şi felul în care forţa majoră a împiedicat executarea obligaţiei, distanţa între părţi ş.a. În notificare se vor descrie circumstanţele concrete în care s-a produs evenimentul şi în ce măsură acesta a împiedicat executarea obligaţiei.Drept efect al neexecutării acestei obligaţii debitorul va răspunde pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificării (dacă se constată asemenea prejudiciu).Prin prejudiciu, cauzat prin lipsa notificării trebuie înţeles acele cheltuieli, pierderi pe care creditorul le putea evita dacă cunoştea despre situaţia de forţă majoră Distingem două situaţii: - notificarea n-a fost făcută; - notificarea a parvenit cu întîrziere, fie că a fost trimisă cu depăşirea unui termen rezonabil sau a întîrziat din alte motive, neimputabile debitroului. Dacă notificarea a întîtziat din motive, neimputabile debitorului, acesta nu va fi obligat să repare prejudiciul, cauzat prin lipsa notificării. 4. Evenimentul de forţă majoră nu împiedică creditorul să ceară: - rezoluţiunea contractului, însă nu va putea pretinde şi repararea prejudiciului (art. 738 alin. 5); - executarea obligaţiei, dacă se mai păstrează această posibilitate; - plata dobînzilor. Codul civil utilizează şi noţiunea de caz fortuit, noţiune ce se deosebeşte de cea a forţei majore. Cazul fortuit este o împrejurare internă, ce îşi are originea în cîmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă ce nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa de care este în stare omul cel mai capabil. Cazul fortuit este acea împrejurare care, deşi putea fi preîntîmpinată, nu a fost astfel preîntîmpinată de persoana responsabilă din cauza apariţiei sale inopinate. De regulă, cazul fortuit duce la eliberarea de răspundere. Prin excepţie aceste împrejurări antrenează, totuşi, răspunderea. Astfel, explozia cauciucului sau ruperea bazei de direcţie a unui autovehicul nu exonerează cărăuşul de răspundere pentru prejudiciul cauzat terţilor, deoarece acestea nu sînt cauze străine, exterioare, de natură a învedera lipsa raportului de cauzalitate şi de a înlătura astfel temeiul obiectiv al răspunderii, ci sînt cauze interne, legate de bunul cauzator al prejudiciului sau de sfera de activitate a persoanei chemate să răspundă. În această

ipoteză, cărăuşul va răspunde şi în cazul cînd prejudiciul se datorează stării ori funcţionării vehiculului său (art. 988). Codul civil prevede şi alte cazuri speciale, cînd legea obligă la repararea prejudiciului cauzat în rezultatul cazului fortuit (art. art. 618, 863). Articolul 607. Restabilirea situaţiei preexistente (1) Cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea. (2) Dacă prin vătămare a integritaţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii capacitatea de muncă se pierde ori se reduce sau dacă prin vătămare apar necesităţi noi, cel vătămat este despăgubit printr-o rentă lunară în bani. Mărimea rentei se stabileşte în funcţie de evoluţia previzibilă şi conformă aşteptărilor raţionale a veniturilor celui vătămat. (3) Cel vătămat are dreptul să ceară în avans costul tratamentului. Această dispoziţie se aplică şi atunci cînd este necesară reciclarea profesională. (4) În locul rentei, cel vătămat poate cere o despăgubire în capital (globală) dacă există un motiv temeinic. 1. Unul dintre principiile de bază ale dreptului civil este repararea în natură a prejudiciului. Prin aceasta persoana vătămată este repusă în situaţia anterioară, restituitio in integrum. Repararea în natură constă într-o operaţie materială ce se rezumă la: restituirea lucrului însuşit ilegal, înlocuirea lucrului distrus prin fapta ilicită cu un lucru similar, remedierea stricăciunilor cauzate, distrugerea lucrării ridicate cu încălcarea drepturilor terţilor ş.a. Dacă repararea în natură nu acoperă paguba integral, se va recurge şi la repararea prin echivalent bănesc. Despăgubirile băneşti pot fi acceptate doar dacă respectarea principiului sus-indicat este imposibil sau greu de realizat. Instanţa de judecată va ţine cont, însă, şi de interesele părţilor participante la raportul obligaţional. Principiul reparării în natură are aplicabilitate largă în relaţiile contractuale, cît şi în cele delictuale, cu unele excepţii (vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale). 2. Vătămările aduse integrităţii corporale şi sănătăţii constituie domeniul specific, în care se întîlnesc atît prejudiciul nepatrimonial, cît şi cel patrimonial, apărut ca urmare a uneia şi aceleiaşi fapte ilicite. În dreptul civil acestor vătămări li se mai spune prejudicii corporale. Dreptul la repararea prejudiciului corporal înseamnă dreptul victimei de a fi pusă într-o situaţie cît mai apropiată posibil de cea pe care a avut-o anterior producerii faptului prejudiciabil. În corespundere cu art. 1418 la atribuirea compensaţiei vor fi luate în calcul salariul (venitul ratat al persoanei care nu era salariat, de exemplu a liberului profesionist, meşter popular ş.a) care la general se încadrează în noţiunea de venit ratat din cauza pierderii sau reducerii capacităţii de muncă. La fel se vor stabili şi sumele necesare tratamentului inclusiv peste hotare, necesare recuperării, pentru alimentaţie şi alte necesităţi suplimentare, de protezare, îngrijire străină, cumpărarea unui vehicul special, reciclare profesională ş.a. Indiferent dacă persoana vătămată este salariat sau şomer ori urma să se angajeze, dacă este minor sau major, toate cheltuielile cauzate prin fapta celui responsabil constituie prejudiciul material şi trebuie rambursate victimei integral. Repararea prejudiciului efectiv al victimei, adică a cheltuielilor ocazionate prin însuşi producerea faptului ilicit şi care de regulă sînt efectuate înainte de data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind stabilirea prejudiciului cauzat se face prin acordarea unor despăgubiri sub formă de sumă globală. Evaluarea venitului ratat – lucrum cessans – adică a pierderilor sau diminuării veniturilor profesionale ale victimei se va face prin stabilirea unei rente lunare în bani. Aceasta va fi plătită atît pentru perioada anterioară pronunţării hotărîrii judecătoreşti,dar nu mai mare de 3 ani,calculaţi din momentul intentării acţiunii (art.280 lit. c), cît şi pentru viitor. La calcularea rentei se va ţine cont de gradul de incapacitate funcţională a victimei, totală ori parţială, care se stabileşte de comisia de expertiză medico-legală; durata probabilă a activităţii sale profesionale, precum şi de vîrstă. În cazul unui salariat de asemenea, se va lua în consideraţie genul de activitate, desfăşurat de victimă, veniturile sale obţinute după accident comparativ cu cele obţinute anterior sau cu cele pe care le-ar fi obţinut dacă nu s-ar fi produs prejudiciul. Trebuie luat în calcul şi majorarea de salariu, de care victima ar fi beneficiat în mod sigur în cazul continuării activităţii profesionale anterioare, sau o eventuală promovare în funcţie. Punctul de plecare în evaluarea prejudiciului suportat reprezintă veniturile profesionale ale victimei obţinute anterior producerii prejudiciului, inclusiv din cumulul de funcţii, prestaţiile suplimentare, veniturile din activităţile cu caracter particular, dacă acestea aveau caracter de stabilitate şi repetabilitate.În ipoteza în care incapacitatea funcţională, de exemplu o paralizie facială, nu atrage după sine şi incapacitatea de a munci, victima va beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul estetic, cît şi pentru prejudiciul material ce constă în cheltuielile de tratament. La fel, dacă diminuarea capacităţii de muncă conduce la necesitatea unor eforturi suplimentare ca victima să-şi menţină cîştigul anterior, acestea vor fi supuse aprecierii. Noul Cod civil s-a dezis de principiul potrivit căruia din despăgubirile acordate se exclud sumele de bani primite de victimă în calitate de pensie şi indemnizaţie pe linia asigurării sociale de stat (art. 1418). 3. Despăgubiri în avans pot fi pretinse în două situaţii:

- pentru costul tratamentului, în baza avizului organelor medicale abilitate (art. 1420 alin.2); - în caz de necesitate a reciclării profesionale. Datorită vătămării cauzate, deseori victima este nevoită să-şi schimbe profesia sau să fie încadrată în altă funcţie. În aceste situaţii atît diferenţa de venituri (dacă există), cît şi toate cheltuielile legate de reciclarea profesională trebuie compensate. 4. Prin plata despăgubirilor sub formă de rentă lunară, în primul rînd victimei i se garantează un minim de existenţă cu caracter de periodicitate, iar în al doilea rînd, dacă sănătatea victimei se va reface după o anumită perioadă mărimea despăgubirii poate fi redusă la cererea persoanei obligate.Prin excepţie, atunci cînd sînt motive întemeiate, instanţa de judecată poate să acorde despăgubire globală, dar numai pentru o perioadă de cel mult 3 ani (art. 1420), ţinîndu-se cont şi de situaţia materială a persoanei responsabile. Drept motiv întemeiat poate servi plecarea definitivă a autorului faptei ilicite peste hotare. Obligarea în asemenea cazuri la plata unei prestaţii periodice este lipsită de eficienţă. Despăgubirile acordate ca urmare a vătămării sănătăţii se supun indexării. Cererile privind repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei sînt imprescriptibile (art.280 lit.c).. Articolul 608. Imposibilitatea executării în natură Dacă restabilirea situaţiei în conformitate cu prevederile art.607 alin.(1) nu este posibilă sau este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani. 1. Repararea prejudiciului poate fi făcută în natură sau prin echivalent, precum şi prin utilizarea concomitentă a acestor modalităţi. Din conţinutul articolelor 607, 608, 609 reiese următoarea regulă: repararea integrală a prejudiciului, la care este îndreptăţită victima unui fapt ilicit se va face în natură sau, atunci cînd aceasta nu este posibil sau presupune cheltuieli disproporţionate, fie nu este în interesul creditorului, se va efectua în formă bănească. Astfel, legiuitorul a confirmat legislativ un principiu al dreptului civil, pe care se fundamentează sistemul de drept al Europei continentale, spre deosebire de sistemul de drept anglo-saxon, care admite ca regulă generală, repararea prejudiciului prin compensarea bănească. Repararea prin echivalent constă în acordarea unei sume de bani exprimînd despăgubirea echivalentă pagubei suferite. De regulă, despăgubirea bănească se evaluează şi se acordă ca sumă globală (capital). Înlocuirea reparaţiei în natură a prejudiciului cu cea prin echivalent bănesc este posibilă numai la obligaţiile în natură. Obligaţia în natură este obligaţia civilă care are ca obiect material alte bunuri decît banii sau presupun îndeplinirea unor activităţi, lucrări sau servicii. În materia răspunderii delictuale repararea vătămărilor aduse persoanei poate fi realizată, în majoritatea cazurilor, numai prin echivalent bănesc, pentru pierderile materiale ori morale suferite de cel vătămat în sănătate ori integritatea fizică, în dreptul la onoare, demnitate, reputaţie, în dreptul la viaţa privată, dreptul de autor. Despăgubiri în bani se va acorda respectîndu-se principiul reparării integrale a prejudiciului, adică a prejudiciului efectiv, a venitului ratat, cît şi a cheltuielilor ocazionate persoanei vătămate în activitatea desfăşurată în scopul evitării, limitării sau reparării pagubei. Despăgubirile se determină la data pronunţării hotărîrii pentru a asigura creditorului situaţia patrimonială avută înainte de a fi păgubit. Ca urmare, instanţele sînt obligate să recalculeze valoarea prejudiciului pînă la ziua pronunţării hotărîrii. Pagubele suplimentare pot fi percepute printr-o acţiune înaintată suplimentar. Atunci cînd prejudiciul are caracter actual, despăgubirea se acordă printr-o sumă globală, posibil însă de achitat şi în rate. Restitutio in integrum va fi imposibilă, de pildă, atunci cînd prin fapta ilicită a fost deteriorat un bun ce se găsea în unicat, cum ar fi un tablou original, un lucru ce reprezintă o amintire, o relicvă de familie sau rezultatul unei lucrări în manuscris ş.a. La suma de bani fixată drept despăgubire nu se datorează dobînzi de întîrziere decît de la data cînd hotărîrea a fost pronunţată, căci echivalentul bănesc al lipsei de folosinţă al sumei de bani respective se cuprinde în însuşi despăgubirea acordată. Dobînzile de întîrziere se vor calcula în baza art. 619. Orice schimbare intervenită în situaţia patrimonială a celui ce a cauzat prejudiciul şi a păgubitului după săvîrşirea faptei ilicite nu influenţează asupra dreptului la despăgubire. Dacă creditorul pretinde despăgubiri ce depăşesc sumele necesare repunerii lui în situaţia anterioară cauzării prejudiciului, vom fi în prezenţa unei situaţii de îmbogăţire fără justă cauză şi, prin urmare, instanţa va respinge cerinţa în măsura în care se urmăreşte o îmbogăţire fără justă cauză. Articolul 609. Despăgubiri în locul prestaţiei

(1) În loc de prestaţie, creditorul poate cere despăgubire doar atunci cînd a stabilit anterior fără succes debitorului un termen rezonabil pentru executarea prestaţiei. În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul stabilit este nejustificat de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil. (2) Nu este necesară somaţia dacă este evident că nu i se poate da curs, în special dacă a trecut termenul stabilit la art.617 alin.(4), iar obligaţia nu a fost executată sau dacă există împrejurări deosebite care îndreptăţesc valorificarea imediată a dreptului de despăgubire, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi. (3) În cazul în care are dreptul la despăgubiri pentru neexecutarea integrală a obligaţiei, creditorul poate cere despăgubiri în locul întregii prestaţii dacă nu are interes în prestaţia parţială. Pentru restituirea prestaţiilor efectuate se aplică în modul corespunzător prevederile art.738. (4) Dreptul la executarea obligaţiei este exclus îndată ce creditorul cere despăgubire în locul executării obligaţiei. (5) Despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală. Pot fi acordate însă despăgubiri sub formă de plăţi efectuate periodic în dependenţă de natura prejudiciului. Despăgubirile sub formă de plăţi periodice se indexează în dependenţă de rata inflaţiei. 1. Conform acestui articol, principalul mod de apărare a intereselor creditorului într-un raport obligaţional este cererea înaintată debitorului de a executa în natură obligaţia asumată. De principiu, debitorul poate fi impus să presteze obligaţia asumată, dacă astfel doreşte creditorul. Aceasta se confirmă şi prin norma din art. 709. Despăgubirea în locul prestaţiei poate fi pretinsă de către creditor doar în cazul în care anterior creditorul l-a somat pe debitor, ca acesta, într-un termen rezonabil să-şi execute obligaţia.. Durata termenului se va stabili reieşind din: împrejurările în care trebuia executată obligaţia, distanţa pe care trebuie s-o parcurgă debitorul dacă s-a obligat să execute într-un loc determinat, complexitatea obiectului prestaţiei ş.a .Dacă în somaţie nu este indicat termenul de executare sau acesta este nejustificat de scurt, instanţa de judecată în caz de litigiu va aprecia şi va stabili un termen rezonabil. În contractele ce cuprind clauze standard este nulă clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul la termene stabilite insuficient pentru executarea unei obligaţii (art. 718 lit.a)). La fel, este nulă clauza prin care utilizatorul este degrevat de obligaţia legală de a soma sau de a stabili partenerului său de contract un termen pentru executarea obligaţiei (art. 719 lit.d)). 2. Somaţia nu este necesară dacă: - este evident că nu i se poate da curs; - debitorul este în întîrziere ca urmare a expirării termenului de 30 de zile din moment ce obligaţia a ajuns la scadenţă, rămînînd neexecutată între timp. - dacă, prin excepţie de la regula generală a executării obligaţiei în natură, creditorul este îndreptăţit să ceară rezilierea şi plata imediată a despăgubirilor, invocîndu-se motivul unor împrejurări deosebite (vezi art. 710 lit.. c)). De exemplu, creditorul a comandat unei întreprinderi specializate efectuarea reparaţiei capitale a autoturismului său. Debitorul nu a executat obligaţia în termen, iar creditorul între timp a devenit parţial nevăzător, şi ca rezultat, nu va mai putea conduce. 3. Dacă obligaţia încă nu a fost executată, dar debitorul, din anumite motive, o poate executa doar parţial , creditorul poate cere rezoluţiunea contractului, dacă pierde interesul faţă de o executare parţială. Evident, stabilirea unui termen de graţie în acest caz este inoportună (art. 710 lit..b)). Totodată, părţile vor trebui să restituie una celeilalte (reciproc) tot ceea ce au transmis pînă la acest moment, la fel, creditorul este în drept să ceară acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, exceptînd cazul cînd debitorului nu-i este imputabilă cauza rezoluţiunii (art. 738 alin. 5). Atunci, cînd se păstrează interesul faţă de prestaţia parţială, creditorul poate fi obligat să achite o retribuţie proporţională părţii din prestaţia executată (art. 943). 4. Dacă în condiţiile respectării art. 609, creditorul are posibilitatea să pretindă şi pretinde despăgubiri renunţînd la executarea prestaţiei în natura sa specifică, ulterior el nu mai poate reveni asupra deciziei sale.În cazul unui contract sinalagmatic, creditorul poate cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei debitorului doar după rezoluţiune (art.602 alin.4). Rezoluţiunea are ca efect încetarea raporturilor juridice între părţi, şi, din acest moment creditorul nu mai poate reveni asupra uni fapt consumat deja, părţile fiind eliberate de obligaţia de a presta (art.738 alin.1). 5. Regula ce se impune este că despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală. Despăgubirile sub forma prestaţiilor periodice succesive, cu caracter viager sau temporar se stabilesc reieşind din natura prejudiciului cauzat sănătăţii şi integrităţii fizice, din interesul părţilor, posibilităţile materiale ale autorului prejudiciului ş.a. Însă legislaţia admite situaţia cînd, deşi poartă caracter viager, periodic, despăgubirile pot fi plătite în capital (art. 607 alin.4). Dacă pentru prejudiciul cauzat răspunzătoare este o persoană juridică şi aceasta încetează activitatea, sumele despăgubirii vor fi capitalizate potrivit Legii nr. 123/1998. Principiul reparării integrale a prejudiciului presupune că, ori de cîte ori prejudiciul cauzat sănătăţii ulterior se agravează, persoana vătămată poate cere revizuirea despăgubirilor, inclusiv atunci cînd acestea au fost plătite în capital (art. 1421). Îmbunătăţirea stării sănătăţii atrage drept consecinţă micşorarea despăgubirilor acordate.Dacă despăgubirile au fost plătite în capital pentru o perioadă viitoare, în condiţiile art.1420, iar ulterior timp starea

sănătăţii victimei s-a îmbunătăţit considerabil,plătitorul poate pretinde revizuirea acelei hotărîri şi întoarcerea unei sume de bani, invocînd îmbogăţirea fără justă cauză a părţii vătămate (art.1389). Indexarea despăgubirilor se va face potrivit legislaţiei. Recalcularea sumei iniţiale, stabilite conform legislaţiei în vigoare, de compensare a pagubei cauzate persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale se efectuează conform Legii nr.278 /1999 Articolul 610. Întinderea despăgubirii (1) Despăgubirea pe care o datorează debitorul pentru neexecutare cuprinde atît prejudiciul efectiv cauzat creditorului, cît şi venitul ratat. (2) Ratat se consideră venitul care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în împrejurări normale. (3) Este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit (direct) al neexecutării. (4) Despăgubirea nu se extinde asupra prejudiciului care, conform experienţei debitorului, nu putea fi prevăzut în mod raţional în cazul unei aprecieri obiective. (5) Dacă neexecutarea obligaţiei este cauzată prin dol, debitorul răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil. 1.Prejudiciul reprezintă vătămarea adusă dreptului subiectiv al persoanei care a suferit pierderea vieţii sau sănătăţii, lezarea unor interese materiale sau morale, ori efectele negative patrimoniale, ca urmare a faptei ilicite săvîrşite de altă persoană sau a faptei unor lucruri sau fiinţe pentru care acesta poartă răspundere în condiţiile legii. Acest articol reglementează doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, patrimonial. Prejudiciul material este consecinţa susceptibilă de evaluare bănească, care decurge din vătămarea unui drept sau interes legitim patrimonial. De regulă, aceste prejudicii implică un contact material constînd în distrugerea sau deteriorarea unui bun, uciderea sau rănirea unui animal, pierderea totală sau parţială a unui drept patrimonial,de exemplu, pierderea întreţinătorului etc. Prejudiciul patrimonial poate fi cauzat şi prin vătămarea drepturilor personale nepatrimoniale privind integritatea fizică sau morală a persoanei fizice (ex. costul tratamentului, pierderi legate de imposibilitatea prestării unei munci). Prejudiciul patrimonial produs generează în sarcina autorului răspunderea civilă delictuală sau contractuală, adică obligaţia de a repara daunele produse. În baza alineatului comentat, în caz de neexecutare a obligaţiilor, debitorul urmează să plătească despăgubiri. În măsura în care repararea în natură a prejudiciului este imposibilă sau iraţională, creditorul va fi despăgubit în echivalent bănesc. Despăgubirea semnifică valoarea de acoperire, de înlocuire a pagubei, este suma de bani pe care autorul unei fapte ilicite păgubitoare, sau debitorul unei obligaţii contractuale neexecutate este obligat să o plătească, în virtutea unei hotărîri judecătoreşti, victimei, respectiv creditorului care a suferit prejudiciul. Prejudiciul patrimonial poate avea două elemente componente: - prejudiciul efectiv cauzat creditorului; - venitul ratat. Prejudiciul efectiv este definit la art. 14 şi constă în cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale. Aici putem menţiona: sumele de bani plătite de creditor unor terţe persoane din cauza culpei debitorului care a încălcat obligaţiile contractuale; costul cheltuielilor raţionale şi necesare, efectuate de creditor pentru executarea unei obligaţii, care n-a fost executată corespunzător de debitor, pentru remedierea defectelor bunurilor procurate cu vicii (remedierea făcută personal sau apelînd la serviciile unui terţ); cheltuielile cumpărătorului privind plata în avans a mărfurilor ce se procură, arendarea depozitelor în care acestea urmau să se păstreze; cheltuielile clientului privind achiziţionarea materiei prime şi oferirea acesteia antreprenorului debitor. Nu vor intra în calcul sumele economisite de creditor (necheltuite) ca urmare a faptului, că debitorul n-a executat obligaţia, de exemplu, în contractul de antrepriză sau prestări servicii beneficiarul este obligat la despăgubiri atunci, cînd nu îndeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei. Din cuantumul acestora se vor exclude ceea, ce antreprenorul sau prestatorul a economisit în urma întîrzierii sau refuzului ori a ceea ce a putut dobîndi prin utilizarea în alt mod a forţei sale de muncă(art.941). În componenţa prejudiciului efectiv intră nu numai cheltuielile efectiv suportate de creditor pentru atingerea situaţiei anterioare cauzării prejudiciului, ci şi acele pe care urmează să le suporte în vederea restabilirii dreptului lezat (prejudiciul viitor). Necesitatea şi devizul acestor cheltuieli trebuie să fie confirmate prin probe veridice, să fie neexagerate. De oarece legea nu distinge, repararea acestor prejudicii poate fi cerută odată cu înaintarea cererii privind restituirea cheltuielilor deja suportate, cît şi printr-o cerere separată înaintată la momentul suportării de facto a altor cheltuieli. Totodată acestea nu trebuie confundate cu repararea venitului ratat sau cu sumele dobîndite în urma reevaluării sau indexării despăgubirilor. Reevaluarea presupune aducerea prejudiciului la valoarea zilei prin aplicarea indexării.

Prejudiciul efectiv sau pierderea efectivă este valoarea exprimată în bani cu care s-a micşorat patrimoniul creditorului, fie prin scăderea activului fie prin creşterea pasivului din cauza neexecutării unei obligaţii. Articolul 14 şi prezentul articol se vor aplica în egală măsură atît răspunderii contractuale, cît şi celei delictuale, deoarece sînt norme generale care definesc prejudiciul. 2. Venitul ratat este supus reparării în baza art.14 şi a alineatului (2) al art.610 care stabileşte, că venitul este ratat dacă ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în împrejurări normale, avîndu-se în vedere un comportament obişnuit în cadrul participării la circuitul civil obişnuit. Venitul ratat constituie lipsa obţinerii unor foloase patrimoniale pe care partea vătămată (creditorul) le-ar fi obţinut, lipsa de sporire a patrimoniului, deşi acesta putea şi trebuia să sporească, dacă nu ar fi fost săvîrşită fapta ilicită. Evaluarea despăgubirilor plătite în calitate de venit ratat, se va efectua în dependenţă de mai multe criterii. Creditorul trebuie să dovedească posibilitatea obiectivă, reală şi nu închipuită, a obţinerii unor venituri, luînd în consideraţie conjunctura dintre cerere şi ofertă pe piaţa de mărfuri şi servicii, concurenţa, existenţa resurselor materiale şi forţei de muncă necesare realizării activităţii sale productive, comerciale. Lipsa vreuneia din condiţiile enumerate ar avea ca rezultat o simplă coincidenţă în timp a pierderilor cu micşorarea volumului realizărilor de către creditor, dar nu ratarea unui venit prin vina debitorului. Devizul despăgubirilor trebuie să fie precis, chibzuit. Se va ţine cont de măsurile luate de creditor pentru primirea acestui venit şi pregătirile efectuate: contracte de transport, magazinaj, expediţie încheiate cu diferiţi parteneri, scrisori de garanţie oferite neechivoc, parvenite în adresa creditorului sau acceptarea propunerii creditorului de a negocia în viitorul apropiat anumite contracte, majorarea statului de personal în legătură cu majorarea preconizată a volumului producerii etc. De menţionat că, în condiţiile unei economii de piaţă, conjunctura iniţială nu tot timpul este determinantă la obţinerea unui venit, de aceea criteriile enunţate mai sus vor fi analizate în ansamblu. Printre novaţiile codului este şi norma din art. 14 alin.(3) care stabileşte limita minimă a venitului ratat atunci cînd debitorul care n-a respectat obligaţiile sale a dobîndit, drept rezultat careva venituri. În acest caz mărimea venitului ratat nu poate fi mai mică decît acele venituri. Această normă facilitează procesul de probare a mărimii despăgubirilor pretinse. Sarcina probaţiunii existenţei, precum şi a mărimii venitului ratat revine creditorului, care trebuie să demonstreze că ar fi putut şi trebuit să obţină anumite venituri. Despăgubirile acordate în calitate de venit ratat se percep atît în cadrul raporturilor comerciale, cît şi în cazul prejudicierii sănătăţii persoanei fizice şi se exprimă în sumele de bani pe care persoana le-ar fi obţinut, ca urmare a valorificării aptitudinilor sale profesionale, practicării unor îndeletniciri dacă nu i se leza dreptul la integritatea corporală (vezi art.607). În dependenţă de specificul raporturilor privind despăgubirea, cuantumul acesteia poartă caracter diferit, de exemplu, salariatul va repara doar prejudiciul efectiv cauzat angajatorului, nefiind obligat să plătească şi venitul ratat (art. 329, Legea nr. 154/2003). La fel, unele convenţii internaţionale la care Republica Moldova este parte, limitează întinderea despăgubirilor doar la repararea prejudiciului efectiv, de exemplu, administraţiile poştale răspund pentru pierderea, spolierea sau avarierea coletelor, a trimiterilor recomandate şi a trimiterilor cu valoare declarată, exceptînd pagubele indirecte sau beneficiile neralizate (art. 26 pct. 3 al Aranjamentului privind coletele poştale şi art. 34 pct. 2.1.2. al Convenţiei Poştale Universale ambele semnate le Seul la 14.09.1994; Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1159-/1997, Tratate internaţionale, 1999, v. 12). La repararea prejudiciului se va ţine cont şi de faptul dacă contractul sau legea stabilesc plata unei clauze penale pentru neexecutarea obligaţiei. Dacă există o astfel de prevedere (clauză penală contractuală) se va aplica art. 626 alin. (2) care stabileşte o normă dispozitivă: creditorul are dreptul să pretindă doar repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă), dacă legea ori contractul nu prevăd altfel. Clauza penală alternativă, punitivă şi exclusivă se percepe doar atunci cînd legea sau contractul le prevede în mod expres. Prin excepţie de la principiul reparării integrale a prejudiciului, părţile prin contract îşi pot limita răspunderea sau aceasta poate fi limitată prin lege. 3. În baza alin.(3) art.610 se poate pretinde doar repararea prejudiciului direct. Clasificarea prejudiciilor în directe şi inidrecte se face după cum acestea sînt sau nu sînt consecinţe nemijlocite a faptei ilicite păgubitoare. Prejudiciul indirect nu este un rezultat necesar al faptei ilicite şi producerea lui se datorează în mare parte concursului unor împrejurări întîmplătoate pe lîngă fapta ilicită. Dat fiind lipsa unei legături cauzale suficiente între fapta ilicită şi acest prejudiciu, urmează de reparat doar prejudiciul direct. Însă nu trebuie de confundat prejudiciul indirect cu acel prejudiciu care, în cazul obligaţiilor cu caracter îndelungat adesea este rezultatul executării necorespunzătoare a obligaţiei, ce se exprimă în ivirea defectelor ascunse după o perioadă de timp. La momentul încălcării obligaţiei, prejudiciul fie încă nu survine, fie nu are caracter vizibil. Despăgubirea, evident poate fi cerută după o anumită perioadă de timp de la săvîrşirea faptei ilicite. 4. Scopul reparării oricărui prejudiciu depinde de previziunea părţilor, fiindcă se consideră prejudiciu reparabil ca urmare a nerespectării unui contract acele pierderi, care au fost în mod raţional prevăzute de părţi. Numai în condiţii de previzibilitate părţile şi-au manifestat voinţa, asumîndu-şi obligaţii civile. Alineatele (4) şi (5) reglementează repararea prejudiciului previzibil şi imprevizibil pentru a aprecia limitele răspunderii debitorului. Astfel, în lipsa dolului debitorului, răspunderea se va limita la repararea prejudiciului

previzibil în momentul încheierii contractului, luîndu-se în consideraţie împrejurările pe care părţile (în special debitorul) la acel moment le cunoştea sau trebuia să le cunoască, avîndu-se în vedere şi experienţa lor. Previzibilitatea daunei se apreciază în raport cu momentul încheierii contractului şi atît timp cît condiţiile avute în vedere de părţi la acea dată se menţin. Un debitor prudent nu se angajează la repararea unui prejudiciul peste limita a ceea ce el a putut să prevadă la încheierea contractului. Regulile enunţate se aplică în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale. De principiu, în cadrul răspunderii delictuale, debitorul răspunde atît pentru prejudiciul previzibil, cît şi pentru cel imprevizibil. Articolul 611. Determinarea întinderii prejudiciului La determinarea întinderii prejudiciului se ţine cont de interesul pe care creditorul îl avea în executarea corespunzătoare a obligaţiei. Determinante pentru această estimare sînt locul şi timpul prevăzute pentru executarea obligaţiilor contractuale. Determinarea întinderii prejudiciului reprezintă activitatea de stabilire a naturii, particularităţilor şi a întinderii urmărilor negative directe ale faptei ilicite, care generează răspunderea civilă. Determinarea prejudiciului anticipează momentul determinării reparaţiei (despăgubirii, compensaţiei). Reparaţia este determinată reieşind din întinderea prejudiciului (prejudiciul efectiv, venitul ratat). Participanţii la raporturile obligaţionale sînt ţinuţi să execute obligaţiile în modul corespunzător, potrivit condiţiilor negociate în contract, în baza legii sau reieşind din condiţiile obişnuite ale circuitului civil. Fiecare creditor este interesat în respectarea acestei reguli. Articolul comentat stabileşte că la determinarea întinderii prejudiciului se va ţine cont de interesul pe care crediotrul îl avea în executarea corespunzătoare a obligaţiei. În cod lipseşte o normă generală, care ar stabili limitele acordării despăgubirilor. Ne vom conduce însă de principiul că creditorul nu se poate îmbogăţi fără just temei şi poate valorifica dreptul său la despăgubire doar cu bună credinţă, nefăcînd abuz . Se va lua în calcul orice beneficiu pe care l-a avut creditorul ca rezultat al neexecutării. Acestea se pot manifesta în formă de sume economisite, de exemplu, în urma neexecutării de către debitor a unui contract neavantajos creditorului; evitarea unor cheltuieli suplimentare de cazare într-un hotel de la punctul de destinaţie, atunci cînd cărăuşul a întîrziat cu executarea obligaţiei de transportare etc. De regulă creditorul este interesat în executarea corespunzătoare a obligaţiei. Uneori însă poate fi interesat în întîrzierea executării acesteia şi această împrejurare trebuie luată în consideraţie la aprecierea mărimii despăgubirilor, de exemplu, cumpărătorul este interesat ca vînzătorul să întîrzie cu predarea bunului, deoarece la moment nu dispune de bani pentru achitare, iar contractul prevede penalităţi de întîrziere. În acelaşi context creditorul se poate arăta extrem de interesat în executarea la timp a obligaţiei, de exemplu în confecţionarea la timp a rochiei de mireasă; ajungerea la timp în locul de unde trebuia să schimbe alt mijloc de transport, în cazul transportului combinat; executarea unei picturi, comandate pentru o anumită ocazie etc. Obligaţia trebuie să fie executată în locul corespunzător. Locul corespunzător este stabilit prin lege sau contract. Aceasta prezintă importanţă şi sub aspectul cine va suporta cheltuielile de transport pînă la /de la acel loc, astfel că creditorul este interesat ca obligaţia să fie executată în locul ales (stabilit). Uneori existenţa unui prejudiciu este incontestabilă, însă creditorului îi este dificil, chiar imposibil să facă proba întinderii acestuia. În atare situaţii instanţa de judecată nu va respinge acţiunea, ci va aprecia la intima convingere suma despăgubirilor reieşind din principiul umanismului şi al echităţii, precum şi din faptul că nu este neapărat necesar ca creditorul să prezinte dovada unor sume exacte a prejudiciului ce i s-a cauzat. Dacă faptul cauzării prejudiciului a fost dovedit, volumul şi mărimea acestuia pot fi presupuse. Determinarea întinderii prejudiciului poate fi făcută atît de instanţa de judecată, cît şi de părţi. Instanţele sînt obligate să arate care sînt elementele pe baza cărora se determină întinderea prejudiciului ce trebuie reparat, să determine paguba în bază de probe, luînd în consideraţie împrejurările fiecărui caz în parte. Se va determina separat prejudiciul efectiv şi venitul ratat pentru a efectua cu uşurinţă verificările necesare pe cale de atac, în caz de necesitate. Articolul 612. Vinovăţia îndreptăţitului la nasterea prejudiciului (1) Dacă la naşterea prejudiciului sau a unei alte obligaţii de compensare a concurat vinovăţia celui îndreptăţit la despăgubire sau la compensare, existenţa şi întinderea obligaţiei de despăgubire sau de compensare depind de împrejurări şi, în special, de măsura în care prejudiciul este cauzat de o parte sau de cealaltă parte. (2) Dispoziţia alin.(1) se aplică şi atunci cînd vinovăţia celui prejudiciat se restrînge la faptul că el a omis să preîntîmpine sau să diminueze prejudiciul. 1. Un prejudiciu poate fi cauzat şi prin concurenţa vinovăţiei creditorului (îndreptăţitului), avîndu-se în vedere ambele forme ale vinovăţiei acestuia. În acest caz nu este vorba despre răspunderea mixtă, deoarece creditorul nuşi poate leza propriile drepturi subiective. Dacă îndreptăţitul nu a avut un comportament ireproşabil, diligent şi

prin aceasta a contribuit la cauzarea sau sporirea prejudiciului, despăgubirea trebuie să fie micşorată sau exclusă în dependenţă de împrejurările cazului, de forma vinovăţiei creditorului, precum şi de faptul, în ce măsură vina creditorului a contribuit la neexecutarea obligaţiei. Instanţa de judecată este obligată să ia în consideraţie aceste împrejurări la emiterea hotărîrii. Pe lîngă această normă cu un conţinut general, Codul prevede şi reglementări speciale prin care despăgubirea este exclusă sau limitată în dependenţă de vinovăţia îndreptăţitului. De exemplu:

- în contractele sinalagmatice persoana obligată, dacă nu s-a obligat prima, este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă (art. 705); - debitorul nu este în întîrziere atîta timp cît creditorul întîrzie în primirea executării (art. 593 alin. 3). Orice creditor contractual este nu numai în drept, cît şi obligat să primească executarea.Neexecutarea acestei obligaţii, fie atunci cînd refuzul are loc explicit, fie prin împiedicare, prin dol sau culpă, constituie un fapt culpabil al creditorului, de natură a înlătura sau a diminua răspunderea debitorului la plata daunelor interese. În baza art. 595, creditorul este obligat să repare prejudiciul debitorului cauzat pentru întîrzierea acceptării prestaţiei. - temei de micşorare a mărimii reparaţiei debitorului serveşte şi acţiunile intenţionate sau neglijente a creditorului prin care se contribuie la mărirea prejudiciului. De exemplu, cumpărătorul, neprimind marfa de la vînzător este nevoit să o procure de la alt agent economic, dar la un preţ exagerat de mare în raport cu preţurile existente pe piaţa de mărfuri similare, deşi a avut posibilitate să cumpere acele bunuri la preţ rezonabil. Diferenţa de preţ nu poate fi pretinsă de cumpărător vînzătorului. - cărăuşul este exonerat de răspundere pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea încărcăturii sau depăşirea termenului de transportare dacă acestea se datorează vinovăţiei celui îndreptăţit să dispună de încărcătură (art. 1008) sau cărăuşul nu răspunde pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea bagajelor, care i-au fost încredinţate de pasager, dacă se dovedeşte vina pasagerului (art. 989). în materie de răspundere delictuală întîlnim o situaţie similară. Art. 1410 reglementează răspunderea posesorului izvorului de pericol sporit. Temei pentru eliberarea de răspundere este intenţia părţii vătămate (nu este şi cazul culpei acesteia). Concluzia ce se impune este că dacă posesorul mijlocului de pericol sporit nu poartă nici o vină în cauzarea prejudiciului, iar persoana vătămată a acţionat prin culpă uşoară, prejudiciul va fi acoperit în întregime de debitor. Fundamentul excluderii răspunderii debitorului în cazul cauzării prejudiciului prin intenţia persoanei vătămate este reglementat de art. 1417,alin. (1). În aceeaşi ordine de idei, culpa gravă a îndreptăţitului duce la micşorarea despăgubirilor, cu excepţia a 3 cazuri: - cînd prejudiciul a fost cauzat unui minor care nu a împlinit 14 ani; - în cazul cauzării prejudiciului unei persoane incapabile; - în cazul cauzării prejudiciului de către organele de resort la aplicarea sancţiunilor penale, administrative şi măsurilor preventive (art. 1405). În primele 2 situaţii nu putem vorbi despre vina minorului sau a incapabilului, deoarece aceştea nu dispun de discernămînt propriu-zis. 2.Partea vătămată trebuie să ia toate măsurile pentru a preîntîmpina sau evita producerea unor prejudicii, ori pentru a limita întinderea lor. Uneori această regulă generală este confirmată şi prin norme speciale de drept civil. Astfel,potrivit art. 1316 alin.(1),lit.d), asiguratul este obligat să întreprindă acţiuni, ce depind de el pentru a evita producerea cazului asigurat sau pentru a limita pagubele cauzate de producerea lui. În baza acestei obligaţii, asiguratul are şi un drept corelativ: de a pretinde compensarea cheltuielilor aferente evitării producerii cazului asigurat sau limitării oportune a prejudiciilor pasibile de despăgubire (art.1315 alin.(1), lit.d)). Dacă creditorul nu a luat toate măsurile pentru omiterea ori diminuarea prejudiciului, instanţa de judecată poate micşora cuantumul despăgubirilor pe care le acordă sau poate exclude dreptul la despăgubire. Spre deosebire de alin.(1), al doilea alineat al articolului comentat se manifestă prin omisiuni ale creditorului. Vom exemplifica prin: o gospodărie ţărănească a încheiat un contract de vînzare a unei cantităţi de roşii. Debitorul nu a executat obligaţia de a prelua bunurile în termenul indicat în contract şi roşiile, fiind bunuri perisabile, în cîteva zile s-au alterat. Creditorul nu a întreprins nici un fel de măsuri în vederea preîntîmpinării prejudiciului, deşi putea să acţioneze; depistînd faptul că antreprenorul, din nepricepere utilizează materiale de construcţie necalitative, clientul nu obiectează astfel că rezultatul lucrării este inutilizabil conform destinaţiei; persoana prejudiciată care a omis cu intenţie ori din cuplă gravă, să înlăture prin mijloace legale prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu funcţii de răspundere, nu poate pretinde repararea prejudiciului (art. 1404 alin. 3). La aplicarea regulei enunţate în art. 612 trebuie de dat dovadă de o atenţie deosebită cît priveşte prejudiciile cauzate sănătăţii sau integrităţii corporale a victimei. Astfel, refuzul victimei de a se supune unei intervenţii chirurgicale riscante nu poate fi considerat drept faptă culpabilă de natură a o decădea din dreptul la despăgubire. Debitorul este cel, care trebuie să dovedească vina îndreptăţitului la repararea prejudiciului, în vederea diminuării ori excluderii despăgubirilor. Articolul 613. Restituirea celor economisite în cazul exonerării de răspundere Dacă dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu îi este imputabilă, debitorul trebuie să restituie creditorului tot ceea ce a economisit ca urmare a neexecutării.

Exonerarea de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor are loc atunci, cînd debitorului nu îi este imputabilă neexecutarea din cauza unor împrejurări externe, străine vinovăţiei acestuia, cum ar fi: forţa majoră, cazul fortuit, vinovăţia creditorului. Această regulă se va aplica în contractele sinalagmatice. În baza art. 707 alin.(1) dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative, iar în cazul cînd creditorul a executat prestaţia sa debitorul se obligă să restituie cele economisite astfel. Această regulă îşi are originea în normele privind îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1389-1397). Îmbogăţirea fără justă cauză presupune în cazul dat, că debitorul a realizat o sporire a activului sau micşorarea pasivului patrimoniului său în dauna creditorului care suportă o diminuare corespunzătoare, în lipsa unui temei juridic care să le justifice şi va restitui valoarea cu care debitorul s-a îmbogăţit astfel, dar nu mai mult decît valoarea diminuării. Drept exemplu poate servi raportul de vînzare-cumpărare a unei case de locuit în care cumpărătorul a prestat obligaţia de achitare a preţului, iar vînzătorul urma să transmită dreptul de proprietate la data indicată de părţi în contract. Între timp construcţia a fost distrusă ca urmare a unui eveniment de forţă majoră, fapt ce angajează pentru vînzător obligaţia de a restitui cumpărătorului plata efectuată.

Articolul 614. Restituirea despăgubirii (1) În cazul în care debitorul se foloseşte de dreptul de a refuza executarea obligaţiei şi obţine o despăgubire sau are drept la despăgubire pentru obiectul datorat, creditorul, în urma apariţiei situaţiei care justifică dreptul său de obiecţie, poate cere restituirea celor date ca despăgubire sau cedarea dreptului la despăgubire. (2) În cazul în care creditorul, în locul executării obligaţiei, poate cere despăgubiri, acestea se reduc cu valoarea despăgubirilor deja obţinute ori se reduc corespunzător dreptului la despăgubire dacă creditorul a făcut uz de dreptul prevăzut la alin.(1). Articolul 615. Cesiunea creanţei privind repararea prejudiciului Persoana care trebuie să repare prejudiciul cauzat prin pierderea unui bun este obligată să repare numai în schimbul cesiunii creanţei pe care partea vătămată, în calitatea de proprietar sau de alt posesor legitim al bunului, o are faţă de un terţ. Situaţia reglementată de acest articol presupune existenţa a două raporturi juridice distincte: a) raportul care există între proprietar sau alt posesor legitim al unui bun, pe de o parte, şi altă persoană, spre exemplu, asigurătorul în baza contractului de asigurare a acelui bun.Din conţinutul acestui raport trebuie să distingem dreptul de creanţă al asiguratului de a pretinde asigurătorului plata despăgubirii la producerea cazului asigurat. b) raportul, care apare între proprietar sau alt posesor legitim al bunului şi persoana, care trebuie să repare prejudiciul prin pierderea acelui bun. De remarcat, că acest din urmă raport poate izvorî atît ca urmare a unui delict, precum şi în baza unui contract, prin care bunul în cauză este transmis (încredinţat) persoanei, care e chemată să răspundă, potrivit art. 615. Pierderea bunului se poate produce nemijlocit de persoana care trebuie să repare acest prejudiciu, cît şi de cel, ce se află în grija şi supravegherea acestuia. Prin pierderea bunului urmează de înţeles atît pierderea efectivă a acestuia, cît şi distrugerea sau deteriorarea bunului.Noţiunea bunului, în acest context, trebuie să fie interpretată în conformitate cu art. 285( lucrurile, precum şi drepturile patrimoniale). Din moment ce s-a constatat pierderea bunului, persoana îndreptăţită să ceară reparaţia are posibilitatea să înainteze cerinţa sa fie asigurătorului, potrivit condiţiilor contractului de asigurare şi a normelor de drept, ce reglementează aceste raporturi,(pe lîngă faptul, că în toate cazurile are obligaţia de a-l informa de îndată pe acesta despre producerea cazului asigutat, conform art. 1327 alin. (1)), fie celui, care este răspunzător de pierderea bunului. Dacă îndreptăţitul a ales să înainteze cererea către persoana, care răspunde pentru pierderea bunului, el va fi obligat să cedeze creanţa sa din contractul de asigurare către această persoană, iar ultima va fi obligată să repare prejudiciul numai în urma preluării creanţei. Această regulă are la bază principiul neadmiterii îmbogăţirii fără justă cauză a îndreptăţitului, în situaţia în care el ar fi putut pretinde despăgubiri atît de la asigurător, cît şi de la persoana care trebuie să răspundă pentru pierderea bunului. Cesiunea creanţei operează nu de plin drept, trebuie să existe un acord expres între cesionar şi cedent, potrivit normelor ce reglementează cesiunea de creanţă (art. art. 556-566). După preluarea creanţei, persoana care a reparat prejudiciul o va putea înainta terţului (asigurătorului), iar acesta este în drept să opună în legătură cu aceasta toate excepţiile, pe care le-ar fi putut opune proprietarului sau altui posesor legitim al bunului.

Articolul 616. Despăgubirea prejudiciilor nepatrimoniale (1) Pentru un prejudiciu nepatrimonial se pot cere despăgubiri în bani în cazurile prevăzute de lege. (2) În cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, precum şi în cazul privaţiunii ilegale de libertate, cel vătămat poate cere şi pentru prejudiciul nepatrimonial o despăgubire în bani, stabilită în baza unei aprecieri conforme principiilor echităţii. 1. Repararea integrală a prejudiciului presupune repararea atît a prejudiciului patrimonial, cît şi a celui nepatrimonial. Dacă printr-o faptă ilicită s-a cauzat doar un prejudiciu nepatrimonial, acesta la fel urmează să fie reparat. Prejudiciul nepatrimonial înseamnă suferinţele psihice sau fizice pe care le resimte victima unei fapte ilicite ca urmare a vătămării drepturilor sau intereselor sale extrapatrimoniale (nepatrimoniale), deseori şi ca urmare a lezării drepturilor patrimoniale şi care nu pot fi evaluate în bani. Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sînt apărate în cazurile şi în modul prevăzut de Cod (art. 15) şi de alte legi. Drepturile personale nepatrimoniale lezate pot fi apărate atît prin mijloace nepatrimoniale, cît şi prin compensaţie bănească. La categoria mijloacelor de ordin nepatrimonial se atribuie: - recunoaşterea dreptului, de exemplu, a dreptului de autor; - restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului subiectiv (restabilirea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, conform art. 16); - interzicerea acţiunilor ilicite prin care se atentează la drepturile nepatrimoniale; - recunoaşterea nevalabilităţii unui act fără caracter normativ, emis de autorităţile publice, prin care se încalcă drepturile nepatrimoniale. Articolul comentat reprezintă o normă generală care admite compensarea bănească a prejudiciului nepatrimonial doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, legiuitorul nu a admis compensarea prejudiciului nepatrimonial ori de cîte ori se constată existenţa acestuia. Vom examina situaţiile prevăzute de lege în care este reglementată acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul nepatrimonial. Conform articolului 1422, în orice situaţie cînd unei persoane i se cauzează un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personal nepatrimoniale, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc.Drepturile subiective nepatrimoniale ţin de valorile nepatrimoniale ale omului, ocrotite prin lege. Acestea sînt inerente persoanei şi îl însoţesc fie de la naştere, fie în virtutea legii (viaţa, integritatea corporală, demnitatea, onoarea, reputaţia profesională, taina vieţii personale şi familiale ş.a.). Acelaşi articol reglementează posibilitatea reparării prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, printre care enumerăm: - dreptul de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 293/1994); - modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (Legea nr.1545 /1998); - despre apa potabilă (Legea nr.272 /1999); - contenciosul administrativ (Legea nr.793 /2000); - accesul la informaţie (Legea nr.982/ 2000); - Codul Familiei (Legea nr. 1316/2000); - protecţia consumatorului (Legea nr. 105/2003); - Codul Muncii (Legea nr. 154/2003); - Codul de procedură penală (Legea nr.122/ 2003) 2. Prejudiciul moral, fiind suferinţele psihice sau fizice, presupune faptul că acţiunile celui ce a cauzat acest prejudiciu trebuie să genereze o reacţie psihică negativă în conştiinţa persoanei vătămate (suferinţe psihice), cît şi senzaţii negative (suferinţe fizice). Noţiunea de suferinţe fizice nu are acelaşi înţeles cu noţiunea de daune fizice sau cauzate sănătăţii. Dauna cauzată sănătăţii înseamnă orice schimbare negativă în organismul uman, ce împiedică funcţionarea biologică normală, adică decurgerea normală din punct de vedere medical a tuturor proceselor psihofiziologice. Daunele cauzate sănătăţii produc consecinţe atît de ordin nepatrimonial, cît şi patrimonial. Alineatul comentat reglementează acordarea despăgubirilor băneşti pentru cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, care au drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu nepatrimonial. Repararea prejudiciului patrimonial în legătură cu atentarea la aceste valori este reglementată prin art. art. 1418, 1420, 1421. Convenţional, vătămările integrităţii corporale, alte vătămări a sănătăţii mai sînt numite„prejudicii corporale”. În dependenţă de individ şi de sensibilitatea acestuia, orice durere fizică, cauzată prin lezare, schilodire, vătămare presupune şi o suferinţă psihică. Uneori suferinţele psihice nu sînt atît de importante pentru a fi luate în consideraţie, însă acestea pot evolua în adevărate traume psihice. Constatarea daunei morale se poate face ştiinţific prin intermediul expertizelor medico-legale (a vitalităţii, psihologică, psihiatrică). În baza acestor expertize se va face şi aprecierea evoluţiei pe viitor a suferinţelor psihice şi fizice. Rezultatele expertizelor trebuie să aibă un rol determinant în stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată. Instanţa va lua în consideraţie şi intensitatea durerilor fizice, numărul şi importanţa intervenţiilor suferite, durata suferinţelor, imposibilitatea ducerii unui mod de viaţă anterior, insomnii şi

incomodităţi legate de amputarea braţului, piciorului, pierderea vederii, auzului etc. Sub aspectul suferinţelor psihice, vătămările integrităţii corporale se manifestă în sentimentul de ruşine, teamă, neajutorare, umilinţă, inferioritate, discomfort general, insatisfacţie creată de lipsirea de posibilitatea de a se deplasa, mişca normal, de a recepţiona lumea înconjurătoare, de a călători, citi, asculta etc. La aprecierea despăgubirii se va ţine cont şi de alte criterii cum ar fi vîrsta, funcţia, sexul, starea emoţională ş.a. O varietate a prejudiciului corporal este prejudiciul estetic, care reprezintă acele leziuni sau vătămări, prin care s-a adus atingere armoniei fizice sau fizionomiei persoanei vătămate. Această categorie de prejudicii presupune atît dureri fizice, cît şi suferinţe psihice. Intensitatea suferinţelor în acest caz va fi cu atît mai mare cu cît frumuseţea şi aspectul fizic al persoanei este îndeosebi esenţial pentru existenţa acesteia (actor, manechin, stewardesă). Cît priveşte daunele morale, principiul reparării integrale a prejudiciului are caracter relativ. Cauza este că întinderea acestor prejudici nu se apreciază prin raportare la material, ci prin luarea în considerare a altor criterii. Prin definiţie, prejudiciul nepatrimonial nu are un conţinut economic şi drept consecinţă, nici echivalent bănesc. Despăgubirile băneşti acordate însă, în aceste cazuri, au caracter compensator şi au drept scop înlăturarea, atenuarea suferinţelor psihice sau fizice, suportate de persoană. Banii pot fi utilizaţi de persoana vătămată în scopurile cele mai diverse, ceea ce poate aduce acesteia anumite bunuri, mulţumiri, satisfacţii, acestea la rîndul lor atenuînd suferinţele persoanei. Aceasta este o soluţie potrivită, eficientă şi cu aplicabilitate generală. La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau alte vătămări şi repararea prejudiciului material, cauzat prin vătămarea sănătăţii trebuie de făcut deosebire dintre aceste două instituţii. Dificultatea constă în forma unică a compensării, respectiv, a reparării – cea bănească. Se va ţine cont de faptul că sumele băneşti plătite în calitate de reparare a prejudiciului patrimonial au drept scop înlăturarea sau diminuarea disfuncţiilor organismului sau manifestărilor exterioare a acestuia. Compensarea prejudiciului nepatrimonial e îndreptată la înlăturarea sau atenuarea retrăirilor şi suferinţelor legate de cauzarea vătămărilor sănătăţii. Orice acţiuni prin care o persoană este supusă la privaţiune ilegală de libertate, atrage drept consecinţă dreptul victimei la repararea prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc.Dacă privaţiunea ilegală de libertate a fost aplicată de organele statale, printr-o sentinţă sau alt act ilegal, repararea prejudiciului se va efectua şi în condiţiile suplimentare, prevăzute de art.art. 1405,1422 şi Legea nr.1545/1998 Legislaţia nu stabileşte limite minime sau maxime ale cuantumului despăgubirii, judecătorul apreciind mărimea acesteia la intima convingere, în baza unei aprecieri conforme principiului echităţii şi a criteriilor enunţate mai sus. Din conţinutul articolului comentat reiese că despăgubirile pentru compensarea prejudiciului nepatrimonial se pot acorda în formă bănească, însă atît legislaţia, cît şi practica judiciară admit compensarea acestui prejudiciu şi într-o altă formă, la aprecierea părţilor în raportul litigios (art.329 alin.(2) al Legii nr.154 /2003; dosar nr.21287 /2002, arhiva jud.Botanica, mun. Chişinău). Mărimea despăgubirii va fi apreciată indiferent de întinderea şi existenţa prejudiciului patrimonial (art. 1422 alin. (2), art. 15 alin.(5) al Legii nr. 105/2003). Legea admite uneori şi posibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor pe cale extrajudiciară, de exemplu, în raporturile de dreptul muncii ( art. 332 Legea nr. 154/2003.) Prejudiciul moral se repară, de regulă, dacă a fost cauzat cu vinovăţie şi prin excepţie, se va angaja şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite, în cazurile prevăzute de lege.(art.1422 alin.3) Legislaţia Republicii Moldova nu admite compensarea prejudiciului nepatrimonial la cererea unei persoane juridice, deoarece o persoană juridică nu poate suferi din punct de vedere moral. Creanţele privitoare la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, inclusiv prejudiciul nepatrimonial sînt incesibile (art. 556 alin. 4). Articolul 617. Punerea debitorului în întîrziere (1) Dacă nu execută obligaţia în urma somaţiei primite după scadenţă din partea creditorului, debitorul se consideră în întîrziere ca urmare a somaţiei. (2) Nu este necesară somaţie în cazul în care: a) este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei; b) înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada pentru executarea obligaţiei este stabilită astfel încît poate fi calculată calendaristic de la producerea evenimentului; c) părţile au convenit expres că debitorul este în întîrziere la expirarea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi; d) obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decît într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a executa; e) debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite în mod repetat să o execute; f) obligaţia de a nu face nu se execută; g) este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat; h) intrarea în întîrziere se justifică din motive întemeiate, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi; i) debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia.

(3) În cazurile menţionate la alin.(2) lit.a) si b), orice înţelegere asupra unui termen care ar afecta grav una din părţi este nulă. (4) Debitorul este în întîrziere dacă nu execută obligaţia în termen de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau unei alte invitaţii de plată similare. Această dispoziţie se aplică debitorului consumator numai dacă în nota de plată sau în invitaţia de plată similară este indicat în mod special efectele menţionate. (5) Debitorul nu este în întîrziere atît timp cît prestaţia nu a avut loc din cauza unor împrejurări neimputabile debitorului. 1. Acest articol reprezintă a novaţie absolută în legislaţia civilă autohtonă. Din această normă deducem următoarea regulă: creditorul trebuie să someze debitorul, adică să-i pretindă executarea obligaţiei ajunse la scadenţă, iar debitorul se va considera în întîrziere numai dacă nu a executat obligaţia sa, ca urmare a somaţiei. Punerea în întîrziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei unui debitor care tergiversează o executare ce mai este încă posibilă .. Această procedură este necesară numai pentru neexecutarea obligaţiei contractuale. În raporturile de obligaţii extracontractuale dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului se naşte din momentul săvîrşirii faptului prejudiciabil. Astfel, în materia contractuală simpla expirare a termenului de executare a obligaţiei nu-l pune pe debitor în întîrziere, excepţie făcînd cazurile cînd debitorul este de drept în întîrziere (alin. 2). Procedura punerii în întîrziere nu este reglementată în mod special, deaceea ea poate rezulta din orice act, notificare, telegramă etc. În acelaşi scop se poate recurge la notificare scrisă adresată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, precum şi prin cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea obligaţiei apelîndu-se la forţa coercitivă a statului. Condiţiile punerii în întîrziere: - somarea trebuie să fie făcută după ce obligaţia a ajuns la scadenţă. În caz contrar, aceasta nu va avea forţă juridică decît din momentul expirării termenului de executare; - trebuie să se constate o neexecutare obiectivă a obligaţiei scadente; - debitorul trebuie să fie pus în întîrziere prin expedierea de către creditor a unei avertizări scrise; - trebuie să existe dorinţa creditorului de a accepta acea prestaţie, deşi cu întîrziere. Dacă posibilitatea de a presta mai există, dar creditorul a pierdut interesul faţă de o prestaţie întîrziată, înaintarea unei somaţii este lipsită de semnificaţie. Efectele punerii în întîrziere: - de la data punerii în întîrziere debitorul datorează creditorului daune pentru simpla întîrziere (dauneinterese moratorii). Atîta timp cît creditorul nu cere constatarea întîrzierii debitorului se presupune că ea nu l-a prejudiciat şi că el a consimţit tacit la prelungirea termenului de executare. Daunele-interese moratorii reprezintă despăgubiri băneşti şi pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei şi cu daunele-interese compensatorii (prejudiciul efectiv şi venitul ratat). În raport cu acest moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa obligaţia, creditorul avînd tot temeiul să înainteze acţiune pentru plata daunelor compensatorii. În cazul obligaţiilor pecuniare daunele moratorii se stabilesc printr-un procent din suma datorată şi poartă denumirea de dobînzi de întîrziere (art. 619). Dobînda de întîrziere se stabileşte prin lege sau prin contractul părţilor. - debitorul este chemat să răspundă, pe perioada întîrzierii, pentru orice consecinţă de natură să dăuneze creditorului, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii (art. 618). Debitorul va purta şi riscul pieirii ori deteriorării fortuite a bunului, (nu şi în caz de forţă majoră), exceptînd situaţia cînd va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor dacă i l-ar fi transmis la timp. Nu se va considera în întîrziere debitorul care a efectuat acte de consemnare, cu condiţia respectării art. 645650. Acesta, din momentul consemnării, nu va mai purta obligaţia de a plăti dobînzi, penalităţi ori de a compensa veniturile ratate. Începutul şi curgerea termenului de prescripţie pentru neexecutarea obligaţiei la timp nu este afectat de iniţierea procedurii de punere în întîrziere a debitorului. 2. Se consideră că debitorul este de drept în întîrziere şi deci nu este necesară somaţia în următoarele cazuri: - contractul sau legea conţine indicaţii concrete privitoare la o dată calendaristică a executării obligaţiei, de exemplu, contractul de împrumut bănesc presupune rambursarea datoriei la o dată prestabilită; contractul de transport prevede expres data executării obligaţiei de a transporta ş.a - executarea obligaţiei trebuie să aibă loc într-o perioadă calendaristică determinată, după producerea unui eveniment, de exemplu, asigurătorul este obligat să efectueze plata, la apariţia dreptului asiguratului sau al beneficiarului asigurării de a încasa suma asigurată sau despăgubirea de asigurare, în termenul stabilit în condiţiile de asigurare (art.1315, lit.b)). - părţile în contract au stipulat că debitorul se va afla în întîrziere prin simpla expirare a termenului (scadenţă) de executare fără să fie necesară somarea. O astfel de clauză este nulă într-un contract cu clauze standard (art. 719 lit..d)). Convenţia părţilor trebuie să fie expresă. Această dispoziţie legală transformă procedura punerii în întîrziere într-o procedură neobligatorie, la înţelegerea părţilor. - natura obligaţiei este astfel încît face inutilă o punere în întîrziere, de exemplu, o fabrică de panificaţie n-a executat la comanda creditorului obligaţia de a produce şi transmite o anumită cantitate de produse de panificaţie pentru o ocazie specială, indicată de creditor;

- în obligaţiile succesive, atunci cînd debitorul refuză sau omite în mod repetat să le execute, de exemplu, conform art. 886, dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea fiecărei perioade şi neexecutarea acestei obligaţii nu mai necesită efectuarea unei somaţii. Nu este necesară punerea în întîrziere - obligaţia de a nu face nu se execută. Atunci cînd debitorul încalcă obligaţia de a nu face, el este de drept responsabil şi datorează despăgubiri, fără a fi nevoie de o punere în întîrziere; - este evident că somaţia nu va produce efecte, spre exemplu, nu este cunoscut locul de aflare a debitorului. În caz de litigiu, creditorul trebuie să demonstreze cauza ce îndreptăţeşte convingerile sale în ineficacitatea unei somări; - întîrzierea debitorului se produce din motive întemeiate, adică lipseşte vina debitorului (dolul, culpa) şi totodată se constată lipsa unor împrejurări ce ar excepta răspunderea civilă, dat fiind că acestea a priori, exclud răspunderea ca atare. Drept exemplu de motiv întemeiat poate servi cazul cînd debitorul, persoană fizică, care şi-a asumat o obligaţie ce trebuie executată personal, este în întîrziere ca urmare a unei maladii sau vătămări a integrităţii corporale; - există o declaraţie scrisă de către debitor prin care acesta refuză să execute obligaţia. Declaraţia poate fi făcută atît pînă, cît şi după expirarea termenului de executare a obligaţiei. Deoarece legea nu dispune altfel, este de ajuns o declaraţie simplă scrisă. Prin lege specială pot fi prevăzute şi alte cazuri, în afară de cele sus indicate, în care nu este necesară punerea în întîrziere, de exemplu, atunci cînd vînzătorul a respins remedierea viciilor sau cînd o modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate pretinde cumpărătorului (art.769). 3. Este nulă orice înţelegere care ar afecta grav una din părţile contractante atunci, cînd i se impune un termen stabilit insuficient pentru executarea obligaţiei şi aceasta ar duce inevitabil la întîrzierea executării (art. 718 lit. a), b), art. 851). 4. Termenul de 30 de zile după expirarea căruia debitorul este considerat în întîrziere, începe să curgă din momentul cînd obligaţia a ajuns la scadenţă. În această perioadă creditorul trebuie să întocmească şi să transmită , iar debitorul să recepţioneze nota de plată (invitaţia de plată) şi să efectueze acţiuni de executare a obligaţiei sale. În raporturile cu participarea debitorului-consumator (vînzarea bunurilor, prestarea serviciilor pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesionale), acesta se va considera drept pus în întîrziere doar dacă în nota de plată (avizele de plată pentru servicii telefonice, prestarea energiei electrice, termice, gaze naturale etc.) este indicat expres care sînt urmările neexecutării plăţii. Această normă are menirea să garanteze interesele părţii neavantajate în aceste relaţii (consumatorul) în raport cu agentul economic-profesionist. 5. Dacă executarea obligaţiei nu a fost făcută din motive ce nu-i pot fi puse în vina debitorului, acesta nu este în întîrziere, excepţie făcînd situaţia prevăzută de art. 618.Obstacolele în executarea obligaţiei exclud tergiversarea debitorului. Atunci cînd obstacolele în executare au doar caracter temporar, acestea exclud tergiversarea executării obligaţiei doar pentru acele perioade. Se poate susţine că aflarea în întîrziere a debitorului are la bază principiul răspunderii cu vinovăţie. Întîrzierea obiectivă a executării nu serveşte motiv pentru repararea prejudiciului cauzat de întîrziere, însă serveşte un indiciu al necesităţii notificării creditorului despre aceste împrejurări(vezi comentariul art.606 alin.3). Articolul 618. Răspunderea pe durata întîrzierii Pe durata întîrzierii, debitorul răspunde, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii, pentru orice imprudenţă sau neglijenţă. El răspunde şi pentru cazul fortuit, însă nu şi atunci cînd prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată în termen. Sîntem în prezenţa unei norme de drept ce stabileşte o măsură de răspundere suficient de severă pentru debitor care, măcar şi în mod ipotetic trebuia să prevadă posibilitatea survenirii unui prejudiciu pe perioada întîrzierii executării. Scopul normei este de a ordona executarea obligaţiilor civile în timp. Prin întîrzierea executării obligaţiei de către debitor trebuie de înţeles neluarea tuturor măsurilor necesare de către acesta în vederea executării obligaţiei în termenul stabilit, de exemplu, debitorul nu emite ordinul către banca, unde are deschis cont curent bancar, de a efectua operaţiuni de virament (transfer) a unei sume de bani pe contul vînzătorului, atunci cînd contractul de vînzare-cumpărare prevede plata prin virament; cărăuşul întîrzie să predea marfa transportată către destinatar etc. Răspunderea civilă poate fi limitată atît în cazurile expres prevăzute de lege, cît şi prin acordul părţilor. Potrivit art. 603 alin. (2) părţile nu pot încheia un acord prin care debitorul s-ar exonera de răspundere civilă în caz că a acţionat prin dol sau culpă gravă. Astfel, clauzele de limitare a răspunderii sau exonerare totală de răspundere pot fi admise doar în cazul neexecutării obligaţiei prin culpă (imprudenţă sau neglijenţă). Însă conform articolului comentat, atunci cînd sîntem în prezenţa unei executări tardive, debitorul va fi ţinut să răspundă, pe durata întîrzierii pentru orice imprudenţă sau neglijenţă, chiar dacă există o normă de drept sau un acord care limitează în aceste cazuri răspunderea. De exemplu, în raporturile de transport de persoane, cărăuşul nu răspunde pentru

prejudiciul care rezultă din întărziere (prin neglijenţă sau imprudenţă), dacă altfel nu s-a convenit în mod expres (art. 988 alin. 2). Articolul 618 se va aplica doar dacă debitorul a fost pus în întîrziere în modul corespunzător, respectîndu-se art.617. La întîrzierea executării obligaţiei, vina debitorului se prezumă. Efectele juridice ale întîrzierii rezidă în faptul, că debitorul va plăti daune interese moratorii, dar şi în aceea că el va răspunde şi pentru cazul fortuit, dacă producerea acestuia are loc pe durata întărzierii.Spre exemplu, vaporul cu care debitorul trebuia să transporte marfa la destinaţie a naufragiat(după punerea în întîrziere a debitorului). Astfel, această normă prezintă o excepţie de la regula stipulată la art. 663, potrivit căreia obligaţia se stinge în caz de imposibilitate a executării ce se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde. În concluzie menţionăm că deşi cazul fortuit, alături de forţa majoră, de regulă, este temei pentru exonerare de răspundere civilă, norma comentată prevede excepţia de la această regulă. Însă la aplicarea acestui articol se va ţine cont de faptul că debitorul se va elibera totuşi de răspundere pe durata întîrzierii pentru cazul fortuit, dacă se va demonstra că, chiar şi în cazul dacă executa obligaţia în termen, prejudiciul inevitabil s-ar fi produs. Articolul 619. Dobînda de întîrziere (1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobînzi pe perioada întîrzierii. Dobînda de întîrziere reprezintă 5% peste rata dobînzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus. (2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobînda este de 9% peste rata dobînzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai redus. (3)În cazul în care creditorul poate cere în alt temei juridic dobînzi mai mari, ele vor trebui platite. Nu se exclude invocarea dreptului privind repararea unui alt prejudiciu. (4) Dobînzile de întîrziere nu se aplică la dobînzi. 1. Obligaţiile sînt pecuniare dacă au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani. Articolul dat nu se aplică în cazul întîrzierii executării obligaţiei de altă natură, deoarece numai banii au capacitatea de a spori prin stabilirea unui procent bancar, fiind simplu de apreciat, în acest caz mărimea minimă a prejudiciului dacă debitorul nu execută la timp obligaţia pecuniară. Acest articol nu se va aplica asupra relaţiilor, nelegate de utilizarea banilor în calitate de modalitate de plată sau de stingere a unei obligaţii pecuniare, de asemenea asupra obligaţiilor la care valuta, banii au rolul de marfă (actele juridice de schimb a valutei). În cazul obligaţiilor pecuniare nu se poate pune problema unei executări defectuoase, ci doar aceea a unei executări parţiale, fie tardive. Întîrzierea în executarea obligaţiilor pecuniare are drept consecinţă plata dobînzii de întîrziere, indiferent dacă debitorul a folosit aceşti bani în alte scopuri sau i-a reţinut cu rea-intenţie. Sîntem în prezenţa folosirii mijloacelor financiare străine în cazul în care: depozitarul se eschivează de la restituirea banilor după împlinirea termenului contractului de depozit (art. 1099 alin. 3); are loc o îmbogăţire fără justă cauză, iar debitorul, cunoscînd acest fapt nu întreprinde măsuri pentru întoarcerea sumelor respective (art. 1395) ; cumpărătorul (clientul) reţine plata pentru bunurile procurate, lucrările executate şi serviciile prestate; locatarul întîrzie să achite chiria, utilizînd-o în alte scopuri; debitorul nu execută o hotărîre judiciară prin care s-a adjudecat creditorului o despăgubire bănească pentru prejudiciul cauzat acestuia ;comisionarul reţine sumele de bani primite în urma executării contractului de comision; debitorul nu execută obligaţia şi nu întoarce creditorului avansul primit în contul executării etc.Nu are relevanţă faptul că debitorul nu execută la timp obligaţia pecuniară pe motiv că nu dispune de surse financiare la momentul ajungerii obligaţiei la scadenţă. Articolul 619 se aplică în egală măsură atît în relaţiile comerciale, cît şi în relaţiile dintre persoanele fizice. Dobînda de întîrziere nu reprezintă o clauză penală legală (penalităţi de întîrziere) deoarece clauza penală se percepe indiferent de natura prestaţiei datorate (pecuniară sau de altă natură). La calcularea dobînzii de întîrziere nu se aplică art. 630 ( dreptul instanţei de a reduce clauza penală) sau art. 268 (termenele speciale de prescripţie). Dobînda de întîrziere este plata pentru folosirea surselor financiare străine, iată de ce ,în situaţii practice creditorul poate pretinde prejudiciul efectiv, venitul ratat, clauza penală, inclusiv penalităţi de întîrziere, cît şi dobînda de întîrziere, calculată potrivit art.619( dacă legea sau contractul nu prevede altă mărime a dobînzii). Creditorul obligaţiei pecuniare nu trebuie să dovedească dauna cauzată prin întîrzierea executării, deoarece stabilirea acestor daune se face anticipat, de regulă, în baza art.619, dacă o lege specială sau contractul părţilor nu prevăd altă mărime a dobînzii. Dacă întîrzierea executării obligaţiei pecuniare are loc din motive neimputabile debitorului, dobînda de întîrziere nu se va plăti (art.617 alin.5). În baza alin. (1), mărimea dobînzii de întîrziere este de 5% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Rata de refinanţare este rata dobînzii pe care Banca Naţională o aplică la creditarea băncilor comerciale. În aceleaşi condiţii creditorul poate lua un credit pentru a acoperi (evita) cheltuielile curente, atunci cînd debitorul nu execută obligaţia pecuniară.

Banca Naţională emite periodic hotărîri cu privire la ratele dobînzilor stabilite, care se publică în Monitorul Oficial.Aplicînd art.619 instanţele de judecată vor ţine cont că este rezonabil de a aplica acea rată de refinanţare, care este mai aproape după mărime de ratele de refinanţare, aplicate pe toată perioada (sau în mare parte) întîrzierii executării obligaţiei pecuniare. Din sensul articolului 619 reiese că alin.(1) se aplică doar raporturilor cu participarea consumatorilor indiferent ce calitate au aceştea:de debitor sau creditor. (noţiunea consumatorului vezi Legea nr. 105/2003). Acest alineat conţine o normă dispozitivă, deoarece: - se admite plata unei dobînzi de întîrziere diferită decît cea indicată , atunci cînd legea ori contractul stabilesc o dobîndă diferită (art. 872); - debitorul este investit cu dreptul de a face proba unui prejudiciu mai redus. Astfel, dacă dobînda de întîrziere calculată conform alin. (1) este de 1500 lei, iar prejudiciul cauzat prin întîrzierea executării este evaluat la 1000 lei, debitorul, demonstrînd aceste împrejurări, poate fi obligat doar la plata dobînzii de întîrziere în mărimea a 1000 lei. 2. Potrivit alin.(2) în cazul raporturilor juridice fără participarea consumatorului mărimea dobînzii de întîrziere este de 9% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale. Legea sau contractul poate să prevadă o dobîndă de întîrziere diferită decît cea sus-indicată. Debitorul acestor obligaţii nu va fi în drept să facă dovada unui prejudiciu mai redus. Rata dobînzii de întîrziere este stabilită în expresie procentuală anuală. Dobînda de întîrziere se va plăti pe toată durata întîrzierii, pînă în ziua executării obligaţiei pecuniare de către debitor. Dacă la momentul emiterii hotărîrii instanţei de judecată obligaţia pecuniară încă nu a fost executată, în hotărîre se va face referire la perioada exactă pentru care se adjudecă suma indicată în hotărîre şi la faptul că dobînda de întîrziere urmează a fi plătită pînă la executarea efectivă a obligaţiei. Articolul comentat vine să soluţioneze problemele legate de întîrzierea executării obligaţiilor pecuniare în special în situaţia de inflaţie. Simplul fapt al întîrzierii executării presupune cauzarea unui prejudiciu a cărui estimare minimă este reglementată prin această normă. 3. Dobînda de întîrziere reprezintă prin sine o varietate a despăgubirilor pentru prejudiciul astfel cauzat, mărimea cărora creditorul nu este obligat s-o probeze, decît dacă invocă o dobîndă de întîrziere peste cea indicată în articolul dat. Dacă va fi făcută proba unor dobînzi mai mari, acestea vor fi plătite. În afară de prejudiciul cauzat prin simpla întîrziere a executării obligaţiei (daune-interese moratorii), creditorul poate face şi proba daunelorinterese compensatorii. 4. Dacă obligaţia pecuniară este purtătoare de dobîndă (contractul de depozit bancar, contractul creditului bancar, contractul de împrumut (art.869)) întîrzierea executării obligaţiilor de către debitor nu presupune plata dobînzii de întîrziere la dobînzi, ci doar la suma ce constituie obligaţia însuşi. Atunci cînd contractul de depozit bancar nu prevede mărimea dobînzii ce urmează a fi plătită deponentului aceasta se determină în conformitate cu prevederile articolului comentat (vezi comentariul art. 1224). Dacă contractul de depozit bancar nu prevede altfel, dobînzile neridicate de deponent în termenul stabilit se adaugă la suma depozitului pentru care se calculează dobînda în continuare (art.1225 alin.2). În cazul aflării în întîrziere a băncii privind executarea obligaţiei de restituire a depozitului, dobînda de întîrziere se va calcula reieşind din întreaga sumă a depozitului, inclusiv dobînda neridicată. Dacă în urma încălcării de către bancă a ordinii de efectuare a decontărilor s-au reţinut ilegal mijloacele băneşti a clientului, banca datorează dobîndă de întîrziere. Norma articolului comentat nu se va aplica în cazul, cînd donatorul a făcut o promisiune de a dona, de exemplu, sub formă de plăţi periodice a unor sume de bani şi este în întîrziere (art. 837). Dacă fidejusorul sau garantul în baza garanţiei bancare nu execută potrivit legii obligaţia pecuniară a debitorului (ordonatorului), pentru care au garantat, vor datora dobîndă de întîrziere, în baza art.619. Această dobîndă se va plăti de către debitor, ordonator pentru toată suma plătită de fidejusor, garant , exceptînd sumele ce constituie sancţiuni ale fidejusorului, garantului pentru propria întîrziere. În relaţiile de transport de bunuri cărăuşul va plăti dobînda de întîrziere pentru despăgubirea datorată, începînd cu momentul înaintării reclamaţiei sau din ziua chemării sale în judecată (art. 1017). Părţile raportului juridic nu pot încheia acte juridice, prin care renunţă la dreptul de a cere plata dobînzii de întîrziere. Această regulă se confirmă şi prin norme speciale de drept civil ( art.1328 alin.3). Articolul 620. Neexecutarea obligaţiei de a face În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a face, creditorul este în drept să o execute el însuşi ori să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului sau acestuia să i se ceară despăgubiri dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel. Obligaţia de a face este îndatorirea debitorului într-un raport juridic de a săvîrşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii. Aceasta poate fi obligaţie instantanee sau succesivă, cînd se execută în timp printr-o acţiune continuă sau prin mai multe acţiuni repetate. Drept exemplu de obligaţii de a face putem menţiona: predarea ori restituirea

unui bun, transportarea unor încărcături, ridicarea unei construcţii, repararea unui bun, pictarea unui tablou, obligaţia de întreţinere, rentă etc. Obligaţiile de a face pot fi de rezultat sau de diligenţă. Unele obligaţii de a face sînt netransmisibile, de exemplu, obligaţia unui pictor sau sculptor de a executa lucrarea cerută de creditor. Angajarea unor astfel de obligaţii are loc luîndu-se în consideraţie calităţile intelectuale, morale, posibilităţile materiale ale debitorului. Conform articolului comentat, dacă obligaţia de a face este netransmisibilă şi debitorul nu doreşte voluntar să execute, acesta poate fi obligat la plata despăgubirilor (art. 884), fără a executa în natură pe cale silită. Prin excepţie, legea poate reglementa cazuri speciale, cînd obligaţia de a face poate fi impusă debitorului spre executare în natură, fără voinţa sa, de exemplu, neexecutarea obligaţiei de a preda un bun conduce la dreptul creditorului de a cere ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat creditorului (art.622 alin.1) Alte obligaţii pot fi încredinţate spre executare unui terţ sau pot fi executate de însuşi creditor, dar în aceste din urmă cazuri: - debitorul va suporta cheltuielile de executare a obligaţiei, de exemplu, vînzătorul va suporta cheltuielile legate de remedierea bunului cu vicii, cît şi cheltuielile de transport, de executare a lucrărilor şi procurarea mărfurilor (art.778, art.13 al Legii nr.105 /2003); dacă organizatorul călătoriei nu înlătură neajunsurile în termenul stabilit de turist, acesta le poate înlătura singur, cerîndu-i organizatorului compensarea cheltuielilor suportate (art. 1137 alin.3); Debitorul poate opune excepţia unor cheltuieli exagerate, dacă va face dovada faptului că creditorul sau terţul au executat obligaţia de a face, în locul său, la preţuri nerezonabile. - debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor. Se impune opinia că creditorul poate decide desinestătător, fără concursul instanţei de judecată, de a prelua el însuşi executarea sau de a o încredinţa unui terţ. Într-o ipoteză contrară, luînd în consideraţie durata relativ îndelungată de examinare a unei cereri de chemare în judecată, se poate pierde interesul creditorului pentru acea executare sau executarea va implica cheltuieli disproprţionate, neraţionale. Articolul dat conţine o normă dispozitivă. Debitorul va suporta cheltuielile de executare sau va plăti despăgubiri în cazul, cînd, din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel. De exemplu, dacă dobînditorul în contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă întrerupe executarea obligaţiei de întreţinere, chiar şi din motive întemeiate, nu este în drept să pretindă valoarea întreţinerii prestate şi nici beneficiarul întreţinerii nu este în drept să pretindă acestuia despăgubiri ca rezultat a întreruperii executării obligaţiei de întreţinere. Dacă debitorul a executat obligaţia de a face parţial atunci creditorul poate accepta această executare în măsura în care mai păstrează interesul. Dacă există motive temeinice, debitorul va fi scutit de plata despăgubirilor, iar creditorul care a acceptat executarea parţială e obligat să achite o retribuţie proporţională părţii executate din obligaţie (art.art. 943, 978). La obligaţiile de a face se va prezuma o neexecutare vinovată a contractului, cît timp debitorul nu va face dovada executării sau a unei neexecutări neimputabile lui. Articolul 621. Neexecutarea obligaţiei de a nu face (1) În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, debitorul este obligat să plătească despăgubire pentru simplul fapt al încălcării. (2) Creditorul poate cere să fie distrus tot ceea ce este făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face ori să fie autorizat să distrugă el însuşi, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului. 1. Obligaţia de a nu face este îndatorirea debitorului unui raport contractual de a se abţine de la săvîrşirea unuia sau mai multor acte sau fapte determinate. Această obligaţie se deosebeşte de obligaţia negativă generală prin aceea că ultima revine, în principiu, tuturor celorlalte subiecte de drept, în raport cu titularul unui drept subiectiv absolut (nepatrimonial sau real) şi constă în îndatorirea tuturor de a nu face nimic ce ar putea încălca exerciţiul normal al dreptului absolut al titularului. Obligaţia de a nu face are un conţinut larg şi neprecizat, un subiect universal şi nedeterminat. Obligaţia de a nu face nu se supune unui termen suspensiv şi nu este susceptibilă de executare silită, nici de întîrziere. Specificul acesteia constă într-o executare continuă, iar încălcarea ei se realizează prin orice faptă a debitorului contrară abţinerii datorate şi ca urmare această obligaţie poate fi executată doar de către debitor. Executarea obligaţiei de a nu face nu trebuie dovedită, fiind în sarcina creditorului să aducă probe pentru a demonstra încălcarea acesteia. Odată dovedit acest fapt, se prezumă că a fost făcut cu vinovăţie. Tot creditorul va dovedi şi mărimea prejudiciului cauzat astfel, şi legătura cauzală dinte lezarea drepturilor sale şi prejudiciul cauzat. Trebuie de remarcat că simplul fapt al încălcării obligaţiei de a nu face nu duce automat la apariţia dreptului la despăgubire al creditorului. Creditorul va trebui să probeze faptul existenţei unui prejudiciu cauzat şi întinderea acestui prejudiciu. Concluzia este fondată pe principiul că orice faptă ilicită a omului este lipsită de semnificaţie juridică dacă nu a cauzat un prejudiciu altei persoane. Dacă neexecutarea nu a cauzat nici un prejudiciu, nu există temei legal pentru înaintarea acţiunii în răspundere contractuală. Nimic nu împiedică părţile,

însă, să stabilească în contract plata unor penalităţi pentru simplul fapt al neexecutării de către debitor a obligaţiei de a nu face, în afara cauzării unui prejudiciu. Debitorul obligaţiei de a nu face, în caz că n-a executat prestaţia, poate fi obligat la plata unui echivalent bănesc, prin care se va repara prejudiciul efectiv, cît şi venitul ratat, cauzat creditorului. Deseori obligaţiile de a nu face sînt întîlnite în sfera drepturilor exclusive (dreptul de autor, inventator). Legea nr. 293/19995 şi Legea nr. 461/1995 reglementează că titularii dreptului de autor (inventator) pot transmite drepturile lor patrimoniale privind valorificarea operelor, invenţiilor unor terţe persoane în baza contractului de autor sau contractului de licenţă. În baza acestor contracte, atît autorul (inventatorul) cît şi beneficiarul dreptului de valorificare a operei, invenţiei îşi pot asuma expres obligaţia de a nu transmite către terţi dreptul de valorificare, precum şi obligaţia de a nu depăşi anumite limite ale valorificării, stabilite în contractul de autor privind transmiterea dreptulrilor de autor exclusive (licenţa exclusivă) şi contractul de licenţă exclusivă. Această obligaţie are forţă juridică pentru părţile contractante din momentul încheierii contractului şi se răsfrînge asupra întregii perioade de acţiune a acestuia. În seama autorului poate fi pusă doar interdicţia de a transmite terţilor un drept de valorificare cu acelaşi conţinut ca în contractul iniţial. În aceste situaţii autorul care , de exemplu, a încheiat un contract de editură, poate transmite opera sa spre a fi interpretată public sau spre a fi valorificată în alt mod, fără acordul editurii. Încălcarea obligaţiilor enunţate mai sus poate avea drept consecinţă rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat. Forma tipică de reparare a prejudiciului în aceste cazuri este perceperea venitului ratat şi în acest context se va ţine cont de art. 14 alin. (3), adică mărimea minimă a venitului ratat va constitui cel puţin mărimea venitului pe care l-a obţinut debitorul ca urmare a neexecutării obligaţiei de a nu face. Venit ratat va constitui, de pildă, prejudiciul cauzat licenţiatului în baza contractului de licenţă exclusivă privind valorificarea unei invenţii, ca urmare a reducerii volumului de producere şi realizare a producţiei brevetate, necesitatea micşorării preţurilor la acele bunuri ş.a. În afară de aceasta, în baza art. 24 al Legii 293/1995 persoana,căreia i se transmite dreptul de valorificare a operei în baza licenţei exclusive, are dreptul de a interzice altor persoane valorificarea în mod analog a operei. 2. Restabilirea situaţiei preexistente se poate realiza prin distrugerea a tot ce este obţinut prin încălcarea acestei obligaţii. Distrugerea este pusă fie în seama debitorului pe propria cheltuială, fie aceste acte de distrugere le poate efectua însuşi creditorul, pe cheltuiala debitorului. Dat fiind faptul că această normă este dispozitivă, creditorul va fi în drept să decidă privind distrugerea sau nu a acestor bunuri. Articolul 622. Neexecutarea obligaţiei de a preda un bun (1) În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat sieşi ori să ceară plata despăgubirii. (2) Dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează dacă bunul a fost predat deja unui terţ care are acelaşi drept. În cazul în care bunul nu a fost predat, dreptul de preferinţă îl are creditorul în al cărui folos a luat naştere obligaţia mai înainte, iar dacă nu se poate stabili în al cărui folos a luat naştere obligaţia, dreptul de preferinţă îl are cel care a intentat primul acţiunea. 1. Această normă are drept scop executarea în natură a obligaţiei, obiectul căreia este un bun individual determinat (art.294 alin.(1). Obligaţia de predare a bunului poate să apară în baza diferitor temeiuri, cum ar fi: contractul de vînzare-cumpărare, contractul de locaţiune, arendă, gaj cu deposedare (contracte consensuale). Această normă nu poate fi aplicată unor contracte civile, spre exemplu, dacă împrumutătorul nu execută obligaţia de a da un bun cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului (art. 1087). Conform alin. (2), creditorul are două posibilităţi: - să ceară ca bunul să-i fie predat,în caz de necesitate, pe calea înaintării unei cereri în instanţa de judecată; - să ceară plata despăgubirii, atît în cazul cînd bunul a fost transmis deja sau asupra lui are dreptul alt creditor, cît şi atunci cînd debitorul neîntemeiat nu execută obligaţia de a preda bunul. Creditorul are posibilitate de a alege între aceste efecte. La aplicarea acestei norme se va ţine cont şi de art. art. 14 şi 610. 2. Realizarea primei prerogative, indicate la alin. (1) poate deveni dificilă în cazul în care asupra aceluiaşi bun pretind mai multe persoane. Aşa cum interesele oricăror subiecţi de drept civil trebuie protejate în egală măsură, art.622 asigură şi interesele altor creditori. Astfel: - dacă bunul a fost predat deja unui terţ (persoană fizică, persoană juridică), care are acelaşi drept, dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează. Se consideră că un terţ are acelaşi drept asupra unui bun, de rînd cu creditorul, dacă dreptul său s-a născut dintr-un raport obligaţional similar. De exemplu, dacă vînzătorul a vîndut bunul mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat bunul, creditorul avînd la îndemînă, în această situaţie, acţiunea în repararea prejudiciului (art. 762). Cît priveşte constituirea drepturilor (reale ori de creanţă) asupra bunurilor imobile, acestea devin opozabile între părţi, cît şi faţă de terţi doar după înscrierea în registrul bunurilor imobile, potrivit legii, sau la organele competente, de pildă la primărie, în cazul contractului de arendă a terenului agricol, dacă durata contractului nu depăşeşte 3 ani (art.11

al Legii nr.198/ 2003). Dacă se constată mai multe persoane cu drepturi similare asupra aceluiaşi bun, prioritate va avea acela care primul a depus cererea de înregistrare a dreptului său. - dacă bunul nu a fost predat încă, însă debitorul a încheiat în privinţa acestuia mai multe convenţii similare, dreptul de preferinţă îl are creditorul, în folosul căruia obligaţia a fost asumată mai înainte de către debitor. Acest fapt poate fi constatat prin stabilirea şi suprapunerea datei (momentului) încheierii contractului cu fiecare dintre creditori. Drept probă pot fi aduse: contractul scris între părţi, alte înscrisuri, probe materiale, proba cu martori fiind acceptată ţinîndu-se cont de art. 211. - dacă momentul apariţiei obligaţiei este greu sau imposibil de stabilit, dreptul de preferinţă îl are cel, care a intentat primul acţiunea în instanţa de judecată competentă ( nu acel, care a înaintat primul o pretenţie debitorului). Data depunerii cererii se constată cu uşurinţă din inscripţia imprimată pe cererea de chemare în judecată la ziua depunerii acesteia. Articolul 623. Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor (1) Dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzînd această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luînd în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului. (2) Părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile împrejurări. (3) Partea îndreptăţită va cere fără întîrziere ajustarea contractului, fiind obligată să indice temeiul ajustării. Cererea privind ajustarea este exclusă în cazul în care partea şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor. (4) Depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte temei pentru refuzul executării obligaţiei. (5) Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului conform art.748. 1. De principiu, contractele încheiate între părţi trebuie să se execute în modul la care părţile au ajuns la un acord de voinţă. Orice modificare a clauzelor contractuale presupune încheierea unui acord de voinţă al părţilor în vederea modificării drepturilor şi obligaţiilor lor şi, ca şi contractul însuşi, se supune aceloraşi reguli de fond şi de formă, inclusiv se va respecta principiul autonomiei de voinţă al părţilor contractante. Un contract poate fi modificat numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel (art. 668). Articolul dat reglementează situaţia cînd din cauza schimbării esenţiale a împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului apare necesitatea ajustării unor clauze contractuale. Aplicarea practică a instituţiei ajustării contractului va permite găsirea unor soluţii optime de rezolvare a problemelor pentru ambele părţi, luînd în consideraţie interesul acestora în executarea pînă la capăt a contractului, chiar şi atunci cînd executarea potrivit condiţiilor iniţiale nu mai este posibilă din motive ce nu depind de voinţa lor. Ajustarea contractului la noile împrejurări poate fi pretinsă îndeosebi atunci, cînd în contract a fost reflectat scopul economic sau ceea la ce părţile se aşteptau în urma executării contractului. În legislaţia civilă a unor state este fundamentat un principiu asemănător normei din articolul dat: clausula rebus sic stantibus (clauza prin care contractul îşi păstrează forţa juridică doar dacă împrejurările rămîn neschimbate). Sînt considerabile acele schimbări a împrejurărilor la care părţile, dacă ar fi putut să le prevadă, nu ar fi încheiat contract ori l-ar fi încheiat în alte condiţii, de exemplu, schimbare esenţială va fi în cazul aplicării unor măsuri imprevizibile de ordin economic în relaţiile economice externe faţă de unele state, greve sau incendii la întreprinderea furnizor, reducerea simţitoare a numărului turiştilor dintr-o anumită zonă turistică unde este pericolul unor catastrofe ecologice ; exproprierea parţială a unui bun arendat; pieirea fortuită a mai mult de jumătate din fructele obţinute prin arendare, fapt ce oferă dreptul arendaşului la reducerea proporţională a arendei (art. 917) ş.a. Se asimilează cu schimbarea împrejurărilor cazul în care reprezentarea comună care a stat la baza încheierii contractului se dovedeşte falsă. Partea dezavantajată poate cere ajustarea contractului dacă se întrunesc cîteva condiţii: - părţile la momentul încheierii contractului n-au prevăzut aceste schimbări; - schimbarea situaţiei nu este imputabilă părţilor, iar acestea au depus o diligenţă sporită în vederea înlăturării consecinţelor negative a acestor schimbări; - executarea contractului în condiţiile schimbate ar duce la cheltuieli disproporţionate, nejustificate, cauzînd părţii dezavantajate un prejudiciu care o va lipsi pe aceasta de ceea, la ce ea se aştepta în rezultatul încheierii acestui contract; - partea nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.

2. Ajustarea contractului la noile împrejurări se va face doar dacă ambele părţi sînt de acord. Acordul trebuie să corespundă aceloraşi cerinţe de formă, ca şi contractul de bază (art. 208 alin. 5). Alineatul comentat reglementează situaţia, cînd ajustarea contractului este iniţiată după survenirea temeiurilor corespunzătoare. Însă într-un contract de lungă durată părţile pot stipula de la bun început clauza de hardship, prin care se obligă să-l adapteze, cu promptitudine şi în spirit de echitate, pe cale de renegociere sau printr-o procedură arbitrală în situaţia în care ulterior încheierii contractului, constată sau apar împrejurări extraordinare afectînd în mod serios echilibrul dintre contraprestaţii. În cazul în care ulterior încheierii contractului apar împrejurări extraordinare care afectează serios echilibrul dintre contraprestaţii, clauza de hardship stabileşte în primul rînd împrejurările în care aceasta operează. Datorită perioadei îndelungate de valabilitate a contractului,părţile recunosc că omisiunile sau lacunele care ar exista în contract sau care nu sînt sesizabile la data încheierii sale, pot crea inechităţi sau dificultăţi imprevizibile la momentul contractării.Părţile recunosc că unele împrejurări sau condiţii ulterioare, care depăşesc posibilităţile rezonabile şi practice de control ale părţilor pot da naştere unor inechităţi sau dificultăţi imprevizibile pentru una ori pentru ambele părţi.În asemenea situaţii părţile îşi asumă obligaţia de a acţiona în comun, de pe poziţii egale pentru a aplica măsurile ce se impun în vederea remedierii acestor situaţii.Dacă părţile nu pot să ajungă la o înţelegere asupra existenţei inechităţii ori asupra măsurilor necesare remedierii în termenul stabilit, se va recurge la procedura de conciliere ori la aceea de arbitraj, spre a decide asupra împrejurărilor în care acţionează clauza de hardship. Dacă, în urma aplicării acestor proceduri se constată că nu sînt întrunite condiţiile pentru ajustarea contractului acesta rămîne valabil şi urmează a fi executat în condiţiile în care a fost încheiat. Într-o ipoteză contrară, părţile au obligaţia de a proceda la negocieri pentru ajustarea sau revizuirea contractului pentru a restabili echilibrul contractual. Părţile pot împuternici arbitrajul să procedeze la ajustarea contractului, hotărîrea acestuia făcînd parte integrantă din contract. Clauza de hardship asigură forţa obligatorie a contractului şi echilibrul între contraprestaţii. 3. Cererea privind ajustarea contractului trebuie înaintată de partea interesată într-un termen cît mai redus din momentul cînd aceasta a aflat despre schimbarea considerabilă a împrejurărilor. Prin lege pot fi stabilite astfel de termene (art. 1136). În cerere se va indica temeiul invocat de partea dezavantajată în vederea ajustării contractului, împreună cu toate informaţiile şi datele care ar fi în mod rezonabil necesare pentru a justifica pretenţiile sale, se va oferi toate dovezile pe care cealaltă parte le-ar considera necesare şi utile. Pentru a se putea pretinde ajustarea contractului urmează de constatat, în ordine de interpretare a contractului, lipsa unei clauze privind factorul riscului contractului. Asumarea expresă de către o parte a riscului acestor schimbări duce la imposibilitatea înaintării cerinţei privind ajustarea, de exemplu, în contractul de arendă părţile au stipulat că acesta nu va fi ajustat chiar dacă condiţiile de utilizare a bunurilor arendate s-au înrăutăţit considerabil. Factorul riscului poate fi prevăzut şi prin normă imperativă de drept şi în acest caz se va considera că o parte şia asumat acest risc în virtutea prescripţiilor legii, prin simplul fapt al încheierii acelui contract. 4. Depunerea cererii privind ajustarea contractului nu serveşte drept temei de neexecutare a obligaţiilor nici din partea debitorului nici a creditorului.Cu toate acestea, admiterea, ulterior, a cererii privind ajustarea poate avea drept efect întoarcerea unei părţi din executarea făcută după depunerea acestei cereri. 5. Dacă negocierile părţilor privind ajustarea contractului au eşuat, fie ajustarea este imposibilă, drept consecinţă survine rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Instanţa de judecată nu poate fi sesizată cu o cerere prin care să se pronunţe asupra ajustării contractului, însă în lipsa acordului părţilor, precum şi atunci, cînd părţile nu ajung la un acord privind rezilierea sau rezoluţiunea, contractul va fi rezolvit sau reziliat prin hotărîrea instanţei de judecată. Instanţa se va pronunţa şi asupra efectelor rezilierii sau rezoluţiunii. Luînd în consideraţie că în asemenea situaţii părţile nu au acţionat cu vinovăţie, instanţa se va călăuzi de principiul echităţii atunci cînd va repartiza suportarea cheltuielilor (repartizîndu-le egal între părţi sau stabilind că fiecare parte îşi va suporta propriile cheltuieli). Legiuitorul a ales soluţia rezilierii (rezoluţiunii) contractului faţă de modificarea acestuia, impusă printr-o hotărîre a instanţei, deoarece adoptînd o astfel de hotărîre instanţa ar impune pe cealaltă parte la executarea unui contract pe care ultima îl consideră pentru sine neavantajos. Legea nu admite ajustarea contractului prin hotărîrea instanţei de judecată, contrar voinţei cel puţin a uneia din părţi chiar dacă se constată că rezilierea acestuia contravine intereselor publice sau ar avea drept consecinţă pierderi pentru părţi, care ar depăşi substanţial cheltuielile, necesare executării contractului în condiţiile modificate prin hotărîrea instanţei de judecată. Deşi se aseamănă mult, totuşi situaţiile de forţă majoră şi shimbările esenţiale a împrejurărilor potrivit articolului comentat nu trebuie confundate.Deosebirea rezidă în faptul, că schimbarea esenţială a împrejurărilor nu are drept consecinţă imposibilitatea executări obligaţiei contractuale. Această posibilitate se păstrează, însă o astfel de executare ar avea drept consecinţă un dezechilibru substanţial dintre contraprestaţii.

Capitolul VI MIJLOACELE DE GARANTARE A EXECUTARII OBLIGATIILOR Sectiunea 1

CLAUZA PENALA Articolul 624. Dispoziţii generale cu privire la clauza penală (1) Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun. (2) Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă. (3) Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate. (4) Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decît prejudiciul. (5) Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale. (1) Clauza penală constituie unul din cele mai frecvent întîlnite mijloace de garantare a executării obligaţiilor. După cum rezultă din definiţia dată în alin.1 al acestui articol, clauza penală constituie o evaluare convenţională şi prealabilă a eventualelor prejudicii pe care debitorul va fi obligat să le plătească în cazul neexecutării prestaţiei la care s-a îndatorat. Ea poate fi stipulată fie în contractul ce dă naştere raportului obligaţional, fie într-o convenţie ulterioară încheiată înainte de momentul în care intervine neexecutarea prestaţiilor datorate de debitor. Condiţiile de fond ale clauzei penale sînt aceleaşi ca şi ale contractului principal la care se referă, ţinîndu-se însă seama şi de caracterul ei accesoriu, de vreme ce validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale. Dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori se va stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale. Clauza penală poate fi prevăzută atît pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, cît şi pentru orice altă încălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru executarea necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2, acestea din urmă sunt considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor. Părţile pot, însă, să limiteze aplicarea clauzei penale fie numai pentru neexecutarea stricto sensu a obligaţiilor, fie pentru executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor. La fel, părţile pot stipula pentru situaţiile menţionate diferite clauze penale. Stipularea clauzei penale se poate face nu numai în cazul unor obligaţii contractuale, ci şi în privinţa obligaţiilor care au un alt izvor. Suma prevăzută prin clauza penală are menirea de a compensa prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiilor contractuale de către debitor. Pentru aplicarea clauzei penale se cer întrunite aceleaşi condiţii ca şi în cazul răspunderii civile contractuale, cu deosebirea numai că reclamarea clauzei penale presupune neexecutarea unei obligaţii principale şi că atît existenţa, cît şi întinderea prejudiciului nu necesită a fi dovedite. Creditorul trebuie să dovedească numai existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată. Numai în cazul în care creditorul ar pretinde despăgubiri în completare, pînă la acoperirea integrală a prejudiciului, el va trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale, şi în primul rînd, existenţa şi întinderea prejdiciului a cărui reparare o pretinde. Prin finalităţile sale, clauza penală constituie un mijloc de garantare a executării obligaţiilor şi din acest considerent este reglementată în cadrul acestui capitol. Această funcţie se manifestă prin faptul că îndeamnă pe debitor, sub sancţiunea sumelor stipulate ca clauză penală, la executarea reală a contractului. Spre deosebire de alte mijloace de garantare a obligaţiilor, ea nu conferă creditorului nici un drept special asupra patrimoniului debitorului, acesta fiind un simplu creditor chirografar care va veni în concurs cu toţi ceilalţi creditori ai debitorului. (2) Clauza penală este o convenţie accesorie, care îşi grevează existenţa pe convenţia principală. Soarta ei ca atare, depinde de soarta convenţiei principale (accesorium sequitur principalem). Din acest punct de vedere este important ca obligaţia garantată prin clauză penală să fie valabilă, căci dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori se va stinge. Totodată este de remarcat faptul că nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale. Între ele există dependenţă (a clauzei penale de convenţia principală), însă nu şi interdependenţă. (3) Obiectul clauzei penale îl formează o sumă de bani determinată fie global, fie procentual, în raport cu valoarea obiectului contractului la care se referă. Se consideră că clauza penală este stabilită în mărime fixă, cînd contractul prevede o anumită sumă de bani (de exemplu, 1000 lei) pe care debitorul este obligat s-o plătească creditorului în cazul în care nu-şi execută obligaţia asumată. Cea de-a doua modalitate de stabilire a clauzei penale, se face prin stipularea unei cote procentuale din valoarea totală a obligaţiei sau doar a părţii neexecutate. Spre exemplu, în cazul în care antreprenorul execută lucrarea de o calitate inferioară celei convenite, va fi ţinut să achite o clauză penală în mărime de 20 % din valoarea contractului. Pentru cazurile în care obligaţia se execută cu întîrziere, plata clauzei penale se stabileşte în dependenţă de perioada de întîrziere. Spre exemplu, în cazul în care vînzătorul nu transmite cumpărătorului bunul în termenul stabilit de contract, va achita o penalitate de 0,1 % din valoarea bunului, pentru fiecare zi de întîrziere. (4) Dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a despăgubirilor datorate creditorului pentru neexecutarea obligaţiei, părţile sunt libere de a stabili prin acordul lor de voinţă clauza penală într-o mărime mai mare decît prejudiciul cauzat. În caz de neexecutare a obligaţiei, debitorul va fi ţinut să achite clauza penală în

mărimea stabilită, chiar dacă mărimea prejudiciilor cauzate este mai mică decît mărimea clauzei penale. Debitorul nu are posibilitatea de a se libera prin achitarea clauzei penale într-o mărime mai mică decît cea convenită, căci clauza penală fiind o prevedere contractuală, se impune debitorului la fel ca şi alte prevederi contractuale. (5) În principiu, debitorul este ţinut să plătească clauza penală atunci cînd sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri. Se cere deci, ca neexecutarea să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă, iar dacă el va dovedi cauza străină, va fi exonerat de plata clauzei penale. Cu alte cuvinte, cauzele care exonerează de plata clauzei penale sunt, în principiu, aceleaşi ca şi în cadrul răspunderii juridice contractuale, cum ar fi de exemplu, forţa majoră (art.606), vinovăţia îndreptăţitului la despăgubire (art.612), întîrzierea creditorului (art.593), etc. Articolul 625. Forma clauzei penale (1) Clauza penală se face în scris. (2) Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale. (1) Potrivit prevederilor alin.1 ale acestui articol, clauza penală trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Deasemeni, forma clauzei penale nu depinde de suma obligaţiei principale sau de suma clauzei penale ori de careva alte condiţii. Clauza penală se consideră încheiată în formă scrisă, dacă actul juridic care o generează este întocmit cu respectarea cerinţelor expuse în art.210. În cazul în care obligaţia principală trebuie încheiată în formă autentică, această cerinţă nu se răsfrînge asupra formei clauzei penale. După cum se observă din sensul acestui articol, regula în cauză se referă doar la clauza penală contractuală, nu însă şi la cea legală. (2) Spre deosebire de consecinţele obişnuite ale nerespectării formei scrise (art.211 alin.1), nerespectarea formei scrise a înţelegerii cu privire la penalitate, atrage nulitatea clauzei penale şi respectiv imposibilitatea încasării acesteia. Dacă clauza penală a fost deja plătită, atunci nerespectarea formei clauzei penale, acordă debitorului dreptul de a cere restituirea clauzei penale. Articolul 626. Dreptul de a pretinde alte despăgubiri (1) Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei penale dacă nu sînt stipulate penalităţi şi pentru cazul în care debitorul nu execută obligaţia în modul corespunzător, mai ales pentru cazul neexecutării la timp a obligaţiei. (2) Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). În cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauza penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauza penală punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauza penală exclusivă). (3) În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a rezervat expres acest drept la primirea executării. (1) Din caracterul accesoriu al clauzei penale rezultă imposibilitatea cumulării unei penalităţi cu executarea obligaţiei în natură. Astfel, dacă creditorul a cerut şi a obţinut penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei, el nu mai poate cere şi executarea contractului, deoarece penalităţile constituie tocmai echivalentul executării reale a contractului. Totuşi, posibilitatea cumulării clauzei penale cu executarea în natură este posibilă în cazurile în care clauza penală a fost prevăzută pentru eventualitatea executării necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiei principale. Cu alte cuvinte, plata penalităţilor şi a despăgubirilor în acoperirea pagubei pricinuite prin executarea cu întîrziere ori prin executarea necorespunzătoare nu exonerează pe debitor de executarea contractului. (2) Prevederile alin.2 conţin cîteva reguli privitoare la corelaţia dintre clauza penală şi prejudiciile cauzate prin neexecutarea obligaţiei. O primă regulă cu caracter general, acordă creditorului dreptul de a pretinde repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). Această regulă se justifică prin faptul că partea vinovată de neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care obligaţia este garantată prin clauză penală, dar chiar şi în cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată. Pentru a obţine repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală, creditorul va trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale şi, în primul rînd, existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare o pretinde. Numai în aşa fel se va putea de stabilit dacă prejudiciul întrece valoarea clauzei penale şi respectiv suma cu care se depăşeşte clauza penală. Prin derogare de la regula generală susmenţionată, în cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauză penală punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauză penală exclusivă). Este de remarcat faptul că, în toate cazurile în care creditorul va cere plata despăgubirilor, el va fi ţinut să probeze, după regula generală, existenţa şi întinderea prejudiciului, iar în cazul în care va cere plata clauzei penale, va fi ţinut să dovedească numai existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată, fiind astfel scutit de sarcina de a

proba mărimea prejudiciului, deoarece prejudiciul a fost evaluat cu anticipaţie încă la momentul încheierii contractului. La aplicarea practică a prevederilor acestui alineat, trebuie să se ţină cont de faptul că penalităţile se prescriu în termen de 6 luni (art.268 lit.a), iar despăgubirile, potrivit dreptului comun, în termen de 3 ani (art.267 alin.1). Astfel, dacă o parte are drept şi la penalităţi şi la despăgubiri în completare, dar a lăsat să treacă termenul de prescripţie în privinţa penalităţilor, atunci ea nu mai poate cere penalităţi, dar prin aceasta nu pierde dreptul de a cere despăgubiri, dacă în privinţa acestora din urmă nu a intervenit prescripţia. Fiecare din aceste sancţiuni are o viaţă independentă şi în orice caz nu s-ar putea ca soarta despăgubirilor să depindă de cea a penalităţilor, ca şi cum ar fi un accesoriu al acestora, şi nici invers, să se permită reclamarea penalităţilor dacă, în privinţa lor a operat prescripţia. (3) În mod normal, creditorul care a primit executarea obligaţiei nu mai poate cere plata penalităţilor stabilite pentru cazurile de neexecutare stricto sensu a obligaţiei, deoarece acestea întemeinduse pe una şi aceiaşi cauză, reprezintă de fapt echivalentul executării reale a contractului. Ca excepţie, prevederile alin.3 ale acestui articol, acordă creditorului, care a primit executarea obligaţiei, dreptul de a pretinde plata penalităţilor doar dacă şi-a rezervat acest drept la primirea executării. În asemenea caz, clauza penală poartă un caracter sancţionator şi nu unul compensatoriu. Deasemeni, creditorul va putea cere pe lîngă executarea obligaţiei şi plata penalităţilor, în cazul în care clauza penală a fost stipulată pentru situaţiile de executare necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiei.

Articolul 627. Clauza penală în cazul obligaţiei indivizibile În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie indivizibilă şi neexecutarea acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi cerută fie integral de la debitorul vinovat, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea. Prevederile acestui articol stabilesc anumite reguli de aplicare practică a clauzei penale în cazul obligaţiilor indivizibile (art.521), adică a acelor obligaţii, care prin natura lor ori prinr-o convenţie a părţilor nu sunt susceptibile de executare fracţionată. În asemenea cazuri, creditorul poate pretinde plata clauzei penale, la fel ca şi plata obligaţiei principale, întrucît clauza penală constituie un accesoriu al obligaţiei principale şi este supusă aceloraşi reguli de executare ca şi obligaţia principală (accesorium sequitur principalem). Creditorul poate pretinde plata penalităţii, la latitudinea sa, fie de la debitorul vinovat de neexecutarea obligaţiei principale, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. Este de remarcat faptul, că spre deosebire de plata obligaţiei principale, care poate fi cerută în întregime de la fiecare codebitor, plata penalităţii poate fi pretinsă de la ceilalţi codebitori doar proporţional părţii din datorie ce revine fiecăruia. În cazul în care, penalitatea a fost plătită şi de alţi codebitori, decît cel vinovat de neexecutare, fiecare codebitor are dreptul de a pretinde, pe cale de regres, restituirea sumelor plătite creditorului.

Articolul 628. Clauza penală în cazul obligaţiei divizibile (1) În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie divizibilă, penalitatea este de asemenea divizibilă şi curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar pentru partea din obligaţie la care acesta este ţinut. (2) Prevederile alin.(1) nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se aplică nici în cazul în care clauza penală a fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat executarea integrală a obligaţiei. În acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea. (1) De esenţa obligaţiilor divizibile este faptul că mai mulţi debitori sînt obligaţi la aceeaşi prestaţie faţă de creditor şi fiecare debitor poate fi urmărit separat pînă la concurenţa părţii sale din datorie (art.518 alin.1). În cazul în care obligaţia divizibilă este garantată printr-o clauză penală, debitorul care n-a executat obligaţia principală va fi ţinut de plata clauzei penale, în acelaşi mod ca şi de plata obligaţiei principale, întrucît clauza penală constituie un act accesoriu în raport cu obligaţia divizibilă şi din acest considerent, în conformitate cu principiul accesorium sequitur principalem, urmează întru-totul regulile prescrise de lege pentru executarea obligaţie principale garantate, adică a obligaţiei divizibile. Cu alte cuvinte, în caz de neexecutare a unei obligaţii divizibile, creditorul va putea pretinde plata penalităţii doar de la debitorul care nu a executat obligaţia principală şi doar pentru partea ce-i revine din acea obligaţie.

(2) Potrivit alin.2, regulile expuse în alineatul precedent nu se aplică obligaţiilor solidare, întru-cît acestea, prin natura lor, sunt obligaţii indivizibile şi respectiv cad sub incidenţa prevederilor art.627. Deasemeni, prevederile alin.1 nu se aplică obligaţiilor divizibile prin natura lor, cărora li s-a adăugat o clauză penală în scopul de a împiedica executarea lor parţială. Prin efectul acordului de voinţă al părţilor contractante, obligaţia divizibilă prin natura ei s-a transformat într-o obligaţiei indivizibilă convenţional şi din acest considerent urmează să i se aplice regulile conţinute în art.627. În acest caz, neexecutarea obligaţiei de către un singur debitor va atrage exigibilitatea întregii penalităţi, care va putea fi cerută în totalitate debitorului în culpă, sau de la ceilalţi, în proporţie cu părţile lor. Dacă penalitatea a fost plătită de către debitorii care nu sunt în culpă, atunci fiecare din ei va avea drept de regres împotriva debitorului aflat în culpă, pentru sumele plătite creditorului.

Articolul 629. Clauza penală legală Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor. Penalitatea stabilită de lege (clauza penală legală) constituie o excepţie de la regula generală conţinută în art.624 alin.1, întrucît nu constituie o prevedere contractuală. Clauza penală legală se stabileşte prin diverse acte normative, adică prin lege în sens larg, care reglementează unele din cele mai frecvente raporturi juridice contractuale, cum ar fi cele legate de asigurarea cu energie electrică, termică, gaze naturale, apă şi canalizare, transport, etc. În marea majoritate a cazurilor normele legale prin care se stipulează clauza penală poartă un caracter imperativ şi respectiv, părţile nu au posibilitatea să stabilească clauza penală în alte condiţii decît cele prevăzute de lege. Cel mai mult această regulă îşi găseşte aplicare în raporturile juridice pentru care legea interzice, în genere, orice modificare a regulilor privitoare la răspundere, cum ar fi de exemplu, în raporturile de transport. În cazul în care legea nu conţine careva reguli speciale în acest sens, părţile se vor conduce de prevederile acestui articol, avînd posibilitatea să mărească mărimea clauzei penale, dar nici într-un caz s-o micşoreze sau s-o excludă prin acordul lor de voinţă. Dacă părţile au prevăzut clauza penală în alte condiţii decît cele prevăzute de lege, clauza este nulă şi se consideră înlocuită cu cea prevăzută de lege. Dacă părţile, în genere, nu au prevăzut în contract penalitatea stabilită de lege, atunci aceasta se consideră introdusă de jure şi respectiv creditorul va fi în drept să ceară plata ei, indiferent de faptul dacă o asemenea obligaţie este prevăzută în contract. Articolul 630. Reducerea clauzei penale (1) În cazuri excepţionale, luîndu-se în considerare toate împrejurările, instanţa de judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale, trebuie să se ţină cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite prin lege, ale creditorului. (2) Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în care aceasta a fost plătită. (1) Clauza penală fiind un contract sau o clauză dintr-un contract, are forţă obligatorie între părţile contractante şi se impune a fi respectată întocmai şi de instanţele de judecată. În acest context, clauza penală înlătură orice putinţă de apreciere din partea instanţei privitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului suferit de creditor, deoarece această apreciere a fost făcută anticipat, de către părţile contractante. În principiu, instanţa de judecată nu are dreptul să reducă sau să mărească cuantumul clauzei penale. Ca excepţie, prevederile acestui articol permit instanţei de judecată să micşoreze clauza penală, atunci cînd aceasta este disproporţionat de mare în raport cu prejudiciile real suportate de către creditor. Această prerogativă este edictată de către legiuitor în scopul de a diminua sau exclude efectul negativ al clauzelor abuzive conţinute în contracte, şi respectiv de a asigura exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor civile (art.9). La aprecierea disproporţionalităţii clauzei penale, instanţa de judecată va reieşi în fiecare caz concret din aşa împrejurări, precum ar fi: durata neexecutării obligaţiei, procentul excesiv de înalt al clauzei penale (comparativ cu procentul practicat de obicei în alte contracte de acelaşi gen), depăşirea substanţială a posibilelor prejudicii rezultate din neexecutarea obligaţiilor, etc. O importanţă deosebită, în acest sens, o are determinarea cît mai concretă a întinderii prejudiciilor suportate de către creditor, deoarece în dependenţă de aceasta, instanţa de judecată va stabili proporţionalitatea dintre clauza penală şi prejudicii. În această privinţă, urmînd a se lua în consideraţie nu numai prejudiciul efectiv cauzat creditorului, ci şi venitul ratat (art.610). Este de remarcat faptul, că reducerea clauzei penale se înfăptuieşte, conform principiului contradictorialităţii, numai la cererea părţii care o invocă, adică a debitorului. Din acest considerent, toate împrejurările care confirmă disproporţionalitatea clauzei penale, inclusiv întinderii prejudiciului trebuie să fie probate, conform regulilor generale, de către debitor. Textul de lege comentat nu stabileşte limita minimă pînă la care poate fi micşorată clauza penală, însă reieşind din sensul acestui articol se poate de conchis că clauza penală poate fi micşorată pînă cînd ea va înceta să

fie „disproporţionat de mare”. În orice caz, este evident, că în baza acestui articol creditorului nu-i poate fi complet refuzat în satisfacerea cerinţei de încasare a clauzei penale. În cazurile în care, pentru neexecutarea obligaţiei este stipulată o clauză penală inclusivă (art.626 alin.2), mărimea clauzei penale nu poate fi micşorată sub mărimea sumei care nu acoperă prejudiciile suferite de creditor. Micşorarea clauzei penale sub acest nivel ar fi lipsită de sens, deorece creditorul oricum îşi păstrează dreptul de a cere, în conformitate cu art.626 alin.2, repararea prejudiciului neacoperit prin clauza penală. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului precedent, alin.2 al acestui articol, interzic debitorului care a achitat benevol suma clauzei penale, să ceară reducerea acesteia. Această prevedere se bazează pe considerentul, că prin plata efectuată debitorul a recunoscut, de fapt, prejudiciile pe care le-a cauzat creditorului, şi astfel şi-a manifestat voinţa de a le repara. Dacă plata penalităţilor a fost obţinută în mod dolosiv de către creditor, atunci debitorul este îndreptăţit să ceară, după caz, reducerea penalităţii achitate.

S e c t i u n e a a 2-a ARVUNA

Articolul 631. Dispoziţii generale cu privire la arvună (1) Arvuna este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată avans. (2) Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris. (1) Din conţinutul alin.1 al articolului comentat, rezultă că prin arvună pot fi garantate doar obligaţiile născute din contracte, nu însă şi obligaţiile născute din delicte sau din alte temeiuri prevăzute în art.8. Deasemeni, prin arvună pot fi garantate atît obligaţiile statornicite între persoane fizice, cît şi între persoane juridice, întru-cît articolul comentat nu face nici o distincţie în acest sens. Spre deosebire de vechile reglementări (art.187 Cod civil, 1964), arvuna poate să constea atît din sume de bani, cît şi din alte bunuri. Mărimea arvunei nu este limitată după valoare, însă este evident, că aceasta constituie doar o parte din prestaţia pe care trebuie s-o execute partea care dă arvuna. Prin finalităţile sale, arvuna îndeplineşte două funcţii principale: pe de o parte, confirmă încheierea contractului, iar pe de altă parte, garantează executarea contractului. Ca dovadă de confirmare a încheierii contractului, arvuna este de natură să probeze încheierea contractului, atunci cînd nu există înscrisuri sau alte dovezi în acest sens. Aceasta înseamnă că dacă părţile contractante nu contestă faptul transmiterii arvunei sau dacă chiar şi-l contestă, însă acest fapt este probat prin dovezile corespunzătoare, contractul se consideră încheiat. Pe de altă parte, dacă contractul prevede plata arvunei, ca o condiţie esenţială, atunci contractul nu se va considera încheiat, pînă cînd partea obligată nu-şi va onora obligaţiunea în cauză, chiar dacă celelalte condiţii sunt respectate. Ca mijloc de garantare a executării contractului, arvuna este menită să tempereze interesul fiecărei părţi contractante de a face tot posibilul pentru ca contractul garantat cu arvună să se execute, căci în caz de neexecutare a contractului, partea vinovată va suporta consecinţele negative, manifestate fie prin pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie prin plata dublului arvunei de către partea care a primit-o. Datorită acestei funcţii, arvuna se deosebeşte de plata în avans, care la fel ca şi arvuna constituie o plată preventivă, însă nu este în stare să confirme încheierea contractului şi să garanteze executarea obligaţiei, căci partea care a efectuat o plată în avans este în drept să pretindă restituirea, practic în toate cazurile de neexecutare a contractului, iar partea care a primit avansul, nu poate fi obligată nici într-un caz să restituie dublul plăţii primite. Din acest considerent, pentru a evita eventualele litigii, părţile trebuie să stipuleze în termeni expreşi, că plata preventivă a fost efectuată anume cu titlu de arvună. În caz de dubii, se va aplica prezumţia potrivit căreia, suma plătită este considerată avans. (2) Potrivit prevederilor alin.2, înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în formă scrisă, indiferent de faptul dacă o asemenea formă este obligatorie pentru contractul garantat prin arvună. În lipsa unor prevederi exprese care să sancţioneze nerespectarea formei cu nulitatea actului juridic, se va aplica regula generală prevăzută de art.211 alin.1. Astfel, înţelegerea cu privire la arvună încheiată cu nerespectarea formei scrise nu este lovită de nulitate, dar în caz de litigiu, partea care o invocă va fi decăzută din dreptul de a cere proba cu martori, în dovedirea existenţei şi conţinutului acesteia.

Articolul 632. Includerea arvunei în contul prestaţiei Arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se restituie.

Arvuna, pe lîngă faptul că confirmă încheierea contractului şi garantează executarea, îndeplineşte şi o funcţie de plată, întrucît suma de bani sau bunul transmis ca arvună se ia în calcul la executarea prestaţiei. Astfel, partea care a plătit arvuna, va fi ţinută să execute prestaţia faţă de cealaltă parte, doar în măsura în care prin suma de bani sau bunul transmis nu s-a acoperit valoarea totală a creanţei supuse executării. Din acest punct de vedere, arvuna produce aceleaşi efecte ca şi plata în avans. În cazul în care, prestaţia datorată nu s-a executat din motive independente de voinţa părţilor (caz fortuit sau forţă majoră), părţile sunt exonerate de răspundere. Drept consecinţă, suma de bani sau bunul transmis cu titlu de arvună urmează a fi restituite în mărimea în care au fost plătite. De exemplu, în cazul în care obiectul antreprizei a pierit fortuit pînă la recepţionarea lui de către client sau terminarea lucrării devine imposibilă din motive independente de voinţa părţilor, arvuna se va restitui în limita sumei care a fost plătită. Articolul 633. Reţinerea sau restituirea arvunei (1) Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămîne celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte părţi dublul arvunei. (2) Pe lîngă cele prevăzute la alin.(1), partea care răspunde pentru neexecutarea contractului este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul neacoperit prin plata arvunei dacă în contract nu este prevăzut altfel. (1) Prin natura lor, prevederile acestui articol au un caracter de sancţine şi sunt menite să asigure executarea de către părţile contractante a obligaţiilor garantate prin arvună. În dependenţă de partea care se face vinovată de neexecutarea contractului, aceste prevederi au ca efect, fie pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie restituirea arvunei în mărime dublă. Este de remarcat faptul că prin arvună se garantează, de obicei, executarea întregului contract. Astfel, în ipoteza în care contractul va fi executat doar parţial, arvuna nu se va divide, ci va fi reţinută sau restituită după regulile generale conţinute în acest aliniat. Regulile expuse în acest articol se aplică nu numai pentru cazurile de neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor, ci şi pentru orice altă încălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru executarea necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2, acestea din urmă sunt considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor. (2) Survenirea consecinţelor prevăzute în alineatul precedent nu exonerează partea care răspunde de neexecutarea obligaţiei garantate prin arvună de repararea prejudiciului cauzat celeilalte părţi. Însă, prejudiciul se repară în acest caz, după cum prevede alin.2, în măsura în care este neacoperit prin plata arvunei. Cu alte cuvinte, dacă pentru neexecutarea obligaţiei răspunde partea care a dat arvuna, ea va fi ţinută să repare prejudiciul, în partea ce depăşeşte valoarea arvunei. Spre exemplu, în cazul în care o persoană care a închiriat o locuinţă pe un anumit termen va renunţa la contract anticipat, atunci proprietarul locuinţei are dreptul să reţină arvuna primită şi să ceară achitarea chiriei pentru perioada nefolosită, luînd în consideraţie, bineînţeles, valoarea arvunei primite. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, atunci ea va fi obligată să plătească dublul arvunei şi suplimentar la aceasta să repare prejudiciul în partea ce depăşeşte valoarea ordinară a arvunei. Răspunderea părţii culpabile peste valoarea obiectului constituit ca arvună se justifică prin faptul că partea vinovată de neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care obligaţia este garantată cu arvună, dar chiar şi în cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată.

S e c t i u n e a a 3-a GARANTIA DEBITORULUI

Articolul 634. Noţiunea de garanţie a debitorului Garanţia debitorului constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului. Garanţia debitorului constituie una din noile instituţii reglementate de legislaţia civilă a Republicii Moldova. Ea nu se confundă cu garanţia prevăzută de art.188 din Codul civil din 1964, care reprezenta de fapt o varietate a fidejusiunii. Prin natura sa, garanţia debitorului constituie un mijloc juridic general de garantare a executării obligaţiilor, întemeiat pe gajul general al creditorilor chirografari. După cum rezultă din definiţie, garanţia debitorului este totdeauna de natură contractuală, întrucît constituie un angajament asumat de debitor şi consimţit de creditor privitor la executarea corespunzătoare a obligaţiei. Acest angajament poate să constea fie în obligaţia debitorului la o prestaţie necondiţionată, fie în obligaţia lui la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului. În cazul în care garanţia debitorului este exprimată printr-o prestaţie necondiţionată, debitorul renunţă de a invoca eventualele excepţii prin care s-ar urmări evitarea executării obligaţiei, executarea parţială sau amînarea

executării. Cu alte cuvinte, debitorul renunţă la ceia ce ar fi putut opune în cazul în care nu ar fi garantat printr-o asemenea garanţie. Astfel, dacă debitorul a garantat executarea unei obligaţii cu termenul de prescripţie expirat, atunci în caz de neexecutare el nu se poate libera de plată prin invocarea prescripţiei extinctive. La fel, debitorul care a garantat plata necondiţionată a unei prestaţii neconforme condiţiilor contractului (cantitativ sau calitativ) nu poate invoca excepţii privitor la neconformitatea prestaţiei şi respectiv nu poate refuza plata unei asemenea prestaţii. Garanţia debitorului poate să constea şi în angajamentul acestuia la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului, adică la o prestaţie peste valoarea obligaţiei stabilite iniţial. Din acest punct de vedere, garanţia debitorului constituie un mijloc eficient de garantare a executării obligaţiei care stimulează debitorul să execute obligaţia în mod corespunzător.

Articolul 635. Validitatea garanţiei Acceptarea unei garanţii produce efecte dacă nu contravine dispoziţiilor legale şi dacă debitorul nu se obligă în mod exagerat. Garanţia debitorului fiind de natură convenţională trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi orice act juridic civil. În caz contrar, garanţia debitorului este lovită de nulitate şi respectiv nu produce efectele stipulate în articolul precedent. Astfel este cazul, garanţiei date de către o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă, garanţiei privitoare la o prestaţie contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri (art.220), etc. În cazul în care, debitorul se obligă la o prestaţie ce depăşeşte obiectul contractului, atunci garanţia va fi valabilă numai dacă debitorul nu se obligă în mod exagerat. Caracterul exagerat al prestaţiei se determină de la caz la caz, ţinîndu-se cont de o serie de împrejurări, precum ar fi de pildă împrejurările concrete ale cauzeidepăşirea substanţială a valorii prestaţiei, termenul suplimentar acordat de creditor pentru executarea obligaţiei, mărimea prejudiciilor suportate de către creditor, etc. Aprecierea caracterului exagerat al prestaţiei suplimentare la care s-a obligat debitorul, se efectuiază de către instanţa de judecată, reieşinduse din împrejurările concrete ale cauzei. După cum se observă din conţinutul acestui articol, legiuitorul nu acordă instanţei de judecată dreptul de a reduce mărimea prestaţiei exagerate pînă la limita în care aceasta ar deveni neexagerată, precum se întîmplă spre exemplu în cazul clauzei penale, ci lipseşte garanţia integral de efecte.

Articolul 636. Forma garanţiei Garanţia produce efecte doar atunci cînd este făcută în scris. Potrivit prevederilor acestui articol, garanţia debitorului trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Garanţia debitorului se consideră încheiată în formă scrisă, dacă actul juridic care o generează este întocmit cu respectarea cerinţelor expuse în art.210. În cazul în care obligaţia principală trebuie încheiată în formă autentică, această cerinţă nu se răsfrînge asupra formei garanţiei. Din felul în care este redactat acest text de lege, se observă că nerespectarea formei scrise lipseşte garanţia de efecte, adică atrage nulitatea acesteia.

S e c t i u n e a a 4-a RETENTIA Articolul 637. Dispoziţii generale cu privire la retenţie (1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atîta timp cît creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat. (2) Prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de bunul deţinut, se bazează pe o obligaţie ale cărei părţi sînt comercianţi. (3) Dreptul de retenţie este înlăturat în cazul în care creditorul oferă o garanţie reală, considerată suficientă de către instanţă, sau consemnează suma pretinsă. (4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în măsura în care contractul nu prevede altfel.

(1) Retenţia constituie unul din noile mijloace de garantare a executării obligaţiilor, care a fost introdus în legislaţia Republicii Moldova, graţie intrării în vigoare a noului Cod civil. Esenţa acestui mijloc de garantare constă în faptul că creditorul, care este în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire a bunului altuia, are posibilitatea de a reţine acel bun în stăpînirea sa şi de a refuza restituirea lui pînă cînd debitorul său, creditor al bunului, va plăti datoria ce sa născut în sarcina sa în legătură cu bunul respectiv. Din conţinutul textului de lege comentat rezultă că pentru exercitarea dreptului de retenţie, în primul rînd, este necesat ca obiectul retenţiei să constea dintr-un bun al debitorului aflat în posesia creditorului. Acest bun poate fi atît un bun mobil, cît şi unul imobil, căci legea operînd cu termenul generic de bun nu face nici o distincţie în acest sens. În al doilea rînd, prin retenţie se poate garanta doar obligaţia de restituire a cheltuielilor necesare şi utile suportate de către creditor sau a prejudiciilor cauzate de bunul ce constituie obiectul retenţiei. În al treile rînd, dreptul de retenţie poate fi invocat, doar dacă datoria pe care o pretinde deţinătorul bunului de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu bunul, adică să fie prilejuită de acesta. În al patrulea rînd, creanţa retentorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă; În al cincilea rînd, dreptul de retenţie poate fi exercitat doar în cazurile expres prevăzute de lege. Exemple de aplicare practică a dreptului de retenţie întîlnim în următoarele articole ale Codul civil reglementează următoarele cazuri de aplicare practică a dreptului de retenţie: a) În materie de superficie, superficiarul are dreptul de retenţie asupra construcţiei pînă la plata despăgubirii (art.452 alin.1); în materie de comodat, comodatarul are dreptul de retenţie asupra bunului primit, în ceea ce priveşte cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului (art.865); în cazul contractului de antrepriză, antreprenorul are drept de retenţie asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el, dacă în cursul producerii sau îmbunătăţirii bunul a ajuns în posesiunea sa (art.952); în materie de transport, cărăuşul are drept de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport (art.985 alin.3); În materie de mandat, mandatarul are dreptul să reţină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului, ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului (art. 1033 alin.4); în materie de comision, comisionarul, în scopul garantării creanţelor ce izvorăsc din contractul de comision este în drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului (art.1066); în materie de depozit, depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat, pînă la momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare (art.1103), etc. (2) Potrivit alin.2, în relaţiile dintre comercianţi, prin retenţie se pot garanta şi alte obligaţii, decît cele legate de restituirea cheltuielilor necesare şi utile sau a prejudiciilor cauzate de bunuri. (3) În toate cazurile cînd dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege în favoarea unui creditor care este în acelaşi timp debitorul obligaţiei de restituire a bunului altuia, el operează ex lege. De aceea, instanţa de judecată sesizată sau în faţa căreia se invocă excepţia dreptului de retenţie este obligată să-l recunoască. Prin derogare de la această regulă, prevederile alin.3, acordă posibilitate debitorului, creditor al bunului de a înlătura dreptul de retenţie prin oferirea unei garanţii reale (gaj sau ipotecă) suficiente pentru satisfacerea creanţelor retentorului, sau prin consemnarea sumei litigioase. Dacă instanţa de judecată va considera că prin garanţiile constituite sau prin sumele depuse se acoperă creanţa litigioasă, atunci va fi în drept să refuze în satisfacerea cererii de recunoaştere a dreptului de retenţie. (4) Prevederile alin.3 imprimă un caracter dispozitiv prevederilor conţinute în alin.(1) şi (2), astfel încît părţile, prin contractul dintre ele, sunt în drept să prevadă posibilitatea extinderii dreptului de retenţie şi la alte obligaţii decît cele care cad sub incidenţa prevedeilor alin. (1) şi (2), sau din contra să restrîngă sau să excludă exercitarea dreptului de retenţie. Articolul 638. Excluderea dreptului de retenţie (1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori ilegală sau dacă bunul este insesizabil. (2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor prevăzute de lege. (1) Prevederile acestui articol sunt elaborate în strînsă concordanţă cu regulile aplicabile revendicării bunurilor din posesie nelegitimă, în sensul că aceste prevederi nu pot să constituie un obstacol în exercitarea acţiunii în revendicare împotriva retentorului care deţine bunul în prezenţa uneia dintre împrejurările stipulate în alin.1 ale acestui articol. Astfel, dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă: a) posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, precum ar fi o sustragere sau o altă deposedare frauduloasă a persoanei împotriva căreia se exercită dreptul de retenţie sau a terţului de la care această persoană a dobîndit bunul litigios; b) posesiunea bunului este abuzivă ori ilegală, adică este determinată de exercitarea contrar legii a actelor de posesie; c) bunul este insesizabil, adică nesussceptibil de urmărire silită, precum ar fi bunurile - proprietate publică (art.296 alin.4) sau cele care potrivit normelor procedurale sunt excluse de la urmărirea silită. (2) Prevederile alin.2 fiind în concordanţă cu principiul bunei-credinţe, exclud posibilitatea exercitării dreptului de retenţie de către posesorul de rea-credinţă. Acest lucru rezultă şi din prevederile art.312 alin.2 care într-un mod declarativ acordă posesorului de rea-credinţă dreptul de a cere compensarea cheltuielilor care duc la îmbogăţirea titularului de drept, fără de a accentua posibilitatea de a reţine bunul pînă cînd revendicările lui nu vor fi satisfăcute. Prin excepţie de la regula nominalizată, posesorului de rea-credinţă i se acordă posibilitatea de a invoca dreptul de

retenţie, doar în cazurile expres prevăzute de lege. Spre exemplu, posesorul de rea-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine, este în drept să reţină bunul rezultat din prelucrarea materiei, pînă va primi de la proprietarul noului bun suma datorată (art.330 alin.6). În unele cazuri, dreptul de retenţie rezultă din felul în care legiutorul prevede ordinea de executare a prestaţiilor. Astfel, din conţinutul art.330 alin.8, rezultă că în caz de confuziune, posesorul de bună credinţă a cărui materie depăşeşte cealaltă materie (ce aparţine posesorului de reacredinţă) prin valoare şi cantitate, poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei. Articolul 639. Opozabilitatea dreptului de retenţie (1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate. (2) În toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început executarea silită împotriva debitorului. (3) Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge dreptul de retenţie. Partea care exercită acest drept poate revendica bunul, ţinînd cont de regulile prescripţiei. (1) După natura sa, dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, fiind opozabil nu numai debitorului împotriva căruia este exercitat, ci şi faţă de terţele persoane, străine de raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat. Astfel, el poate fi opus atît creditorilor chirografari, cît şi creditorilor gajişti sau ipotecari, privind bunul respectiv, ale căror garanţii s-au născut ulterior intrării bunului în posesia retentorului. Tot astfel, el poate fi opus nu numai proprietarului iniţial al bunului, dar şi subdobînditorului ulterior al acestui bun. În toate cazurile, dreptul de retenţie este opozabil faţă de terţi, fără de a fi necesară îndeplinirea cărorva formalităţi de publicitate, cum ar fi de exemplu înscrierea în registru bunurilor imobile, etc. (2) Dispoziţiile alin.2 constituie o excepţie de la regula opozabilităţii dreptului de retenţie faţă de terţi. Astfel, conform alineatului citat, dreptul de retenţie nu va putea fi opus creditorilor care au început executarea silită împotriva debitorului. Această excepţie se justifică prin faptul că bunul care constituie obiectul retenţiei, necătînd la faptul că este deţinut de către retentor, el continuă să constituie proprietate a debitorului, şi respectiv creditorii care au început executarea silită împotriva debitorului sunt în drept să urmărească, de rînd cu alte bunuri ale debitorului şi bunul care constituie obiectul retenţiei. (3) Fiind o garanţie pasivă, dreptul de retenţie există şi poate fi exercitat doar atîta timp cît creditorul deţine bunul debitorului. El încetează în momentul deposedării voluntare a retentorului. Dacă deposedarea se înfăptuieşte contrar voinţei retentorului, prin violenţă sau alte acte ilicite, exercitate de către debitor sau terţe-persoane, atunci dreptul de retenţie nu se stinge. Retentorul poate redobîndi posesia bunului prin exercitarea, în limita termenului de prescripţie de 3 ani, a acţiunii posesorii prevăzute de art.308. Articolul 640. Obligaţia de conservare a bunului şi de percepere a fructelor În calitatea sa de posesor, retentorul este obligat să conserve bunul, adică să efectuieze un şir de acte prin care să asigure integritatea bunului. În acest sens, retentorul este ţinut să dea bunului toate îngrijirile pe care le-ar da un proprietar, care vrea să conserve substanţa bunului şi să se folosească numai în aşa măsură încît bunul să rămînă în stare bună. Deasemeni, el este ţinut să ia toate măsurile pentru ca bunul să nu se deterioreze, efectuînd în caz de necesitate reparaţii de întreţinere. Uneori, retentorul este obligat să facă acte de conservare (art. 198 alin.1), pentru a evita pierderea dreptului asupra bunului deţinut, căci în cazul în care debitorul plăteşte sumele datorate, el va trebui să restituie bunul în integralitatea sa. Toate actele pe care retentorul este ţinut să le efectuieze, trebuie să fie făcute cu diligenţa unui bun proprietar. La aprecierea gradului de diligenţă al retentorului se va ţine seama de faptul dacă actele menţionate mai sus au fost efectuate la timp, pe deplin şi în mod rezonabil în raport cu natura bunului reţinut. Pe întreaga perioadă cît bunul se află în posesia retentorului, acesta este în drept să perceapă fructele produse de bunul ce constituie obiectul retenţiei. Din valoarea fructelor percepute, retentorul va compensa, în primul rînd, cheltuielile suportate în legătură cu aceste fructe (art.299 alin.5), iar cu sumele ce depăşeşte aceste cheltuieli va acoperi creanţele datorate de către debitor, în ordinea prevăzută de art.586. Articolul 641. Stingerea dreptului de retenţie

Dreptul de retenţie se stinge în cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau titularului dreptului, dacă retentorul nu dobîndeşte din nou bunul în baza aceluiaşi temei juridic. Din noţiunea dată de art.637 alin.1, rezultă că dreptului de retenţie poate fi exercitat atîta timp cît debitorul nu-l despăgubeşte pe retentor pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat. Îndată ce aceste sume sunt plătite, dreptul de retenţie se stinge, iar retentorul este obligat să remită sau să restituie bunul reţinut. La fel, retentorul este ţinut să remită bunul, în cazul în care, cel împotriva căruia se exercită dreptul de retenţie, va oferi, în conformitate cu art.637 alin.3, o garanţie reală sau va consemna suma pretinsă. Cu alte cuvinte, dreptul de retenţie se stinge, doar dacă bunul ajunge în posesia proprietarului prin mijloace care nu sunt contrare voinţei retentorului. Dacă retentorul remite voluntar bunul către cel împotriva căruia este exercitat dreptul de retenţie, fără ca acesta din urmă să plătească sumele datorate, iar ulterior bunul ajunge din nou în posesia retentorului, pentru aceleaşi datorii, atunci dreptul de retenţie renaşte. În cazul în care, obiectul retenţiei ajunge în posesia debitorului, creditor al bunului, contrar voinţei retentorului, dreptul de retenţie, - conform art.639 alin.3, - nu se stinge, retentorul avînd posibilitatea de a revendica bunul.

Capitolul VII STINGEREA OBLIGATIILOR

Articolul 642. Efectele stingerii obligaţiilor 1. Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice dintre părţi în partea ce se referă la obligaţia stinsă. 2. Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească dobînda şi penalităţile ori să repare prejudiciul. 1. Articolul comentat, cît şi celelalte norme din acest capitol al CC, se extind asupra tuturor felurilor de obligaţii, indiferent de temeiurile apariţiei lor. Se are în vedere că normele indicate sînt comune pentru obligaţiile din contracte în cazul pricinuirii prejudiciului, obţinerii bunurilor fără justă cauză şi a altora. Pe lîngă capitolul comentat, normele privind stingerea obligaţiilor, sînt incluse în capitolul despre rezilierea şi revocarea contractului şi în capitolele cu privire la diferite forme de obligaţii, inclusiv şi cu privire la contracte. 2. Stingerea obligaţiei denotă încetarea raporturilor juridice dintre subiecte, care în urma stingerii obligaţiei pierd drepturile subiective şi obligaţiunile ce constituie esenţa raporturilor juridice obligaţionale. Odată cu stingerea ei obligaţia încetează de a mai exista şi participanţii la ea nu mai sînt legaţi prin acele drepturi şi obligaţiuni care rezultau anterior din această obligaţie. Aceasta înseamnă – creditorul nu mai are dreptul să prezinte debitorului oarecare creanţe, bazîndu-se pe această obligaţie; părţile nu mai poartă răspundere conform acesteia; ele nu pot recesiona drepturile şi obligaţiunile sale în modul stabilit terţelor persoane etc. 3. Raporturile juridice obligaţionale, spre deosebire de cele reale, după natura lor nu pot fi nelimitate. În cursul realizării lor neapărat survine un asemenea moment în care ele se sting. Un asemenea rezultat survine în virtutea acţiunii dreptului de încetare a faptelor juridice ce comstituie temeiurile de stingere a obligaţiilor. Unele sting obligaţia din voia participanţilor la ea , satisfăcînd totodată interesul patrimonial al creditorului şi astfel atingînd scopul principal al obligaţiei. Aceste temeiuri conform naturii lor juridice constituie acte juridice (art.643, 651, 662, 665 CC). Alte temeiuri nu se referă la acte juridice, ci la fapre juridice şi sting obligaţiile indiferent de faptul dacă s-a atins sau nu scopul (art.660, 663, 664). 4. Se va ţine cont de faptul că obligaţia poate fi stinsă nu doar în cazul în care s-a atins scopul ei, dar şi atunci cînd aceasta nu a avut loc şi chiar în cazul în care acest scop este inaccesibil. Articolul comentat acordă posibilitatea de a concluziona că, în principiu, prin acordul părţilor, poate fi stinsă orice obligaţie şi respectiv prevede necesitatea unor temeiuri reale doar pentru stingerea unilaterală a obligaţiei. Temeiul stabilit de CC pentru rezilierea contractului urmează a fi interpretat în conformitate cu sensul stipulărilor legii. Articolul 773 indică: contractul nu poate fi reziliat decît în baze prevăzute de lege sau în urma înţelegerii dintre părţi, care sînt indicate în contract. De exemplu, în cazul încheierii contractului prin conexiunea la condiţiile contractuale standard formulate anticipat, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului (art.712). 5. Se disting efectele stingerii obligaţiilor principale şi secundare (suplimentare). În urma stingerii primei obligaţii în mod automat se stinge şi cea de a doua. Stingerea însă a obligaţiei suplimentare nu are influenţă asupra valabilităţii celei principale. Această corelaţie poate fi ilustrată prin exemplul împrumutului unei sume de bani de către o parte şi plătirea dobînzii conform contractului respectiv – de către altă parte. Se are în vedere că stingerea datoriei (de exemplu, restituirea banilor luaţi cu împrumut) are ca urmare încetarea plătirii dobînzii (art.869). Dacă

însă împrumutul a fost asigurat cu gaj, încetarea gajului nu îl lipseşte pe creditorul gajist de dreptul de a cere executarea obligaţiei: temei pentru cererea executării unei asemenea creanţe serveşte forţa obligaţiei principale. 6. Stingerea obligaţiilor nu exclude faptul că în legătură directă cu ea între părţi apare o nouă obligaţie, scopul căreia, conform regulii generale, este de a elimina desbalanţa ce a luat naştere între părţi. În unele cazuri apariţia unei asemenea obligaţii este stipulată chiar în cod sau în lege. Astfel, conform art.908 CC, în cazul încetării relaţiilor contractuale locatarul este obligat să restituie bunul închiriat. În cazul stingerii obligaţiei iniţiale poate să ia naştere o obligaţie în urma bunurilor obţinute fără justă cauză.(art.art. 1392, 1393, 1395). Sectiunea1 STINGEREA OBLIGATIEI PRIN EXECUTARE

Articolul 643. Efectele executării (1) Executarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător. (2) Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei datorate (darea în plată). În acest caz, debitorul răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind răspunderea vînzătorului. (3) Dacă acceptă executarea obligaţiei, sarcina de a demonstra neexecutarea revine creditorului. (4) În cazul stingerii obligaţiei principale, fidejusiunea, gajul şi alte drepturi accesorii încetează în măsura în care nu subzistă interese justificate ale terţilor. 1. Contractul, al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă este nul (art. 670). Temeiul executării rezidă în existenţa unei obligaţii. Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună credinţă, la locul şi momentul stabilit (art.572). Dar ce semnifică executarea în modul corespunzător a obligaţiei? După caracterul său această obligaţie include: creditorul şi debitorul corespunzător, timpul, obiectul, şi modul de executare. Executarea obligaţiei constă în săvîrşirea sau abstinenţa de a săvîrşi acţiunea, nedeosebindu-se în acest sens de obligaţia de a săvîrşi acţiunea, este necesar de a concretiza aceasta, în mod corespunzător. Se are în vedere că în obiectul obligaţiei de primul gen se fixează în mod determinat care acţiuni urmează a fi săvîrşite, iar în obiectul obligaţiei de genul doi la fel de precis – de la ce acţiuni trebuie să se abţină debitorul (de exemplu, în conformitate cu art.1175 CC în obligaţia părţilor, în special care vizează franchisingul, intră nedivulgarea informaţiei confidenţiale, secretele de producţie ale franchiserului şi altă informaţie comercială confidenţială primită de la el). 2. Din al.1 al articolului comentat rezultă că executarea necorespunzătoare nu conduce la stingerea obligaţiei. În asemenea cazuri ea sau se completează cu obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de această neexecutare, şi (sau) de a plăti penalitate sau se înlocuieşte cu aceasta din urmă. Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură (art. 602). În cazul în care creditorul are dreptul la despăgubiri pentru neexecutarea integrală a obligaţiei el poate cere despăgubiri în locul întregii prestaţii (art. 609 al.(3)). Codul civil prevede că părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul în cazul neexecutării obligaţiei urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun (aceasta este considerată drept clauză penală (art.624). 3. Executarea corespunzătoare poate avea ca urmare stingerea obligaţiei şi în cazul întîrzierii creditorului (art. 593), altfel zis, atunci cînd el nu acceptă fără un temei legal prestaţia scadentă ce i se oferă. Pentru a aplica acest articol debitorul este obligat să dovedească că el a declarat creanţa privind efectuarea corespunzătoare a executării. 4. Darea în plată constituie un mod de stingere a obligaţiilor introdus pentru prima oară în Codul Civil. Esenţa dării în plată constă în dotarea debitorului, cu consimţămăntul creditorului, cu posibilitatea, păstrînd în rest obligaţia, de a substitui obiectul iniţial cu altul (substituirea executării). Acestei posibilităţi se opune datoria creditorului de a primi darea în plată ţinînd cont de faptul că sustragerea de la primirea executării denotă întîrzierea creditorului şi respectiv survin efectele stipulate în art.593. Transmiţînd compensaţia (darea în plată) debitorul „îşi plăteşte independenţa” faţă de creditorul său, iar obligaţia dintre ei se stinge ca executată în modul corespunzător. 5. Obligaţia se stinge nu în momentul în care participanţii au ajuns la înţelegere cu privire la darea în plată, dar în momentul acordării creditorului de către debitor a unei noi executări, care după valoare poate nu numai să fie mai mică decît executarea iniţială, dar şi să coincidă cu ea, şi chiar să o depăşească. Acordul cu privire la darea în plată, de regulă se încheie deja în cursul executării obligaţiei, inclusiv şi după expirarea termenului indicat în obligaţie.

6. articolul comentat nu cuprinde o enumerare a condiţiilor dării în plată. Se poate conchide că părţile stabilesc singure mărimea, termenele şi ordinea de acordare a compensării. Acceptarea de către creditor a altei executări în locul celei datorate poate fi prevăzută atît în cazul apariţiei obligaţiei, cît şi în cursul executării ei. 7. Acordul creditorului de a accepta o altă executare în locul celei cuvenite nu poate fi confundat cu novaţia. De altfel în cazul novaţiei (art.665) are loc substituirea obligaţiei iniţiale, a cărei acţiune s-a stins. 8. Articolul 624 clasifică penalitatea ca acordul posibil al creditorului de a accepta altă executare în locul celei cuvenite (varietate a dării în plată). 9. Debitorul poartă răspundere pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind răspunderea vînzătorului. Se impune concluzia că una dintre datoriile de bază ale debitorului este executarea obligaţiei, repararea prejudiciului cauzat creditorului în urma neexecutării, dacă nu v-a dovedi că obligaţia nu a fost executată nu din vina lui, cît şi repararea prejudiciului în loc de executare. Articolul 644. Dreptul de a primi chitanţă şi titlu original (1) Debitorul care execută obligaţia are dreptul de a primi chitanţă şi de a cere titlul original.În cazul imposibilităţii de a cere creditorului chitanţă, debitorul poate face dovada plăţii cu orice mijloc de probă. (2) În cazul imposibilităţii restiruirii titlului original, debitorul este în drept să ceară creditorului o declaraţie autentificată notarial despre stinderea obligaţiei. Toate cheltuielile, în acest caz, sint suportate de creditor. (3) Dacă creditorul refuză să elibereze chitanţă sau să restiruie titlul original, debitorul are dreptul să refuze executarea. În acest caz, creditorul este în întîrziere. (4) Dacă creditorul a eliberat chitanţă privind plata datoriei de bază, se prezumă că au fost achitate şi dobînzile, şi cheltuielile. 1. Existenţa temeiurilor ce conduc spre stingerea obligaţiei, cît şi însăşi faptul stingerii obligaţiei urmează să fie legalizată în mod respectiv. Conform regulii generale stingerea obligaţiei se legalizează prin aceleaşi modalităţi ca şi adoptarea ei. Unele din ele sînt stipulate chiar în lege. În conformitate cu art. 210 forma scrisă este obligatorie, indiferent de faptul cine easte partea (şi pentru persoane juridice, şi pentru persoane fizice) şi de suma actului juridic (în cazul respectiv- valoarea executării). 2. Debitorul, care nu a profitat de dreptul ce i-a fost acordat pentru a cere ca primirea executării să aibă loc în forma indicată în acest articol, îşi asumă riscul efectelor nerespectării formei scrise a actului juridic. Se are în vedere că în caz de contestare de către creditori a faptului executării obligaţiei debitorul, atît persoana juridică cît şi persoane fizică, v-a decădea din dreptul de a cere proba cu martori pentru a dovedi că executarea într-adevăr a avut loc. Probe scrise, pe care debitorul le va putea prezenta spre confirmarea executării actului juridic, pot fi considerate orice probe, stipulate în art.117 CPC. Obligaţia poate fi adoptată şi executată prin întocmirea unui document unic, semnat de către părţi; cît şi prin schimb de scrisori, telefonograme şi alte mijloace de transmisie, semnate de către partea care leţa remis. 3. În lineatul (3) din articolul comentat se ere în vedere încălcarea de către una din părţi a obligaţiunii de creditor efectul căreia rezidă în faptul recunoaşterii creditorului ca fiind în întîrziere (art.593). Pentru a aplica acest articol debitorul este dator să dovedească că el a prezentat creanţa privind legalizarea corespunzătoare a celor executate. 4. Dacă în cadrul formulării obligaţiei debitorul a eliberat titlul original (recipisă, chitanţă etc.), creditorul este obligat să restiruie titlul original cu inscripţia privind stingerea obligaţiei. În cazul imposibilităţii restituirii titlului original în virtutea pierderii sau a morţii, creditorul este obligat să notifice stingerea obligaţiei prin prezentarea declaraţiei autentificate notarial despre stingerea obligaţiei. 5. Debitorul are dreptul să ceară de a primi chitanţa atît despre stingerea integrală cît şi parţială a obligaţiei şi în cazurile în care obligaţia nu a fost autentificată în scris. Aflarea titlului original la debitor (de exemplu, chitanţa privind plata datoriei principale) urmează să fie calificate ca restituire a titlului original debitorului în cazul executării de către el a obligaţiei.

Sectiune a a 2-a STINGEREA OBLIGATIEI PRIN CONSEMNARE

Articolul 645. Dispoziţii generale cu privire la consemnare.

(1) În cazul în care creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului, debitorul poate depune banii, valorile mobiliare sau alte documente, precum şi bijuteriile, la o bancă sau la notar. (2) Dacă bunurile care urmează să fie consemnate sînt depuse la oficiul poştal, ele se consideră consemnate din momentul depunerii. (3) Consemnarea stinge obligaţia debitorului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi predate creditorului. (4) Din momentul consemnării, riscurile trec asupra creditorului, debitorul nefiind obligat să plătească dobîndă şi penalităţi ori să compenseze veniturile ratate. 1. În acest articol, în special, este prevăzut: consemnarea se efectuează de către notar, bancă sau oficiul poştal de la locul executării obligaţiei; la solicitarea creditorului lui trebuie să-i fie restituiţi banii, valorile mobiliare sau alte documente şi bijuteriile; restituirea banilor, valorilor mobiliare sau a altor documente şi bijuteriilor consemnate se admite doar cu consimţămîntul persoanei, în beneficiul căreia ele au fost depuse, sau la expirarea unui termen de 3 ani din momentul în care creditorul a aflat sau trebuia să afle despre consemnare (art. 650), sau în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti ( art.74 al.(3) Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din 8.XI.2002. 2. Articolul stipulează următoarele temeiuri ale consemnării: în cazul cînd creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. Consider că necesitatea consemnării are legătură şi cu alte temeiuri: cu capacitatea de exerciţiu a creditorului şi lipsa reprezentantului din partea lui; cu inexistenţa unei determinări vădite cu privire la faptul cine este creditor în obligaţie, inclusiv şi în legătură cu apariţia contradicţiilor în această privinţă între creditor şi alte persoane; cît şi cu absenţa persoanei împuternicite a creditorului pentru acceptarea prestaţiei în locul unde trebuie să fie efectuată executarea. Deşi există o multitudine de diversităţi ale consemnării ele au aceleaşi efecte: consemnarea banilor, bunurilor mobiliare se consideră executată şi stinge obligaţia debitorului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi predate creditorului. Depozitarul (notarul sau banca, oficiul poştal) este obligat să informeze creditorul cu privire la acceptarea prestaţiei. 3. Efectele presupuse în al.3 al articolului comentat şi anume stingerea obligaţiei debitorului prin consemnare, survine doar cu condiţia, dacă însăşi executarea a fost corespunzătoare. În special, aceasta se referă la obiect, cît şi la timpul executării. 4. Temeiurile indicate pentru transmiterea celor executate prin consemnare sînt unite prin imposibilitatea de drept şi de fapt a executării obligaţiei nemijlocit de către creditor. Întrucît însăşi consemnarea nu constituie o sancţiune, nu are importanţă chestiunea privind motivele survenirii situaţiei respective, în special, dependenţa de acţiunile creditorului. 5. În cazul prevăzut în la.1 din articolul comentat, debitorul poate utiliza alte migloace, de exemplu, să prezinte o creanţă, care ia naştere în legătură cu întîrzierea creditorului (art.art. 595,597).

Articolul 646. Executarea simultană a obligaţiilor. Dacă executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de executarea simultană a unei obligaţii de către creditor, debitorul este în drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate cu executarea obligaţiei de către creditor. Consemnarea bunurilor de către debitor la notar sau la o bancă (art.645) este una din modalităţile de executare a obligaţiilor. Executarea de regulă nu se reduce la săvîrşirea unei acţiuni. Astfel, pe baza contractului sinalagmatic fiecare dintre ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte (art.704). În cazul în care executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de executarea simultană a unei obligaţii de către creditorul, care nu a executat această obligaţie, debitorul este în drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate. Articolul 647. Locul consemnării (1) Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării obligaţiei. Dacă a consemnat bunurile în alt loc, debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel. (2) Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe creditor despre consemnare, cu excepţia cazurilor cînd este în imposibilitatea de a executa această obligaţie. Debitorul trebuie să repare prejudiciul cauzat creditorului prin neinformare despre consemnsre.

1. De rînd cu variantele determinate în art.573 chestiunea privind locul executării se soluţionează şi prin norme speciale. În particular, se are în vedere executarea obligaţiei prin depunerea sumelor băneşti, a valorilor mobiliare sau a altor documente, precum şi a bijuteriilor la notar sau la bancă. Locul consemnării poate fi indicat chiar în lege, în alt act legislativ sau în contract. În cazurile în care locul executării nu este determinat nici prin unul din aceste moduri, executarea urmează să se efectueze: a) cu privile la obligaţiile părţilor, rolul cărora îl execută persoana juridică (de a transmite marfa sau alte bunuri) – la locul confecţionării sau păstrării bunurilor sau la locul predării bunurilor primului transportator pentru a le duce creditorului, dacă creditorul cunoştea acest loc în momentul naşterii obligaţiei. b) cu privire la obligaţia bănească – la locul aflării persoanei juridice (sau la banca care deserveşte această persoană juridică). În privinţa persoanelor fizice debitorul nu poate deschide cont şi transmite datoria creditorului la bancă, deoarece pentru deschiderea contului este necesar consimţămîntul creditorului, iar în cazul de faţă el (creditorul) se află în întîrziere sau debitorul nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului (art.645). Dacă creditorul pînă la momentul executării obligaţiei ş-a schimbat domiciliul (locul aflării) şi despre această schimbare l-a informat pe contragent, loc al executării este recunoscut noul domiciliu (locul aflării) şi cheltuielile suplimentare le v-a suporta contragentul părţii – debitorul. c) cu privire la obligaţia de transmite lotul de pămînt, clădirea, construcţia sau alte bunuri imobiliare- de către notarul de la locul aflării imobilului. d) cu privire la alte obligaţii – la domiciliul părţii debitorului (persoanei fizice) sau la locul aflării debitorului (persoanei juridice). 2.

Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe creditor despre consemnare.

Legea îl scuteşte pe debitor de obligaţiunea de a-l informa pe creditor în cazul în care el (debitorul) din motive care nu-i pot fi imputate ca vinovăţie nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. Depozitarul însă, în persoana băncii sau a notarului, este obligat să-l informeze pe creditor despre consemnarea efectuată de către debitor.

Articolul 649. Cheltuielile de consemnare Cheltuielile de consemnare sînt suportate de creditor, cu excepţia cazurilor cînd debitorul a preluat bunul consemnat. 1. Acest articol stabileşte cele mai generale reguli referitoare la consecinţele neexecutării. Consecinţele denotă survenirea responsabilităţii pentru încălcarea obligaţiilor. Cheltuielile de consemnare le suportă creditorul în cazul încălcării obligaţiei de către creditor, aflării lui în întîrziere, sau cînd debitorul, din motive neimputabile, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. În legătură cu consemnarea debitorul suportă cheltuieli suplimentare pentru serviciile notarului, băncii. În privinţa mărimii cheltuielilor acţionează un principiu general care constă în necesitatea de a le compensa totalmente, altfel zis, debitorul trebuie să-şi restabilească acea situaţie privind bunurile, care ar fi existat dacă nu s-ar fi încălcat obligaţiunile (aflarea creditorului în întîrziere). Dacă creanţele creditorului sînt satisfăcute de către debitor benevol, în cazul calculării cheltuielilor de consemnare se aplică preţurile valabile în ziua în care creditorul a primit datoria. Dacă debitorul nu a renunţat în mod direct la dreptul de a-şi restitui bunurile în momentul consemnării lor şi ulterior şi-a restituit aceste bunuri (al.1 art.648) sau dacă el a profitat de dreptul la restituirea bunurilor consemnate la expirarea unui termen de trei ani din momentul în care creditorul a aflat sau trebuia să afle despre consemnare (art.650), cheltuielile de consemnare le suportă debitorul.

Articolul 650. Încetarea consemnării la expirarea termenului de prescripţie La expirarea unui termen de 3 ani din momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre consemnare, creditorul pierde dreptul de a prelua bunul. În acest caz, debitorul are dreptul să ceară bunul chiar decă a renunţat la dreptul respectiv.

Nu se admite stingerea obligaţiei prin consemnare, dacă la cererea debitorului, faţă de creanţă este aplicabil termenul de prescripţie, iar acest termen a expirat. Din acest moment creditorul pierde dreptul de a prelua bunul.

S e c t i u n e a a 3-a STINGEREA OBLIGATIEI PRIN COMPENSARE

Articolul 651. Dispoziţii generale cu privire la compensare (1) Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei cresnţe opuse, certe, lhichide, de aceeaşi natură şi exigibile. (2) Termenul de graţie acordat pentru plata unei creanţe nu împiedică compensarea. (3) Compensarea este posibilă şi atunci cînd creanţele nu sînt scadente, dar titularii lor consimt. (4) Compensarea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte. Declaraţia este nulă dacă este afectată de modalităţi. 1. Compensarea este o modalitate de stingere a obligaţiei, căreia în prezent i se acordă o importanţă deosebită: utilizarea ei pe scară largă constiruie unul din mijloacele de reducere a masei băneşti necesare pentru circulaţie, lichidarea neplăţilor pentru mărfurile transmise, lucrările executate şi serviciile prestate. 2. Compensarea ca modalitate de stingere a obligaţiei se caracterizează prin faptul că în caz de două creanţe omogene scadente sau scadenţa simultană a cărora poate fi solicitată, ele se sting reciproc integral (cu condiţia egalităţii sumei obligaţiei) sau parţial (dacă sumele obligaţiilor opuse sînt diverse). De exemplu, în cazurile în care sînt prezente două contracte de împrumut, iar fiecare din părţi are calitatea de împrumutător într-un contract şi de împrumutat în al doilea. Cu toate acestea nu există obstacole pentru a fi supuse compensării obligaţiile, care iau naştere din două contracte diverse după natura lor (de exemplu, obligaţiile cumpărătorului , care nu a achitat integral mărfurile primite, se sting prin compensarea obligaţiilor din contractul de antrepriză, în care vînzătorul are calitatea de client, iar cumpărătorul - de antreprenor). În toate aceste cazuri obligaţiile sînt opuse, întrucît creditorul unei obligaţii este debitorul celeilalte. 3. Prin compensare poate fi stinsă o obligaţie incontestabilă, asigurată cu apărare juridică. Nu este admisă compensarea creanţelor, faţă de care, în urma declaraţiei contragentului, va fi aplicat termenul de prescripţie (şi el deja a expirat pînă la momentul compensării), obligaţia poate fi stinsă prin compensare, dacă debitorul benevol a dat consimţămăntul pentru executarea ei. În caz contrar creditorul se va adresa în judecată cu rugămintea de a fi restabilit, în ordinea respectivă, termenul de prescripţie. De asemenea nu se admite compensarea creanţelor cu caracter personal şi compensarea altor creanţe indicate în lege sau în contract (art.659). 4. Omogenitatea şi lichiditatea de asemenea sînt condiţii ale compensării, care se referă, în special, la obiectul obligaţiei. Mai frecfente sînt compensările obligaţiilor băneşti sau, cel puţin, a unor asemenea obligaţii care pot fi exprimate în bani (în cazul de la urmă este vorba, în afară de obiecte, despre lucru şi servicii). Omogenitatea trebuie să se manifeste şi în natura obligaţiilor. Astfel, urmează să fie recunoscute neomogane şi respectiv în imposibilitatea de a fi compensate creanţele despre transferul plăţii în avans pentru mărfurile primite – conform unui contract, şi despre încasarea amenzii pentru nefurnizarea cantităţii cuvenite – conform altui contract. Consider obligaţiile neomogene şi în imposibilitate de compensare rambursarea sumei primite a creditului unei părţi şi obligaţiile cu caracter subsidiar apărute în urma fidejusiunii, ale altei părţi. În toate cazurile obligaţia trebuie să aibă ca obiect prestaţia de a da suma de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură. Compensaţia nu este posibilă cînd obiectul obligaţiilor reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită. 5. Sensul creanţei din articolul comentat constă în faptul că respectiva compensare se aplică faţă de obligaţiile care pot fi executate, în special, faţă de acelea pentru care a survenit termenul de executare şi nu contează dacă acest termen a fost prevăzut în obligaţie sau a fost determinat de către creditor realizăndu-şi astfel dreptul său (art.575) 6. Dacă debitorului i se acordă un termen de graţie, pentru plata unei creanţe, el nu împiedică compensarea. De exemplu, pentru debitor, conform contractului de împrumut cu termenul nedeterminat de executare, legea prevede un termen de graşie de 30 de zile (art.871 al.(4)). Reieşind din alineatul (2) al articolului comentat, în curs de 30 de zile părţile pot în mod reciproc să stingă obligaţiile şi creanţele opuse, care urmează a fi executate prin compensare. 7. Urmează a fi compensate obligaţiile care pot fi executate, în special acele pentru care încă nu a survenit termenul de executare. Executarea înainte de termen a obligaţiilor prin compensare este posibilă în linii generale doar dacă titularii lor consimt (creditorul poate cere executarea obligaţiei înainte de termen în cazul în care debitorul se află în incapacitate de plată sau a redus garanţiile convenite anterior sau în genere nu le-a putut prezenta, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (art.576). De asemenea debitorul poate cere executarea obligaţiei înainte de termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea (art.575 al.(2)). 8. Compensarea se face prin declaraţia uneia din părţi dacă simultan sînt prezente următoarele condiţii:

a) prezenţa creanţei opuse (participarea părţilor în două obligaţii astfel ca creditorul dintr-o obligaţie să fie debitor în altă obligaţie; b) omogenitatea obiectului încît compensarea să nu fie anticipată de acordul părţilor de a schimba obiectul obligaţiei. c) dacă ambele creanţe ce urmează a fi compensate sînt scadente şi în cazul în care ele încă nu sînt scadente, dar titularii lor consimt şi alte condiţii stipulate în acest capitol. Declaraţia privind compensarea se face nemijlocit contragentului sau se prezintă în formă de cerere reconvenţională. 9. Creanţele declarate pentru compensare se consideră stinse nu din momentul compensării , ci din momentul cînd ele sînt scadente.

Articolul 652. Conpensarea creanţelor neechivalente În cazul în care creanţele supuse compensării nu sînt echivalente, se stinge doar creanţa acoperită integral. Dacă creanţele opuse nu sînt echivalente, atunci cea mai mare se stinge doar în partea respectivă, în rest ea rămîne în vigoare. Articolul 654. Compensarea creanţelor cu locuri de executare diferite Dacă creanţele supuse compensării au locuri de executare diferite, solicitantul compensării este obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin faptul că nu poate primi executarea sau nu poate executa obligaţia în locul stabilit. 1. Determinarea locului de executare a obligaţiei, dacă creanţele care urmează a fi compensate au diferite locuri de executare, prezintă importanţă nu doar pentru soluţionarea chestiunii despre faptul unde partea-debitorul este obligată să efectueze executarea, dar şi pentru soluţionarea altor chestiuni ce au legătură cu executarea obligaţiilor. În special de locul executării depinde soluţionarea chestiunii privind distribuirea cheltuielilor, repararea prejudiciilor cauzate părţii opuse în urma faptului că partea care a cerut compensarea nu poate primi executarea sau nu poate executa obligaţia în locul stabilit. 2. Dacă creanţele au locuri de executare diferite, părţile stabilesc locul de efectuare a compensării. În special, efectuînd calculele pentru mărfurile transmise, lucrările executate şi serviciile prestate sau alte obligaţii băneşti realizate prin bănci, loc al executării este locul aflării băncii care trece banii în cont. Partea care a schimbat locul efectuării compensării este obligată să repare prejudiciul în cazul în care contragentul v-a dovedi că nu a putut primi sau efectua executarea din cauză că prima parte a schimbat locul efectuării compensării fără consimţămîntul contragentului sau fără ca el să fie informat despre aceasta. Articolul 656. Compensarea în cazul cesiunii creanţei sau preluării datoriei (1) În cazul cesiunii creanţei, debitorul are dreptul să opună noului creditor creanţa sa faţă de vechiul creditor dacă scadenţa acestei creanţe are loc înainte de primirea înştiinţării despre cesiune, dacă scadenţa nu este indicată sau dacă executarea poate fi cerută oricînd. (2) În cazul preluării datoriei, noul debitor nu are dreptul să opună o creanţă ce aparţine vichiului creditor. 1. Articolul comentat odată cu cesiunea creanţei presupune şi transmiterea datoriei (în locul vechilor creditori şi debitori vin alţii noi). În această privinţă are importanţă dispoziţia art.570. Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial. Legătura dintre formarea datoriei şi momentul notificării se explică prin faptul că anume ea este generatorul acţiunilor ulterioare ale debitorului (prezentarea creanţei respective pentru compensare). 2. Articolul este întemeiat pe recunoaşterea trecerii datoriei vechiului creditor la cel nou. Totodată declaraţia privind compensarea creditorului denotă concomitent că astfel a fost respectată cerinţa art.564 şi anume dacă cedentul a notificat debitorul că a cedat creanţa sau îi reprezintă un interes privitor la cesiune. Titularul unei creanţe o poate transmite , fără consimţămăntul debitorului, unui terţ, dacă aceasta nu contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii (art.557). 3. Se recunoaşte că datoria creditorului vechi a trecut asupra celui nou, dacă creanţa era scadentă pînă la informarea creditorului nou despre cesiune sau în cazul în care termenul ei nu este indicat sau dacă executarea poate

fi cerută în orice moment. Astfel, debitorul poate cere factorului compensarea creanţei faţă de aderent, dacă această creanţă era scadentă la momentul transferului creanţei către factor (art.1297 al.(2)). Este prezentată spre compensare creanţa care a aparţinut debitorului iniţial. În unele cazuri norma respectivă oferă posibilitatea de a efectua compensarea părţii indicate în ea. 4. Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial (art.570). Articolul 657. Compensarea în cazul obligaţiilor solidare (1) Debitorul salidar nu poate compensa datoria creditorului faţă de alt codebitor, cu excepţia părţii ultimului în datoria solidară. (2) Debitorul, inclusiv cel solidar, nu poate opune creditorului solidar compensarea datoriei unui codebitor faţă de sine, cu excepţia părţii ultimului în creanţa solidară. 1. Chestiunea privind compensarea poate să apară şi în privinţa debitorilor solidari sau creditorilor solidari. Efectele solidarităţii în partea creditorului corespund efectelor solidarităţii în partea debitorului. Art.530 prevede admisibilitatea unei asemenea compensări astfel ca să se păstreze dispoziţiile principale ce se referă la executarea de către debitor a obligaţiei solidare. 2. Solidaritatea în partea creditorilor denotă posibilitatea fiecăruia din ei de a prezenta creanţe debitorului în orice parte a datoriei. Respectiv, debitorul are dreptul sî-i ceară fiecăruia din creditori primirea prestaţiei, avănd în vedere că, refuzînd primirea ei, se pomeneşte în întîrziere. Cu toate acestea dreptul menţionat la alegerea dintre creditori îi aparţine debitorului doar pînă ce unul din creditori i-a declarat despre creanţa sa, după aceasta obligaţia cu pluritatea de persoane în partea creditorului se transformă într-o obligaţie obişnuită, în care debitorului i se opune un singur creditor – acel care a declarat despre creanţa sa. Dacă creanţa cuprinde doar o parte din datorie, toţi ceilalţi cocreditori, cît şi acel care a declarat despre creanţa parţială, sînt recunoscuţi creditori solidari în partea respectivă a datoriei. 3. În conformitate cu articolul comentat efectele de pe urma transformării codebitorului în creditor pot surveni în cazul compensării creanţei opuse adresate creditorului de către codebitor. De exemplu, clientul care a încheiat contract cu cîţiva antreprenori pentru construcţia unei clădiri în cazul în care o creanţă faţă de ei, din cauza neexecutării la timp a lucrărilor de construcţie, poate calcula o parte din sumă în contul datoriei, pe care o are faţă de unul din coantreprenori în legătură cu plata pentru lucrările executate de către acesta din urmă. 4. În articolul comentat se are în vedere indivizibilitatea obiectului obligaţiei care pentru cazurile pluralităţii de persoane în obligaţie atît în partea creditorului cît şi a debitorului prevede solidaritatea lor. 5. Compensarea creanţei creditorului de către un debitor produce efecte faţă de ceilalţi debitori, cu condiţia că suma compensată să nu depăşească partea fiecăruia în datoria solidară. Articolul 658. Compensarea în cazul fidejusiunii Fidejusorul poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează debitorului, dar debitorul nu poate opune creditorului compensarea datoriei acestuia faţă de fidejusor. 1. Această normă pentru prima oară a fost introdusă în legislaţia civilă a Republcii Moldova. Dacă debitorul nu poate opune creditorului compensarea datoriei, fidejusorul poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează debitorului. 2. Fidejusorul, care a executat obligaţia prin compensarea a ceea ce creditorul datoreză debitorului, are drept de regres contra debitorului în mărimea sumelor pe care le-a plătit. În cazul cîtorva debitori solidari, fidejusorul poate prezenta spre compensarea a ceea ce creditorul datorează unuia din debitori. (art..1163). Articolul 659. Inadmisibilitatea compensării (1) Nu este admisă compensarea creanţelor: a) cu termenul de prescripţie expirat; această regulă nu se aplică în cazul în care termenul de prescripţie a expirat după data la care creanţa al cărei termen de prescripţie a expirat putea fi compensată; b) privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin cauzarea morţii; c) privind plata pensiei alimentare; d) privind întreţinerea pe viaţă; e) dacă obiectul prestaţiei este un bun insesizabil; f) cînd obligaţia s-a născut dintr-o faptă ilicită intenţionată; g) în alte cazuri prevăzute de lege. (2) Nu se admite compensarea creanţei exclusă prin contract.

1. Articolul comentat cuprinde doar o enumerare aproximativă a cazurilor în care compensarea este inadmisibilă. Raza lor este extinsă, de către Codul Civil şi alte legi sau de către părţile contractante. 2. Particularitatea excluderii posibilităţii compensării rezidă în faptul că aceste cazuri sînt predestinate de necesitatea de a asigura interesele părţii slabe din contract, cît şi interesele persoanelor terţe. Din această cauză întrun şir de norme imperative din Codul Civil este stipulată interzicerea, care în măsură egală exclude posibilitatea compensării nu doar în urma voinţei uneia din părţi, dar chiar şi conform acordulu între ele. 3. Însăşi art. 659 interzice, în special, compensarea creanţelor privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămatea sănătăţii sau prin cauzarea morţii, creanţelor privind întreţinerea pe viaţă, plata pensiei alimentare. Compensarea este exclusă şi în cazul în care, în urma declaraţiei părţii opuse, faţă de creanţa respectivă trebuie aplicat termenul de prescripţie şi acest termen a expirat. Legea admite aplicarea prescripţiei extinctive la cererea unei părţi în litigiu depusă pînă la încheierea dezbaterilor judiciare în fond (art.271). Se admite compensarea creanţelor în cazul în care termenul de prescripţie a expirat după data la care creanţa al cărei termen de prescripţie a expirat putea fi compensată; 4. Nu doar legea, dar şi însăşi părţile au posibilitatea de a exclude compensarea prin contract în orice condiţii stipulate în cadrul lui. Nu sînt supuse compensării creanţele, pe care ar putea să le prezinte debitorul aderentului, în legătură cu faptul că aderentul a încălcat convenţia privind interzicerea cesiunii creanţelor către factor (art.1293). S e c t i u n e a a 4-a ALTE TEMEIURI DE STINGERE A OBLIGATIILOR Articolul 660. Confuziunea Obligaţia se stinge încazul în care o singură persoană întruneşte calitatea de creditor şi cea de debitor (confuziunea). În unele cazuri, dacă confuziunea încetează să existe, efectele ei încetează deasemenea. Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea asupra aceleaşi persoane atît a calităţii de creditor, cît şi a celei de debitor, cu privire la aceeaşi obligaţie. Dealtfel, confuziunea constituie şi o imposibilitate de executare a obligaţiei, deoarece prin întrunirea în aceiaşi persoană a calităţii de creditor şi de debitor, creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, iar debitorul nu poate plăti; creditorul a devenit propriul său debitor. Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor de natură contractuală sau extracontractuală, existînd fie între persoane fizice, fie între persoane juridice. Între persoane fizice, confuziunea operează cu ocazia succesiunii, cînd creditorul succede debitorului sau invers, ca succesor legal sau legatar universal, care a acceptat succesiunea pur şi simplu. Confuziunea se produce de asemenea, cînd locatarul cumpără de la locator, bunul pe care-l închiriază. Între persoane juridice confuziunea intervine în cazul reorganizării acestora. Astfel, dacă două persoane juridice supuse comasării prin absorbţie sau fuziune, există în raport obligaţional, acesta se stinge ca urmare a faptului că persoana juridică rezultată din comasare a devenit, în cadrul aceluiaşi raport de obligaţie, şi debitoare şi creditoare. Tot astfel, în cazul divizării unei persoane juridice, dacă o parte a patrimoniului acesteia este atribuită unei alte persoane juridice, faţă de care persoana juridică divizată era debitoare sau creditoare, obligaţia se stinge, dacă în acea parte a patrimoniului se află cuprinsă creanţa sau datoria respectivă. Confuziunea poate să se producă pentru totalitatea sau pentru o parte din creanţă, după cum i se transmite succesorului totalitatea sau o parte din drepturile şi obligaţiile autorului său. Confuziunea poate înceta prin anularea cauzei care a produs-o. Astfel, dacă actul prin care a operat confuziunea a fost desfiinţat retroactiv, prin efectul nulităţii sau al rezoluţiunii, atunci toate efectele confuziunii se desfiinţează, iar vechea obligaţie renaşte cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt. Confuziunea îşi pierde efectul cînd moştenitorul, care a acceptat succesiunea este declarat nedemn (art. 1434); cînd acceptarea succesiunii este anulată pentru viciu de consimţămînt sau cînd persoana care a fost declarată moartă va apărea sau se va descoperi locul de aflare a acesteia (art.53). Art.661. Efectul confuziunii asupra fidejusiunii Confuziunea care operează prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor profită fidejusorului. Prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de fidejusor şi de debitor, obligaţia principală nu se stinge.

1. Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale, deoarece nu mai există datorie la care să se alipească. Confuziunea liberează de asemenea şi pe fidejusor, căci dacă creditorul ar putea să ceară plata de la fidejusor, acesta ar fi în drept să se întoarcă împotriva lui cu acţiunea în regres. 2. Confuziunea operată prin concursul calităţilor de creditor sau debitor şi de fidejusor nu stinge, decît obligaţia accesorie a fidejusorului nu şi obligaţia principală a debitorului, care continuă să existe. Astfel, în cazul cînd debitorul moşteneşte pe fidejusor sau invers, fidejusiunea se stinge prin confuziune numai în raporturile dintre debitor şi fidejusor însă nu şi faţă de creditor care poate invoca fidejusiunea, dacă are interes. În cazul cînd sînt mai mulţi fidejusori şi creditorul moşteneşte pe unul dintre ei, ceilalţi fidejusori nu sunt liberaţi, însă ei au beneficiul de diviziune, aşa încît creditorul nu-i poate urmări decît pentru partea lor, după ce s-a scăzut partea fidejusorului căruia i-a succedat. În cazul cînd un fidejusor s-a obligat faţă de doi creditori solidari şi dacă succede unuia dintre ei, el rămîne obligat faţă de celălalt creditor. Articolul 662. Remiterea de datorie (1) Obligaţia se stinge dacă creditorul, în baza unei înţelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de executarea obligaţiei (remiterea de datorie). Remiterea de datorie este totală dacă nu a fost stipulat expres că este parţială. (2) Obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care creditorul recunoaşte că obligaţia nu există. (3) Remiterea de datorie faţă de debitorul principal are efecte şi faţă de garanţi. (4) Renunţarea de către creditor la un mijloc de garanţie nu permite a se prezuma că a renunţat la creanţa garantată. (5) Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de ceilalţi garanţi. (6) Este interzisă remiterea de datorie dacă remiterea încalcă drepturile de creanţă ale terţilor faţă de creditor. 1. Orice persoană poate dispune de drepturile sale, inclusiv poate renunţa la ele. Renunţarea gratuită a creditorului de a valorifica contra debitorului drepturile izvorînd dintr-o creanţă se numeşte remitere de datorie. Remiterea de datorie nu este un act unilateral, ci un contract, consimţămîntul debitorului fiind deopotrivă necesar. O renunţare unilaterală a creditorului la dreptul său de creanţă este inopozabilă debitorului. Creditorul singur ar putea cel mult să nu-l urmărească pe debitor, dar nu ar putea să să-l împiedice pe acesta de a se libera prin plată. Debitorul are oricînd facultatea de a executa prestaţia ce o datorează împotriva voinţei creditorului, recurgînd la consemnaţiune sau la alte moduri de stingere sau desfiinţare retroactivă a obligaţiunii. Remiterea de datorie este un act cu titlu gratuit. Dacă creditorul ar pretinde o contraprestaţie, atunci operaţiunea s-ar analiza, după împrejurări ca o plată, dare în plată, compensaţie, novaţie prin schimbare de obiect ori ca o tranzacţie. Fiind un act cu titlu gratuit, remiterea de datorie este supusă regulilor acestei categorii de acte. În privinţa condiţiilor de formă, remiterea se poate săvîrşi în orice formă, ea putînd să rezulte din fapte ale creditorului care să dovedească hotărîrea acestuia de a-l elibera pe debitor şi din împrejurări care să dovedească acceptarea liberaţiunii de către debitor. 2. Remiterea de datorie se poate face prin mai multe mijloace, cum ar fi remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei sau eliberarea unei chitanţe, deşi nu a primit plata. Deasemeni, remiterea poate să rezulte dintr-un contract sau dintr-o clauză contractuală, prin care creditorul declară că a făcut remitere de datorie sau că datoria este achitată, sau că obligaţia nu există. 3. Remiterea de datorie are ca efect principal stingerea obligaţiei şi liberarea debitorului. Odată cu stingerea obligaţiei principale se sting şi garanţiile acesteia. Astfel, remiterea voluntară acordată debitorului liberează şi pe fidejusor. Liberarea fidejusorului este o consecinţă necesară şi inevitabilă a remiterii datoriei debitorului principal. 4. Remiterea făcută fidejusorului nu liberează pe debitorul principal, deoarece obligaţia principală poate exista independent de obligaţia accesorie. Remiterea făcută fidejusorului trebuie să fie cu titlu gratuit, căci dacă ar fi cu titlu oneros, atunci ar avea un efect absolut, ca şi plata însăşi. În cazul în care creanţa este garantată prin mai multe mijloace de garantare, creditorul poate renunţa la oricare din ele, fără ca prin aceasta să influenţeze în vre-un fel celelalte garanţii sau însăşi creanţa garantată. Astfel, remiterea unei ipoteci nu este deajuns pentru a se presupune remiterea datoriei garantată prin ipoteca remisă. 5. Prevederile art. 662 al. 5 îşi găsesc aplicare în cazul în care remiterea de datorie a fost făcută unuia dintre fidejusori în urma plăţii sau în cazul în care a fost făcută unuia dintre fidejusorii solidari. În ambele cazuri remiterea va produce efecte liberatoare şi faţă de ceilalţi fidejusori. Art. 663. Imposibilitatea fortuită de executare

(1) Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde. (2) Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării revine debitorului. (3) Debitorul care este în imposibilitate de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de către creditor, iar dacă aceasta este executată, trebuie să restituie tot ce a primit, cu excepţia cazurilor în care debitorul demonstrează că imposibilitatea executării a apărut din vina creditorului. (4) Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul este ţinut să execute o obligaţie corelativă pînă la concurenţa îmbogăţirii sale. 1. Prin imposibilitate fortuită de executare se înţelege situaţia în care debitorul ulterior naşterii obligaţiei nu poate săvîrşi în favoarea creditorului anumite acţiuni care constituie conţinutul obligaţiei, deoarece au survenit împrejurări care fac obligaţia imposibilă de executat. Imposibilitatea executării obligaţiei poate fi de ordin fizic, cînd bunul datorat piere sau de ordin juridic, cînd bunul este scos din circuitul civil sau constituie obiectul unei exproprieri pentru cauză de utilitate pubică. Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat, precum şi obligaţiilor de a face, care implică un fapt personal al debitorului. Dacă obligaţia are ca obiect un bun determinat generic, ea nu se stinge prin distrugerea acelui bun, deoarece bunurile generice nu pier (genera non pereunt), astfel că debitorul va trebui să procure bunul pe care s-a îndatorat al preda. De asemenea, nu se sting, din această cauză, nici obligaţiile de a face, altele decît acelea care au ca obiect un fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fi executate oricînd prin altul. Pentru a duce la stingerea obligaţiei, imposibilitatea de executare trebuie să fie o consecinţă a unor împrejurări excepţionale de natură să înlăture orice ideie de culpă a debitorului, cum ar fi cazurile fortuite şi cele de forţă majoră. Deasemeni, pentru ca debitorul să fie liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă majoră se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc înainte de punerea sa în întîrziere. Dacă imposibilitatea de executare se datorează culpei debitorului sau dacă a survenit ulterior punerii sale în întîrziere, atunci debitorul va fi ţinut să-şi execute obligaţia prin echivalent. 2. Sarcina probării cazului de forţă majoră ori a cazului fortuit se face potrivit dreptului comun în materie de probe, de către debitor, deoarece el este cel care invocă exonerarea. Pentru ipoteza în care creditorul susţine, în combatere, că imposibilitatea executării obligaţiei nu este rezultatul forţei majore ori a cazului fortuit, sarcina dovezii – conform principiului enunţat,- trece asupra creditorului care va trebui să demonstreze culpa debitorului. 3. Potrivit art.663 al.3 debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă. Temeiul juridic al regulii îl găsim în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, în împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neexecutarea uneia lipseşte de suport juridic pe cealaltă, care astfel nu va mai putea fi executată. Spre exemplu, dacă în timpul locaţiunii bunul închiriat piere, prin caz fortuit, atunci locaţiunea încetează de plin drept (art. 903 lit.b) şi ca urmare locatorul, în calitatea sa de debitor al obligaţiei imposibil de executat, nu va avea dreptul să pretindă chiria de la locatar. În cazul în care debitorul a primit prestaţia de la creditor, iar ulterior obligaţia sa devine imposibilă de executat din motive neimputabile creditorului, el trebuie să restituie tot ce a primit, deoarece temeiul raportului obligaţional a decăzut. Restituirea se va face în conformitate cu capitolul XXXIII privind îmbogăţirea fără justă cauză. 5. Dacă obligaţia care a devenit imposibilă de executat a fost executată parţial, atunci debitorul va suporta riscul contractului numai în măsura părţii neexecutate de el. Pentru restul obligaţiei debitorul va primi de la creditor executarea corespunzătoare a obligaţiei, căci pentru această parte a obligaţiei contractul se menţine în vigoare şi respectiv î-şi produce efectele.

Articolul 664. Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice (1) Obligaţia se stinge prin decesul debitorului dacă executarea ei este imposibilă fără participarea personală a acestuia sau dacă este legată în alt mod de persoana debitorului. (2) Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea îi este destinată personal sau dacă este legată în alt mod de persoana creditorului. (3) Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice (debitor sau creditor), cu excepţia cazurilor în care obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate se transmite prin lege unor alte persoane. (1) De regulă, obligaţia nu se stinge prin moartea debitorului, ci urmează a fi executată de către succesorii în drepturi. Însă, în cazul în care părţile au stabilit în contract că obligaţia trebuie executată anume de către debitor, atunci prin decesul debitorului obligaţia se stinge. Deasemeni, obligaţia se stinge în cazul în care are un caracter strict personal (intuituu personae), adică are ca obiect prestaţii a căror îndeplinire face apel la aptitudinile, deprinderea, experienţa sau alte însuşiri ale debitorului, cum ar fi de exemplu, obligaţia unui pictor, cunoscut şi

apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor sale, de a executa un tablou pe baza convenţiei încheiate cu creditorul. Este evident că asemenea obligaţii nu pot fi executate decît de către debitor, astfel încît decesul acestuia face imposibilă executarea corespunzătoare a obligaţiei. (2) La fel ca şi în cazul alineatului precedent, obligaţia se stinge prin decesul creditorului atunci cînd din conţinutul obligaţiei rezultă că executarea este destinată personal creditorului ori are un caracter strict personal, cum ar fi de exemplu, în cazul plăţii pensiei de întreţinere, care se datorează persoanei inapte, atît timp cît aceasta este în viaţă. În unele raporturi obligaţionale, legea face excepţii de la regula nominalizată şi obligă debitorul să execute obligaţia după decesul creditorului.Astfel, în cazul decesului mandantului (creditorului), mandatarul trebuie să continue executarea obligaţiilor contractuale pînă cînd succesorul sau reprezentantul legal al mandantului poate lua toate măsurile necesare (art.1051 alin.2). (3) În cazul persoanelor juridice obligaţia se stinge prin lichidarea acesteia, indiferent dacă obligaţia are sau nu un caracter personal, deoarece prin lichidare, persoana juridică îşi încetează activitatea fără ca drepturile şi obligaţiile acesteia să treacă pe cale succesorală la alte persoane. Conform art.29 alin.3 al Legii nr.1265/2000, întreprinderea sau organizaţia se consideră lichidată din momentul adoptării deciziei de radiere din Registrul de stat şi consemnarea acestui fapt în Registru. Tot din acest moment se consideră şi obligaţia stinsă. În unele situaţii, obligaţiile continuă să existe chiar şi după lichidarea persoanei juridice, cum ar fi de exemplu, în cazul capitalzării sumelor cuvenite pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin deces (art.1420 alin.4). Prevederile acestui articol nu stabilesc în mod expres care sunt consecinţele stingerii obligaţiei, pentru ipoteza în care cealaltă parte şi-a executat total sau parţial obligaţiile. În asemenea cazuri, partea care a executat obligaţia, are dreptul de a pretinde restituirea prestaţiei executate, conform regulilor îmbogăţirii fără just temei, dacă altceva nu rezultă din actul generator de obligaţii.

Art. 665. Novaţia (1) Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o înlocui cu o altă obligaţie (novaţie). (2) Voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta trebuie să fie stipulată expres. (3) Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii dacă părţile nu au stipulat expres altfel. 1. Novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent, în baza unuia şi aceluiaşi act juridic. Pentru valabilitatea actului de novaţie se cer a fi îndeplinite toate condiţiile de valabilitate pe care trebuie să le întrunească orice act juridic. Pe lîngă acestea, novaţia presupune şi respectarea următoarelor condiţii: a) existenţa unei obligaţii valabile care urmează să se stingă prin novaţie, căci dacă această obligaţie este lovită de o nultate absolută, ea nu poate forma obiectul unei novaţii, iar dacă este lovită de o nulitate relativă, atunci ea poate fi novată, deoarece intenţia de a o nova implică o prealabilă renunţare la invocarea nulităţii şi deci voinţa de a o confirma. b) naşterea unei obligaţii noi valabile, deoarece numai prin existenţa ei valabilă se stinge vechea obligaţie şi se înfăptuieşte novaţia. Dacă noua obligaţie ar fi lovită de nulitate sau ar face obiectul unei rezoluţiuni, ea se desfiinţează retroactiv şi deci novaţia nu se poate realiza. c) noua obligaţie trebuie să conţină un element nou (aliquid novi) faţă de cea veche. Acest element trebuie să privească unul din elementele constitutive ale obligaţiei, cum ar fi schimbarea uneia din părţi, schimbarea obiectului, a cauzei sau adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă. Schimbarea creditorului intervine, de exemplu, cînd cumpărătorul unui bun se obligă la cererea vînzătorului să efectuieze plata preţului către o altă persoană. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul că se face cu acordul debitorului, fără îndeplinirea formalităţilor cerute pentru opozabilitate faţă de terţi şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte obligaţii faţă de noul creditor. Elementul nou poate consta, de asemenea, în schimbarea obiectului, cînd părţile se înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decît cea stabilită în obligaţia care se stinge, cum ar fi de exemplu, predarea unui bun în locul unei sume de bani sau invers. Novaţia prin schimbarea cauzei intervine în situaţia cînd părţile se înţeleg ca prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decît aceea a obligaţiei iniţiale, cum ar fi de pildă, în cazul în care cumpărătorul, debitor al preţului, păstrează suma respectivă dar cu titlu de împrumut. Elementul nou poate să constea şi în adăugarea sau înlăturarea unei condiţii, caz în care obligaţia condiţională se va transforma într-o obligaţie pură şi simplă sau dincontra obligaţia pură şi simplă se va transforma într-o obligaţie condiţională. Modificarea termenului de executare a obligaţiei nu constituie o novaţie, neavînd ca efect stingerea obligaţiei vechi şi naşterea concomitentă a unei obligaţii noi. d) intenţia părţilor de a nova constituie elementul esenţial al novaţiei. În lipsa acesteea, crearea unei obligaţii noi prin întroducerea la obligaţia veche a unui element nou, nu este suficient pentru a determina novaţia. Numai voinţa părţilor exprimată în mod cert şi neechivoc constituie o dovadă a actului de novaţie.

2. Textul al.2 nu se referă la proba actului de novaţie, ci numai la modul în care urmează să se manifeste voinţa părţilor, precizînd în acest sens, că voinţa trebuie să fie stipulată în mod expres. Desigur, nu este vorba despre exprimarea acestei voinţe în anumiţi termeni, ci numai despre faptul că ea trebuie să fie neîndoielnic şi limpede exprimată de părţi prin actul de novaţie. Pe cale de consecinţă, voinţa nu se prezumă. 3. Stingerea obligaţiei prin novaţie produce aceleaşi efecte ca şi plata, obligaţiunea novată dispărînd cu toate accesoriile sale, iar drepturile creditorului neputînd să derive decît din noua obligaţie. Astfel, dobînzile vechii creanţe încetează de a mai curge şi vor curge dobînzile noii creanţe, dacă ea este purtătoare de dobînzi. Deasemeni, o dată cu vechea obligaţie se vor stinge şi garanţiile reale şi personale ale ei. Părţile pot stipula însă expres ca noua obligaţie să fie garantată prin vechile garanţii. De exemplu, în cazul unei novaţii prin schimbare de obiect, părţile pot să rezerve pentru garantarea noii obligaţii, gajul sau ipotecile care garantau vechea obligaţie, astfel încît aceste garanţii vor trece la noua obligaţie în momentul cînd prima se stinge. În cazul fidejusiunii, pe lîngă acordul părţilor mai este necesar şi consimţămîntul fidejusorului. Tot astfel, în cazul novaţiei prin schimbare de debitor, care se face fără consimţămîntul debitorului, este necesar şi consimţămîntul vechiului debitor în ceea ce priveşte menţinerea garanţiilor, deoarece novaţia are, în privinţa lui un efect liberator, care nu s-ar produce dacă ipotecile ar putea fi menţinute fără voia lui.

T i t l u l II DESPRE CONTRACTE IN GENERAL Capitolul I DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE LA CONTRACT SI LA CONTINUTUL CONTRACTULUI

Articolul 666. Dispoziţii generale cu privire la contract (1) Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice. (2) Contractului îi sînt aplicabile normele cu privire la actul juridic. (3) Contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau unilateral (generează obligaţii doar pentru una dintre părţi), comutativ sau aleatoriu şi cu executare instantanee sau succesivă, precum şi de consumator.

1. În acest articol se defineşte noţiunea de contract şi se expun unele clasificări ale contractelor. Cu privire la definirea contractului prin menţionarea faptului că contractul reprezintă voinţa comună a cel puţin două persoane de a constitui, de a modifica sau de a stinge între aceste persoane raporturi juridice nu există nici o controversă nici în doctrină şi nici în jurisprudenţă. Trebuie însă aici de atras atenţie asupra faptului că documentul în care este expusă voinţa părţilor reprezintă doar o formă de manifestare a voinţei părţilor. Lipsa documentului chiar şi în cazul în care forma scrisă este cerută de lege nu echivalează cu lipsa contractului ci atrage doar consecinţele prevăzute de lege. De regulă aceste consecinţe constau în interdicţia de a aduce proba cu martori în scopul probaţiunii, în inopozabilitatea faţă de terţi sau, în cazurile cînd acest efect este expres prevăzute de lege, nerespectarea formei scrise atrage nulitatea contractului (vezi com. la art. 211). 2. Şi în doctrina de specialitatea şi în jurisprudenţă pentru definirea acordurilor de voinţă care au drept scopuri constituirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice sînt folosiţi mai multe noţiuni – contract, convenţie, tranzacţie. Deşi într-o anumită măsură aceste noţiuni ar putea fi folosite drept sinonime totuşi trebuie de avut în vedere că noţiunea de tranzacţie ar trebui folosită doar pentru definirea contractului prin care părţile previn să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătoreşti (vezi com. la art. 1331). 3. Contratul produce efecte juridice doar pentru părţile acestuia şi doar cînd aceasta este expres prevăzut de lege contractul poate produce efecte juridice şi pentru terţi (vezi com. la art. 721 şi următoarele). Nu trebuie de confundat partea contractului cu persoana care a exprimat voinţa la încheierea contractului, a semnat documentul în care sînt expuse clauzele contractului sau a participat în alt mod la încheierea contractului. Devine parte a contractului şi deci dobîndeşte drepturi şi obligaţii numai persoana a cărei voinţă de a deveni parte la contract a fost exprimată personal sau prin reprezentant (vezi com. la art. 242 şi următoarele). 4. Dispoziţia alineatului doi stipulează expres că prevederile cu privire la actele juridice se aplică şi contractului. Deci prevederile cu privire la condiţiile de valabilitate, cu privire la nulitatea actelor juridice şi alte dispoziţii cu privire la actele juridice se aplică directe şi nu prin analogie tuturor contractelor. Trebuie de avut în vedere că dispoziţia alineatului doi nu trebui interpretată în sensul că contractul nu este un act juridic. Chiar din prevederile art. 196 alin. (3) şi (4) rezultă în mod expres un actul juridic bilateral sau multilateral este contract.

5. În măsura în care nu există reguli speciale din normele generale cu privire la contracte sau din prevederile cu privire la diferite tipuri de contracte se aplică în mod direct asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului şi prevederile titlului I „Despre obligaţii în general”, deoarece contractul este unul din temeiurile de naştere a obligaţiilor (vezi comentariul la art. 514). 6. Contractele de adeziune sînt contractele în care clauzele sînt preformulate de una din părţi (de regulă acesta este partea care are o mai mare putere economică şi care este un comerciant) iar cealaltă parte doar poate să accepte încheierea contractului în condiţiile impuse sau să renunţe de a încheia contractul, spre exemplu contractul de transport aerian (vezi com. la art. 712 şi următoarele). Negociate cînt contractele în care fiecare parte negociază toate clauzele contratului. Această clasificare se face în dependenţă de faptul dacă clauzele au fost negociate sau nu şi nu în dependenţă de faptul dacă au fost negociate sau nu. 7. Contractele sinalagmatice sînt contractele în care obligaţiile sînt reciproce şi există o interdependenţă a obligaţiilor reciproce, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare (vezi com. la art. 704). Unilaterale sînt contractele în care doar una dintre părţi are obligaţii cealaltă parte avînd doar drepturi., spre exemplu contractul de depozit gratuit. Nu trebui confundate contractele unilaterale cu actele juridice unilaterale. În cazul contractelor juridice unilaterale noi avem două sau mai multe părţi dintre care doar una are obligaţii iar cealaltă are doar drepturi. Pe cînd actele juridice unilaterale sînt rezultatul manifestări unilaterale a unei singure voinţe şi deci în cazul actelor juridice unilaterale nu avem două sau mai multe părţi. Importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale constă în faptul că doar în cazul contractelor sinalagmatice se va putea pune problema excepţiei de neexecutare a contractului, problema riscului şi problema rezoluţiunii contractului (vezi com. la art. 705, 707, 735). 8. Contracte comutative sînt contractele în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi sînt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare. Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau ale uneia dintre părţi depinde de un eveniment incert, adică la momentul încheierii contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor ambelor sau cel puţin a uneia dintre părţi, spre exemplu contractul de asigurare sau contractul de rentă viageră. Interesul practic al acestei clasificări constă în aceea că problema leziunii poate fi ridicată doar în cazul contractelor comutative. 9. Contractele de consumator sînt contactele încheiate între un comerciant şi un consumator, adică persoana fizică care procură mărfuri sau servicii pentru necesităţi personale sau familiale. Deci pentru a defini un contract drept contract de consumator este necesare ca una dintre părţile acestui contract să fie consumator şi să încheie contractul în această calitate iar cealaltă parte să acţioneze în calitate de întreprinzător. Forma de organizare juridică a întreprinzătorul nu este relevantă pentru acest caz. Deci va fi un contract de consumator chiar şi contractul încheiat de o persoană fizică, care desfăşoară activitatea de antreprenoriat în temeiul patentei de întreprinzător (vezi Legea 93/1998). Atribuirea contractelor la contracte de consumator interesează în măsura în care există norme speciale îndreptate la protecţia consumatorului (spre exemplu vezi com. la art 749 şi următoarele). 10. Contractele încheiate de comercianţi sînt reglementate de normele codului civil. Reguli speciale pentru comercianţi se vor aplica numai în cazurile în care aceasta este prevăzut de codul civil (vezi spre exemplu comentariul la art. 756. În cazul în care alte legi vor stabili reguli speciale se vor aplica şi dispoziţiile acestor legi. Articolul 667. Libertatea contractului (1) Părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege. (2) Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol. (3) Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe). 1. Libertatea contractului este principiul fundamental care stă la baza codului civil. Dreptul părţilor de a determina liber dacă doresc să încheie in contract şi dacă da cu cine şi în ce condiţii să încheie acest contract constituie unul din elementele fundamentale ale unei economii de piaţă. Nici o normă constituţională nu garantează principiul libertăţii contractului. Însă dispoziţiile constituţionale, în special cele ale articolului 126 care prevăd că statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător nu permit limitarea libertăţii contractuale în cazurile în care aceasta nu este necesar pentru asigurarea ordinii publice sau a altor interese majore ale societăţii. 2. Libertatea de a încheia sau de a refuza încheierea contractului trebuie exercitată cu bună credinţă şi diligenţă. Astfel persoana care în mod culpabil va întrerupe negocierile şi va refuza încheierea contractului va fi ţinută să repare cheltuielile suportate de cealaltă parte (vezi com. la art. 515). 3. Dispoziţiile acestui articol se aplică tuturor contractelor si in toate domeniile cu excepţia cazurilor în care legiuitorul stabileşti reguli care limitează libertatea contractului reieşind din interese publice. Limitările pot fi

introduse atît în ce priveşte posibilitatea încheierii anumitor contracte, spre exemplu contracte de credit bancar pot încheia numai instituţiile financiare (vezi com. la art. 1236 şi următoarele), cît şi în ce priveşte libertatea părţilor de a determina liber clauzele contractuale (spre exemplu vezi com. la art. 712 şi următoarele). 4. O limită a principiului libertăţii contractului există chiar în textul acestui articol, care stipulează că libertatea determinării clauzelor contractuale este limitată de normele imperative, adică de normele care în scopul protecţiei intereselor generale stabilesc nişte reguli de la care părţile nu pot deroga. În cazul în care norma are drept scop protecţia intereselor particulare părţile pot deroga de la această normă. 5. Este limitată libertatea contractuală şi de normele care interesează ordinea publică sau bunele moravuri. În ce priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează ordinea publică aceasta rezultă chiar din alin. (1) care prevede că libertatea contractuală trebuie exercitată în limitele normelor imperative. Normele care interesează ordinea publică sînt în mod evident norme imperative. Cît priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează bunele moravuri deşi nu există o normă expresă în acest sens, aceasta rezultă din art. 207 alin. (3) care prevede că actul juridic care contravine bunelor moravuri este ilicit şi nu poate avea nici un efect juridic (Vezi com. la art. 207). 6. Libertatea contractuală poate fi limitată şi prin stipularea obligaţiei de a încheia contractul cu anumite persoane (vezi com. la art. 669). În acest caz o parte este obligată să contracteze chiar şi în situaţia in care nu vrea să închei un contract sau nu vrea să închei contractul cu o anumită persoană, cu excepţia cazurilor în care va putea invoca circumstanţe care nu-i permit să încheie contractul (spre exemplu: lipsa bunului solicitat) sau îi dau dreptul să refuze încheierea contractului cu anumite persoane (spre exemplu: insolvabilitatea solicitantului). 7. Prevederile alin. (2) interzic autorităţilor statului să stabilească limite şi să impună condiţii părţilor unui contract cu excepţia cazurilor în care atare limite şi condiţii sînt stabilite prin lege. Obligaţia de a demonstra existenţa limitelor şi a condiţionărilor revine în acest caz autorităţii care pretinde dreptul de a stabili limite sau de a impune condiţii. Deşi este folosită sintagma „autorităţile statului” această regulă este aplicabilă şi autorităţilor administraţiei publice locale. 8. Principiul libertăţii contractului guvernează nu numai încheierea contractului ci şi interpretarea acestuia. Părţile sînt libere să interpreteze prin acord comun contractul fără a fi ţinute de regulile de interpretare prevăzute de legislaţie (vezi comentariul la art. 725 şi următoarele) sau de regulile aplicate de instanţa de judecată. 9. Executarea contractului este de asemenea guvernată de principiul libertăţii contractului şi deci contractul poate fi executat conform voinţei părţilor, chiar dacă prestaţia efectuată nu va corespunde prestaţiei datorate conform contractului. 10. De principiul libertăţii contractului ţine libertatea părţilor de a alege forma dorită, deoarece în cazul contractelor interesează comsimţămîntul exprimat al părţilor (vezi com. la art. 208 şi următoarele) şi nu forma în care este exprimat consimţămîntul. Numai în cazurile în care forma contractului este cerută pentru valabilitatea contractului părţile nu au dreptul să încheie contractul în altă formă decît cea prevăzută de lege. 11. Pentru a menţiona încă o dată principiul libertăţii contractului legiuitorul menţionează în mod expres că nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract. Numai în cazul în care legea (nu actele normative subordonate legii) prevăd obligativitatea încheierii unui contract sau în cazul în care una sau ambele părţi şi-au asumat obligaţia de a încheia un contract este posibilă obligarea părţii de a încheia un contract. În doctrină soluţia propusă de alin. (2) este criticată deoarece ridică un şir de probleme printre care şi problema determinării clauzelor contractului. Şi se propune ca în cazul în care o persoană în virtutea legii sau a unui obligaţii asumate anterior are obligaţia de a încheia un contract şi refuză să execute această obligaţiei cealaltă partea să aibă dreptul de a pretinde doar la plata despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiei şi nu aibă dreptul de a cere obligarea la încheierea contractului. 12. Nu trebuie de confundat situaţia în care o parte are obligaţia de a încheia un contract, deci situaţia în care între părţi nu există un contract, cu situaţia în care părţile au încheiat un contract dar pentru ca acesta să producă efecte sînt necesare îndeplinirea unor formalităţi (întocmirea unui înscris, înregistrarea contractului, etc.) şi una din părţi refuză să săvîrşească acţiunile necesare pentru îndeplinirea formalităţilor. În primul caz părţile nu au ajuns la un acord de voinţă deşi există o prevedere legală care obligă una sau ambele părţi să încheie contractul. În al doilea caz între părţi există un acord de voinţă, care datorită necesităţii îndeplinirii anumitor formalităţi nu produce efecte juridce. 13. În alineatul trei este stipulată o regulă care rezultă din principiul libertăţii contractului – libertatea de a încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege cît şi de a încheia contracte care conţin elemente din diferite contract prevăzute de lege, spre exemplu încheierea unui contract prin care o parte cumpără un bun şi î-l transmite în folosinţă vînzătorului. Dacă în cazul contractelor nenumite se vor aplica direct normele din partea generală a obligaţiilor în cazul contractelor complexe trebuie să se aplice în primul rînd normele din partea specială, în exemplu nostru normele ce ţin de vînzare-cumpărare şi normele ce ţin de locaţiune, iar normele din partea generală se vor aplica în măsura în care nu există dispoziţii derogatorii în partea specială. Articolul 668. Forţa obligatorie a contractului (1) Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.

(2) Contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel. Contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel. (3) Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel. 1. Contractul încheiat legal dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor trebuie determinată nu numai reieşind din clauzele expres stipulate în contract. Pe lîngă drepturile şi obligaţiile stipulate expres de părţi contractul dă naştere şi drepturilor şi obligaţiile care rezultă din natura contractului, lege, uzanţe sau din principiile echităţii. Trebuie de ţinut cont însă de faptul că în ultimul caz părţile pot exclude apariţia unor drepturi sau obligaţii în temeiul naturii contractului , legii, uzanţelor sau a principiilor echităţii. 2. În cazurile în care anterior între părţile contractului au fost stabilite anumite practici trebuie considerat că aceste practici sînt obligatorii pentru părţi chiar şi în condiţiile în care noul contract nu a stipulat obligativitatea acestor practici, cu condiţia că părţile nu au exclus aplicarea practicilor stabilite anterior. 3. În măsura în care părţile nu au exclus aplicarea, se consideră că părţile sînt ţinute de uzanţele care ar fi considerate general aplicabile de persoane care se află în aceeaşi situaţie în care se află părţile, cu excepţia cazurilor în care aplicarea acestor uzanţe ar fi nerezonabilă sau ar contravine principiilor echităţii. Existenţa uzanţelor general aplicabile se determină de către instanţa de judecată care este însă obligată să respecte principiul contradictorialităţii. 4. Un exemplu de efecte ale contractului care survin în virtutea legii poate servi dispoziţia articolului 516 care stipulează că raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare chiar şi în cazul în care această obligaţie nu este stipulată în mod expres (vezi comentariul la art. 516). 5. Conform principiului relativităţii efectelor contractului, contractul produce efecte doar între părţi, indiferent de faptul dacă a fost încheiat personal sau prin intermediul reprezentanţilor. De la acest principiu însă există excepţii în cazurile prevăzute de lege. Spre exemplu contractul în favoarea terţilor (vezi comentariul la art. 721 şi următoarele). 6. Trebuie de făcut distincţie între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea faţă de terţi (persoane care nu au participat nici direct nici prin reprezentanţi la încheierea contractului) a contractului. Un contract nu poate să dea naştere la obligaţii şi, în principiu, la drepturi, decît pentru părţile contractante. În acest caz contractul este luat în considerare ca un act juridic. În acelaşi timp contractul poate fi opus şi de către părţi terţilor şi de către terţi părţilor. În ultimul caz contractul este luat în consideraţie ca un fapt juridic. 7. Între părţile contractului şi terţi există o categorie de persoane, cunoscută sub denumirea de succesori (sau avînzicauză, persoane care nu au participat la încheierea contractului dar faţă de care se produc anumite efecte ale acestuia, în temeiul raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Sînt consideraţi succesori: (a) succesorii universali; (b) succesorii cu titlu universal; (c) succesorii cu titlu particular. 8. În temeiul alin. (2) contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlul universal. Succesorii cu titlul universal şi succesori cu titlu universal sînt acele persoane care au dobîndit, în tot sau în parte, patrimoniul uneia dintre părţile contractului. Succesor universal este persoana care a dobîndit întregul patrimoniu, iar succesor cu titlu universal este persoana care dobîndeşte doar o fracţiune din patrimoniul unei dintre părţile contractului. Deci între succesorul universal şi succesorul cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă – unul primeşte întregul patrimoniu iar celălat dobîndeşte doar o cotă-parte din patrimoniu. 9. Persoanele care fac parte din una ori din cealaltă categorie dobîndesc întreg patrimoniul unei dintre părţile contractului, adică se substituie în toate drepturile şi toate obligaţiile autorului lor, preluînd locul acestuia în contract. Succesorii universali sau cu titlu universal nu vor dobîndi drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract nu mai în cazul în care: (a) aceasta este prevăzut de lege; (b) părţile au stipulat în acelaşi contract sau printr-un alt contract că toate sau anumite drepturi şi obligaţii nu trec la succesori; (c) după natura lor drepturile şi obligaţiile nu pot trece la succesori, spre exemplu în cazul drepturilor şi obligaţiilor personale (intuitu personae). 10. Spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal succesorii cu titlu particular dobîndesc de la una dintre părţile contractante doar un drept sau un bun privit în mod individual. Deci ei nu dobîndesc un patrimoniu sau o fracţiune din patrimoniu. Spre exemplu cumpărătorul unui imobil este succesor cu titlu particular al vînzătorului. 11. Deşi art. 668 prevede că contractul produce efecte doar pentru succesorii universali sau cu titlu universal este în afara discuţiilor că succesorii cu titlu particular profită sau sînt ţinuţi în baza contractului încheiat de autorul lor. Fără a intra în analiza detaliilor menţionăm următoarele reguli: (a) Succesorul cu titlu particular profită de drepturile dobîndit de autor prin contracte încheiate cu alte persoane, cu condiţia că aceste drepturi au legătură cu dreptul transmis succesorului cu titlu particular. Spre exemplu cesionarul unei creanţei, succesor cu titlu particular, va beneficia, în lipsă de stipulaţie contrară, de garanţiile accesorii stabilite printr-un contract anterior cesiunii de creanţă; (b) Obligaţiile asumate de autor nu se transmit succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. De la această regulă există următoarele excepţii: (i) În virtutea principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît are, toate modificările aduse de autor dreptului transmis anterior transmiterii produc efecte şi pentru succesorul cu titlu particular; (ii) Drepturile reale consimţite de autor anterior transmiterii dreptului sînt opozabile şi succesorului cu titlu particular, cu condiţia respectării

regulilor privind publicitatea acestor drepturi; (iii) Efectele obligaţiilor reale se produc şi în privinţa succesorului cu titlu particular; (iv) În cazurile prevăzute de lege obligaţiile produc efecte şi asupra succesorilor cu titlu particular, care nu au fost parte la contractul care le-a generat. Spre exemplu în cazul în care bunul dat în chirie este vîndut cumpărătorul prea toate drepturile şi obligaţiile vînzătorului (vezi com. la art. 900). 12. În temeiul principiului irevocabilităţii contractului pentru modificarea sau încetarea contractului este necesar consimţămîntul ambelor părţi. Alin. (3) stipulează excepţiile de la acest principiu şi stipulează că contractul poate fi modificat sau poate înceta şi în temeiul voinţei uneia dintre părţi în cazurile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 733 şi următoarele). Este admisă încetarea contractului în temeiul voinţei uneia dintre părţi spre exemplu în cazul contractului de locaţiune fără termen (art. 905), contractului de mandat (art. 1050), contractului de depozit (art. 1096). De asemenea părţile pot stipula posibilitatea denunţării unilaterale a contractului. Clauza privind dreptul denunţării în mod unilateral al contractului este interzisă în cazurile în care legea declară contractul irevocabil. Sînt interzise, de asemenea clauzele de revocare care reprezintă o condiţie potestativă, deoarece actele juridice încheiate sub condiţie potestativă sînt lovite de nulitate (vezi comentariul la art. 235). 13. Forţa obligatorie a contractului poate înceta şi fără a exista voinţa unei sau a ambelor părţi ale contractului. Astfel în cazul contractelor personale (intuitu personae) forţa obligatorie a contractului încetează în cazul decesului creditorului dacă prestaţia se datora personal creditorului (spre exemplu vezi comentariul la art. 848) sau în cazul decesului debitorului dacă prestaţia era datorată personal de debior (vezi spre exemplu comentariul la art. 970). 14. O novaţie pentru legislaţia Republicii Moldova este stipulată în articolul 623, care prevede posibilitatea modificării contractului în cazul în care împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia. În cazurile în care modificare contractului în conformitate cu noile împrejurări nu este posibilă partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea contractului (vezi comentariul la art. 623). Articolul 669. Obligaţia de a contracta (1) Dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una din părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu. Ea nu poate să impună fără motive temeinice celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate. (2) Faţă de persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială, nu se poate refuza fără motive temeinice încheierea unui contract dacă cealaltă parte acţionează în vederea exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător. 1. În art. 669 sînt stipulate unele excepţii de la principiul libertăţii contractului prin stipulare obligaţiei unei părţi de a încheia un contract chiar dacă ar dori să refuze acceptarea unei oferte, cu excepţia cazului în care există motive întemeiate pentru a refuza oferta. Această limitare însă se referă numai la obligarea unei părţi de a încheia contractul fără însă a limita dreptul părţilor de a determina liber condiţiile contractului. Libertate de a determina şi în acest condiţiile contractului rezultă şi din prevederea alin. (1) care în scopul protejării părţii mai slabe la contract stipulează că partea care deţine o poziţie dominantă nu poate impune celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate. 2. În conformitate cu art. 3 al legii 906/92 se consideră că un agent economic deţine o poziţie dominantă pe piaţă în cazul în care cota partea a unei mărfi a acestuia depăşeşte pe piaţă 35 de procente. Determinarea faptului dacă există sau nu o poziţie dominantă pe piaţă se face de către instanţa de judecată în dependenţă de pondera pe piaţă a agentului economic la data la care s-a refuzat încheierea contractului sau la data la care au fost impuse celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate. 3. Prin condiţii contractuale disproporţionate trebuie de înţeles atît condiţiile contractuale care stipulează un dezechilibru nejustificat între prestaţiile părţilor la contract cît şi acele condiţii contractuale care sînt nejustificat disproporţionate în raport cu condiţiile pe care le impune partea care deţine o poziţie dominantă pe piaţă altor persoane, cu care încheie contracte referitoare la prestaţii similare. 4. Bunrule sînt considerate obţinute sau folosite în scopuri necomerciale în cazurile în care ele nu sînt destinate sau nu sînt folosite pentru activităţi lucrative. 5. Se consideră că persoana caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială în cazul în care obţine sau foloseşte bunurile în scopul satisfacerii necesităţilor vitale – îmbrăcămite, hrană, locuinţă şi alte necesităţi vitale. 6. Este considerată că acţionează în vederea exercitării profesiei persoana care desfăşoară activitate profesională indiferent de faptul dacă este sau nu înregistrată sau indiferent de faptul dacă activitatea sa are sau nu scop lucrativ. Se consideră că desfăşoară activitatea de întreprinzător persoana care este înregistrată în ordinea stabilită în scopul desfăşurării activităţii de întreprinzător, indiferent de forma de organizare juridică. Se asimilează acestora pentru scopul acestuia articol şi persoanele juridice care au fost constituite fără scop lucrativ, dar care desfăşoară activitate lucrativă.

7. Persoanele care acţionează în vedera exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător vor putea refuza încheiera unui contract cu o persoană care obţine sau foloseşte bunuri sau servicii în scopuri necomerciale sau cu o persoană care cauză să-şi satisfacă o necesitate existenţială numai în cazul în care vor demonstra că există motive temeinice. Aprecierea dacă motivele invocate sînt sau nu temeinice este făcută de instanţa de judecată. Pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia motivelor invocate instanţa de judecată va ţine cont de obiectul contractului, de calitatea părţilor, de necesităţile persoanelor care cer încheierea contractului, de circumstanţele în care s-a solicitat încheierea contractului cînd şi de alte circumstanţe care ar putea justifica refuzul de a încheia contractul. Articolul 670. Prestaţia imposibilă Este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă. 1. Spre deosebire de unele legislaţii şi unele convenţii internaţionale, care în conformitate cu tendinţele moderen stipulează că în cazul în care prestaţia uneia sau a ambelor părţi ale contractului este imposibilă contractul este valabil şi eventualele litigii dintre părţi se vor soluţiona conform regulilor cu privire la neexecutare, legiuitorul în Republica Moldova a prevăzut în mod expres că în cazul în care prestaţia măcar a uneia dintre părţi este o prestaţie imposibilă contractul este nul. 2. Se consideră imposibilă prestaţia care nu poate fi executată de partea care s-a obligat, indiferent de faptul dacă ştia sau nu despre această imposibilitate la momentul încheierii contractului şi indiferent de faptul dacă imposibilitatea îi este sau nu imputabilă părţii care are obligaţia s-o exercite. Vinovăţia sau nevinovăţia părţii care are obligaţia de a efectua prestaţia imposibilă este relevantă în cazul în care se pune problema răspunderii pentru imposibilitatea prestaţiei (vezi comentariul la art. 671), dar nu are nici o relevanţă în cazul în care se pune problema valabilităţii sau nulităţii contractului. 3. Imposibilitatea prestaţiei va atrage nulitatea contractului numai în cazul în care este vorba de o imposibilitate absolută, adică prestaţia este imposibilă pentru oricine. Dacă însă imposibilitatea prestaţiei este relativă, adică prestaţia este imposibilă numai pentru debitor atunci contractul este valabil. Ca regulă generală trebuie de menţionat faptul că pornind de la principiul genericul nu piere putem afirma că nu poate exista imposibilitate a prestaţiei în cazul în care obiectul prestaţiei este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590), cu excepţia cazurilor, puţin probabile, în care vor dispare cu desăvîrşire bunurile de genul respectiv. 4. Imposibilitatea prestaţiei poate fi atît de ordin material, adică prestaţia nu poate fi executată datorită unor împrejurări de fapt (spre exemplu va fi nul contractul prin care o persoană se obligă să dea în folosinţa altei persoane un bun care la momentul încheierii contractului nu mai era în fiinţă), cît şi de ordin juridic, adică prestaţia nu poate fi executată datorită unor împrejurări de drept (spre exemplu va fi nul contractul prin care se stipulează obligaţia privind exportul unui bun în condiţiile în care la momentul încheierii contractului există un act prin care este interzis exportul bunurilor care constituie obiectul contractului).

5.

Contractul va fi nul pentru motivul că obiectul contractului este o prestaţie imposibilă numai în cazul în care prestaţia era imposibilă la momentul încheierii contractului. În cazul în care la momentul încheierii contractului prestaţia era posibilă contractul va fi valabil, dar dacă ulterior intervine imposibilitatea prestaţie se va pune problema răspunderii debitorului în cazul în care debitorul poartă răspundere pentru imposibilitatea prestaţie imposibile sau va interveni eliberarea debitorului de obligaţie prin stingerea obligaţiei şi respectiv eliberarea de răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 605, 608, 663). 6. Prin obiect al raportului juridic, deci şi al contractului, se înţeleg acţiunile sau inacţiunile la care sînt ţinute sau îndreptăţite părţile. În acelaşi timp noţiune de obiect al raportului juridic are şi al doilea sens – obiect derivat. În acest al doilea sens, prin obiect al contractului trebuie de înţeles lucrurile referitoare la care apar drepturi şi obligaţii civile(vezi comentariul la art. 206). Articolul 671. Repararea prejudiciului în cazul prestaţiei imposibile (1) Cel care, la momentul încheierii contractului, ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea executării lui este obligat la reparaţia prejudiciului suferit de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă contractul valabil, în mărimea care să nu depăşească suma venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului. (2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial, iar contractul este valabil în privinţa celeilalte părţi sau în cazul în care una din mai multe prestaţii alternative este imposibilă. 1.

Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care a acţionat cu bună credinţă la momentul încheierii unui contract care este nul datorită faptului că obiectul contractului reprezintă o prestaţi

2.

3.

4.

5. 6.

7.

8.

imposibilă a cel puţin a uneia dintre părţi. În acelaşi timp articolul are scopul de a proteja drepturile părţii obligate să repare prejudiciul suferit de cealaltă parte prin stipularea limitelor răspunderii. Dispoziţiile acestuia articol se aplică în cazul în care cel de la care se cere repararea prejudiciului ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţiei, adică era de bună credinţă. În cazul în care ambele părţi sînt de bună credinţă fiecare suportă efectele nulităţii fără a avea dreptul să pretindă careva despăgubiri de la cealaltă parte. Sarcina de a demonstra faptul că partea ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţie revine părţii care cere repararea prejudiciului. Dreptul părţii prejudiciate de a cere repararea prejudiciului intervine numai în cazul în care aceasta considera cu bună credinţă la momentul încheierii contractului că prestaţia la care s-a obligat sau la care a dobîndit dreptul este posibilă. Sarcina de a demonstra că nu a ştiut şi nici nu putea şti despre imposibilitatea prestaţiei revine părţii care cere repararea prejudiciului. Mărimea despăgubirilor pe care are dreptul să le ceară partea care nu a ştiut despre imposibilitatea prestaţiei sînt limitate de acest articol prin mărimea venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului, adică în cazul în care prestaţia ar fi fost posibilă. Deci partea păgubită va poate cere compensare sumelor cu care s-a diminuat patrimoniul său (cheltuieli, deteriorarea bunurilor, etc.) precum şi venitul pe care nu l-a realizat dar l-ar fi putut realiza în condiţia în care prestaţia ar fi fost posibilă. Sarcina de a demonstra legătura cauzală dintre imposibilitatea prestaţiei şi prejudiciul suferit, inclusiv venitul ratat, revine părţii care cere repararea prejudiciului. Această partea are şi obligaţia de a demonstra întinderea prejudiciului. În cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial şi contractul va fi valabil în partea ce ţine de prestaţia posibilă regulile stabilite pentru dreptul părţii care cu bună credinţă considera prestaţia posibilă rămîne în fiinţă pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea unei părţi din prestaţii. Pentru determinarea întinderii despăgubirii în acest caz se aplică regulile stabilite pentru determinarea prejudiciului în cazul imposibilităţii întregii prestaţii. În cazul în care este imposibilă una din prestaţiile alternative şi contractul este valabil în partea ce ţine de prestaţiile posibile partea care cu bună credinţă considera că sînt posibile toate prestaţiile are dreptul să ceară repararea prejudiciului cauzat prin pierderea posibilităţii de a alege între două sau mai multe prestaţii. Dreptul la despăgubire şi în acest caz nu depinde faptul dacă partea care are dreptul la despăgubire este debitorul sau creditorul prestaţiei imposibile. Dreptul la despăgubire însă este condiţionat de faptul dacă dreptul de a alege între prestaţiile posibile şi prestaţiile imposibile aparţinea persoanei care cere despăgubire. În cazul în care dreptul de alegere a uneia dintre mai multe prestaţii aparţine celeilalte părţi numai aceasta suportă consecinţele negative deoarece anume această parte este lipsită de posibilitatea de a alege prestaţia mai favorabilă pentru ea. Ar fi neechitabil ca partea care are dreptul de alegere a prestaţiilor să fie sancţionată pentru pierderea posibilităţii de a alege, chiar dacă această parte este de rea credinţă. În cazul în care sînt imposibile mai mult decît una din prestaţiile alternative datorate se vor aplica în mod corespunzător regulile stipulate în alin. (2). Persoana care cu bună credinţă a considerat posibile toate prestaţiile are dreptul de a cere despăgubiri în conformitate cu regulile stipulate în alin. (1) pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea oricărei dintre prestaţii. Alegerea uneia dintre mai multe prestaţii imposibile poate fi făcută printr-o declaraţie adresate celeilalte părţi sau în cererea de chemare în judecată. Alegerea făcută, indiferent de modul în care este făcută, nu poate fi retractată. Articolul 672. Imposibilitatea provizorie

(1) Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului dacă imposibilitatea poate fi ridicată şi contractul este încheiat pentru cazul cînd prestaţia devine posibilă. (2) În cazul în care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv, contractul este valabil dacă imposibilitatea este înlăturată pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea termenului.

1.

2.

În acest articol este stipulată o excepţie, aparentă, de la regula potrivită căreia în cazul în care obiectul contractului este o prestaţie imposibilă contractul este nul. Conform prevederilor alineatului în cazul în care prestaţia este imposibilă la momentul încheierii contractului dar există probabilitatea că prestaţia va fi posibilă în viitor contractul va fi valabil. Spre exemplu X care nu dispune de automobil a încheiat un contract cu Y prin care ultimul se obligă să repare automobilul lui X. Contractul este nul deoarece obiectul lui este o prestaţie imposibilă. În cazul în care însă contractul este încheiat pentru cazul în care X va dobîndi un automobil contractul va fi valabil. Pentru valabilitatea contractului este necesar: (a) ca în momentul încheierii contractului părţile să cunoască imposibilitatea prestaţiei, (b) să considere că imposibilitatea poate fi ridicată şi (c) să încheie contractul pentru cazul în care imposibilitatea va fi ridicată.

3.

Prin ridicarea imposibilităţi trebuie de înţeles modificarea împrejurărilor astfel încît prestaţia să devină posibilă. Natura modificărilor nu este relevantă, adică modificările pot interveni atît în rezultatul acţiunilor sau inacţiunilor omului cît şi în rezultatul unor fenomene naturale.

4.

Pentru valabilitatea contactului nu este relevant faptul dacă imposibilitatea va fi ridicată sau nu. Se pune doar condiţia ca să existe verosimilitatea ridicării imposibilităţii. Dacă însă imposibilitatea nu va fi ridicată se vor aplica regulile care reglementează raporturile dintre părţi în cazurile în care prestaţia devine imposibilă după încheierea contractului (vezi comentariul la art. la art. 605, 608, 663). În alineatul doi sînt reglementate unele particularităţi pentru situaţia în care imposibilitatea poate fi ridicată şi prestaţia imposibilă a fost stipulată sub condiţie sau termen suspensiv. Conform acestor prevederi în cazul în care prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie sau termen suspensiv, contractul va fi valabil doar în cazul în care prestaţia va deveni posibilă înainte de realizarea condiţiei sau de împlini termenului. Deci valabilitate sau nulitatea contractului al cărui obiect este o prestaţie imposibilă stipulată sub condiţie sau termen suspensiv, imposibilitate care poate fi ridicată, nu poate fi determinată la momentul încheierii contractului. Valabilitatea sau nulitatea contractului va putea fi determinată doar la realizarea condiţiei(vezi comentariul la art. 236 şi următoarele) sau împlinirea termenului (vezi comentariul la art. 264). Anume în acel moment vom putea vedea dacă a fost ridicată sau nu imposibilitatea pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea termenului. În cazul în care imposibilitatea este ridicată contractul este valabil şi se consideră că a fost valabil din momentul încheierii. În cazul în care imposibilitatea nu a fost ridicată contractul va fi nul cu efect retroactiv, adică din momentul încheierii. Prin condiţie suspensivă înţelegem un eveniment viitor si nesigur că se va produce, de care depinde naşterea raportului obligaţional (vezi comentariul la art. 234 şi următoarele). Prin termen suspensiv înţelegem evenimentul viitor şi sigur că se va produce care afectează executarea obligaţiei. Deci în cazul în care prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie suspensivă sau sub termen suspensiv naşterea raportului obligaţional, în primul caz, sau exigibilitatea (posibilitatea de a cere executarea) prestaţiei, în al doilea caz, depind de realizarea (îndeplinerea) condiţiei sau împlinirea termenului (scadenţă).

5.

6.

Articolul 673. Contractul cu privire la patrimoniul prezent Contractul prin care o parte se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent ori să-l greveze cu uzufruct necesită autentificare notarială.

1.

2.

3.

4.

Acest articol impune drept condiţie de valabilitate autentificarea notarială a contractului prin care o persoană se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent sau î-l grevează cu uzufruct a. Această dispoziţie se aplică: (a) în cazul în care este transmis întregul patrimoniu, (b) în cazul în care este transmisă o fracţiune dintr-un patrimoniu, (c) în cazul în care este grevată cu uzufruct întregul patrimoniu, (d) în cazul în care este grevată cu uzufruct o fracţiune din patrimoniu. Această condiţie de valabilitate se impune alături de alte condiţii de valabilitate (vezi comentariul la art. 199 şi următoarele). Trebuie de menţionat aici că va fi nul contractul prin care o persoană se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct (vezi comentariul la art. 674). Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin persoanei fizice sau juridice (vezi comentariul la art. 284). Drepturile constituie activul patrimoniului iar obligaţiile constituie pasivul patrimoniului. Prin patrimoniu prezent trebuie de înţeles totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu caracter patrimonial care aparţin actualmentate unei peroane fizice sau juridice la momentul încheierii contractului cu privire la transmiterea patrimoniului integral sau parţial sau cu privire la grevarea cu uzufruct Prin transmiterea patrimoniului trebuie de înţeles transmiterea de către titularul patrimoniului a tuturor sau a unei fracţiuni din drepturile actuale către cealaltă parte a contractului, cu excepţia drepturilor care au caracter personal şi care nu pot fi înstrăinate. În unele cazuri pentru transmiterea creanţelor este necesar acordul debitorului (vezi comentariul la art. 557). Dacă pentru cesiunea creanţelor este necesar acordul debitorului contractul privind transmiterea patrimoniului actual sau a unei fracţiuni din acesta produce efecte între părţi dar nu este opozabil debitorului. În temeiul contractului privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului prezent al unei părţi nu se sting obligaţiile acesteia faşă de creditori. Obligaţiile unui debitor se sting numai în temeiurile prevăzute de legislaţie (vezi comentariul la art. 643 şi următoarele) iar printre aceste temeiuri nu se regăseşte transmiterea patrimoniului. Contractul privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual al unei părţi serveşte doar temei pentru apariţia în sarcina celeilalte părţi a obligaţiei de a executa în locul titularului, obligaţiile incluse în patrimoniul sau fracţiunea din patrimoniu preluată, iar în cazurile în care conform naturii sale obligaţia trebuie executată personal de debitor, să suporte cheltuielile legate de executarea obligaţiei de către partea care a transmis patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniu. Pentru a transmite pasivul în temeiul unui contract privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual este necesar acordul fiecărui creditor în parte, pentru fiecare datorie (vezi comentariul la art. 568).

5.

Persoana fizică care a transmis patrimoniul actual sau o fracţiune a acestuia nu rămîne fără patrimoniu. Fiecărei persoana fizică sau juridică are în mod obligatoriu un patrimoniu. Persoana fizică sau juridică transmite toate drepturile(activul) şi toate obligaţiile (pasivul) pe care le are la momentul încheierii contractului. Toate drepturile şi toate obligaţiile pe care le dobîndeşte ulterior vor intra în patrimoniul său. Nici persoana fizică sau juridică cărei-a i-a fost transmis un patrimoniu sau o fracţiunea din patrimoniul actual al altei persoane fizice sau juridice nu va avea două patrimonii ci doar va dobîndi în patrimoniul său toate sau o fracţiune din drepturile şi obligaţiile persoanei care a transmis integral sau parţial patrimoniul său actual.

6.

Prin grevarea cu uzufruct a patrimoniului sau a unei fracţiuni din acesta înţelegem constituirea în favoarea unei terţe persoane a dreptului real de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă patrimoniul actual sau o fracţiunea a acestuia şi de a culege fructele, întocmai ca titularul patrimoniului, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa (vezi comentariul la art. 395 şi următoarele). 7. Important este de menţionat că pentru a produce efecte juridice faţă de terţi la transmiterea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie respectate toate regulile stabilite pentru cesiunea de creanţă (vezi comentariul la art. 556 şi următoarele) şi pentru preluarea datoriilor (vezi comentariul la art. 567 şi următoarele). În caz contrar transmiterea va produce efecte între părţi dar nu va fi opozabilă terţilor. Spre exemplu în cazul în care se va transmite obligaţia fără acordul creditorilor ultimii vor avea dreptul să ceară executarea de la persoana care a transmis integral sau parţial patrimoniul iar aceasta va avea dreptul să ceară de la persoana căreia i-a fost transmis integral sau parţial patrimoniul tot ce a plătit, plus repararea prejudiciul cauzat prin neecutarea de către ultimul a obligaţiei faţă de creditori. 8. Înstrăinare poate fi făcută atît în temeiul actelor juridice cu titlu oneros cît şi în temeiul actelor cu titlu gratuit (vezi comentariul la art.197). Trebuie de avut în vedere că în cazul în care se transmite cu titlul gratuit întregul patrimoniu actual sau o fracţiunea a acestuia este necesară întocmirea unui inventar (borderou) în care să fie specificate toate activele şi pasivele care se transmit. În caz contrar contractul va fi lovit de nulitate (vezi comentariul la art. 827). Avînd în vedere că patrimoniul constituie o universalitate de bunuri în cazul grevării cu uzufruct a patrimoniului întocmirea inventarului este obligatorie atît în cazul în care grevarea cu uzufruct se face cu titlu gratuit cît şi în cazul în care grevarea se face cu titlul oneros (vezi comentariul la art. 399). 9. În cazul în care contractul privind înstrăinarea unor bunuri care fac partea din patrimoniul actual al unei părţi este necesar înregistrarea contractului sau respectarea altor formalităţi aceste reguli vor trebuie respectate şi în acest caz. Adică contractul privind transmiterea patrimoniului actual nu va servi drept temei la transmiterii acestor drepturi pînă în momentul în care contractul nu va fi înregistrat sau nu vor fi îndeplinite alte formalităţi. Spre exemplu acest contrat nu va servi drept temei al transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil care aparţine persoanei care transmite integral sau parţial patrimoniul atîta timp cît nu va fi înregistrată această transmitere în registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 214 şi 290). 10. În cazul în care nu a fost respectată forma autentică a contractului prin care o parte se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent ori să-l greveze cu uzufruct sau nu a fost înregistrat în cazul în care înregistrarea este obligatorie şi una dintre părţi l-a executat total sau parţial iar cealaltă parte se eschivează de la autentificare notarială sau de la înregistrarea contractului, partea care a executat are dreptul să invoce prevederile art. 213 şi 215. Articolul 674. Contractul cu privire la patrimoniul viitor Contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct este nul. 1.

2.

În acest articol este stipulată interdicţia înstrăinării patrimoniului viitor sau grevarea cu uzufruct a acestuia. Prin patrimoniu viitor se înţelege totalitatea activului şi a pasivului pe care î-l va avea persoana fizică sau juridică la o dată ulterioară datei la care a fost încheiat contractul. Sancţiunea instituită în această normă este nulitatea absolută, deci orice persoană interesată are dreptul să invoce nulitatea, părţile nu au dreptul să acopere această nulitatea şi dreptul de a cere aplicare regulilor cu privire la efectele nulităţii nu este prescriptibil extinctiv (vezi comentariul la art. 217). Totuşi nici partea contractului nici succesorii acesteia nu au dreptul de a cere restituirea a ceia ce a fost transmis în temeiul contractului nul, deoarece nimeni nu poate invoca un act ilicit (în acest caz încheierea contractului care contravine legii) drept temei al pretenţiilor sale. Dispoziţiile acestui articol nu aduc atingere dreptului persoanei fizice sau juridice de a dispune de bunurile viitoare (vezi comentariul la art. 206), adică de bunurile care vor intra în patrimoniul transmiţătorului după încheierea contractului. Aici este necesar însă să se indice exact bunurile sau categoria acestor bunuri. Spre exemplu este valabil contractul prin care o persoana juridică care produce autoturisme se obligă să transmită unei alte persoane toate automobilele pe care le va produce pe viitor. Va fi nul însă contractul

prin care o persoană juridică se obligă sa transmită altei persoanei juridice toate bunurile pe care le va produce în viitor. Nimic nu se opune încheierii unui contract prin care o persoană se obligă să transmită altei persoane obligaţii care vor apare în viitor. Este necesar însă să fie indicate exact natura obligaţiilor.

3.

Această normă sancţionează cu nulitatea numai contractele (acte juridice bilaterale sau multilaterale) prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori parte din patrimoniu. Rămîn valabile însă actele juridice unilaterale (testamentele) prin care o persoană fizică dispune de patrimoniul său viitor sau de o parte din acesta (vezi comentariul la art. 1449 şi următoarele). În cazurile prevăzute de lege şi persoanele juridice pot dispune de patrimoniul viitor (vezi art. 40 al Legii 837/96.

4.

Nici una dintre părţile contractului nu are dreptul să ceară celeilalte părţi-daune interese deoarece există prezumţia că toate persoanele cunosc legea şi deci la momentul încheierii contractului ştiau sau trebuiau să ştie despre nulitatea acestuia. Văd la testamente dacă nu există ceva:

5.

Articolul 675. Contractul cu privire la moştenirea unui viu (1) Contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă este nul. Nul este şi contractul asupra coteipărţi legale sau a legatului din succesiunea unui terţ încă în viaţă. (2) Dispoziţiile alin.(1) nu se aplică în cazul contractului încheiat între viitorii succesori legali asupra cotei-părţi legale. Un asemenea contract trebuie autentificat notarial. 1.

Prin această dispoziţie este sancţionat cu nulitatea absolută contractul cu privire la o succesiune nedeschisă. Contractul este nul chiar şi în situaţia în care a fost încheiat cu acordul persoanei despre a cărui patrimoniu este vorba. Sancţiunea aceasta este de ordine publică şi nu comportă nici o derogare cu excepţia celor prevăzute de lege.

2.

Prin acest articol se interzic toate contractele cu privire la o succesiune nedeschisă. Indiferent de faptul dacă prin contract se prevede înstrăinarea, grevarea succesiunii, renunţarea la succesiune sau alte acţiuni sau inacţiuni. De fapt în acest articol este reglementată o situaţie similară celei din articolul 674. Diferenţa constă în faptul că dacă art. 674 sancţionează cu nulitate contractul prin care o persoană dispune de patrimoniul său viitor aici este vorba de patrimoniul viitor al unei persoane care nu este parte a contractului. Alin. (2) prin excepţie de la regula din alin. (1) prevede că este valabil contractul dintre moştenitorii legali care are drept obiect rezerva succesorală. În temeiul acestei dispoziţii este valabil doar contractul dintre moştenitorii legali. În cazul în care o persoană este şi succesor legal şi succesor testamentar aceasta poate încheia un contract numai în calitate de succesor legal. Parte a contractului încheiat conforma alin. (2) pot fi viitorii succesori legali, indiferent de faptul dacă aceştia sînt succesori rezervatari sau nu. În mod obligatoriu însă parte a contractului trebuie să fie cel puţin un succesor rezervatar. Contractul poate avea drept obiect doar rezerva succesorală a persoanei care este pare a contractului. Calitatea de moştenitor legal şi de rezervatar se determină la momentul încheierii contractului. În cazul în care ulterior încheierii contractului persoana a pierdut calitatea de moştenitor legal sau de rezervatar contractul aceasta nu afectează valabilitatea contractului. Contractul însă va deveni caduc din momentul în care cel puţin una din părţi a pierdut calitatea de moştenitor legal sau de rezervatar. Spre exemplu părintele a fost decăzut din drepturile părinteşti sau moştenitorul rezervatar şi-a recăpătat capacitatea de muncă. Prin cota-parte legală se înţelege dreptul succesorilor de clasa I inapţi de muncă de a moşteni independent de conţinutul testamentului cel puţin o doime din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de moştenire legală (vezi comentariul la art. 1505). Contractul privind rezerva succesorală trebuie să fie autentificat notarial. Nerespectarea formei atrage nulitatea contactului (vezi comentariul la art. 213). Chiar şi în cazul în care în componenţa moştenirii există bunuri înstrăinare cărora necesită înregistrarea contractului sau respectarea altor formalităţi contractul cu privire la cota-parte legală nu trebuie să fie înregistrat sau supus altor formalităţi.

3.

4.

5. 6.

7.

Prevederile acestui articol nu sancţionează cu nulitatea actele juridice asupra unei moşteniri deschise. În acest caz însă avînd în vedere faptul că moştenirea devine parte a patrimoniului actual al moştenitorului acesta are dreptul să dispună de aceasta, cu respectarea prevederilor articolului 673 (vezi comentariul). Articolul 676. Determinarea prestaţiei de către o parte sau un terţ

(1) Dacă prestaţia trebuie determinată de o parte contractantă sau de un terţ, în caz de dubiu se consideră că determinarea trebuie făcută în baza unei aprecieri echitabile. (2) Determinarea prestaţiei se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte.

(3) Dacă determinarea prestaţiei trebuie făcută de mai mulţi terţi, este necesar acordul lor unanim. Dacă trebuie să fie determinată o sumă dintre mai multe sume numite, se va avea în vedere suma medie. (4) Dacă prestaţia nu corespunde principiului echităţii, determinarea se face prin hotărîre judecătorească. În caz de tergiversare sau de refuz, determinarea se face tot prin hotărîre judecătorească.

1.

2.

3.

4.

5. 6.

7. 8.

9. 10.

11.

12.

13. 14.

De regulă părţile negociază şi fixează în contract prestaţiile pe care le datorează fiecare parte. Însă există situaţii în care contractul prevede că prestaţia uneia sau ambelor părţi ale contractului se determină de către o parte a contractului sau de către un terţ. Clauza privind determinarea prestaţiei de către una dintre părţi sau de către un terţa apare destul de des în contractele în care este dificil de stabilit întinderea cheltuielilor necesare pentru exercitarea prestaţiei şi una din părţi (de regulă debitorul) sau un terţ este într-o poziţie mai bună pentru a evalua cheltuielile necesare pentru exercitarea prestaţiei. Spre exemplu în domeniul serviciilor. De menţionat că părţile nu sînt obligate să demonstreze oportunitatea includerii unei asemenea clauze în contract. Dispoziţiile acestuia articol se aplică aît contractelor unilaterale cît şi contractelor sinalagmatice. Stipularea în contract a clauzei conform căreia prestaţia uneia sau ambelor părţi va fi determinată de o parte a contractului sau de un terţ este posibilă deoarece prestaţia trebuie să fie determinată sau determinabilă (vezi comentariul la art. 512). Această posibilitate se întemeiază şi pe regula conform căreia obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil (vezi comentariul la art. 206). În cazul în care prestaţia trebuie determinată de o parte a contractului sau de un terţ există riscul abuzurilor din partea părţilor sau a terţilor persoane. Stipularea că determinarea trebuie făcută în baza unei aprecieri echitabile are drept scop eliminarea abuzurilor şi protejarea intereselor părţilor la contract sau a altor persoane interesate (spre exemplu creditorii debitorului sau a creditorului). Prin determinarea prestaţiei de către părţi sau de către terţi trebuie de înţeles atît indicarea prestaţiei de către aceştia cît şi indicarea criteriilor în dependenţă de care se determină prestaţia. Părţile pot include în contract criteriile care vor sta la baza determinării prestaţiei de către părţi sau de către părţi. În cazul în care asemenea criterii au fost incluse ele sînt obligatorii atît pentru partea sau terţul care urmează să determine prestaţia cît şi pentru persoana a cărei prestaţie se determină (în cazul în care nu aceasta determină prestaţia). Dacă în contract nu au fost incluse criterii pentru determinarea prestaţiei sau dacă aceste criterii sînt ambigui partea, terţul sau instanţa judecătorească care determină prestaţia trebuie să o facă în baza unei aprecieri echitabile. În cazul în care prestaţia este determinată de o parte a contractului determinarea se face printr-o declaraţie adresată faţă de cealaltă parte a contractului. Forma declaraţiei nu este relevantă (vezi comentariul la art. 208). Dacă prestaţia este determinată de un terţ determinarea se face prin declaraţie adresată oricărei părţi. În cazul în care declaraţia este adresată ambelor părţi şi între aceste declaraţii există divergenţe determinantă va fi declaraţia făcută prima. În cazul în care nu se poate determina care declaraţie a fost făcută prima se consideră că terţul nu a determinat prestaţia şi prestaţia va fi determinată conform regulilor stabilite în alin. (4). Pentru declaraţia părţii sau a terţului privind determinarea prestaţie se aplică în mod corespunzător regulile cu privire la producerea efectului de către manifestările de voinţă (vezi comentariul la art. 200). Dacă determinarea prestaţiei este pusă în seama mai multor terţi va fi valabilă desemnarea numai în cazul în care a fost făcută de toţi terţii. Nu este necesară o declaraţie comună ci doar o declaraţie identică a tuturor terţilor. În cazul în care există divergenţe între declaraţiile terţilor se consideră că determinarea nu a avut loc. Determinarea prestaţie se va face în acest caz în conformitate cu prevederile alin. (4). În alin. (3) este stipulată o excepţie de la regula unanimităţii între terţii care determină prestaţia. În cazul în care trebuie indicată o sumă şi terţii vor indica sume diferite prestaţia datorată se va determina prin calcularea sumei medii a sumelor indicate de terţi. Dacă contractul este multilateral, această dispoziţie se va aplica mutatis mutandis (în mod corespunzător) şi în cazul în care prestaţia trebuie determinată de mai multe părţi. În cazul în care partea sau terţul vor determina prestaţia cu încălcarea prevederilor alin. (1) această determinarea se va considera nulă. Prestaţia urmează să fie determinată, la cererea celeilalte părţi, prin hotărîre judecătorească. Prestaţia se determină de către instanţa judecătoreasca cu respectarea regulilor stabilite de părţi în contract. În cazul în care aceste reguli lipsesc sau există dubii cu privire la interpretaera lor instanţa judecătorească determină prestaţia în conformitate cu principiul echităţii. Dacă prestaţia trebuia determinată de către un terţ dreptul de a cere determinarea pe cale judecătorească a prestaţiei o au ambele părţi. Prestaţia se determină de către instanţa judecătorească şi în cazul în care partea sau terţul întîrzie sau refuză să o determine, precum şi în orice alt caz în care prestaţia nu a fost sau nu a putut fi determinată de către parte sau de către terţ.

15. Se consideră că partea sau terţul întîrzie să determine prestaţia în cazul în care nu a determinat prestaţia în termenul indicat în contract, care rezultă din uzanţe sau din practicile stabilite între părţi. Dacă în contract

lipseşte termenul sau dacă acest termen nu rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi se consideră că partea sau terţul este în întîrziere dacă nu a determinat prestaţia într-un termen rezonabil de la momentul în care măcar una dintre părţi i-a cerut să determine prestaţia. 16. În cazul în care prestaţia trebuie determinată de o partea a contractului aceasta va răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutarea acestei obligaţii în conformitate cu regulile stipulate în contract iar în lipsa unor asemenea reguli în conformitate cu regulile din partea generală (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). 17. Terţul nu răspunde faţă de părţile contractului în cazul în care tergiversează determinarea prestaţie sau refuză să o determine cu excepţia cazului în care terţul, în temeiul unui contract sau în temeiul unui act juridic unilateral are, faţă de una sau ambele părţi ale contractului obligaţia de a determina prestaţia. Articolul 677. Determinarea contraprestaţiei Dacă întinderea contraprestaţiei nu este determinată, în caz de dubiu determinarea se face de partea care pretinde contraprestaţia. Dispoziţia art.676 alin.(4) se aplică în modul corespunzător. 1.

2. 3. 4.

5.

Prevederile acestuia articol se aplică contractelor sinalagmatice adică contractelor în care obligaţiile ce revin părţilor sînt reciproce şi între aceste obligaţii reciproce există o interdependenţă (vezi comentariul la art. 666). Această dispoziţie se aplică cazurilor în care deşi nu sînt determinate prestaţiile ambelor părţi sau modul de determinare a acestora contractul rămîne totuşi valabil (vezi comentariul la art. 206 şi 512). Scopul acestui articol este de a stabili care parte are dreptul să determine prestaţia corelativă în cazul în care există dubii în privinţa faptului care dintre părţi are această sarcină. Spre deosebire de articolul 676 care reglementează principiile în conformitate cu care se determină prestaţia. În conformitate cu dispoziţiile acestuia articol în caz de dubii prestaţia corelativă urmează să fie determinată de către creditorul acestei prestaţii. Creditorul prestaţiei are obligaţia de a determina prestaţia corelativă în conformitate cu prevederile art. 676. În cazul în care partea refuză, tergiversează sau din alt motiv nu determină prestaţia corelativă în termenul fixat în contract sau care rezultă din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi prestaţia corelativă este determinată de către instanţa de judecată în conformitate cu prevederile articolului 676 (vezi comentariul). Dreptul de a depune cerere are partea care trebuie să execute prestaţia care are dreptul de a cere şi repararea prejudiciului cauzat prin nedeterminarea prestaţiei corelative. Dreptul debitorului prestaţiei de a refuza executarea obligaţiei pînă la executarea obligaţiei corelative nu este atins (vezi comentariul la art. 705 şi 706). Articolul 678. Aplicarea dispoziţiilor privind contractele altor obligaţii

Sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile privind obligaţiile contractuale sînt aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale în măsura în care, ţinîndu-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil.

1. Dispoziţiile cu privire la contracte se aplică şi obligaţiilor patrimoniale care i-au naştere în baza altor 2.

temeiuri (vezi comentariul la art. 514). Pentru aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile contractuale altor obligaţii patrimoniale este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii: (a) obligaţiile să fie de natură patrimonială; (b) să nu existe reglementări speciale care să excludă aplicarea dispoziţiile privind obligaţiile contractuale altor obligaţii patrimoniale sau să limiteze aplicarea acestor dispoziţii; (c) aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile contractuale să nu contravină naturii acestor obligaţii. Capitolul II INCHEIEREA CONTRACTULUI Articolul 679. Acordul asupra clauzelor esenţiale ale contractului

(1) Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale. (2) Sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord. (3) Prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract. Forma stabilită pentru contract se aplică şi pentru antecontract.

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

Contractul reprezintă voinţa concordată a părţilor (vezi comentariul la art. 666). Procesul de realizare a acordului de voinţă a părţilor asupra clauzelor contractului se numeşte încheierea contractului. Această procedură se constituie, de regulă, din două etape interdependente: emiterea propunerii de a încheia contractul (oferta sau policitaţiunea) şi acceptarea acestei propuneri (acceptul) care iniţial apar separate dar care prin întilnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acordul de voinţă. Nu orice propunere de a încheia contractul este considerată o ofertă şi nici orice manifestarea a voinţei de a accepta oferta nu este considerată acceptare. Pentru a deveni obligatorii pentru cel care le-a emis atît propunerea de a încheia contractul cît şi consimţămîntul de a accepta această propunere trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 681 şi 687). Persoana care a emis oferta se numeşte ofertant. Deşi de regulă contractul se încheie în temeiul emiterii unei oferte şi acceptarea acesteia de către destinatarul ofertei totuşi existenţa lor nu este absolut obligatorie pentru încheierea unui contract. În cazul în care între părţi va exista un acord cu privire la condiţiile esenţiale ale unui contract părţile vor fi ţinute de acest acord chiar dacă va fi dificil sau imposibil de a stabili dacă a existat ofertă sau accept. Prezenţa unei oferte sau a unui accept, de regulă este greu de determinat în cazul în care contractul este încheiat în rezultatul unor tratative dintre părţi. Spre deosebire de ofertă şi accept care sînt obligatorii pentru părţile toate propunerile şi răspunsurile la aceste făcute în cadrul tratativelor nu sînt obligatorii pentru participanţii la tratative. Pentru părţi vor apărea careva drepturi şi obligaţii de natură contractuală numai în cazul în care totalitatea acestor propuneri şi răspunsuri vor asigura existenţa unui acord al părţilor asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului negociat de către părţi. În acelaşi timp trebuie de menţionat faptul că participanţii la tratative sînt obligate să negocieze cu bună credinţă şi diligenţă în caz contrar partea care va fi considerată vinovată pentru faptul că nu a fost încheiat un contract va fi obligată să repare cheltuielile făcute de cealaltă parte în măsura în care era îndreptăţită să considere că va fi încheiat un contract (vezi comentariul la art. 515). Contractul este încheiat între părţi din momentul în care se realizează un acord cu privire la condiţiile esenţiale ale contractului sau cu privire la condiţiile referitor la care trebuie să se realizeze un acord la insistenţa uneia dintre părţi, chiar dacă părţile nu au realizat un acord asupra tuturor condiţiilor necesare pentru realizarea contractului. Nu este relevant dacă lipsa acestor condiţii se datorează faptului că părţile la momentul încheierii contractului nu au cunoscut necesitatea acestor condiţii sau în mod deliberat au prevăzut determinare ulterioară a condiţiilor de către părţi sau de către terţi. În cazul în care părţile au prevăzut că unele condiţii vor fi determinate ulterior de către părţi sau de către terţi şi nu există o declaraţie expresă despre încheierea contractului în lipsa acestor condiţii, contractul se va considera încheiat dacă intenţia părţilor de a fi legate prin realizarea acordului asupra celorlalte condiţii poate fi dedusă din circumstanţele cazului. Spre exemplu contractul se va considera încheiat dacă condiţiile care urmează să fie determinate ulterior nu sînt esenţiale, dacă condiţiile sînt de aşa natură încît acordul asupra lor poate fi atins doar ulterior sau dacă contractul a fost executat parţial. În cazul în care pentru încheierea contractului o parte cere realizarea acordului de voinţă asupra unei condiţii chiar şi nesemnificative acordul de voinţă nu se va considera realizat înainte de atingerea acordului cu privire la condiţia asupra căreia insistă una din părţi. Important de menţionat că pentru ca cererea unei părţi privind atingerea acordului cu privire la o anumită condiţie să devină obligatorie la încheierea contractului este necesar ca partea să insiste asupra obligativităţii acestei condiţii. Nu este suficient ca partea doar să înainteze această condiţii ci trebuie să-şi manifeste în mod neîndoielnic voinţa de a condiţiona încheierea contractului de acordul asupra acestei condiţii. În conformitate cu principiul consensualismului pentru încheierea contractului nu este necesar respectarea anumitor formalităţi. În cazurile în care însă acordul de voinţă trebuie să fie însoţit de respectarea anumitor formalităţi, spre exemplu trebuie să fie însoţit de remiterea materială a lucrului, contractul se va considera încheiat numai dacă întîlnirea ofertei cu acceptarea se realizează cu împlinirea condiţiilor suplimentare. Contractul se consideră încheiat în momentul în care părţile au realizat un acord de voinţă cu privire la toate clauzele esenţiale ale contractului. Se consideră esenţiale acele clauze fără de care contractul nu se consideră încheiate. Nu are nici o importanţă faptul dacă clauzele sînt considerate esenţiale în temeiul legii sau în temeiul voinţei oricărei părţi sau aceasta rezultă din natura contractului. De clauzele esenţiale ale contractului trebuie deosebite clauzele obişnuite şi clauzele întîmplătoare. Sînt considerate obişnuite acele clauze ale contractului prezentă sau lipsa cărora nu afectează faptul încheierii contractului. Clauzele obişnuite se consideră incluse în contract în momentul în care părţile au realizat un acord cu privire la clauzele esenţiale cu condiţia că nici una dintre părţi nu a declarat că trebuie de realizat un acord cu privire la clauzele obişnuite. În ultimul caz clauzele obişnuite devin clauze esenţiale. Clauzele întîmlătoare de asemenea nu influenţează faptul încheierii contractului. Dar spre deosebire de clauzele obişnuite acestea nu devin clauze contractuale dacă nu sînt incluse în contact la voinţa părţilor. Totalitatea clauzelor esenţiale, obişnuite şi înîmplătoare constituie conţinutul contactului. În alineatul trei este reglementată în mod expres problema care înaintea adoptării codului civil se discuta în teorie – problema antecontractului. În conformitate cu această dispoziţie antecontractul este acel contract prin care două sau mai multe persoane se obligă reciproc sau doar o parte se obligă faţă de cealaltă parte să încheie un contract. Forma antecontractului este determinată de forma stabilită de lege pentru contractul pe

9.

10.

care s-au obligat să-l încheie ambele sau una din părţile antecontactului. Spre exemplu dacă părţile se obligă să închei un contract de vînzare-cumpărare a unui imobil antecontractul trebuie autentificat notarial. În cazul în care nu se respectă condiţiile privind forma antecontractului vor surveni consecinţele care sînt stipulate de lege pentru nerespectarea condiţiilor privind forma contractului la încheierea căruia s-au obligat părţile antecontractului. Trebuie de menţionat faptul că părţile antecontractului pot stabili condiţii mai dure faţă de forma antecontractului decît cele stipulate prin lege. În acest caz nerespectarea condiţiilor privind forma stabilită de părţi va atrage consecinţele stabilite de lege pentru nerespecatarea acestor condiţii. Nu vor fi obligatorii în schimb la încheierea antecontactului respectarea altor formalităţi stabilite pentru contractul pe care părţile s-au obligat să-l încheie. Astfel antecontractul privind contractul de vînzarecumpărare al unui imobil nu trebuie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile. Lipsa unei norme care ar stipula obligativitatea respectării acestor condiţii se explică prin faptul că antecotnractul nu produce efectele juridice pe care le produce contractul la încheierea căruia sau obligat părţile. Nu trebuie de confundat antecontractul sau promisiunea de a contracta, un act juridic bilateral, care la rîndul său poate fi sinalagmatic sau unilateral, cu promisiunea unilaterală de a încheia un contract, act juridic unilateral. Pentru promisiunea unilaterală nu este obligatorie forma stabilită pentru actul juridic pe care promitentul s-a obligat să-l încheie (vezi comentariul la art. 208 alin. (6). Articolul 680. Forma contractului1

Dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă. 1. 2.

3. 4.

1

Cu privire la forma contractului, act juridic bilaterale sau multilateral, se aplică regulile cu privire la forma actului juridic (vezi comentariul la art. 208 – 213). Manifestarea de voinţă a părţilor va fi nulă de drept şi nu va produce nici un efect juridic în cazul în care legislaţia stabileşte condiţii de formă pentru valabilitatea actului juridic şi aceste condiţii nu au fost respectate. Pentru survenirea nulităţii este necesară să fie întrunite cumulativ două condiţii: (a) legea sau părţile să stabilească drept condiţie a valabilităţii contractului obligativitatea unei anumite forme. Deşi nu este expres stipulat trebuie de admis că cerinţe cu privire la forma contractului pot fi stabilite şi prin uzanţe sau prin practicile stabilite între părţi; (b) nerespecatarea formei să fie sancţionată cu nulitate. Deci în cazul în care legea, uzanţele sau practica stabilită între părţi sau voinţa părţilor nu stabilesc o anumită formă părţile sînt în drept să încheie contractul în orice formă, inclusiv verbală. Dar chiar şi în cazul în care sînt stabilite condiţii cu privire la forma contractului părţile pot încheia contractul într-o altă formă fără a afecta valabilitatea contractului. Regula generală este că dacă părţile vor încheia contractul în condiţii de formă mai riguroase decît cele stabilite de lege, nerespectarea formei nu va fi sancţionată. Astfel dacă este stipulată obligativitatea unui simplu înscris părţile pot autentifica contractul notarial. Nerespectarea formei nu va afecta valabilitatea contractului nici în cazul în care forma nu este cerută pentru valabilitate. Spre exemplu în cazul în care nerespectarea formei este sancţionată cu imposibilitatea invocării probei cu martori pentru a dovedi contractul (vezi comentariul la art. 211). Cu privire la efectele nerespectării formei contractului trebuie de menţionat două reguli: (a) nererspectarea formei în cazul în care contractul trebuie autentificat notarial atrage nulitatea contractului în toate cazurile (vezi comentariul la art. 213); (b) nerespectaera cerinţelor privind întocmirea unui simplu înscris atrage nulitatea contractului numai în cazul în care un atare efect pentru cazul cînd nu sînt respectate condiţiile de formă este stipulat expres prin lege sau prin acordul părţilor. . Sintagma contractul se consideră încheiat trebuie interpretată în sensul că nu se produc efecte juridice. Adică manifestarea de voinţă există dar această voinţă comună a părţilor nu produce efecte juridice. În practica comercială, în special în cazul contractelor de o complexitate mare, destul de des părţile semnează „Acorduri preliminare”, „Memorandumuri”, „Scrisori de intenţie” si alte documente în care se includ condiţiile acordurilor atinse la o anumită etapă a negocierilor. În acelaşi timp părţile convin să semneze ulterior un document final. Valoarea juridică a acestui document final depinde de voinţa părţilor sau cel puţin a uneia dintre părţi. Regula generală este că semnarea unui document ulterior nu afectează contractul care deja s-a încheiat între părţi prin realizarea acordului asupra tuturor condiţiilor prevăzute de lege, uzanţe sau practica stabilită de părţi sau asupra cărora a insistat măcar una dintre părţi. Dacă însă ambele părţi sau măcar una din părţi condiţionează încheierea contractului prin semnarea unui document final, între părţi nu vor apărea relaţii contractuale chiar dacă va exista acord cu privire la toate condiţiile contractului, inclusiv cele asupra cărora insistă măcar una dintre părţi.

Prin includerea acestei norme care a fost preluată de la rusi noi ne-am aventurat in discutia cu privire la diferenţa dintre nulitatea contractului şi inexistenţa acestuia. Această distincţie in literatura este considerată fără sens.

Articolul 681. Oferta (1) Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. (2) Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi revocată. (3) O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare. (4) Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă. 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

În acest articol sînt stipulate condiţiile pe care trebuie să le întrunească propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă. Această normă are un rol fundamental pentru procesul încheierii contractului. În dependenţă de modul în care este interpretată această normă va depinde faptul dacă este încheiat un contact şi care este conţinutul acestui contract. Judecătorul care se pronunţă asupra fondului va determina de fiecare dată dacă o propunere privind încheierea unui contract conţine toate elementele pentru a fi considerată ofertă. Pentru aceasta va trebui de făcut o distincţie între ofertă şi alte comunicări dintre părţi făcute în timpul negocierii unui contract. În alin. (1) sînt stipulate două condiţii la îndeplinirea cărora o propunere privind încheierea contractului este considerată ofertă:(a) propunerea să fie suficient definită pentru a permite încheierea contractului doare prin acceptarea acesteia; (b) să indice intenţia ofertantului de a fi legat prin ofertă în cazul acceptării acesteia. În cazul lipsei uneia dintre aceste două condiţii propunerea de a încheia un contract este doar o chemare la ofertă. Propunerea de a încheie un contract se consideră suficient de definită în cazul în care toate condiţiile esenţiale ale viitorului contract (vezi comentariul la art. 679) se conţin în această propunere. Nu există o regulă generală pentru a arăta care condiţii exact trebuie să le întrunească propunerea de încheiere a contractului. Poate fi considerată oferă chiar şi propunerea în care nu este descrisă calitatea prestaţiei (vezi comentariul la art. 589), nu este determinat preţul (vezi comentariul la art. 756), nu este stabilit locul (vezi comentariul la art. 573) sau momentul (vezi comentariul la art. 575) executării. Deci dacă propunerea este sau nu suficient de definită se stabileşte în fiecare caz aparte ţinînd cont şi de voinţa părţilor şi de posibilitatea de stabili unele condiţii ale contractului în situaţia în care părţile nu le-au stabilit în contract. Stabilirea intenţiei părţii de a fi legată prin acceptarea propunerii de a încheia un contract deseori este dificilă deoarece foarte rar în propunere se menţionează expres această intenţie. Sarcina de a stabile prezentă sau lipsa intenţiei revine instanţei de fond. Primul indiciu pentru calificarea unei propuneri drept ofertă este modul în care este prezentată propunerea (definirea acesteia în calitate de „ofertă” sau în calitate de „scrisoare de intenţie”). Modul care este prezentă propunerea însă nu este decisiv. O mai mare importanţă o are conţinutul şi destinatarul propunerii. De regulă, propunerea mai detaliată poate fi mai uşor considerată drept ofertă decît propunerea emisă în termeni generali. De asemenea, propunerea adresată uneia sau mai multor persoane concrete mai degrabă este o ofertă pe cînd propunere adresată publicului larg mai degrabă nu este o ofertă. Lipsa sau prezenţa intenţiei de a fi legat prin acceptarea propunerii este criteriul cu ajutorul căreia se face distincţie între oferta publică şi publicitate. Va fi considerată publicitate orice notificare a publicului larg despre intenţia unei persoane fizice sau juridice de a vinde anumite bunuri chiar dacă se indică cantitatea bunurilor, preţul acestora, termenul şi condiţiile de livrarea şi alte condiţii ale viitorului contract dacă cel care a plasata anunţul nu şi-a manifestat în mod expres voinţa de a fi legat prin acceptarea acestei propuneri sau dacă această intenţie nu poate fi dedusă cu certitudine din această notificare. O propunerea poate să nu fie considerată ofertă chiar şi în cazul în care conţine toate condiţiile esenţiale ale contractului dacă include condiţia privind negocierea ulterioară a unor condiţii chiar dacă acestea sînt neesenţiale deoarece din această propunere nu rezultă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea propunerii. Propunerea privind încheierea contractului în care se prevede negocierea ulterioară a unor condiţii va fi totuşi considerată ofertă dacă din propunere rezultă cu certitudinea că prin propunerea privind negocierea ulterioară a condiţiilor nu se condiţionează încheierea contractului. Oferta poate să fie expresă în cazul în care se face o invitaţia expresă de a încheia un contract sau tacită, în cazul în care poate fi dedusă din comportamentul ofertantului (spre exemplu: expunerea mărfii în vitrină cu indicarea preţului, plasarea unui distribuitor sau a unui automat într-un loc public, plasarea unui automobil pentru îmbarcare în staţie). Deşi în alin. (1) este prevăzut că constituie ofertă numai propunerea adresată unui cerc determinat de persoane există posibilitatea de a considera drept ofertă şi propunerea adresată unui cerc nedeterminat de persoane. În contextul dreptului internaţional privat trebuie de ţinut cont de existenţa ţărilor în care oferta publică nu este admisă. În acest caz o propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane este considerată doar o chemare la ofertă. În Republica Moldova a fost acceptată o soluţie intermediară care a fost preluată din art. 14 la CIVM. Regula de bază în acest caz cere ca oferta să fie adresată uneia sau mai

multor persoane, deci unui cerc de persoane determinat (alin. 1). În acelaşi timp în alin. (3) este stipulat că dacă persoana care a făcut unui cerc nedeterminat de persoane o propunere privind încheierea contractului îşi va manifesta în mod expres voinţa de a fi legată prin propunerea sa atunci această propunere va fi considerată ofertă. Modul de exprimare a voinţei nu este supus nici unor condiţii. Astfel se poate de indicat în propunere că aceasta este o ofertă publică, se poate inseră menţiunea că ofertantul se va considera legat de acceptarea propunerii de către orice persoană sau alte sintagme din care se poate cu certitudine deduce că cel care a făcut propunerea a intenţionat să fie legat prin acceptarea propunerii. 9. Chiar şi în cazul în care oferta a fost făcută unui cerc nedeterminat de persoane oferta nu se consideră făcută pentru orişice persoană în măsura în care calităţile personale ale destinatarului ofertei sînt esenţiale pentru ofertant. În acest caz oferta se consideră adresată persoanelor care întrunesc calităţile care sînt esenţiale pentru ofertant. Spre exemplu oferta privind executarea anumitor lucrări care necesită calităţi deosebite se consideră adresată numai persoanelor care posedă calităţile necesare pentru efectuarea acestor lucrări. Numai acceptul parvenit din partea acestor persoane va atrage după sine încheierea contractului. 10. În alin. (2) este stipulat că oferta va produce efecte juridice numai în cazul în care va ajunge la destinatar înainte de a fi revocată (retractată). Această dispoziţie este similară celei din art. 15 al CIVM. Modul de expediere poate fi oricare – verbal, prin poştă sau alte mijloace de comunicare. Alegerea modului de expediere a ofertei depinde de voinţa ofertantului. Oferta se consideră că a ajuns la destinatar în cazul în care este comunicată oral destinatarului sau oricărei persoane care poate acţiona în numele destinatarului sau în cazul în care oferta este scrisă, dacă a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă adresă pentru comunicaţii a acestuia. Oferta nu trebuie să ajungă în mîna destinatarului. Este suficient să fie înmînată unui angajat al destinatarului, să fie plasată în cutia poştală a destinatarului sau să fie recepţionată prin faxul, telexul sau computerul destinatarului. 11. Momentul de cînd oferta produce efecte juridice are o importanţă deosebită pentru încheierea contractului. În primul rînd momentul de cînd oferta produce efecte juridice determină momentul de cînd oferta poate fi acceptată de către destinatar. Chiar dacă destinatarul ofertei a aflat despre existenţa ofertei el nu poate să accepte oferta atîta timp cît oferta nu a fost expediată destinatarului şi nu a ajuns la acesta (vezi comentariul la art. 200). În al doilea rînd pînă la momentul în care a produs efecte juridice oferta poate fi revocată (retractată) (vezi comentariul la art. 683). În al treilea rînd riscul denaturării conţinutului ofertei este suportat de ofertant. Adică dacă va exista o neconcordanţă între conţinutul ofertei emis de către ofertant şi conţinutul ofertei pe care a primit-o destinatarul ofertei ofertantul va suporta riscul acestei neconcordanţe. Spre exemplu dacă destinatarul ofertei va expedia mărfurile indicate în ofertă iar ofertantul de fapt a solicitat alte mărfuri toate cheltuielile legate de transportarea mărfurilor spre ofertant şi eventual spre destinatar vor fi suportate de către ofertant. De menţionat că în cazul în care vor exista divergenţe între propunerea expediată de ofertant şi propunerea recepţionată de către destinatarul ofertei contractul nu se va considera încheiat (vezi comentariul la art. 196 şi 666). 12. În alineatul patru este stabilit că propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă. (a) Propunerea este fermă în cazul în care este neîndoielnică şi prin acceptarea ei contractul se va considera încheiat. Nu va fi fermă spre exemplu propunerea de a vinde un lucru în cazul în care vînzătorul şi-a rezervat dreptul de a modifica preţul acestuia. (b) Propunerea este univocă în cazul în care nu este susceptibilă de mai multe interpretări. Spre exemplu este echivocă expunerea mărfii în vitrină fără indicarea preţului, deoarece marfa respectivă ar putea fi un element de decor al vitrinei. (c) Propunerea de a încheia un contract nu este serioasă în cazul în care a fost făcută în glumă, din curiozitatea sau în alt scop fără intenţia de a fi legat prin acceptarea propunerii. Spre exemplu nu va fi considerată ofertă propunerea unei peroane de a vinde la un preţ derizoriu un cal de curse care nu a ocupat locul preconizat, făcută imediat după încheierea cursei. (d) Oferta este completă în cazul în care conţine toate elementele necesare pentru încheierea contratului şi simpla acceptare a ofertei va duce la apariţia contractului. Articolul 682. Valabilitatea ofertei (1) Valabilitatea ofertei nu depinde de forma în care a fost făcută. (2) Oferta este valabilă, nulă sau anulabilă conform prevederilor aplicabile actului juridic. 1.

În acest articol este consfinţită libertatea formei ofertei. O ofertă va fi valabilă indiferent de forma în care a fost făcută chiar dacă pentru încheierea contractului pentru care a fost făcută oferta sînt stabilite anumite condiţii de formă. În condiţiile în care nu există cerinţe de formă oferta poate fi făcută în toate cazurile în orice formă, inclusiv verbal. Aceasta normă este în concordanţă du prevederile art. 208 alin. (6) care stipulează în mod expres că promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma stabilită

2.

3. 4.

5.

pentru acel act. Nu va depinde valabilitatea ofertei nici de modul în care a fost făcută oferta – nemijlocit sau prin mijloace de comunicare. Deşi valabilitatea ofertei nu depinde de forma stabilită de lege sau de părţi pentru contractul în scopul încheierii căruia a fost făcută oferta în cazul în care oferta va fi făcută în altă formă decît forma contractului, de regulă, vor surveni anumite consecinţe. Aceste consecinţe însă vor surveni nu pentru ofertă ci pentru contractul care va fi încheiat prin acceptarea ofertei respective. Aşa cum in acest caz contractul va fi încheiat fără respectarea condiţiilor de formă vor surveni consecinţele stabilite de lege pentru nerespectarea formei contractului respectiv (vezi comentariul la art. 211, 213 şi 680). Aceste consecinţe vor surveni chiar şi în cazul în care acceptul va fi făcut în forma stabilită de lege pentru contractul în scopul încheierii căruia a fost făcută oferta. În alin. (2) este stipulat că condiţiile de valabilitate sau nulitate (absolută sau relativă) a ofertei se determină în conformitate cu regulile stabilite pentru actele juridice (vezi comentariul la art. 199 – 233). Aceasta este regula generală de la care pot exista excepţii. O excepţie este stipulată în alin. (1). Prevederile alineatului (2) nu trebuie interpretată în sensul că oferta nu este un act juridic. Oferta este în mod indiscutabil un act juridic unilateral deoarece este o manifestarea de voinţă unilaterală care are drept scop naşterea, modificare sau stingerea unui raport juridic (vezi comentariul la art. 681). Actul juridic de asemenea reprezintă manifestarea de voinţă care are drept scop naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil (vezi comentariul la art. 195). Din aceasta rezultă că asupra ofertei se vor aplica nu numai normele din articolele 199 – 233 ci şi alte norme aplicabile actelor juridice, în măsura în care aceasta nu contravine reglementărilor speciale şi reglementările corespund caracterului unilateral al ofertei (vezi comentariul la art. 681 – 686). La aplicarea acestui articol trebuie să se facă distincţie între valabilitatea sau nulitatea ofertei şi revocarea (retractarea) ofertei. În primul caz este vorba de condiţiile manifestării de voinţă a ofertantului şi este supusă analizei problema dacă această manifestare de voinţă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată o ofertă. Dacă se va stabili că manifestarea de voinţă nu întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată ofertă problema revocării (retractării) ofertei nu se mai pune deoarece nu avem o ofertă. Dacă însă manifestarea de voinţă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată ofertă se poate pune şi problema dreptului de a revoca (retracta) oferta, problema momentului pînă cînd poate avea loc revocarea (retractare), efectele revocării (retractării) şi alte probleme ce ţin de revocarea (retractarea) ofertei.

Articolul 683. Revocarea ofertei (1) O ofertă poate fi revocată cu excepţia cazului în care ea include un termen pentru acceptare sau a cazului în care este irevocabilă în alte temeiuri. (2) Oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel tîrziu concomitent cu oferta. (3) Oferta primită de destinatar nu poate fi revocată în termenul de acceptare stabilit în ofertă sau, dacă acest termen nu este stabilit sau este nejustificat de mic, în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor. 1.

2.

3.

4.

Problema dacă o ofertă poate sau nu poate fi revocată este una dintre cele mai controversate probleme în materia încheierii contractului. Diapazonul opiniilor variază începînd cu concepţia americană care prevede că oferta este, de regulă, revocabilă în orice moment, pînă la concepţia adoptată de unele ţări din sistemul de drept continental conform căreia oferta este irevocabilă. Codul civil, aparent, a adoptat concepţia caracterului revocabil al ofertei prin includerea acestei norme care practic reproduce art. 16 şi 17 ale Convenţiei de la Viena asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri (CVIM). Regula stipulată în alineatul 1 este că oferta poate fi revocată de către ofertant în toate cazurile în care nu există un text de lege care interzice revocarea ofertei. Revocarea se face prin declaraţie adresată destinatarului ofertei. Considerăm că nu este exclusă posibilitatea revocării ofertei prin acţiuni ale ofertantului în cazul în care comportamentul acestuia poate fi interpretat de către destinatarul ofertei în sensul că ofertantul o revocat oferta. În lipsa unor reglementări speciale cu privire la momentul pînă la care ofertantul are dreptul să revoce oferta trebuie de considerat că acest drept există pînă în momentul în care acceptul s-a întîlnit cu oferta (vezi comentariul la art. 699). Soluţia aleasă de legiuitor este deosebită de soluţia acceptată de CVIM care limitează dreptul ofertantului de a revoca oferta pînă în momentul în care destinatarul ofertei a expediat acceptul. În conformitate cu regula generală manifestarea de voinţă a persoanelor fizice şi juridice produce efecte juridice din momentul în care a fost exteriorizată. Pentru încheierea contractului însă legiuitorul a stipulat că manifestarea de voinţă produce efecte din momentul în care a ajuns la cealaltă parte. Astfel şi oferta (art.

681) şi acceptul (art. 687) şi declaraţia de revocare a ofertei (art. 683 alin. (2)) produc efecte juridice din momentul în care au ajuns la destinatar. Deci trebuie de considerat că oferta este considerată revocată din momentul în care la destinatarul ofertantul a ajuns declaraţia de revocare cu condiţia că la acel moment ofertantului nu-i parvenise acceptul. În cazul în care declaraţia de revocare a produs efecte juridice orice manifestare de voinţă a destinatarului ofertei nu va mai produce efecte juridice. Contractul nu se va considera încheiat chiar dacă declaraţia despre acceptare a fost expediată de către destinatarul ofertei în termen util. 5. În acest context, în cazul în care contractul se încheie în temeiul unui schimb de scrisori apare problema şi pentru ofertant cît şi pentru destinatarul ofertei de a cunoaşte dacă declaraţia despre revocarea ofertei a ajuns la destinatarul ofertei înainte ca acceptul să parvină ofertantului. Momentul parvenirii declaraţiei despre revocarea ofertei la destinatarul ofertei şi a acceptului la ofertant se va stabili de către instanţa de fond în dependenţă de circumstanţele fiecărui caz, în baza probelor prezentate de către părţi. Ofertantul trebuie să demonstreze că destinatarului ofertei i-a parvenit declaraţia de revocare şi data la care a parvenit iar destinatarul ofertei trebuie să demonstreze că acceptul a ajuns la ofertant înainte ca declaraţia despre revocarea acceptului să fi parvenit destinatarului ofertei. 6. La soluţionarea dreptului de a revoca oferta trebui de ţinut cont de faptul că în unele cazuri este posibil de acceptat oferta prin săvîrşirea unor acţiuni, spre exemplu expedierea bunurilor, fără a mai fi necesară trimiterea unei declaraţii despre acceptare ofertantului (vezi comentariul la art. 687). Deoarece în acest caz acceptul produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor respective (cu condiţia că oferta mai era valabilă la momentul săvîrşirii acţiunilor) ofertantul nu mai are dreptul să revoce oferta după săvîrşirea acţiunilor. Momentul în care ofertantul a aflat despre savîrşirea acţiunilor nu este relevant deoarece în acest caz acceptul a produs efecte juridice din momentul săvîrşirii acţiunilor. 7. În alineatul (1) sînt stipulate două excepţii de la regula generală a caracterului revocabil al ofertei: (a) cînd oferta include un termen pentru acceptare. Este vorba de situaţia în care ofertantul stabileşte în mod expres termenul în care poate fi acceptată oferta; (b) în alte cazuri cînd oferta este irevocabilă în baza altor temeiuri. Alt temei de irevocabilitate este spre exemplu cazul cînd oferta include în sine o menţine despre faptul că este irevocabilă. Această menţiune poate fi făcută în diferite moduri (spre exemplu – „aceasta este o ofertă fermă” sau „oferta va fi menţinută pînă la momentul primirii răspunsului”. Caracterul irevocabil al ofertei poate fi dedus şi din declaraţiile sau din comportamentul ofertantului (spre exemplu ofertantul declară că nu va mai face o ofertă similară pînă nu va primi răspuns de la destinatarul ofertei). În conformitate cu principiul bunei credinţe trebuie considerat că oferta este irevocabilă şi în cazul în care pentru destinatarul ofertei era rezonabil să considere oferta irevocabilă şi el a acţionat mizînd pe caracterul irevocabil al ofertei. Caracterul irevocabil al ofertei putea să fie indus fie de comportamentul ofertantului fie de natura ofertei (spre exemplu oferta pentru acceptarea căreia sînt necesare investigaţii costisitoare). Acţiunile efectuate de destinatarul ofertei mizînd pe caracterul irevocabil al ofertei puteau consta, spre exemplu, în pregătirea pentru producerea unor bunuri, procurarea sau închirierea echipamentelor şi utilajelor dacă aceste acţiuni puteau fi considerate normale în activitatea comercială sau puteau fi în alt mod prevăzute de ofertant. Trebuie de menţionat că în acest caz nu este necesar ca în ofertă să fie indicat că oferta este irevocabilă sau caracterul irevocabil nu trebuie să rezulte din textul ofertei. 8. Alineatul (2) consacră libertatea ofertantului de a-şi modifica intenţia şi de a decide să nu mai încheie contractul sau să înlocuiască oferta iniţială cu o altă ofertă, indiferent de faptul dacă oferta iniţială trebuia să fie irevocabilă sau nu. Folosirea dreptului stipulat în acest alineat este condiţionată de informarea destinatarului ofertei despre schimbarea intenţiei ofertantului înainte sau în momentul în care acesta este informat despre oferta iniţială. Legiuitorul nu face diferenţă între retractarea (anularea) ofertei şi revocarea acesteia. Diferenţa constă în aceia că poate fi retractată (anulată ) doar o ofertă care încă nu a produs efecte juridice şi poate fi revocată numai oferta care a produs efecte juridice (vezi comentariul la art. 681). Această diferenţă este prevăzută de unele legislaţii naţionale sau convenţii internaţionale (vezi spre exemplu art. 15 şi 16 ale CIVM) şi trebuie de ţinut cont de ea în cazul raporturilor de drept privat internaţional. 9. În alineatul (3) este practic repetată prevederea alineatului (1) despre caracterul irevocabil al ofertei în cazul în care este stabilit un termen pentru acceptare şi concomitent se prevede că în fiecare caz ofertantul nu are dreptul să revoce oferta un termen minim necesar pentru ca destinatarul ofertei să poate accepta oferta şi pentru ca acceptul să ajungă la destinatar. Aceste prevederi ar putea fi interpretate în sensul că în toate cazurile oferta este irevocabilă pe durata unui termen minim necesar destinatarului ofertei pentru a evalua oferta, pentru a expedia acceptul şi pentru ca acceptul să ajungă la ofertant. Durata termenului în interiorul căruia ofertantul nu are dreptul să revoce o ofertă chiar şi revocabilă se stabileşte de către instanţă în dependenţă de circumstanţele cazului, uzanţe şi de practicile stabilite între părţi. 10. În scopul protecţiei destinatarului ofertei legiuitorul a stabilit în alineatul (3) că termenul în interiorul căruia ofertantul nu are dreptul să revoce oferta se va determina în dependenţă de circumstanţele cazului, de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi şi în cazul în care ofertantul a stabilit destinatarul ofertei un termen nejustificat de mic. Trebuie de considerat că termenul este nejufistificat de mic în cazul în care este evident că destinatarul ofertei nu ar fi putut analiza oferta, emite expedia acceptul astfel încît acesta să

ajungă la ofertant în termenul stabilit. Dacă termenul este sau nu nejustificat de mic se va stabile de către instanţă în fiecare caz aparte în dependenţă de circumstanţele cazului. Instanţa va şine cont de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi. Articolul 684. Oferta irevocabilă O stipulare prin care o parte se obligă să intre într-un anumit contract cu o altă parte, la cererea acesteia, constituie ofertă irevocabilă. Deşi prevede că clauza prin care o parte se obligă să intre într-un anumite contract cu altă parte la cererea acesteia constituie o ofertă irevocabilă scopul acestuia articol nu este de a echivala regimul juridic al ofertei şi al antecontractului (promisiunii de a contracta). Aceasta nu este posibil în condiţiile în care oferta este un act juridic unilateral şi deci reprezintă manifestarea de voinţă doar a unei persoane iar antecontractul este un act juridic bilateral şi reprezintă voinţa concordată a cel puţin două părţi, chiar şi în cazul în care doar una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă să încheie un contract la cererea acesteia. Scopul acestuia articol este de a stabili că regulile cu privire la încheiere contractului prin întîlnirea ofertei cu acceptul se vor aplica şi în cazul în care contractul se încheie în temeiul unei promisiuni a unei părţi de a încheia contractul la cererea celeilalte părţi. Adică în acest caz se vor aplica regulile cu privire la revocarea ofertei irevocabile, cu privire la modul de acceptarea a ofertei, cu privire la soluţionarea situaţiilor în care acceptul va parveni cu întîrziere sau va conţine modificări sau completări, cu privire la momentul şi locul încheierii contractului şi alte reguli cu privire la încheierea contractului. Aplicarea acestor norme însă trebuie să se facă tinîndu-se cont de faptul că obligaţia de a încheia contractul a apărut în temeiul unui antecontract. Articolul 685. Valabilitatea în caz de deces sau de pierdere a capacităţii de exerciţiu Oferta nu îşi pierde valabilitatea prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în administrare unei alte persoane. 1. 2.

3.

4.

5.

6.

Scopul acestuia articol este de a consfinţi valabilitatea ofertei în situaţii în care ofertantul sau destinatarul ofertei nu mai este în viaţă sau nu mai dispune de capacitatea necesară pentru înaintarea ofertei. Această dispoziţie reproduce în mare parte dispoziţia din art. 200 alin. (3). Acesta articol nu condiţionează valabilitatea ofertei sau a acceptului în cazul în care ofertantul sau destinatarul ofertei a decedat şi-a pierdut capacitate de exerciţiu sau dreptul de a încheia contracte din cauza transmiterii patrimoniului în administrarea unor terţi de faptul ca oferta sau acceptul să producă efecte juridice (vezi comentariul la art. 681). Deci în cazul survenirii acestor circumstanţe înainte ca oferta sau acceptul să ajungă la destinatar oferta sau acceptul vor rămîne valabile. Este necesar însă ca atît oferta cît şi acceptul să fie expediate de către ofertat, respectiv de către destinatarul ofertei. Oferta sau acceptul nu îşi pierde valabilitatea nu numai în cazurile în care decesul ofertantului sau al destinatarului ofertei a fost constat fizic ci şi în cazurile în care decesul a fost declarat în ordinea stabilită de lege (vezi comentariul la art. 52). Cu atît mai mult nu-şi va pierde valabilitatea ofertei în cazul în care ofertantul sau destinatarul ofertei va fi declarat dispărut fără de veste (vezi comentariul la art. 49). Avînd în vedere însă termenii destul de lungi pentru declararea unei persoane decedate sau dispărute fără de veste şi termenii restrînşi de valabilitate a ofertelor asemenea cazuri sînt puţin probabile. Prin pierderea capacităţii de exerciţiu al ofertantului sau al destinatarului ofertei în sensul acestui articol trebuie de înţeles toate situaţiile în care persoana nu dispune de capacitatea deplină de exerciţiu, deci atît declararea persoanei incapabile (vezi comentariul la art. 24) cît şi limitare capacităţii de exerciţiu (vezi comentariul la art. 25). Valabilitatea ofertei sau a acceptului nu este afectată nici în cazul în care patrimoniul ofertantului sau al destinatarului ofertei a fost transmis în administrare fiduciară unui terţ. Această dispoziţie se aplică şi în cazul în care a fost transmis în administrare fiduciară nu întregul patrimoniu ci şi o fracţiune a acestuia sau chiar şi anumite bunuri. Temeiul transmiterii patrimoniului (încheierea unui contract de administrare fiduciară de către titularul patrimoniului sau transmiterea patrimoniului în administrare fiduciară în baza hotărîrii unui organ abilitat) nu este relevant pentru aplicarea dispoziţiilor acestuia articol. Deşi oferta sau acceptul rămîn valabile în cazul decesul sau pierderii capacităţii de exerciţiu a uneia dintre părţi sau în cazul în care una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte datorită transmiterii patrimoniului în administrare fiduciară, pentru procedura de încheiere a contractului survin anumite consecinţe. Astfel în cazul în care a decedat sau a fost declarat decedat destinatarul ofertei oferta poate fi acceptată de către moştenitorii acestuia sau de către executorul testamentar. În cazul în care destinatarul ofertei este declarat decedat pentru valabilitatea acceptării ofertei de către moştenitori sau executorul

7.

testamentar este necesar ca ofertantul să fie de bună credinţă. Dacă destinatarul ofertei a fost declarat incapabil oferta poate fi acceptată de către tutorele acestuia. Însă în cazul în care destinatarul a fost limitat în capacitatea de exerciţiu oferta poate fi acceptată doar de către destinatarul ofertei însă pentru ca acceptul să producă efecte juridice este necesar şi acordul curatorului. Momentul cînd se va exprima acordul curatorului nu este relevant, adică acordul poate fi exprimat pînă la expedierea acceptului sau după expedierea acestuia. De asemenea curatorul poate confirma acceptul şi după ce acesta va ajunge la ofertant (vezi comentariul la art. 202, 203 şi 204). În cazul în care ofertantul a fost declarat incapabil acceptul va produce efecte juridice dacă va fi expediat tutorelui său, cu excepţia cazului în care acceptul produce efecte juridice fără a fi necesară notificarea ofertantului . În cazul în care ofertantul a decedat acceptul produce efecte juridice dacă parvine executorului testamentar sau oricărui dintre moştenitori. Deşi nu este stipulată expres nici o excepţie trebuie de considerat că decesul uneia dintre părţi va afecta valabilitatea ofertei sau a acceptului în cazul în care oferta respectiv acceptul au fost făcute datorită calităţilor personale ale destinatarului ofertei şi respectiv al ofertantului. În aceste caz ofertantul a intenţionat să încheie contractul doar cu persoanele cărora le-a făcut oferta şi nu cu succesorii acestora. Spre exemplu propunerea adresată unui cunoscut pianist de a susţine un concert nu va putea fi acceptată de către succesorii acestuia, chiar dacă aceştia sînt pianişti. Vor fi nule oferta şi acceptul şi în cazul în care prestaţia din contractul care urma să fie încheiat putea fi executată doar de ofertant respectiv de destinatar sau era destinată personal ofertantului, respectiv destinatarului ofertei. Articolul 686. Caducitatea ofertei Oferta devine caducă dacă nu a fost acceptată în termen sau dacă este respinsă.

1.

2.

3. 4.

5.

6. 7.

8.

Prin caducitatea ofertei trebuie de înţeles încetarea forţei juridice a acesteia în temeiul unor circumstanţe care au intervenit după ce oferta a produs efecte juridice. Oferta încetează de a produce efecte juridic independent de voinţa ofertantului sau a destinatarului ofertei, chiar dacă temeiul caducităţii ofertei este rezultatul voinţei uneia dintre părţi. Dacă răspunsul destinatarului ofertei nu a parvenit ofertantului în termenul stabilit expres sau implicit oferta va deveni caducă la împlinirea termenului în care trebuia să fie acceptată, cu excepţia cazului în care, în condiţiile art. 692, contractul se va considera încheiat în pofida faptului că acceptul a parvenit ofertantului după expirarea termenului pentru acceptare. În cazul în care oferta a fost respinsă de către destinatarul ofertei aceasta devine caducă din momentul în care răspunsul destinatarului ofertei a parvenit ofertantului. Scopul acestei prevederi este de a-l elibera pe ofertant înainte de împlinirea termenului de obligaţia pe care şi-a asumat-o prin ofertă. Oferta poate fi respinsă în mod expres sau indirect (implicit). În mod expres oferta se respinge în cazul în care destinatarul ofertei face o declaraţie expresă în acest sens. În mod indirect oferta este respins atunci cînd lipseşte o declaraţie expresă dar din comportamentul sau declaraţiile destinatarului ofertei rezultă voinţa acestuia de a respinge oferta. În conformitate cu prevederile art. 691 oferta este considerată respinsă şi în cazul în care acceptul conţine modificări sau completări ale condiţiilor incluse în ofertă, cu excepţia cazului în care modificările sau completările sînt neesenţiale (vezi comentariul la art. 691 şi 693). În cazul în cazul în care nu există o declaraţie expresă cu privire la respingerea ofertei declaraţiile sau comportamentul destinatarului ofertei numai atunci pot fi considerate drept respingere implicită a ofertei cînd aceste declaraţii sau comportament puteau justifica convingerea ofertantului că destinatarul ofertei nu va accepta oferta. Spre exemplu la propunerea de a procura un automobil destinatarul ofertei va declara că niciodată nu va procura un automobil de marca respectivă. Respingerea ofertei va atrage caducitatea ofertei în toate cazurile indiferent de faptul dacă oferta este revocabilă sau irevocabilă şi indiferent de faptul dacă a expirat sau nu termenul de valabilitate a ofertei. În cazul în care oferta a fost adresată mai multor persoane şi a fost respinsă doare de unele dintre aceste persoane oferta va deveni caducă numai pentru persoanele care au respins-o, cu excepţia cazului în care oferta putea fi acceptată doar de toate persoanele cărora le-a fost adresată. Condiţionarea acceptării ofertei de către toate persoanele cărora le-a fost adresată poată să rezulte din oferta sau din circumstanţele cazului. În conformitate cu alin. (3) al art. 691 în cazul în care acceptul conţine modificări nesemnificative ale condiţiilor ofertei oferta se va considera respinsă şi, respectiv, caducă, numai în cazul în care ofertantul le respinge fără întîrziere nejustificată (vezi comentariul la art. 691). În acest caz oferta va devin caducă numai în momentul în care declaraţia ofertantului despre refuzul de a accepta modificările propuse de destinatarul ofertei va ajunge la acesta şi cu condiţia că declaraţia despre refuzul de a accepta modificările şi completările a fost expediat fără întîrziere nejustificată. Dacă însă răspunsul în care se conţin modificări sau completări neesenţiale a parvenit după expirarea termenului de valabilitate al ofertei ofertantul nu mai este obligat să respingă modificările sau completările deoarece oferta devenise caducă la momentul în care au parvenit.

Articolul 687. Acceptarea (1) Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei. Acceptarea produce efecte din momentul în care este recepţionată de ofertant. (2) Dacă, în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi manifeste consimţămîntul prin săvîrşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului, acceptarea produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor. 1. 2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

Constituie acceptare manifestarea voinţei destinatarului ofertei adresată ofertantului prin care acesta îşi exprimă acordul de a accepta oferta. Pentru a putea accepta oferta este necesar ca aceasta să producă efecte juridice şi să corespundă cerinţelor stabilite de lege (vezi comentariul la art. 681). O condiţie indispensabilă a unui răspuns la o ofertă este ca răspunsul să fie făcut cu referinţă la ofertă. Deci în cazul în care două părţi îşi vor expedia două propuneri în care sînt incluse condiţii ale contractului absolut identice şi care reflectă voinţa ambelor părţi de a încheia contractul acestea nu vor atrage după sine apariţia raporturilor contractuale deoarece este considerat accept numai acea manifestare a voinţei de încheiere a contractului care a fost făcută cu referinţă la ofertă. Nu este necesar ca declaraţia despre acceptarea ofertei să menţioneze că este un accept al unei oferte concrete. Este suficient ca din declaraţie să rezulte voinţa destinatarului ofertei de a fi legat prin această declaraţie de oferta care i-a fost comunicată. Oferta poate fi acceptată atît printr-o declaraţie expresă privind acceptarea ofertei cît şi prin savîrşirea unor acţiuni sau inacţiuni care atestă acceptarea ofertei. Natura acestor acţiuni sau inacţiuni poate fi foarte variată. Spre exemplu expedierea mărfurilor sau achitarea preţului. Există o singură cerinţă: acţiunile destinatarului ofertei trebuie să atestă indubitabil voinţa acestuia de a accepta oferta necondiţionat (cu excepţia cazului în care anumite modificări nu afectează valabilitatea acceptului (vezi comentariul la art. 691 şi 693)). Legislaţia nu stabileşte careva condiţii privind forma acceptului, deci destinatarul este liber să aleagă forma în care îşi va exprima voinţa de a accepta oferta, dacă altceva nu a stabilit ofertantul sau nu rezultă din uzanţe, din practicele stabilite între ofertant şi destinatarul ofertei sau din circumstanţele cazului. Pentru forma acceptului se aplică, mutatis mutandis, regula stabilită pentru ofertă (vezi comentariul la art. 682). În conformitate cu regula generală acceptul trebuie să fie necondiţionat adică să exprime voinţa de a accepta oferta fără a impune careva condiţii. Acceptul în care se conţin modificări sau completări la condiţiile care se conţin în ofertă va produce efecte juridice numai în cazurile în care aceasta rezultă din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi (vezi comentariul la art. 691 şi 693). Pentru a produce efecte juridice acceptarea trebuie să ajungă la ofertant. Alegerea acestui moment de către legiuitor este determinată de scopul atribuirii destinatarului ofertei a riscului pentru întîrzirea sau denaturarea acceptului deoarece el este cel care alege mijlocul de comunicare şi are posibilitatea de a lua măsuri ca acceptul să ajung în timp util şi fără denaturări. Pentru a produce efect juridice nu este relevant momentul în care a fost expediat răspunsul destinatarului ofertei ci momentul în care acesta a parvenit ofertantului, cu excepţiile stabilite de lege (vezi comentariul la art. 692). Chiar şi în cazul în care oferta poate fi acceptată prin săvîrşirea unor acţiuni acceptul va produce efecte din momentul cînd ofertantul va fi notificat despre săvărşirea acţiunilor respective. Această concluzie rezultă din faptul că regula cu privire la momentul de cînd produce efecte juridice acceptarea este inserată imediat după regula care stipulează că acceptarea de face prin declaraţie sau printr-o altă acţiune care atestă acceptarea ofertei şi stipulează acelaşi moment al producerii efectelor juridice pentru ambele modalităţi de acceptare. Aceeaşi concluzie rezultă şi din alin. (2) care stabileşte că acceptarea ofertei prin săvîrşirea acţiunilor va produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor, fără a fi necesară notificarea ofertantului, în cazul în care aceasta (producerea efectelor) rezultă din ofertă, din practica stabilită între părţi sau din uzanţe. Per contrario în cazul în care oferta, uzanţele sau practica stabilită între părţi nu prevăd că acceptarea produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor se va aplica regula din alin. (1) care prevede că efectele se produc din momentul notificării ofertantului. Sarcina de a demonstra faptul notificării ofertantului despre acceptarea ofertei şi parvenirea în termen util a răspunsului cu privire la acceptarea ofertei revine destinatarului ofertei. Pentru ca acceptul să producă efecte juridice nu are importanţă cine va notifica ofertantul despre acceptarea ofertei. Spre exemplu notificarea poate fi expediată la indicaţia destinatarului ofertei de către cărăuşul căruia i-au fost predate bunurile pentru transportare. Este important numai ca notificarea acceptării să se facă în numele destinatarului ofertei. Nu este relevant nici faptul dacă persoană terţă care notifică ofertantul despre acceptarea ofertei are împuterniciri să acţioneze din numele destinatarului ofertei. În cazul în care împuternicirile lipsesc eventualele probleme se vor soluţiona conform regulilor cu privire la reprezentare (vezi comentariul la art. 242 şi următoarele). Termenul în interiorul căruia acceptul trebuie să parvină ofertantului se determină în conformitate cu prevederile articolelor 688 şi 689. Respectarea termenului stabilit sau care poate fi dedus este foarte importantă deoarece în caz contrar acceptul nu va produce efecte juridice, cu unele excepţii prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 691 şi 693).

10. Şi în cazul în care oferta poate fi acceptată doar prin declaraţii şi în cazul în care poate fi acceptată şi prin

11.

12.

13.

14.

acţiuni destinatarul ofertei are dreptul să execute obligaţiile din contract chiar concomitent cu notificarea ofertantului despre acceptarea ofertei, dacă din ofertă, din lege, din uzanţe, din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului nu rezultă că obligaţia poate fi executată doar după expirarea unui termen de la momentul în care acceptul a ajuns la ofertant. Legislaţia nu stipulează reguli cu privire la mijloacele de comunicare prin intermediul cărora destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Deci destinatarul este liber în alegerea mijloacelor de comunicare, dacă altceva nu rezultă din ofertă, din uzanţe sau din practica stabilită între părţi. Destinatarul ofertei trebuie, de asemenea, să ia în consideraţie mijlocul de comunicare pe care l-a folosit ofertantul. Însă chiar şi în cazul în care în ofertă este indicat mijlocul de comunicare, sau acesta rezultă din uzanţele sau practica stabilită între părţi destinatarul este în drept să folosească alt mijloc de comunicare. Cu condiţia însă ca în cazul în care determinarea termenului pentru acceptarea ofertei depinde de mijlocul de comunicare termenul să fie determinat în dependenţă de mijlocul de comunicare pe care trebuia să-l folosească destinatarul. Destinatarul ofertei nu va putea folosi totuşi alt mijloc de comunicare decît cel indicat de către ofertant, dacă ultimul va declara în mod expres că nu va accepta un răspuns expediat prin alte mijloace de comunicare. Se consideră că acceptul a ajuns la destinatar în cazul în care este comunicat oral ofertantului sau oricărei persoane care poate acţiona în numele ofertantului sau, dacă voinţa de accepta oferta este exprimată în scris, în cazul în care a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă adresă pentru comunicaţii a acestuia. Acceptul nu trebuie să ajungă în mîna ofertantului. Este suficient să fie înmînat unui angajat al ofertantului, să fie plasată în cutia poştală a ofertantului sau să fie recepţionată prin faxul, telexul sau computerul ofertantului. Deşi nu este prevăzut expres trebuie considerat că nici în cazul în care oferta poate fi acceptată prin tăcere sau prin inacţiune nu este necesară notificarea ofertantului pentru ca acceptul să producă efecte. În cazul în care oferta urmează să fie acceptată prin tăcere sau prin inacţiune pentru respingerea ofertei este necesar ca destinatarul ofertei să declare că respinge oferta sau să săvîrşească anumite acţiuni în termenul stabilit în ofertă sau care rezultă din uzanţe, din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului. din momentul cînd a expirat termenul în care destinatarul trebuia să răspundă sau să săvîrşească anumite acţiuni pentru a respinge oferta. nu este necesară notificarea ofertantului. Destinatarul ofertei are sarcina de a demonstra că a notificat ofertantul despre respingerea ofertei sau despre săvîrşirea acţiunilor prin care a fost respinsă oferta. În caz contrar este suficient să expire termenul fixat în ofertă, care rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi sau, în lipsa acestuia, un termen rezonabil care rezultă din circumstanţele cazului şi destinatarul ofertei să tacă sau se abţină de la săvîrşirea anumitor acţiuni şi contractul va fi încheiat. Notificarea ofertantului despre tăcere sau inacţiune este inutilă deoarece în cazul în care în termenul fixat sau care poate fi dedus nu a fost notificat despre respingere sau despre săvîrşirea acţiunilor el deja ştie că nu a fost respinsă oferta nici prin declaraţie nici prin acţiuni. Stabilirea momentului din care acceptul a produs efecte juridice este foarte important deoarece de acest moment sînt legate un şir de consecinţe juridice: (a) pînă în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice contractul nu este încheiat(vezi comentariul la art. 699); (b) pînă în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice acesta poate fi revocat (retractat) sau modificat de către destinatarul ofertei; (c) acceptul care parvine mai tîrziu decît termenul stabilit sau care poate fi dedus nu va mai produce efecte juridice, cu excepţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 692); (d) destinatarul ofertei suportă riscul în cazul în care acceptul nu parvine în termen sau în cazul în care conţinutul acceptului este denaturat. Articolul 688. Acceptarea ofertei fără termen

(1) Oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. Această regulă se aplică şi în cazul în care oferta este făcută de la om la om (instantaneu) prin mijloace de telecomunicaţie. (2) Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar pînă în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, avînd în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului. 1.

Oferta făcută unei persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit în momentul în care face oferta trebuie acceptată imediat, în caz contrar oferta devine caducă. Se echivalează cu oferta făcută unei persoane prezente oferta făcută unei persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit în momentul în care face oferta prin intermediul mijloacelor de comunicare (prin telefon, videotelefon, etc.) şi deci şi această ofertă poate fi acceptată doar pe loc.

2. 3.

4.

Deşi în textul articolului nu există nici o excepţie, această dispoziţie trebui interpretată prin prisma articolului 689. În consecinţa va rezulta că trebuie acceptată pe loc doar acea ofertă făcută verbal sau prin mijloace de comunicare în care nu este stabilit fie expres fie implicit un termen pentru acceptare. În cazul în care ofertantul nu comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei, fie nemijlocit fie prin intermediul mijloacelor de comunicare şi în ofertă nu a fost stipulat termenul în care acceptul trebuie să parvină ofertantului sau acest termen nu rezultă din ofertă, din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi şi nici din circumstanţele în care a fost făcută oferta, se va considera că ofertantul este obligat să menţină oferta un termen care este necesar pentru ca acceptul să parvină ofertantului Durata termenului se determină în dependenţă de circumstanţele cazului, inclusiv în dependenţă de mijloacele de comunicare folosite de către ofertant. În cazul în care acceptul se va exprima prin tăcere sau prin inacţiuni, fără a fi necesară notificarea ofertantului, termenul pînă cînd trebuie să dureze tăcerea sau inacţiunile pentru a fi considerate accept se va determina în conformitate cu aceleaşi reguli. Dispoziţiile alineatului doi nu trebuie interpretată în sensul că destinatarul ofertei trebui să expedieze acceptul prin aceleaşi mijloace de comunicare pe care le-a folosit ofertantul. Destinatarul ofertei este liber în alegerea mijloacelor de comunicare cu excepţia cazului în care ofertantul va cere ca acceptul să fie expediat prin anumite mijloace de comunicare. Există opinii că chiar şi în cazul în care ofertantul va condiţiona valabilitatea acceptului de folosirea unui anumit mijloc de comunicare oferta ar putea fi acceptată şi prin intermediul altor mijloace de comunicare dacă cererea ofertantului este abuzivă. Însă dacă termenul în care acceptul trebuie să parvină ofertantului se determină în dependenţă de mijlocul de comunicare, termenul se va determina în toate cazurile luînd în consideraţie mijlocul de comunicare folosit de ofertant. Articolul 689. Acceptarea ofertei cu termen Dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în

termen. 1.

2.

În cazul în care în ofertă este stabilit termenul pentru acceptarea ofertei destinatarul ofertei este obligat să expedieze acceptul astfel încît acesta să parvină ofertantului în interiorul termenului stipulat în ofertă. Deci importanţă juridică are nu data expedierii acceptului ci data cînt acesta va parveni ofertantului. În cazul în care acceptul parvine după expirarea termenului stabilit expres sau implicit, acesta va constitui o nouă ofertă (vezi comentariul la art. 691). Totuşi în condiţiile prevăzute de art. 692 un răspuns al destinatarului ofertei care parvine ofertantului după expirarea termenului poate deveni accept. Ofertantul poate stabili un termen pentru acceptarea ofertei nu numai în mod expres ci şi implicit. Trebuie de considerat că un termen a fost stipulat în mod implicit şi în cazul în care reieşind din circumstanţele cazului oferta chiar şi făcută unei persoane prezente nu putea fi acceptată imediat. Spre exemplu sînt necesare investigaţii îndelungate pentru analizarea ofertei sau oferta conţine multe condiţii. În acest caz se va prezuma că ofertantul a acordat un termen pentru acceptarea ofertei chiar şi în cazul în care în ofertă nu se conţine un termen. Articolul 690. Începutul curgerii termenului pentru acceptarea ofertei

Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit de ofertant printr-o telegramă sau scrisoare începe să curgă de la data la care telegrama a fost înmînată spre expediere sau de la data menţionată în scrisoare sau, dacă o astfel de dată lipseşte, de la data de pe plic. Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit prin mijloace de comunicare instantanee începe să curgă de la data la care oferta parvine destinatarului. 1.

Dispoziţiile acestuia articol se aplică în cazul în care nu este stabilită data la care acceptul trebuie să parvină ofertantului ci a fost stabilită în mod expres sau implicit o perioadă de timp în interiorul căreia acceptul trebuie să parvină ofertantului. A doua condiţie pentru aplicarea acestor dispoziţie este lipsa unui acord între părţi sau indicaţia ofertantului cu privire la un alt mod de calculare a termenului în care acceptul trebui să parvină ofertantului.

2.

În cazul în care în scrisoare este menţionată data întocmirii scrisorii şi această data diferă de data indicată pe plic data la care acceptul trebuie să ajungă la ofertant se va determina în dependenţă de data menţionată pe scrisoare şi nu în dependenţă de data indicată pe plic. Această soluţie se explică prin faptul că atît destinatarul ofertei cît şi ofertantul dispun de textul scrisorii pe cînd plicul ar putea să se afle doar la destinatarul ofertei şi aceasta cu condiţia că ultimul l-a păstrat, fapt care nu este prea des întîlnit. Deşi în acest articol nu se prevede nici o excepţie considerăm totuşi că chiar şi în cazul în care în scrisoare este indicată data întocmirii acesteia termenul pentru acceptarea ofertei va trebui calculat în dependenţă de data indicată pe plic în cazul în care calcularea termenului în dependenţă de data din scrisoare ar fi nerezonabilă

şi neechitabilă. Astfel în cazul în care termenul calculat în dependenţă de data indicată în scrisoare ar fi expirat la momentul expedierii scrisorii este evident că termenul nu poate fi calculat de la data indicată în scrisoare. Şi în cazul în care scrisoare este expediată cu o întîrziere nejustificat de mare de la data întocmirii nu este rezonabil de a calcula termenul de la data indicată în scrisoare dacă termenul obţinut este cu mult mai mic decît termenul pe care l-ar fi avut la dispoziţie destinatarul ofertei în cazul în care scrisoare ar fi fost expediată într-un termen rezonabil de la data întocmirii. De asemenea nu este rezonabil de a calcula termenul de la data indicată în scrisoare în cazul în care această dată este ulterioară datei indicate pe plic şi nu este evidentă intenţia ofertantului de a acorda un termen mai mare pentru acceptarea ofertei prin indicarea acestei date.

3.

4.

În cazul în care ofertantul comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei oferta parvine destinatarului anume în acel moment şi este justificată regula instituită în acest articol de a calcula data la care acceptul trebuie să parvină ofertantului de la data la care a parvenit oferta. Deci în cazul în care oferta este comunicată nemijlocit termenul începe să curgă mai tîrziu decît în cazul în care oferta este transmisă prin poştă sau alte mijloace de comunicare care nu asigură comunicarea instantanee între ofertant şi destinatarul ofertei. În al doilea caz termenul începe să curgă înainte de data la care destinatarul ofertei a luat cunoştinţă de ofertă. De acest fapt trebuie să se ţină cont în cazul în care termenul de valabilitate a ofertei se va determina în dependenţă de circumstanţele cazului. Astfel în cazul în care nu este stabilită expres perioada de timp în care acceptul trebuie să parvină ofertantului la determinarea acestei perioade se va ţine cont de faptul că în cazul în care oferta este expediată prin poştă parvine destinatarului ofertei mai tîrziu decît oferta comunicată nemijlocit (vezi comentariul la art. 688). În acest caz va trebuie să i se acorde destinatarului ofertei un termen mai lung pentru acceptarea ofertei. Prin dispoziţiile acestui articol se stabileşte doar momentul de la care începe calcularea termenului. Pentru a determina data la care acceptul trebuie să parvină ofertantului termenul se calculează în conformitate cu regulile stabilite în articolele 259 – 266. Regula de bază constă în faptul că zilele de odihnă nu se exclud la calcularea termenului. Dacă însă acceptul nu poate fi înmînat ofertantului datorită faptului că la domiciliul sau sediul ofertantului în ultima zi a termenului este o zi de odihnă termenul se va prelungi pînă la următoarea zi lucrătore (vezi comentariul la art. 265). Articolul 691. Acceptarea tardivă sau cu modificări

(1) Acceptarea tardivă a ofertei este considerată o nouă ofertă. (2) Acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată o nouă ofertă şi o respingere a ofertei originale. (3) Răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei constituie o acceptare dacă ofertantul nu le respinge fără întîrziere nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în acceptare. 1.

2.

3.

Cu excepţia cazului în care oferta trebuie să fie acceptată de loc (vezi comentariul la art. 688) destinatarul ofertei o poate accepta în termenul stabilit în oferta sau, în lipsa acestuia, în termenul care rezultă din lege, uzanţe, practicile stabilite între părţi sau din circumstanţele cazului. În cazul în care aceste termen va fi omis şi răspunsul nu a parvenit ofertantului oferta devine caducă (vezi comentariul la art. 686) indiferent de faptul dacă a fost răspunsul destinatarului ofertei a fost expediat în termen util sau nu şi indiferente de faptul dacă întîrzierea răspunsului îi este imputabilă destinatarului ofertei sau nu. Două excepţii de la această regulă sînt stabilite în art. 692. Răspunsul destinatarului ofertei care a fost destinat să constituie accept, dar care a ajuns cu întîrziere la ofertant, dacă nu se întrunesc condiţiile articolului 692 va fi considerat o respingere a ofertei şi, în conformitate cu prevederile alineatului întîi, o nouă ofertă. Dispoziţia alineatului întîi are caracter dispozitiv fapt ce permite părţilor să prevadă altceva. Şi deci răspunsul destinatarului ofertei care parvine cu întîrziere ofertantului va fi considerat o nouă ofertă numai în cazul în care destinatarul ofertei nu a stipulat altceva în răspunsul său sau altceva nu rezultă din acordurile sau practicile stabilite între părţi. În alin. (2) se stabileşte regula generală cu privire la conţinutul acceptului. Pentru a produce efecte juridice răspunsul la ofertă trebuie să fie o reproducţie fidelă a ofertei şi să nu includă completări sau modificări a condiţiilor ofertei sau să nu pună încheierea contractului în dependenţă de anumite condiţii. În caz contrar răspunsul destinatarului ofertei este considerat o respingere a ofertei şi în acelaşi timp o nouă ofertă , cu excepţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 692 şi 693). Este important de menţionat că va fi considerat o respingere a ofertei şi o nouă ofertă numai acel răspuns care a avut scopul de a servi accept. În cazul în care răspunsul doar solicită anumite informaţii sau se formulează posibilitatea de a introduce modificări în condiţiile ofertei acest răspuns nu poate fi considerat drept respingere a ofertei şi o nouă ofertă. Acest răspuns doar are scopul de a determina dacă ofertantul este pregătit să negocieze sau să accepte modificarea condiţiilor ofertei şi nu afectează posibilitatea acceptării ulterioare a ofertei.

4.

5.

6.

7.

Importanţa acestei distincţii constă în faptul că în cazul în care oferta a fost respinsă aceasta devine caducă (vezi comentariul la art. 686) şi nu mai poate fi acceptată de către destinatarul ofertei chiar dacă acesta este de acord ulterior cu toate condiţiile ofertei şi nu a expirat termenul pentru acceptarea ofertei. Trebuie de menţionat că deşi în alineatele (1) şi (2) sînt folosite sintagmele „acceptarea tardivă” şi „acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei” atît răspunsul venit cu întîrziere cît şi răspunsul în care se conţin modificări şi completări ale condiţiilor ofertei nu sînt un accept. Aceasta este evident chiar din aceste alineate care stipulează în mod expres că şi într-un caz şi în altul sîntem în prezenţa unor noi oferte şi nu în prezenţa unui accept. Alineatul trei are scopul de a facilita încheierea contractului în situaţia în care răspunsul destinatarului ofertei conţine divergenţe în raport cu conţinutul ofertei dar aceste divergenţe nu modifică semnificativ conţinutul ofertei. În acest caz reieşind din interesele circuitului civil nu este raţional de a refuza să recunoaştem acceptul în condiţiile în care este mare verosimilitatea că ofertantul ar fi acceptat modificările sau completările dacă ar fi ştiut de acestea. Modificarea condiţiilor ofertei poate consta fie în introducerea unor condiţii suplimentare faţă de condiţiile care se conţin în ofertă, fie în modificarea condiţiilor care se conţin în ofertă. Şi întru-un caz şi în altul pentru ca răspunsul să fie considerat accept este necesar ca modificările şi completările să nu fie esenţiale. Faptul dacă modificările sau completările sînt esenţiale sau nu se stabileşte în fiecare caz aparte ţinînd cont de prevederile ofertei, de legislaţie, uzanţe sau de practica stabilită între părţi precum şi de circumstanţele cazului. De regulă, dar nu obligatoriu, sînt modificări sau completări esenţiale acelea care se referă la condiţiile esenţiale, spre exemplu, modificarea sau completarea condiţiilor cu privire la obiectul contractului, cu privire la preţ şi la modul de achitare a acestuia, cu privire la locul şi la modul de executare a obligaţiilor, cu privire la răspunderea părţilor sau cu privire la modul de soluţionare a litigiilor dintre părţi. În orice caz va fi considerată esenţială acea condiţie pe care a menţionato în mod expres ofertantul chiar dacă reieşind din legislaţie, uzanţe sau practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului această condiţie nu ar fi trebuit să fie considerată esenţială. În condiţiile în care răspunsul la ofertă conţine divergenţe neesenţiale dar ofertantul nu doreşte să accepte aceste modificări sau completări el trebuie să le respingă. Respingerea se face printr-o declaraţie adresată destinatarului ofertei. Pentru a produce efecte declaraţia trebuie expediată într-un termen cît mai scurt. Durata termenului în interiorul căruia ofertantul poate respinge modificările sau completările incluse în răspunsul destinatarului ofertei se determină în fiecare caz aparte ţinînd cont de legislaţie, uzanţe, practica stabilită între părţi şi de circumstanţele cazului. Pentru determinarea termenului în interiorul căruia ofertantul trebuie să obiecteze, precum şi pentru determinarea modului de comunicare se aplică mutatis mutandis regulile respective aplicabile acceptului (vezi comentariul la art. 687). Destinatarul ofertei nu are dreptul să indice un termen în interiorul căruia ofertantul ar putea accepta sau respinge modificările sau completările aduse ofertei. Declaraţia despre respingerea modificărilor sau completărilor va evita încheierea contactului dacă a fost expediată fără întîrziere nejustificată. În cazul în care declaraţia despre respingerea modificărilor sau completărilor a fost expediată într-un termen util dar va parveni cu întîrziere sau cu denaturări la destinatarul ofertei riscul rămîne al ofertantului. Ofertantul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat destinatarului ofertei prin faptul că acesta nu a fost notificat în timp util despre respingerea modificărilor şi completărilor. Contractul însă nu va fi încheiat deoarece ofertantul şi-a manifestat voinţa de a nu accepta oferta care conţine modificări şi completări. Această soluţie intervine deoarece nu există o normă care ar stipula că declaraţia de respingere a modificărilor şi completărilor va produce efecte juridice din momentul în care va ajunge la destinatarul ofertei.

8.

În cazul în care ofertantul nu a respins răspunsul care conţine modificări şi completări sau l-a respins după expirarea termenului în care ar fi putut să-l respingă răspunsul cu modificări şi completări se va considera drept accept şi contractul se va considera încheiat în condiţiile care se conţineau în ofertă cu modificările şi completările incluse de destinatarul ofertei.

9.

În cazul în care ofertantul respinge doar o parte din modificările sau completările propuse de destinatarul ofertei pentru destinatarul ofertei se vor aplica regulile stabilite în acest articol. Adică el va putea să tacă şi atunci contractul se va considera încheiat în condiţiile ofertei plus modificările şi completările propuse de destinatarul ofertei, mai puţin cele care au fost respinse de către ofertant. Nu există nici o normă şi nici un raţionament care l-ar împiedica pe ofertant în cazul în care respinge o parte din modificările şi completările neesenţiale propuse de destinatarul ofertei să includă şi alte modificări sau completări care de asemenea nu vor modifica esenţial condiţiile ofertei. În cazul în care destinatarul ofertei nu este de acord cu modificările sau completările propuse de ofertant el trebuie să le respingă în condiţiile stabilite pentru ofertant. Dacă modificările sau completările nu sînt respinse contractul se consideră încheiat în condiţiile indicate în alin. (3). Articolul 692. Valabilitatea acceptării tardive

(1) Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul comunică neîntîrziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen. (2) Dacă acceptarea ofertei parvine cu întîrziere ofertantului şi dacă din acceptare reiese că a fost expediată la timp, aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul întîrzierii. 1.

2.

3.

4.

În acest articol sînt stipulate două excepţii de la prevederile art. 691 alin. (1) unde se stipulează că răspunsul destinatarului ofertei care a sosit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei este considerat drept respingere a ofertei şi drept o nouă ofertă. Aceste două excepţii stabilesc condiţiile în care contractul va fi încheiat chiar şi în cazul în care răspunsul destinatarului ofertei a sosit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei. Alineatul (1) reglementează situaţia în care răspunsul destinatarului ofertei a fost expediat cu întîrziere sau situaţia în care ofertantul nu poate stabili data la care a fost expediat răspunsul, chiar dacă răspunsul destinatarului a fost expediat în termen util. În alineatul doi este reglementată situaţia în care răspunsul a fost expediat în termen util dar din motive care nu depind de destinatarul ofertei nu a parvenit ofertantului în termenul de valabilitate a ofertei. Spre exemplu în cazul în care reieşind din data indicată de pe plic este evident că dacă poşta ar fi respectat termenul obişnuit de expediere a scrisorilor răspunsul ar fi parvenit în termen util ofertantului. Diferenţa dintre prima şi a doua situaţie constă în faptul că în primul caz întîrzierea î-i este imputabilă destinatarului iar în al doilea caz nu. Datorită acestei diferenţe este justificată soluţionarea diferită a acestor situaţii de către legiuitor. În primul caz pentru ca răspunsul să fie considerat drept accept şi contractul să fie încheiat este necesară acţiunea ofertantului, care trebuie să trimită într-un termen cît mai scurt posibil o notificare destinatarului ofertei despre faptul că răspunsul este acceptat şi contractul este încheiat. Termenul în care ofertantul trebuie să notifice destinatarul ofertei despre acceptarea răspunsului întîrziat se determină în fiecare caz aparte reieşind din legislaţie, uzanţe, din practica stabilită între părţi şi din circumstanţele cazului. În al doilea caz pentru ca răspunsul să fie considerat întîrziat este necesar ca ofertantul să trimită destinatarului ofertei într-un termen cît mai scurt posibil o notificare despre faptul că răspunsul deşi trimis în termen util a parvenit ofertantului după expirarea termenului de valabilitate a ofertei. Deci în primul caz pentru încheierea contractului este necesară acţiunea ofertantului iar în al doilea caz – tăcerea. Notificarea ofertantului privind acceptarea răspunsului destinatarului ofertei parvenit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei nu trebuie de confundat cu acceptarea ofertei destinatarului ofertei în condiţiile în care răspunsul destinatarului ofertei este considerat drept respingere a ofertei iniţiale şi înaintarea unei noi oferte. În cazul acceptării fie prin acţiuni fie prin inacţiuni a unui răspuns întîrziat al destinatarului ofertei ofertantul parcă ar prelungi termenul de valabilitate a ofertei. Deci răspunsul destinatarului ofertei va produce efecte din momentul parvenirii ofertantului. În cazul în care răspunsul întîrziat este considerat o nouă ofertă acceptarea acesteia va produce efecte din momentul în care acceptul ofertantului iniţial va parveni destinatarului ofertei iniţiale. În acest caz nu numai momentul ci şi locul încheiereii contractului ar fi altul (vezi comentariul la art. 699). În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) în cazurile în care răspunsul destinatarului ofertei va conţine modificări sau completări se vor aplica mutatis mutandis dispoziţiile articolului 691 alin. (3). (Văd poate dau detaliat) Articolul 693. Acceptarea cu modificări în relaţiile comerciale

Dacă în relaţiile comerciale acceptarea este făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră încheiat atunci cînd acceptantul poate conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu refuză neîntîrziat. 1.

Dispoziţiile acestuia articol se vor aplica numai în cazul în care se întrunesc cumulativ următoarele condiţii: (a) dacă atît ofertantul cît şi destinatarul ofertei sînt comercianţi; (b) dacă modificările şi completările propuse de destinatarul ofertei vor modifica sau completa în mod esenţial condiţiile ofertei. În cazurile în care modificările sau completările propuse de destinatul ofertei nu vor afecta în mod esenţial condiţiile ofertei contractul se va încheia în condiţiile art. 691, care sînt mai puţin riguroase; (c) destinatarul ofertei putea conta a momentul expedierii acceptului pe acordul ofertantului în privinţa modificării sau completării condiţiilor ofertei. Această convingere poate rezulta din ofertă (spre exemplu ofertantul a declarat că ar putea accepta modificarea preţului în anumite proporţii), din practicile stabilite între părţi (spre exemplu asemenea modificări şi completări au fost făcute de mai multe ori şi ofertantul le-a acceptat) sau chiar şi din conţinutul modificărilor sau a completărilor (spre exemplu se propune ca bunurile să fie transportate gratuit de către destinatarul ofertei în situaţia în care conform ofertei, bunurile trebuiau să fie preluate de către ofertant de la locul unde sînt fabricate).; (d) ofertantul trebuia să-şi dea seama că destinatul ofertei va conta pe consimţămîntul său. Destinatarului ofertei îi revine sarcina de a demonstra că

2. 3.

ofertantul trebuia să-şi dea seama că destinatarul ofertei va conta pe consimţămîntul ofertantului; (e) ofertantul nu respinge fără întîrziere nejustificată modificările şi completările. Termenul în care ofertantul ar fi trebuit să respingă modificările şi completările se determină în fiecare caz în parte reieşind din ofertă, din răspunsul destinatarului ofertei, din uzanţe sau practicile stabilite între părţi sau din circumstanţele cazului. În cazul în care se întrunesc condiţiile indicate mai sus contractul dintre comercianţi se va considera încheiat în condiţiile prevăzute la art. 691 alin. (3). Condiţiile contractului vor fi determinate de condiţiile ofertei, plus modificările şi completările care se conţin în răspunsul destinatului ofertei. În cazul în care ofertantul va refuză neîntîrziat încheierea contractului în condiţiile propuse de destinatarul ofertei declaraţia despre acceptarea ofertei va fi considerată o respingerea a ofertei şi în acelaşi timp o nouă ofertă (vezi comentariul la art. 691). Articolul 694. Acceptarea tacită

(1) Tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel. (2) Dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bunuri primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să răspundă fără întîrziere, tăcerea sa putînd fi considerată acceptare a ofertei. Chiar şi atunci cînd respinge oferta, comerciantul este obligat să protejeze temporar, pe contul ofertantului, bunurile trimise de acesta, în măsura în care poate suporta cheltuielile necesare şi nu suferă prin aceasta vreun dezavantaj.

1.

2. 3.

4.

5. 6.

7.

8.

În alineatul una este stipulată regula generală conform căreia în cazul în care destinatarul tace sau nu savîrşeşte acţiuni oferta nu se consideră acceptată, dacă altceva nu rezultă din lege, din practica stabilită între părţi sau din uzanţe. Tăcerea sau inacţiunea vor fi considerate acceptare a ofertei în temeiul practicii stabilite între părţi sau în temeiul uzanţelor numai în cazul în care raporturilor dintre ofertant şi destinatarul ofertei vor fi guvernate de practicile sau uzanţele invocate. În doctrină se menţionează că chiar şi în lipsa unor prevederi legale sau contractuale, a uzanţelor sau a practicii stabilite între părţi tăcerea va fi considerată drept acceptare în cazul în care oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului ofertei (spre exemplu propunerea privind remiterea de datorie (vezi comentariul la art. 662)). În cazul în care destinatarul ofertei nu răspunde la ofertă, tăcerea sau inacţiunea sa ar putea fi considerată accept dacă destinatarul ofertei acceptă bunurile şi serviciile oferite deşi avea posibilitate obiectivă să le respingă şi în mod rezonabil trebuia să ştie că pentru bunurile sau serviciile oferite trebuie să plătească. Ofertantul nu are dreptul să indice în ofertă că în cazul în care destinatarul ofertei nu va răspunde sau va savîrşi anumite acţiuni contractul se va considera încheiat. Conform principiului libertăţii contractului destinatarul ofertei are dreptul nu numai să accepte sau să respingă oferta dar şi dreptul de a o ignora. În schimb nu există nici o normă care ar interzice părţilor să închei un contract prin care să se stipulează că în cazul în care nu se răspunde sau nu se săvîrşesc anumite acţiuni oferta se va considera acceptată. Dispoziţiile alineatului doi se aplică numai în raporturile dintre comercianţi. Acvînd în vedere faptul că scopul existenţei comercianţilor constă în desfăşurarea unei anumite activităţi putem presupune că comercianţii vor refuza acceptarea ofertelor numai în cazul în care vor avea motive întemeiate. Cu atît mai mult în cazul în care oferta vine de la o persoană cu care comerciantul respectiv se află în relaţii de afaceri. Din acest considerent în alin. (2) a fost stipulat că tăcerea comerciantului va fi considerată accept, dacă nu respinge oferta fără întîrziere. Termenul în care trebuie respinsă oferta se determină în dependenţă de circumstanţele cazului ţinînd cont de uzanţe, de practicile stabilite între părţi şi de ofertă. Trebuie de menţionat că ofertantul nu are dreptul să-i fixeze destinatarului ofertei un termen în care acesta este obligat să respingă oferta. Totuşi la determinarea acestuia termen instanţa va trebui să i-a în consideraţie termenul fixat de ofertant. Contractul se va considera încheiat la expirarea termenului în care destinatarul ar fi trebuit să respingă oferta. Destinatarul ofertei nu trebuie să notifice ofertantul despre faptul că acceptă oferta. Pentru aplicarea prevederilor alin. (2) este necesar ca oferta să se refere la bunurile pe care le comercializează de obicei unul dintre comercianţii care se află în relaţii de afaceri. Nu este relevant dacă relaţiile de afaceri anterioare au avut drept obiect bunurile care constituie obiectul ofertei. Nu este relevant nici faptul de la cine a parvenit oferta – de la cel care înstrăinează bunuri sau de la cel care le dobîndeşte. Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se va consideră că comercianţii se află în relaţii de afaceri în cazul în care aceştia au fost parte a mai multor operaţii comerciale sau măcar şi a unei singure operaţii comerciale dar care a durat o perioadă suficient de îndelungată. Problema dacă există sau nu relaţii de afaceri se determină în dependenţă de circumstanţele fiecărui caz în parte, ţinînd cont de uzanţe. În scopul protejării intereselor ofertantului care concomitent cu oferta a expediat şi bunurile legiuitorul a stipulat obligaţia pentru destinatarul ofertei de a proteja aceste bunuri în cazul în care respinge oferta cît şi pe perioada în care în mod rezonabil şi-a rezervat-o pentru a delibera dacă să accepte sau nu oferta. Prind

protejarea bunurilor trebuie de înţeles acele măsuri care sînt necesare în situaţia concretă pentru a conserva drepturile ofertantului asupra bunurilor. De regulă aceste măsuri vor consta în depozitarea bunurilor, dar pot fi necesare şi alte măsuri. Spre exemplu în cazul în care bunurile sînt perisabile destinatarul ofertei este obligat să i-a măsuri pentru realizare bunurilor. Alegerea măsurilor necesare pentru protejarea intereselor ofertantului revine destinatarului ofertei, care însă este obligat să ţină cont de eventualele indicaţii ale ofertantului, de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi. Toate cheltuielile legate de păstrarea bunurilor sînt suportate de destinatarul ofertei urmînd ca ulterior să fie trecute în contul ofertantului. 9. Destinatarul ofertei poate să nu i-a măsuri de protecţie a bunurilor în măsura în care nu poate suporta cheltuielile necesar. Destinatarul ofertei nu se poate prevala de acest drept dacă cheltuielile sînt achitate de către ofertant. 10. Destinatarul ofertei poate să refuze adoptarea masurilor de protejare a bunurilor ofertantului dacă prin aceste măsuri primul va suferi careva dezavantaje. Spre exemplu nu va putea începe la timp reparaţia necesară a depozitului în care urmează să depoziteze bunurile ofertantului, pentru a finaliza reparaţia în timp util, necesar pentru a depozita bunurile pe care le va primi în viitor. De această dispoziţie destinatarul ofertei se poate prevala în cazul în care acest dezavantaj este destul de serios în dependenţă de circumstanţele cazului şi nu va putea fi compensat de către ofertant. 11. Destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant, pe cheltuiala ultimului, despre măsurile luate în scopul protejării bunurilor sau despre imposibilitatea de a proteja bunurile (vezi comentariul la art. 516). În caz contrar destinatarul ofertei va răspunde pentru prejudiciul cauzat ofertantului prin faptul că nu l-a notificata sau l-a notificat cu întîrziere. Articolul 695. Revocarea acceptării Acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea.

1.

2.

În acest articol este stipulat dreptul destinatarului ofertei de a revoca (retracta) acceptul. Acest drept este strîns legat de momentul în care acceptul produce efecte (vezi comentariul la art. 687). Regula privind revocarea acceptului este analogică regulii stipulate pentru revocarea (retractarea) ofertei (vezi comentariul la art. 683). Acceptul poate fi revocat (retractat) printr-o declaraţie care trebuie să parvină ofertantului cel tîrziu pînă în momentul în care parvine acceptul. Pentru cazul în care acceptarea poate fi făcută prin tăcere sau prin inacţiune problema revocării (retractării) nu se pune deoarece din momentul ce tăcerea sau inacţiunea au durat pe parcursul termenului stabilit expres sau implicit contractul se va considera încheiat la expirarea termenului respectiv. Dacă acceptarea poate fi făcută prin savîrşirea anumitor acţiuni trebuie de făcut distincţie între situaţia în care contractul se consideră încheiat la săvîrşirea acţiunilor (vezi comentariul la art. 687) şi situaţia în care contractul se va considera încheiat la momentul notificării ofertantului despre săvîrşirea acţiunilor. În primul caz acceptul nu va putea fi revocat (retractat) deoarece a produs efecte juridice şi contractul a fost deja încheiat. Destinatarul ofertei va putea doar rezolvi contractul în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege sau contract. În al doilea caz însă se va aplica regula stabilită în acest articol. În cazul în care notificarea despre retractarea acţiunilor va parveni anterior notificării despre săvîrşirea acţiunilor acceptul se va considera revocat (retractat) şi contractul nu se va considera încheiat deoarece anterior parvenise o declaraţie despre respingerea ofertei. Din acel moment oferta devine caduca (vezi comentariul la art. 686) şi ulterior nu mai poate fi acceptată nici chir printr-o declaraţie expresă. Articolul 696. Înscrisul care confirmă încheierea contractului

Condiţiile adiţionale sau condiţiile modificate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la data încheierii contractului între comercianţi care are drept scop confirmarea acestuia devin parte a contractului, cu excepţia cazului cînd ele îl alterează material sau cînd partea care îl recepţionează le respinge fără întîrzieri nejustificate. 1.

Dispoziţia acestuia articol se aplică situaţiilor în care după încheierea fie verbală fie scrisă a contractului dintre comercianţi una din părţi transmite celeilalte părţi un înscris care are scopul de a confirma contractul şi condiţiile care au fost consimţite de către părţi, dar care introduce completări sau modificări a condiţiilor consimţite de către părţi. Necesitatea acestei reglementări constă în faptul că articolul 691 alin. (3) soluţionează doar problema modificărilor şi completărilor conţinute în declaraţia despre acceptarea ofertei, adică o problemă care a apărut pînă la momentul încheierii contractului. Sub incidenţa acestei norme nu nimeresc situaţiile în care pentru confirmarea contractului şi a condiţiilor acestui una din părţi expediază celeilalte părţi un înscris şi în acest înscris se conţin completări sau modificări ale clauzelor contractului

2.

3. 4.

5.

care nu modifică esenţial condiţiile contractului. Aceste înscrisuri pot fi expediate fie din iniţiativa expeditorului fie la iniţiativa părţii căreia i-a fost expediat (spre exemplu ultimul are nevoie de un înscris pentru evidenţă contabilă, pentru efectuarea decontărilor bancare sau a procedurilor vamale). Deşi teoretic se face o deosebire între situaţia prevăzută de acest articol şi situaţia prevăzută în art. 691 alin. (3) din punct de vedere practic soluţiile vor fi similare. Şi în cazul în care se expediază un înscris în scopul confirmării contractului pentru ca modificările şi completările să devină clauze contractuale trebuie să fie respectate aceleaşi condiţii (vezi comentariul la art. 691): (a) completările sau modificările să nu devieze în mod esenţial de la condiţiile contractuale consimţite de către părţi; (b) să nu fie respinse de către partea care le recepţionează într-un termen cît mai scurt posibil, determinat reieşind din circumstanţele cazului. Importanţă juridică şi în acest caz are declaraţia de respingere a modificărilor şi completărilor şi nu parvenirea acestei declaraţii celeilalte părţi. Termenul rezonabil nu poate fi determinat în mod abstract ci doar în fiecare caz aparte ţinînd cont de uzanţele şi practica stabilită între părţi şi de circumstanţele cazului Sarcina de a demonstra că modificările şi completările au fost respinse fără întîrzieri nejustificate revine părţii care a primit înscrisul privind confirmarea contractului cu modificări şi completări. Dispoziţiile acestuia articol nu se aplică situaţiilor în care una din părţi transmite un înscris privind confirmarea contractului şi a condiţiilor acestuia şi în acest înscris solicită destinatarului să-şi manifeste acordul privind acceptarea completărilor şi modificărilor. Destinatarul nu este obligat să răspundă pentru a respinge aceste completări şi modificări. Este suficient să le ignoreze. Pentru scopurile acestui articol noţiunea „înscris care are drept scop confirmarea contractului” trebuie înţeleasă într-un sens larg. Spre exemplu această noţiune include şi cazurile în care o parte foloseşte pentru specificarea condiţiilor contractului note de plată sau alte documente similare referitoare la executare. Articolul 697. Comis-voiajorii

(1) Contractul dintre un consumator şi o persoană care acţionează în exercitarea unei profesii, încheiat într-un cadru specific voiajorilor comerciali, produce efecte doar dacă, în decursul unei săptămîni, consumatorul nu îl revocă în scris, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi. (2) Dispoziţiile de la alin.(1) se aplică şi asupra contractelor de consumator încheiate pe credit, şi asupra contractelor de asigurare. (3) Termenul de revocare a contractelor prevăzute la alin.(1) şi (2) curge doar din momentul în care consumatorul este înştiinţat în scris asupra dreptului său de revocare. 1.

2. 3.

4.

5.

6.

7.

Scopul acestui articol este de a proteja persoanele fizice care procură bunuri pentru necesităţile personale în cazul în care îşi asumă unele obligaţii pe care vor trebui să le execute pe viitor. Pin acest articol se instituie o excepţie de la regula conform căreia o parte a contractului poate cere încetarea efectelor juridice ale unui contract doar în cazul în care pentru aceasta există un temei legal sau contractual. Această normă nu modifică condiţiile de încheiere a contractelor, inclusiv momentul încheierii. Termenul de o săptămînă menţionat în acest articol se referă doar la faptul că în interiorul acestui termen consumatorul poate renunţa la contractul pe care l-a încheiat. Dreptul de revocare al consumatorului apare doar în cazul în care a fost încheiat de un consumator cu o persoană care comercializează bunuri în mod ambulant. Nu are importanţă dacă persoana respectivă acţionează din nume propriu sau din numele unei alte persoane fizice sau juridice. Pentru aplicarea acestor dispoziţii nu are importanţă nici faptul dacă anterior încheierii contractului au existat negocieri între părţi sau dacă consumatorul a avut posibilitate de a studia anterior oferta comerciantului. Declaraţia privind revocarea contractului de către consumator trebuie să fie în mod obligator făcută în scris. Deci contractul nu va putea fi revocat în temeiul acestui articol în alt mod, spre exemplu prin restituirea bunului procurat. În interiorul termenului de o săptămînă contractul poate fi revocat de către consumator fără ca acesta să fie obligat să invoce vre-un motiv al revocării. Dreptul de revocarea al consumatorului este exclus în cazul în care contractul a fost executat pe loc de către ambele părţi. Prin executare pe loc se înţelege executarea contractului în momentul încheierii acestuia. Este indiferentă calitatea executării. Este obligatoriu însă ca obligaţia să fie executată în volum deplin. În cazul în care executarea este necorespunzătoare pot fi exercitate drepturile prevăzute de lege sau contract, inclusiv dreptul de rezoluţiune pentru executare necorespunzătoare (vezi comentariul la art. 735). Consumatorul are dreptul să revoce contractele încheiate pe credit şi contractele de asigurare (vezi comentariul la art. 1301 şi următoarele) indiferent de locul în care au fost încheiate. Prin contracte încheiate pe credit trebuie de înţeles acele contracte în care comerciantul acordă consumatorului o amînare sau o eşalonare a plăţii după primirea bunului. Natura bunului sau a plătii nu este relevantă pentru atribuirea contractului la contract de credit. Şi în cazul acestor contracte dreptul de revocare apare numai dacă contractul nu a fost executat pe loc de ambele părţi. Termenul de o săptămănă pentru revocare va curge de la data la care consumatorul va fi notificat în scris despre dreptul său de revocare. Notificarea trebuie să menţioneze în mod expres dreptul consumatorului de

8.

a revoca contractul fără a fi obligat să suporte careva consecinţe. Notificarea poate fi făcută fie printr-o declaraţie scrisă adresată consumatorului fie prin inserarea menţiunii respective în documentele care sînt transmise împreună cu bunul. În ultimul caz se va considera că au fost respectate prevederile alineatului (3) numai în cazul în care menţiunea despre dreptul de revocare a fost făcută astfel închît consumatorul să aibă posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de menţiunea respectivă. Sarcina de a demonstra faptul notificării revine comerciantului. Dacă obligaţiile ambelor părţi vor fi executate înaintea expirării termenului de o săpămînă dreptul consumatorului la revocare se stinge chiar dacă acesta nu a fost notificat în scris despre dreptul său de revocare. Articolul 698. Încheierea contractului la licitaţie

La licitaţie, contractul se încheie prin adjudecare. O ofertă se stinge de îndată ce este emisă o supraofertă sau licitaţia se închide fără ca adjudecarea să fie atribuită. 1.

2. 3.

4. 5.

În cazul organizării unei licitaţii au dreptul să înainteze oferte toţi participanţii la licitaţie care au fost acceptaţi în conformitate cu regulile de organizare a licitaţiei elaborate de organizatorii licitaţiei. În cazul în care un alt participant la licitaţie face o ofertă care conţine condiţii mai favorabile decît precedenta ofertă ultima devine caducă. Dacă adjudecătorul nu acceptă nici una din oferte şi încheie licitaţia ultima ofertă de asemenea devine caducă. Oferta făcută de către un participant la licitaţie în conformitate cu regulile de organizare a licitaţiei este opozabilă participantului şi nu poate fi revocată de către ofertant (vezi comentariul la art. 812). Adjudecătorul este liber să accepte orice ofertă care a fost făcută cu respectarea condiţiilor licitaţiei sau să respingă toate ofertele, dacă altceva nu este stipulat în regulile de organizare a licitaţiei. El nu are dreptul să accepte o ofertă care a devenit caducă prin emiterea unei supraoferte cu condiţia că ultima a fost emisă cu respectarea condiţiilor licitaţiei. Contractul se consideră încheiat din momentul în care a fost emis acceptul prin semnalarea acceptată la licitaţie. De obicei lotul se consideră adjudecat din momentul în care adjudecătorul a lovit a treia oară cu ciocanul. În conformitate cu regulile cu privire la organizarea licitaţiei ulterior se semnează un contract de către persoana căruia îi aparţine bunul care a fost expus la licitaţie şi adjudecatar. De regulă parte a contractului nu este adjudecătorul Articolul 699. Momentul şi locul încheierii contractului

(1) Contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant. (2) Dacă în contract nu este indicat locul încheierii, el se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului. 1.

2.

3.

În acest articol este stipulată regula generală privind momentul încheierii contractului. Aici de fapt se repetă o normă care deja se conţine în art. 687 alin. (1) unde este stipulat că acceptul produce efecte din momentul în care este recepţionată de către ofertant (vezi comentariul la art. 687). Soluţionarea problemei privind momentul încheierii contractului este relativ simplă în cazul în care destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Situaţia însă va fi mult mai complicată în cazul în care această notificarea nu este obligatorie, în special în cazul în care oferta este acceptată prin tăcere sau prin inacţiuni (vezi comentariul la art. 687 alin. (3) şi 694). Trebuie de considerat că în cazul în care acceptul produce efecte înainte de a fi primit de către ofertant contractul va fi considerat încheiat din momentul în care acceptul a produs efecte. O altă interpretare nu este posibilă în situaţia în care acceptul deşi a produs efecte nu va ajunge niciodată la ofertant pentru că nu va exista o notificare. Nu este posibil de interpretat această situaţie în sensul că în cazul în care acceptul nu trebuie notificat ofertantului contractul se va considera încheiat în momentul în care ofertantul va afla despre circumstanţele în care a aflat despre accept (a aflat despre tăcere, despre acţiuni sau inacţiuni). In acest caz încheierea contractului va depinde de perceperea subiectivă a ofertantului fapt care nu este adminisbil. Momentului încheierii contractului trebuie să fie determinat în dependenţă de criterii obiective. Savîrşirea acţiunilor ori tăcerea sau inacţiunea în termenul stabilit expres sau implicit sînt criterii obiective care permit de a determina momentul încheierii contractului fără a di nevoiţi să apelăm la perceperea subiectivă a ofertantului. În cazul în care între părţi va apare un litigiu stabilirea faptului dacă contractul este încheiat sau nu şi respectiv a momentului şi locului încheierii ţine de competenţa instanţei care se pronunţă asupra fondului.

4.

5.

6. 7. 8.

În raporturile comerciale, în special în cazurile în care este vorba despre contracte complexe, contractele se încheie în rezultatul unor negociere complicate şi îndelungate fără a putea stabili exact dacă a existat o ofertă şi un accept. În acest cazuri este complicat de determinat dacă a fost sau nu încheiat contractul chiar dacă părţile au început să execute contractul. Pentru soluţionarea acestei probleme se propune de a considera că între părţile care au negociat încheierea unui contract au apărut relaţii contractuale în cazul în care din comportamentul părţilor rezultă cu certitudine că părţile au ajuns la un acord comun (vezi spre exemplu art. 2.1 al Principiilor UNIDROIT privind contractele comerciale internaţionale). Pentru a determina dacă există dovezi suficiente a intenţiei părţilor de a fi legate prin contract, înscrisurile semnate de acestea trebuie interpretat după intenţia comună a părţilor fără a se limita la sensul literal al termenilor folosiţi de acestea (vezi comentariul la art. 725 alin. (2). Stabilirea momentului încheierii contractului este necesară pentru soluţionarea unor probleme foarte importante. Spre exemplu problemele privind capacitatea părţilor, existenţa şi valabilitatea obiectului, condiţiile de formă, privind licenţierea şi alte condiţii pe care trebuie să le respecte părţile se determină în dependenţă de locul şi momentul încheierii contractului. Momentul încheierii contractului este foarte important şi în cazul în care vor fi încheiate mai multe contracte cu privire la acelaşi bun. Dacă nu se va putea stabili cine are dreptul de preferinţă bunul va fi transmis persoanei cu care a fost mai întîi încheiat contractul (vezi comentariul la art. 622). Stabilirea momentului încheierii contractului este important şi pentru stabilirea dreptului da a înainta o acţiune pauliană. Conform regulii generale nu au dreptul de a înainta o acţiune pauliană creditorii care au obţinut această calitatea după încheierea contractului. De momentul încheierii contractului este strîns legată şi problema locului încheierii contractului. În alin. (2) este stipulată regula generală – contractul se consideră încheiat la domiciliul sau sediul ofertantului. Această soluţie a fost aleasă în dependenţă de momentul în care produce efecte juridice acceptul şi din prezumţia că acceptul va parveni ofertantului la domiciliul sau sediul acestuia. Articolul 700. Recunoaşterea obligaţiei

(1) Pentru valabilitatea unui contract prin care se recunoaşte existenţa unei obligaţii este necesară o declaraţie scrisă de recunoaştere. (2) Dacă pentru constituirea obligaţiei a cărei existenţă este recunoscută se prescrie forma autentică, declaraţia de recunoaştere trebuie făcută în această formă. (3) Dacă obligaţia se recunoaşte pe baza unei decontări sau compensări, nu mai este necesară respectarea formei. 1.

2. 3.

4.

5.

Primul alineat consfinţeşte în mod implicit regula privind faptul că pentru contractul prin care o parte recunoaşte o obligaţie contractuală sau extracontractuală faţă de cealaltă parte nu există nici o condiţie de formă, adică părţile sînt libere să încheie acest contract inclusiv şi verbal. În acelaşi timp se stabileşte expres că valabilitatea acestui contract depinde de emiterea unei declaraţii scrisă despre recunoaşterea oblicaţiei de către persoana care a recunoscut obligaţia. Deci pentru valabilitatea unui contract privind recunoaşterea obligaţiei nu va necesară întocmirea unui înscris semnat de ambele părţi sau schimbul de scrisori, telegrame sau alte înscrisuri semnate de partea care le-a expediat (vezi comentariul la art. 210) ci doar de declaraţia scrisă a celui care recunoaşte obligaţia sa. Pentru valabilitatea unui contract prin care o parte recunoaşte o obligaţie contractuală sau extracontractuală faţă de cealaltă parte este necesară o declaraţie scrisă a părţii care recunoaşte obligaţia, chiar dacă pentru actul juridic, în temeiul căruia a apărut obligaţia recunoscută, nu era stipulată nici o condiţie de formă. Trebuie de menţionat că încheierea unui contract privind recunoaştere unei obligaţii are efecte juridice nu numai pentru cel care recunoaşte obligaţia (debitor) ci şi pentru cel faţă de care a fost recunoscută obligaţia (creditor). Creditorul va fi ţinut de întinderea obligaţiei, a condiţiilor de executare sau a altor circumstanţe cu privire la obligaţia recunoscută prin contract. În cazul în care pentru apariţia obligaţiei recunoscute prin contract este obligatorie autentificarea notarială a actului juridic din care a luat naştere (spre exemplu obligaţia privind plata preţului unui imobil sau privind transmiterea unui imobil) şi declaraţia de recunoaştere a obligaţiei respective trebuie să fie autentificată notarial. Această regulă se aplică numai în cazul în care obligaţia de autentificare notarială a actului juridic este stipulată prin lege. În cazul în care actul juridic a fost autentificat notarial la cererea uneia sau a tuturor părţilor declaraţia privind recunoaşterea unei obligaţia care a luat naştere din acest act juridic nu trebuie să fie autentificată notarial, cu excepţia cazului în care părţile nu au stipulat altceva. În cazul în care obligaţia recunoscută este executată sau dacă partea care recunoaşte obligaţia declară despre compensarea unei creanţe a creditorului (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele) declaraţia despre recunoaştere nu trebuie să fie întocmită în scris şi nici nu trebuie să fie autentificată notarial.

Articolul 701. Obligaţia de confidenţialitate (1) Dacă în timpul negocierilor o parte comunică informaţii celeilalte părţi, aceasta are obligaţia să nu o divulge sau să nu o folosească inadecvat în scopuri proprii, indiferent de faptul dacă a fost sau nu încheiat contractul. (2) Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitate trebuie să repare prejudiciul cauzat. Despăgubirea pentru neexecutarea obligaţiei de confidenţialitate poate consta în compensaţii din beneficiul obţinut de cealaltă parte.

1.

2.

3.

4. 5.

6.

7.

Scopul acestui articol este de a obliga o parte la negocieri să nu divulge sau să nu folosească inadecvat informaţia confidenţială primită de la cealaltă parte şi este o completare a dispoziţiilor din art. 10 al Legea 171/94 cu privire la secretul comercial. Această obligaţie apare indiferent de faptul dacă partea care a comunicat informaţia a solicitată păstrarea în taină a informaţiei şi indiferent de faptul dacă a interzis folosirea informaţiei. Prin folosirea inadecvată a informaţiei se înţelege folosirea informaţiei în alte scopuri decît cele pentru care a fost comunicată. Scopul pentru care a fost comunicată informaţia poate fi stabilit în mod expres sau implicit. Deşi alin. (1) nu se face expres distincţie între informaţia confidenţială şi cea neconfidenţială această dispoziţie trebuie interpretată restrictiv reieşind din scopul urmărit de acest articol – de a proteja partea care a comunicat informaţii, în cazurile în care pentru scopul negocierilor este nevoită să comunice anumite informaţii confidenţiale, contra divulgării acestor informaţii sau folosirii în mod impropriu de către partea căreia i-a comunicat informaţia. Caracterul confidenţial al informaţiei urmează să fie stabilit în conformitate cu Legea 171/94 cu privire la secretul comercial. Orice informaţia transmisă de una din părţi pe parcursul negocierilor este prezumată confidenţială şi partea care a primit-o trebui să se abţină de la divulgarea sau folosirea acestei informaţii. Obligaţia de confidenţialitatea apare atît în cazul în care a fost încheiat contractul (inclusiv şi în cazul în care contractul este nul) cît şi în cazul în care contractul nu a fost încheiat. Obligaţia de confidenţialitate există şi în cazul în care contractul nu a fost încheiat din culpă părţii care a comunicat informaţia confidenţială. Încălcarea obligaţiei de confidenţialitate atrage obligaţia părţii care a divulgat informaţia sau a folosit-o inadecvat în scopuri proprii, de a repara prejudiciul cauzat. Partea care a divulgat sau a folosit informaţia poate să se elibereze de obligaţia de a repara prejudiciul daca va demonstra că această informaţie nu este confidenţială sau dacă va demonstra că această informaţie, în conformitate cu prevederile articolului 5 al Legii 171/94 cu privire la secretul comercial, nu poate constitui secret comercial. Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitatea este obligat să repare prejudiciul cauzat prin folosirea inadecvată a informaţiei sau prin divulgarea acesteia. Sarcina de a demonstra existenţa prejudiciului şi legătura cauzală dintre divulgare sau folosirea informaţiei şi prejudiciu revine persoane care pretinde repararea prejudiciului. Pentru a uşura sarcina probaţiunii în alineatului trei de prevede că partea a cărei informaţie confidenţială a fost divulgată sau folosită pretinde despăgubiri calculate în dependenţă de beneficiul obţinut de către cealaltă parte prin divulgarea sau folosirea inadecvată a informaţiei confidenţiale. În acest caz nu este necesar de demonstrat existenţa unui prejudiciu ci doar obţinerea beneficuui de către cealaltă parte. Articolul 702. Clauza de integritate şi clauza privind modificarea scrisă

(1) Contractul scris, completat cu o clauză care stipulează că înscrisul conţine toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile nu poate fi contestat sau completat prin proba declaraţiilor sau acordurilor anterioare. Aceste declaraţii sau acorduri pot fi folosite totuşi pentru interpretarea înscrisului. (2) Contractul scris conţinînd o clauză prin care se stipulează că toate modificările sau rezoluţiunea contractului se fac în scris nu poate fi modificat sau rezolvit altfel. Comportamentul unei părţi o poate priva totuşi de dreptul invocării acestei clauze dacă cealaltă parte a acţionat în conformitate cu acest comportament. 1.

În cazul în care contractul se încheie în urma unor negocieri îndelungate, în special în cazul în care pe parcursul negocierilor au fost semnate mai multe documente, părţile deseori întocmesc un înscris şi declară că acesta este documentul care reprezintă acordul de voinţă final al părţilor. Această clauză de integralitatea ar putea stipula spre exemplu – acest contract reprezintă integral voinţa părţilor. Scopul clauzei de integralitate este de a elimina toate dubiile cu privire la acordurile intermediare încheiate de către părţi sau cu privire la declaraţiile oricărei dintre părţi. De menţionat că pentru aplicarea acestor dispoziţii nu este relevantă forma în care au fost făcute sau încheiate declaraţiile sau acordurile anterioare. Acestea nu vor

2.

3.

putea fi folosite chiar dacă au fost autentificate notarial. Clauza de integralitate preformulată de una dintre părţi nu va putea fi totuşi invocată pentru a exclude aplicarea clauzelor anterioare negoicate de către părţi (vezi comentariul la art. 714). Totuşi, clauza de integralitate nu elimină orice efect al declaraţiilor şi acordurilor anterioare ale părţilor. Datorită faptului că aceste declaraţii şi acorduri reflectă voinţa părţilor acestea pot fi folosite la interpretarea clauzelor înscrisului în cazurile în care apar dubii cu privire la conţinutul clauzelor inserate în înscris. Important de menţionat că clauza de integralitate se referă doar la declaraţiile şi acordurile anterioare întocmirii înscrisului. Părţile sînt libere să modifice sau să completeze condiţiile contractului ulterior întocmirii înscrisului. Cu excepţii cazului cînd legea stabileşte că modificările sau completările trebuie făcute în formă scrisă sau părţile au convenit asupra formei scrise a modificărilor şi completărilor părţile sînt libere să modifice sau să completeze contractul scris chiar şi prin acorduri vervale. În cazul în care părţile întocmesc un înscris prin care stipulează că modificarea şi completarea ulterioară a condiţiilor contractului sau declaraţia de rezoluţiune pot fi făcute doar în scris orice acord verbal privind modificarea sau completarea condiţiilor contractului sau orice declaraţie verbală privind rezoluţiunea contractului nu va produce efecte juridice. O parte a contractului nu poate invoca clauza privind interzicerea modificării şi completării sau a rezoluţiunii altfel decît prin înscrisuri dacă: (a) prin comportamentul său a dat temei celeilalte părţi să considere că a renunţat la beneficiul acestei clauze (spre exemplu a solicitat în mod verbal furnizarea unei cantităţi mai mare de bunuri decît cea stipulată în contractul scris şi a acceptat cantitatea furnizată); (b) cealaltă parte a acţionat în conformitate cu comportamentul părţii care a renunţat la beneficiul clauzei (spre exemplu a furnizat bunurile în cantitatea cerută). Articolul 703. Neexecutarea promisiunii de a contracta

Contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta date unei alte persoane este opozabil destinatarului promisiunii fără a-l priva pe acesta de dreptul de a cere promitentului şi terţului de reacredinţă care a contractat cu ultimul repararea prejudiciilor suferite.

1. Dacă persoana care a încheiat un antecontract sau a făcut o promisiune unilaterală privind încheierea

2.

3.

4.

5.

contractului unei persoane iar ulterior încheie un contract care are acelaşi obiect cu o altă persoană contractul încheiat cu această persoană produce efecte inclusiv faţă de beneficiarul promisiunii şi acesta nu va mai putea cere încheierea contractului cu sine. Această situaţia trebuie de distins de situaţia în care o persoană încheie un contrat cu mai multe persoane cu privire la acelaşi obiect. În ultimul caz problema cine va avea dreptul asupra obiectului contractului se va soluţiona în conformitate cu prevederile art. 622. Beneficiarul promisiunii are dreptul să ceară promitentului şi terţului de rea credinţă repararea prejudiciului cauzat prin imposibilitatea de a mai încheia contractul la încheierea căruia s-a obligat promitentul. Răspunderea promitentului va fi stabilită în conformitate cu regulile privind răspunderea contractuală deoarece el a încălcat o obligaţie contractuală iar răspunderea terţului de rea credinţă va fi determinată în conformitate cu regulile privind răspunderea delictuală, deoarece între terţ şi beneficiarul promisiunii nu au existat raporturi contractuale. Întinderea despăgubirilor acordate beneficiarului promisiunii se vor determina în dependenţă de cheltuielile pe care le-a suportat beneficiarul promisiunii şi de venitul pe care acesta l-ar fi obţinut în cazul în care ar fi fost încheiat contractul. La determinarea mărimii despăgubirilor instanţa va ţine cont şi de beneficiul pe care l-a obţinut terţul. În sensul acestui articol este considerat de rea credinţă terţul care la momentul în care a expediat acceptul la oferta de a încheia contractul cu promitentul a ştiut sau trebuia să ştie despre existenţa promisiunii de a contracta. Va fi considerat de rea credinţă şi terţul care la momentul expedierii acceptului nu a ştiut şi nici nu trebuia să ştie despre existenţa promisiunii de a contracta şi care după expedierea acceptului a aflat despre promisiunea de a contracte dar nu a întreprins măsurile necesare pentru a evita încheierea contractului, deşi a fost în măsura de a face aceasta. Bună credinţă a terţului este prezumată şi beneficiarului promisiunii îi revine sarcina de a demonstra că terţul a ştiut despre promisiunea de a contracta la momentul expedierii acceptului sau despre faptul că a aflat despre acest fapt după expedierea acceptului şi ar fi putut evita încheierea contractului. Cererea privind repararea prejudiciului este exclusă în cazul în care mai există posibilitatea încheierii contractului dar beneficiarul promisiunii refuză încheierea contractului în condiţiile în care promitentul şi terţul se oferă să întreprindă toate măsurile necesare pentru a permite încheierea contractului în condiţiile promisiunii de a contracte (spre exemplu sînt gata să reziliez contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta). Capitolul III

CONTRACTUL SINALAGMATIC Articolul 704. Dispoziţii generale cu privire la contractul sinalagmatic (1) Un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte. (2) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică şi asupra altor raporturi juridice în scopul executării reciproce a obligaţiilor, în măsura în care nu sînt incompatibile cu natura acestor raporturi juridice.

1. În alineatul unu este formulată definiţia clasică a contractului sinalagmatic. În Această definiţia

2.

3.

atribuie la categoria contractelor sinalagmatice acele contracte care întrunesc două condiţii: (a) părţile contractului se obligă reciproc, adică ambele părţi ale contractului sînt în acelaşi timp şi creditor şi debitor şi deci au atît drepturi cît şi obligaţii. Aceasta deosebeşte contractul sinalagmatic de contractul unilateral, în care o parte are drepturi iar cealaltă are obligaţii; (b) obligaţiile reciproce sînt interdependente, adică obligaţia unei dintre părţi este cauza obligaţiei celeilalte părţi şi invers. Interdependenţa obligaţiilor în contractelor sinalagmatice presupune că fiecare parte se obligă în virtutea angajamentului pe care şi l-a asumat cealaltă parte. Spre exemplu vînzătorul se obligă să predea bunul datorită faptului că cumpărătorul s-a obligat să plătească preţul bunului. Aici trebuie de menţionat că trebuie să existe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor contractului şi nu ale subiecţilor contractului. În cazul în care avem mai mulţi subiecţi decît părţi drepturile şi obligaţiile care aparţin unei părţi pot fi divizate între mai mulţi subiecţi. Spre exemplu în cazul contractului de vînzarea-cumpărare trebuie să existe interdependenţă între obligaţiile vînzătorului şi ale cumpărătorului chiar dacă avem mai mulţi vînzători şi mai mulţi cumpăratori care în cazul divizibilităţii drepturilor sau a obligaţiilor vor fi ţinuţi sau îndreptăţiţi doar la o parte din prestaţie sau contraprestaţie. Trebuie de menţionat că în contractele sinalagmatice nu toate drepturile şi obligaţiile trebuie să fie reciproce şi interdependente ci doar acele drepturi şi obligaţii care ţin de esenţa contractului. Spre exemplu în contractul de vînzare-cumpărare vînzătorul se obligă în mod unilateral să asigure transportarea gratuită a bunului la locul de destinaţie indicat de cumpărător. În acest caz contractul rămîne sinalagmatic deoarece de esenţa contractului ţin doar obligaţia de a preda bunul şi de a plăti preţul. În conformitate cu alineatul trei dispoziţiile cu privire la contractele sinalagmatice se vor aplica mutatis mutandis şi altor raporturi juridice în care părţile au obligaţii reciproce care însă nu sînt interdependente. Spre exemplu în cazul executării de către donatar a obligaţiei de a acorda donatorului dreptul de folosinţă asupra casei de locuit dobîndită în temeiul contractului de donaţie. Aplicare normelor prezentului capitol faţă de executarea obligaţiilor care rezultă din alte raporturi juridice se va face ţinînd cont de natura acestor raporturi juridice. În cazul exemplului de mai sus va trebui să se ţină de exemplu cont de faptul că nu se vor aplica normele cu privire la rezoluţiune pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare ci normele cu privire la revocarea donaţiei.

Articolul 705. Suspendarea executării obligaţiei rezultate dintr-un contract sinalagmatic (1) Persoana obligată în baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Dacă obligaţia trebuie executată faţă de mai multe persoane, se poate refuza executarea părţii datorate uneia din aceste persoane pînă la executarea integrală a obligaţiei corelative. (2) Dacă una din părţi a executat parţial obligaţia sa, nu se admite neexecutarea obligaţiei corelative în măsura în care, în conformitate cu circumstanţele cazului, în special dacă partea neexecutată este nesemnificativă, aceasta ar fi inechitabil.

1.

Această normă stabileşte regula generală cu privire la executarea obligaţiilor corelative în contractele sinalagmatice – ambele părţi trebuie să execute obligaţiile corelative simultan. Deci în cazul în care unei părţi a contractului sinalagmatic i se cere executarea obligaţiei aceasta are dreptul să refuze executarea în măsura în care cocontractantul nu oferă executarea obligaţiei corelative. Aceasta este excepţia „non adimpleti contractus”. Această excepţie poate fi ridicată dacă se împlinesc două condiţii: (a) obligaţia este reciprocă şi s-a născut din acelaşi contract sinalagmatic; (b) nu este stabilit un termen de executare a obligaţiilor corelative. Această normă are caracter dispozitiv şi părţile pot exclude aplicarea acestei excepţii prin stabilirea unui termen de executare a obligaţiei. În acest caz partea care beneficiază de termen este în drept să ceară executarea fără a fi obligată să ofere executarea obligaţiei corelative. Voinţa părţilor de a

2. 3.

4.

5.

stabili un termen poate fi consimţită expres dar poate rezulta şi din uzanţe sau din practicile stabilite între părţi, în special în raporturile dintre comercianţi. În cazul în care termenul este stabilit printr-un act juridic separat pentru manifestarea voinţei părţilor de a stabili un termen de executare a obligaţiei nu sînt prevăzute careva condiţii de formă. Nu există nici prevederi cu privire la respectarea altor formalităţi; (c) obligaţia unei părţi de a executa prima nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Spre exemplu în cazul în care pentru executarea obligaţiei unei dintre părţi este necesară o anumită perioadă de timp această parte trebuie să execute prima. Astfel în contractul de antrepriză partea care s-a obligat să construiască un imobil este obligată să înceapă construiască imobilul înainte de a putea cere plata de la beneficiar; (d) pentru invocare excepţiei nu este necesar ca cealaltă parte să fie pusă în întîrziere (vezi comentariul la art. 709). Excepţia de neexecutare poate fi invocată de către una dintre părţi fără a fi necesară adresarea în instanţa de judecată. Cealaltă parte este în drept să conteste în instanţa de judecată acţiunile părţii care ridică excepţia de neexecutare dacă consideră că nu se întrunesc condiţiile necesare pentru invocarea excepţiei. Regula cu privire la executarea concomitentă a obligaţiilor corelative se aplică atît obligaţiei în întregime cît şi unei fracţiuni din obligaţie. Deci în cazul în care o parte va fi obligată să execute prima o fracţiune din obligaţia sa această parte va putea refuza să refuze executare celeilalte fracţiuni a obligaţiei în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă. În cazul în care o obligaţie trebuie executată faţă de mai multe persoane se poate refuza executarea părţii din obligaţie datorate uneia dintre aceste persoane, chiar dacă aceasta şi-a executat parte din obligaţie ce-i revine, atîta timp cît nu se execută integral obligaţia corelativă. Acest drept poate fi exercitat de asemenea numai dacă partea nu s-a obligat să execute prima sau această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. În conformitate cu alineatul doi excepţia de neecutare poate fi invocată şi în cazul în care cealaltă parte a executat parţial obligaţia sa. Însă în cazul executării parţiale excepţia poate fi invocată doar dacă neexecutarea este suficient de gravă pentru a justifica refuzul de a executa obligaţia. Gravitatea neexecutării se determină în dependenţă de circumstanţele cazului, în special de interesul pe care î-l are parte în executarea părţii de obligaţie care nu a fost executată. Determinarea faptului dacă neecutarea este nesemnificativă sau nu se va face în conformitate cu principiul echităţii. Articolul 706. Dreptul de a refuza prestaţia rezultată dintr-un contract sinalagmatic

(1) Partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după încheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. Executarea obligaţiei nu poate fi refuzată dacă a fost executată contraprestaţia sau au fost prezentate garanţii privind executarea obligaţiei. (2) Partea obligată să presteze prima poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte să execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea obligaţiei. Dacă termenul expiră fără ca să fie executată obligaţia sau fără ca să fie prezentate garanţii, persoana obligată să presteze prima poate rezilia contractul. 1.

2.

Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care şi-a asumat obligaţia să presteze prima sau această obligaţie rezultă din lege sau din natura obligaţiei în cazul în care există indicii că prestaţia reciprocă şi interdependentă este sau va deveni imposibilă. Spre exemplu vînzătorul poate refuza predarea bunului dacă există indicii că cumpărăroul este sau va deveni insolvabil. În acest caz parte obligată să execute prima este în drept să refuze executarea obligaţiei în măsura în care este sau va deveni imposibilă obligaţia interdependentă a celeilalte părţi. Acest drept însă poate fi exercitat doar în condiţia în care partea care trebuie să execute prima a notificat cealaltă parte despre intenţia sa de a refuza executarea şi să ceară acestuia fie să execute obligaţia corelativă fie să prezinte garanţii privind executarea obligaţiei corelative. În cazul în care prestaţia corelativă a fost executată sau au fost prezentate garanţii ale executării corespunzătoare partea care trebuie să execute prima nu are dreptul să refuze executarea obligaţiei sale. Spre exemplu cumpărătorul insolvabil va prezenta o garanţie a ahcitării preţului din partea unei bănci. Partea care trebuie să execute prima are dreptul să stabilească celeilalte părţi un termen rezonabil în care trebuie să fie executată prestaţia corelativă sau să fie prezentate garanţii privind executare obligaţiei. Dreptul de a determina dacă va executa contraprestaţia sau va prezenta garanţii aparţine părţii căreia i s-a fixat un termen. Această soluţie se explică prin faptul că partea care este obligată să presteze prima nu are dreptul să modifice în mod unilateral termenul de scadenţei a prestaţiei corelative. Ea are doar dreptul de a cere ca în termen fixat să fie înlăturată verosimilitatea că cealaltă parte nu va putea executa obligaţia corelativă după ce partea care urmează să execute prima va executa propria obligaţie. Dacă în interiorul termenului fixat vor dispare circumstanţele care au permis părţii obligate să presteze prima să considere că dreptul său la contraprestaţie este periclitat această parte va trebui să execute obligaţia sa fără a pretinde executarea obligaţiei de către cealaltă parte sau prezentarea garanţiilor. Dreptul său de a refuza prestaţia va înceta deoarece au dispărut circumstanţele care au atras naşterea acestui drept.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

Întinderea termenului în care trebuie să fie executată contraprestaţia sau să se prezinte garanţii se determină în dependenţă de circumstanţele cazului şi de practicile stabilite între părţi şi acest termen trebuie să fie suficient în condiţiile concrete pentru a permite celeilalte părţi să execute obligaţia sa sau să prezinte garanţii. Prin interpretarea treptată a contraprestaţiei trebuie de înţeles că partea care trebuie să execute prima este obligată să accepte executarea în rate propusă de cealaltă parte chiar dacă din lege contract sau din natura obligaţiei nu rezultă dreptul acesteia de a executa. Executarea în rate este exclusă în cazul în care acesta contravine naturii obligaţiei. Dacă altceva nu rezultă din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului partea care trebuie să execute prima nu este în drept să ceară prezentarea anumitor garanţii. Cealaltă parte este în drept să prezinte orice garanţie care va fi considerată că în condiţiile concrete garantează realizarea dreptului părţii obligate să presteze prima de a primi contraprestaţia. În cazul în care în termenul stabilit de parte care trebuie să execute prima nu se va executa prestaţia corelativă sau nu vor fi prezentate garanţii partea care trebuie să presteze prima are drept de rezoluţiune. În acest caz dreptul de rezoluţiune apare în situaţia în care obligaţia care nu a fost executată nu era scadentă. Aceasta este o excepţia de la regula generală în conformitate cu care dreptul de rezoluţiune apare atunci cînt o parte nu execută corespunzător obligaţia scadentă (vezi comentariul la art. 735). Pentru exercitarea dreptului de rezoluţiune în acest caz se vor aplica mutatis mutandis regulile stabilite în art. 709, 710 şi 711. Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat numai în interiorul unui termen rezonabil de la momentul în care a expirat termenul pentru executarea contraprestaţiei sau pentru prezentarea garanţiilor. Dacă a expirat termenul rezonabil partea care urma să execute prima va putea beneficia de dreptul de rezoluţiune numai în cazul în care va fixa din nou un termen în care cealaltă parte să execute obligaţia sau să prezinte garanţii. În cazul în care există indicii că nu va putea fi executată de către cealaltă parte doar o parte din contraprestaţie partea care trebuie să execute prima poate să exercite dreptul său de a cere executare anticipată a cotraprestaţiei sau prezentarea garanţiilor numai în partea în care există indicii privind imposibilitatea executării. Partea obligată să execute prima poate totuşi cere executarea anticipată a contraprestaţiei în întregime dacă executarea în rate a contraprestaţiei nu este posibilă sau î-i va cauza prejudicii care nu sînt neînsemnate.

Articolul 707. Imposibilitatea executării pentru care părţile nu poartă răspundere (1) Dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. În cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător. (2) În cazul în care cealaltă parte cere transmiterea compensaţiei primite pentru obiectul contractului sau cesiunea dreptului la compensaţie, ea nu este eliberată de executarea obligaţiei sale, care se reduce în măsura în care compensaţia sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia datorată. (3) Dacă este executată obligaţia corelativă, care nu este obligatorie, în conformitate cu prevederile alin.(1) şi (2), restituirea a ceea ce este prestat se poate cere în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză. 1.

2. 3.

Această norma stabileşte dreptul unei părţi a contractului sinalagmatic de a refuza executarea obligaţiei în cazul în care executarea obligaţiei corelative a devenit imposibilă şi nici una dintre părţi nu este în culpă pentru survenirea imposibilităţii. Pentru aplicarea acestei norme este necesar de stabilit momentul în care a surventi imposibilitatea. În cazul în care imposibilitatea a existat la momentul încheierii contractului contractul va fi nul (vezi comentariul la art. 670). Dacă imposibilitatea va surveni după momentul încheierii contractului dar în perioada în care creditorul prestaţiei devenite imposibile era în întîrziere acesta nu are dreptul să refuze executarea prestaţiei sale (vezi comentariul la art. 597). Nu apare dreptul de a refuza executarea prestaţiei nici în cazul în care partea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă se afla în întîrziere la momentul în care a survenit imposibilitatea deoarece din acel moment cealaltă parte putea cere executarea obligaţiei. În ultimul caz creditorul prestaţie imposibileva avea dreptul fie de a presta şi de a cere reparare prejudiciului fie de a se folosi de dreptul de rezoluţiune şi de a cere repararea prejudiciului. O prestaţie se consideră imposibilă în cazul în care aceasta nu poate fi executată nici de partea care trebuie s-o execute nici de o altă persoană (vezi comentariul la art. 670). Nu există imposibilitate în cazul în care obiectul prestaţie este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590). Dacă imposibilitatea este parţială se poate refuza executarea obligaţiei corelative doar în partea în care prestaţia este imposibilă. Această regulă nu se aplică în cazul în care măcar una dintre părţi are dreptul să refuze acceptarea executării parţială a obligaţiei şi această parte nu renunţat la acest drept sau în cazul în care conform naturii obligaţiei prestaţia parţială nu este posibilă. În aceste cazuri se va considera că imposibilitatea este totală.

4.

5. 6.

7.

I.

În cazul în care partea care trebuia să execute prestaţia imposibilă a primit o compensaţie sau are dreptul de a primi o compensaţie pentru obiectul prestaţie imposibile (spre exemplu bunul care a pierit este asigurat şi asigurătorul datorează despăgubiri de asigurare sau terţul vinovat în pieirea bunului este obligat să repare prejudiciul), cealaltă parte are dreptul de a cere să-i fie transmis tot ce a primit cealaltă parte sau să-i fie cesionat dreptul asupra compensaţie. Dacă partea se va folosi de acest drept ea pierde dreptul de a refuza executarea propriei obligaţii. Această parte însă poate micşora prestaţia sa în măsura în care compensaţia sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia datorată de partea care se află în imposibilitate. Trebuie totuşi de considerat că acest drept este exclus în măsura în care partea aflată în imposibilitate va înlătura diferenţa dintre prestaţia imposibilă şi compensaţia sau dreptul la compensaţie cedată cesionată. Alin. (2) nu prevede dreptul părţii aflate în imposibilitate de a obliga cealaltă parte să primească în locul prestaţiei imposibile compensaţia sau dreptul la compensaţie pentru obiectul prestaţiei. În cazul în care s-a executat o obligaţia executarea căreia putea fi refuzată de către debitor în conformitate cu prevederile alin. (1) şi (2) se poate cere doar restituirea în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauza(vezi comentariul la art. 1389) a ceea ce s-a prestat. Restituirea a ceia ce este prestat se poate de cerut atît în cazul în care prestaţia a fost efectuată pînă la momentul în care prestaţia corelativă a devenit imposibilă cît şi în cazul în care prestaţia a fost efectuată ulterior acestui moment. În acest caz deci nu se va putea cere repararea prejudiciului cauzat prin faptul că cealaltă parte nu execută prestaţia corelativă. Dacă partea a cărei prestaţia este imposibilă se află în culpă pentru faptul că cealaltă parte a executat obligaţia care nu era obligatorie în conformitate cu prevederile alin. (1) şi (2) (spre exemplu nu a notificat în termen util cealaltă parte despre imposibilitatea prestaţiei sale deşi a avut această posibilitate) partea care a prestat este în drept să ceară repararea prejudiciului cauzat prin aceasta, în partea în care prejudiciul nu a fost acoperit prin ceea la ce are dreptul în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără just cauză.

Articolul 708. Imposibilitatea executării din vina creditorului

În cazul în care executarea prestaţiei uneia din părţile contractului sinalagmatic devine imposibilă din vina celeilalte părţi, ultima este obligată să execute prestaţia sa. Din contra-prestaţie se deduce tot de ce partea eliberată pentru cauză de imposibilitate beneficiază din faptul eliberării sau ce omite cu rea-credinţă să beneficieze. 1.

2.

3.

Prin această normă au fost stabilite două reguli: (a) partea care este în culpă pentru faptul că prestaţia corelativă a celeilalte părţi a devenit imposibilă este obligată să execute prestaţia sa. Deşi acest articol nu stipulează dreptul acestei părţi de a presta trebuie de considerat că partea are acest drept. Adică partea a cărei prestaţie este imposibilă nu va putea declara rezoluţiunea contractului în măsura în care partea vinovată pentru imposibilitate execută sau, în cazul în care obligaţia nu este scadentă, declară că este gata să execute obligaţia sa. Dreptul de a presta este totuşi exclus în cazul în care partea a cărei prestaţie este imposibilă are dreptul de a cere rezoluţiunea (spre exemplu partea vinovată pentru imposibilitatea prestaţiei este în întîrziere cu executarea propriei prestaţii); (b) parte vinovată pentru imposibilitate poate micşora prestaţia sa în măsura în care cealaltă parte a beneficiat în rezultatul eliberării de executarea prestaţiei sau a omis cu rea credinţă să beneficieze. Acest drept poate fi exercitat în măsura în care cealaltă parte nu are dreptul de a refuza acceptarea unei părţi din prestaţii sau obiectul prestaţiei este indivizibil (spre exemplu obligaţia de a preda un imobil). Trebuie de considerat că în cazul în care nu poate diminua prestaţia deşi are acest drept, partea care execută prestaţia are faţă de partea a cărei prestaţie este imposibilă un drept de creanţa în măsura în care era îndreptăţit să diminueze prestaţia. Se consideră că partea a beneficiat din eliberarea de prestaţia sa în măsura în care a evitat anumite cheltuieli sau a dobîndit anumite bunuri. Spre exemplu suma economisită de vînzătorul bunului care a pierit prin faptul că a fost eliberat de cheltuielile legate de executarea obligaţiei de a transporta bunul în locul indicat de cumpărător sau sumele primite sub formă de despăgubiri de asigurare. Se consideră că partea a omis cu rea credinţă să beneficieze de ceea ce o persoană de bună credinţă ar fi dobîndit sau ar fi economisit dînd dovadă de diligenţa necesară în propriile afaceri. Spre exemplu partea a cărui bun a pierit a omis să notifice în termen util asigurătorul despre survenirea cazului asigurat şi a pierdut dreptul de a cere plata despăgubirilor de asigurare. Sau, în cazul în care obiectul prestaţiei erau bunuri perisabile, ceea ce persoana ar fi putut obţine dacă ar fi întreprins măsurile necesare pentru a asigura păstrarea bunurilor sau realizarea acestora.

Articolul 709. Neexecutarea obligaţiilor rezultate dintr-un contract sinalagmatic

(1) Dacă una din părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă decurgînd dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii. În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil. (2) Dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o somaţie. (3) Dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei. (4) Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza. (1) Art. 709 introduce o regulă nouă pentru legislaţia Republicii Moldova. În conformitate cu această dispoziţiei creditorul va putea să exercite drepturile stipulate pentru cazul cînd debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător obligaţia scadentă dintr-un contract sinalagmatic numai în cazul în care î-l va pune în întîrziere pe debitor, cu excepţia cazurilor în care debitorul va fi în întîrziere de drept (vezi comentariul la art. 710). (2) Debitorul se consideră în întîrziere în cazul în care creditorul l-a informat despre neexecutare sau executarea necorespunzătoare şi î-a fixat un termen în care să execute obligaţia sau să remedieze executarea necorespunzătoare şi termenul a expirat fără ca executarea să aibă loc sau prestaţia necorespunzătoare nu a fost remediată. Forma în care debitorul va fi pus în întîrziere nu este relevantă, adică punerea în întîrziere se poate face şi verbal. Creditorului î-i revine sarcina de a demonstra faptul că debitorul a fost pus în întîrziere. (3) În cazul în care debitorul a fost informat de către creditor despre neexecutare sau despre executarea necorespunzătoare dar nu a fost stabilit nici un termen pentru remediere debitorul va fi considerat în întîrziere la expirarea unui termen în care, reieşind din circumstanţele cazului şi din practicile stabilite între părţi debitorul ar fi trebuit să execute obligaţia sau s-o execute în mod corespunzător. (4) Pentru perioada suplimentară în care debitorul trebuie să execute prestaţia creditorul are doar dreptul de a refuza executarea propriei prestaţii sau de a cere repararea prejudiciului suferit dar nu poate beneficia de alte mijloace de protecţie (spre exemplu nu are dreptul să ceară plata penalităţilor de întîrziere). Dacă în interiorul acestei perioade debitorul va declara că nu va executa obligaţia sau dacă perioada stabilită expres sau implicit va expira fără ca debitorul să execute obligaţia creditorul este în drept să folosească toate mijloacele de protecţie stabilite de lege sau contract. (5) Din momentul în care debitorul este în întîrziere creditorul are dreptul să declare rezoluţiunea contractului. Acesta drept poate fi exercitat cu condiţia că debitorul la momentul în care a fost pus în întîrziere putea săşi dea seama că creditorul va exercita acest drept. În cazul în care la punerea în întîrziere a rezultat că creditorul renunţă la exercitarea dreptului de rezoluţiune el va putea totuşi să-şi exercite alte drepturi (spre exemplu dreptul de a cere executarea în natură, de a cere repararea prejudiciului etc.). În notificarea despre stabilirea unui termen suplimentar creditorul poate stipula că în cazul în care va expira termenul stabilite şi debitorul nu-şi va executa obligaţia contractul se va considera rezolvit automat. (6) În scopul protecţiei drepturilor debitorului în alineatul (1) este stipulat că în cazul în care creditorul va stabile debitorului un termen prea scurt se va considera că a fost stabilit un termen corespunzător. Debitorul în acest caz va fi în întîrziere nu la data expirării termenului fixat de către creditor ci la data la care va expira termenul minimal care ar fi trebuit să fie stabilite de către creditor. Care este termenul rezonabil pe care a trebuit sau ar fi putut să-l stabilească creditorul se va determina în fiecare caz concret reieşind din circumstanţele cazului şi din practica stabilită între părţi. (7) În cazul în care datorită naturii obligaţiei nu este posibilă stabilirea unui termen creditorul este obligat doar să-l preîntîmpine pe debitor despre faptul că nu a executat sau a executat nerocrespunzător obligaţia. Spre exemplu în cazul încălcării unei obligaţii de nu face (locatarul transmite foloseşte bunul în scopuri care au fost interzise prin contract). Nici în acest caz forma somării nu este relevantă. În acest caz debitorul va fi considerat în întîrziere de la data somării. (8) Dacă debitorul a executat doar o parte din prestaţie creditorul are dreptul să ceară rezoluţiunea contractului numai referitor la partea din prestaţie care nu a fost executată. Această regulă se aplică cu condiţia că creditorul nu a refuzat să primească executarea unei părţi din prestaţii sau creditorul era obligat să accepte prestaţia parţială. Chiar şi în cazul în care o parte din prestaţia a fost executată în mod corespunzător creditorul are dreptul să ceară rezoluţiunea întregului contract numai în cazul în care nu are un interes în executarea parţială a contractului. Lipsa interesului poate fi stipulată expres în contract sau poate rezulta din circumstanţele cazului. Spre exemplu dacă antreprenorul a executat o parte din lucrările de construcţie dar această parte urmează să fie demolată datorită faptului că a fost executată cu abateri de la proiect.

(9) Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat chiar şi înainte ca obligaţia să fie scadentă cu condiţia că este evident că premisele de rezoluţiune se vor realiza. Sarcina de a demonstra că premisele de rezoluţiune se

vor realiza revine creditorului. Pentru exercitarea dreptului de rezoluţiune înainte de scadenţă se aplică mutatis mutandis regulile stabilite în art. 706. Creditorul va fi ţinut să notifice debitorul care va fi în drept fie să execute anticipat obligaţia fie să prezinte garanţii că executarea va fi corespunzătoare. Articolul 710. Neobligativitatea stabilirii unui termen de graţie (1) Prin derogare de la art.709, nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somare dacă: a) debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea; b) încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen; c) datorită unor împrejurări speciale, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată; d) termenul prevăzut la art.617 alin.(4) a expirat fără ca obligaţia să fie executată. (2) Dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi contractul imediat. 1.

2.

3.

În acest articol sînt prevăzute situaţii în care debitorul este considerat în întîrziere de drept şi nu mai este necesară stabilirea unui termen sau somarea acestui. Trebuie de menţionat că dacă în situaţiile menţionate în acest articol creditorul va acorda totuşi debitorului o un termen de graţie sau î-i va trimite o somaţia acesta va fi obligat să-şi exercite în continuare drepturile doar în condiţiile prevăzute de art. 710. Nu va fi necesară stabilirea unui termen de graţia sau somarea debitorului în cazul în care: (a) debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea. Se consideră că debitorul a respins în mod cert executarea în cazul în care acesta a declara în mod expres că nu va executa obligaţia sau din comportamentul debitorului poate fi dedus cu certitudine că nu va executa obligaţia (spre exemplu a transmis bunul altei persoane). Se consideră că executarea este respinsă de către debitor definitiv în cazul în care din declaraţiile sau comportamentul acestuia nu rezultă că el intenţionează să execute obligaţia la un termen ulterior sau la împlinirea unor condiţii (spre exemplu va transmite bunul dacă creditorul va accepta să plătească cheltuielile suplimentare legate de producerea sau transportarea bunului). Nu este necesară stabilirea termenului sau somarea dacă aceste două condiţii se întrunesc cumulativ; (b) încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen. Se consideră că creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen în cazul în care a fost stipulat expres sau implicit că după expirarea termenului stabilite în contract prestaţia nu va mai prezenta interes pentru creditor. Spre exemplu nu vor mai prezenta interes pentur creditorii după revelion brazii care urmau să fie pusă în vînzare în ajunul revelionului. (c) datorită unor împrejurări speciale rezilierea imediată este justificată ţinînd cont de interesele ambelor părţi. (d) au expirat 30 de zile de la scadenţa unei obligaţii pecuniare şi de la intrarea unei note de plată sau a unei invitaţii de plată similară şi obligaţia nu a fost executată. Deci în cazul în care obligaţia pecuniară este scadentă şi creditorul trimite o notă de plată debitorului sau o altă invitaţie de plată similară debitorul are un termen de graţia de 30 de zile. În interiorul acestor 30 de zile poate doar să refuze executarea obligaţiei corelative şi poate cere reparearea prejudiciului însă nu poate declara rezoluţiunea contractului sau nu poate beneficia de alte mijloace de protecţia. Dar odată ce acest termen de 30 de zile a expirat debitorul se va considera în întîrziere de drept. Dacă în conformitate cu prevederile alineatului (1) sau cu alte dispoziţii nu este necesară somarea sau prelungirea termenului creditorul este îndreptăţit să declare rezoluţiunea contractului în conformitate cu prevederile legale (vezi comentariul la art. 737). Articolul 711. Excluderea rezoluţiunii contractului sinalagmatic

Rezoluţiunea contractului sinalagmatic este exclusă dacă: a) încălcarea obligaţiei este neînsemnată; b) nu este executată o obligaţie în sensul art.512, iar creditorului i se poate pune în seamă, în condiţiile încălcării, menţinerea contractului; c) creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligaţiei, ori neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este în întîrziere de primire;

d) pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluţiune. 1. 2.

3. 4.

5.

6.

Art. 711 prevede situaţii în care creditorul nu poate declara rezoluţiunea contractului chiar dacă debitorul a fost pus în întîrziere sau este în întîrziere de drept şi se întrunesc şi alte condiţii necesare pentru rezoluţiune. În cazul în care încălcarea obligaţiei este neînsemnată nu este rezonabil luînd în consideraţie interesele creditorului şi alte debitorului creditorului i se poate cere menţinerea contractului. Dacă este sau nu neexecutarea neînsemnată se determină în fiecare caz aparte cu luarea în consideraţie a tuturor intereselor atît a creditorului cît şi a debitorului. Nu se poate rezolvi contractul în condiţiile în care creditorului i se poate cere să menţină contractul avînd în vedere condiţiile încălcării. Spre exemplu Creditorul nu are dreptul la rezoluţiunea contractului în cazul în care el este în totalitatea sau în cea mai mare parte vinovat pentru neexecutarea obligaţiei. Spre exemplu în cazul în care creditorul nu a transmis în termen util informaţia necesară pentru producerea bunului nu va putea declara rezolvit contractul pentru motivul că a debitorul nu a transmis la timp bunul. El nu pierde însă dreptul la rezoluţiune în cazul în care există alte temeiuri (spre bunul are vicii). Este exclus dreptul de rezoluţiune şi în cazul în care circumstanţele care l-au împiedicat pe debitor să execute au intervenit în momentul în care creditorul era în întîrzire cu primire executării cu condiţia că debitorul nu este vinovat în survenirea acestor circumstanţe. Spre exemplu bunul s-a deteriorat în perioada în care creditorul era în întîrzire şi aceasta deteriorare nu poate fi imputată debitorului. Este exclusă rezoluţiunea şi în cazul în care pretenţiei creditorului î-i poate fi opusă o excepţie pe care debitorul o invocase la momentul emiterii declaraţiei de rezoluţiune sau o va ridica după aceasta. Spre exemplu nu se poate rezolvi un contract pe motivul că nu s-a achitat preţul bunului în condiţiile în care a expirat termenul de prescripţie a acţiunii privind încasarea preţului.

Ordinea aplicării dispoziţiilor privind CCS

-

-

I. Elemente constitutive ale CCS (712 I) clauze „formulate anticipat” „pentru o multitudine de contracte” / 720 IV lit. b „prezentate” la încheierea contractului / 720 IV lit. a

Elementele sunt realizate

Elem. nu sunt realizate

II. Condiţiile contractului negociate în particular? (712 II)

712 – 720 (-);

Aplicarea regulilor generale şi speciale negociate; 712 II (+)

712 – 720 (-);

Aplicarea regulilor generale

Nu au fost negociate; 712 II (-)

III. Includerea valabilă? (712 III) - aducerea la cunoştinţă - in mod expres - la îcheierea contractului - (asigurarea posibilităţii de luare la cunoştinţă în alt mod) - acordul părţii

7 12

7 13?

7 20 I, II?

Includerea este valabilă

IV. Clauze surprinzătoare (715)? (Interpretarea clauzelor, 732)

Includerea nevalabilă

- 717 I – valabilit. parţială - 717 II - Aplicarea regulilor generale - 717 III – nulitatea

surprinzătoare; 715 (+) - 717 I – valabilit. parţială - 717 II - Aplicarea regulilor generale - 717 III – nulitatea

nu sunt surprinzătoare, 715 (-)

V. Prioritatea clauzelor individual negociate (714)? Capitolul IV CLAUZELE CONTRACTUALE STANDARD

clauze individual negociate lipsesc;

Articolul 712. Dispoziţii generale cu privire la clauzele contractuale standard

714 (+);

712 – 720 (-)

(1)VI. Clauze contractualeVI. standard sîntspecial toate clauzele multitudine de individual Control Control al CCS formulate anticipat pentru oClauzele negociate se aplicăEste în mod contracte, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului. general al CCS prioritar; indiferent dacă prevederile formează un document separat sau sînt parte a documentului ce reprezintă Ordinea aplicării normelor regulile generale contractul, denulitatea asemenea nu importă numărul(dacă condiţiilor şi forma contractului. Efectul juridic: 719 (-), atunci 718, etc.) clauzei; înlocuirea cu reguliclauze contractuale standard în măsura în care condiţiile contractului au fost negociate (2) Nu există îngenerale/speciale particular între părţi. privind contractele 719 718 II a contractului 716 I cînd partea (3) Condiţiile contractuale standard devin numai atunci716 parte care le propune le aduce, în momentul încheierii contractului, în mod expres la cunoştinţa celeilalte părţi sau îi asigură în 720 I, II 720 IVsălit.iaccunoştinţă de conţinutul lor şi, cînd alt mod posibilitatea, luînd în considerare şi handicapul acesteia, cealaltă parte este de acord, să le accepte. (4) Se poate dispune prin lege includerea clauzelor contractuale standard în unele tipuri de contracte chiar şi fără respectarea condiţiilor de la alin.(3). VII. CCS valabile VII. CCS nule (5) Părţile contractante pot, pentru un anumit fel de contracte, să convină asupra validităţii unor clauze contractuale standard determinate, luînd în considerare exigenţele prevăzute la alin.(3). - 717 I – valabilit. parţială - 717 II - Aplicarea În prezent multe contracte se încheie în baza unor formeregulilor standard care sînt preformulate de către una dintre generale

Parte integranta a

1.

2. 3.

părţi. Cealaltă parte nucontractului poate să negocieze condiţiile contractului. Ea doar are posibilitatea fie să accepte - 717 III – nulitatea condiţiile propuse fie să se abţină de la încheierea contractului. De regulă această situaţie se întîmplă în cazul în care comercianţii încheie contracte cu consumatorii. Nu sînt însă rare nici cazurile în care condiţiile sînt preformulate şi în cazul raporturilor dinte comercianţi. În acest caz este evident că partea care a preformulat clauzele contractului are posibilitatea să stipuleze cluaze cît mai favorabile pentru sine şi discriminatorii pentru cealaltă parte. În scopul protejării părţii care acceptă clauze contractuale standard au fost instituie norme speciale care reglementează problema clauzelor contractuale standard (clauze contractuale generale). Necesitate protecţiei părţii care acceptă condiţii contractuale preformulate de cealaltă parte este cu atît mai mare cu cît adesea clauzele contractuale standard prezintă o listă lungă de clauze pe care cealaltă parte nu are nici timp să le citească şi nici să pătrundă în esenţa conţinutului acestora. Normele cu privire la clauzele contractuale standard (generale) reprezintă o noutate absolută pentru Republica Moldova atît doctrinală cît şi legislativă. Regulile cu privire la clauzele contractuale standard se aplică cu privire la toate clauzele contractuale cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Spre exemplu nu se vor aplica regulile cu privire la clauzele contractuale standard raporturilor de muncă şi familiale (vezi comentariul la art. 720). În conformitate cu alineatul unu sînt clauze contractuale generale acele clauze care au fost formulate anticipat de către una din părţile contractului pentru o folosire generală şi repetată şi care sînt în mod efectiv prezentate celeilalte părţi la negocierea contractului. Pentru a atribui anumite clauze la categoria clauzelor contractuale standard nu este decisiv nici modul de prezentare (spre exemplu dacă sînt prezentate într-un document separat sau au fost incluse în contractul semnat de către părţi, dacă sînt prezentate sub forma unor documente tipărite sau sînt doar în computer, etc), nici faptul de cine au fost pregătite (partea însăşi sau o asociaţie profesională, etc.) nici volumul acestora (spre exemplu faptul dacă sînt numeroase şi se referă la toate sau majoritatea aspectelor contractului sau sînt doar cîteva clauze care se referă spre exemplu la răspundere şi la modul de soluţionare a litigiului. Determinant este faptul că aceste clauze

4.

5.

6.

7.

8.

contractuale au fost elaborate anticipat pentru o folosire generală şi repetată şi au fost efectiv folosite întrun caz concret de către una dintre părţi fără a negocia cu cealaltă parte. Deci vor fi clauze contractuale standard numai acele clauze contractuale care au fost prezentate unei părţi şi pe care partea poate doar să le accepte în întregime sau să le respingă fără a putea să le negocieze. Într-un contract pot exista atît clauze contractuale standard cît şi clauze contractuale negociate. Dispoziţiile cu privire la clauzele contractuale standard se vor aplica numai acelor clauze care nu au fost negociate de către părţi. Chiar dacă una din părţi a elaborat în prealabil anumite clauze contractuale nu vor fi considerate clauze contractuale generale acele clauze ale contractului care au fost negociate în particular între părţi. În contractele dintre comercianţi şi consumatori rămîn clauze contractuale standard acele clauze contractuale care au fost elaborate pe baza redactării clauzelor contractuale preformulate de către comercianţi. Chiar şi în cazurile în care una sau ambele părţi ale contractului folosesc clauze contractuale standard se vor aplica regulile generale privind încheierea contractului (vezi comentariul la art. 679 – 703). Aceasta presupune că clauzele contractuale elaborate de una din părţile contractului vor deveni clauze contractuale dacă vor fi respectate următoarele condiţii: (a) utilizatorul trebuie să aducă la cunoştinţa destinatarului ofertei toate clauzele viitorului contract, inclusiv clauzele contractuale standard iar destinatarul oferte să accepte oferta, inclusiv clauzele contractuale standard. Modul în care se face referinţă la clauzele contractuale standard poate fi foarte divers. De regulă aceasta se face prin prezentarea unui text în care sînt incorporate toate clauzele contractuale standard. Însă poate fi folosită şi oricare altă modalitate de prezentarea a clauzelor contractuale standard, care asigură posibilitatea celeilalte părţi de a lua cunoştinţă de conţinutul acestor clauze. Spre exemplu afişarea acestora la sediul utilizatorului, în parcări, la oficiul de prestare a serviciilor de telecomunicaţii. Utilizatorul este obligat să menţioneze faptul folosirii clauzelor contractuale standard (cu excepţia situaţiei în care aceasta nu este posibil datorită circumstanţelor cazului) şi modul în care cealaltă parte poate să i-a cunoştinţă de aceste clauze. La prezentarea clauzelor contractuale standard utilizatorul este obligat să ţină cont de eventualul handicap al celeilalte părţi (spre exemplu analfabetismul) şi să prezinte clauzele contractuale standard în aşa mod încît cealaltă partea să aibă posibilitate reală de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard; (b) cealaltă parte trebuie să accepte clauzele contractuale propuse de utilizator. Nu este necesar ca acceptarea clauzelor contractuale standard să se facă în mod expres. Aceste clauze contractuale pot fi acceptate şi în mod tacit. Din contra în cazul în care partea care a fost notificată despre clauzele contractuale standard folosite de către cealaltă parte va dori să evite introducerea acestor clauze în contract ea va trebui în mod expres să-şi manifeste voinţa de a exclude folosirea acestor clauze. Deci în cazul în care utilizatorul a notificat cealaltă parte despre folosirea clauzelor contractuale standard şi a creat acestei părţi posibilitatea de a lua cunoştinţă de aceste clauze manifestarea consimţămîntului acesteia de a încheia contractul presupune acceptarea şi a clauzelor contractuale standard. Pentru acceptarea clauzelor contractual standard nu este relevant nici faptul dacă cealaltă parte a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale generale. Faptul că nu a luat cunoştinţă de aceste clauze nu afectează valabilitatea lor. Aceasta însă nu-l împiedică să beneficieze de măsurile de protecţie prevăzute de art. 715, 716, 718 şi 719 sau de alte măsuri de protecţie prevăzute de lege. Depinde de circumstanţele fiecărui caz în parte dacă ambele părţi trebuie să se refere la clauzele contractuale standard expres sau incorporarea acestor clauze în contract poate fi implicită. Spre exemplu dacă clauzele contractuale standard sînt incluse în documentul care reprezintă contractul acestea de regulă for fi obligatorii în baza semnăturii dacă sînt incluse deasupra semnăturii şi nu pe cealaltă parte a documentului. Pe de altă parte clauzele contractule standard incluse într-un document separat vor fi obligatorii numai dacă partea care le foloseşte le va menţiona în mod expres şi va crea celeilalte părţi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard. Incorporarea implicită a clauzelor contractuale standard în contract poate fi admisă în cazul în care aceasta rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi. În unele cazuri nu este posibilă menţionarea expresă a faptului folosiri clauzelor contractuale standard sau asigurarea pentru cealaltă parte a condiţiilor pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acestora. Spre exemplu în cazul folosirii serviciilor de telecomunicaţie, poştă, transport de pasageri şi altele. În aceste cazuri legiuitorul poate stabile anumite condiţii în care clauzelor contractuale standard folosite de prestatorii unor asemenea servicii să devină clauze contractuale chiar dacă nu s-au respectat condiţiile stipulate de art. 712 alin. (3). Dac şi în acest caz este necesar ca aceste condiţii să fie acceptate de către cealaltă parte. Va acţiona şi în aceste caz prezumţia că clauzele contractuale standard au fost acceptate de către cealaltă parte dacă nu se va dovedi contaraiul. În conformitate cu prevederile alin. (5) părţile pot prevedea anticipat pentru anumite tipuri de contracte (spre exemplu contractul de furnizare a materiei prime sau contractul privind prestarea serviciilor de transport) aplicarea anumitor clauze contractuale standard cu condiţia respectării prevederilor alin. (3). Adică înainte de negocierea unor contracte concrete părţile pot stabili din timp că în viitor faţă de anumite tipuri de contracte se vor aplica anumite clauze contractuale standard care erau elaborate la momentul încheierii acordului respectiv sau urmează să fie elaborate ulterior. Clauzele contractuale standard menţionate în acest acord anticipat vor deveni clauze ale contractelor încheiate ulterior cu condiţia că: (a)

clauzele contractuale standard au fost puse la dispoziţia celeilalte părţi; (b) celeilalte părţi i s-a creat posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard.

9.

Nu trebuie confundate clauzele contractuale standard cu clauzele contractuale care se conţin în diferite acte normative. În ultimul caz clauzele contractuale sînt elaborate de legiuitor şi sînt obligatorii pentru părţile contractului chiar dacă acestea nu au ştiut despre existenţa lor la momentul încheierii contractului. 10. Normele cu privire la clauzele contractuale standard sînt norme imperative şi părţile nu pot deroga de la prevederile legale. Aceste norme se vor aplica şi în cazul în care părţile sau utilizatorul vor folosi diferite manipulaţii pentru a evita aplicarea acestor dispoziţii. Articolul 713. Includerea clauzelor contractuale standard în cazuri deosebite Chiar şi fără respectarea condiţiilor prevăzute la art.712 alin.(3), se consideră incluse în contract clauzele contractuale standard stabilite de lege pentru anumite tipuri de contracte. Această normă de fapt este o repetare a dispoziţiei care se conţine deja în art. 712 alin. (4). Folosirea sintagmei „clauze contractuale standard stabilite de lege” este inoportună deoarece din definiţia menţionată la art. 712 alin. (1) rezultă că clauzele contractuale standard sînt elaborate de către una din părţile contractuale sau de către alte persoane la cererea uneia dintre părţi. Articolul 714. Prioritatea clauzelor contractuale negociate Clauzele contractuale negociate au prioritate faţă de clauzele contractuale standard. 1.

2.

3.

În cazul în care unele dintre clauzele contractului au fost preformulate de una dinte părţi iar altele au fost negociate de părţi în cazul în care vor exist contradicţii între aceste clauze contractuale prioritate vor avea clauzele contractuale negociate. Clauzele contractuale negociate vor avea prioritate faţă de clauzele contractuale standard indiferent de momentul în care au devenit clauze contractuale (pînă la încheierea contractului sau după încheierea contractului) şi indiferent de forma lor (cu condiţia că s-a respectat forma cerută pentru valabilitatea contractului şi a clauzelor acestuia). Momentul cînd clauzele contractuale au devenit parte a contractului va fi totuşi relevant în cazurile în care un contract scris prevede că înscrisul conţin toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile nu poate fi contestat sau completat prin proba declaraţiilor sau acordurilor anterioare (vezi comentariul la art. 702). În acest caz clauzele contractuale standard incluse în contractul scris vor avea prioritate chiar şi faţă de clauzele contractuale negociate anterior datei la care a fost întocmit înscrisul. Dacă însă clauza privind faptul că înscrisul conţine toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile este o clauză contractuală standard aceasta se va aplica numai cu privire la clauzele contractuale standard. Clauzele contractuale negociate anterior întocmirii înscrisului vor avea prioritate faţă de clauzele contractuale standard stipulate în înscris. Nu vor fi considerate clauze contractuale negociate acele clauze care sînt menţionate printre clauzele contractuale standard şi referitor la care utilizatorul a dat explicaţii sau referitor la care cealaltă parte a expus modul în care le înţelege, deoarece în acest caz părţile nu negociază clauzele contractului ci doar determină conţinutul clauzelor preformulate de utilizator sau stabilesc alte circumstanţe care ţin de clauzele contractuale standard. Articolul 715. Dispoziţiile surprinzătoare ale clauzelor contractuale standard

Dispoziţiile din clauzele contractuale standard care, în raport de împrejurări, în special în raport cu aspectul sau aparenţa exterioară a contractului, sînt atît de neobişnuite încît partea care contractează nu trebuie să presupună existenţa lor nu devin clauze în contract. 1.

Clauzele contractuale preformulate de către una dintre părţile contractului nu vor deveni clauze contractuale chiar şi cu condiţia că au fost respectate prevederile art. 712 alin. (3) sau alte condiţii prevăzute de lege, dacă în raport de împrejurări acestea sînt atît de neobişnuite încît cealaltă parte nu ar fi trebuit să-şi dea seama că utilizatorul a inclus aceste clauze printre clauzele contractuale standard. Scopul acestei norme este de a proteja cealaltă parte de includerea în contract a unor clauze surprinzătoarea şi carei lezează drepturile deoarece de regulă numărul clauzelor contractuale standard este foarte mare şi cealaltă parte nu i-a cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard sau le studiază superficial.

2.

3.

Pentru stabilirea împrejurărilor în raport cu care se determină caracterul surprinzător al clauzelor contractuale standard se va ţine cont de părţile şi de natura contractului, de circumstanţele în care a fost încheiat contractul, de practica stabilită între părţi, de uzanţe şi de alte circumstanţe concrete ale cazului. Spre exemplu va fi surprinzătoare clauza din contractul de vînzare-cumpărare privind păstrarea de către cumpărător a dreptului de folosinţă asupra bunului. Cu excepţia clauzele contractuale standard surprinzătoare celelalte clauze contractuale standard vor deveni clauze contractuale în măsura în care introducerea lor în contract nu era condiţionată de introducerea clauzelor contractuale standard care nu au devenit clauze contractuale. Spre exemplu dacă clauza care prevedea dreptul de folosinţă nu a devenit clauză contractuală nu vor deveni clauze contractuale nici clauzele care stabileau efectele nexecutării obligaţiei de a acorda dreptul de folosinţă. Articolul 716. Caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale standard inechitabile

(1) O clauză contractuală standard este lipsită de efect dacă prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului. În acest sens, se iau în considerare conţinutul contractului, împrejurările în care clauza este inserată în contract, interesele reciproce, alte împrejurări. (2) Caracterul inechitabil al clauzelor contractuale standard se prezumă în caz de dubiu dacă o prevedere: a) nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale reglementărilor de la care derogă; b) limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din natura contractului, de o manieră care periclitează scopul contractului; c) nu este clară. (3) Aprecierea caracterului inechitabil al clauzelor contractuale standard nu trebuie să se refere la determinarea obiectului contractului sau la proporţionalitatea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, şi nici la bunurile sau serviciile furnizate, pe de altă parte, în măsura în care clauzele contractuale sînt formulate în mod clar şi precis. 1.

2.

3.

4.

Conform acestei dispoziţii nu va produce efecte juridice (va fi nulă) acea clauză contractuală standard care prin derogare de la principiul bunei-credinţe prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului. În acest articol este stabilit încă un mecanism de protecţie a drepturilor celeilalte părţi de abuzurile părţii care foloseşte clauze contractuale standard. Aici încă o dată se menţionează principiului exercitării drepturilor civile în conformitate cu principiul bunei credinţe (vezi comentariul la art. 513). Trebuie de menţionat că în acest articol se vorbeşte concomitent despre principiul bunei credinţe (alin. (1)) şi principiul echităţii (alin. (2) şi (3)). Aşa cum regula generală şi efectele nerespectării acesteia sînt stabilite în alin. (1) trebuie de considerat că şi alin. (2) şi (3) care vin să completeze dispoziţiile alin. (1) vor trebui interpretate în sensul că se referă la regulile cu privire la buna-credinţă. În conformitate cu prevederile alin. (2) se va considera că o clauză contractuală standard prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului în cazul în care: (a) nu este compatibilă cu principiile esenţiale ale reglementărilor de la care derogă. Această dispoziţie se aplică în cazul în care o clauză contractuală generală derogă de la principiile esenţiale ale unei norme cu caracter dispozitiv. Vor fi considerate principii esenţiale; (b) limitează drepturile şi obligaţiile esenţiale care rezultă din natura contractului ale celeilalte părţi în aşa măsură încît apare riscul că nu va putea fi atins scopul contractului. Spre exemplu în contractul de vînzare-cumpărare cumpărătorul stipulează un termen nerezonabil de lung în interiorul căruia urmează să fie achitat preţul fapt care apropie acest contract de un contract de locaţiune. (c) conţinutul acestei clauze nu este clar sau nu poate fi înţeles. În conformitate cu prevederile alineatului trei pentru a stabili faptul dacă clauzele contractuale standard prejudiciază sau nu disproporţionat cealaltă parte a contractului nu poate fi supus analizei raportul dintre obiectul contractului sau proporţionalitatea preţului pe de o parte şi bunurile sau serviciile furnizate pe de altă parte. Aceasta prevedere se aplică doar în cazul în care clauzele contractuale sînt formulate în clar şi precis. Deci în cazul în care clauzele contractuale standard sînt formulate clar şi precis chiar dacă va exista o disproporţie vădită între obiectul sau preţul contractului pe de o parte şi bunurile sau serviciile prestate pe de altă parte aceste clauze vor fi valabile chiar dacă ele prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului. Articolul 717. Efectele neincluderii sau nulităţii clauzelor contractuale standard

(1) În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a contractului ori sînt, total sau parţial, nule, contractul este valabil în partea rămasă.

(2) În măsura în care clauzele contractului standard nu au devenit parte integrantă a contractului sau sînt nule, conţinutul contractului se reglementează de prevederile legale. (3) Contractul este nul dacă respectarea lui, chiar avîndu-se în vedere dispoziţiile alin.(2), ar constitui o rigoare nerezonabilă pentru una din părţile contractante.

1.

2.

3.

4. 5.

Scopul acestui articol este de a institui soluţii pentru cazul în care clauzele contractuale standard nu au fost incluse în contract (spre exemplu nu s-au respectat condiţiile art. 712 alin. (3)) sau au fost incluse în contract cu încălcarea regulilor stabilite, fapt ce a atras nulitatea acestor clauze contractuale standard. Deci în acest articol au fost stabilite soluţii pentru două situaţii diferite: (a) cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze unui contract concret; (b) cazul în care clauzele contractuale standard au devenit clauze contractuale dar aceste clauze sînt nule. Această distincţie este necesară deoarece problema nulităţii clauzelor contractuale standard se pune numai în cazul în care acestea au devenit clauze contractuale. În conformitate cu alin. (1) nulitatea unor clauze contractuale standard nu afectează valabilitatea contractului sau a celorlalte clauze contractuale standard. Această dispoziţie trebui totuşi interpretată prin prisma art. 220 alin. (3). În conformitate cu această normă nulitatea unei clauze nu va atrage nulitatea contractului în cazul în care putem presupune că părţile ar fi încheiat contractul chiar şi în lipsa clauzei declarate nule. Dacă nu puteam presupune că părţile ar fi încheiat contractul în lipsa clauzelor care nu au devenit clauze ale contractului sau sînt nule contractul va fi nul în întregime. Un alt temei de nulitatea a contractului în întregime este stipulat în alin. (3). Nulitatea unei clauze standard atrage nulitatea şi altor clauze care sînt legate de clauza care este nulă logic sau reieşind din scopul contractului chiar dacă aceste clauze nu sînt legate structural. Spre exemplu dacă va fi nulă clauza standard care prevede un termen nerezonabil de mare pentru înaintarea pretenţiilor de către utilizator vor fi nule şi eventualele clauze cu privire la prelungirea acestui termen. În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule contractul va fi valabil în rest. În locul clauzelor contractuale standard care nu au devenit clauze contractuale sau care sînt nule se vor aplica dispoziţiile legale fie în mod nemijlocit fie prin analogie. Dacă în rezultatul faptului că clauzele contractuale standard nu au fost incluse în contract sau aceste clauze sînt nule pentru una din părţile contractului ar fi o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului, chiar şi ţinînd cont de faptul că în locul clauzelor contractuale standard se aplică dispoziţiile legale, contractul va fi nul în întregime. Deci contractul va fi nul în întregime în cazul în care se vor întruni cumulativ două condiţii: (a) pentru una din părţile contractului va fi o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului. Nulitatea contractului va surveni atît în cazul în care menţinerea contractului va fi nerezonabilă atît pentru utilizator cît şi în cazul în care va fi nerezonabilă pentru cealaltă parte. Faptul dacă este sau nu o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului se determină în fiecare caz aparte reieşind din circumstanţele cazului şi ţinînd cont de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi. Trebuie de considerat că va fi o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului în cazul în care în rezultatul faptului că clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule condiţiile contractului sau schimbat în aşa măsura încît dacă partea ar fi ştiut despre modificarea condiţiilor nu ar mai fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii; (b) rigoarea nerezonabilă este rezultatul neincluderii clauzelor contractuale standard în contract sau a nulităţii acestora. Deci pentru stabilirea faptului dacă este nul contractul în întregime se va face o analiză între situaţia în care s-ar fi aflat părţile în cazul în care clauzele contractuale standard ar fi devenit clauze contractuale sau ar fi fost valabile şi situaţia în care se află părţile în situaţia în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule. În cazul în care se va ajunge la concluzia că este o rigoare nerezonabilă să cerem unei părţi menţinerea contractului în condiţiile în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule contractul va fi nul în întregime. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este relevant faptul dacă este sau nu una dintre părţi este vinovată de faptul că clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule. Articolul 718. Interdicţia clauzelor contractuale standard cu posibilitate de evaluare

În cadrul clauzelor contractuale standard, este nulă îndeosebi: a) clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul la termene nejustificat de lungi sau stabilite insuficient pentru acceptarea sau refuzarea unei oferte ori pentru executarea unei obligaţii. Excepţie face clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a executa obligaţia abia după expirarea termenului de revocare sau de restituire; b) clauza prin care utilizatorul, prin derogare de la prevederile legale, îşi rezervă dreptul la prelungirea nejustificată a termenului stabilit pentru o obligaţie pe care trebuie să o execute;

c) clauza privind dreptul utilizatorului de a se elibera de obligaţia sa fără un motiv obiectiv justificat şi nemenţionat în contract. Această prevedere nu se aplică pentru obligaţiile cu executare succesivă; d) clauza privind dreptul utilizatorului de a modifica prestaţia promisă ori de a se abate de la executarea ei dacă modificarea sau abaterea nu se poate pretinde celeilalte părţi, ţinîndu-se cont de interesele utilizatorului; e) clauza conform căreia o declaraţie a partenerului de contract al utilizatorului se consideră dată sau nedată atunci cînd face sau omite să facă o acţiune, cu excepţia cazului în care partenerului de contract i se acordă un termen corespunzător pentru a putea emite o declaraţie în mod expres şi utilizatorul se obligă să informeze, la începutul termenului, expres partenerul de contract cu privire la înţelesul previzibil al comportamentului său; f) clauza prin care o declaraţie de importanţă deosebită a utilizatorului se consideră intrată la cealaltă parte contractantă; g) clauza prin care, în cazul revocării contractului sau al rezoluţiunii contractului de către o parte, utilizatorul poate cere o plată necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui lucru ori a unui drept sau pentru obligaţii executate ori o compensare nejustificat de mare a cheltuielilor; h) clauza prevăzută în calitate de excepţie la lit.c), conform căreia utilizatorul îşi poate rezerva dreptul de a se degreva de obligaţia executării contractului în cazul indisponibilităţii prestaţiei, dacă utilizatorul nu se obligă să îl informeze imediat pe partenerul de contract despre indisponibilitate şi să îi restituie contraprestaţiile.

1. În aceste articol sînt prevăzute clauze contractuale standard care pot fi declarate nule în dependenţă de

2.

3.

4.

circumstanţele cazului. Aceste clauze folosesc astfel de noţiuni ca „insuficient de determinat”, „nejustificat de lungi”, „plată necorespunzătoare” şi altele. Conţinutul acestor noţiuni va fi determinat de către instanţa de judecată în fiecare caz aparte. În temeiurile prevăzute de acest articol clauzele contractuale standard vor fi nule numai dacă instanţa de judecată va constata că au fost introduse cu încălcarea prevederilor prezentului articol. În conformitate cu litera (a) vor fi declarate nule clauzele contractuale generale prin care utilizatorul a prevede un termen nejustificat de lung sau stabilit insuficient pentru acceptarea ofertei sau pentru executarea unei obligaţii. Prin termen nejustificat de lung se are în vedere termenul care în dependenţă de circumstanţele cazului, de uzanţe sau de practicile stabilite între părţi va fi considerat mai lung decît termenul în care în mod normal ar fi fost necesar pentru acceptarea de către utilizat a ofertei celeilalte părţi sau pentru executarea obligaţiei de către utilizator. Prin termen „stabilit insuficient” trebuie înţeles acel termen care nu a fost prevăzut expres şi pentru care nu au fost stabilite criterii de determinare suficiente pentru a determina termenul în care urma să fie acceptată oferta sau executată obligaţia. În baza acestor dispoziţii nu vor putea fi declarate nule clauzele contractuale generale prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a executa obligaţia doar după expirarea termenului de revocarea sau de restituire stabilit în favoarea consumatorului prin art. 749 şi 750. Prin litera (b) sînt sancţionate cu nulitate clauzele contractuale generale prin care utilizatorul îşi rezervă, prin derogare de la prevederile legale, dreptul la prelungirea nejustificată a termenului stabilit pentru o obligaţie pe care trebuie s-o execute. Această dispoziţie se aplică situaţiilor în care debitorului i se acordă un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei în cazul în care nu a executat obligaţia (vezi comentariul la art. 709). Prin prelungire nejustificată trebuie de înţeles situaţia în care utilizatorul îşi rezervă dreptul la un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei care depăşeşte termenul care ar fi putut fi stabilit de către creditor în conformitate cu prevederile art. 709. Această dispoziţie se va aplica şi în cazul în care utilizatorul a stabilit un mod inadecvat de determinare a termenului suplimentar în care să execute obligaţia. La litera (c) este stipulată interdicţia pentru utilizator de a-şi rezerva prin contractul dreptul de rezoluţiune în lipsa unor temeiuri justificate şi stipulate în contract. În conformitate cu această normă vor fi nule clauzele contractuale standard prin care se stipulează dreptul de rezoluţiune al utilizatorului dacă acest drept nu este condiţionat de: (a) stabilirea unor temeiuri care să justifice dreptul său de rezoluţiune. Dreptul de rezoluţiune este justificat în cazul în care cealaltă parte nu execută în mod esenţial obligaţiile contractuale, în cazul în care datorită modificării împrejurărilor utilizatorul nu mai are nevoie de obiectul contractului şi în alte circumstanţe în care poate fi justifică rezoluţiunea contractului de către utilizator; (b) temeiurile de rezoluţiune să fie stipulate expres în contract. Nu este obligatorie stipularea în contract a temeiurilor de rezoluţiune care sînt stipulate prin lege. Această interdicţia are drept scop realizare conceptului juridic conform căruia contractul trebuie de regulă executat. Interdicţia privind stipularea dreptului de rezoluţiune nu se referă la clauza contractuală standard prin care se stipulează dreptul de rezoluţiune nelimitat al utilizatorului în cazul în care această clauză este inclusă întru-un contract cu executare succesivă (vezi comentariul la art. 666).

5.

6.

7.

8.

9.

În conformitate cu litera (d) va fi nulă clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a modifica prestaţia sau de a schimba condiţiile de executare a acesteia. Spre exemplu utilizatorul nu va putea stabili dreptul de a transmit un alt bun în locul celui care este obiectul contractului, de a transmite preţul bunului în locul bunului sau de a achita preţul prin livrarea unor bunuri. Nu trebui însă de confundat clauza prin care se stipulează dreptul de a modifica prestaţia cu clauza prin care se instituie obligaţii alternative sau facultative sau dreptul de a alege prestaţia datorată (vezi comentariul la art. 550, 551 şi 555). Clauza privind obligaţiile alternative şi facultative nu este supusă controlului privind corespunderea normei de la litera (d). Va fi nulă şi clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a modifica spre exemplu locul de executare. Totuşi, clauza privind dreptul utilizatorului de a modifica prestaţia sau de a schimba condiţiile de executare va fi valabilă în măsura în care ţinînt cont de interesul utilizatorului această modificare este rezonabilă pentru cealaltă parte. Tăcerea de regulă nu produce efecte juridice. Această regulă nu poate fi modificată în mod unilateral de una din părţile contractului printr-o clauză generală. În acest sens litera (e) sancţiunea cu nulitatea clauza generală standard prin care se stipulează că voinţa celeilalte părţi se consideră exprimată în cazul în care acesta săvîrşeşte o acţiune sau se abţine de la savîrşirea acţiunii. Prin derogare de la regula generală o asemenea clauză contractuală standard va fi totuşi valabilă dacă: (a) a fost stabilită o perioadă de timp rezonabilă în interiorul căruia cealaltă parte putea face o declaraţie expresă; (b) utilizatorul se obligă să notifice cealaltă parte la începutul perioadei de timp stabilite pentru emiterea unei declaraţii exprese despre efectele acţiunilor sau inacţiunilor celeilalte părţi. Utilizatorului îi revine sarcina de a demonstra că se întrunesc ambele condiţii. În conformitate cu litera (f) va fi nulă clauza contractuală standard prin care va fi stipulat prezumţia că o declaraţie a utilizatorului a ajuns la cealaltă parte a contractului. Această normă nu afectează valabilitatea clauzelor contractuale standard prin care se stabileşte că anumite acţiuni sau inacţiuni ale acestuia urmează să fie interpretate într-un anumit mod. La litera (g) este prevăzută nulitatea clauzei prin care utilizatorul prevede dreptul său de a cere în cazul încetării contractului: (a) o plată necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui bun sau a unui drept sau pentru prestaţia făcută; (b) o compensaţie nerezonabil de mare a cheltuielilor. Dacă plata sau compensaţia este sau nu nerezonabilă sau necorespunzătoare se va determina în fiecare caz aparte ţinînd cont de dispoziţiile legale, de uzanţe, de practicile stabilite între părţi şi de circumstanţele cazului. Aplicarea acestei dispoziţii nu depinde de faptul cine a avut iniţiativa de a înceta contractul nici de modul în care a încetat contractul, prin acordul părţilor, prin declaraţia unei dintre părţi sau pe cale judiciară. Nu este relevant pentru aplicarea acestei dispoziţii nici temeiul de încetare a contractului şi nici vinovăţia sau nevinovăţia părţilor. Dacă utilizatorul îşi va rezerva, în conformitate cu regulile stabilite la litera (c), dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care obiectul prestaţie nu este disponibil această clauză contractuală standard va fi nulă dacă utilizatorul nu se obligă: (a) să informeze imediat cealaltă parte a contractului despre imposibilitatea prestaţiei; (b) să restituie imediat contraprestaţia celeilalte părţi. Articolul 719. Interdicţia clauzelor contractuale standard fără posibilităţi de evaluare

În cadrul condiţiilor contractuale standard, fără a prejudicia dispoziţiile care exclud posibilitatea derogării de la dispoziţiile legale în defavoarea consumatorului, este nulă: a) clauza referitoare la creşterea preţului la bunurile sau serviciile care urmează să fie livrate sau prestate în termen de 4 luni de la încheierea contractului. Clauza aceasta nu se aplică la bunurile sau serviciile care se livrează sau se prestează ca obligaţii succesive; b) clauza prin care este exclus sau limitat dreptul, pe care îl are partenerul de contract al utilizatorului, de a refuza executarea obligaţiei în conformitate cu art.705 sau prin care este exclus sau limitat un drept de retenţie al partenerului de contract al utilizatorului, în măsura în care se bazează pe acelaşi raport contractual, în special dacă dreptul de retenţie este făcut dependent de recunoaşterea unor vicii de către utilizator; c) clauza prin care partenerului de contract al utilizatorului nu i se permite efectuarea compensării cu o creanţă stabilită indubitabil şi scadentă; d) clauza prin care utilizatorul este degrevat de obligaţia legală de a soma sau de a stabili partenerului său de contract un termen pentru executarea obligaţiei; e) clauza privind evaluarea globală a dreptului utilizatorului la despăgubiri pentru prejudicii sau la despăgubiri pentru diminuarea valorii dacă în cazurile reglementate valoarea globală depăşeşte prejudiciile sau diminuarea valorii, care erau de aşteptat în condiţii obişnuite, sau dacă partenerului său de contract nu i se permite să dovedească că nu s-a produs nici un prejudiciu sau nici o diminuare a valorii ori că acestea sînt substanţial mai reduse decît valoarea globală; f) clauza prin care utilizatorului i se promite plata unei penalităţi dacă obligaţia nu este executată sau este executată cu întîrziere, dacă întîrzie plata sau dacă partenerul lui de contract reziliază contractul;

g) clauza prin care se exclude răspunderea în cazul vătămării integrităţii corporale, al altei vătămări a sănătăţii şi al vinovăţiei grave; h) clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei principale a utilizatorului: - este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea contractului; - este exclus sau limitat în contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de contract la despăgubiri în loc de prestaţie. Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de transport şi condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se dezavantajează pasagerul; i) clauza prin care în contractele de livrare a noilor bunuri şi de antrepriză: - în cazul viciului unui bun, sînt excluse, în întregime sau în ceea ce priveşte unele componente ale bunului, drepturile faţă de utilizator, sînt limitate drepturile la revendicare faţă de terţi sau exercitarea drepturilor este făcută dependentă de chemarea anterioară în instanţă a terţilor; - drepturile faţă de utilizator sînt limitate doar la un drept în cazul neexecutării totale sau parţiale, dacă partenerului de contract nu i se garantează în mod expres dreptul de a cere reducerea plăţii sau de a rezilia contractul în cazul unei remedieri nereuşite (dacă o altă lucrare decît cea de construcţie constituie obiectul răspunderii pentru viciu); - este exclusă sau limitată obligaţia utilizatorului de a suporta cheltuielile de remediere, îndeosebi costurile transportului, drumului, lucrului şi materialului; - utilizatorul condiţionează remedierea de plata în avans a întregii sume sau a unei părţi substanţiale, nejustificat de mari în condiţiile existenţei viciului; - utilizatorul stabileşte partenerului său de contract un termen de excludere în ceea ce priveşte notificarea despre viciile ascunse ale bunului şi termenul este mai scurt decît cel admis conform următoarei liniuţe; - termenul de prescripţie este redus la mai puţin de un an pentru drepturi rezultînd dintr-un viciu al bunului ori sînt reduse termenele de prescripţie de la art.269, ori se stabilesc termene mai scurte decît cele menţionate pentru drepturile la reziliere fără reducerea termenului; j) clauza, în cazul unui raport contractual ce are ca obiect livrarea periodică de bunuri sau prestarea periodică de servicii de către utilizator, prin care: - partenerul de contract al utilizatorului este obligat pentru o perioadă mai mare de 2 ani; - contractul se prelungeşte în mod tacit pe un termen mai mare de un an; - se stabileşte pentru partenerul de contract al utilizatorului un termen de reziliere mai mare de 3 luni, înainte de expirarea contractului. Prevederile prezentei litere nu se aplică în cazul contractelor de livrare a bunurilor cumpărate, de asigurare şi nici în cazul contractelor dintre titularii drepturilor de autor şi societăţile comerciale utilizatoare; k) clauza din contractele de vînzare-cumpărare, de prestări servicii sau de antrepriză, prin care un terţ se subrogă sau se poate subroga în drepturile şi obligaţiile contractuale ale utilizatorului, cu excepţia situaţiei în care prevederea: - conţine numele terţului; - stipulează dreptul partenerului său de contract la rezilierea contractului; l) clauza prin care utilizatorul impune reprezentantului care încheie contractul pentru partenerul de contract: - răspundere proprie sau obligaţie de garantare fără să existe o declaraţie expresă şi autonomă în acest sens; - răspundere care, în cazul reprezentării fără împuternicire, depăşeşte cadrul stabilit la art.250; m) clauza prin care utilizatorul modifică obligaţia producerii de dovezi în defavoarea partenerului său de contract, îndeosebi atunci cînd utilizatorul: - atribuie partenerului obligaţia de a produce dovezi care ţin de răspunderea sa; - lasă partenerul să confirme anumite fapte. Această prevedere nu se aplică pentru confirmări de primire semnate separat sau semnate prin înregistrare electronică; n) clauza prin care notificarea utilizatorului sau a terţului, precum şi declaraţiile faţă de utilizator sau terţ, sînt condiţionate de o formă mai strictă decît cea scrisă sau sînt dependente de condiţii speciale de acces. 1.

2.

În art. 719 sînt prevăzute cazuri în care clauzele contractuale standard sînt nule fără a fi necesară o interpretare de către instanţele de judecată. În conformitate cu prevederile de la litera (a) va fi nulă clauza contractuală standard prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a majora preţul la bunurile sau serviciile care urmează să fie livrate sau prestate în termen de patru luni din momentul încheierii contractului. Termenul de patru luni se calculează din momentul în care contractul se consideră încheiat, adică din momentul în care acceptul a ajuns la ofertant (vezi comentariul la art. 699). Clauza privind dreptul de modificare a preţului de către utilizator în

3.

4.

5.

6.

7.

8.

interiorul termenului de patru luni va fi nulă indiferent de faptul dacă utilizatorul a ştiut sau nu despre existenţa unor circumstanţe care atrag majorarea preţului. Aceasta însă nu-l lipseşte pe utilizator de dreptul de a cere adaptarea contractului sau rezoluţiunea acestuia în cazul modificării esenţiale a circumstanţelor existente la momentul încheierii contractului (vezi comentariul la art. 623). În cazul în care bunurile sau serviciile se livrează sau prestează în baza unui contract cu executare succesivă (vezi comentariul la art. 666) prevederile de la litera (a) nu se aplică. În aceste cazuri se vor aplica regulile cu privire la modificare preţurilor stabilite pentru contractele respective. Spre exemplu în contractul de locaţiune chiria poate fi modificat cel mai des odată pe an (vezi comentariul la art. 887). În conformitate cu prevederile de la litera (b) va fi nulă clauza contractuală standard prin care: (a) este exclus sau limitat dreptul celeilalte părţi a contractului sinalagmatic de a refuza, în cazul în care nu este obligată să execute prima, executarea obligaţiei în conformitate cu prevederile art. 705 în cazul în care utilizatorul nu-şi execută propria obligaţia. Se va considera că dreptul celeilalte părţi de a refuza executarea obligaţiei este limitat în cazul în care se stabileşte un termen în care poate fi refuzată obligaţia, se condiţionează exercitarea acestui drept de recunoaşterea de către utilizator a existenţei condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului precum şi instituirea oricăror altor condiţii suplimentare în raport cu cele stabilite de legislaţie. Nu se consideră limitare a dreptului de a suspenda executare obligaţiei instituirea unor condiţii care nu au scopul de a limita exercitarea acestui drept ci doar determină procedura de exercitare. Spre exemplu stipularea modului în care urmează să fie notificat utilizatorul despre exercitarea acestui drept; (b) este exclus sau limitat dreptul de retenţie al celeilalte părţi a contractului. Această dispoziţie sancţionează cu nulitatea clauza contractuală standard care exclude sau limitează dreptul de retenţie născut în baza contractului care conţine clauza contractuală standard. În cazul în care dreptul de retenţie a apărut în baza altui raport juridic valabilitatea clauzei contractuale standard prin care se exclude dreptul de retenţie nu va fi afectată de prevederile de la litera (b). Clauza contractuală standard va fi nul în cazul în care condiţionează exercitarea dreptului de retenţie de recunoaşterea existenţei sau a gravităţii viciilor de către utilizator sau instituie alte condiţii care afectează exercitarea dreptului de retenţie. În conformitate cu prevederile de la litera (c) va fi nulă clauza contractuală standard prin care este exclus dreptul de compensaţie al celeilalte părţi în cazul în care: (a) creanţele sînt scadente. Pentru aplicarea acestei dispoziţii vor fi considerate scadente şi acele creanţe a căror executare poate fi cerută înainte de scadenţe sau referitor la care se permite compensarea anterior scadenţei (spre exemplu părţile au prevăzut posibilitatea compensaţiei anterior scadenţei); (b) creanţele sînt stabilite indubitabil. Prin creanţe stabilite indubitabil trebuie de înţeles acele creanţe referitor la care poate fi cerută executarea silită ( există o hotărîre judecătorească, o tranzacţie de împăcare, o hotîrîre a arbitrajului, etc.) precum şi creanţele a căror existenţă şi întindere nu este contestată de către debitor. Prin prevederea de la litera (b) este sancţionată cu nulitatea clauza contractuală standard prin care utilizatorul va prevedea că cealaltă partea va fi în întîrziere cu executarea obligaţiei fără ca utilizatorul să facă o somaţie sau să stabilească un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei de către cealaltă parte. În conformitate cu prevederile art. 709 debitorul este în întîrziere cu executarea obligaţiei numai după ce va fi pus în întîrziere de către creditor prin stabilirea unui termen suplimentar pentru executarea obligaţiei sau prin somare, în cazul în care stabilirea unui termen nu este posibilă. Această regulă este imperativă şi nu poate fi exclusă prin clauze contractuale standard. Pentru cazul în care cealaltă parte a contractului nu va executa sau va executa în mod necorespunzător obligaţiile contractuale sau pentru cazul în care cealaltă parte a contractului trebuie să plătească pentru diminuarea valorii unui bun, părţile contractului pot evalua anticipat eventualul prejudiciu sau mărimea în care se va diminua valoarea bunului şi pot stabili o sumă de bani fixă care va fi plătită de către debitor creditorului (sumă pauşală). Regulile cu privire la clauzele contractuale standard nu exclud posibilitate includerii unei clauze contractuale standard prin care să se prevadă dreptul utilizatorului de a cere o sumă pauşală în cazul în care cealaltă parte nu execută sau execută necorespunzător obligaţiile contractuale sau pentru cazul în care valoarea unui bun s-a diminuat. Însă în conformitate cu prevederile de la litera (e) va fi sancţionată cu nulitatea acea clauză contractuală standard care prevede plata de către cealaltă parte a unei sume pauşale dacă: (a) suma stabilită pauşal depăşeşte prejudiciul sau reducerea valorii bunului care ar fi putut fi aşteptate în condiţii obişnuite. Spre exemplu plata unei sume pauşale pentru diminuarea valorii bunului în rezultatul folosirii acestuia. În conformitate cu această regulă valabilitatea sau nulitatea clauzei contractuale standard se va determina în dependenţă de condiţiile existente la momentul încheierii contractului, deci în dependenţă de acel prejudiciu sau acea reducere a valorii bunului care putea fi aşteptată la momentul încheierii contractului; sau dacă (b) nu este stabilit în mod expres dreptul celeilalte părţi de a dovedi că prejudiciul sau reducerea valorii nu există sau că acestea sînt cu mult mai reduse decît suma stabilită pauşal. Pentru nulitatea clauzei contractuale standard nu este necesar să fie întrunite ambele condiţii, este suficient să existe una dintre ele. În cazul în care clauza contractuală standard privind dreptul utilizatorului de a cere o sumă pauşală este nulă utilizatorul nu este lipsit de dreptul de a cere repararea prejudiciului sau plata pentru reducerea valorii bunului. În conformitate cu litera (f) va fi nulă clauza contractuală standard prin care este stipulat dreptul utilizatorului de a cere plata unei penalităţi în cazul în care cealaltă parte: (a) nu acceptă sau acceptă cu întîrziere executarea propusă de către utilizator; (b) dacă cealaltă parte întîrzie să plătească la timp; (c) dacă

cealaltă parte a declarat despre rezoluţiunea contractului. Clauza contractuală standard va fi nulă indiferent de mărimea penalităţii. 9. În conformitate cu prevederile de la litera (g) vor fi sancţionate cu nulitatea clauzele contractuale generale prin care a fost exclusă sau limitată răspunderea: (a) pentru vătămarea integrităţii corporale sau altei vătămări a sănătăţii. În baza acestei dispoziţii vor fi nule toate clauzele standard care prevăd eliberarea de răspundere sau limitarea răspunderii utilizatorului pentru prejudiciul cauzat prin moartea, vătămarea corporală sau a sănătăţii cauzate prin încălcarea neglijentă a obligaţiilor de către utilizator sau încălcarea intenţionată sau neglijentă a obligaţiilor de către reprezentantul sau prepusul utilizatorului; (b) în cazul vinovăţiei grave. În baza acestei dispoziţii va fi nulă clauza privind excluderea sau limitarea răspunderii utilizatorului pentru prejudiciul cauzat prin neglijenţa gravă a utilizatorului sau prin intenţia sau neglijenţa gravă a reprezentantului sau a prepusului utilizatorului. Prevederile de la litera (g) nu vor afecta clauza contractuală standard privind excluderea sau limitarea răspunderii utilizatorului în cazul în care această limitare sau excludere a răspunderii va fi în concordanţa cu regulile speciale privind limitarea sau răspunderea răspunderii cărăuşului. h) clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei principale a utilizatorului: - este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea contractului; - este exclus sau limitat în contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de contract la despăgubiri în loc de prestaţie. Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de transport şi condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se dezavantajează pasagerul; Articolul 720. Dispoziţii speciale cu privire la aplicarea normelor prezentului capitol (1) Prevederile art.712 alin.(1) şi (2), precum şi prevederile art.718 şi 719, nu se aplică în cazul сlauzelor сontractuale standard care se folosesc faţă de un întreprinzător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un patrimoniu cu regim special de drept public. (2) Prevederile art.716 alin.(1) şi (2) se aplică în cazurile stipulate în prezentul articol la alin.(1), în măsura în care aceasta are ca urmare nulitatea prevederilor contractuale menţionate la art.718 şi 719. În acest caz, se vor lua în considerare în modul corespunzător uzanţele din circuitul comercial. (3) Prevederile art.718 şi 719 nu se aplică contractelor a căror parte o constituie întreprinderile de livrare a energiei electrice, a gazului, energiei termice la distanţă şi apei cu privire la aprovizionarea unor utilizatori aparte cu energie electrică, gaz, energie termică şi apă din sistemul de distribuire, dacă condiţiile de livrare nu derogă în defavoarea utilizatorilor de la condiţiile stipulate de organul de stat pentru reglementare în domeniul energiei electrice, gazului, energiei termice şi apei. Această dispoziţie se aplică şi contractelor de preluare a apelor reziduale. (4) În contractul dintre întreprinzător şi consumator, prevederile prezentului capitol se aplică ţinîndu-se cont de următoarele condiţii: a) clauzele contractuale standard se consideră ca fiind stabilite de întreprinzător dacă nu au fost introduse în contract de către consumator; b) art.715-719 se aplică la condiţiile contractuale reformulate şi atunci cînd acestea sînt determinate pentru folosinţă de o singură dată, precum şi în măsura în care consumatorul nu a putut influenţa conţinutul prevederilor din cauza reformulării lor; c) la aprecierea defavorizării necorespunzătoare conform art.716 alin.(1) şi (2), se iau în considerare şi împrejurările existente la încheierea contractului (5) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică în cazul contractelor din domeniul dreptului muncii, moştenirii, familiei şi societăţilor comerciale. Capitolul V CONTRACTUL IN FOLOSUL UNUI TERT Articolul 721. Contractul în folosul unui terţ (1) Părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său. (2) Nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să existe la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe la data executării contractului. (3) Pînă la momentul informării de către beneficiar a stipulantului sau a promitentului despre acceptarea stipulaţiei, aceasta poate fi revocată sau modificată de către stipulant. Succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a stipulaţiei.

1.

2.

3.

4.

5.

6.

În conformitate cu principiul relativităţii efectelor contractului un contact produce efecte juridice doar pentru persoanele care au participat fie direct fie prin reprezentant la încheierea contractului (vezi comentariul la art. 668). În acest articol este stipulată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. Astfel în conformitate cu prevederile alineatului (1) un contract încheiat între două persoane poate da naştere unui drept în patrimoniul unui terţ care nu a participat nici direct nici prin reprezentant la încheierea contractului. Spre exemplu va fi un contract în favoarea unui terţ contractul de asigurare în care beneficiar este un terţ şi nu asiguratul. Pentru valabilitatea stipulaţiei pentru altul legiuitorul nu cere existenţa unui interes pentru stipulant de a stipula în favoarea beneficiarului. Un contract va produce efecte pentru un terţ numai în cazul în care părţile contractului şi-au manifestat voinţa ca terţul să dobîndească în patrimoniul său un drept în temeiul acestui contract. Dacă însă se prevede doar că executarea să fie făcută către un terţi fără a existenţa intenţia de a acorda terţului dreptul de a cere executarea nu vom fi în prezenţa contractului în folosul unui terţ. Astfel în cazul în care o parte a unui contract se obligă faţă de cealaltă parte să plătească o datorie pe care ultimul o are faţă de un terţ fără ca părţile să urmărească naşterea unui drept în patrimoniul terţului, nu vom fi în prezenţa unui contract în folosul unui terţ şi deci terţul nu va putea cere plata datoriei către sine. Nu este obligatoriu o menţiune expresă cu privire la stipulaţia în folosul terţului. Această voinţă poate fi implicită şi va fi determinată în fiecare caz aparte reieşind in voinţa comună a stipulantului şi a promitentului. Contractul în folosul terţului este un contract bilateral pentru că parte a contractului rămîn doar stipulantul şi promitentul. Beneficiarul nu devine parte a contractului şi deci nu dobîndeşte în temeiul contractului decît dreptul de a cere executarea de către promitent a obligaţiei în folosul său. Celelalte drepturi, inclusiv dreptul de a modifica sau rezolvi contractul rămîn al stipulantului. Totuşi contractul în folosul unui terţ generează treii categorii de raporturi juridice: (a) între stipulant şi promitent. Raporturile dintre stipulant şi primitent sînt raporturi contractuale care vor fi reglementate de regulile cu privire la contractul încheiat de aceştia ţinînd cont de faptul că promitentul trebuie să execute una sau mai multe prestaţii către un terţ fără însă a exclude posibilitaea ca promitentul să execute alte prestaţii şi faţă de stipulant. Spre exemplu în cazul în care se încheie un contract de vînzare-cumpărare prin care vînzătorul se obligă să predea bunul unui terţ relaţiile dintre promitent şi stipulant vor fi guvernate de normele cu privire la vînzare-cumpărare iar în partea ce ţine de stipulaţia pentru terţul beneficiar se vor aplica regulile cu privire la contractul în folosul unui terţ. Dacă între stipulant şi promitent a fost încheiat un contract sinalagmatic neexecutarea de către promitent a obligaţiei faţă de beneficiar dă dreptul stipulantului de a invoca excepţia de neexecutare ori de a cere rezoluţiuenea sau, după caz, rezilierea contractului; (b) între stipulant şi terţul beneficiar. Contractul în folosul unui terţ nu dă naştere unor raporturi juridice dintre stipulant şi terţul beneficiar. Natura raporturilor dintre stipulant şi beneficiar va putea fi determinată numai după stabilirea scopului urmărit de stipulant la încheierea contractului în folosul terţului. Astfel stipulantul putea urmări scopul de acorda un împrumut beneficiarului sau de a stinge o datoria pe care o avea faţă de beneficiar. În dependentă de natura raporturilor juridice existente între beneficiar şi stipulant se fa determina regimul juridice aplicabil acestor raporturi; (c) între promitent şi terţul beneficiar. Beneficiarul dobîndeşte din momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent dreptul creat în favoarea sa fără a fi necesară acceptarea de către beneficiar a acestui drept. Deoarece dreptul se naşte direct în patrimoniul beneficiarului acesta poate introduce acţiunile pe care le-ar fi putut introduce stipulantul pentru a obţinea executarea obligaţiei care incumbă promitentului iar în cazul în care nu se execută obligaţia beneficiarul poate cere plata daunelorinterese. Beneficiarul nu va putea însă cere rezoluţiunea sau rezilierea ori modificarea contractului deoarece el nu este parte a contractului. Prin promitent se are în vedere acea parte a contractului în folosul unui terţ care s-a obligat să efectueze o prestaţie nu faţă de cealaltă parte a contractului ci faţă de o persoană care nu a participat la încheierea contractului nici personal nici prin reprezentant. Prin stipulant se are în vedere persoana care a inclus în contract obligaţia celeilalte părţi de a efectua o prestaţie faţă de un terţ. Prin beneficiar se are în vedere acea persoană care a dobîndit un drept propriu în temeiul unui contract la încheierea căruia nu a participat nici personal nici prin reprezentant. Pentru valabilitatea stipulaţiei în favoare unui terţ nu este obligatorie indicare expresă în contract a beneficiarului. Va fi necesară însă includerea în contract a unor indicii în conformitate cu care va fi determinat beneficiarul. În cazul în care în contract nu va fi indicat nici beneficiarul nici criteriile în dependenţa de care să fie determinat beneficiarul stipulaţia va fi totuşi valabilă în cazul în care stipulantul poate cere executarea în favoarea sa. Dreptul stipulantului de a cere executarea în favoare sa v-a fi determinată în conformitate cu prevederile Art. 723. În cazul contractului în folosul unui terţ foarte important este să determinăm momentul din care dreptul intră în patrimoniul terţului beneficiar. Conform regulii generale dreptul beneficiarului apare din momentul încheierii contractului deoarece terţul este titular al dreptului chir din momentul în care acesta se naşte. Însă în cazurile în care beneficiarul nu este determinat în contract nu putem folosi regula generală, deoarece dreptul nu poate aparţine unei persoane care nu este determinată. În acest caz dreptul va intra în patrimoniul

terţului din momentul în care a putut fi determinat, dar acest drept va retroactiva şi va fi considerat că a fost în patrimoniul beneficiarului din momentul încheierii contractului. 7. Terţul beneficiar dobîndeşte dreptul direct în patrimoniul său. El va cere de la promitent executarea obligaţiei pe care ultimul o datorează direct terţului şi nu stipulantului. Dobîndirea de către beneficiar a dreptului direct în patrimoniul său î-i va permite acestuia să evite concurenţa cu creditorii stipulantului sau pretenţiile moştenitorilor stipulantului, deoarece dreptul nu a aparţinut patrimoniului stipulantului. 8. Alin. (2) prevede că beneficiarul trebuie să fie determinabil şi să existe la data executării. De aici rezultă că poate fi determinată în calitate de beneficiar şi o persoană care nu există la momentul stipulaţiei cu condiţia că aceasta va exista la data executării. Trebuie considerat că beneficiarul este determinabil în cazul în care în contract au fost incluse suficiente indicii care permit identificarea beneficiarului. Spre exemplu a fost stipulat că beneficiar al obligaţiei privind transmiterea unui instrument muzical va fi copilul care primul va absolvi conservatorul. Beneficiarul se consideră că există la data executării în cazul în care s-a născut (s-a constituit) pînă la acel moment şi nu şi-a încetat existenţa (prin deces, lichidare, reorganizare) la data executării. De menţionat că beneficiarul trebuie să existe la data la care urma să aibă loc executarea şi nu la data la care executarea va avea loc de fapt. În cazul în care la data executării terţul nu este determinabil sau nu există, contractul în folosul terţului nu va produce efecte faţă de beneficiar. Dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său se va determina în conformitate cu prevederile Art. 723. Dacă, însă, beneficiarul a încetat să existe după data executării dreptul său se transmite succesorilor cu excepţia cazului în care era destinată personal beneficiarului. De menţionat că pentru ca beneficiarul să fie considerat că există este necesar ca la momentul executării acesta să întrunească toate calităţile cerute pentru a fi beneficiar. 9. Pînă la momentul în care beneficiarul a notificat fie stipulantul fie promitentul despre voinţa de a accepta stipulaţia făcută în favoarea sa stipulaţia poate fi modificată sau revocată de către stipulant dacă stipulantul nu a renunţat expres sau implicit la acest drept. 10. . Dreptul de modificare sau revocare a stipulaţiei poate fi exercitat de către stipulat doar pînă în momentul în care beneficiarul a acceptat stipulaţia şi a notificat despre acest fapt fie stipulantu fie beneficiarul. Legislaţia nu prevede obligativitatea ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor formalităţi însă beneficiarul trebuie să aleagă modul de notificare ţinînd cont de faptul că în caz de litigiu lui î-i revine sarcina de a demonstra faptul că a notificat fie stipulantul fie promitentul. Nu va putea fi stabilită obligativitatea ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor formalităţi nici în contract deoarece beneficiarul nu este parte a contractului şi deci pentru el nu pot fi stabilite obligaţii prin contractul la care nu este parte. 11. Pentru modificarea sau revocarea stipulaţiei de către stipulant nu este necesar acordul promitentului deoarece nu se modifică obligaţiile promitentului ci doar subiectul căruia trebuie să fie executată obligaţia. Totuşi în cazul în care schimbarea creditorului obligaţiei va atrage cheltuieli suplimentare acestea vor trebui să fie suportate fie de stipulant fie de beneficiar. 12. Nu trebuie de confundat modificarea sau revocarea stipulaţiei în favoarea beneficiarului cu modificarea sau revocarea clauzei din care a apărut obligaţia promitentului. Spre exemplu în cazul în care cumpărătorul s-a obligat faţă de vînzător să achite preţul unui terţ vînzătorul (stipulant) are dreptul de a revoca stipulaţia în favoarea terţului însă această revocare sau modificare nu va afecta obligaţia cumpărătorului (promitent) privind plata preţului dar această obligaţie va trebui să fie executată stipulantului şi nu beneficiarului. Articolul 722. Solicitarea executării Executarea contractului încheiat în favoarea terţului poate fi cerută atît de stipulant, cît şi de beneficiar în măsura în care legea sau contractul nu dispune altfel şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei. 1.

2.

Scopul acestui articol este de a stabili cercul persoanelor care au dreptul să ceară executarea obligaţiei născută în temeiul contractului în favoarea unui terţ şi excepţiile de la această regulă. Prin dreptul de a cere executarea obligaţiei în acest caz trebuie de înţeles dreptul de a cere promitentului săvîrşirea prestaţiei la care este ţinut iar în cazul în care obligaţia nu este executată benevol de a intenta o acţiune în instanţa judecătorească. Acest articol nu stipulează în favoarea cui trebuie să fie executată obligaţia. În temeiul contractului în folosul unui terţ dreptul se naşte nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar care este titularul acestui drept. Stipulantul nu este titularul dreptului. Totuşi dreptul de a cere executarea obligaţiei în acest caz î-l are atît beneficiarul cît şi stipulantul, dacă altceva nu rezultă din lege, din contractul în favoarea unui terţ sau din natura prestaţiei. Beneficiarul are dreptul să ceară executarea deoarece este creditorul obligaţiei promitentului. Stipulantul are dreptul să ceară executarea obligaţiei de către promitent deoarece el este parte a contractului din care s-a născut obligaţia şi fiecare parte a contractului poate cere executarea obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte a contractului.

3. 4.

Atît beneficiarul cît şi stipulantul vor putea cere promitentului să execute obligaţia doar în favoarea beneficiarului, deoarece numai beneficiarul este creditorul obligaţiei. O excepţie de la această regulă este stipulată în art. 723 unde este prevăzut dreptul stipulantului de a cere executarea în favoare sa. În cazul în care prin neexecutare s-ar cauza un prejudiciu stipulantului acesta are dreptul să ceară de la promitent repararea prejudiciului dacă va dovedi producerea în patrimoniul său a unui prejudiciu, chiar dacă nu avea dreptul să ceară executarea în folosul său Articolul 723. Executarea în favoarea stipulantului

În cazul revocării stipulaţiei, al refuzului beneficiarului la dreptul conferit de stipulaţie, precum şi în cazul în care stipulaţia în favoarea terţului nu are efecte faţă de beneficiar, stipulantul poate cere executarea prestaţiei faţă de sine dacă din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

1. Datorită faptului că în temeiul contractului în folosul unui terţ dreptul născut din contract intră în

2. 3.

patrimoniul beneficiarului stipulantul poate cere executarea doar în favoarea beneficiarului. Prin derogarea de la această regulă stipulantul va putea cere executarea în favoarea sa în cazul în care: (a) stipulaţia a fost revocată. Conform prevederilor art. 721 alin. (3) stipulaţia poate fi revocată doar pînă în momentul în care a fost acceptată de către beneficiar; (b) beneficiarul a refuzat la dreptul conferit de stipulaţie. Renunţarea la dreptul conferit de stipulaţie poate fi expresă sau tacită. Contractul în favoarea unui terţ poate prevedea un termen în interiorul căruia beneficiarul trebuie să accepte stipulaţia. La expirarea termenului se va considera că beneficiarul a refuzat la dreptul conferit de stipulaţie dacă nu a declarat că acceptă acest drept; (c) stipulaţia nu are efecte faţă de beneficiar. Se consideră că stipulaţia nu produce efecte faţă de beneficiar în orice caz în care nu se întrunesc condiţiile prevăzute de lege sau contract pentru naşterea dreptului în patrimoniul terţului beneficiar. Spre exemplu beneficiarul nu întruneşte condiţiile necesare pentru a dobîndi calitatea de beneficiar sau era decedat (lichidat) la data încheierii contractului. Nu există nici o normă care ar exclude expres sau implicit posibilitatea stabilirii în contractul în folosul unui terţi dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său şi în alte cazuri decît cele stipulate în acest articol. Dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său este exclusă în cazul în care în contract a fost inclusă o clauză cu privire la excluderea acestui drept şi în cazul în care din natura obligaţiei rezultă că prestaţia putea sau trebuia fi executată numai faţă de beneficiar. Articolul 724. Excepţiile opozabile beneficiarului

Promitentul poate opune beneficiarului excepţiile fondate pe contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul, dar nu şi excepţiile fondate pe alte raporturi dintre promitent şi stipulant. 1. 2.

3.

4.

Scopul articolului este de a determina care dintre excepţiile pe care promitentul le putea opune stipulantului pot fi opuse şi beneficiarului. Promitentul poate să refuze executarea prestaţiei în favoarea beneficiarului invocînd excepţii care rezultă din contractul în temeiul căruia s-a născut dreptul beneficiarului. Spre exemplu excepţia de neexecutare de către stipulant a obligaţiilor asumate prin acest contract. Prin excepţii trebuie de înţeles obiecţiile promitentului prin care acesta urmăreşte diminuarea sau excluderea prestaţiei pe care o datorează beneficiarului. Prin această dispoziţie nu se exclude dreptul promitentului de a opune beneficiarului şi excepţiile fondate pe alte raporturi juridice dintre promitent şi beneficiar. Aşa cum scopul acestuia articol este de a exclude posibilitatea pentru promitent de a opune beneficiarului excepţiile fondate pe alte raporturi juridice dintre promitent şi stipulant.. Chiar şi în cazul în care cerere de executare în favoarea beneficiarului va fi făcută de către stipulant promitentul poate ridica doar excepţiile care rezultă din contractul în temeiul căruia s-a născut dreptul beneficiarului. Prin această normă nu se limiteză dreptul promitentului de a opune stipulantului şi excepţiile care au apărut în temeiul altor raporturi dintre stipulant şi beneficiar în cazul în care stipulantul cere ca prestaţia să fie efectuată faţă de sine şi nu faţă de beneficiar (vezi comentariul la art. 723). Capitolul VI INTERPRETAREA CONTRACTULUI Articolul 725. Principiile interpretării contractului

(1) Contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-credinţe. (2) Contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi. 1.

2.

3. 4. 5.

Prin interpretarea contractului trebuie de înţeles operaţia logică prin intermediul căreia se determină conţinutul contractului. Deci prin interpretarea contractului nu trebuie de înţeles nu numai determinarea conţinutului clauzelor incluse de către părţi în contract ci şi determinarea efectelor pe care le-a produs contractul. Interpretarea contractului constă în determinarea voinţei părţilor şi numai în lipsa acesteia se poate recurge la normele supletive sau la uzanţe. În alin. (2) este stipulat principiul conform căruia la determinarea sensului termenilor incluşi în contract prioritate se acordă intenţiei comune a părţilor. Deci termenilor folosiţi în contract poate să le fie dat un sens diferit atît de sensul literal cît şi de sensul pe care o persoană rezonabilă l-ar fi atribuit termenilor în măsura în care aceasta a fost voinţa comună a ambelor părţi a contractului la momentul încheierii acestuia. Importanţa practică a acestui principiu nu trebuie supraestimată deoarece părţile foarte rar vor folosi termenii într-un sens diferit de sensul pe care î-l au de obicei. Plus la aceasta trebuie de avut în vedere că partea care pretinde că părţile au atribuit un sens diferit termenilor, în caz de litigiu va avea mari dificultăţi de a demonstra că cealaltă parte a avut intenţia pretinsă la momentul încheierii contractului. Pentru determinarea faptului dacă părţile au avut o intenţie comună şi dacă da, atunci care a fost intenţia, trebuie să se ţină cont de toate circumstanţele relevante ale cazului, cele mai importante dintre care sînt enumerate în art. 726. Dacă se va stabile că una dintre părţi a avut intenţia ca contractul să aibă un anumit conţinut şi, la momentul încheierii contractului cealaltă parte nu putea să nu ştie despre intenţia primei părţi, contractul trebuie să fie interpretat în sensul pe care l-a avut în vedere prima parte. În cazul în care intenţia comună nu va putea fi determinată termenilor contactului trebuie să le se atribuie sensul pe care o persoană rezonabilă similară părţilor contractului (spre exemplu cu aceleaşi cunoştinţe lingvistice, abilităţi tehnice sau experienţă) l-ar atribui termenilor în circumstanţe similare. Articolul 726. Factorii care influenţează interpretarea contractului

La interpretarea contractului se va ţine cont de natura lui, de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de pînă la şi de după încheierea contractului, precum şi de uzanţe. 1.

2. 3.

În acest articol sînt enumerate anumite criterii pe care trebuie să le folosească instanţa judecătorească în cazul în care nu a putut determina intenţia comună a părţilor în baza termenilor folosiţi de către părţi. Această listă nu este exhaustivă şi instanţa va putea folosi şi alte criterii care în conformitate cu circumstanţele cazului vor fi considerate că reflectă voinţa comună a părţilor. Spre exemplu instanţa va putea să ţină cont de negocierile preliminare dintre părţi, natura şi scopul contractului, de practicile stabilite între părţi, de sensul acordat termenilor şi expresiilor în sfera de activitate respectivă şi interpretările pe care clauzele similare le-au primit anterior. Trebuie de asemenea să se ţină cont şi de regulile cu privire la bună credinţă şi echitate. Comportamentul părţilor de pînă la încheierea contractului poate fi folosit pentru determinarea intenţiei comune a părţilor chiar şi în cazul în care părţile au semnat un înscris în care au inserat o clauză de integralitate (vezi comentariul la art. 702). Uzanţele vor fi folosite pentru interpretarea voinţei părţilor numai în cazul în care uzanţele respective se vor aplica raporturilor dintre părţi (vezi comentariul la Art. 4). Articolul 727. Efectele nestipulate ale contractului

Contractul produce nu numai efecte stipulate de către părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii. 1.

La încheierea contractului pentru părţi este aproape imposibil de a prevedea soluţii pentru orice problemă ce ţine de contractul pe care î-l încheie. De aceia prin acest articol a fost prevăzut în mod expres că contractul mai produce şi alte efecte decît cele pe care părţile le-au formulat în mod expres. În primul rînd aici este vorba de aşa numitele clauze obişnuite ale contactului care se subînţeleg într-un contact fără a fi menţionate în mod expres. Dar pe lîngă clauzele obişnuite contractul va produce şi alte efecte care rezultă, în dependenţă de natura contractului, din lege, uzanţe sau din principiul ehcităţii.

2.

Această normă este însă o normă dispozitivă şi părţile pot deroga de la ea. Adică părţile pot insera în contract o clauză prin care să prevadă că unele sau toate efectele care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii nu vor surveni pentru contractul dintre ele. Nu trebuie de confundat excluderea efectelor care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii cu includerea clauzei de integralitate (vezi comentariul la Art. 702). În ultimul caz nu vor putea fi considerate clauze ale contractului orice înţelegeri anterioare dintre părţi dar contractul va produce totuşi şi alte efecte care rezultă, în dependenţă de natura contractului, din lege, uzanţe sau principiul echităţii. Articolul 728. Interpretarea coordonată a clauzelor Clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contract.

1.

2.

Acest articole are scopul de a asigura interpretarea clauzelor unui contract reieşind din contextul în care sînt plaste. Clauzele unui contract constituie un tot întreg şi de aceea ele nu pot fi examinate separat. Aceasta presupune că fiecărei clauze trebuie să-i fie dat conţinutul ce rezultă din întregul contract. De regulă între clauzele contractuale nu există o ierarhie. Deci fiecare clauză a contractului va avea aceeaşi valoare pentru interpretarea celorlalte clauze ale contractului indiferent de ordinea în care sînt expuse. De la această regulă există însă şi cîteva excepţia. Astfel prevederile cu privire la declaraţiile de intenţie din preambulul unui document poate să fie sau nu relevante pentru interpretarea clauzelor prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile părţile. În al doilea rînd, clauzele prin care se stabilesc reguli speciale vor prevala faţă de clauzele prin care se stabilesc reguli generale. În al treilea rînd, clauzele negociate vor avea prioritate faţă de clauzele asupra cărora nu s-a negociat. În sfîrşit, părţile pot stabile în mod expres o ierarhie între diferite părţi sau clauze ale contractului. Aceasta se întîmplă des în cazul în care clauzele contractului sînt expuse în diferite documente cu privire la aspectele legale, economice sau tehnice ale contractului. Articolul 729. Interpretarea clauzelor şi termenilor polisemantici

(1) Clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect. (3) Termenii polisemantici se interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii contractului. 1.

2.

Înserînd anumite clauze în contract părţile urmăresc ca acestea să producă efecte juridice. De aceia în cazul în care clauzelor contractului li se poate atribui atît un sens care ar produce efecte juridice cît şi un sens în care clauzele nu ar produce efecte juridice instanţa este ţinută să atribuie clauzelor sensul în care acestea ar produce efecte juridice. Cu condiţia însă că acest efect este în concordanţă cu întregul contact şi cu natura acestuia. În cazul în care termenii folosiţi de către părţi au mai multe sensuri acestora trebuie să le se atribuie sensul care corespunde cel mai mult naturii contractului. Articolul 730. Clauzele contractului şi exemplul inserat pentru definirea acestora

Dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze, întinderea obligaţiei nu se limitează la exemplul dat. Uneori părţile includ în contract exemple pentru a asigura determinarea mai lejeră a conţinutului clauzelor contractului. În cazul în care părţile nu şi-au manifestat expres intenţia comună de a limita conţinutul uneia sau mai multe clauze la exemplul inserat în contract acest exemplu va putea fi folosit doar pentru interpretarea clauzelor respective. Întinderea obligaţiilor părţilor se va determina în baza clauzei pentru a cărei lămurire a fost inserat exemplul.

Articolul 731. Limitarea interpretării clauzelor contractului Clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricît de generali ar fi termenii folosiţi în el.

Prin acest articole se stabileşte in criteriu restrictiv de interpretare a contractului. Astfel conţinutul contractul contractului se va determina pornind de la ceea ce părţile au intenţionat să includă în contract, chiar dacă termenii folosiţi de părţi ar permite atribuirea unui conţinut mai larg contractului. Articolul 732. Interpretarea contractului în folosul părţii defavorizate (1) Neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat. (2) În caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.

1. Clauzele contractuale standard (vezi comentariul la Art. 712) se interpretează în defavoarea părţii care

2.

3.

4.

5.

utilizează aceste clauze chiar dacă au fost formulate de către alte persoane. În cazul în care într-un contract unele dintre clauze sînt clauze contractuale standard iar altele sînt clauze contractuale negociate regula din alineatul (1) va fi aplicată numai faţă de clauzele contractuale standard. Clauzele contractuale negociate se vor interpreta în conformitate cu regulile din alineatul (2). În cazul clauzelor contractuale standard stabilirea intenţiei comune a părţilor nu este totdeauna o soluţie adecvată. Clauzele contractuale standard sînt destinate pentru a fi folosite în raporturile cu mai multe persoane. În acest context dacă am determina în fiecare caz apare conţinutul acestor clauze ar putea rezulta un conţinut diferit. Este greu de imaginat că la elaborarea clauzelor contractuale standard s-a intenţionat atribuirea unui conţinut diferit în fiecare caz aparte. Ori elaborarea acestor clauze are scopul contrar. Plus la aceasta aceste clauze pot fi elaborate de alte persoane decînt partea contractului care le utilizează. În acest caz este greu de vorbit despre stabilirea intenţiei părţii care le utilizează. Reieşind din acestea puteam afirma că conţinutului clauzelor contractuale standard trebuie determinate în conformitate cu aşteptările rezonabile ale majorităţii celor care folosesc sau cărora le sînt destinate clauzele contractuale standard şi nu în conformitate cu sensul pe care-l atribuie efectiv părţile contractului într-un caz concret. O parte a contractului trebuie să poarte răspundere pentru clauzele pe care le include în contract. Fie în cazul în care le-a elaborat fie în alte cazuri (spre exemplu în cazul folosirii clauzelor contractuale standard). Această parte trebuie să suporte riscul posibilelor neclarităţi a clauzelor formulate. Acesta este scopul alineatului (2) care prevede interpretarea contractului în defavoarea celui care a formulat clauzele. Măsura în care se va aplica această regulă va depinde de circumstanţele cazului. Pentru aceasta urmează să stabilim în ce măsură cealaltă parte a putut negocia clauzele formulate de prima parte. Cu cît mai puţin au fost negociate clauzele între părţi cu atît este mai justificată interpretarea clauzei în contra părţii care a formulato. În cazul contractului de adeziune (vezi comentariul la Art. 666) toate clauzele contractuale trebuie interpretate în favoarea părţii care aderă la contract. Această regulă se referă însă numai la clauzele care nu au fost formulate de către aderent. În cazul în care o parte a contractului este o persoană fizică care procură bunuri pentru necesităţile personale, casnice sau familiale clauzele contractuale vor fi interpretate în favoarea acestei persoane, indiferent de faptul cine a formulat clauzele contractuale.

6. Capitolul VII REZOLUŢIUNEA, REZILIEREA ŞI REVOCAREA CONTRACTULUI Secţiunea1 DISPOZIŢII COMUNE CU PRIVIRE LA REZOLUŢIUNEA, REZILIEREA ŞI REVOCAREA CONTRACTULUI Articolul 733. Temeiurile rezoluţiunii, rezilierii şi revocării Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decît în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor. 1.

Contractul valabil încheiat produce efecte juridice, adică dă naştere drepturilor şi obligaţiilor pentru părţile acestui contract şi, în condiţiile legii, pentru terţi. Ulterior încheierii contractului însă pot interveni diferite circumstanţe în rezultatul cărora una sau toate părţile contractului nu mai au interesul ca acesta să producă efecte juridice. De menţionat că interesul de a înlătura efectele juridice ale contractului poate exista atît în

2.

3.

4.

5.

6.

7.

cazul în care contractul nu a fost executat din vina uneia dintre părţi cît şi în cazul în care nu se pune problema executării contractului sau nici una dintre părţile contractului nu este vinovată pentru neexecutarea unor clauze din contract. În cazul cînd există interesul uneia sau a tuturor părţilor de a elimina efectele produse de contract se pune problema dreptului părţilor de a desfiinţa contractul şi de a înlătura, în măsura în care aceasta mai este posibil, efectele pe care le-a produs contractul respectiv atît pentru părţi cît şi pentru terţi. Pentru a defini dreptul uneia sau a ambelor părţi de a desfiinţa contractul legiuitorul a folosit termenii de rezoluţiune, reziliere şi revocare. Prin rezoluţiunea contractului se înţelege desfiinţarea retroactivă a contractelor cu executare uno ictu (instantanee) în cazul în care una din părţi nu execută obligaţiile contractuale. Deci prin declaraţia de rezoluţiune contractul încetează să producă efecte juridice chiar de la momentul încheierii contractului. Deşi produce efecte retroactiv ca şi în cazul nulităţii rezoluţiunea se deosebeşte de nulitate în primul rînd prin faptul că temeiurile de rezoluţiune apar abia după încheierea valabilă a contractului pe cînd temeiurile nulităţii existau la momentul încheierii contractului, fapt ce împiedică contractul să producă efecte juridice. Prin reziliere trebuie de înţeles acea sancţiune juridică care intervine în cazul neexecutării unui contract cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului pentru viitor. Aceasta înseamnă că prestaţiile efectuate anterior de către părţi nu se restituie şi părţile sînt eliberate doar de obligaţia de a presta pe viitor. De menţionat că vor fi aplicate regulile de la reziliere şi în cazul contractelor care după natura lor sînt contracte uno ictu, dacă obligaţiile contractuale se execută în rate şi fiecare rată poate fi considerată o obligaţie separată. În acest caz dacă se execută necorespunzător una din rate rezoluţiunea contractului va interveni numai în cazul în care partea care are dreptul de rezoluţiune nu are nici un interes în prestaţiile anterioare. Spre exemplu în cazul contractului de furnizare a materiei prime cumpărătorul, dacă a fost furnizată materie primă necalitativă, nu va putea desfiinţa contractul cu efect retroactiv decît în cazul în care va demonstra că nu are nici un interes să folosească materia primă furnizată anterior. În caz contrar el va putea rezilia contractul în partea ce ţine de materia primă necalitativă ş în partea ce ţine de materia primă care ar urma să fie furnizată pe viitor dar va fi obligat să respecte contractul în partea ce se referă la prestaţiile care nu au fost executate pînă la momentul cînd s-a născut dreptul de reziliere. Prin revocare trebuie să înţelegem de asemenea desfiinţarea unui contract în temeiul voinţei ambelor părţi sau a uneia dintre părţi. Spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere care intervin în cazul în care nu este executată obligaţia contractuală de către una dintre părţi, pentru revocare nu este necesar să fie invocată neexecutarea obligaţiilor contractuale. În rezultatul revocării contractului aceasta încetează de a mai produce efecte juridice. Momentul de cînd încetează să producă efecte juridice contractul revocat depinde de natura contractului. Astfel în cazul contractelor cu executare uno inctu revocarea va desfiinţa contractul cu efect retroactiv (efecte similare rezoluţiunii) iar în cazul contractelor cu executare succesivă în rezultatul revocării contractul va înceta să producă efecte pentru viitor (efecte similare rezilierii). Trebuie însă de avut în vedere că în unele cazuri a folosit noţiunile de rezoluţiune, reziliere şi cu un alt sens decît cel acceptat de majoritatea doctrinei (vezi spre exemplu comentariul la art. 844). În aceste condiţii va trebui ca efectele desfiinţării contactului să fie determinate în dependenţă de natura contractului fără a ţine cont de termenii folosiţi de legiuitor. În acest articol este stipulată regula generală potrivit căreia un contract poate fi desfiinţat în orice moment prin acordul ambelor părţi. Posibilitatea părţilor de a desfiinţa contractul rezultă din principiul libertăţii contractului. Cine a încheiat contractul trebuie să aibă şi dreptul şi de a-l modifica sau de a-l desfiinţa. Aceasta este conform adagiului – Eodem modo quo oritur, eodem modo dissolvitur (Ce a fost creat prin acord poate fi desfiinţat prin acord). Prin voinţa uneia dintre părţi contractul poate fi desfiinţat numai în temeiurile şi cu respectarea procedurii stabilite de lege. Această soluţie se justifică pornind de la faptul că contractul este rezultatul de voinţă al ambelor părţi şi conform regulii simetriei doar prin voinţa ambelor părţi pot fi aduse atingeri rezultatului voinţei comune. Doar în cazurile prevăzute de lege una dintre părţi poate afecta în vre-un mod rezultatul voinţei comune. Pentru desfiinţarea contractului nu are importanţă buna sau rea credinţa debitorului. Pentru aceasta este suficient să se constate că debitorul nu şi-a executat obligaţia sau că există dreptul de a desfiinţa contractul în lipsa unei neexecutări şi faptul că se întrunesc alte condiţii de care depinde dreptul creditorului de a desfiinţa contractul. Creditorul va putea însă să-şi exercite dreptul de desfiinţare a contractului cu respectarea regulilor cu privire la bună credinţă (vezi comentariul la art. 513), deoarece toate drepturile (deci şi cel cu privire la desfiinţarea contractului) trebuie să fie exercitate de către titular cu bună credinţă. Deci în cazul în care creditorul va declara cu rea credinţă contractul desfiinţat declaraţia acestuia nu va produce efecte juridice. În cazul în care contractul se desfiinţează din cauza neexecutării de către una dintre părţi a obligaţiilor contractuate desfiinţarea contractului poate fi făcută doar cu respectarea regulilor cu privire la punerea în întîrziere a debitorului (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710). Deci creditorul poate declara rezoluţiunea contractului doar în cazul în care va notifica debitorul despre neexecutare şi va acorda acestuia un termen

8.

suplimentar. Creditorul are dreptul să cu excepţia cazurilor în care debitorul se consideră în întîrziere de drept sau acordarea termenului suplimentar nu este obligatorie. Nu trebuie de confundat desfiinţarea contractului prin voinţa uneia sau a ambelor părţi cu încetarea contractului în cazul în care acesta nu mai poate produce efecte juridice sau nu mai poate fi menţinut indiferent de voinţa părţilor. Astfel contractul va înceta indiferent de voinţa părţilor contactului în urma decesului (lichidării) uneia dintre părţi, în cazul în care contractul este intuitu personae şi deci drepturile şi obligaţiile din contract nu pot trece la succesori. Această distincţie este importantă deoarece doar în cazul în care contractul se desfiinţează prin voinţa părţilor se pune problema existenţei temeiurilor şi a respectării procedurii desfiinţării iar în cazul în care legea prevede încetarea contractului efectele acestuia încetează indiferent de circumstanţele cazului. Articolul 734. Clauza de rezoluţiune

(1) Părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului. (2) Acordul privind rezoluţiunea contractului trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel. 1.

2. 3.

4.

5.

6.

7.

Scopul acestui articol este de a consfinţi dreptul părţilor de a prevedea în contract clauze exprese privind rezoluţiunea contractului de către una din părţi şi în alte cazuri decît cele prevăzute de lege şi de a stabili forma acordului din care rezultă clauza cu privire la dreptul de rezoluţiune. Spre exemplu contractul poate prevedea dreptul de rezoluţiune al unei părţi, în cazul în care cealaltă parte nu prezintă garanţiile convenite. Clauza privind dreptul de rezoluţiunea a contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pact comisoriu. Pactul comisoriu nu se prezumă ci trebuie să fie stipulat în mod expres de către părţi, fie în contract, fie printr-un acord separat. Clauza de rezoluţiune poate prevedea mai multe modalităţi în care va opera rezoluţiunea. În primul rînd prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea dreptul unei dintre părţi de a declara rezoluţiunea contractului în conformitate cu regula stipulată în articolul 737. În al doilea rînd părţile pot prevedea că contractul este rezolvit de plin drept în cazul în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia nici după punerea în întîrziere sau somare. În al treilea rînd prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea că contractul este desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întîrziere sau somarea ori respectarea altor formalităţi, dacă punerea în întîrziere sau somarea nu este obligatorie conform articolelor 617 şi 710. Clauza privind dreptul de rezoluţiune trebuie să îmbrace forma stabilită pentru contractul respectiv dacă legea, contractul sau uzanţele nu prevăd altceva. În cazul în care părţile încheie contractul în condiţii de formă mai riguroase decît cele stabilite de lege pentru contractul respectiv această formă nu este obligatorie şi pentru clauza privind dreptul de rezoluţiune, dacă părţile nu au stipulat altceva. În acest caz clauza de rezoluţiune trebuie să fie încheiată în forma stabilită de lege pentru contractul respectiv. Nu trebuie de confundat clauza privind dreptul unei părţi de a desfiinţa contractul cu acordul prin care ambele părţi vor desfiinţa contractul. Dacă în primul caz contractul este desfiinţat de una dintre părţi şi această parte care declară despre desfiinţarea contractului este obligată să arate temeiul desfiinţării în al doilea caz contractul este desfiinţat de ambele părţi şi părţile pot desfiinţa contractul fără a fi necesară invocarea cauzelor desfiinţării. Regula cu privire la forma acordului privind rezoluţiunea se referă atît la contractul prin care se stipulează dreptul unea dintre părţi de a desfiinţa contractul cît şi la contractul prin care părţile desfiinţează contractul. Deci în cazul în care contractul este rezolvit prin acordul părţilor acest acord trebuie să îmbrace forma cerută pentru contractul rezolvit, dacă legea contractul sau uzanţele nu prevăd altfel. Deşi nu este stipulat expres trebuie de avut în vedere că în cazul în care la încheierea contractului rezolvit au fost necesare anumite formalităţi acestea vor trebui să fie respectate şi în cazul rezoluţiunii. Astfel acordul privind rezoluţiunea contractului de vînzare-cumpărare a unui imobil va trebui să fie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile pentru că în caz contrar cumpărătorul va fi în continuare înregistrat drept proprietar al imobilului chiar dacă există un acord autentificate notarial despre desfiinţarea contractului. Articolul 735. Rezoluţiunea în cazul neexecutării esenţiale (1) O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi.

(2) Pentru determinarea neexecutării esenţiale, în special se iau în considerare următoarele circumstanţe: a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;

b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului; c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă; d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. 1.

2.

3.

4.

Scopul acestui articol este de a stabili că creditorul are dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care debitorul nu execută obligaţia în mod corespunzător sau în termenul stabilit (vezi comentariul la art. 572) cu condiţia că neexecutarea este esenţială. De menţionat că dreptul de rezoluţiune nu este pus în dependenţă de faptul dacă partea care nu a executat obligaţia este în culpă sau nu. Pentru ca declaraţia de rezoluţiune să producă efecte juridic este necesar să se întrunească următoarele condiţii: a) una din părţile contractului nu şi-a executat obligaţia contractuală. Trebuie de avut în vedere că prin neexecutare trebuie să înţelegem orice încălcare a obligaţiilor contractuale, inclusiv executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere (vezi comentariul la art. 602); b) neexecutarea este esenţială. Dacă neexecutarea este esenţială sau nu se va determina reieşind din circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale pe care le are creditorul în executarea corespunzătoare a obligaţiei, de gradul de vinovăţie al debitorului şi de alte circumstanţe relevante. Părţile pot stipula în contracta criterii în dependenţă de care să se stabilească dacă neexecutarea este esenţială sau nu; c) partea care declară contractul rezolvit şi-a executat obligaţiile care rezultă din contract sau se declară gata să execute contractul. Deci în cazul în care ambele părţi nu au executat în mod corespunzător obligaţiile contractuale nici una dintre parţi nu are dreptul de a declara contractul rezolvit; d) debitorul obligaţiei neexecutate a fost pus în întîrziere în condiţiile legii. În conformitate cu prevederile Codului civil punerea în întîrziere a debitorului este obligatorie cu excepţia cazului expres prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710) şi creditorul poate să-şi exercite drepturile faţă de debitor doar după punerea în întîrziere a acestuia. O parte are dreptul de rezoluţiune a contractului şi în cazul în care cealaltă parte trebuie să execute prestaţia datorată în temeiul contractului către un terţ. Spre exemplu în cazul în cazul contractului în folosul terţului stipulantul are dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care promitentul nu execută obligaţia asumată faţă de beneficiar (vezi comentariul la art. 721). Alin. (2) prevede cîteva circumstanţe în dependenţă de care se va determina dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Astfel neexecutarea este esenţială în cazul în care: a) prin neexecutare creditorul a fost lipsit de posibilitatea de a obţine ceia ce aştepta în rezultatul contractului. Deci va fi considerată esenţială orice neexecutare a debitorului care a împiedicat creditorul să obţină rezultatul la care a sperat în momentul încheierii contractului. Spre exemplu va fi considerată esenţială întîzierea chiar şi cu cîteva minute a cărăuşului care î-l pivează pe pasager de posibilitatea de a se îmbarca în punctul de destinaţie într-un alt mijloc de transport sau întîrzierea depozitarului în rezultatul căruia au pierit bunurile deponentului. Pentru aplicarea acestui criteriu se va ţine cont atît de voinţa creditorului cît şi de faptul dacă rezultatul pe care-l aştepta creditorul putea fi obţinut în mod obiectiv. Deci în care creditorul nu se aştepta la un anumit rezultat care era posibil sau în cazul în care creditorul se aştepta să obţină un rezultat care obiectiv nu era posibil neexecutarea obligaţiei de către debitor nu va putea fi considerată esenţială în temeiul acestui criteriu. Astfel în exemplu precedent întrîzierea cu cîteva minute a cărăuşului nu va fi esenţială în cazul în care pasagerul nu ar fi reuşit să se îmbarce într-un alt mijloc de transport chiar dacă cărăuşul ar fi ajuns la destinaţie în termenul preconizat. Acest criteriu nu este aplicabil şi în cazul în care debitorul va demonstra că nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul pe care-l aştepta creditorul. Deci pentru a evita aplicarea acestui criteriu debitorul va trebui să demonstreze nu numai faptul că nu a prevăzut că prin neexecutare î-l va priva pe creditor de ceea ce aştepta sî obţină în rezultatul contractului dar şi faptul că reieşind din circumstanţele concrete ale cazului nici nu ar fi putut să prevadă acest fapt chiar şi în condiţiile în care ar fi dat dovadă de diligenţă maximă; b) executarea întocmai a obligaţiilor contractuale ţine de esenţa contractului. La aplicarea acestui criteriu este relevantă natura obligaţiilor contractuale pentru care executarea întocmai a obligaţiilor contractuale ţine de esenţa obligaţiei. În acest caz nu este relevant gradul de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Spre exemplu în cazul contractelor de furnizare a mărfurilor magazinelor de comerţ cu amănuntul furnizarea în termen ţine de esenţa contractului; c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. De regulă în dreptul civil forma vinovăţiei debitorului nu este relevantă (vezi comentariul la art. 603). În acest caz însă anume de forma vinovăţiei debitorului va depinde dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Deci dacă debitorul nu execută intenţionat sau din culpă gravă obligaţia contractuală creditorul poate rezolvi contractul chiar dacă neexecutarea obligaţia nu a fost executată în mod nesemnificativ. La aplicarea acestui criteriu însă va trebuie să se ţină cont de faptul că drepturile trebuie exercitate cu bună credinţă. Deci chiar şi în cazul în care debitorul nu execută intenţionat sau din culpă gravă obligaţiile creditorul nu va putea declara rezoluţiunea contractului dacă aceasta este contrar bunei credinţe (vezi comentariul la art. 513); d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Acest criteriu se aplică în special în cazul executării obligaţiilor în rate. Astfel în cazul în care o rată a fost executată în mod necorespunzător dar această neexecutare nu este esenţial şi deci nu dă dreptul creditorului de a rezolvi contractul creditorul va putea

5.

totuşi rezolvi contractului dacă există temei să presupună că această neexecutare va persista şi la executarea ratelor viitoare. Legislaţia în vigoare nu interzice părţilor contractului de a stabili prin contract şi alte circumstanţe în care neexecutarea va fi considerată esenţială şi deci va permite creditorului să declare rezoluţiunea contractului. Însă aceste prevederi vor trebuie să fie stipulate ţinînd cont de principiul bunei credinţe. Astfel instanţa poate declara nulă clauza prin care se stabileşte dreptul creditorului de a rezolvi contractul în cazul în care neexecutarea este neesenţială iar rezoluţiunea va prejudicia disproporţionat debitorul care a întreprins anumite acţiuni în scopul pregătirii executării. Spre exemplu A s-a obligat să elaboreze şi transmită lui B un program pentru computer pînă la data de 31 decembrie. A propune să livreze programul de care B mai are nevoie şi pe care A nu-l poate vinde altor persoane, doar la 31 ianuarie. În aceste condiţii B va putea cere despăgubiri pentru întîrziere dar nu va putea rezolvi contractul. Articolul 736. Garantarea executării corespunzătoare

Partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să suspende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii. În cazul în care garanţia nu este prezentată într-un termen rezonabil, partea care cere garanţii poate rezolvi contractul. 1.

2.

3.

4.

5.

Scopul acestui articol este articol este de a proteja dreptul părţii care are temei de a considera că cealaltă parte nu va putea sau nu va dori să execute contractul prin stabilirea dreptul acestia de a cere celeilalte părţi garanţii şi de a rezolvi contractul în cazul în care în termenul stabilit nu vor fi prezentate garanţii sau dacă garanţiile prezentate nu vor fi suficiente. În lipsa acestei dispoziţii o parte a contractului ar putea să se afle în faţa unei dileme. Dacă va aştepta pînă la data la care trebuie executată obligaţia şi a aceasta nu va fi executată partea va suferi prejudicii. Dacă, pe de altă parte, va declara contractul rezolvit, iar la data executării va fi evident că obligaţia ar fi fost executată de cealaltă parte, acţiunile sale ar echivala cu neexecutarea contractului şi va fi obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este obligatoriu să existe o imposibilitate absolută pentru cealaltă parte de a executa obligaţia. Este suficient doar ca partea care cere garanţii să aibă temei pentru a considera în mod rezonabil că cealaltă parte nu va vrea sau nu va putea să-şi execute obligaţia în măsura în care va putea fi considerat că există neexecutare esenţială, chiar dacă există alte indicii din care rezultă că aceasta va putea sau va vrea să-şi execute obligaţia. Această dispoziţie acordă părţii care în mod rezonabil este îndreptăţită să considere că va exista o neexecutare esenţială dreptul: a) de a cere celeilalte părţi garanţii suficiente că obligaţia va fi executată. Ce constituie garanţii suficiente se va determina în dependenţă ce circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont şi de circumstanţele care permite părţii care cere garanţii de a considera în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială. În unele cazuri va fi suficientă chiar şi declaraţia celeilalte părţi că va executa obligaţia iar în alte cazuri vor fi necesare garanţii bancare sau garanţii unui fidejusor. Spre exemplu A care are posibilitate să construiască doar un imobil în acelaşi timp s-a obligat să construiască pentru B un imobil. După o perioadă de timp B află că A are obligaţia să construiască în acelaşi timp un imobil pentru C. În acest caz A va trebui să prezinte lui B garanţii că va putea să construiască concomitent ambele imobile sau că va construi anume imobilul lui B; şi b) dreptul de amîna executarea propriei obligaţii. Partea care cere garanţii este obligată să stabilească celeilalte părţi un termen în interiorul căruia cealaltă parte va trebui să prezinte garanţiile. Termenul stabilit trebuie să fie unul rezonabil în dependenţă de circumstanţele concrete ale cazului. În cazul în care se va stabili un termen prea scurt se va considera stabilit un termen rezonabil. Prin termen rezonabil trebuie de înţeles acel termen minim necesar pentru ca în circumstanţele concrete ale cazului partea de la care se cere garanţii să le poată prezenta. Dacă după expirarea termenului nu vor fi prezentate garanţii sau în cazul în care garanţiile prezentate nu vor fi suficiente partea care a cerut garanţii poate rezolvi contractul. Deci în acest caz partea care a cerut garanţii va avea dreptul de rezoluţiune în temeiul faptului că: a) există temeiuri pentru a considera că va exista o neexecutare esenţială. Adică există doar circumstanţe care atestă că în viitor va exista un temei de rezoluţiune. Condiţia se consideră îndeplinită indiferent de faptul dacă la momentul executării obligaţia va putea fi executată sau nu şi de faptul dacă cealaltă parte va vrea sau nu s-o execute; şi b) în termenul care a fost stabilit sau în cazul trebuia să fie stabilit în mod rezonabil nu au fost prezentate garanţii sau acestea nu au fost suficiente. Articolul 737. Operarea rezoluţiunii (1) Rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte.

(2) Dacă prestaţia este oferită cu întîrziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare. 1. 2.

3.

4.

5.

6.

7.

8. 9.

Scopul acestui articol este de a stabili modul în care operează rezoluţiunea. De asemenea se stabileşte, în scopul protecţiei drepturilor părţii care nu a executat contractul, că dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat într-un termen rezonabil. Alin. (1) al acestui articol stabileşte regula generală în conformitate cu care dreptul părţii de a desfiinţa contractul se exercită printr-o declaraţie scrisă adresată celeilalte părţi a contractului. Cerinţa de a notifica cealaltă parte despre rezoluţiunea contractului va permite acesteia să evite pierderile din cauza incertitudinii dacă partea a căror drepturi au fost încălcate va accepta sau nu executare. În acelaşi timp cerinţa privind necesitate de a remite o declaraţie scrisă exclude posibilitatea părţii a căror drepturi au fost încălcate de a specula pe creşterea sau micşorarea valorii prestaţiei în detrimentul părţii care nu a executat contractul. Contractul se va considera desfiinţat din momentul în care declaraţia de rezoluţiune a parvenit celeilalte părţi (vezi comentariul la art. 200). Obligaţia de a demonstra faptul parvenirii declaraţiei revine părţii care a expediat-o. Deşi este stipulat că declaraţia trebuie să fie făcută printr-un simplu înscris legiuitorul nu a stabilit expres pentru acest caz efectul nerespectării formei acestui act juridic. În lipsa unei norme speciale se va aplica regula generală (vezi comentariul la art. 211). Deci chiar dacă nu va fi respectată forma declaraţiei aceasta va produce efecte juridice şi contractul va fi desfiinţat dar părţile nu vor putea aduce dovada cu martori pentru a demonstra faptul desfiinţării contractului. Reieşind din această dispoziţie rezultă că instanţa de judecată nu este în drept să declare rezoluţiunea contractului deoarece conform alineatului (1) desfiinţarea contractului ţine exclusiv de voinţa părţilor contractului. Instanţa judecătorească va putea să controleze dacă sau întrunit condiţiile pentru rezoluţiune şi fie să confirme că contractul este rezolvit fii să constate că nu se întrunesc condiţiile pentru rezoluţiune şi să soluţioneze litigiul dintre părţi fără a ţine cont de declaraţia de rezoluţiune. Numai în cazul în care prin lege este prevăzut că contractul se desfiinţează prin hotărirea instanţei judecătoreşti partea a căror drepturi au fost încălcate nu va avea dreptul să declare rezoluţiunea contractului ci va trebui să se adreseze în instanţa judecătorească cu o cerere de rezoluţiune a contractului. Astfel art. 420 alin. (1) prevede că uzufructul încetează în cazul în care instanţa judecătorească a pronunţat rezoluţiunea actului juridic prin care cel care a instituit uzufructul a dobîndit titlul de proprietate. Alin. (2) prevede că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune într-un termen rezonabil de la data la care a aflat despre faptul că cealaltă parte oferă prestaţia după data la care prestaţia era datorată sau de la data la care a aflat despre faptul că executarea nu corespunde în alt mod prevederilor contractului. Termenul în care trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune nu curge în cazul în care partea care este în întîrziere cu executarea contractului nu oferă prestaţia datorată. Ce trebuie să înţelegem prin termen rezonabil se va determina în fiecare caz concret în dependenţă de circumstanţele cauzei. Spre exemplu în cazul în care poate obţine uşor o prestaţie similară de la alte persoane şi ar putea astfel să speculeze pe creşterea sau scădere preţului declaraţia despre rezoluţiune trebuie făcută fără nici o înîrziere. În cazul în care sînt necesare cercetări suplimentare pentru a afla dacă poate fi obţinută o prestaţie similară de la alte persoane perioada rezonabilă va fi mai lungă pentru a permite efectuare cercetărilor necesare. Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat într-un rezonabil partea a căror drepturi au fost încălcate pierde dreptul de rezoluţiune pentru executarea care a fost oferită tardiv sau nu corespunde în alt mod prevederilor contractului şi deci va trebui să accepte executarea oferită de cealaltă parte. În cazul în care ulterior va mai exista o întîrziere sau o altă executare necorespunzătoare care permit părţii a căror drepturi au fost încălcate să desfiinţeze contractul acest drept se va exercita conform regulilor generale. Partea care a pierdut dreptul de rezoluţiune a contractului nu este lipsită prin aceasta de alte mijloace de apărare a drepturilor. Spre exemplu aceasta va putea cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor. Prevederile acestui articol nu se aplică situaţiilor în care partea care nu a executat contractul întreabă cealaltă parte dacă aceasta va accepta executarea obligaţiei după data la care obligaţia trebuia executată. Nu se aplică aceste prevederi nici situaţiilor în care partea a căror drepturi au fost încălcate află din alte surse că partea care nu a executat contractul intenţionează totuşi să execute contractul. În aceste situaţii totuşi buna credinţă (vezi comentariul la art. 513) poate impune părţii a căror drepturi au fost încălcate să informeze partea care nu a executat contractul despre faptul că nu va accepta o executare tardivă. În cazul în care nu va informa partea care nu a executat contractul va putea cere despăgubiri. Articolul 738. Efectele rezoluţiunii

(1) În cazul exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta, trebuind să restituite prestaţiile executate şi veniturile realizate. (2) Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei dacă:

a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă; b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat; c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia în considerare. (3) Dacă în contract este stipulată o contraprestaţie, aceasta ia locul compensării în bani. (4) Obligaţia compensării în bani nu apare: a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului; b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului; c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor; d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită. (5) După rezoluţiune, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, cu excepţia cazului cînd debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluţiunii. (6) Rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului privind soluţionarea litigiilor şi alte clauze destinate a produce efecte şi după rezoluţiune. 1. 2.

3.

4.

5.

Scopul acestui articol este de a stipula efectele care intervin pentru ambele părţi în cazul în care partea a căror drepturi au fost încălcate declară rezoluţiunea contractului şi de a stipula cazurile în care partea vinovată pentru rezoluţiune este obligată să dea compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei. Din momentul în care declaraţia de rezoluţiune parvine celeilate părţi contractul încetează şi toate părţile contractului sînt eliberate de obligaţia de a executa prestaţiile datorate în temeiul contactului şi în acelaşi timp toate părţile trebuie să restituie prestaţiile primite şi veniturile pe care le-au obţinut. Obligaţia părţilor de a restitui toate prestaţiile primite intervine în cazul contractelor cu executare instantanee şi anume această obligaţie face diferenţa dintre rezoluţiune şi reziliere. Pentru determinarea efectelor rezoluţiunii trebuie să se ţină cont de faptul că în cazurile în care obligaţiile urmau să fie executate în mai multe tranşe care pot fi privite ca obligaţii separate trebuie să fie restituite doar prestaţiile în privinţa cărora au existat temeiuri de rezoluţiune. Doar în cazul în care partea a căror drepturi au fost încălcate va demonstra că prestaţiile executate în conformitate cu prevederile contractului nu prezintă pentru el interes în lipsa prestaţiilor care trebuie restituite sau care nu urmează să mai fie executate acesta va putea cere întoarcerea tuturor prestaţiilor. În temeiul alin. (1) părţile sînt obligate să restituie doar veniturile pe care efectiv le-au obţinut. Dacă una dintre părţi nu a obţinut venit cealaltă parte va putea cere despăgubiri doar în condiţiile art. 739 alin. (1). În alin. (2) se stabilesc cazurile în care părţile pot fi obligate să dea compensaţie în bani în locul întoarcerii prestaţiilor. Astfel atît partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi cealaltă parte sînt obligate să dea compensaţie în bani în locul întoarcerii prestaţiilor primite în temeiul contractului rezolvit în cazul în care: a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă. Se va da compensaţie în bani în locul întoarcerii în natură a prestaţiei în toate cazurile în care nu poate fi întoarsă anume prestaţia executată de cealaltă parte; b) obiectul primit este: i) consumat. În acest caz îtoarcerea în natură a bunului nu este posibil deoarece acesta nu mai există; ii) înstrăinat. Obiectul se consideră înstrăinat în cazul în care dretpul asupra acestuia a fost dobîndit de un terţ chiar dacă bunul poate fi revendicat de la terţ. Creditorul nu este obligat să-l urmărească pe terţ dacă însă va cere terţului restituirea bunului creditorul nu are dreptul să ceară concomitent şi copensaţie în bani de la debitor, ci doar despăgubiri pentru prejudiciul cauzat; iii) grevat. Obiectu se consideră grevat în cazul în care debitorul a constituit în favoare unui terţ drepturi asupra bunului (spre exemplu dreptul de gaj sau de uzufruct) care diminuează utiliatea bunului pentru creditor. Creditorul va putea cere compensaţie în bani dacă debitorul nu va asigura stingerea drepturilor cu care este grevat bunul; iv) prelucrat sau transformat. În aceste cazuri obiectul încetează să mai existe şi nu poate fi restituit în natură deoarece în rezultatul prelucrării sau transformării a apărut un nou bun. Creditorul totuşi va avea dreptul să ceară în locul compensaţiei în bani bunul rezultat dacă conform regulilor cu privire la accesiune (vezi comentariul la art. 330) el va putea pretinde la dreptul de proprietate asupra bunului; c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit. Debitorul are obligaţia de a restitui obiectul prestaţiei în starea în care l-a primit. Obiectul prestaţiei se consideră că se află în starea în care a fost primit în cazul în care uzura bunului rezultată din folosinţa bunului conformă destinaţiei acestuia sau conform destinaţiei stipulate în contract. De menţionat că în cazurile stipulate la alin. (2) creditorul este în drept să ceară compensaţie în bani dar nu este obligat să facă acest lucru. Chiar dacă bunul nu este în starea în care a fost transmis debitorului creditorul poate să ceară predarea bunului dacă aceasta nu contravine drepturile ocrotite prin lege a debitorului sau a terţilor. În acelaşi timp creditorul va avea dreptul să ceară despăgubiri în cazul în care bunul va fi deteriorat sau va fi ţinut să restituie îmbogăţirea.

6.

În alin. (3) se prevede că în cazurile în care contractul conţine clauze care prevede că în locul compensaţie în bani debitorul va efectua o altă prestaţie, debitorul va fi obligat să execute această contraprestaţie în locul compensaţiei în bani. Pentru apariţia obligaţiei de a efectua contraprestaţia este necesar să se întrunească cumulativ următoarele condiţii: a) o parte a contractului rezolvit nu poate întoarce prestaţia primită. Această condiţie se consideră îndeplinită indiferent de faptul dacă partea care nu poate întoarce prestaţia este în culpă sau nu; b) în locul întoarcerii prestaţiei partea este obligată să dea o compensaţie în bani. Dacă partea nu este obligată să dea compensaţie în bani aceasta nu va fi obligată nici să efectueze contraprestaţia. Această rezultă din conţinutul alineatului trei care prevede că contraprestaţia trebuie să ia locul compensaţiei în bani; c) contractul prevede că în cazul în care întoarcerea prestaţiei nu este posibilă debitorul va da o contraprestaţie; d) contraprestaţia mai este posibilă. În cazul în care contraprestaţia nu este posibilă se va da compensaţie în bani.

7.

În alin. (4) se stipulează cazurile în care debitorul care nu poate întoarce prestaţia primită nu va fi obligată nici să dea compensaţie în bani: a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului. Deci dacă cel care declară rezoluţiunea contractului nu a putut descoperi viciile bunului înainte de prelucrarea sau transformarea bunuliu acesta nu va fi obligat să dea o compensaţie în bani. El va fi însă ţinut, la cererea celeilalte părţi, să restitui bunul în starea în care se afla la momentul în care a fost descoperit viciul; b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului. Nici partea care a declarat rezoluţiunea contractului şi nici cealaltă parte nu este obligată să dea compensaţiei în locul restituirii prestaţiei în măsura în care deteriorearea sau pieirea bunului se datorează celeilalte părţi. Prin sintagma „în măsura în care” trebuie înţeles că în cazul în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează în parte culpei celui care trebuie să întoarcă prestaţia iar în parte altor cirsumstanţe (spre exemplu forţa majoră sau culpa celeilalte părţi) acesta va trebui să dea compensaţie în bani numai în măsura în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează culpei sale; c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor. Cel care nu poate restitui prestaţia se poate elibera de obligaţia de a da compensaţie în bani dacă va demonstra că bunul care trebuie restituit ar fi pierit chiar şi în cazul în care se afla la cel căruia trebuie restituit. În scopul probaţiunii pot fi invocate anumite particularităţi ale bunului (spre exemplu vicii ascunse), forţa majoră (spre exemplu o inundaţie care ar fi distrus bunul chiar dacă se afla la cel care are dreptul să ceară restituirea) sau alte circumstanţe care arată că în lipsa unor măsuri extraordinare care nu pot fi cerute unui om diligent bunul ar fi pierit şi la cel care are dreptul să ceară restituirea; d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită. Cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea poate să se elibereze de obligaţia de a da compensaţie în bani dacă va demonstra ca a întreprins toate măsurile care ar fi trebuit să le întreprindă un bun proprietar dar nu a reuşit să evite deteriorarea sau pieirea bunului. Totuşi cel care a exercitat dreptul de rezoluţiune este obligat să restituie celeilalte părţi tot ce a obţinut sau a economisit în rezultatul prestaţiei care nu poate fi întoarsă. Regulile cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză se vor aplica în mod corespunzător (vezi comentariul la art. 1389 şi următoarele). Alin. (5) prevede că creditorul poate cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea integrală a contractului numai dacă a declarat rezoluţiunea contractului şi doar cu condiţia că cauza rezoluţiunii îi este imputabilă debitorului. Această dispoziţie interzice creditorului de a cere şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei în întregime şi executarea obligaţiei. În acelaşi timp această dispoziţie nu afectează dreptul creditorului de a cere şi în cazurile în care nu a declarat rezoluţiunea contractului despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin înîrzierea executării, prin viciile bunului sau prin altă executare necorespunzătoare. Alin. (6) prevede că unele clauze ale contractului rămîn valabile şi după rezoluţiunea contractului. Pe lîngă clauzele care stabilesc modul de soluţionare a litigiului vor rămîne valabile şi alte clauze care au fost incluse în contract pentru a produce efecte şi după rezoluţiunea contractului. Spre exemplu clauza care prevede obligaţia părţilor de a nu divulga informaţia confidenţială pe care i-a transmis-o cealaltă parte rămîne valabilă şi după rezoluţiunea contractului. De menţionat că clauzele care rămîn valabile după rezoluţiunea contractului pot stipula drepturi şi obligaţii pentru partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi pentru cealaltă parte.

8.

9.

10. În temeiul principiului resoluto iure dantis rezolvitur ius accipientis rezoluţiunea produce efecte şi pentru terţi. Astfel prin desfiinţarea titlului autorilor lor terţii vor fi obligaţie să restituie bunurile pe care le-au dobîndit de la aceştia deoarece se vor desfiinţa şi titlurile lor. Terţii nu vor fi obligaţi să restituie bunurile dacă vor putea demonstra existenţa unui drept propriu (spre exemplu dreptul de uzucapiune). Articolul 739. Neobţinerea beneficiului şi repararea pagubelor (1) În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor

ratate. Debitorul trebuie însă să dovedească, în raport de aceste venituri, doar acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri. (2) Dacă debitorul restituie bunul, compensează valoarea bunului sau dacă compensarea este exclusă conform art.738 alin.(4) lit.a)-c), lui i se restituie cheltuielile necesare făcute în legătură cu bunul. Alte cheltuieli se restituie doar în măsura în care creditorul realizează o îmbogăţire de pe urma lor. 1.

Scopul acestui articol este de a stipula cazurile în care partea care nu a obţinut venit din contul bunului care trebuie restituit trebuie să compenseze venitul ratat şi regulile cu privire la compensarea cheltuielilor făcute de partea obligată să restituie prestaţia. În conformitate cu prevederile alin. (1) atît partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi cealaltă parte răspunde pentru faptul că nu a obţinut venituri din contul bunului care trebuie restituit celeilalte părţi. Deci în acest articol nu se stabileşte obligaţia părţilor de a obţine venituri din contul bunului care constituie obiectul prestaţia ci doar obligaţia de a plăti despăgubiri pentru faptul că nu a obţinut venituri deşi obţinerea venitului era posibilă. Deci plata despăgubirilor nu va depinde de faptul dacă debitorul este în culpă sau nu.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

Obligaţia de a plăti despăgubiri pentru venitul ratat apare dacă: a) debitorul nu a obţinut venituri. În cazul în care debitorul a obţinut venituri nu se mai pune problema compensării veniturilor ratate. Creditorul însă va putea cere despăgubiri pentru faptul că debitorul nu depus la obţinerea veniturilor aceea sîrguinţă şi promtitudine pe care o depune de obicei la gestionarea propriilor afaceri; b) debitorul a avut posibilitate să obţină venituri din contul obiectului prestaţiei care trebuie restituită. Se consideră că debitorul a avut posibilitate să obţină venit în cazul în care folosirea bunului conform destinaţiei de regulă permite obţinerea unui venit şi în circumstanţele concrete ale cazului nu au existat împrejurări care au împiedicat folosirea bunului sau care au exclus posibilitatea obţinerii venitului; c) regulile bunei administrări cereau obţinerea venitului. Prin sintagma „buna administrare” trebuie înţeles o astfel de gestionare a bunului sau a patrimoniului care constă în întreprinderea măsurilor necesare pentru obţinerea unor venituri satisfăcătoare. Exigenţele unei bune administrări se consideră respectate şi în cazul în care veniturile nu au fost obţinute deşi măsurile necesare au fost întreprinse. Pentru a determina mărimea veniturilor care ar fi trebuit să fie obţinute se vor lua în consideraţia condiţiile în care ar fi putut folosi bunul debitorul şi comportamentul pe care î-l atestă de obicei debitorul la gestionarea propriilor bunuri. Deci se va ţine cont de sîrguinţa şi promtitudinea de care dă dovadă de obicei debitorul la gestiunea propriilor afaceri şi nu de sîrguinţa şi promtitudinea de care ar trebui să dea dovadă un bun gospodar. Se pot lua în consideraţie veniturile care de obicei sînt obţinute prin folosirea conform destinaţiei a unor bunuri similare dar nu se poate pretinde debitorului ca acesta să obţină veniturile obţinute de obicei din folosirea bunurilor similare dacă din modul în care îşi gestionează propriile afaceri rezultă că debitorul nu ar fi putut obţine asemenea venituri. Alin. (2) stabileşte cazurile în care cel care este obligat să restituie prestaţia are dreptul la compensarea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul care trebuie restituit. Obligaţia de compensare a cheltuielilor apare datorită faptului că creditorul are dreptul de a cere şi veniturile pe care le-a obţinut sau ar fi putut să le obţină debitorul. Dreptul debitorului de a cere restituirea cheltuielilor apare dacă se întrunesc următoarele condiţii. Prima condiţie constă în faptul că: a) restituie bunul; sau b) în locul restituirii bunului dă compensaţie în bani (vezi art. 738 alin. (2); sau c) debitorul deşi nu restituie bunul este eliberat de obligaţia de a da compensaţie în bani în conformitate cu prevederile art. 738 alin. (4) lit. a) – c). A doua condiţie constă în faptul că cheltuielile trebuie să fie efectiv făcute de către debitor. Sarcina de a demonstra faptul că cheltuielile au fost efectiv făcute şi mărimea acestor cheltuieli revine debitorului care se poate folosi şi de prezumţia efectuări cheltuielilor necesare. Spre exemplu în cazul cînd se solicită restituirea cheltuielilor pentru întreţinerea animalelor debitorul poate cere restituire cheltuielilor necesare pentru întreţinerea animalelor similare. A treia condiţie constă în faptul ca cheltuielile pe care le solicită debitorul trebuie să fie necesare. Sînt considerate necesare acele cheltuieli care sînt obligatorii pentru întreţinerea bunului sau obţinerea veniturilor. Celelalte cheltuieli (utile, adică acele cheltuieli care deşi nu au fost necesare au sporit valoarea bunului sau voluptoase, adică acele cheltuieli care nu au sporit prin nimic valoarea bunului ) vor fi restituite debitorului doar în cazul în care acesta va demonstra că creditorul s-a îmbogăţit din contul acestor cheltuieli conform regulilor cu privire la îmobogăţirea fără justă cauză (vezi comentariul la art. 1389 şi următoarele). Obligaţia de compensare a cheltuielilor trebuie executată concomitent cu restituirea bunului sau compensaţia în bani în locul restituirii bunului (vezi comentariul la art. 740). Articolul 740. Executarea obligaţiilor născute din rezoluţiune

Obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune se execută simultan.

1.

Scopul acestui articol este de a determina obligaţiile părţilor de a restitui prestaţiile primite sau de a da compensaţii în bani sau alte obligaţii corelative care le revin părţilor după rezoluţiunea contractului.

2.

Toate părţilor contactului trebuie să execute obligaţiile corelative născute din rezoluţiune în acelaşi timp. Deci atît cel care a declarat rezoluţiunea cît şi cel care nu a executat contractul vor fi ţinuţi să execute în acelaşi timp obligaţiile lor privind restituirea prestaţiilor şi a veniturilor obţinute. În cazul în care una dintre părţi nu execută obligaţia care-i revine cealaltă parte poată amînă executarea obligaţiei corelative. Partea care este în întîrziere va fi obligată să plătească despăgubiri şi va suporta riscul imposibilităţii executării obligaţiilor. Obligaţiile născute din rezoluţiune trebuie să fie executate simultan indiferent de ordinea în care trebuiau să fie executate obligaţiile din contractul desfiinţat.

3.

Articolul 741. Termenul pentru rezoluţiunea contractului Dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a contractului, celui îndreptăţit i se poate stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu exercită acest drept pînă la expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasă fără efect. 1.

2.

3. 4.

5.

Scopul acestui articol este de a stabili criterii pentru determinarea termenului în interiorul căruia partea a căror drepturi au fost încălcate poate declara rezoluţiunea contractului în cazurile în care termenul de rezoluţiune nu a fost stipulat prin contract. Această dispoziţie se aplică numai în cazul în care contractul nu prevede termenul în interiorul căruia trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune. Acest articol nu stabileşte pentru partea a căror drepturi au fost încălcate obligaţia de rezoluţiune a contractului. Cu excepţia cazurilor în care rezoluţiunea intervine indiferent de voinţa părţilor (spre exemplu în virtutea unei prevederi din contract care prevede că în cazul neexecutării obligaţiei contractul încetează de drept sau în cazul în care prestaţia nu mai este posibilă fără culpa debitorului) creditorul este în drept să aleagă între rezoluţiune şi alte metode de protecţie a drepturilor sale (spre exemplu cererea privind plata despăgubirilor). Partea care nu a executat contractul este în drept să stabilească celeilalte părţi un termen în care ultimul poate exercita dreptul de rezoluţiune doar în cazul şi din momentul în care se întrunesc condiţiile pentru rezoluţiune. De menţionat că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune într-un termen rezonabil şi în cazurile în care termenul de rezoluţiune nu este stabilit prin contract sau nu a fost stabilit de către partea care nu a executat contractul (vezi comentariul la art. 737). Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat în termenul stabilit în contract sau de partea care nu a executa contractul debitorul va putea să execute obligaţia şi cealaltă parte nu are dreptul să refuze executare propusă cu întîrziere dacă prestaţia corespunde celorlalte condiţii contractuale. Dacă însă debitorul nu va executa obligaţia şi după expirarea termenului în care trebuia exercitat dreptul de rezoluţiune cealaltă parte va putea să desfiinţeze contractul doar după punerea din nou în întîrziere a debitorului (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710). Articolul 742. Rezoluţiunea în cazul pluralităţii de părţi

(1) În cazul pluralităţii de debitori sau creditori, dreptul de rezoluţiune nu poate fi exercitat decît de toţi creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor. (2) Dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi. 1. 2.

Scopul acestui articol este de a stabili modul de exercitare şi de stingere a dreptului de rezoluţiune în cazul în care există pluralitate de debitori sau pluralitate de creditori. Aceste dispoziţii se vor aplica atît în cazul în care dreptul sau obligaţia este pe cote părţi cît şi în cazul în care dreptul sau obligaţia este solidară. În conformitate cu prevederile alin. (1) în cazul pluralităţii de subiecte declaraţia de rezoluţiune va produce efecte numai în cazul în care a fost făcută de către toţi creditorii şi dacă a fost adresată tuturor debitorilor. Dacă declaraţia nu a fost făcută de către toţi creditorii sau nu a parvenit tuturor debitorilor declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte juridice. Declaraţia trebuie făcută de către toţi creditorii către toţi debitorii indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat faţă de toţi creditorii sau numai faţă de o parte dintre ei şi indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat de către toţi debitorii sau doar de către o parte dintre debitori. Declaraţia trebuie adresată tuturor debitorilor şi în cazul în care doar o parte dintre debitori sînt în culpă pentru neexecutarea contractului.

3. 4.

5. 6.

7.

Nu este obligatoriu care declaraţia să fie făcută în comun de către creditori sau să parvină concomitent tuturor debitorilor. Deci fiecare creditor poate face o declaraţie separată la termene şi în formă diferită şi declaraţia poate parveni debitorilor în termene diferite. În cazurile în care creditorii vor emite declaraţii de rezoluţiune separate se va considera că declaraţia de rezoluţiune a fost remisă debitorilor în momentul în care declaraţia va fi emisă de către ultimul dintre creditori. În cazurile în care declaraţia despre rezoluţiune va parveni debitorilor la diferite intervale de timp se va considera că declaraţia de rezoluţiune a produs efecte şi contractul este desfiinţat de la data la care declaraţia tuturor creditorilor a parvenit tuturor debitorilor. În cazul în care unul dintre creditori pierde dreptul de rezoluţiune (vezi comentariul la art. 737 şi 741) nici ceilalţi creditori nu vor mai avea dreptul de rezoluţiune. Reglementările din acest articol se justifică prin faptul că contractul nu poate înceta pentru unii dintre debitori sau creditori şi să continue în acelaşi timp pentru alţi debitori sau creditori. Această soluţie este justificată şi prin faptul că prin rezoluţiune se sting toate drepturile şi obligaţiile născute din contract şi în acelaşi timp toţi creditorii şi debitorii sînt obligaţi să restituie prestaţiile primite sau să dea compensaţie în bani şi să restituie veniturile obţinute. Prevederile acestui articol nu exclude posibilitatea părţilor contractului de a modifica clauzele contractului prin excluderea din contract a unora dintre debitori sau creditori şi menţinerea obligaţiilor doar pentru debitorii sau creditorii care au rămas parte a contractului. Articolul 743. Rezoluţiunea fără efecte

Dacă una din părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci cînd cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune. 1.

Scopul acestui articol este de a permite debitorului de a compensa creanţa creditorului în cazul în care creditorul exercită dreptul de rezoluţiune.

2.

În conformitate cu această dispoziţie chiar dacă se întrunesc toate condiţiile pentru rezoluţiune declaraţia despre rezoluţiune nu va produce efecte în cazul în care: a) debitorul are o creanţă prin care poate compensa creanţa creditorului; şi b) se întrunesc condiţiile necesare pentru compensarea creanţei creditorului, spre exemplu dacă creanţa debitorului este scadentă (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele). Condiţiile necesare pentru compensare trebuie să existe la momentul compensării. Deci nu pot fi compensate creanţe care nu mai întrunesc condiţiile (spre exemplu a expirat termenul de prescripţie) sau care încă nu întrunesc condiţiile (spre exemplu nu sînt scadente); şi c) declară despre compensaţie imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune. Debitorul are dreptul de a compensa creanţa creditorului dar nu este obligat să facă acest lucru. În acelaşi timp declaraţia despre compensare va preîntîmpina rezoluţiunea contractului doar în cazul în care va parveni creditorului în termenul cel mai scurt posibil de la data la care debitorul a primit declaraţia de rezoluţiune. Declaraţia despre compensare se consideră că a fost expediată imediat în cazul în care debitorul a expediat-o creditorului fără întîrzieri imputabile debitorului. Declaraţia despre rezoluţiune nu va produce efecte cu condiţia că creanţa creditorului a fost compensată integral. În cazul în care creanţa a fost compensată parţial declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte doar în cazul în care partea din creanţa creditorului care nu a fost compensată justifică dreptul de rezoluţiune al creditorului (spre exemplu dacă vom putea considera că partea neexecutată este esenţială). Această soluţie se justifică prin faptul că dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat de către creditor doar în cazul în care se întrunesc condiţiile prevăzute de lege iar în lipsa acestor condiţii declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte.

3.

Articolul 744. Clauza privind pierderea drepturilor de către debitor Dacă un contract este încheiat cu rezerva pierderii drepturilor de către debitor în cazul neexecutării obligaţiei sale, creditorul, la survenirea acestui caz, are dreptul la rezoluţiunea contractului. 1. 2.

Scopul acestui articol este de a stabil dreptul de rezoluţiune a contractului încheiat sub rezerva pierderii de către debitor a drepturilor născute din contract în cazul în care nu execută obligaţiile sale. În cazul în care contractul prevede că debitorul pierde drepturile izvorîte din contract în cazul în care nu va executa obligaţiile sale şi debitorul nu execută obligaţia el nu va avea dreptul de a cere creditorului executarea obligaţiilor izvorîte din contract. Contractul însă va continua să producă efecte. Creditorul va avea dreptul de rezoluţiune în conformitate cu regulile generale (vezi comentariul la art. 737 şi următoarele).

3.

Această dispoziţie nu interzice părţilor de a prevedea în contract că acesta încetesază să producă efecte juridice în cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţia. În acest caz contractul va fi rezolvit şi vor surveni efectele rezoluţiunii fără a mai fi necesară o declaraţie de rezoluţiune din partea celui a căror drepturi au fost încălcate. Articolul 745. Rezoluţiunea sub condiţia de a se plăti penalitatea

În cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti penalitatea, rezoluţiunea este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită pînă la declaraţia de rezoluţiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neîntîrziat declaraţia. Aceasta produce efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntîrziat. 1. 2. 3. 4.

5.

6. 7.

Scopul acestui articol este de a stipula regulile care stabilesc modul de rezoluţiune în cazurile în care contractul prevede dreptul părţilor de a desfiinţa contractul cu condiţia plăţii unei penalităţi. În aceste caz nu se pune problema neexecutării contractului. Această dispoziţie porneşte de la prezumţia că părţile pot stabili în contract că una sau ambele părţi au dreptul de rezoluţiune a contractului cu condiţia că vor achita o penalitate. Aceste drept de rezoluţiune nu depinde de faptul dacă părţile au executat sau nu contractul. Partea căreia contractul î-i acordă dreptul de rezoluţiune este obligată să achite penalitatea anterior emiterii declaraţiei de rezoluţiune sau concomitent cu această declaraţie. În cazul în care partea care exercită dreptul de rezoluţiune nu achită penalitatea cealaltă parte poate respinge neîntîrziat declaraţia de rezoluţiune din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Se va considera că declaraţia de rezoluţiune a fost respinsă neîntîrziat în cazul în care partea care a primit declaraţia de rezoluţiune va remite celeilalte părţi fără o întîrziere care să-i fie imputabilă o declaraţie privind faptul că respinge declaraţia de rezoluţiune pentru motiv că nu a fost plătită penalitatea şi această declaraţie parvine celui care a declarat rezoluţiunea fără întîrziere. În cazul în care declaraţia de rezoluţiune nu a fost respinsă aceasta va produce efecte chiar şi în cazul în care cel care a emis declaraţia nu a achitat penalitatea. Cel care a declarat rezoluţiunea va fi ţinut să plătească penalitatea şi nu se va putea elibera de a ceastă obligaţie prin revocarea declaraţiei de rezoluţiune. Această soluţie se justifică prin faptul că cel care a primit declaraţia de rezoluţiune este în drept dar nu este obligat să respingă această declaraţie şi doar în cazul în care este respinsă declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte. Din modul în care este redactat textul rezultă că declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte numai în cazul în care aceasta a fost respinsă din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Deci dacă declaraţia va fi respinsă din alt motiv (spre exemplu pe motiv că contractul nu prevede acest drept) şi acest motiv nu este justificat declaraţia de rezoluţiune va produce de asemenea efecte chiar dacă nu a fost achitată penalitatea. În cazul în care declaraţia de rezoluţiune a fost respinsă motivat şi fără întîrziere contractul va continuat să producă efecte şi părţile vor putea rezolvi contractul dacă există alte temeiuri de rezoluţiune Declaraţia despre rezoluţiunea contractului va produce efecte chiar şi în cazul în care a fost respinsă motivat şi fără întîrziere dacă cel care a declarat rezoluţiunea va plăti neîntîrziat penalitatea. Termenul în care trebuie să fie plătită penalitatea se va determina în fiecare caz aparte reieşind din circumstanţele concrete ale cazului. Articolul 746. Dreptul creditorului la reducerea obligaţiei corelative

(1) În cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului, creditorul are dreptul la reducere proporţională a obligaţiei sale corelative. (2) Reducerea proporţională a obligaţiei corelative se determină în funcţie de toate circumstanţele pertinente. (3) În cazul în care obligaţia corelativă nu poate fi redusă, creditorul are dreptul de a cere doar repararea prejudiciului. 1. 2. 3.

Scopul acestui articol este de a stabili dreptul la reducerea obligaţiilor sale în cazul în care deşi debitorul nu a executat contractul creditorul nu are dreptul de rezoluţiune. În toate cazurile în care deşi debitorul nu execută contractul creditorul din anumite motive nu are drept de rezoluţiune (spre exemplu neexecutarea nu este esenţială) creditorul are dreptul de a reduce obligaţia sa care se află în corelaţie cu obligaţia care nu a fost executată. Mărimea în care se va reduce obligaţia corelativă se va determina pornind de la gradul de neexecutare a obligaţiei de către debitor dar se vor ţine cont şi de alte circumstanţe care justifică dreptul creditorului de a cere reducerea obligaţiei corelative în proporţie mai mare decît gradul de neexecutare a obligaţiei de către

debitor. În caz de litigiu între părţi instanţa de judecată va ţine cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale creditorului şi de gradul de vinovăţie al debitorului.

4.

În cazul în care creditorul nu poate declara rezoluţiunea contractului şi nici nu poate cere diminuare obligaţiei sale corelative (spre exemplu în cazul obligaţiilor indivizibile) acesta va putea cere repararea prejudiciului cauzat prin faptul că cealaltă parte nu-şi execută obligaţia asumată prin contract. Întinderea prejudiciului şi mărimea despăgubirilor se determină în dependenţă de circumstanţele cazului ţinînd cont şi de vinovăţia debitorului. Articolul 747. Rezilierea contractului (1) Rezilierea operează numai pentru viitor. Pot fi reziliate contractele cu executare succesivă. (2) La reziliere, art.734, 735, 737, 741-746 se aplică în modul corespunzător.

1. 2.

3. 4. 5.

Scopul acestui articol este de a defini rezilierea contractului, de a prevedea contractele care pot fi reziliate şi de a stipula regimul juridic aplicabil rezilierii. Spre deosebire de rezoluţiune care prevede că părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta pe viitor şi în acelaşi timp sînt obligate să întoarcă toate prestaţiile deja efectuate (vezi comentariul la art. 738) în cazul rezilierii părţile sînt eliberate doar de obligaţia de a presta în viitor. Toate prestaţiile care au fost efectuate anterior rezilierii în conformitate cu prevederile contractului rămîn valabile. Nici partea care a declarat rezilierea şi nici cealaltă parte nu au dreptul de a cere restituirea prestaţiilor anterioare. Doar în condiţiile art. 748 alin. (4) partea îndreptăţită să rezilieze contractul poate extinde efectele rezilierii şi asupra prestaţiilor anterioare. În acest caz rezilierea va produce aceleaşi efecte ca şi rezoluţiunea Rezilierea intervine în cazul contractelor cu executare succesivă adică acelor contracte în care prestaţia părţilor În conformitate cu prevederile alin. (2) rezilierea este guvernată de regulile cu privire la rezoluţiune care se vor aplica însă ţinînd cont de particularităţile rezilierii care constau în faptul că prestaţiile efectuate anterior rămîn valabile şi nu trebuie întoarse, cu excepţia cazului prevăzut la art. 748 alin. (4). Deşi la alin. (2) nu se stipulează expres că în cazul rezilierii se vor aplica prevederile articolelor 736, 738740 trebuie considerat că se vor aplica mutatis mutandis şi aceste dispoziţii avînd în vedere că aplicarea acestor norme nu a fost exclusă expres. Această soluţie se justifică mai ales dacă ţinem cont de faptul că aplicarea art. 738 este prevăzută expres în art. 748 alin. (4). Articolul 748. Rezilierea contractelor cu executare succesivă pentru motive temeinice

(1) Dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale, rezilierea este admisibilă numai la expirarea fără rezultat a unui termen de remediere (termen de graţie) sau după o somaţie rămasă fără efect. Dispoziţiile art.709-711 se aplică în modul corespunzător. (2) Contractele cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea unui termen de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea termenului de graţie sau de somaţie. (3) Cel îndreptăţit poate rezilia contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să cunoască motivul rezilierii. (4) Dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. În cazul restituirii prestaţiilor efectuate, art.731 şi 738 se aplică în modul corespunzător. 1.

2.

3.

4.

Scopul acestui articol este de a stipula regulile cu privire la rezilierea contractului în cazul în care există motive temeinice. În cazul în care contractul se reziliază din motiv că una dintre părţi nu a executat contractul cealaltă parte va putea să exercite acest drept doar în cazul în care va pune debitorul în întîrziere (vezi comentariul la art. . 617, 709 şi 710) şi va acorda acestuia un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei sau după somarea debitorului în cazul în care acordarea unui termen de graţie nu este obligatoriu. În cazul în care există motive temeinic partea a căror drepturi au fost încălcate poate rezilia contractul fără a pune în întîrziere cealaltă parte. Conform alin. (2) există un motiv întemeiat atunci cînd ţinînd cont de interesele toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi încetarea imediată a contractului este justificată. Spre exemplu în contractul Alin. (3) stabileşte că dreptul de reziliere ca şi dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat într-un termen rezonabil de la data la care cel îndreptăţit a aflat sau trebuia să afle despre temeiul rezilierii (vezi comentariul la art. 737 şi 741).

5.

6.

În temeiul alin. (4) prin excepţie de la regula generală a efectelor rezilierii părţile vor fi obligate să întoarcă şi prestaţiile anterioare în cazul în care pentru partea care este îndreptăţită să rezilieze prestaţiile deja efectuate nu mai prezintă interes şi aceasta declară că rezilierea va produce efecte şi asupra prestaţiilor anterioare. Prestaţiile anterioare se vor restitui cu condiţia că acestea nu prezintă interes pentru cel care este în drept să rezilieze contractul anume din cauza rezilierii şi deci a eliberării debitorului de obligaţia de a executa şi celelalte prestaţii. Spre exemplu în cazul în care se reziliază un contract de prestare a serviciilor din cauza faptului că sînt prestate necalitativ cel care a reziliat contractul va fi eliberat de obligaţia de a plăti pentru serviciile deja prestate (sau după caz va putea cere restituirea sumelor plătite) în cazul în care va demonstra că serviciile deja prestate nu sînt utile părţii care a reziliat contractul. Obligaţia de a demonstra că prestaţiile efectuate nu prezintă pentru el interes în lipsa prestaţiilor de care părţile au fost eliberate revine părţii care este în drept să rezilieze. Prestaţiile se vor restitui în conformitate cu regulile stabilite pentru restituirea prestaţiilor în cazul rezoluţiunii. Regulile cu privire la rezoluţiune se vor aplica în mod corespunzător, adică ţinînd cont de particularităţile contractelor cu executare succesivă. Trimiterea la art. 731 este o eroare tehnică. Legiuitorul a avut în vedere aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 737. Trebuie de ţinut cont însă că rezilierea este guvernată şi de alte norme cu privire la rezoluţiune (vezi comentariul la art. 747 alin. (2)) care se vor aplica de asemenea ţinînd cont de adaptările neceare. S e c t i u n e a a 2-a DREPTUL DE REVOCARE SI DE RESTITUIRE IN CONTRACTELE CU CONSUMATORII Articolul 749. Dreptul de revocare în contractele cu consumatorii

(1) În cazul în care îi revine un drept de revocare conform prezentului cod sau unei alte legi, consumatorul nu mai este legat de exprimarea vointei în legatura cu încheierea unui contract cu un întreprinzator daca a revocat aceasta în termen. (2) Revocarea nu trebuie sa contina nici o justificare. Ea trebuie scrisa pe hîrtie, formulata pe un alt suport de date trainic sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 saptamîni. (3) Termenul prevazut la alin.(2) începe sa curga din momentul în care consumatorului i s-au pus la dispozitie, pe un suport de date trainic, explicatii formulate clar referitor la dreptul sau de revocare. Suportul de date contine, de asemenea, numele sau denumirea, adresa destinatarului revocarii, precum si o trimitere la începerea termenului si la reglementarea alin. (2) I. Generalităţi Conform regulilor generale (art. 679 urm.), voinţa valabilă de a încheia un contract între părţi nu mai poate fi revocată, părţile putînd cere doar rezoluţiunea sau rezilierea contractului în anumite condiţii (pacta sunt servanda). O asemenea reglementare strictă poate constitui pentru consumatori dezavantaje seminficative, în special atunci, cînd decizia (pripită) de a încheia un contract are loc în circumstanţe, în care consumatorul nu are timp suficient sau din alte motive (ex. complexitatea contractului, etc.) nu este asigurată posibilitatea reflectării suficiente a deciziei de a încheia un contract anume. De aceea legea prevede pentru consumatori, prin excepţie de la regulile generale, posibilitatea încheierii de contracte cu dreptul de revocare a voinţei exprimate în sensul încheierii contractului. Termenul de revocare constituie, astfel, un termen de reflecţie acordat consumatorului asupra menţinerii sau renunţării la contractul valabil încheiat. Art. 749 – 752 se aplică doar contractelor cu consumatorii. II. Dreptul la revocare (alin. 1) 1. Naşterea dreptului. Dreptul la revocare nu este lăsat la dispoziţia întreprinzătorului şi consumatorului, ci trebuie prevăzut de lege în mod expres pentru anumite tipuri de contracte. Necesar este, prin urmare, existenţa unei prevederi exprese în Codul civil sau într-o lege specială care acordă consumatorului dreptul la revocare pentru categoria respectivă de contracte. Dispoziţiile art. 749 reglementează modul de exercitare de către consumator a dreptului său la revocare, nu însă şi condiţiile dobîndirii de către consumator a acestui drept, aceasta fiind reglementată de dispoziţia care prevede dreptul la revocare a consumatorului. 2. Valabilitatea contractului. Contractele, în care consumatorii au dreptul la revocarea voinţei de a încheia contractul, sunt considerate valabil încheiate până la momentul exercitării (în termen) de către consumator a dreptului la revocare. Întrucât contractul este valabil, consumatorul are pe parcursul acestei perioade dreptul de a cere părţii cocontractante prestaţia la care este obligată. Totuşi, întreprinzătorul poate limita valabil în clauzele contractuale standard dreptul consumatorului de a cere prestaţia înaintea expirării termenului de revocare, o asemenea limitare nefiind inechitabilă (art. 718 lit. a, prop. 2). Consumatorul are dreptul, chiar şi în cazul prestaţiei întreprinzătorului înaintea expirării termenului de revocare, de a refuza executarea contraprestaţiei la care este obligat pînă la expirarea termenului. Prin urmare, prestaţia întreprinzătorului nu afectează dreptul consumatorului la revocarea în termen a voinţei sale de a încheia contractul. III. Condiţii privind dreptul la revocare (alin. 2)

1. Conţinutul revocării. Revocarea nu trebuie jusitificată (art. 749 alin. 2 prop. 1). Ea va conţine, însă, informaţii suficente pentru determinarea contractului care se revocă şi a persoanei care revocă voinţa exprimată. Nu este necesară utilizarea termenului „se revocă”; suficientă este o expresie din care să rezulte neechivoc voinţa consumatorului de a revoca un anumit contract. Revocarea nu poate fi făcută sub condiţie sau termen. 2. Declaraţia de revocare. Conform art. 749 alin. 2 declaraţia poate fi făcută în două modalităţi. a) Revocarea poate avea loc prin declaraţie scrisă. Asupra condiţiilor declaraţiei scrise se va aplica art. 210 alin. 2. Privind declaraţiile „formulate pe un alt suport de date trainic” a se vedea infra art. 752. b) Declaraţia poate fi realizată şi prin „expedierea bunului”. În acestă formă pot fi exprimate doar declaraţiile privind bunurile mobile, inclusiv a datelor informaţionale. La expedierea bunului se va menţiona explicit contractul care se revocă prin aceasta şi persoana contractantă care revocă contractul. 3. Termenul de revocare. a) Declaraţia de revocare trebuie făcută în termenul de revocare de 2 săptămîni. Suficientă este data expediereii declaraţiei. Termenul de 2 săptămîni se referă la toate genurile de declaraţii, deci şi la cele scrise, nelimităndu-l la restituirea bunului prin expediere, după cum ar lăsa de înţeles la prima vedere art. 749 alin. 2 prop. 2. b) Termenul de revocare poate fi modificat prelungit, nu însă şi prescurtat prin voinţa părţilor. c) Termenul curge conform art. 749 alin. 3 prop. 1 de la momentul în care întreprinzătorul a avizat consumatorul corespunzător art. 749 alin. 3 despre dreptul său la revocare (vezi infra III). Dacă părţile prevăd condiţii speciale (în favoarea consumatorului) de începere a termenului de revocare, acestea trebuie îndeplinite în mod corespunzător. Calcularea termenelor are loc conform regulilor generale (art. 259 urm.). III. Notificarea consumatorului (alin. 3) 1. Generalităţi. a) Întrucât consumatorul nu dispune, de regulă, de o experienţă bogată în privinţa chestiunilor juridice legate de încheierea contractelor, acesta trebuie înştiinţat expres şi explicit despre dreptul său la revocare. Art. 749 alin. 3 stabileşte obligaţia şi forma în care întreprinzătorul trebuie să notifice consumatorul asupra dreptului la revocare. b) Consumatorul poate fi notificat conform alin. 3 doar după ce şi-a exprimat voinţa de a încheia contractul; notificarea premergătoare exprimării voinţei este fără efect. Numai în acest caz se poate realiza scopul urmărit de art. 749 urm. de a oferi consumatorului atât timpul cât şi posibilitatea reală de a conştientiza existenţa dreptului la revocare de care poate face uz în termen. 2. Suportul notificării. Notificarea va fi plasată pe un „suport de date trainic”. Prin urmare, punerea la dispoziţie poate avea loc fie în forma unui document sau o altăr formă lizibilă care îi permite să reproducă întocmai informaţiile între-un termen corespunzător cerinţelor actului juridic. Pentru detalii a se vedea infra art. 752. 3. Conţinutul notificării. a) Notificarea va conţine, în primul rând, explicaţii formulate clar referitoare la dreptul consumatorului la revocare a voinţei sale de a încheia contractul. Acste explicaţii vor cuprinde: (1) Dreptul consumatorului de a revoca oricînd (în perioada termenului de revocare), fără vreo justificare şi necondiţionat contractul încheiat; (2) Termenul de 2 săptămîni şi începerea curgerii acestuia; pentru termenul de la care începe a curge acesta suficient poate fi un eveniment cert şi determinat (de ex. Ziua Naţională, sărbătoarea de crăciun, etc.); (3) Conţinutul, forma şi alternativele posibile de exprimare a declaraţiei de revocare, inclusiv a dreptului de a expedia bunul în termenul de revocare; (4) Menţiunea prin care se avizează că pentru respectarea termenului este suficientă data de expediere a declaraţiei; (5) Datele de identificare a contractului care urmează a fi revocat de către consumator; (6) Numele sau denumirea şi adresa destinatarului revocării; permisă este şi menţionarea coordonatelor mai multor destinatari între care consumatorul poate liber opta; (7) Eventual spaţiu pentru data şi semnătura consumatorului. b) Art. 749 alin 3 prevede în mod expres necesitatea formulării clare a notificării, din aceasta rezultînd principiul transparenţei. Prin urmare, notificarea trbuie să fie clar formulată, simplu şi concis plasateâă pe suport. Ea va fi astfel concepută, încât să poată fi percepută de consumator fără eforturi suplimentare faţă de restul textului; în special culoarea şi mărimea textului vor fi racordate la textul de bază, evitându-se astfel „camuflarea” notificării. Aceasta nu va conţine anexe sau alte elemente derutante sau confuze de natură a dezaxa atenţia cititorului. 4. Punerea la dispoziţie. a) Art. 749 alin. 3 prevede obligaţia punerii la dispoziţie a suportului de date ce conţine notificarea privind dreptul la revocare. Punerea la dispoziţie trebuie să fie reală. În cazul punerii la dispoziţie a notificării via email sau internet întreprinzătorul este obligat de a atenţiona consumatorul despre necesitatea stocării sau imprimării acesteia; întreprinzătorul poate, în asemenea cazuri, prevedea şi reguli mai stricte, de ex. prin condiţionarea unor etape subsecvente ale cumpărării online a produsului de imprimarea avizului, etc. b) Notificarea consumatorului trebuie făcută în asemenea mod încît un exemplar al avizului să rămînă în posesia sa. IV. Efectele juridice şi sarcina probei 1. Generalităţi. Efectele juridice referitoare la exercitarea dreptului de revocare a consumatorului rezultă din art. 749 şi din art. 751. 2. Nerevocarea. Dacă consumatorul a fost prealabil notificat valabil conform art. 749 alin. 3 şi acesta nu exercita dreptul său la revocare în termenul stabilit de 2 săptămîni contractul rămîne valabil, nemaiputînd fi atacat decât conform regulilor generale.

3. Revocarea în termen. Revocarea în termen a voinţei exprimate în sensul încheierii contractului are ca efect rezoluţiunea contractului. Declaraţia este expediată în termen, dacă data expedierii are loc în cadrul termenului de revocare. Pentru detalii a se vedea infra art. 751. 4. Lipsa notificării; notificarea nevalabilă. a) Art. 749 urm. nu prevede efecte juridice pentru cazul în care dispoziţiile referitoare la notificarea consumatorului nu au fost îndeplinite sau aceasta este neconformă. În aceste cazuri consumatorul va putea revoca nelimitat în timp voinţa exprimată, deoarece dreptul de revocare nu se stinge în lipsa unei notificări valabile: din cauza lipsei momentului în care a fost notificat valabil, termenul de revocare nici nu a început să curgă (vezi infra b). Întreprinzătorul va suporta dezavantajele unei revocări peste un termen (mult) mai îndelungat decît cel prevăzut la art. 749 alin.2, întrucît acestuia îi revine obligaţia de a notifica consumatorul în mod valabil. b) În cazul lipsei notificării sau invalidităţii acesteia utilizatorul poate efectua mai târziu sau repeta notificarea faţă de consumator. În acest caz termenul de 2 săptămîni, prevăzut pentru exercitarea dreptului la revocare de către consumator, va curge de la momentul avizării valabile. 5. Sarcina probei. Întreprinzătorului îi revine sarcina probei tuturor faptelor în baza cărora acesta susţine nerespectarea de către consumator a termenului de revocare. Utilizatorul va face în special dovada notificării, conformităţii notificării cu dispoziţiile art. 749 alin. 3, momentul punerii la dispoziţie a acesteia, punerea la dispoziţie (art. 752 alin. 1 prop. 2). Consumatorului îi revine sarcina dovezii conţinutului, expedierii şi, după caz, a receptării de către destinatar a declaraţiei de revocare (art. 752 alin. 2). Fiecare dintre părţi face dovada conţinutului declaraţiilor proprii. Articolul 750. Dreptul de restituire în contractele cu consumatorii (1) În masura în care legea prevede în mod expres, dreptul de revocare conform art.749 poate fi înlocuit, la încheierea contractului pe baza prospectului de vînzare, printr-un drept nelimitat de restituire daca: a) prospectul de vînzare contine o explicatie clara referitoare la dreptul de restituire; b) consumatorul a putut lua cunostinta în detaliu de prospectul de vînzare în lipsa întreprinzatorului; c) consumatorului i se asigura, pe un suport de date trainic, dreptul de restituire. (2) În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarata doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului. I. Generalităţi 1. Principiu. Conform art. 749 dreptul la revocare poate fi realitată alternativ fie prin declaraţie, fie prin restituirea bunului în termen. Regula generală este interdicţia modificării sau limitării acestor posibilităţi de exercitare a dreptului la revocare a consumatorului. 2. Noţiune. a) În vederea conciliereii intereselor divergente a întreprinzătorului de raţionalizare a operaţiunilor de producţie şi distribuţie, pe de o parte, şi necesităţii protecţiei a consumatorului, pe de altă parte, legea poate permite pentru anumite situaţii substituirea dreptului la revocare prin declaraţie cu dreptul nelimitat la restituire. Consumatorul are în asemenea cazuri doar dreptul de a revoca contractul încheiat prin restituirea bunului în ineriorul termenului. b) Art. 750 nu reglementează cazurile în care poate fi înlocuit dreptul la revocare cu dreptul la neilimitat la restituire, ci modul şi condiţiile în care poate fi exercitat dreptul nelimitat la restituire. 3. Terminologie. Dreptul la restituire constituie o formă a dreptului la revocare, astfel că “revocarea declarată prin înapoierea bunului” este sinonimă cu “dreptul la restituire”. II. Condiţii (alin. 1) 1. Permisiunea. Cazurile în care părţile pot înlocui dreptul la revocare reglementat la art. 749 cu dreptul nelimitat de restituire vor fi prevăzute în mod expres de lege. Părţile nu pot prin convenţie stabili substituirea dreptului la revocare conform art. 749 cu dreptul nelimitat la substituire. Aceasta rezultă din faptul, că dreptul nelimitat la restituire reprezintă o limitare a drepturilor consumatorului, acesta neputînd exercita dreptul la revocare prin declaraţie scrisă. 2. Prospectul de vânzare. a) Contractul între consumator şi întreprinzător trebuie încheiat "în baza prospectului de vânzare" (art. 750 alin. 1). Legea nu prevede o anumită formă a prospectului de vânzare. În categoria prospectelor intră broşura, catalogul de vânzări, înserări, etc. Suficientă este, de asemenea, orice prezentare lizibilă în forma datelor informaţionale (CD-R, dischetă, internet, email, newsletter, etc.). Necesar este în toate cazurile, ca prospectul să conţină toate informaţiile necesare. b) Prospectul de vânzare constituie o chemare la ofertă (invitatio ad offerendum) în sensul art. 681 alin. 3. c) Prospectul va conţine o notificare clară referitoare la dreptul de restituire a consumatorului (art. 750 alin. 1 lit. a). Dispoziţiile art. 749 alin. 3 referitoare la conţinutul şi forma (principiul transparenţei) notificării se aplică în mod corespunzător (vezi supra art. 749, III). 3. Luarea la cunoştinţă. Conform art. 750 alin. 1 lit. b consumatorul trebuie să fi putut lua cunoştinţă, în lipsa întreprinzătorului, în detaliu de prospectul de vânzare. Prin urmare, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a studia individual – în absenţa corporală a întreprinzătorului sau a unui alt reprezentant ori angajat al acestuia – prospectul de vânzare într-o perioadă rezonabilă de timp, pentru a putea astfel analiza “în voie” produsul ce urmează

a fi cumpărat şi consecinţele achiziţionării acestuia. În privinţa timpului necesar pentru luarea la cunoştinţă nu este posibilă stabilirea unei anumite limite; important este ca consumatorul să nu fie presat la încheierea contractului. 4. Asigurarea dreptului la restituire. a) Art. 750 alin. 1 lit. c impune înreprinzătorul de a asigura consumatorului, pe un suport trainic, dreptul acestuia de restituire a bunului. Prin aceasta legea amplifică protecţia consumatorului. Asigurarea prevăzută la art. 750 alin. 1 lit. c este necesară alături de notificarea prevătută la art. 750 alin. 1 lit. a. Atît notificarea cât şi asigurarea au menirea de a încunosţiinta vânzătorul despre dreptul său la restituire; totuşi, în timp ce notificarea este încadrată în prospect având mai mult caracter infomraţional, asigurarea va fi făcută în cadrul încheierii contractului, atenţionînd consumatorul odată în plus despre dreptul său la restituire. Asigurarea are, pe de asupra, şi scopul încluderii indubitabile a dreptului de restituire a consumatorului în contract. Ca urmare, prin asigurarea dreptului la restituire întreprinzătorul se obligă (încă odată) în mod expres de a acorda consumatorului dreptul la revocare în forma restituirii bunului cumpărat. b) Art. 750 alin. 1 lit. c prevede posibilitatea asigurării “pe un suport trainic”. Datorită caracterului asigurării – modificarea modului de exercitare a dreptului la revocare prevăzut la art. 749 prin limitarea acestuia cu dreptul la restituire – asigurarea va fi necesară în forma în care este încheiat contractul. Dacă contractul se încheie în formă scrisă, asigurarea va trebui făcută de asemenea în forma contractului. c) Asigurarea va fi făcută cel târziu la momentul încheierii contractului. Aceasta va putea fi făcută şi ulterior, dacă ea nu a fost făcută la acest moment. Privind efectele lipsei asigurării sau asigurării nevalabile, vezi infra IV. III. Exercitarea dreptului la restituire (alin. 2) 1. Nelimitat. Dreptul la restituire nu poate fi limitat. Prin urmare, la fel ca şi în cazul art. 749, dreptul la restituire nu poate fi prevăzut cu condiţii, în special de obligaţia de a jusitifica restituirea. 2. Termenul. a) Dreptul la restituire poate fi exercitat conform art. 750 alin. 2 coroborat cu 749 alin. 2 în “interiorul” a două săptămîni. Termenul nu poate începe a curge înainte de recepţionarea completă a bunului achiziţionat prin contract. În vederea dovezii recepţionării întreprinzătorul poate prevedea obligaţia consumatorului de a semna o recipisă de recepţie. b) Pentru restituirea în termen decisivă nu este data recepţiei bunului de către întrepinzător, ci data expediereii bunului. 3. Expedierea. Înapoierea bunului prin restituire va avea loc, de obice, prin expedierea acestuia prin sevicii postale. Suportarea cheltuielilor reste regelementată de art. 751 alin. 2. 4. Preluarea. Dacă mărimea sau cantitatea bunului nu permite expedierea acestuia, bunul va fi preluat de către întreprinzător. O asemenea obligaţie poate, în vederea evitării litigiilor, prevăzută în asigurarea întreprinzătorului conform art. 750 alin. 1 lit. c de a prelua bunul de la consumator, dacă acesta intenţionează să-l restituie. O justificare a consumatorului privind restituirea nu este necesară nici în acest caz. IV. Efectele juridice şi sarcina probei 1. Generalităţi. Efectele juridice referitoare la exercitarea dreptului de a restitui bunul de către consumator rezultă din art. 750 şi din art. 751. 2. Nerestituirea. Dacă consumatorul a fost prealabil notificat valabil conform art. 750 alin. 1 şi acesta nu exercită dreptul său la revocare în termenul în „interiorul” a 2 săptămîni contractul rămîne valabil, nemaiputînd fi atacat decât conform regulilor generale. 3. Restituirea în termen. Restituirea în termen a voinţei exprimate în sensul încheierii contractului are ca efect rezoluţiunea contractului. Pentru expedierea în termen este suficientă data expedierii, data recepţiei fiind irelevantă. Pentru detalii a se vedea infra art. 751. 4. Lipsa notificării/asigurării; notificarea/asigurarea nevalabilă. a) Art. 750 urm. nu prevede efecte juridice pentru cazul în care dispoziţiile referitoare la notificarea şi asigurarea consumatorului nu au fost îndeplinite sau acestea sunt neconforme. În aceste cazuri consumatorul va putea restitui nelimitat în timp voinţa exprimată, deoarece dreptul de restituire nu se stinge în lipsa unei notificări şi asigurări valabile: din cauza lipsei momentului în care a fost asigurat valabil, termenul de revocare nu a început să curgă. Întreprinzătorul va suporta riscurile restituirii după scurgerea unui termen îndelungat, întrucît acestuia îi revine obligaţia de a notifica şi asigura consumatorul în mod valabil despre dreptul la restituire. b) În cazul lipsei notificării sau asigurării sau invalidităţii uneia din acestea utilizatorul poate efectua mai târziu sau repeta notificarea şi asigurarea faţă de consumator. În acest caz termenul de 2 săptămîni prevăzut pentru exercitarea dreptului la revocare de către consumator va curge de la momentul asigurării valabile. 5. Sarcina probei. Întreprinzătorului îi revine sarcina probei tuturor faptelor în baza cărora acesta susţine nerespectarea de către consumator a termenului de restituire. Utilizatorul va face, în special, dovada notificării corespunzătoare în prospect, asigurării, conformităţii notificării şi asigurării cu dispoziţiile art. 750 alin. 1, momentul asigurării, posibilitatea luării la cunotinţă (art. 752 alin. 1 prop. 2). Consumatorului îi revine sarcina dovezii expedierii şi, după caz, a receptării de către destinatar a bunului (art. 752 alin. 2). Articolul 751. Consecintele juridice ale revocarii si restituirii (1) În cazul dreptului de revocare si de restituire, prevederile referitoare la rezolutiune se aplica în modul corespunzator daca nu este prevazut altfel. Termenul stabilit la art. 617 alin.(4) începe sa curga o data cu declararea revocarii sau restituirii de catre consumator.

(2) Consumatorul este obligat sa înapoieze bunul pe cheltuiala si riscul întreprinzatorului. (3) În cazul prevazut la art. 738 alin.(2) lit.c), consumatorul raspunde si pentru înrautatirile survenite prin folosirea bunului daca anterior a primit lamuriri asupra consecintelor juridice si posibilitatii de a le evita. Dispozitiile art. 738 alin.(2) lit.c) se aplica doar în cazul în care consumatorului nu s-au dat astfel de lamuriri si nici lamuriri în privinta dreptului sau de revocare, iar el nu a putut afla în alt mod despre acest drept. (4) Nu exista alte drepturi decît cele stipulate. I. Generalităţi 1. Scopul normei. Efectele juridice a exercitării sau neexercitării dreptului la revocare de către consumator rezultă parţial din art. 749 şi 750 (vezi supra). Art. 751 are scopul de a concretiza “consecinţele juridice ale revocării sau restituirii” care nu rezultă implicit din dispoziţiile sus menţionate şi de a le canaliza în direcţia unui echilibru echitabil între interesele părţilor contractante. Art. 751 se aplică atât „revocării” în sensul art. 749 cât şi „restituirii” reglementată în art. 750. 2. Imperativul reglementării. Necesitatea unei reglementări exprese rezultă din unele efecte „colaterale” produse de înseşi instituţia revocării: contractul încheiat între întreprinzător şi consumator, cu dreptul la revocare al acestuia din urmă, constituie un contract valabil încheiat. Prestaţia părţilor contractante este o prestaţie valabilă. Exercitarea dreptului la revocare are ca efect rezoluţiunea contractului. Conform regulilor generale (art. 733 urm.) părţile ar fi obligate la restituirea prestaţiilor primite (art. 738). Totuşi, regulile generale nu sunt în stare de a proteja întreprinzătorul împotiva unui comportament neadecvat al consumatorului, care, cunoscînd posibilitatea revocării, foloseşte bunul conform destinaţiei în perioada termenului de revocare (2 săptămîni), urmând a restitui întreprinzătorului la revocarea în termen un bun de o valoare scăzută, acest bun nemai putînd fi considerat un bun nou de o valoare maximă (de ex. folosirea unui autoturism nou pentru o perioadă de 2 săptămâni are ca efect reducerea considerabilă a preţului acestuia); conform art. 738 alin. 1 lit. c întreprinzătorul nu ar avea dreptul de a cere compensarea valorii pierdute prin „uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei”. Un asemenea rezultat, favorizat de instituţia revocării, ar avea efecte negative incomensurabile pentru întreprinzător. Art. 751 are menirea de a contracara un asemenea comportament al consumatorului prin stabilirea unor reguli derogatorii de la art. 733 urm. II. Rezoluţiunea contractului (alin. 1) 1. Dispoziţii aplicabile. a) Conform art. 751 alin. 1 prop. 1 asupra raporturilor dintre întreprinzător şi consumator după exercitarea dreptului la revocare sau restituire de către acesta din urmă se aplică prevederile referitoare la rezoluţiunea contractului (art. 733 urm.) în mod corespunzător, dacă nu este prevăzut altfel (art. 751 alin. 3). Prin urmare, în mod corespunzător se vor aplica dispoziţiile art. 738 alin. 1, 2 (cu excepţiile prevăzute la art. 751 alin. 3), 4, 739 şi 740. Celelalte dispoziţii ale art. 733 urm. se referă la temeiurile şi condiţiile exercitării dreptului de a cere rezoluţiunea contractului, acestea fiind substituite în cazul dreptului consumatorului la revocare de art. 749 şi 750 şi, ca urmare, nesusceptibile de a fi aplicate în baza trimiterii art. 751. b) Din acelaşi considerent nici art. 742 nu poate fi aplicabil în mod corespunzător, chiar dacă art. 749 şi 750 nu prevăd modul de exercitare a dreptului de revocare în cazul unei pluralităţi de consumatori sau întreprinzători. Exercitarea dreptului la revocare este guvernată de alte principii decât cele prevăzute la art. 733 urm., aceleaşi reguli fiind aplicabile şi în cazul pluralităţii de creditori şi debitori. Art. 751 face trimitere expresă doar la consecinţele prevăzute la art. 733 urm., nu şi la modul de exercitare şi stingere a dreptului la rezoluţiune, art. 742 reglementînd tocmai aceste aspecte. 2. Punerea în întârziere. Art. 751 alin. 1 prop. 2 face trimitere la dispoziţia art. 617 alin. 4 care reglementează punerea în întârziere a debitorului în anumite cazuri (notă de plată sau alte invitaţii de plată similare) prin scurgerea unui termen de 30 zile. Art. 751 alin. 1 prop. 1 introduce „declaraţia revocării” şi „restituirea bunului”, alături de cazurile prevăzute la art. 617 alin. 4, în calitate de acte de la care începe a curge termenul de 30 zile. În acest fel consumatorul este eliberat de obligaţia punerii în întârziere a întreprinzătorului conform regulilor generale, declararea revocării/restituirea bunului şi expirarea unei perioade de 30 zile fiind suficiente. III. Locul executării; sarcina cheltuielilor şi a riscului 1. Locul executării. Conform art. 750 alin. 1 locul consumatorul are dreptul de a restitui bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului. Din cumularea acestor două elemente rezultă, că locul de executare valabilă a prestaţiei este locul unde îşi are domiciliul debitorul. Aceasta este valabil atât pentru cazul revocării prin declaraţie conform art. 749 alin. 1 (întreprinzătorul fiind de ex. obligat de a prelua bunul de la consumator, dacă nu s-a prevăzut obligaţia consumatorului de a restitui bunul prin expediere) cât şi pentru înapoierea bunului prin expediere conform art. 750 (bunul fiind expediat de către consumator de la locul domiciliului său). 2. Sarcina cheltuielilor. a) Dacă revocarea are loc prin declaraţie de revocare, întreprinzătorul urmînd a prelua bunul de la consumator, cheilutielile de preluare a bunului vor fi suportate de către întrepinzător. b) Expedierea bunului va avea loc, de asemenea, pe cheltuiala întreprinzătorului. Cheltuielile trebuie să se încadreze în limitele cheltuielilor obişnuite pentru expedierea unor bunuri de un volum şi/sau o cantitate comparabil(ă). Întrucât nu momentul recepţionării bunului, ci acela al expedierii acestuia este relevant pentru respectarea termenului de revocare, nu este necesară nici trimiterea cu servicii de expediţie rapide. Utilizatorul poate prevedea în mod expres un anumit mod de expediere.

3. Suportarea riscurilor. a) Dacă revocarea contractului are loc prin declaraţia consumatorului, utilizatorul urmând a prelua bunul de la consumator, riscul deteriorării sau pierii fortuite a bunului după revocarea contractului va fi suportat de către întreprinzător. Consumatorul va răspunde, însă, pentru deteriorarea bunului cu intenţie sau culpă gravă conform regulilor generale. b) Prin expedierea bunului în termenul de revocare de către consumator are loc atât revocarea contractului cât şi executarea prestaţiei de restituire a bunului. Riscurile deterioriării sau pierii bunului survenite după acest moment, de ex. din cauza transportului, vor fi suportate de întreprinzător. Consumatorul va răspunde, însă, pentru intenţie sau culpa gravă la împachetarea neadecvată a bunului. IV. Compensarea contravalorii folosirii bunului (alin. 3) 1. Generalităţi. a) Compensarea valorii în locul restituirii în natură a prestaţiei are loc conform regulilor generale stipulate la art. 738 alin. 1 şi 2. Legea prevede pentru întreprinzător posibilitatea transferării asupra consumatorului a riscului scăderii valorii bunului prin folosirea conformă a acestuia de către consumator în perioada termenului de revocare („înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului”). De asemenea, consumatorul va suporta, în anumite condiţii, şi riscul deteriorării şi pieirii bunului în perioada termenului de revocare. Prin urmare, art. 751 alin. 2 prevede o limitare a răspunderii privilegiate a consumatorului prevăzute la art. 738 alin. 2 lit. c, deoarece în cazul inexistenţei art. 751 alin. 3 consumatorul nu ar fi fost obligat la restituirea contravalorii folosirii conforme. b) Consumatorul răspunde pentru scăderea valorii bunului prin utilizarea conformă indiferent de culpa sa. 2. Răspunderea pentru folosirea conformă (alin. 3 prop. 1). a) Conform art. 751 alin. 3 prop. 1 pentru fundamentarea răspunderii consumatorului şi pentru „înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului” este necesară o notificare expresă asupra „consecinţelor juridice” şi „posibilităţii de a le evita”. (1) Obligaţia întreprinzătorului de a lămuri consumatorului „consecinţele juridice” înseamnă atenţionarea consumatorului asupra răspunderii pentru scăderea valorii bunului, dacă acesta urmează a folosi bunul în perioada termenului de revocare conform destinaţiei sale. Întreprinzătorul nu este, în schimb, obligat de a indica mărimea contravalorii pe care urmează a o restitui consumatorul, întrucât scăderea valorii depinde de împrejurări de fapt care nu pot fi determinate în prealabil. (2) Întreprinzătorul este, de asemenea, obligat de a explica consumatorului modul de evitare scăderii valorii bunului ce urmează a fi restituită de către consumator conform art. 751 alin. 3 prop. 1 în cazul în care acesta revocă contractul conform art. 749, 750. Explicaţia nu se poate limita la atenţionarea consumatorului de a folosi bunul abia după expirarea termenului de revocare. Hotărâtor este, dimpotrivă, explicarea modului de examinare a produsului – fără folosinţa propriu-zisă a acestuia – astfel încât să nu aibă loc o scădere a valorii bunului. O asemenea necesitate rezultă din dreptul consumatorului la examinarea bunului achiziţionat, fără ca examinarea în sine să constituie baza răspunderii pentru scăderea valorii bunului; dreptul la examinare şi folosinţa propriu-zisă a acestuia constituie două elemente diferite (de ex.: probarea unei perechi de pantofi în scopul constatării mărimii acestora se deosebeşte de purtarea efectivă a acestora în decursul a două săptămîni). Deosebirea dintre aceste elementea va fi, în realitate, uneori greu de realizat, astfel că va ţine de obligaţia întreprinzătorului de a determina modul de examinare a bunului fără ca prin aceasta să aibă loc şi folosirea propriu-zisă a acestuia. Determinarea incertă a modului de evitare a scăderii valorii bunului se va interpreta în defavoarea întreprinzătorului. (3) Notificarea va fi făcută în forma prevăzută la art. 752 alin. 1. Deşi art. 751 alin. 3 nu prevede în mod expres, necesară este – prin analogie cu art. 749 alin. 3 – punerea notifcării la dispoziţia consumatorului şi formularea clară a acesteia (principiul transparenţei). O asemenea obligaţie rezultă atât din art. 751 alin. 3 prop. 2 cât şi din scopul art. 749 urm. de a proteja interesele consumatorului: orice restrângere a drepturilor necesitînd comunicarea expresă şi transparentă consumatorului, astfel încât acesta să poate conştientiza consecinţele comportamentului propriu. Prin urmare, relevarea modului de examinare a bunului de ex. în clauzele contractuale standard ale întreprinzătorului nu este suficientă pentru realizarea condiţiei art. 751 alin. 3, dacă nu este de aşteptat că consumatorul va lua efectiv cunoştinţă de acestea. b) Deşi art. 751 alin. 3 prop. 1 nu diferenţiază expres între folosirea „conformă” şi „neconformă” a bunului, aceasta rezultă din trimiterea la art. 738 alin. 2 lit. c. Prin urmare, art. 751 alin. 3 prop. 1 are ca scop constituirea răspunderii consumatorului pentru scăderea valorii bunului ca urmare a folosirii conforme a acestuia (răspundere exclusă în cadrul art. 738 alin. 2 lit. c). Răspunderea consumatorului pentru scăderea valorii bunului ca rezultat a deteriorării sau pieirea bunului se reglementează de regulile generale (vezi infra 3). c) Drepul la examinare. Consumatorul are dreptul de a examina bunul achiziţionat. Deşi legea nu o prevede expres, scăderea valorii ca urmare a examinării bunului, fără ca prin aceasta să aibă loc şi folosirea propriu-zisă a acestuia, nu poate constitui obiectul răspunderii consumatorului. Întrucât conform art. 751 alin. 3 determinarea şi lămurirea modului de examinare fără scăderea valorii bunului ţine de obligaţia întreprinzătorului, nedeterminarea sau determinarea incertă a modului de examinare reprezintă riscul întreprinzătorului. 3. Răspunderea pentru deteriorarea sau pieira bunului (alin. 3 prop. 1). a) Art. 751 reglementează „înrăutăţirile” pentru folosirea bunului. Folosirea acestuia poate fi conformă destinaţiei bunului (vezi supra 2) sau neconformă, având ca efect deteriorarea sau pieirea bunului. În ultimul caz se vor aplica regulile generale prevăzute la art. 738. Conform art. 738 alin. 2 lit. c partea 1 consumatorul este obligat la restituirea contavalorii deteriorării sau pieirii bunului. O asemenea obligaţie a consumatorului lipseşte, dacă deteriorarea sau pieirea s-a produs cu toate că consumatorul a dovedit diligenţa unui bun proprietar (art. 738 alin. 4 lit. d).

b) Reglementarea deteriorării sau pieirii bunului aflat la consumator conform regulilor generale nu corespunde întru totul raporturilor dintre consumator şi întreprinzător, fiind necesară – de lege ferenda – o intensificare a obligaţiei de diligenţă a consumatorului. Dacă consumatorul a fost valabil notificat atât despre dreptul său la revocare cât şi despre modul de evitare a scăderii valorii bunului, acesta trebuie să dea dovadă de o diligenţă sporită în vederea conservării bunului. Aceasta rezultă din poziţia juridică diferită a unei părţi contractante care cere rezoluţiunea contractului conform regulilor generale şi a unui consumator: prima porneşte de la valabilitatea contractului, considerînd bunul ca fiind de ex. în prorietatea sa, astfel că ea poate fi obligată, necunoscînd evenimentul viitor al rezoluţiunii, doar la diligenţa bunului proprietar; consumatorul, în schimb, cunoaşte dreptul la revocare (şi probabil chiar intenţionează de a face uz de acesta), astfel că diligenţa acestuia în privinţa bunului urmează a fi sporită. Prin urmare, la răspunderea consumatorului pentru deteriorarea sau pierea bunului ar trebui aplicate reguli mai stringente decât în cazul art. 738 alin. 4 lit. d, neglijenţa acestuia neputînd fi trasferată în sarcina întreprinzătorului. 4. Eliberarea consumatorului de răspundere (alin. 3 prop. 2). a) Conform art. 751 alin. 3 prop. 2, consumatorul este eliberat de răspunderea pentru scăderea valorii bunului ca urmare a folosirii conforme a acestuia în cazul lipsei notificării prevăzute la art. 751 alin. 3 prop. 1 sau a notificării dreptului la revocare a consumatorului (art. 749, 750), dacă consumatorul nu a aflat în alt mod despre acest drept. O asemenea eliberare de răspundere este indispensabilă, întrucât răspunderea mai severă impusă de art. 751 alin. 3 prop. 1 se bazează tocmai pe cunoasterea de către consumator atât a dreptului său la revocare cât şi a modului de utilizare a bunului fără scăderea valorii acestuia. Cunoaşterea acestor fapte, de ex. datorită pregătirii sa activităţii profesionale, reprezintă un „substitut” comparabil al notificărilor prevăzute de lege în favoarea consumatorului, astfel că în asemenea cazuri consumatorul nu este susceptibil de protecţie. b) Conform reglementării actuale a art. 751 alin. 2 prop. 1, art. 751 alin. 1 prop. 2 nu are nici o influenţă asupra răspunderii consumatorului pentru deteriorarea sau pieirea bunului, întrucât aceasta se reglementează de regulile generale. Dacă, însă, se va accepta o diligenţă sporită a consumatorului (vezi supra 3, b), art. 750 alin. 3 prop. 2 se va aplica şi în aceste cazuri în mod corespunzător, întrucât sporirea gradului de diligenţă se bazează pe cunoaşterea dreptului la revocare şi utilizare conformă a bunului. Prin urmare, necunoaşterea acestora (adică a dreptului la revocare sau a modului de utilizare conformă a bunului) vor avea ca efect necesitatea scăderii gradului de diligenţă a consumatorului la nivelul diligenţei unui bun proprietar, astfel că consumatorul va răspunde conform regulilor generale prevăzute la art. 738 alin. 2 lit. c, alin. 4 lit. d. 5. Sarcina probei. Dovada notificării consumatorului despre modul de folosire a bunului fără scăderea valorii acestuia, inclusiv conţinutul acestora (art. 752 alin. 1 prop. 2), aparţine întreprinzătorului. De asemenea, dovada cunoaşterii de către consumator în alt mod a dreptului său la revocare sau a notificării reglementate de art. 751 alin. 3 prop. 2 se află în sarcina întreprinzătorului. Proba diligenţei unui bun proprietar se va efectua de către consumator. V. Alte drepturi Art. 751 alin. 4 exclude în mod expres existenţa altor drepturi ale întreprinzătorului şi consumatorului, stabilind astfel în mod clar, că raporturile dintre întreprinzător şi consumator după exercitarea dreptului la revocare sunt guvernate în exclusivitate de dispoziţiile privind rezoluţiunea contractului. Reglementarea se referă la drepturile părţilor de a cere în special despăgubiri în baza unor alte dispoziţii normative. Prin urmare, nu sunt aplicabile normele referitoare la executarea obligaţiilor (art. 602 urm.), privind culpa in contrahendo (art. 515 alin. 2), dispoziţiile referitoare la răspunderea delictuală şi cele privind îmbogăţirea fără justă cauză. Articolul 752. Transmiterea informatiilor si a declaratiilor (1) Informatiile si declaratiile sînt puse la dispozitia consumatorului pe un suport de date trainic daca i-au parvenit sub forma de document sau sub o alta forma lizibila care îi permite sa reproduca întocmai informatiile într-un termen corespunzator cerintelor actului juridic. Sarcina probei pentru continutul informatiilor sau declaratiei revine întreprinzatorului. (2) Prevederile alin.(1) se aplica în modul corespunzator si declaratiilor consumatorului fata de întreprinzator. I. Generalităţi 1. Scopul normei. Art. 749 – 751 prevăd mai multe obligaţii ale întreprinzătorului de a pune consumatorului la dispoziţie anumite informaţii. De asemenea, consumatorul urmează a declara revocarea într-o anumită formă. Art. 752 are scopul de a determina caracteristicile suportului pe care asemenea informaţii sunt transmise de către o parte celeilalte. Necesitatea reglementării rezultă din multitudinea de opţiuni pe care părţile le au la dispoziţie, de ex. pe hîrtie (scris de mână, fax, telex, etc.), suport de masă plastică sau un alt suport asemănător, în forma unor date informaţionale (email, pagina web, sms, etc.). 2. Limitări. a) Dispoziţiile art. 752 se aplică doar raporturilor între întreprinzător şi consumator. Imposibilitatea aplicării directe a acestora asupra altor categorii de raproturi juridice rezultă din locul sistematic al art. 752 în cadrul reglementărilor privind contractele cu consumatorii. b) Îndeplinirea condiţiilor suportului trainic nu eliberează părţile de obligaţia respectării formei scrise sau autentice cerute expres de lege pentru anumite categorii de acte (art. 209). Din acest considerent, art. 752 constituie o normă specială faţă de art. 209 în privinţa transmiterii verbale a informaţiilor cerute de art. 749 – 751, înlocuind forma

verbală prin necesitatea unui suport trainic, nu însă şi lex speciales în ceea ce priveşte necesitatea forma scrise sau autentice. II. „Suport trainic” 1. Domeniul de aplicare. Dispoziţiile art. 752 referitoare la forma de transmitere a informaţiilor se aplică atât întreprinzătorului cât şi consumatorului (art. 752 alin. 2). În privinţa întreprinzătorului art. 752 se aplică tuturor informaţiilor pe care acesta urmează a le pune la dispoziţia consumatorului conform art. 749 – 751; consumatorul va respecta condiţiile art. 752 doar în cazul formei de transmitere a declaraţiei de revocare a contractului conform art. 749 alin. 2. 2. Noţiune. Art. 752 alin. 1 prop. 1 conţine o definiţie legală a „suportului trainic” care conţine informaţiile pe care părţile urmează a le comunica uan alteia. Prin „trăinicia” suportului legea intenţionează limitarea suportului doar la un cadru rezistent şi durabil, de natură a a exista şi putea fi utilizat la orice moment dat în viitor. Aceasta este necesar în special în vederea asigurării probelor de către părţi, dar şi a revizuirii informaţiei transmise de către o parte celeilalte. 3. Document. Noţiunea de document în cadrul art. 752 se va înţelege prin prisma suportului şi nu a conţinutului acestuia. Prin urmare, document va constitui orice suport de hârtie sau suporturi asemănătoare acestora de natură a reda imun influenţei unor factori externi şi durabil informaţia plasată pe suport. Documente vor fi de ex. suporturile de hârtie scrise manual, imprimate, fotocopiate, etc. 4. Altă formă. a) Legea nu limitează natura suportului doar la documente. Dezvoltarea technologică şi a mediilor de comunicaţie impune o adaptarea a cadrului juridic la aceste realităţi. De aceea art. 752 alin. 1 prop. 1 permite transmiterea informaţiilor şi „sub o altă formă lizibilă care îi permite sa reproducă întocmai informaţiile între-un termen corespunzător cerinţelor actului juridic”. Prin urmare, în această categorie urmează a fi incluse transmiterea informaţiei prin fax, telex, email, plasarea informaţiilor pe pagina web, etc. b) Necesar este ca suportul să conţină informaţiile într-o formă lizibilă. Această condiţie rezultă implicit din faptul, că întreprinzătorul şi consumatorul urmează a transmite unul altuia informaţii în forma unor texte, astfel că suportul trebuie să fie apt de a fi citit fără eforturi suplimentare ale părţilor. În privinţa transmiterii informaţiilor în forma unor date informaţionale lizibilitatea impune, de asemenea, culegerea sau stocarea textului într-un anumit program sau format de uz curent, astfel că partea contractantă să aibă acces la informaţii fără eforturi deosebite (de ex. fără necesitatea a achiziţionării de software speciale). c) Suportul trebuie să fie de natură a reproduce întocmai informaţiile transmise, urmînd a garanta intersele părţilor împotriva unor erori cauzate de transmiterea eronată a informaţiilor. Această condiţie este, de regulă, îndeplinită în cazul transmiterii informaţiei prin fax, telex, etc. În cazul altor suporturi, de ex. în forma unor date informaţionale via email sau pagina web, acestea urmează a fi astfel concepute, încât să reproducă şi la destinatar informaţia în acelaşi conţinut şi formă. Acest aspect este în special important pentru transmiterea informaţiilor (de ex. prin plasarea pe web), deoarece accesarea acestora cu programe în versiuni inferioare (dar curente) nu permite întotdeauna reproducerea întocmai a informaţiilor cuprinse în forma originală. d) Reproducere informaţiilor trebuie să aibă loc într-un termen „corespunzător cerinţelor actului juridic”. Această condiţie rezultă din necesitatea respectării în cadrul art. 749 – 750 unei anumite succesiuni a actelor juridice a întreprinzătorului şi consumatorului. Astfel, de ex. notificarea despre dreptul de a revoca contractul va urma încheierii acestuia iar luarea la cunoştinţă a prospectului în absenţa întreprinzătorului presupune reproducerea la timp a informaţiilor, etc. e) Deşi art. 752 alin. 1 prop. 1 nu o prevede în mod expres, pentru realizarea „unei alte forme” este necesară, de asemenea, posibilitatea stocării informaţiei. Aceasta rezultă din scopul art. 752 de a garanta existenţa unor „suporturi trainice” de natură a fi utilizate şi în viitor de către părţi (de ex. notificarea privind dreptul consumatorului de a revoca contractul trebuie să poată fi stocată, astfel încât consumatorul să o poată reciti sau utiliza în alte scopuri mai târziu). Pentru fax sau telex această condiţie este realizată prin imprimarea acestora pe hârtie. Transmiterea informaţiilor în forma unor date informaţionale trebuie să fie apte de a fi stocate, fără ca prin aceasta să fie afectate lizibilitatea şi aptitudinea de a fi reproduse întocmai în orice moment. III. Sarcina probei Conform art. 752 alin. 1 prop. 2 şi alin. 2 întreprinzătorul şi consumatorul suportă sarcina probei conţinutului informaţiilor şi a declaraţiilor prorprii făcute în una din formele prevăzute la art. 752. Din aceasta rezultă, de asemenea, că fiecare din părţi va suporta şi sarcina probei transmiterii corespunzătoare a infrormaţiei. Pentru detalii a se vedea supra art. 749, IV, 5 şi 750, IV, 5. T i t l u l III CATEGORIILE DE OBLIGATII Capitolul I VINZAREA-CUMPARAREA Sectiunea 1 DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE LA VINZARE-CUMPARARE

Articolul 753. Contractul de vânzare-cumpărare. (1) Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar acesta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit. (2) Vânzătorul se obligă să remită, concomitent cu predarea bunului, documentele referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu este prevăzut altfel. (3) Dacă preţul nu este indicat direct în contractul de vânzare-cumpărare, părţile pot conveni asupra modului de determinare a lui. (1) Alineatul 1 al articolului defineşte contractul de vânzare-cumpărare. Din obligaţia vânzătorului de a preda bunul rezultă, că vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului şi, odată cu predarea bunului să transmită şi dreptul de proprietate asupra lui. Conform articolului 315 al Codului Civil proprietarul are drept de posesiune, folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic, deoarece creează obligaţii reciproce şi interdependente, părţile având şi drepturi şi obligaţii (art.704 Cod.civ.). Astfel, obligaţia de preluare a bunului de către cumpărător este corelată cu obligaţia vânzătorului de a preda bunul. Vânzătorul nu poate fi obligat a preda lucrul, decât dacă cumpărătorul este ţinut în aceeaşi măsură de a-l lua în primire, asigurându-se, astfel, una din finalităţile contractului, aceea de a pune lucrul în stăpânire de fapt şi de drept a cumpărătorului. Art.757 al Codului civil reglementează termenul predării bunului (2) Din prevederile alineatului 2 rezultă, că vânzătorul este obligat să remită documentele referitoare la bun la momentul, în locul şi în forma prevăzută de contract. Dacă în contract lipseşte o asemenea stipulaţie, vânzătorul se obligă să remită documentele referitoare la bun, concomitent cu predarea bunului. De regulă, vânzătorul trebuie să prezinte documentele care atestă dreptul de proprietate asupra bunului. În unele cazuri însăşi legea stabileşte documentele necesare de a fi prezentate. De exemplu, în cazul în care obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie un bun imobil, vânzătorul trebuie să prezinte documentul ce confirmă dreptul de proprietate asupra imobilului, precum şi extrasul din registrul bunurilor imobile. Deseori, pentru a se asigura că marfa corespunde calităţii prevăzute în contract, părţile stipulează o clauză prin care vânzătorul se obligă să anexeze mărfii livrate atestate de calitate, de garanţie, buletine de analiză, cartea tehnică a produsului sau alte documente de certificare a calităţii. În ceea ce priveşte forma în care trebuie prezentate documentele, aceasta include numărul de copii, limba în care vor fi întocmite şi felurile duplicatelor utilizate, de exemplu scrise, xeroxate, dactilografiate etc. (3) Preţul este suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat. Preţul corespunde bunului vândut. Conform articolului 756 al Codului civil, preţul trebuie să fie exprimat în bani. Din alineatul 3 al prezentului articol rezultă, că un contract de vânzare-cumpărare se consideră valabil încheiat, chiar dacă preţul nu este indicat direct în contract. De asemenea, părţile nu sunt obligate să stipuleze în contract modul de determinare a preţului. Părţile au opţiunea de a conveni sau nu asupra modului de determinare a preţului. Determinarea preţului poate fi făcută direct şi concomitent cu acordul de voinţă al părţilor, prin negociere sau prin aderarea pură şi simplă a cumpărătorului la preţurile fixe, expuse sau fixate concomitent. De asemenea, şi vânzătorul poate să adere la oferta de cumpărare înaintată de cumpărător, în care acesta stabileşte singur preţul. Preţul mărfii este determinat dacă cuantumul lui este convenit de părţi în momentul încheierii contractului. Părţile pot stipula în contract numai elementele pe baza cărora preţul va putea fi determinat în viitor, cel târziu la data exigibilităţii obligaţiei de plată. Determinarea preţului nu presupune şi stabilirea modalităţii de plată, de exemplu, printr-o singură prestaţie sau în rate, ori a termenului plăţii, aceste elemente urmând a fi determinate separat. Articolul 754. Cheltuielile de vânzare a unui bun mobil (1) Cheltuielile de predare a bunului mobil, în particular de măsurare, cântărire şi ambalare, sunt puse în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile de primire şi transportare a bunului din locul încheierii contractului sunt puse în sarcina cumpărătorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel. (2) În cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a unui bun mobil trebuie autentificat şi înregistrat, cumpărătorul suportă costul autentificării notariale, al înscrierii în registrul public respectiv şi al transferului proprietăţii. (1) Conform normei comentate, părţile sunt în drept să stipuleze în contract cine va suporta cheltuielile de vânzare a bunului mobil, cu excepţia cheltuielilor ce ţin de autentificarea notarială, înscrierea în registrul public respectiv şi al transferării proprietăţii, care sunt puse în sarcina cumpărătorului. Dacă părţile nu au stipulat în contract cine va suporta cheltuielile de vânzare, atunci cheltuielile de predare a bunului vor fi suportate de vânzător, iar cheltuielile de preluare şi transport vor fi suportate de cumpărător. Referitor la cheltuielile de transport este necesar de remarcat, că acestea depind de locul încheierii contractului, deoarece dacă părţile nu au stipulat expres în

contract cine va suporta cheltuielile de transport, atunci cumpărătorul, în baza prezentului articol este obligat să suporte cheltuielile de transport de la locul încheierii contractului şi până la destinaţie. Prin urmare, în situaţia în care contractul a fost încheiat la sediul vânzătorului, cumpărătorul va suporta cheltuielile de transportare de la sediul vanzătorului, iar când contractul a fost încheiat la sediul cumpărătorului, obligaţia de transportare a bunului până la locul încheierii contractului revine vânzătorului. În acest caz cumpărătorul va suporta cheltuielile de transport de la sediul său şi până la locul de destinaţie. (2) În legislaţie este prevăzută o singură situaţie când autentificarea notarială a vânzării bunurilor mobile este obligatorie. Astfel, conform art.152 (9), actul juridic de înstrăinare a părţii sociale în societatea cu răspundere limitată se autentifică notarial sub sancţiunea nulităţii. Conform Legii nr.1134-XIII din 02.04.1997 privind societăţile pe acţiuni, art.18 (2), achizitorul de valori mobiliare se investeşte cu dreptul de proprietate asupra lor din momentul efectuării înscrierii repective în registrul deţinătorilor valorilor mobiliare ale societăţii sau în documentaţia de evidenţă a deţinătorului nominal al valorilor mobiliare în modul stabilit de legislaţie. Potrivit Legii 199-XIV din 18.11.1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare, art.24 (2) cumpărătorul obţine toate drepturile conferite de valoarea mobiliară repectivă din momentul înregistrării în registru a dreptului de proprietate asupra valorii mobiliare. Valoarea mobiliară constituie titlul financiar care confirmă drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale unei persoane în raport cu altă persoană, drepturi ce nu pot fi realizate sau transmise fără prezentarea acestui titlu financiar, fără înscrierea respectivă în registrul deţinătorilor de valori mobiliare nominative ori în documentele de evidenţă ale deţinătorului nominal al acestor valori mobiliare. Conform Legii nr.110-XIII din 18.05.1994 cu privire la arme, art.26 (3) organele teritoriale ale poliţiei duc evidenţa operativă a armelor şi muniţiilor aferente, achiziţionate de persoanele fizice cu titlu de proprietate privată. Datele referitoare la achiziţionarea armelor de foc sunt transmiseîn termen de 24 de ore Ministerului Afacerilor Interne pentru a fi înscrise în Registrul de stat al armelor. Hotărârea Guvernului 1173 din 19.12.1997 interzice circulaţia pe teritoriul Republicii Moldova a armelor individuale şi muniţiilor aferente neincluse în Cadastrul de stat al armelor, inclusiv a celor ce nu se află la evidenţa organelor corespunzătoare ale Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova. Mijloacele de transport cumpărate urmează să fie înregistrate în Registrul de Stat al mijloacelor de transport, tractoarelor, altor masini autopropulsate, mecanismelor şi remorcilor. Articolul 755. Cheltuielile de vânzare a unui bun imobil. În cazul cumpărării unui teren sau unui alt bun imobil, cheltuielile de întocmire, autentificare notarială şi de înscriere a contractului de vânzare-cumpărare în registrul bunurilor imobile, precum şi cheltuielile de preluare a documentelor necesare, sunt puse în sarcina cumpărătorului. Articolul 755 stipulează expres, că toate cheltuielile ce ţin de vânzarea-cumpărarea unui imobil revin cumpărătorului. Conform articolului 288, alineat 2) şi 3) al Codului civil, la categoria bunurilor imobile se raportă terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pământ, precum şi tot ceea ce în mod natural sau artificial, este incorporat durabil în acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor. Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un teren, pentru a fi reîntrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui bun imobil care sunt detaşate provizoriu de acesta dacă sunt destinate reamplasării. Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile. Prin cheltuieli de întocmire a contractului se înţeleg cheltuielile de redactare a contractului, onorariile plătite avocaţilor sau notarului, atunci când acesta întocmeşte contractul. Prin cheltuieli de autentificare a contractului se înţelege taxa plătită notarului pentru autentificarea contractului, excluzându-se cheltuielile de întocmire a contractului. Prin cheltuieli de înregistrare a contractului se înţeleg taxele necesar de a fi plătite oficiului cadastral pentru înregistrarea bunurilor imobile şi dreptului de proprietate asupra lor. Codul civil nu prevede expres obligativitatea autentificării notariale a contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile. Implicit, în articolul 680 se menţionează că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă. Prin urmare, legea specială este aceea, care trebuie să stabilească forma contractului. Legea Republicii Moldova privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului nr.1308XIII din 25.07.97, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58/515 din 04.09.1997 şi republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.147-149 din 6.12.2001 în articolul 4, alineat 5 d) prevede că, contractul de vânzare-cumpărare a terenurilor proprietate publică se autentifică notarial; în articolul 5, alineat 3 c) este stipulat că, contractul de vânzare-cumpărare a terenurilor proprietate privată se autentifică notarial; conform art.8, alin.4 contractul de vânzare-cumpărare a loturilor de pământ de pe lângă casă trebuie autentificat notarial; art.9, alin.8 prevede că, contractul de vânzare-cumpărare a terenurilor proprietate publică, destinate construcţiilor

trebuie autentificate notarial. În decurs de 3 luni din data autentificării notariale a contractelor menţionate, acestea urmează să fie prezentate la oficiul cadastral teritorial pentru a fi înregistrat. Conform prevederilor art.12, alin.1 al Legii privatizării fondului de locuinţe nr. 1324-XII din 10.03.1993, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, contractul de vânzare-cumpărare, transmitere-primire a locuinţei în proprietate privată se autentifică notarial. Concluzionăm, că doar contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor menţionate la alineatele precedente necesită să fie autentificate pe cale notarială sub sancţiunea nulităţii. Pentru contractele de vânzare-cumpărare a altor bunuri imobile părţile au opţiunea să aleagă dacă să autentifice sau nu un asemenea contract. Conform art.4, alin 2 al Legii Cadastrului bunurilor imobile, obiecte ale înregistrării de stat sunt bunurile imobile, dreptul de proprietate asupra lor, alte drepturi patrimoniale. Potrivit art.5 al aceleiaşi legi, bunurile imobile trebuie să fie înregistrate în mod obligatoriu la oficiul cadastral teritorial în a cărui rază de activitate se află bunul imobil. În baza contractului de vânzare-cumpărare se transmite atât bunul, cât şi dreptul de proprietate asupra lui. Conform art.321, alin.2 al Codului civil dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile. Codul civil nu indică termenul în care un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil trebuie să fie înregistrat la cadastru. O asemenea menţiune nu este stipulată nici în alte legi, cu excepţia Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, care prevede termenul de 3 luni din data autentificării notariale a contractului. Articolul 756. Preţul (1) Preţul bunului trebuie să fie fixat în bani. (2) Dacă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între comercianţi preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor. 3) Dacă preţul bunului se determină în funcţie de greutatea lui, greutatea netă este aceea care, în caz de îndoială, determină preţul. Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa vânzării. Dacă înstrăinarea bunului se face nu pentru bani, dar în schimbul altui lucru, pentru stingerea unei obligaţii sau în schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat vânzare-cumpărare. Conform Legii Republicii Moldova cu privire la bani, Nr.123-XII din 15.12.1993, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3/51 din 30.03.1993, articolul 3 moneda naţională, leul, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. Prin urmare, dacă contractul de vânzare cumpărare este intern, atunci în contract ca monedă de plată poate fi indicat doar leul moldovenesc. Determinarea preţului poate fi făcută direct şi concomitent cu acordul de voinţă al părţilor prin negociere sau prin aderarea pură şi simplă a cumpărătorului la preţurile fixe, expuse sau fixate concomitent. De asemenea şi vânzătorul poate să adere la oferta de cumpărare înaintată de cumpărător în care acesta stabileşte singur preţul. Preţul mărfii este determinat, dacă cuantumul lui este convenit de părţi în contract. Preţul bunului este determinat în mod expres atunci când în contract se indică cuantumul acestuia, prin inserarea unei clauze în acest sens. De exemplu: „Preţul bunului care constituie obiectul contractului este de 10.000 (zece mii) lei. Preţul bunului este determinat în mod implicit, atunci când în contract se face referire la lista preţurilor care se află la vânzător şi pe care cumpărătorul o cunoaşte sau atunci când se face referire la preţul constant, utilizat continuu în relaţiile de afaceri. Este important de indicat timpul relevant pentru fixarea preţului şi de stabilit cui aparţine dreptul de determinare. Articolul nu precizează cui aparţine dreptul de stabilire a preţului. Într-o atare situaţie, considerăm că vânzătorul trebuie să stabilească preţul, care urmează să fie acceptat de cumpărător. Dacă părţile nu pot ajunge la un acord comun în privinţa preţului, ele se pot adresa unui organ competent. Din prevederile articolului rezultă, că preţul nu constituie o condiţie esenţială pentru încheierea contractului. Un contract de vânzare-cumpărare poate fi valabil încheiat şi fără indicarea preţului. Dacă preţul nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. Se va ţine seama de preţurile practicate la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă, că la momentul predării bunului vânzătorul nu este în drept să mărească preţul, iar cumpărătorul nu poate să-l reducă. Dacă, în momentul încheierii contractului există un nivel uniform al preţului, de la care doar câţiva vânzători deviază, acest nivel de preţ va fi luat ca bază. Dacă preţurile diferă, valoarea medie a preţului trebuie să fie calculată în baza preţului practicat de un vânzător care deţine partea cea mai mare pe piaţa în cauză. La stabilirea preţului se

va ţine cont şi de celelalte condiţii ale contractului, cum sunt, de exemplu, locul livrării, calitatea, cantitatea, ambalajul, cheltuielile de transport, asigurare etc. Dacă, în momentul încheierii contractului nu există contracte similare şi părţile nu stipulează în contract preţul mărfii sau modul de determinare a acestuia, se consideră că părţile s-au referit la un preţ practicat la data livrării bunurilor. (3) În cazul în care părţile au stipulat în contract, că preţul mărfii se determină în funcţie de greutatea ei, stabilirea preţului are loc pe baza greutăţii nete a bunului. Prin greutate netă, de obicei se înţelege greutatea totală a mărfii, excluzându-se greutatea ambalajului. Prevederile alineatului 3 se aplică în cazul în care nici contractul, nici uzanţele aplicate nu stabilesc metoda de determinare a greutăţii (netă sau brută) de care depinde preţul mărfii. De exemplu, dacă părţile au convenit, că ambalajul va fi întors vânzătorului, atunci se consideră că părţile au convenit să plătească preţul pentru greutatea netă. Conform articolului 779, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunurile ambalate dacă în contract nu a fost stipulat altfel. Articolul 757. Termenul predării bunului. (1) Vânzătorul trebuie să predea bunul: a) la data stabilită în contract sau la data care poate fi dedusă din contract; b) în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, cu excepţia cazului în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului; c) într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului, în celelalte cazuri. (2) Contractul de vânzare-cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la data stabilită dacă din contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen, cumpărătorul pierde interesul faţă de executarea contractului. (3) Vânzătorul poate executa contractul cu clauze de executare strict la data stabilită, înainte de acest termen sau după el numai cu consimţământul cumpărătorului. (1) Predarea bunului constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la dispoziţia cumpărătorului la locul convenit în contract. (a) În ce priveşte momentul predării mărfii, articolul 757 a) face o distincţie, după cum momentul predării este o dată fixă sau o perioadă de timp. În conformitate cu prevederile articolului 575 (2) al Codului civil, dacă în contractul de vânzare-cumpărare este stabilită data la care trebuie livrată marfa, cumpărătorul nu poate cere livrarea mărfii înainte de termen. Potrivit aceluiaş articol, vânzătorul poate livra marfa înainte de termen, dacă cumpărătorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. Totuşi, dacă cumpărătorul respinge executarea anticipată, este obligat să-l informeze imediat în acest sens pe vânzător şi să ia toate măsurile necesare pentru a evita prejudicierea lui. Chiar dacă în contract este stabilită data livrării mărfii, cumpărătorul este în drept să solicite livrarea mărfii imediat în cazul în care vânzătorul se află în incapacitate de plată (art.576 Codul civil). În anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi. Acest caracter este impus de destinaţia bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte din contract. El poate rezulta, însă şi din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părţi. De exemplu, lucrul vândul îl constituie o cantitate de brazi pentru pomul de iarnă. De regulă, termenul de livrare a mărfii se stipulează în contract. Părţile pot stabili o dată fixă sau pot fi utilizate următoarele modalităţi de stabilire a termenelor de livrare: „livrarea prin promptă expediţie”, ceea ce înseamnă expedierea mărfii în primele 15 zile de la data încheierii contractului; „livrarea mărfii îndată ce este gata sau îndată ce este posibil” – un astfel de termen se poate referi la o marfă, care urmează să fie fabricată fără, însă a se depăşi termenul de 45 zile de la data încheierii contractului; „livrarea la începutul lunii” – se înţelege prima decadă din luna respectivă; „livrarea mărfii la mijlocul lunii” sau „livrarea la sfârşitul lunii”, se înţelege, că termenul este în decada a doua, respectiv a treia; „livrarea mărfii în termenul de ....... sau de la ....... „ părţile stabilind un termen sau mai multe, după cum marfa se livrează odată sau de mai multe ori. b) Dacă în contract este stabilită perioada în care trebuie să fie făcută predarea mărfii sau dacă această perioadă poate fi determinată prin referire la contract, vânzătorul poate să predea bunul în orice moment în cursul acestei perioade. Deci, vânzătorul este acel care decide momentul predării bunului. Excepţie face situaţia în care din împrejurări rezultă, că alegerea datei revine cumpărătorului. De exemplu, dacă în contract s-a convenit, că livrarea mărfii va avea loc în luna iulie, vânzătorul poate preda marfa la 1 iulie, dar şi la 31 iulie, precum şi în orice zi lucrătoare a lunii iulie. Dacă alegerea datei livrării mărfii revine vânzătorului, el este obligat să-l informeze pe cumpărător despre aceasta. Alegerea datei revine cumpărătorului atunci când acesta trebuie să încheie contractul de transport sau atunci când din cauza capacităţilor limitate de depozitare a mărfurilor este interesat în fixarea unei date exacte pentru preluarea mărfii.

În situaţia în care se încheie un contract de vânzare-cumpărare internaţională şi s-a convenit, de exemplu, asupra clauzei FOB – INCOTERMS 2000 sau INCOTERMS 1990, cumpărătorul este acela care va stabili data livrării mărfii. c) Dacă în contractul de vânzare nu este indicată data livrării şi nici nu poate fi dedusă din contract, precum şi în cazul când nu a fost stabilită o perioadă de livrare a mărfii şi nici nu poate fi determinată prin referire la contract, vânzătorul trebuie să predea bunul într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului. În conformitate cu prevederile articolului 575 a Codului civil, dacă în contractul de vânzare-cumpărare părţile nu au stabilit termenul de livrare a mărfii, cumpărătorul are dreptul să pretindă oricând livrarea, iar vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare în termen de 7 zile din momentul cererii cumpărătorului. Ori de câte ori îndeplinirea obligaţiei de predare este dependentă de o faptă a cumpărătorului, termenul pentru executare începe să curgă din momentul când cumpărătorul a săvârşit acea faptă. Dacă predarea mărfii este subordonată plăţii uni acont, plata acontului respectiv marchează începutul curgerii termenului de predare. În cazul unui contract de vânzare-cumpărare internaţională, atunci când sunt necesare permise sau licenţe de import sau export, termenul pentru îndeplinirea obligaţiei de predare începe să curgă doar din momentul obţinerii autorizaţiilor respective. În cazul în care prestaţia la care s-a obligat vânzătorul depinde de anumite prestaţii prealabile ce incumbă cumpărătorului, iar acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţiile, provocând astfel dificultăţi substanţiale în legătură cu producţia, atunci vânzătorul este în drept să modifice în mod corespunzător termenul de livrare şi să ceară despăgubiri pentru daunele efectiv suportate după ce a informat cumpărătorul în timp util. 2) În aplicarea prezentului alineat este necesar a se ţine cont de următoarele momente: În primul rând, pentru aplicarea prezentei stipulaţii nu este suficientă includerea în contract a unui termen determinat de livrare a mărfii, de exemplu perioada între 1 şi 15 iulie 2003. Pierderea interesului cumpărătorului trebuie să rezulte clar din contract. În al doilea rând, vânzătorul nu este în drept să livreze marfa după expirarea termenului fixat, chiar dacă cumpărătorul nu l-a informat în scris sau verbal despre renunţarea la contract în legătură cu încălcarea termenului de livrare. În al treilea rând, vânzătorul nu poate efectua o livrare anticipată, fără acordul prealabil al cumpărătorului. În al patrulea rând, dacă vânzătorul nu livrează marfa în termenul stabilit, cumpărătorul este în drept să refuze preluarea mărfii şi să ceară despăgubiri în conformitate cu articolul 602 al Codului civil. 3) În situaţia stipulată la alineatul 3 este important de reţinut, că vânzătorul trebuie să notifice cumpărătorului data livrării mărfii şi să primească consimţământul acestuia. Numai după primirea consimţământului cumpărătorului, vânzătorul va putea livra marfa anticipat datei fixate în contract. Articolul 758. Obligaţiile vânzătorului de expediere a bunului. (1) Dacă, în conformitate cu contractul, vânzătorul predă bunul către un cărăuş şi dacă bunul nu este clar individualizat, potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice alt mijloc, vânzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifică bunul. (2) Dacă este obligat să ia măsuri pentru transportul bunurilor, vânzătorul trebuie să încheie contracte necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport. (3) Dacă nu este obligat să asigure bunul pe timpul transportării, vânzătorul urmează să transmită, la cererea cumpărătorului, toată informaţia de care dispune, necesară pentru încheierea contractului de asigurare. Conform prevederilor prezentului articol, obligaţia vânzătorului de predare a mărfii este însoţită, în funcţie de împrejurări, de anumite obligaţii adiacente. Prevederile alin.1 se aplică doar dacă sunt îndeplinite următoarele două condiţii cumulative: a) marfa este predată cărăuşului, indiferent cine a încheiat contractul de transport şi b) bunul nu este clar individualizat prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice alt mijloc. O altă cerinţă este ca în contractul de vânzare-cumpărare să fie stipulat expres, că vânzătorul nu este obligat odată cu predarea bunului să remită şi documentele referitoare la bun. Dacă o asemenea stipulaţie lipseşte, vânzătorul, în baza art.753, alin.2, este obligat să remită concomitent cu predarea bunului şi documentele referitoare la marfă. Termenul cărăuş este utilizat pentru diferite modalităţi de transport: auto, feroviar, aerian, maritim, fluvial. Conform dispoziţiilor alin.1, nu este obligatoriu ca mărfurile să fie individualizate. În cazul în care bunurile sunt clar individualizate, vânzătorul nu este obligat să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie. De asemenea, dacă bunul, chiar dacă nu este clar individualizat, dar se predă cumpărătorului sau reprezentantului său autorizat, nu este necesară transmiterea unui aviz de expediţie. Identificarea bunului este posibilă prin marcarea mărfii, care deseori se determină de părţi în contract prin clauza „ambalajul şi marcarea”, unde se stipulează: denumirea vânzătorului şi cumpărătorului, numărul contractului, greutatea brută şi netă, instrucţiunile referitoare la păstrarea mărfii.

O altă metodă de identificare a mărfii o constituie includerea datelor necesare în documentele de transport. Astfel, în conosament sau în scrisoarea de trăsură se include informaţia referitoare la vânzător şi cumpărător, la încărcătura transportată, cantitate şi felul ambalajului. Dacă marfa primită de cărăuş este incompletă sau are defecte, în documentul de transport trebuie introdusă informaţia respectivă. În caz contrar se va considera că marfa a fost recepţionată în cantitatea şi de calitatea stipulată în contractul de vânzare-cumpărare. Articolul nu stabileşte termenul în care vânzătorul trebuie să transmită cumpărătorului avizul de expediţie care specifică bunul. Dar, din principiile generale ale Codului civil rezultă că vânzătorul este obligat să transmită avizul într-un termen rezonabil din data expedierii mărfii. (2) Alin.2 al prezentului articol se referă la situaţia când obligaţia de încheiere a contractului de transport revine vânzătorului. Se precizează expres, că vânzătorul trebuie să încheie anume aşa contracte pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut în contract, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport. Este posibil ca pentru transportarea mărfii la destinaţie să fie utilizat un singur mijloc de transport sau să fie încheiat un contract de transport multimodal. În ambele cazuri vânzătorul este obligat să asigure transportarea mărfii până la locul predării acesteia cumpărătorului. Reeşind din specificul mărfii, vânzătorul trebuie să aleagă cel mai adecvat mijloc de transport. De asemenea, este obligat să încheie contractul de transport în condiţii uzuale pentru o atare expediere, adică vânzătorul trebuie să ţină cont atât de preţurile existente, cât şi de practica încheierii unor contracte de transport. (3) În baza alin.3 vânzătorul este obligat să transmită, la cererea cumpărătorului, toată informaţia de care dispune, necesară pentru încheierea contractului de asigurare. Această obligaţie revine vânzătorului numai în cazul existenţei următoarelor condiţii: a) vânzătorul nu este obligat să asigure bunul pe timpul transportului şi b) cumpărătorul a solicitat vânzătorului informaţia. Articolul nu precizează o anumită formă pentru solicitarea informaţiei de către cumpărător, prin urmare acesta poate solicita informaţia atât verbal cât şi în formă scrisă. În alin.3 nu se menţionează termenul în care vânzătorul trebuie să transmită informaţia cumpărătorului. Este necesar de prevăzut acest termen în contractul de vânzare-cumpărare. Dacă în contract părţile nu au convenit asupra termenului prezentării informaţiei, vânzătorul trebuie să transmită informaţia necesară cumpărătorului într-un termen rezonabil, astfel încât acesta să poată încheia contractul de asigurare până la transportarea mărfii. Articolul 759. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului. (1) Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în momentul în care vânzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului dacă contractul nu prevede altfel. (2) Când contractul de vânzare-cumpărare implică transportul bunului, iar vânzătorul nu este obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului către primul cărăuş. Dacă vânzătorul este obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului numai după remiterea în acel loc a bunului către cărăuş. Dacă cumpărătorul a dat vânzătorului instrucţiuni asupra modului de transportare, iar vânzătorul s-a abătut de la ele fără motiv întemeiat, atunci el este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel. (3) În cazul vânzării bunului pe parcurs, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul încheierii contractului dacă acesta nu prevede altfel. (4) În cazul în care contractul este încheiat după predarea bunurilor, riscurile cunoscute vânzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o cunoscă la încheierea contractului rămân ale vânzătorului. (5) În cazul vânzării bunurilor determinate generic, riscul nu trece la cumpărător anterior individualizării bunului. (1) Aplicabil contractului de vânzare-cumpărare riscul este considerat pieirea sau deteriorarea bunului ce constituie obiectul contractului, care au survenit independent de voinţa vânzătorului sau cumpărătorului, ca o consecinţă a cazurilor neprevăzute sau a circumstanţelor de forţă majoră. Prejudicierea mărfurilor în timpul transportării, legată de calităţile mărfii (de ex., sticlă, legume, fructe etc.), de condiţiile transportării (de ex., transportarea în platforme descoperite a cărbunelui, prundişului, cerealelor etc.) şi de durata transportării, în practică este recunoscută ca o diversitate a pieirii ocazionale sau a deteriorării mărfii. Trecerea riscului de la vânzător la cumpărător depinde de momentul în care vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de predare a bunului. În conformitate cu prevederile art.760, obligaţia de predare se consideră executată de vânzător în momentul predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el. Dacă vânzătorul urmează să predea bunul la locul aflării lui, obligaţia de predare se consideră executată în momentul punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicate de el. Dacă vânzătorul nu este obligat prin contract să asigure transportarea bunului sau să-l predea la sediul cumpărătorului, se consideră că vânzătorul a executat obligaţia de

predare la data remiterii bunului către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător, dacă contractul nu prevede altfel. Părţile pot prevedea în contract alte reguli de transmitere a riscurilor. (2) Prevederile alin.2 se referă la cele mai frecvente cazuri întâlnite în practică, şi anume atunci când contractul de vânzare-cumpărare prevede transportarea mărfii de către o organizaţie specializată de transport. Articolul nu specifică modalitatea de transport, ceea ce înseamnă că se aplică tuturor categoriilor de transport, inclusiv transportului multimodal. Părţile au dreptul să stipuleze în contractul de vânzare-cumpărare un loc determinat pentru predarea mărfii. În lipsa unui acord între părţile contractante referitor la momentul şi locul trecerii riscului de la vânzător la cumpărător, în baza art.759, alin.2, riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului primului cărăuş. Din formularea dată rezultă un şir de consecinţe care necesită să fie analizate. Întâi de toate se pune problema cine trebuie să remită marfa cărăuşului şi cine trebuie să preia marfa la destinaţie. Din conţinutul articolului rezultă, că aceste acţiuni sunt efectuate de către vânzător şi cumpărător. În practică, însă, în majoritatea cazurilor, pentru executarea contractului părţile atrag terţe persoane, iar marfa care constituie obiectul contractului este transportată nu la cumpărător, dar la persoana indicată de el, cu care cumpărătorul are relaţii contractuale. Deaceea, termenii „vânzător” şi „cumpărător” trebuie înţeleşi mai larg, aceştea incluzând persoanele care execută de facto contractul de vânzare-cumpărare şi care au stabilite raporturi juridice cu vânzătorul şi cumpărătorul. Când vânzătorul transmite marfa primului cărăuş, se vor întocmi documentele de transport necesare, iar momentul decisiv pentru transmiterea riscului este data întocmirii documentului. Este foarte important de stabilit momentul producerii riscului. Acest lucru este greu de stabilit în cazul transportării mărfii în containere, când poate avea loc aşa-numita deteriorare nevăzută a mărfii (umezirea, deteriorarea parţială), momentul survenirii riscului fiind necunoscut. Pentru rezolvarea acestei chestiuni se ia ca bază documentul de transport, care conţine caracteristica încărcăturii. Dacă în documentul de transport lipsesc asemenea menţiuni, se prezumă că marfa a fost transmisă cărăuşului fără vicii. Desigur, părţile pot prezenta şi alte dovezi. În situaţiile mai dificile poate fi numită o expertiză. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare este stabilit un anumit loc pentru predarea mărfii către cărăuş, atunci marfa trebuie transmisă în acel loc, deoarece numai atunci riscul se transmite de la vânzător la cumpărător. În situaţia în care cumpărătorul a dat instrucţiuni vânzătorului referitoare la modul de transportare a mărfii, de exemplu a solicitat ca marfa să fie ambalată cu un ambalaj adecvat sau să fie transportată cu un anumit mijloc de transport, atunci vânzătorul trebuie să se conformeze acestor instrucţiuni. În cazul când vânzătorul nu respectă instrucţiunile cumpărătorului, neavând un motiv întemeiat, atunci riscul pieirii sau deteriorării mărfii va fi suportat de vânzător. Într-o asemenea situaţie, vânzătorul va fi obligat să repare şi prejudiciul cauzat astfel cumpărătorului. (3) Alineatul 3 al articolului stabileşte momentul transmiterii riscurilor către cumpărător în cazul vânzării bunurilor pe parcurs. O atare situaţie este întâlnită de regulă în cazul transportului multimodal sau al transportului pe mare, care durează mult şi poate apărea necesitatea vânzării bunurilor pe parcurs. În cazul vânzării bunului pe parcurs, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul încheierii contractului. Momentul încheierii contractului este cunoscut (data încheierii contractului), pe când momentul survenirii riscului poate fi necunoscut, deteriorarea mărfii transportate de cele mai multe ori se fixează la momentul sosirii la punctul de destinaţie. Acest aspect trebuie să se rezolve, ţinându-se cont de dovezile părţilor contractante. Părţile pot stipula în contract şi un alt moment de transmitere a riscurilor de la vânzător la cumpărător. (4) Dacă contractul este încheiat după predarea bunurilor, atunci toate riscurile care îi sunt cunoscute vânzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o cunoască rămân ale lui. Aceste riscuri nu vor fi transmise cumpărătorului. (5) În cazul în care obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie bunurile determinate generic, riscul va trece la cumpărător numai după individualizarea bunului. Conform art.294, alin.2, bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire (a se vedea comentariul la art.294 (2)). Articolul 760. Momentul executării obligaţiei de predare a bunului (1) Obligaţia de predare a bunului se consideră executată în momentul: a) predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el; b) punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicate de el dacă bunul urmează să fie predat la locul aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului dacă este individualizat prin marcare sau în alt mod şi dacă este pregătit de predare în termenul stabilit, iar cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei contractuale. (2) Dacă din contract nu rezultă obligaţia vânzătorului de a asigura transportarea bunului sau predarea lui la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vânzătorului de a preda bunul se consideră executată de la data predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător dacă contractul nu prevede altfel.

(1) Momentul executării obligaţiei de predare de către vânzător se stabileşte reeşind din acele acţiuni pe care trebuie să le îndeplinească şi depinde de locul executării obligaţiei. Dacă în contract este prevăzută obligaţia vânzătorului de a transporta marfa până la sediul cumpărătorului sau într-un loc indicat de cumpărător, momentul executării obligaţiei se consideră momentul predării mărfii către cumpărător sau către persoana indicată în locul stabilit prin contract. În contractul de vânzare-cumpărare poate fi prevăzută predarea mărfii către cumpărător la locul aflării bunului, precum şi modalitatea şi termenii de predare. În această situaţie obligaţia de predare se consideră executată din momentul punerii mărfii la dispoziţia cumpărătorului, adică din momentul predăii mărfii. De momentul executării obligaţiei de predare a bunului depinde transmiterea riscurilor pieirii sau deteriorării fortuite a bunului. În conformitate cu p.b), alin.1 al prezentului articol, obligaţia de predare a bunului se consideră executată de vânzător în momentul punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicată de el, dacă bunul urmează a fi predat la locul aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului şi în situaţia când este pregătit pentru predare în termenul stabilit. În acest caz, pentru ca bunul să se considere pus la dispoziţia cumpărătorului, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) bunul trebuie să fie pregătit pentru predare. Bunul se consideră pregătit pentru predare dacă este individualizat. Individualizarea bunului se poate face prin marcare, ambalare, întocmirea documentelor referitoare la marfă sau prin alte mijloace, care permit stabilirea că bunul respectiv poate fi predat în baza contractului respectiv. Dacă bunul nu este individualizat, se consideră că el nu este pregătit pentru predare; 2) bunul trebuie să fie pregătit pentru predare în locul stabilit în contract; 3) bunul este pregătit pentru predare la termenul stabilit în contract; 4) cumpărătorul este anunţat de către vânzător despre faptul că bunul este pregătit pentru predare. În unele situaţii obligaţia unei asemenea informări poate să rezulte din conţinutul contractului, de exemplu când în contract nu este prevăzut termenul de executare a obligaţiei de predare a mărfii. (2) Normele articolului 760 sunt dispozitive, motiv pentru care în cazul când din contract nu rezultă obligaţia vânzătorului de a transporta bunul sau de a-l preda la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vânzătorului de predare a bunului se consideră executată în momentul predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător. Predarea mărfii de către vânzător şi preluarea acesteia de către cumpărător trebuie confirmată printr-un act de predare-primire, printr-o chitanţă eliberată de cumpărător sau prin alte modalităţi. În cazul predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal, confirmarea preluării mărfii de către aceştea se atestă prin documentele de transport sau prin chitanţa poştală eliberată de oficiul poştal. Data întocmirii documentelor menţionate constituie momentul executării obligaţiei de predare a mărfii de către vânzător. Articolul 761. Recepţionarea bunului (1) Cumpărătorul este obligat să efectueze acţiuni care, în conformitate cu uzanţele, sunt necesare din partea lui pentru garantarea predării şi primirii bunului dacă legea sau contractul nu prevede altfel. (2) În cazurile când cumpărătorul, încălcând prevederile legii sau ale contractului, nu recepţionează sau refuză să recepţioneze bunul, vânzătorul este în drept să refuze executarea contractului. Conform prevederilor art.753, obligaţia de preluare a bunului este una din obligaţiile principale ale cumpărătorului. Obligaţia cumpărătorului de recepţionare a bunului este corelată cu obligaţia vânzătorului de predare a bunului. Din prevederile prezentului articol rezultă, că recepţionarea bunului include în sine două elemente. Primul element constă în efectuarea de către cumpărător a acţiunilor necesare pentru garantarea predării bunului de către vânzător. Aceste acţiuni constau în următoarele: comunicarea adresei şi numelui persoanei căreia vânzătorul trebuie să-i transmită marfa; încheierea contractelor de transport a mărfii, în cazul în care această obligaţie îi revine cumpărătorului în conformitate cu contractul; trimiterea reprezentantului său la sediul vânzătorului, dacă în conformitate cu contractul marfa trebuie predată în acel loc, obţinerea licenţelor pentru import, dacă aceasta este necesar, încheierea contractelor de asigurare etc. Cumpărătorul trebuie să efectueze toate acţiunile în conformitate cu uzanţele stabilite. Al doilea element constă în primirea bunului de către cumpărător. Cumpărătorul este obligat să recepţioneze bunul la data stabilită în contract. Dacă în contract nu este stabilită data predării, bunul se va recepţiona în conformitate cu prevederile art.757, 575 şi 576 ( a se vedea textul şi comentariul articolelor). În cazurile când cumpărătorul nu recepţionează sau refuză să recepţioneze bunul, vânzătorul este în drept să refuze executarea contractului. Vânzătorul este în drept să ceară despăgubiri în conformitate cu art.602, care prevede, că debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. În baza art.609, vânzătorul are posibilitatea de a cere despăgubire în loc de prestaţie, dar numai în cazul când a stabilit anterior, fără succes cumpărătorului un termen rezonabil pentru executarea

prestaţiei. Aceste consecinţe juridice survin doar dacă cumpărătorul nu recepţionează sau refuză să recepţioneze marfa în pofida faptului, că el este obligat să facă acest lucru în conformitate cu prevederile legii sau contractului. Recepţionarea bunului în sensul prezentului articol nu înseamnă, că odată cu recepţionarea cumpărătorul atestă conformitatea mărfii cu condiţiile contractuale sau renunţă la eventualele pretenţii faţă de vânzător ce ţin de această neconformitate. În baza art.765 cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul într-un termen atât de scurt, cât permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor, să-l informeze neîntârziat pe vânzător. Articolul 762. Vinderea bunului către mai multe persoane. Dacă vânzătorul a vândut unul şi acelaşi bun mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat bunul, iar dacă bunul nu a fost dat nici unuia din ei, prioritate are cumpărătorul cu care primul s-a încheiat contractul. Articolul dat reglementează situaţia când vânzătorul vinde unul şi acelaşi bun mai multor persoane. Introducerea unui asemenea articol a fost dictată de existenţa unor asemenea situaţii în practică, fiind necesare şi unele soluţii. Astfel, norma dată propune două soluţii în dependenţă de faptul dacă bunul a fost transmis în posesiune sau nu. În cazul în care bunul vândut mai multor persoane este transmis în posesiune, prioritate are cumpărătorul care posedă bunul. Prin urmare, proprietar va deveni posesorul bunului, indiferent de faptul cu care dintre cumpărători s-a încheiat mai întâi contractul de vânzare-cumpărare. Această stipulaţie este în concordanţă cu prevederile art.321, alin.1, care menţionează, că dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În situaţia în care bunul care a fost vândut mai multor persoane nu a fost remis nici uneia din ei, prioritate se acordă cumpărătorului cu care primul s-a încheiat contractul. Prin urmare, în acest caz, proprietar va deveni cumpărătorul cu care primul s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. De remarcat, că acest articol se referă doar la bunurile mobile. Articolul 763. Viciile materiale ale bunului. (1) Vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale. (2) Este fără vicii materiale bunul, care la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite. În cazul în care nu s-a convenit asupra caracteristicilor, bunul nu are vicii dacă: a) corespunde destinaţiei stabilite în contract; b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale vânzătorului, producătorului sau ale reprezentanţilor acestora, îndeosebi prin reclamă, cu excepţia cazului în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare. (3) Există vicii materiale şi atunci când asamblarea convenită contractual a fost realizată defectuos de către vânzător sau de către ajutoarele lui, precum şi atunci când bunul trebuie asamblat de cumpărător şi acesta îl asamblează defectuos din cauza indicaţiilor de asamblare eronate. (4) Există viciu material şi în cazul în care vânzătorul nu predă numai o parte a bunului, un alt bun, bunul într-o cantitate mai mică decât cea convenită sau când este viciată numai o parte a bunului, cu excepţia cazurilor când viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunului. (1) Prezentul articol stipulează expres obligaţia vânzătorului de a preda bunul fără vicii materiale. Viciile mărfii constituie lipsa unei însuşiri inerente mărfii predate, care o face improprie destinaţiei ori folosirii normale sau îi micşorează valoarea sau valoarea de întrebuinţare. Vânzătorul poartă răspundere numai dacă viciile existau în momentul vânzării. Existenţa viciilor în momentul vânzării nu trebuie confundată cu existenţa în acest moment a defectelor, adică a manifestărilor exterioare ale viciilor. În momentul vânzării trebuie să existe viciile (cauza), chiar dacă defectele (efectul) apar ulterior acestui moment. De exemplu, în momentul vânzării televizorul cumpărat funcţionează, iar după câteva zile, datorită unor vicii de fabricaţie, se defectează. Cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii vânzătorului îndată ce a descoperit viciile bunului nedeclarate de acesta până în termenul stabilit în contract (art.783, alin. (1)). Dacă în contract nu a fost stabilit un termen de înaintare a pretenţiilor, dreptul la acţiune al cumpărătorului este de 6 luni în cazul bunurilor mobile şi cel mult un an în cazul bunurilor imobile. (2) Scopul şi sensul acestui articol este de a stabili criteriile cu ajutorul cărora se determină dacă marfa livrată corespunde stipulaţiilor contractuale. Acest lucru are o importanţă deosebită, deoarece deseori în practică comercianţii nu stipulează unele clauze, considerându-le absolut evidente. În acelaşi timp sunt situaţii când în timpul executării contractului apar unele probleme, deoarece părţile au înţeles diferit unul şi acelaş lucru.

Conform prevederilor prezentului articol este considerat fără vicii materiale bunul care în momentul transferului riscurilor corespunde caracteristicilor convenite de părţi. Pentru situaţia în care părţile nu au convenit asupra caracteristicilor, se consideră că bunul nu are vicii dacă: a) corespunde destinaţiei stabilite în contract; b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta, ţinând cont de felul bunului. În primul rând, bunul trebuie să corespundă destinaţiei stabilite în contract. Astfel, dacă bunul nu poate fi utilizat într-un anumit scop, care a fost comunicat expres sau tacit vânzătorului la încheierea contractului, se consideră că el nu corespunde contractului. O situaţie similară există şi atunci când în contract este stipulat detaliat modul în care cumpărătorul intenţionează să utilizeze bunul dat. O asemenea descriere este necesară atunci când cumpărătorul nu cunoaşte de ce calităţi trebuie să dispună bunul de care are nevoie, dar expune foarte clar scopurile pentru care intenţionează să folosească bunul dat. Deoarece norma dată se aplică atât situaţiilor când destinaţia bunului este prevăzută expres în contract, cât şi cazurilor când vânzătorul a fost informat tacit, o importanţă deosebită revine procesului negocierilor, corespondenţa partenerilor din perioada precontractuală, precum şi alte împrejurări care ar demonstra că vânzătorul a primit informaţia referitoare la scopul pentru care cumpărătorul cumpără marfa. Este important de remarcat, că informaţia referitoare la scopul utilizării bunului de către cumpărător să fie comunicată vânzătorului până la momentul încheierii contractului sau, cel târziu, în acest moment, în caz contrar cumpărătorul nu poate invoca necorespunderea destinaţiei bunului. În practică se utilizează destul de frecvent vânzarea după mostră. Mostra, cunoscută şi sub denumirea de model sau eşantion, este o parte reprezentativă de dimensiuni reduse, fără utilizări uzuale sau un exemplar complet al mărfii care formează obiectul contractului. Prin încheierea contractului, mostra asupra căreia s-a convenit devine mostră contractuală, de referinţă. În cazul vânzării după mostră, marfa trebuie să prezinte caracteristicile mostrei. Conform prevederilor prezentului articol se consideră, că bunul predat nu are vicii, dacă corespunde caracteristicilor pe care cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale vânzătorului, producătorului sau ale reprezentanţilor acestora, îndeosebi, prin reclamă. Excepţie face cazul în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare. Ţinem să remarcăm, însă, că este bine cunoscută simpla exagerare în scop de reclamă a calităţilor mărfurilor oferite spre vânzare. Uneori chiar lauda excesivă a mărfurilor a fost privită de judecători cu o anumită toleranţă. Este vorba de acel „dolus bonus” cunoscut de dreptul roman, care face parte din arta de a vinde. (3) În conformitate cu alin. 3 al prezentului articol, bunul este cu vicii materiale şi atunci când asamblarea a fost realizată defectuos fie de către vânzător sau ajutoarele lui, fie de către cumpărător din cauza indicaţiilor de asamblare eronate ale cumpărătorului. În cazul în care bunul vândut nu este asamblat, vânzătorul este obligat să anexeze bunului instrucţiunile necesare în vederea asamblării acestuia de către cumpărător. Dacă de către cumpărător au fost respectate prevederile instrucţiunii şi ca rezultat a obţinut o asamblare defectuoasă, se consideră că bunul este cu vicii materiale. (4) Alin. 4 enumeră situaţiile în care se consideră că bunul este predat cu vicii, şi anume: - vânzătorul predă numai o parte a bunului; - vânzătorul predă un alt bun; - vânzătorul predă bunul într-o cantitate mai mică decât cea convenită; - când bunul transmis este viciat parţial. Excepţie face cazul când viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunului. Articolul 764. Viciile de natură juridică Vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică (liber de drepturile unui terţ asupra lui), cu excepţia cazului când cumpărătorul a consimţit să încheie contractul cunoscând drepturile terţului asupra bunului. Se consideră viciu de natură juridică şi situaţia în care în registrul bunurilor imobile este înscris un drept inexistent. Prin viciu de natură juridică se înţelege dreptul sau pretenţia unui terţ asupra bunului. Art.764 se referă la dreptul de proprietate a unui terţ sau la dreptul de folosire a bunului, avându-se în vedere atât drepturile existente, cât şi eventualele pretenţii ulterioare, care se află în stadiu de precăutare. Este important de menţionat, că articolul reglementează numai raporturile dintre vânzător şi cumpărător, dar nu şi între cumpărător şi terţa persoană. Obligaţiei vânzătorului de predare a bunului fără vicii de natură juridică îi corespunde dreptul cumpărătorului de a prelua marfa fără asemenea vicii. Cumpărătorul este în drept să ceară vânzătorului îndeplinirea acestei obligaţii. O importanţă deosebită o are momentul în care marfa trebuie să fie liberă de orice drept sau pretenţie a unui terţ. Din conţinutul articolului rezultă, că este vorba de momentul predării bunului, iar nu de momentul încheierii contractului. Dacă în momentul încheierii contractului marfa era liberă de drepturile sau pretenţiile unui terţ, nu s-a pus problema viciilor de natură juridică. Dacă ulterior încheierii contractului apar asemenea drepturi sau pretenţii se

consideră că vânzătorul nu şi-a onorat obligaţiile prevăzute de art.764. Drepturile şi pretenţiile terţilor asupra bunurilor care apar ulterior predării mărfii nu sunt luate în considerare. Dacă vânzătorul nu-şi onorează obligaţia stipulată în art.764 şi predă bunul cu vicii de natură juridică, atunci cumpărătorul este în drept în baza art.735 al Codului civil să solicite rezoluţiunea contractului. Conform prevederilor art.764 cumpărătorul poate să consimtă să primească marfa cu vicii de natură juridică, însă nu se stabileşte forma în care trebuie exprimat acordul cumpărătorului. Din conţinutul articolului se înţelege, că nu este obligatoriu acordul expres al cumpărătorului. El poate fi exprimat şi prin acţiuni concludente, de exemplu, prin preluarea bunului de către cumpărător chiar şi în cazul în care el cunoaşte existenţa drepturilor sau pretenţiilor unui terţ asupra bunului. Dreptul terţilor asupra bunului predat poate avea un caracter diferit, putând rezulta dintr-un contract de locaţiune, arendă, gaj. Astfel, dacă bunul care constituie obiect al contractului de vânzare-cumpărare este închiriat, atunci în baza art.900 al codului civil, cumpărătorul se subrogă locatorului în drepturile şi obligaţiile ce decurg din locaţiune. O asemenea situaţie este şi în cazul arendei, fapt ce rezultă din art.911, alin3 al Codului civil. În privinţa gajului, în conformitate cu prevederile art.459 al Codului civil, mărfurile care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare, înstrăinate de debitorul gajist încetează a fi obiect al gajului în momentul trecerii dreptului de proprietate asupra lor către persoana care le-a cumpărat. Conform articolului 764 este considerat viciu de natură juridică şi cazul în care în registrul bunurilor imobile este înscris un drept inexistent. Poate fi situaţia când în registrul bunurilor imobile este înscris un drept de uzufruct, gaj, superficie, dar în realitate aceste drepturi să nu existe. Articolul 765. Obligaţia de verificare a calităţii bunului şi primirea bunului viciat. (1) Drepturile cumpărătorului în privinţa viciilor sunt excluse dacă, în momentul încheierii contractului, cunoştea aceste vicii. (2) Cumpărătorul poate beneficia numai atunci de drepturile care rezultă din viciul pe care nu l-a cunoscut în urma unei culpe grave când vânzătorul a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul sau a preluat o garanţie pentru existenţa unei caracteristici. (3) Cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul într-un termen atât de scurt cât permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor, să-l informeze neîntârziat pe vânzător. (4) Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca viciul dacă nu l-a comunicat vânzătorului într-un termen rezonabil din momentul în care a constatat sau trebuia să constate viciul şi felul lui. Vânzătorul nu poate invoca dispoziţiile prezentului alineat dacă a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul. (5) Vânzătorul nu poate invoca o înţelegere prin care drepturile cumpărătorului sunt excluse sau limitate ca urmare a unui viciu dacă a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul sau a preluat o garanţie pentru existenţa unei caracteristici. (6) Dacă prin lege sau contract, este obligat să controleze calitatea bunului, vânzătorul trebuie să prezinte cumpărătorului dovezi de efectuare a controlului calităţii bunului. (1) În cazul în care cumpărătorul în momentul încheierii contractului cunoştea viciile bunului şi a cumpărat bunul, se consideră că el a acceptat bunul cu vicii. Prin urmare, într-o asemenea situaţie, vânzătorul nu poartă răspundere pentru viciile bunului. Cumpărătorul poate să-şi exercite drepturile sale în privinţa viciilor numai dacă în momentul încheierii contractului nu a cunoscut aceste vicii. (2) Cumpărătorul poate beneficia de drepturile sale în privinţa viciilor pe care nu le-a cunoscut numai dacă această necunoaştere se datorează unei culpe grave a vânzătorului când acesta a trecut sub tăcere viciul sau când vânzătorul a garantat existenţa unei caracteristici a bunului. În situaţia în care atât cumpărătorul cât şi vânzătorul nu au cunoscut existenţa viciilor, cumpărătorul nu poate beneficia de drepturile sale în privinţa viciilor. (3) Alineatul 3 al articolului comentat se referă numai la cumpărătorii care au calitatea de comerciant. Cumpărătorul fie personal, fie prin intermediul unui reprezentant trebuie să verifice marfa într-un termen foarte scurt, reieşind din împrejurări. Aceasta înseamnă, că el recepţionând mărfurile trebuie să acţioneze destul de operativ. Deşi articolul stipulează că, cumpărătorul trebuie să verifice mărfurile într-un termen foarte scurt, nu stabileşte cerinţele şi procedura verificării. Acest fapt duce la concluzia că verificarea mărfii trebuie efectuată de către cumpărător în volumul şi condiţiile uzuale şi raţionale în asemenea circumstanţe. De regulă cumpărătorul nu este obligat să verifice marfa în aşa fel încât să descopere eventualele defecte. Volumul şi modalitatea verificării raţionale a mărfii depinde în primul rând de condiţiile contractului, uzanţele comerciale, particularităţile bunului şi relaţiile dintre părţile contractante. Uneori împrejurările petrecerii verificării mărfii influenţează stabilirea a ce este posibil în situaţia concretă. De exemplu, dacă din motive obiective, cumpărătorul nu poate verifica marfa primită în corespundere cu uzanţele existente datorită lipsei mijloacelor tehnice, nu se poate de spus că el nu-şi îndeplineşte obligaţia de verificare a mărfii. În cazul când cumpărătorul în urma verificării mărfii a constatat existenţa viciilor, este obligat să-l informeze neîntârziat pe vânzător. Aceasta înseamnă că, imediat cum au fost descoperite viciile, cumpărătorul trebuie să-l anunţe pe vânzător.

Poate fi, însă şi situaţia când vânzătorul personal sau reprezentantul său este prezent în momentul verificării mărfii, luând cunoştinţă de existenţa viciului chiar în timpul verificării. (4) Cumpărătorul trebuie să anunţe vânzătorul despre constatarea viciului într-un termen rezonabil, în caz contrar pierde dreptul de a invoca viciul. Este important ca în reclamaţie cumpărătorul să enumere concret viciile descoperite, de exemplu, după caz să fie menţionat că marfa a fost livrată într-o cantitate mai mică sau calitatea mărfii livrate nu corespunde celei prevăzute în contract. Prezentul articol nu stabileşte conţinutul reclamaţiei, deoarece în multe cazuri atât forma cât şi conţinutul reclamaţiei, dacă în contract nu este stabilit expres, va depinde de particularităţile mărfii, relaţiile dintre părţile contractante, uzanţele comerciale. Important este ca reclamaţia să ajungă la vânzător şi să prevadă expres în ce constă viciul mărfii. La fel, articolul dat nu prevede un termen concret în care cumpărătorul trebuie să prezinte reclamaţia vânzătorului. Potrivit art.783 (2), dacă în contract nu este stabilit un termen, pretenţiile pot fi înaintate de cumpărător în cel mult şase luni din ziua predării bunului mobil şi în cel mult un an în privinţa bunului imobil. Totuşi, dacă vânzătorul a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul, nu poate invoca dispoziţiile prezentului alineat. (5) Dacă între vânzător şi cumpărător există o înţelegere prin care drepturile cumpărătorului sunt excluse sau limitate, această înţelegere nu poate fi invocată de cumpărător în următoarele două situaţii: - când vânzătorul a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul; - când vânzătorul a preluat o garanţie pentru existenţa unei caracteristici a mărfii. (6) Alineatul 6 al prezentului articol stabileşte obligaţia vânzătorului de a controla calitatea bunului înainte de livrare în următoarele două cazuri: a) când acest lucru este stipulat în contract; b) când acest lucru este stabilit de lege. Dacă vânzătorul este obligat să verifice calitatea bunului, atunci odată cu predarea mărfii el trebuie să prezinte şi documentele care confirmă efectuarea controlului. Aceste documente pot fi: actul de verificare, certificatul de calitate etc. Pentru identificarea rezultatelor controlului calităţii de către vânzător şi cumpărător şi în scopul preîntâmpinării disputelor referitoare la aprecierea calităţii, este necesar ca modalitatea şi condiţiile efectuării controlului calităţii mărfii să fie similare pentru ambele părţi. În situaţia în care conform documentelor de standardizare sunt admise câteva metode de efectuare a controlului calităţii mărfii, atunci părţile trebuie să stipuleze expres în contract care din acestea va fi aplicată pentru efectuarea controlului. Dacă în contract nu există o asemenea prevedere, atunci vânzătorul va alege singur metoda de control, iar cumpărătorul va fi obligat să aplice aceeaşi metodă ca şi vânzătorul. Verificarea calităţii bunului de către vânzător constituie o obligaţie accesorie predării mărfii. Articolul 766. Obligaţia vânzătorului în cazul evicţiunii (1) Dacă un terţ, în temeiul dreptului său asupra unui bun apărut înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, intentează o acţiune de evicţiune împotriva cumpărătorului, acesta din urmă este obligat să atragă în calitate de copârât pe vânzător şi poate opune terţului toate excepţiile care le-ar fi putut opune vânzătorul. (2) Neatragerea vânzătorului în calitate de copârât îl eliberează pe acesta de răspundere faţă de cumpărător dacă va dovedi că atragerea sa ar fi prevenit evicţiunea cumpărătorului. (1) Alineatul 1 al articolului comentat prevede expres obligaţia cumpărătorului de a atrage vânzătorul în calitate de copârât în acţiunea de evicţiune înaintată de către un terţ împotriva cumpărătorului. Este necesar de remarcat, că este vorba de obligaţia şi nu de dreptul cumpărătorului de a atrage în calitate de copârât pe vânzător. Cumpărătorului îi revine obligaţia nu numai să anunţe vânzătorul ca parte a contractului de vânzare-cumpărare, dar şi să-l atragă în calitate de copârât în proces. Vânzătorul, în baza art.67, alin.1 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, ca persoană interesată într-un proces pornit între alte persoane, poate interveni în el alături de reclamant sau de pârât până la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă dacă hotărârea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile sau obligaţiile lui faţă de una din părţi. Astfel, vânzătorul este intervenientul accesoriu, adică intervenientul care nu formulează pretenţii proprii asupra obiectului litigiului. Pentru a interveni în proces, vânzătorul depune o cerere în care demonstrează interesul intervenţiei, menţionând cărei părţi se va alătura. Copia de pe cerere se înmânează ambelor părţi (art.67, alin.2 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova). La rândul său, vânzătorul anunţat de către cumpărător sau aflând despre proces, este obligat să participe în proces până la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă. Vânzătorul poate fi introdus în proces şi la cererea uneia dintre părţi sau din oficiul instanţei (art.67, alin.3 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova). Vânzătorul, participând în proces, are drepturile procedurale ale părţii căreia i se alătură (cumpărătorului), cu excepţia dreptului de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii, de a majora sau reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi de a renunţa la acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţie, de a înainta acţiune

reconvenţională sau de a cere executarea silită a hotărârii, încheierii sau deciziei judecătoreşti (art.68 CPC). Vânzătorul este interesat să prezinte pretenţii pe marginea cerinţelor acţiunii de evicţiune înaintate cumpărătorului, deoarece în cazul înstrăinării bunului, cumpărătorul poate solicita restituirea preţului platit pentru bunul cumpărat. (2) Alineatul 2 al prezentului articol prevede consecinţa neatragerii vânzătorului în calitate de copârât în proces şi anume eliberarea acestuia de răspundere faţă de cumpărător cu condiţia să demonstreze că atragerea sa ar fi prevenit evicţiunea cumpărătorului. Articolul 767. Răspunderea vânzătorului în cazul evicţiunii cumpărătorului. În cazul evicţiunii cumpărătorului în baza drepturilor unui terţ asupra bunului care s-au constituit înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul repară prejudiciul cauzat cumpărătorului. Aceste prevederi nu se aplică dacă cumpărătorul a consimţit cumpărarea bunului grevat cu drepturi ale terţului, conform art.764. În baza prezentului articol, vânzătorul este obligat să repare prejudiciul cauzat cumpărătorului, cu respectarea următoarelor condiţii: a)

în primul rând bunul să poată fi luat cumpărătorului în baza legii, de exemplu atunci când bunul care a fost cumpărat era gajat de către vânzător şi se realizează dreptul de gaj al creditorului; b) temeiul legal al terţului de a lua bunul de la cumpărător să fi apărut până la momentul executării obligaţiei de predare a bunului; c) vânzătorul nu poate demonstra că, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să nu cunoască existenţa drepturilor terţului asupra bunului; d) în cazul existenţei unei acţiuni de evicţiune împotriva cumpărătorului înaintată de către un terţ vânzătorul este atras în calitate de copârât; la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorul nu cunoştea existenţa drepturilor unui terţ asupra bunului cumpărat Articolul 768. Remedierea. (1) În cazul în care bunul prezintă vicii, cumpărătorul poate cere remedierea, solicitând înlăturarea viciului sau livrarea unui bun fără viciu. (2) Vânzătorul suportă cheltuielile de remediere utile, în deosebi cheltuielile de transport, de drum, de executare a lucrărilor şi de procurare a materialelor. (3) Vânzătorul poate refuza remedierea viciilor dacă aceasta necesită cheltuieli neproporţional de mari. (4) În cazul în care în locul remedierii viciilor livrează un bun fără viciu, vânzătorul poate cere cumpărătorului restituirea bunului cu vicii în conformitate cu regulile privind efectele rezoluţiunii contractului. (1) Prezentul articol reglementează situaţia în care bunul livrat prezintă vicii. Viciile mărfii constituie lipsa unei însuşiri inerente mărfii predate, care o face improprie destinaţiei ori folosirii normale sau îi micşorează valoarea sau valoarea de întrebuinţare. În acest caz vânzătorul a încălcat prevederile art.763 (1), care prevede obligaţia vânzătorului de a preda bunul fără vicii materiale. Dacă bunul predat prezintă vicii, cumpărătorul este în drept să ceară remedierea, având opţiunea de a alege între a solicita înlăturarea viciului sau livrarea unui bun fără viciu. Însă, consecinţele juridice prevăzute de art.768 apar numai în cazul în care cumpărătorul nu a cunoscut existenţa viciilor la bunul cumpărat. Vânzătorul este obligat să-l anunţe pe cumpărător atât despre viciile aparente, cât şi despre viciile ascunse ale mărfii. O asemenea situaţie poate să rezulte din însăşi caracterul vânzării, de exemplu atunci când obiect al vânzării sunt bunuri care deja au fost în circulaţie sau vânzarea bunurilor în regim de solduri. Legea Nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, în art.13 (1) prevede că remedierea gratuită a deficienţelor apărute la produs, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produsului în cadrul termenului de garanţie sau termenului de valabilitate, deficienţe care nu sunt imputabile consumatorului, se face necondiţionat de către vânzător într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării reclamaţiei de către consumator sau în termenul stabilit în contract. (2) În situaţia în care cumpărătorul solicită înlăturarea viciului, vânzătorul va înlătura viciul, suportând toate cheltuielile utile. (3) Totuşi, dacă remedierea viciilor necesită cheltuieli neproporţional de mari, vânzătorul este în drept să refuze remedierea viciilor. În acest caz vânzătorul va fi obligat să livreze un bun fără viciu. Cheltuielile

neproporţional de mari pot fi constituite din cheltuielile de transport, de deplasare a specialiştilor la faţa locului şi cazarea acestora, de executare a lucrărilor de remediere şi de procurare a materialelor etc. Dacă aceste cheltuieli sunt mai mari decât cheltuielile pe care le-ar suporta vânzătorul în cazul înlocuirii bunului viciat cu un bun fără vicii, este rezonabil ca vânzătorul să renunţe la remedierea viciilor. (4) În cazul în care vânzătorul livrează un bun fără vicii, el este în drept să ceară şi să primească înapoi de la cumpărător bunul cu vicii în conformitate cu regulile privind efectele rezoluţiunii contractului. Efectele rezoluţiunii sunt prevăzute în art.738. Conform art. 771, cumpărătorul poate cere o reducere a preţului în volumul echivalent cheltuielilor de remediere a viciului şi să înlăture singul viciile bunului. În baza art.770, dacă nu poate restitui vânzătorului bunul în starea în care l-a primit, cumpărătorul pierde dreptul de a cere vânzătorului predarea unor bunuri de înlocuire, cu excepţia cazurilor în care imposibilitatea de restituire a bunurilor se datorează acţiunii sau inacţiunii vânzătorului sau inutilităţii bunurilor. Articolul 769. Dispoziţii speciale privind rezoluţiunea şi repararea prejudiciului. În afară de cazurile prevăzute de art.617, nu este necesară stabilirea unui termen când vânzătorul a respins remedierea viciilor sau când o modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate pretinde cumpărătorului. O remediere se consideră ca fiind nereuşită, după a doua încercare fără succes, dacă din felul bunului sau al viciului sau din comportamentul vânzătorului nu rezultă altfel. Prezentul articol prevede expres, că este necesară stabilirea unui termen pentru remedierea viciilor numai în cazurile prevăzute de art.617 (a se vedea art.617 şi comentariul la el). În celelalte cazuri, dacă vânzătorul a respins remedierea viciilor sau când o modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate pretinde cumpărătorului, nu este necesară stabilirea unui termen pentru remedierea viciilor. Norma comentată dă şi definiţia remedierii nereuşite.

Articolul 770. Efectele imposibilităţii de restituire a bunului. (1) Dacă nu poate restitui vânzătorului bunurile în starea în care le-a primit, cumpărătorul pierde dreptul de a declara rezoluţiunea contractului sau de a cere vânzătorului predarea unor bunuri de înlocuire, cu excepţia cazurilor în care imposibilitatea de restituire a bunurilor se datorează acţiunii sau inacţiunii vânzătorului ori inutilităţii bunurilor dacă alterarea lor este o consecinţă a nerespectării condiţiilor de predare (inclusiv de ambalare) ori dacă bunurile au fost utilizate până a se constata neconformitatea lor. (2) Pierderea de către cumpărător a dreptului de a declara rezoluţiunea contractului sau de a cere vânzătorului predarea bunurilor de înlocuire nu afectează dreptul lui la alte mijloace de protecţie juridică prevăzute de lege sau de contract. (1) Rezoluţiunea este desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului cu titlu de sancţiune la cererea părţii care şi-a executat culpabil obligaţiile ce-i revin. În cazul în care cumpărătorul nu poate restitui vânzătorului bunul în starea în care l-a primit, este lipsit de dreptul de a cere rezoluţiunea contractului sau predarea unui bun de înlocuire. Se are în vedere situaţia în care din imprudenţă sau intenţionat cumpărătorul a cauzat bunului şi alte vicii. Chiar dacă nu poate restitui vânzătorului bunul în starea în care l-a primit, cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere rezoluţiunea contractului sau predarea unui bun de înlocuire în cazul în care imposibilitatea de restituire se datorează: a) acţiunii sau inacţiunii vânzătorului. De exemplu vânzătorul a încercat să înlăture viciile, dar ca rezultat a cauzat şi alte vicii bunului, sau cumpărătorul a anunţat vânzătorul despre existenţa viciilor şi l-a informat, că înlăturarea lor este urgentă, deoarece viciile duc la deteriorarea bunului, iar vânzătorul nu a reacţionat prompt la notificarea cumpărătorului. În asemenea situaţii răspunderea revine vânzătorului; b) inutilităţii bunurilor dacă alterarea este o consecinţă a nerespectării condiţiilor de predare (inclusiv de ambalare) ori dacă bunurile au fost utilizate până a se constata neconformitatea lor ( a se vedea comentariul la art.758 şi 779). Şi în acest caz nu este vorba de culpa cumpărătorului; c) utilizării bunului până la constatarea neconformităţii acestuia. În această situaţie se prezumă, că bunul la momentul predării era fără vicii sau avea vicii ascunse pe care cumpărătorul nu le cunoştea. (2) Prezentul articol prevede expres, că în cazul în care cumpărătorul pierde dreptul de a declara rezoluţiunea contractului sau de a cere vânzătorului predarea bunului de înlocuire, el nu pierde dreptul la alte mijloace de protecţie juridică prevăzute de lege sau de contract. Dacă în contract au fost stabilite pentru vânzător anumite sancţiuni şi/sau despăgubiri pentru executarea necorespunzătoare a contractului, ele vor rămâne valabile.

Articolul 771. Cererea de reducere a preţului În locul rezoluţiunii contractului sau remedierii viciului de către vânzător, cumpărătorul poate pretinde reducerea preţului într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere a viciului. Se are în vedere preţul stabilit la momentul încheierii contractului. Rezoluţiunea este desfiinţarea cu efect retroactiv a unui contract, la iniţiativa uneia din părţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia. Remedierea constituie înlăturarea viciului bunului. Remedierea viciilor de către vânzător se efectuează în condiţiile stabilite de art.768 al Codului civil. Din prevederile articolului 771 rezultă, că în cazul în care marfa livrată are vicii, cumpărătorul este în drept să ceară o reducere a preţului. Nu se prevede forma în care trebuie să fie făcută cererea, prin urmare aceasta poate fi făcută verbal sau în scris. Articolul stipulează expres volumul reducerii preţului, şi anume acesta trebuie să fie echivalent al cheltuielilor de remediere a bunului. În cazul în care vânzătorul este de acord cu reducerea preţului, marfa va fi predată, respectiv preluată cu vicii, acestea urmând a fi înlăturate de către cumpărător. Drept bază pentru reducerea preţului se va lua preţul stabilit în momentul încheierii contractului. Deoarece preţul nu constituie o condiţie esenţială a contractului de vânzare-cumpărare, acesta poate fi încheiat valabil şi fără stabilirea preţului. În situaţia în care în contract nu este stabilit preţul, se vor aplica prevederile art.756 al Codului civil. Articolul 772. Garanţia caracteristicilor bunului. (1) În cazul în care vânzătorul, producătorul sau un terţ garantează caracteristicile unui bun, cumpărătorul beneficiază, fără a aduce atingere drepturilor prevăzute de lege, de drepturile de garanţie în condiţiile indicate în declaraţia de garanţie şi în reclama respectivă faţă de cel care a acordat garanţia. (2) În măsura în care a fost preluată o garanţie, se prezumă că din garanţie se nasc drepturi în cazul unui viciu apărut în perioada de garanţie. (3) Termenul de garanţie începe să curgă din momentul predării bunului de către vânzător dacă contractul nu prevede altfel. (4) Garanţia este aplicabilă, pe durata garanţiei stabilite pentru bunurile principale, şi asupra accesoriilor dacă în contract nu este prevăzut altfel. (1) Pentru satisfacerea deplină a intereselor cumpărătorului nu este suficientă predarea lucrului, dar este necesar ca vânzătorul să asigure o netulburată şi utilă stăpânire a lucrului. Obligaţia de garanţie are un dublu aspect: garanţia folosinţei liniştite a bunului, adică obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi garanţia folosinţei utile a lucrului, adică obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului. Legea nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, în art.1 defineşte termenul de garanţie ca perioada de timp, prescrisă sau declarată, care curge de la data achiziţionării produsului, serviciului şi în cadrul căreia produsul, serviciul trebuie să-şi păstreze caracteristicile prescrise sau declarate, iar producătorul, vânzătorul, prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii pe cheltuiala sa a produsului, serviciului necorespunzător, dacă deficienţele nu sunt imputabile consumatorului. Pentru producţia alcoolică, termenul de garanţie constituie perioada de timp, stabilită de producător în documentele normative, care curge de la data îmbutelierii şi în cadrul căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi păstreze caracteristicile prescrise sau declarate. Art.12 (3) al Legii 105-XV prevede, că producătorul este obligat să stabilească pentru produsul oferit un termen de garanţie. Dacă termenul de garanţie este stabilit de producător, vânzătorul nu poate stabili un termen mai mic. Lista produselor pentru care este obligatorie stabilirea termenului de garanţie se aprobă de Guvern. În cazul în care producătorul nu a stabilit un termen de garanţie pentru produsele de folosinţă îndelungată, el este obligat să remedieze gratuit deficienţele apărute la produs, să înlocuiască gratuit produsul sau să restituie contravaloarea produsului, dacă aceste deficienţe au apărut pe parcursul a 2 ani de la data procurării lui. Această prevedere se aplică cu condiţia ca deficienţele apărute să nu fie imputabile consumatorului (art.12(4), art.13(1) Legea 105-XV din 13.03.2003). Conform prevederilor prezentului articol, există două categorii de garanţii ale caracteristicilor bunului, şi anume: legală şi contractuală. Conform Cod.civ. garanţia legală reprezintă în sine asigurarea de către vânzător a lipsei viciilor mărfii în momentul predării (a se vedea art.763 şi comentariul la el). Garanţia contractuală constituie o obligaţie suplimentară prin care vânzătorul asigură cumpărătorul, că marfa va corespunde condiţiilor prevăzute în contract în termenul stabilit în contract. Dacă părţile nu au convenit altfel, garanţia contractuală include şi accesoriile bunului. (2) Dacă în decursul perioadei de garanţie apar careva vicii la produs, vânzătorul este obligat să le înlăture gratuit, să înlocuiască bunul sau să restituie contravaloarea produsului în termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării reclamaţiei de către consumator sau în termenul stabilit prin contract (art.13(1) Legea nr.105-XV din 13.03.2003).

(3) Termenul de garanţie începe să curgă din momentul stabilit în contract. Dacă în contract nu este stipulată o asemenea clauză, termenul de garanţie începe să curgă din momentul predării bunului de către vânzător conform art.760 (a se vedea şi comentariul articolului). Timpul în decursul căruia produsul nu a fost utilizat din cauza remedierii deficienţelor prelungeşte, în mod corespunzător, termenul de garanţie. El curge din momentul sesizării vânzătorului până la aducerea produsului în stare de funcţionare corespunzătoare (art.13(8) Legea nr.105-XV din 13.03.2003). (4) Prezentul articol prevede posibilitatea părţilor de a stabili în contract termene de garanţie diferite pentru bunurile accesorii decât cele pentru bunurile principale. Dacă o asemenea stipulare în contract lipseşte, pentru bunurile accesorii se va aplica acelaşi termen de garanţie ca şi pentru bunurile principale. Este necesar de acordat o atenţie deosebită acestui aspect, deoarece în accesoriile bunului deseori sunt incluse detalii care se uzează repede şi asupra cărora obligaţia de garanţie (adică obligaţia vânzătorului de a le înlocui gratuit) de obicei nu se aplică. Dacă o asemenea garanţie este prevăzută în contract, atunci vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului detaliile accesorii în volumul necesar activităţii normale a bunului principal pentru perioada de garanţie. Articolul 773. Termenul de valabilitate a bunului. (1) Prin lege, standarde şi alte dispoziţii obligatorii pot fi stabilite termene de valabilitate a calităţii bunului, după a căror expirare bunul este considerat nesusceptibil de utilizare (termen de valabilitate). (2) Vânzătorul este obligat să transmită bunul în a cărui privinţă este stabilit un termen de valabilitate astfel încât cumpărătorul să îl poată utiliza la destinaţie până la expirarea acestui termen. (1) Prezentul articol reglementează numai situaţia în care termenul de valabilitate este stabilit de lege sau alte dispoziţii obligatorii. Aceasta nu interzice inserarea în contract a unor clauze referitoare la termenul de valabilitate, dar trebuie de menţionat că aceste clauze nu trebuie să contravină prevederilor legii sau altor dispoziţii obligatorii. Conform Legii privind protecţia consumatorului nr.105-XV din 13.03.2003, art.1, termenul de valabilitate este perioada de timp, stabilită de către agentul economic care fabrică un produs perisabil sau un produs care, în scurt timp, poate deveni periculos pentru sănătatea consumatorilor, în cadrul căreia produsul trebuie să-şi păstreze caracteristicile specifice, cu condiţia respectării regulilor de transport, manipulare, depozitare, păstrare, utilizare şi consum. Pentru produsele alimentare şi medicamente termenul de valabilitate este data – limită de consum. Legea privind protecţia consumatorului în art.12, alin.1 prevede obligaţia producătorului şi prestatorului să stabilească o durată de funcţionare pentru produsele de folosinţă îndelungată, inclusiv pentru componentele şi accesoriile acestora, care după expirarea unei anumite perioade de timp, pot prezenta pericol pentru viaţa, sănătatea, ereditatea şi securitatea consumatorului sau pot provoca prejudicii bunurilor acestuia sau mediului înconjurător. Producătorul este obligat să stabilească în documentul normativ respectiv termenul de valabilitate pentru produsele alimentare, articolele de parfumerie, cosmetice, medicamente, articolele chimice de uz casnic şi alte produse perisabile (art.12, alin.2). Producătorul este obligat să stabilească pentru produsul sau serviciul oferit un termen de garanţie. Dacă termenul de garanţie este stabilit de producător, vânzătorul nu poate stabili un termen mai mic. Lista produselor şi serviciilor pentru care este obligatorie stabilirea termenului de garanţie se aprobă de Guvern. Se interzice modificarea termenului de valabilitate indicat pe produs, pe etichetă, pe ambalaj sau în documentaţia de însoţire (art.6, alin.8 Legea cu privire la protecţia consumatorului). (2) Dacă în privinţa bunului care constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare este stabilit un termen de valabilitate, atunci vânzătorul trebuie să transmită bunul la începutul curgerii termenului de valabilitate, iar nu aproape de expirarea acestui termen. Sigur trebuie să se ţină seama şi de destinaţia bunului. În cazul în care vânzătorul este şi producător, este obligat să prezinte, pe lângă alte informaţii şi termenul de valabilitate a bunului precum şi data fabricării acestuia. Dacă vânzătorul nu este şi producător, atunci el trebuie să ţină cont de termenul de valabilitate indicat pe bun de către producător, neavând dreptul să-l modifice în sensul majorării sau micşorării acestuia. Dacă pe bunul vândut este indicat termenul de valabilitate, iar cumpărătorul luând cunoştinţă cu acest termen cumpără bunul, se consideră ca el a decis că va reuşi să utilizeze bunul în perioda termenului de valabilitate. Articolul 774. Cantitatea bunurilor (1) Vânzătorul este obligat să transmită bunul în cantitatea stabilită în contractul de vânzarecumpărare. (2) Cumpărărtorul este în drept să refuze recepţionarea bunului dacă vânzătorul predă o cantitate mai mică decât cea prevăzută în contract. În cazul în care va accepta primirea bunului în cantitate mai mică, cumpărătorul va plăti proporţional preţului contractual. (3) Dacă vânzătorul predă o cantitate mai mare decât cea prevăzută în contract, cumpărătorul este în drept să preia bunul într-o astfel de cantitate, fiind obligat să plătească proporţional preţului stabilit în

contract sau să preia numai cantitatea prevăzută în contract, iar surplusul să-l restituie din contul vânzătorului. (4) În cazul în care nu este stabilită cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia, contractul este nul. (1) Din prevederile alin. 1 şi 4 ale prezentului articol rezultă expres, că părţile trebuie în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii, să stabilească în contract cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia. Prin urmare, stabilirea cantităţii sau modului de determinare a acesteia constituie o condiţie esenţială a contractului. În conformitate cu prevederile art.679 al Codului civil contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale. În contract părţile trebuie să prevadă şi unitatea de măsură, locul, momentul de determinare a cantităţii, precum şi documentul care atestă cantitatea. Cantitatea mărfii poate fi stabilită în tone, bucăţi, perechi, metri cubi, metri liniari etc. În funcţie de specificul mărfii şi de particularităţile mijloacelor de transport, părţile pot insera în contractul de vânzare-cumpărare clauze de toleranţă cantitativă. Într-o asemenea situaţie este necesar de stipulat şi obligaţia cumpărătorului de a plăti cantitatea efectiv livrată în limitele toleranţelor convenite. Într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat pe o perioadă de câţiva ani, cantitatea poate fi stabilită pentru o perioadă de 6 luni, un an sau pentru tot termenul contractului. (2) Articolul 774 stabileşte consecinţele predării mărfii atât într-o cantitate mai mică, cât şi într-o cantitate mai mare decât cea prevăzută în contract. În primul caz cumpărătorul are opţiunea de a alege între a refuza recepţionarea bunului sau a accepta primirea bunului în cantitatea mai mică. Din conţinutul articolului 774 nu rezultă posibilitatea cumpărătorului de a cere vânzătorului livrarea mărfii în cantitatea prevăzută în contract. O atare posibilitate cumpărătorul o are în baza art.782 al Codului civil, care stipulează că, cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, cu condiţia ca cerinţa să fie îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect. În cazul în care cumpărătorul va accepta cantitatea mai mică, va achita preţul pentru marfa efectiv recepţionată, luându-se ca bază preţul contractual. (3) În situaţia predării mărfii într-o cantitate mai mare decât cea prevăzută în contract, cumpărătorul are opţiunea de a alege între două posibilităţi: să preia bunul în cantitatea prevăzută în contract sau să preia bunul în cantitatea livrată. În primul caz cumpărătorul va achita preţul prevăzut în contract, iar marfa care a fost livrată în plus trebuie să fie restituită vânzătorului din contul acestuia. Dacă vânzătorul sau reprezentantul său autorizat este prezent în momentul preluării mărfii, el va suporta toate cheltuielile ce ţin de restituirea mărfii livrată excedentar. Dacă vânzătorul sau reprezentantul său autorizat nu este prezent în momentul preluării mărfii, cumpărătorul se va ocupa de restituirea bunului, vânzătorul fiind obligat să-i întoarcă cumpărătorului toate cheltuielile ocazionate de restituirea bunului. În situaţia în care cumpărătorul acceptă preluarea mărfii livrată excedentar, el este obligat să achite preţul pentru această marfă proporţional preţului stabilit în contract. (4) Norma comentată permite ca în contractul de vânzare-cumpărare să fie stabilită atât cantitatea bunului, cât şi modul de determinare a acesteia. Astfel, într-un contract de furnizare a energiei electrice nu se stabileşte cantitatea, deoarece consumatorul este în drept să folosească energia electrică în cantitatea care îi este necesară. Cantitatea energiei electrice consumate se stabileşte în baza contorului. Articolul 775. Asortimentul bunurilor Vânzătorul este obligat sa transmită bunul în asortimentul (corelaţia după modele, varietăţi, măsuri, culori sau alte particularităţi) stipulat în contract, iar în lipsa lui, în asortimentul ce corespunde necesităţilor cumpărătorului, dacă vânzătorul le cunoştea la data încheierii contractului, sau să refuze încheierea contractului. Prin asortiment, ca o condiţie a contractului se înţelege enumerarea mărfurilor de o anumită denumire, care se deosebeşte după însemne individuale, cu indicarea cantităţii mărfii ce urmează a fi transmisă şi a fiecărui însemn. În conţinutul articolului comentat sunt menţionate ca exemplu o listă a poziţiilor asortimentului ce pot fi determinate în contract. Asortimentul mărfii se stabileşte în corespundere cu oferta cumpărătorului şi exprimă, în primul rând, necesităţile acestuia. În determinarea asortimentului mărfii este interesat cumpărătorul, deoarece această clauză a contractului reflectă, în primul rând, necesităţile cumpărătorului. Părţile pot să prevadă un asortiment pentru tot termenul contractului sau numai pentru o perioadă, convenind modalitatea de stabilire pentru perioadele ulterioare. În contract, de asemenea, poate fi prevăzută modalitatea de modificare (precizare) a asortimentului dacă acesta este convenit pentru o perioadă îndelungată. Articolul 775 prevede drepturile vânzătorului pentru situaţia în care în contract nu este stipulat asortimentul, chiar dacă din denumirea mărfii rezultă că bunul trebuie predat în asortiment. Într-un asemenea caz

vânzătorul are opţiunea de a alege una din următoarele posibilităţi: să transmită bunul în asortimentul ce corespunde necesităţilor cumpărătorului, dacă vânzătorul le cunoştea la momentul încheierii contractului sau să refuze executarea contractului. Din prevederile prezentului articol rezultă că diligenţa necesară trebuie să fie manifestată de cumpărător, expediind oferta cu indicarea asortimentului Articolul 776. Efectele nerespectării clauzei de asortiment (1) În cazul predării bunului într-un asortiment care un corespunde contractului, cumpărătorul este în drept să un le primească şi să un plătească preţul, iar dacă acesta este plătit, să ceară restituirea sumei plătite. (2) Dacă odată cu bunurile în asortimentul stipulat în contract sunt transmise şi alte bunuri, cumpărătorul poate refuza recepţionarea bunurilor nestipulate în contract sau poate recepţiona toate bunurile. În cazul în care primeşte bunuri nestipulate în contract, cumpărătorul achită costul lor la preţul convenit cu vânzătorul. Prezentul articol prevede diferite situaţii de nerespectare de către vânzător a clauzelor contractuale referitoare la asortimentul bunurilor şi determină consecinţele juridice pentru fiecare stipulaţie. Dacă vânzătorul a predat bunuri într-un asortiment ce nu corespunde contractului, cumpărătorul este în drept să nu le primească şi să nu plătească preţul. În cazul în care preţul a fost plătit, cumpărătorul are dreptul să ceară restituirea sumei plătite. Altfel sunt determinate drepturile cumpărătorului, dacă odată cu bunurile în asortimentul stipulat în contract, vânzătorul transmite şi alte bunuri. În acest caz cumpărătorul are opţiunea de a alege între a refuza recepţionarea bunurilor nestipulate în contract sau a recepţiona toate bunurile. Dacă cumpărătorul primeşte bunurile nestipulate în contract, el va achita costul lor la preţul convenit cu vânzătorul. În caz contrar preţul va fi stabilit conform art.756, care prevede, că dacă preţul nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. Pentru situaţia în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor. În cazul când preţul se determină în raport cu greutatea bunului, în caz de îndoială, preţul se stabileşte în raport cu greutatea netă. Articolul 777.Completivitatea asortimentului de bunuri. (1) Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunurile conform contractului de vânzarecumpărare în completivitatea asortimentului. (2) Dacă completivitatea asortimentului de bunuri nu este stabilită, vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunuri în completivitatea determinată de uzanţele circuitului de afaceri sau de alte cerinţe înaintate tradiţional. Noţiunea completivitate se atribuie unor articole tehnice complicate, cum sunt echipamentele, maşinile, aparatajul, precum şi tehnica de uz casnic. Prin completivitate urmează să se înţeleagă totalitatea compusă din articolul de bază şi alte articole individuale, care îl completează, fără a face parte din componenţa articolului de bază, dar care, în ansamblu, constituie un tot întreg şi serveşte unui scop comun. Recunoaşterea confecţiei transmisă împreună cu articolul principal ca fiind element de completare are o importanţă juridică deosebită, deoarece conform art.772 (4) termenul de garanţie a bunului accesoriu se consideră echivalent al termenului de garanţie pentru bunul principal, dacă în contract nu este stipulat altfel. Articolul comentat stabileşte obligaţia vânzătorului de a transmite marfa conform contractului de vânzarecumpărare în completivitatea asortimentului. Din această normă rezultă, că completivitatea mărfii este o condiţie stabilită prin acordul comun al părţilor. Completivitatea poate fi determinată în contract fie prin metoda enumerării elementelor de completare, a agregatelor ce urmează a fi transmise împreună cu articolul de bază, fie prin inserarea în contract a standardului de stat, standardului de ramură, standardului întreprinderii, condiţiilor tehnice sau altor documente normative privind standardizarea, conform cărora a fost determinată completivitatea articolului de bază. Cerinţele standaradelor de stat, standardelor întreprinderii şi altor documente referitoare la standardizare formulate în contextul completivităţii au un caracter de recomandare. De aceea, făcând referinţă în contract la asemenea documente, părţile pot prevedea transmiterea mărfii (bunului) fără alte elemente separate incluse în documentele de standardizare, dar care nu-i sunt necesare cumpărătorului.

În situaţia în care standardele de stat, standardele întreprinderii sau alte documente referitoare la standardizare prevăd câteva variante de completivitate a mărfii, în contract cumpărătorul stipulează acea variantă de completivitate care urmează a fi transmisă. Astfel, completivitatea asortimentului de bunuri este determinată fie de acordul părţilor prin enumerarea în contract a elementelor de completare, fie prin indicarea documentului normativ referitor la standardizare, fie prin îmbinarea acestor metode, adică nu doar indicarea documentului privind standardizarea, dar şi modificarea de către părţi a nomenclatorului elementelor de completare, determinat de documentele normative. Dacă, însă nu este folosită nici una din aceste metode de stabilire a completivităţii mărfii, vânzătorul trebuie să se conducă de uzanţele circuitului de afaceri sau de rigorile impuse de utilizarea mărfii. În articol nu este determinată modalitatea de transmitere a mărfii completivitatea căreia este stipulată în contract. Dacă modalitatea de predare nu este stipulată în contract, completivitatea mărfii trebuie să fie respectată în momentul transmiterii acesteia. În corespundere cu practica stabilită, în contract poate fi prevăzută livrarea mărfii în tranşe, astfel încât completivitatea bunului să fie asigurată la expirarea termenului de executare a obligaţiilor de predare a mărfii, stabilită în contract. În contract poate fi prevăzută, de asemenea, transmiterea către cumpărător a elementului de completare de către producător, care nu este parte la contractul de vânzare-cumpărare. Articolul 778. Garnitura de bunuri (1) Dacă vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului o garnitură de bunuri completă, obligaţia se consideră executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură. (2) În cazul în care în contract nu se stipulează transmiterea unei anumite garnituri de bunuri, iar din esenţa contractului nu rezultă altfel, vânzătorul este obligat să predea concomitent toate obiectele incluse în garnitură. (3) În cazul livrării necomplete a bunurilor, cumpărătorul este în drept să ceară completarea bunurilor în termen rezonabil sau reducerea preţului de cumpărare. (4) Dacă vânzătorul nu a executat în termen rezonabil revendicările indicate la alin. (3), cumpărătorul poate solicita schimbarea bunurilor necomplete cu bunuri complete sau poate să nu execute contractul şi să ceară restituirea sumelor plătite pentru bun. Includerea în Codul civil a noţiunii „garnitura de bunuri” separat de noţiunea „completivitatea mărfii”, necesită diferenţierea acestor noţiuni. Garnitura de bunuri constituie un set de articole, determinat de părţi, care contribuie la utilizarea lor în comun. Spre deosebire de completivitatea unui bun, respectarea căreia revine vânzătorului, chiar dacă ea nu este prevăzută în contract, obligativitatea transmiterii mărfii în garnitură rezultă doar din contract. Sortimentul şi componenţa numerică a elementelor garniturii depinde de decizia părţilor. Fiecare bun inclus în set este individual. Vânzătorul care ocupă pe piaţa de mărfuri o poziţie dominantă nu este în drept să impună cumpărătorului procurarea unor mărfuri care nu-i sunt necesare atunci când se stabileşte garnitura de bunuri, prin constrângerea acestuia de a încheia un contract cu condiţia procurării unor alte mărfuri. Această interdicţie este stipulată în art.6 al Legii 1103/2000. Norma comentată prevede modalitatea transmiterii garniturii de bunuri. Bunurile incluse în garnitură pot fi transmise concomitent sau separat, în dependenţă de prevederile contractului. În acest caz, în conformitate cu alin.1 al prezentului articol obligaţia de transmitere se consideră executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură. Dacă părţile nu au stipulat în contract transmiterea unei anumite garnituri de bunuri, iar din esenţa contractului nu rezultă altfel, vânzătorul este obligat să predea concomitent toate obiectele incluse în garnitură. În cazul livrării incomplete a bunurilor de către vânzător, cumpărătorul este în drept să ceară completarea bunurilor în termen rezonabil sau reducerea preţului de cumpărare. Părţile pot stabili în contract şi alte consecinţe ale livrării incomplete a bunului. În situaţia în care vânzătorul nu a completat bunurile în termenul rezonabil stabilit de vânzător şi nici nu a redus preţul, cumpărătorul este în drept să aleagă între următoarele opţiuni: a) să solicite schimbarea bunurilor incomplete cu bunuri complete şi b) să nu execute contractul şi să ceară restituirea sumelor plătite pentru bun. De asemenea, în baza art. 609 cumpărătorul are dreptul să ceară în loc de prestaţie despăgubiri, cu condiţia ca anterior să fi stabilit vânzătorului fără succes un termen rezonabil pentru executarea obligaţiei. În vederea protecţiei drepturilor cumpărătorului referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect, în conformitate cu prevederile art.782 cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale. În cazul în care vânzătorul nu-şi onorează obligaţiile contractuale, în baza art. 602 este obligat să-l despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.

Articolul 779. Ambalajul (1) Dacă din contract şi din esenţa obligaţiei nu rezultă altfel, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunurile ambalate, cu excepţia bunurilor care, după caracterul lor, nu necesită ambalare. Dacă contractul nu stabileşte cerinţe faţă de ambalaj, bunul trebuie ambalat în mod obişnuit pentru acest tip de bunuri, iar în cazul lipsei de uzanţe, într-un ambalaj care să asigure integritatea bunurilor în condiţii de păstrare şi transportare obişnuite pentru acest tip de bunuri. (2) În cazul când bunul care trebuie ambalat este predat cumpărătorului fără ambalaj ori în ambalaj defectuos, cumpărătorul este în drept să ceară vânzătorului ambalarea bunului dacă din esenţa obligaţiei sau din caracterul bunurilor nu rezultă altfel. (3) În loc de cerinţele faţă de vânzător prevăzute la alin.(2), cumpărătorul poate să-i înainteze alte pretenţii care rezultă din predarea unui bun cu vicii. Articolul comentat prevede obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunurile ambalate, indiferent de faptul dacă părţile au inclus în contract o asemenea clauză. Excepţie constituie bunurile care după caracterul lor nu necesită ambalare. Predarea bunurilor fără ambalaj poate fi prevăzută în contract sau poate să rezulte din esenţa obligaţiei. Prin ambalaj se înţelege mijlocul sau complexul de mijloace, care asigură securitatea mărfii de pagube şi pierderi şi facilitează procesul de circulaţie a mărfii. Ambalajul poate constitui obiect al contractului de vânzarecumpărare. Părţile sunt în drept să stabilească în contract anumite cerinţe faţă de ambalaj, enumerându-le sau făcând trimitere la standardele de stat, standardele întreprinderii sau la alte documente normative, care stabilesc cerinţele faţă de ambalajele mărfurilor respective. În situaţia în care părţile nu au prevăzut în contract cerinţele faţă de ambalaj, vânzătorul trebuie să predea bunul ambalat în mod obişnuit pentru acest tip de bunuri. Dacă nu sunt stabilite uzanţe faţă de ambalaje pentru bunurile respective, vânzătorul este obligat să predea bunul într-un ambalaj care să asigure integritatea bunurilor în condiţii de păstrare şi transportare obişnuite pentru acest tip de bunuri. Alineatul 2 al articolului prevede consecinţele a două încălcări de către vânzător: predarea bunului fără ambalaj şi predarea bunului în ambalaj defectuos. Predarea bunului fără ambalaj constituie încălcare în cazurile când ambalarea bunului este efectuată în conformitate cu prevederile contractului, cu documentele standardizate sau când aceasta rezultă din esenţa obligaţiei sau din caracterul bunurilor. Prin ambalaj defectuos se înţelege ambalajul care nu corespunde clauzelor contractuale sau cerinţelor obligatorii ale standardelor de stat, precum şi neasigurarea integrităţii bunurilor în condiţii obişnuite de păstrare şi de transport. În cazul când bunul este predat fără ambalaj, cumpărătorul are dreptul să ceară vânzătorului să ambaleze bunul. Dacă bunul este predat în ambalaj defectuos, cumpărătorul este în drept să ceară vânzătorului schimbarea ambalajului. Pe lângă posibilităţile enumerate mai sus, cumpărătorul poate să înainteze şi alte pretenţii ce rezultă din predarea unui bun cu vicii. Cheltuielile de remediere a viciilor bunului, în conformitate cu art.768 al Codului civil sunt suportate de vânzător. Articolul 780. Obligaţia de conservare a bunului vândut (1) Când cumpărătorul întârzie să preia bunul predat sau nu plăteşte preţul, în cazul în care plata preţului şi predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul, dacă are bunul în posesiune sau sub control, trebuie să ia măsuri rezonabile, în funcţie de împrejurări, pentru a le conserva. El este îndreptăţit să le reţină până ce va obţine de la cumpărător plata cheltuielilor sale rezonabile. (2) În cazul în care a primit bunul, însă în mod îndreptăţit, doreşte să-l restituie, cumpărătorul este obligat să ia măsurile corespunzătoare pentru conservarea lui. El poate reţine bunul până în momentul în care vânzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile. (3) Partea care este obligată să ia măsuri pentru conservarea bunului îl poate depozita pe cheltuiala celeilalte părţi, în depozitul unui terţ dacă nu vor rezulta costuri disproporţionate. (4) Partea obligată să ia măsuri de conservare a bunului are drept de retenţie asupra lui până când i se va plăti o recompensă pentru păstrare. (1) Alin. (1) al articolului prevede situaţia când creditorul este în întârziere. Conform art.593, alin. (2), în cazul în care pentru executarea prestaţiei este necesară o acţiune din partea sa, creditorul este în întârziere dacă prestaţia îi este oferită, iar el nu efectuează acea acţiune.

În conformitate cu prevederile art.595, cumpărătorul este obligat să repare prejudiciul cauzat vânzătorului prin întârzierea acceptării prestaţiei. Indiferent dacă este sau nu vinovat pentru întârzierea preluării bunului sau neplăţii preţului, cumpărătorul, în baza art.597 este obligat să compenseze vânzătorului cheltuielile suplimentare necesare păstrării obiectului şi oferirii executării, precum şi să suporte riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului. Conform art.753 preluarea bunului şi plata preţului sunt principalele obligaţii ale cumpărătorului în baza contractului de vânzare-cumpărare. În situaţia în care cumpărătorul întârzie să preia bunul predat, adică nu efectuează acţiunile prevăzute în art.761, vânzătorul care continuă să deţină posesia sau controlul bunului, este obligat să ia măsuri rezonabile pentru a le păstra. Din prevederile alin. (1) se prezumă, că vânzătorul şi-a îndeplinit toate obligaţiile referitoare la predarea bunului, care sunt prevăzute în art.757, art.758, art.760. Despre neexecutarea obligaţiei de preluare a bunului se poate de vorbit numai în cazul când cumpărătorul nu a efectuat acţiunile necesare în acest sens. Dacă, însă, vânzătorul nu execută la timp obligaţiile sale de predare a mărfii, nu putem vorbi despre întârzierea cumpărătorului în preluarea mărfii. Articolul comentat prevede încă o situaţie care se referă la întârzierea plăţii preţului. În acest caz, vânzătorul este obligat să ia măsuri rezonabile pentru a conserva bunul doar în cazul în care plata preţului şi predarea mărfii se face simultan. Temeiul pentru obligarea vânzătorului să ia măsuri rezonabile pentru conservarea mărfurilor îl constituie împrejurarea, că vânzătorul are bunul în posesie sau sub control. Formularea dată nu este întâmplătoare, deoarece pentru această situaţie are importanţă atât faptul că vânzătorul posedă marfa, cât şi faptul când pentru îndeplinirea obligaţiei de predare vânzătorul foloseşte un reprezentant sau transmite bunul cărăuşului pentru a fi predat cumpărătorului la sediul acestuia. De regulă, expedierea mărfii este însoţită de întocmirea documentului de transport care confirmă predarea mărfii cărăuşului, pe care cărăuşul îl transmite vânzătorului. Transmiterea de către vânzător a acestui document cumpărătorului sau persoanei indicate de acesta înseamnă lipsirea vânzătorului de dreptul de a dispune de bunuri şi, prin consecinţă, de a lua careva măsuri pentru conservarea acestora. O garanţie importantă a apărării intereselor vânzătorului, care în situaţia dată a luat măsuri rezonabile pentru conservarea bunului, o constituie dreptul de a reţine bunurile până când cumpărătorul îi va achita toate cheltuielile rezonabile efectuate pentru luarea măsurilor de conservare a mărfii. Prin cheltuieli rezonabile se înţeleg: cheltuielile de descărcare a mărfii din mijlocul de transport şi transportarea până la locul păstrării, crearea condiţiilor necesare pentru păstrarea mărfii etc. (2) Dacă alin. (1) prevede obligaţia vânzătorului de a lua măsuri rezonabile pentru conservarea mărfii când cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de predare, atunci alin. (2) prevede obligaţia cumpărătorului de a lua măsurile corespunzătoare pentru conservarea bunului atunci când vânzătorul nu-şi onorează obligaţiile asumate. Prevederile alin. (2) se aplică numai în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) cumpărătorul posedă bunul şi b) preluând bunul, în mod îndreptăţit doreşte să-l restituie în conformitate cu prevederile contractului sau legii. Norma dată stipulează intenţia cumpărătorului de a restitui bunul. Această intenţie trebuie să fie manifestată în momentul preluării bunului. Obligaţia cumpărătorului de a lua măsuri corespunzătoare pentru conservarea bunului apare în momentul în care acesta a aflat despre livrarea mărfii necorespunzătoare şi a luat decizia de a le restitui vânzătorului. În conformitate cu prevederile art.765, cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul într-un termen atât de scurt cât permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor să-l informeze neîntârziat pe vânzător. Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca viciul dacă nu l-a comunicat vânzătorului într-un termen rezonabil din momentul în care a constatat sau trebuia să constate viciul în felul lui. Cumpărătorul, ca şi vânzătorul în situaţie similară, are dreptul să reţină bunul până în momentul în care vânzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile. (3) Este important de menţionat, că depozitarea bunului este un drept iar nu o obligaţie a părţii care trebuie să ia măsuri pentru conservarea mărfii. Partea este în drept să depoziteze marfa dacă ea decide că este o acţiune corespunzătoare din punct de vedere al apărării intereselor sale. Dacă partea nu depozitează bunul din anumite considerente, de exemplu din cauza lipsei de condiţii speciale de păstrare sau din cauza preţurilor ridicate ale depozitării, ea este obligată de sinestătător să asigure păstrarea bunului. Cheltuielile de depozitare a bunului sunt suportate de cealaltă parte. O asemenea regulă acţionează doar în cazul în care cheltuielile pentru depozitare sunt rezonabile. Articolul nu stipulează careva condiţii speciale pentru depozitul în care urmează să fie păstrată marfa. Acesta poate fi atât un depozit specializat, cât şi un depozit general. Important este ca acesta să fie un depozit în care mărfurile pot fi păstrate în condiţii în care să nu se deterioreze sau să nu ducă la pieirea mărfii. Termenul „depozit” trebuie definit în sens larg, ca fiind orice loc adecvat pentru păstrarea bunurilor de un anumit gen. (4) Alin. (4), ca şi alineatele precedente, prevede dreptul de retenţie asupra bunului de către partea obligată să ia măsuri de conservare a bunului până când i se va plăti o recompensă pentru păstrare.

Articolul 781. Dreptul de înstrăinare a bunului. (1) Partea care este obligată să conserveze bunul este în drept să-l vândă la un preţ convenabil, în cazul în care cealaltă parte tergiversează exagerat preluarea lui sau plata cheltuielilor de conservare, dacă a înştiinţat cealaltă parte despre intenţia de a vinde. (2) Dacă bunul este pasibil de pieire sau de alterare (deteriorare) rapidă şi dacă conservarea lui ar genera cheltuieli disproporţionale, partea obligată să-l conserveze îl poate vinde. (3) Partea care a vândut bunul remite celeilalte părţi suma încasată având dreptul de a reţine cheltuielile rezonabile de conservare şi vânzare. (1) Prezentul articol acordă părţii obligate să conserveze bunul dreptul de a-l vinde la un preţ convenabil. Persoana care este obligată să conserveze bunul este în drept să vândă marfa numai dacă cealaltă parte tergiversează exagerat preluarea lui sau plata cheltuielilor de conservare. De asemenea, posibilitatea înstrăinării bunului este condiţionată de informarea celeilalte părţi cu intenţia de a vinde. Articolul comentat nu prevede modalitatea de notificare, prin urmare ea poate fi efectuată verbal sau în formă scrisă. Nu este stipulat că este necesar acordul de voinţă al celeilalte părţi pentru vinderea bunului. Deci, partea care intenţionează să vândă bunul, din moment ce a comunicat celeilalte părţi intenţia sa, este în drept să-l vândă. Poate să vândă bunul persoana în posesia căreia acesta se află, cum este de exemplu, vânzătorul în cazul prevăzut de art.780 (1) sau cumpărătorul în cazul stipulat de art.780 (2). În unele cazuri depozitarea mărfii în conformitate cu prevederile art. 780 (3) poate necesita cheltuieli ridicate, astfel depozitarea influenţând negativ asupra preţului mărfii. Este posibilă şi situaţia când pot fi afectate interesele părţii care a plătit preţul mărfii, transportul şi depozitarea şi care nu-şi poate restitui cheltuielile efectuate. Într-o asemenea situaţie, considerăm că este binevenită vinderea mărfii de către partea care este obligată să o conserveze. (2) Alin. (2) al art.781 obligă partea care este ţinută să conserveze bunul în conformitate cu prevederile art.780 alin. (1) şi (2) să-l vândă, dacă: a) bunul este pasibil de pieire sau alterare (deteriorare) rapidă şi b) conservarea lui ar genera cheltuieli disproporţionale. Este necesar de subliniat, că în acest caz, spre deosebire de alineatul precedent, nu este vorba de un drept al părţii dar de o obligaţie a acesteia. Alin. (2) nu prevede obligaţia părţii care intenţionează să vândă bunul să notifice celeilalte părţi intenţia sa. Putem concluziona, că ea trebuie să informeze cealaltă parte în măsura posibilităţilor. Dacă nu a avut o asemenea posibilitate, ea poate vinde bunul şi fără a comunica celeilalte părţi intenţia de vânzare. În situaţia când bunul este pasibil de alterare (deteriorare) rapidă, un termen necesar pentru expedierea mărfii poate nici să nu existe. (3) În baza alin. (3) partea care a vândut bunul are dreptul să reţină cheltuielile rezonabile de conservare şi vânzare. Suma rămasă trebuie să fie transmisă celeilalte părţi. În cheltuielile suportate de partea care a vândut bunul sunt incluse atât cheltuielile ocazionate de conservarea bunului, cât şi cele ocazionate de vânzare. În primul caz acestea pot fi, de exemplu, plata pentru depozitare, păstrarea mărfii în condiţii speciale etc. Cheltuielile de vânzare includ, de exemplu plata comisioanelor intermediarului care a vândut marfa, cheltuielile pentru transportarea mărfii la destinaţie sau nemijlocit la sediul cumpărătorului, unele cheltuieli administrative etc. Dreptul de retenţie în cazul dat nu se extinde şi la sumele care nu au fost plătite de cumpărător în baza contractului iniţial de vânzare. Aceasta înseamnă, că dacă persoana care vinde bunul în corespundere cu prevederile prezentului articol, este vânzătorul din primul contract de vânzare-cumpărare, atunci, în baza alin. (3) al prezentului articol este obligat, după recuperarea cheltuielilor sale, să remită cumpărătorului suma rămasă. Articolul 782. Dreptul cumpărătorului de a cere executarea în natură a obligaţiilor. Cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect. Executarea obligaţiei constituie efectul ei normal şi firesc. Executarea se face de bună voie în obiectul ei specific, adică executarea în natură (sau directă) a obligaţiei. Executarea în natură poate avea loc de bună voie sau silit. Executarea voluntară a obligaţiei trebuie să se facă la termenul fixat şi în condiţiile stabilite de părţi. Norma comentată se referă la executarea silită în natură a obligaţiilor. Astfel, dacă vânzătorul nu execută de bună voie obligaţia, cumpărătorul poate recurge la mijloacele legale pentru a-l sili să-şi execute obligaţia, adică poate cere executarea silită. În principiu, executarea silită în natură se face prin obligarea vânzătorului să execute însuşi obiectul obligaţiei aşa cum a fost stabilit în contract. Cu toate că în baza art.588 cumpărătorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decât cea datorată, în baza articolului comentat el este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor doar în cazurile prevazute expres şi anume: când o asemenea cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia consumatorului,

referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate cumpăra de la alte persoane sau chiar dacă le poate achiziţiona, aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect. Conform art.294 se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui. Drept exemplu de bunuri individual determinate ne pot servi unicatele, o anumită casă, un anumit autoturism. Dacă prin contract sau lege sunt stabilite anumite penalităţi pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor, plata penalităţilor nu-l eliberează pe vânzător de executarea obligaţiilor sale în natură. Potrivit art. 602(3) repararea prejudiciului cauzat prin întârziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură. Excepţie face cazul în care datorită unor circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare. Conform Legii Republicii Moldova Nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, art.27 (1), dacă vânzătorul încalcă termenele stabilite pentru remedierea, înlocuirea, restituirea contravalorii produsului sau reducerea preţului, va plăti o penalitate în mărime de 5% din preţul produsului în vigoare la data examinării reclamaţiei consumatorului pentru fiecare zi (oră, dacă termenul a fost stabilit în ore) de întârziere. Articolul 783. Termenul de răspundere a vânzătorului pentru viciile bunului. (1) Cumpărătorul are dreptul să înainteze vânzătorului, îndată ce a descoperit viciile bunului nedeclarate de acesta până la vânzare, pretenţii dar nu mai târziu de termenul stabilit în contract. (2) Dacă în contract nu este stabilit un termen, pretenţiile pot fi înaintate în cel mult 6 luni din ziua predării bunului, iar în privinţa imobilelor, în cel mult un an. (3) Dacă este imposibilă stabilirea zilei de predare a bunului care urmează să fie înregistrat sau dacă bunul este predat cumpărătorului înainte de încheierea contractului, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează din ziua înregistrării bunului în modul stabilit. Prezentul articol stabileşte dreptul cumpărătorului de a înainta pretenţii vânzătorului îndată ce a descoperit viciile, însă cu respectarea obligatorie a următoarelor două cerinţe: a) vânzătorul, până la predarea mărfii nu a anunţat cumpărătorul despre existenţa viciilor, prin urmare cumpărătorul nu a cunoscut existenţa viciilor. În caz contrar el pierde dreptul de a înainta pretenţii vânzătorului; b) să nu fie expirat termenul stabilit prin contract pentru înaintarea pretenţiilor. Dacă în contract părţile nu au stabilit un termen pentru înaintarea pretenţiilor, norma comentată stabileşte un termen de 6 luni din ziua predării bunului mobil şi un termen de 1 an din ziua predării bunurilor imobile. În cazul imposibilităţii determinării datei predării bunului, pentru bunurile care urmează a fi înregistrate, prezentul articol prevede că termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează din ziua înregistrării bunului în modul stabilit. Dacă bunurile predate nu trebuie să fie înregistrate, în caz de imposibilitate de determinare a datei predării bunului, aceasta trebuie să fie demonstrată de către persoana interesată, adică de cumpărător. El trebuie să demonstreze că se află în termenul stabilit prin contract sau lege pentru înaintarea pretenţiilor. Articolul 784. Termenul de înaintare a pretenţiilor pentru viciile bunului cu termen de garanţie. (1) În cazul când pentru bunul vândut este stabilit un termen de garanţie, pretenţiile pentru viciile depistate pot fi înaintate în acest termen. (2) Dacă bunul cu termen de garanţie a fost dat în posesiunea cumpărătorului până la încheierea contractului şi nu se poate determina data predării, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data încheierii contractului, iar dacă bunul a fost transportat, de la data expedierii lui la adresa cumpărătorului. (3) În cazul în care pentru accesorii sunt stabilite prin contract termene de garanţie mai scurte decât pentru bunul principal, cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii referitoare la viciile accesoriilor în perioada de garanţie a bunului principal. (4) Dacă pentru accesorii în contract sunt stabilite termene de garanţie mai mari decât pentru bunul principal, cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii ce ţin de viciile accesoriilor în perioada de garanţie. (1) Prezentul articol reglementează doar cazurile în care pentru bunul vândut este stabilit un termen de garanţie. Termenul de garanţie este termenul contractual în care vânzătorului îi revine obligaţia să remedieze pe cheltuiala proprie defecţiunile semnalate de cumpărător în comportamentul bunului vândut în timpul utilizării normale a acestuia şi dacă defecţiunile semnalate sunt iremediabile, să înlocuiască bunul cu un altul de acelaşi gen aflat în stare perfectă de funcţionare. Termenul de garanţie este stabilit pentru o perioadă de timp a cărei durată variază în funcţie de natura mărfii şi se exprimă în luni, săptămâni sau zile.

Dacă pentru bunul vândut este stabilit un termen de garanţie, cumpărătorul poate înainta pretenţii pentru viciile depistate doar în acest termen. În conformitate cu prevederile art.772 (3) şi art.784 (2) părţile pot să stabilească în contract perioada termenului de garanţie. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare lipseşte o asemenea stipulaţie, termenul de garanţie începe să curgă din momentul predării bunului de către vânzător. (2) Alin.2 al prezentului articol prevede soluţii pentru următoarele două situaţii: a) bunul a fost transmis în posesie cumpărătorului până la încheierea contractului, iar data predării nu poate fi stabilită şi b) bunul a fost transportat. În prima situaţie termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data încheierii contractului. Atunci când contractul se încheie inter praesentes, data perfectării acestuia se inserează în conţinutul contractului. Dacă contractul este încheiat inter absentes, în conformitate cu prevederile art.699 (1), data încheierii contractului se consideră momentul primirii acceptării de către ofertant. În cel de-al doilea caz, când bunul a fost transportat, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data expedierii lui la adresa cumpărătorului. (3) Atât alin.3 al prezentului articol, cât şi alin.4 al art.771 oferă părţilor posibilitatea de a stabili în contract termene de garanţie pentru bunurile accesorii. Totuşi, din prevederile art.784 rezultă că termenul de garanţie pentru bunurile accesorii trebuie să fie cel puţin egal cu termenul de garanţie stabilit pentru bunul principal. Dacă în contract părţile au stabilit pentru bunurile accesorii termene de garanţie mai scurte decât pentru bunul principal, pretenţiile referitoare la viciile accesoriilor vor putea fi înaintate de către cumpărător în perioada de garanţie a bunului principal. Conform art.292 bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriu atat timp cat satisface această întrebuinţare. Toate celelalte bunuri sunt principale. (4) Art.774 acordă posibilitate părţilor de a stabili în contract termene de garanţie mai mari pentru bunurile accesorii decât pentru bunul principal, cumpărătorul având dreptul să înainteze pretenţii ce ţin de viciile accesoriilor în perioada lor de garanţie.

Articolul 785. Termenul de prescripţie pentru acţiunile privind viciile bunului. Poate fi intentată acţiune privind viciile bunului la termen de un an din data înaintării pretenţiilor, iar dacă nu au fost înaintate pretenţii sau nu poate fi stabilită data înaintării lor, în termen de un an din data expirării termenelor stabilite la art.783 şi 784. Norma comentată stabileşte termenul de prescripţie pentru acţiunile privind viciile bunului în dependenţă de două situaţii ţi anume: a) când au fost înaintate pretenţiile. Astfel, dacă pretenţiile au fost înaintate, acţiunea privind viciile bunului poate fi intentată în termen de un an din data înaintării pretenţiilor; b) când nu au fost fost înaintate pretenţiile sau au fost înaintate, dar nu poate fi stabilită data înaintării lor. În acest caz se stabileşte un termen de intentare a acţiunilor de un an din data expirării termelor stabilite la art.783 şi 784 (vezi articolele şi comentariul la ele). S e c t i u n e a a 2-a RASCUMPARAREA Articolul 786. Dispoziţii generale cu privire la răscumpărare Dacă în contractul de vînzare – cumpărare vînzătorul şi-a rezervat dreptul de răscumpărare, aceasta se face prin declaraţia vînzătorului faţă de cumpărător că va exercita dreptul de răscumpărare. Declaraţia nu necesită forma stabilită pentru contractul de vînzare- cumpărare. Vînzarea cu pact de răscumpărare este o varietate a contractului de vînzare – cumpărare supusă unei condiţii rezolutorii exprese, care constă în dreptul ce şi-l rezervă cumpărătorul de-a relua lucrul vîndut, restituind preţul şi cheltuielile suportate de cumpărător într-un anumit termen. Restituirea vînzătorului a bunurilor răscumpărate are efect retroactiv, acţionănd atît în privinţa cumpărătorului, ai suscesorilor lui în drepturi, cît şi a terţelor dobănditori, cu excepţia cînd terţul dobănditor invocă dobăndirea dreptului de proprietate asupra unui bun ( imobiliar ) prin posedarea lui o anumită perioadă ( Art. 332. Uzucapiunea imobiliară ) sau posesia de bună credinţă în materia bunurilor mobile ( Art. 331 ).

Vînzătorul poate cere răscumpărarea de la cumpărătorul iniţial, cît şi de la oricare alt cumpărător mai departe. Urmează de menţionat că este indiferent, dacă în contractul de vînzare a terţului achizitor fusese sau nu prevăzută clauza de răscumpărare în folosul vînzătorului primitiv, cu excepţia vînzării unui imobil, deoarece cumpărătorul de bună-credinţă, ce n-a cunoscut pactul de răscumpărare din contractul iniţial, este protejat de dispoziţia art. 331. În afară de vînzător, răscumpărarea poate fi exercitată de un cesionar ( persoana căreia prin contract i-au fost transmise drepturile ), de creditorii săi şi de moştenitorii săi, fiecare moştenitor avănd dreptul să ceară răscumpărarea numai în ce priveşte cota sa parte. Vînzarea cu pact de răscumpărare ca regulă o folosesc cei, care avănd nevoie de bani, îşi vînd bunurile cu intenţia că în termenul prevăzut pentru răscumpărare, să dobăndească sumele necesare pentru a redobîndi proprietatea bunurilor vîndute. După conţinutul şi efectele survenite, facultatea de răscumpărare se foloseşte ca o modalitate de credit, întru ocolirea Legii cu privire la gaj ( Legea 449-XV/2001 ). Condiţia răscumpărării urmează în mod obligatoriu a fi stipulată în contractul de vînzare- cumpărare. În caz contrar vînzarea se consideră simplă, iar răscumpărarea constituie o revînzare în condiţiile căreia părţile urmează să achite taxele respective de mutaţie.. Clauza de răscumpărare poate fi întrodusă în contractele de vînzare-cumpărare atît mobiliare cît şi imobiliare. Articolul 787. Soarta accesoriilor Revînzătorul este obligat să predea celui care exercită dreptul de răscumpărare bunul împreună cu accesoriile lui. Obiect al contractului de vînzare-cumpărare cu pact de răscumpărare poate fi orice bun ce întruneşte următoarele condiţii - să fie în comerţ ( în circuitul civil ) , - să existe în momentul încheierii contractelor, sau să poată exista în viitor, - să fie determinat sau determinabil, - să fie licit ( permis), - să fie proprietatea vănzătorului. Dreptul de proprietate al vînzătorului asupra unui lucru mobil sau imobil generează dreptul în tot asupra produselor lucrului, căt şi asupra unirilor ca accesoriu ( sub accesiune se subănţelege unirea materială a unui lucru mai puţin important cu un alt lucru mai important ), cu lucrul într-un mod natural sau artificial.. Acest drept se numeşte drept de accesiune. Accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară, de asemenea, poate fi naturală sau artificială ( este efectul unui fenomen natural străin de voinţa omului, sau efectul unui fapt al omului ), (Art. 328-330 ). Respectiv pănă la răscumpărare cumpărătorul este proprietarul lucrului, cît şi a accesoriilor, sub condiţie rezolutorie. Întrucăt răscumpărarea anulează vănzarea, părţile urmează a fi puse în poziţia primitivă ( iniţială ), revînzătorul fiind obligat să predee bunul răscumpărat împreună cu accesoriile. Articolul 788. Preţul de răscumpărare. Răscumpărarea se efectuează la preţul de vănzare. Revănzătorul este în drept să ceară compensarea cheltuielilor aferente bunului cumpărat pînă la răscumpărare, în cuantum egal cu creşterea valorii bunului datorită acestor cheltuieli. Dacă bunul pe care trebuie să îl restituie a fost dotat cu un accesoriu, cumpărătorul îl poate reţine dacă nu dăunează bunului. Atît cumpărarea cît şi răscumpărarea formează o singură operaţiune.. În acest sens răscumpărarea nu este considerată că constituie o nouă vănzare ( vînzătorul iniţial nu deţine statutul de cumpărător ), ci ca rezoluţia vănzării, îndeplinită prin efectul condiţiei de răscumpărare. Cănd îşi va relua lucrul, vănzătorul nu va fi obligat să achite taxe noi de înregistrare, fiind considerat proprietar, ca şi cum nu ar fi vîndut lucrul. Vănzătorul dacă doreşte să exercite facultatea de răscumpărare urmează în termenul convenit (Art. 791 ) să-şi manifeste intenţia de a răscumpăra bunul fără a face o ofertă reală a preţului şi accesoriilor preţului. În consecinţă răscumpărarea anulează vănzarea, părţile fiind puse în poziţie iniţială, ca şi cum nu ar fi contractat. Pentru ca răscumpărarea să fie îndeplinită, vănzătorul urmează să restituie cumpărătorului - preţul achitat de cumpărător ( dobănzile nu se restituie ), - spezele şi cheltuielile contractului, - cheltuielile suportate de cumpărător în urma protejării lucrului de pierire, distrugere parţială sau totală,

-

alte cheltuieli utile. Revănzătorul este în drept să solicite restituirea cheltuielilor suportate asupra bunului cumpărat, în măsura în care bunul a fost îmbunătăţit sau a crescut valoarea lui datorită acestor cheltuieli. În caz contrar, cumpărătorul este în drept să reţină lucrul pănă la achitarea deplină. Articolul 790. Efectele dispunerii de bun pînă la răscumpărare.

Dacă, pînă la exercitarea dreptului de răscumpărare, a dispus de obiectul contractului, cumpărătorul este obligat să înlăture drepturile terţelor persoane asupra bunului. Se consideră că revănzătorul a dispus de bun şi în cazul în care bunul a fost înstrăinat în cadrul procedurii de executare silită sau a fost înstrăinat de către administratorul procesului de insolvabilitate. Pînă la răscumpărare, cumpărătorul este proprietarul lucrului, sub condiţie rezolutorie, bucurăndu-se de toate atributele dreptului de proprietate. Respectiv, el poate înstrăina bunul cu titlu oneros ( care implică anumite sarcini, anumite obligaţii ), sau gratuit, poate să-l greveze ( să-l încarce cu ipoteci, gajuri, cu cheltuieli ), să-l supună unor condiţii grele ( Titlul IV, Capitolul V ), cu drepturi reale împotriva terţilor, cu condiţia că aceste drepturi şi acte vor fi şi ele supuse condiţiei rezolutorii a răscumpărării. Tot odată cumpărătorul poate scuti imobilul de privilegii şi ipoteci. Cumpărătorul poate chiar dispune de lucru – atît contra adevăratului proprietar, căt şi contra celor ce ar pretinde că au drepturi sau ipoteci asupra lucrului văndut. El poate vinde lucrul ca al său, însă cu facultatea de răscumpărare. Pe baza titlului de dobănditor el deţine deplina proprietate al lucrului. De asemeni, el poate dispune contra celor ce pretind, că au drepturi asupra lucrului, cum ar fi spre exemplu, servituţi ( Titlul IV,Capitolul III ). Urmează de menţionat faptul, că vănzătorul, prin efectul clauzei de răscumpărare, poate fi considerat ca proprietar al lucrului văndut, însă sub condiţie suspensivă ( cu drepturi suspendate ). În calitate de proprietar el este în drept să facă acte de dispoziţie asupra lucrului şi să-l greveze cu sarcini reale. Acestea , însă, nu pot dobăndi vre-o validitate decît exerciţiul facultăţii de răscumpărare ( cu efectul retroactiv, din ziua constituirii lor ), deoarece, dacă vănzătorul în termenul stipulat nu va exercita răscumpărarea, proprietatea condiţională va dispărea cu consolidarea definitivă a titlului cumpărătorului. Articolul 791. Termenul de răscumpărare. Răscumpărarea poate fi exercitată doar în termenul stipulat în contract, care nu poate fi mai mare de 10 ani pentru terenuri şi de 5 ani pentru alte bunuri. Aceste termene nu pot fi prelungite. Legislatorul a limitat termenul în care vînzătorul poate exercita facultatea de răscumpărare la 10 ani pentru terenuri şi 5 ani pentru alte bunuri din consideraţii de garanţie a tranzacţiilor şi de consolidare a proprietăţii. Nu este interzis să fie stabilit un termen mai scurt la învoirea părţilor. În caz că părţile au stipulat pactul de răscumpărare fără a indica vre-un, răscumpărarea va putea fi exercitată timp de 10 ani pentru terenuri şi timp de 5 ani pentru alte bunuri, termenul legal fiind presupus. E de menţionat, că termenul fixat de către părţi în contract, nu mai poate fi prelungit nici de ele însăşi, şi nici de organele abilitate ( judiciare ). Termenul convenit de către părţi pentru răscumpărare se răfrănge asupra tuturor persoanelor, inclusiv a minorilor, cu rezervă pentru aceştia a acţiunii recursorii contra tutorelui care nu a îndeplinit în termen rezonabil facultatea răscumpărării. Curgerea termenului de răscumpărare este suspendată prin cazuri excepţionale ( război, etc ). S e c t i u n e a a 3-a OPTIUNEA Articolul 792. Opţiunea Părţile pot conveni asupra dreptului unilateral al cumpărătorului de a achiziţiona un bun pînă la un anumit moment ( opţiunea de cumpărare ) sau asupra dreptului vînzătorului de a vinde în aceleaşi condiţii un bun cumpărătorului ( opţiunea de vînzare). În privinţa contractelor de opţiune se aplică normele de vînzare – cumpărare dacă părţile nu convin altfel.

Sub noţiunea de “ opţiune “ se subînţelege “promisiunea de vînzare-cumpărare “ cănd există consimţămăntul reciproc al vînzătorului şi cumpărătorului asupra obiectului şi preţului. Opţiunea poate fi unilaterală şi bilaterală. În cazul promisiunii de vînzare, o persoană primeşte promisiunea altei persoane de a-i vinde un bun, proprietate ai ei, rezervăndu-şi dreptul de a-şi manifesta ulterior, în perioada unui termen stabilit, consimţămăntul său de a-l cumpăra. Exemplu. Proprietarul unui imobil oferă imobilul chiriaşului spre cumpărare la un preţ stabilit, dacă ultimul îşi va manifesta voinţa de a-l cumpăra. O promisiune de vînzare nu poate produce efectele unei vînzări, una dintre părţi, în acest caz, fiind obligată faţă de cealaltă să vîndă în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii bucurăndu-se de alegerea de a cumpăra sau nu acest bun. În cazul cănd beneficiarul va manifesta dorinţa de a cumpăra bunul, iar proprietarul va refuza vînzarea, beneficiarul are dreptul la încasarea despăgubirilor cauzate potrivit regulilor aplicabile la neexecutarea obligaţiilor. Respectiv, promisiunea de vînuare este un contract unilateral, creînd obligaţii pentru una din părţi. Opţiunea poate fi şi bilaterală, cînd părţile se obligă reciproc să încheie pe viitor, la preţul stabilit un contract de vînzare – cumpărare a unui obiect. În cazul cănd promitentul nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, benmeficiarul cumpărător nu poate solicita predarea lucrului, bucurăndu-se de dreptul la recuperarea despăgubirilor ( Capitolul V. Efectele neexecutării obligaţiilor ). Dacă însă lucrul se mai află în patrimoniul vînzătorului, beneficiarul- cumpărător poate cere să fie impus vînzătorul la încheierea contractului. Opţiunea poate fi cu termen—cînd oferantul este obligat să-şi menţină promisiunea de vînzare pănă la îndeplinirea termenului arătat şi fără termen, cănd oferta de vănzare poate fi retrasă după timpul necesar pentru a primi un răspuns chibzuit. În caz de retragere a promisiunii de vănzare înainte de sfărşitul termenului – acceptantul este în drept să solicite încasarea pagubelor pricinuite, promitentul fiind ţinut de o obligaţie de a face. În practică există şi o altă formă a promisiunii de vănzare, cănd proprietarul unui bun se obligă că, în cazul în care-l va vinde să-i acorde preferinţa unei anumite persoane la preţ egal. S e c t i u n e a a 4-a DREPTUL DE PREEMTIUNE

Articolul 793. Cumpărare în baza dreptului de preemţiune. ( 1) Titularul dreptului de preemţiune poate face uz de el în cazul în care persoana obligată încheie cu un terţ contract de vănzare-cumpărare. ( 2) În cazul în care de dreptul de preemţiune beneficiază cîteva persoane împreună, acest drept poate fi exercitat numai în comun dacă legea sau contractul nu prevede altfel. ( 3 ) Dreptul de preemţiune nu este transmisibil şi nu trece prin succesiune dacă contractul dintre persoana obligată şi titularul dreptului de preemţiune nu prevede altfel. Conţinutul dreptului de preemţiune constă în privilegiul titularului de a fi preferat în calitate de cumpărător în cazul în care proprietarul terenului agricol din extravilan ( situat în afara spaţiului construibil al unei localităţi ), doreşte să-l văndă. Dreptul de preemţiune poate fi stabilit prin lege sau prin convenţia părţilor în favoarea unei persoane fizice sau juridice, ori în favoarea statului. Acest drept nu este transmisibil şi nu trece prin suscesiune, dacă nu este prevăzut altfel.. Dacă dreptul de preemţiune este limitat la o anumită perioadă, acesta poate fi moştenit. Obiectul dreptului de preemţiune îl constituie numai terenurile agricole din extravilan supuse vănzării-cumpărării. Titularul dreptului de preemţiune ( subiectul activ ) poate fi orice persoană fizică sau juridică, ce întruneşte calităţile prevăzute de lege, şi anume, persoanele cu statut de coproprietari, proprietar vecin, arendaş şi stat ( în ordinea stabilită de lege ). Conţinutul dreptului de preemţiune constă în privilegiul titularului de a fi preferat în calitate de cumpărător în cazul în care proprietarul terenului agricol din extravilan doreşte să-l văndă. Subiectul pasiv este format din celelalte subiecte de drept. Dreptul de preemţiune este prevăzut de lege numai dacă înstrăinarea se face prin vănzare-cumpărare, nu şi prin acte cu titlu gratuit ( donaţie ), cu caracter aleatoriu ( renta viageră, contractul de întreţinere ) sau prin contract de schimb.

Ca obiect actul juridic trebuie să aibă transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului nu şi dezmembramentele ei ( descompunerea ) Legea nu face nici o distincţie privitor la persoana proprietarul – vănzător. Articolul 794. Notificarea cu privire la intenţia de vînzare. Persoana obligată urmează să informeze neîntîrziat titularul dreptului de preemţiune despre intenţia sa şi condiţiile vînzării. Informarea poate fi executată de terţul cu care vînzătorul intenţionează să încheie contractul de vînzare- cumpărare. Dreptul de preemţiune este un drept real, subiectiv civil absolut, care urmează a fi respectat nu numai de titularul dreptului şi de părţile litigante, dar şi de alte persoane. Potrivit legii, proprietarul unui teren ce urmează a fi văndut va înştiinţa Agenţia despre intenţia vănzării terenului, precum şi cea de a vinde terenul numai cu respectarea dreptului de preemţiune conform titularilor în ordinea stabilită de lege, şi anume, mai întăi coproprietarul, apoi proprietarul vecin, urmează arendaşul şi apoi statul, indicănd datele lor, adresa sau sediul. Înştiinţarea trebuie să determine terenul ce urmează a fi văndut ( sau partea din teren ) suprafaţa şi categoria de folosinţă, locul unde este situat terenul, precum şi preţul cerut. Oferta de vănzare a terenului agricol situat în extravilan va fi înregistrată la Consiliul local unde este situat terenul, ea fiind afişată de îndată în sediul Primăriei prin grija şi sub semnătura secretarului acestuia. Agenţia va încunoştiinţa în termen de 15 zile pe proprietarii şi coproprietarii prevăzuţi de lege, care sunt obligaţi să se pronunţe în termen de 30 zile în scris de la data afişării, solicitănd înregistrarea ofertei de cumpărare la primăria respectivă, la care se va arăta şi preţul oferit. Acest termen este valabil şi pentru stat care îşi exercită dreptul prin Agenţie. Încunoştiinţarea este obligatorie, reprezentănd o ofertă de a contracta, fiind destinată unui cerc de persone determinat de lege. Dacă titularii dreptului de preemţiune în termen de 30 zile nu-şi vor manifesta dorinţa de a accepta oferta, dreptul lor se consideră stins, oferta îşi pierde valoarea şi terenul se vinde liber. Articolul 795. Exercitarea dreptului de preemţiune. ( 1 ) Dreptul de preemţiune se exercită pe calea informării persoanei obligate. ( 2 ) După primirea informaţiei despre intenţia de vînzare, dreptul de preemţiune poate fi exercitat în termen de o lună în cazul terenurilor şi în termen de 10 zile în cazul altor bunuri dacă acordul dintre părţi nu prevede altfel. ( 3 ) Prin declaraţie faţă de persoana obligată, între ea şi persoana împuternicită se încheie un contract de vînzare cumpărare în condiţii stabilite de persoana obligată şi de terţ. ( 4 ) Persoana obligată poate cere ca dreptul de preemţiune să se extindă asupra tuturor bunurilor care nu pot fi separate fără a fi dezavantajate. ( 5 ) Dacă terţului i s-a amînat achitarea preţului de cumpărare, cel care are dreptul de preemţiune poate beneficia de amînare dacă oferă o garanţie pentru suma ce urmează a fi plătită. ( 6 ) În cazul în care obiectul exercitării dreptului de preemţiune este un teren, nu este necesară garanţie dacă pentru preţul de vînzare a fost convenită o ipotecă asupra terenului sau dacă la preţul de cumpărare se adaugă o datorie pentru care există o ipotecă ce grevează terenul. Titularii dreptului de preemţiune sunt obligaţi să se pronunţe în scris în termen de o lună în cazul terenurilor şi 10 zile în cazul altor bunuri., dacă acordul dintre părţi nu prevede altfel., de la data afişării ofertei, solicitănd înregistrarea ofertei de cumpărare la Primăria respectivă, în care se va indicva şi preţul oferit. Termenul se răsfrănge şi asupra statului. Odată cu acceptarea ofertei contractul se consideră încheiat potrivit regulilor aplicabile încheierii unui contract între “absenţi “, pentru ce e necesar, ca acceptarea să fie făcută fără obiecţiuni sau rezerve şi comunicată Agenţiei prin intermediul căreia se exercită dreptul de preemţiune. Dacă oferta a fost acceptată, contractul se încheie între vănzător şi toţi acceptanţii. În caz, cănd titularii dreptului de preemţiune care au acceptat oferta, fac parte din categorii diferite, contractul se consideră încheiat cu cei din categoria titularilor dreptului de preemţiune preferenţial ( coproprietarii cu drept preferenţial faţă de proprietarii vecini…). Vînzătorul are dreptul să aleagă pe unul dintre ofertanţi. Dacă preţul oferit de aceştia nu este convenabil vînzătorului, el poate vinde terenul oricărei alte persoane. Procedura menţionată se consideră ca un antecontract, urmănd ca părţile să se prezinte la notar pentru autentificarea lui.

Articolul 796. Nulitatea acordului de neaplicare a dreptului de preemţiune. Acordul dintre persoana obligată şi terţ este nul dacă prin el contractul de vînzarecumpărare este condiţionat de neexercitarea dreptului de preemţiune sau dacă persoana obligată îşi rezervă dreptul de a rezolvi contractul la exercitarea dreptului de preemţiune. Actul de înstrăinare a terenului agricol din extravilan încheiat cu încălcarea dreptului de preemţiune prevăzut de art. 793, 794 CC RM nu este valabil. Anularea poate fi cerută indiferent de faptul, dacă cumpărătorul a cumpărat terenul cu bună credinţă sau rea-credinţă ( neîncunoştiinţarea Agenţiei despre intenţia de vănzare, vănzarea terenului înainte de expirarea termenului prevăzut sau la un preţ inferior faţă de cel prevăzut în ofertă, etc), şi cu toate că titularul dreptului de preemţiune nu este parte al contractului, al cărui anulare se cere. Nulitatea poate fi solicitată şi de succesorul titularului dreptului nesocotit. Persoanele interesate pot intenta acţiunea în declararea simulaţiei, dublate de acţiunea în anularea contractului de vănzare- cumpărare, dacă vănzarea s-a efectuat prin simulaţie ( donaţie, declararea preţului mai mare sau mai mic decăt cel achitat în realitate ). Prin anularea contractului de vănzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dreptului de preemţiune, terenul reintră în proprietatea vănzătorului cu efect retroactiv. Cel din urmă, în caz dacă doreşte cu adevărat să înstrăineze terenul, urmează să reia întreaga procedură stabilită de lege. Acţiunea în anulare se prescrie în termen de trei ani ( Art.267 ). După expirarea termenului de prescripţie a acţiunii în anulare, vînzarea se consolidează, chiar dacă nu au fost respectate stipulaţiile privitor la dreptul de preemţiune. Secţiunea a 5-a CUMPĂRAREA DE PROBĂ SAU LA VEDERE Articolul 798. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare de probă sau la vedere (1) În cazul cumpărării de probă sau la vedere, consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului. În caz de dubii, cumpărarea se consideră încheiata sub condiţia suspensivă a consimţirii. (2) Vânzătorul este obligat să permită cumpărătorului să verifice obiectul. (3) Până la realizarea condiţiei prevăzute la alin. (1), cumpărătorul răspunde de păstrarea obiectului. 1. Această secţiune reglementează o modalitate (o specie) a contractului de vânzare-cumpărare – vânzareacumpărarea de probă sau la vedere. Remarcăm, chiar din titlul secţiunii, sinonimia nefericită utilizată de legiuitor. În opinia noastră expresia vânzarea sau, respectiv, cumpărarea de probă este suficient de clară şi precisă, fiind un termen utilizat frecvent în limbajul curent. Ar fi fost necesară utilizarea unui sinonim în cazul unui termen confuz, imprecis sau prea tehnic, dar şi în acel caz, menirea sinonimului ar fi fost clarificarea sensului primului termen. În cazul dat, însă, chiar sinonimul utilizat poate produce confuzie. Dacă „cumpărarea... la vedere” beneficiază de o reglementarea specială, diferită de vânzarea „comună”, înseamnă că are anumite particularităţi, care în mod normal are trebui să poată fi deduse chiar din titlu. Dacă specificul acestei modalităţi a vânzării constă în faptul că se face „la vedere”, ar rezulta oare că vânzările obişnuite se fac nu la vedere, pe ascuns, cu ochii închişi etc.? Mai mult, din punct de vedere semantic, „a proba” nu este cel sinonim cu „a vedea”, mult mai potrivit fiind verbul „a încerca”. Chiar dacă acest aspect pare neimportant şi insignifiant, totuşi, în practică ar putea da naştere anumitor dificultăţi. La fel de nefericită ni se pare şi formularea primului alineat: „În cazul cumpărării de probă sau la vedere, consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului”. Principiul libertăţii contractuale garantează dreptul oricărui cumpărător la libera alegere a obiectului cumpărat, nimănui nu-i poate fi impus să cumpere un obiect pe care nu-l doreşte. Ceea ce doreşte, de fapt, să spună acest alineat este că, în cazul vânzărilor de probă, după probarea sau „vederea” bunului, cumpărătorul este liber să declare că acesta îi convine sau nu. Această opţiune nu poate fi cenzurată din exterior, fiind la libera apreciere a cumpărătorului. De exemplu, dacă doresc să cumpăr un costum, încheind o cumpărare de probă, iar în urma „probării” lui constat că este măsura potrivită, nu pot fi forţat de către vânzător să îl cumpăr, întrucât „consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului”! Mai periculoasă, însă, este teza finală a alineatului: „În caz de dubii, cumpărarea se consideră încheiată sub condiţia suspensivă a consimţirii.” Care este soluţia în cazul în care nu există nici un dubiu: părţile stipulează foarte clar că încheie o vânzare-cumpărare de probă? Va fi acest contract afectat de condiţia suspensivă a consimţirii din partea cumpărătorului? Citind ultima propoziţie a alineatului, vom fi tentaţi să răspundem că nu, întrucât prezumţia se aplică numai „în caz de dubii”. Soluţia ar fi, însă, ilogică şi nefirească, prin urmare, considerăm că toate cumpărările de probă vor fi considerate încheiate sub condiţia suspensivă a consimţirii din partea debitorului, urmând să citim „în caz de dubii” ca „în lipsă de stipulaţii contrare”! 2. Confuziile continuă şi în cadrul acestui alineat: „Vânzătorul este obligat să permită cumpărătorului să verifice obiectul”. Contractul este încheiat „de probă”, în urma cărei acţiuni (probării, încercării) cumpărătorul va

declara dacă îi convine bunul sau nu. Sensul verbului „a verifica” nu este acelaşi, nici măcar similar celui de „a proba”, având sfere diferite. De exemplu, dacă doresc să procur un automobil, îi voi verifica starea tehnică şi voi constata că nu are probleme, dar după ce îl voi încerca (proba), îmi voi da seama că nu îmi convine, de pildă, întrucât consumă mult, îi prea lent, slab, incomod, neîncăpător etc. pentru necesităţile mele. Prin urmare, vânzătorul va fi obligat nu numai să permită cumpărătorului verificarea obiectului, ci să permită chiar încercarea lui, numai în urma acestei din urmă operaţiuni cumpărătorul putând decide dacă îi convine lucrul sau nu. 3. Dispoziţiile alineatului (3) sunt o consecinţă logică a celor de la alineatul (1), fiind de o certă utilitate practică. Întrucât contractul îi afectat de o condiţie suspensivă, pendente conditione (adică până la îndeplinirea condiţiei), vânzătorul rămâne proprietarul bunului, tot lui revenindu-i şi suportarea riscului pieirii fortuite a lui. Pentru a descuraja cumpărătorul neglijent sau chiar de rea-credinţă de a lua bunul pentru încercare şi de a neglija conservarea şi păstrarea lui, i-a fost instituită, în mod expres, obligaţia de a păstra obiectul primit de la cumpărător până la realizarea condiţiei. Articolul 799. Termenul de consimţire (1) Consimţirea pentru un obiect cumpărat de probă sau la vedere poate fi declarată doar în termenul convenit, iar dacă acesta nu a fost stabilit, până la trecerea unui termen rezonabil stabilit de vânzător. (2) În cazul în care obiectul a fost dat cumpărătorului de proba sau la vedere şi a expirat termenul stabilit sau, dacă nu a fost stabilit, termenul suficient pentru aprecierea calităţilor obiectului, tăcerea cumpărătorului se consideră consimţire. 1. Este firesc ca încercarea bunului de către cumpărător să se facă într-un termen limitat, astfel încât probarea lucrului să nu se transforme în utilizarea lui. Părţile sunt suverane să stabilească de comun acord perioada în care urmează să fie încercat bunul. Dacă nici un termen nu a fost stabilit de comun acord, vânzătorul va putea, luând în calcul tipul bunului, tehnicitatea lui, domeniul în care va fi utilizat, necesităţile cumpărătorului etc., stabili pe cale unilaterală un termen rezonabil. Vânzătorul este persoana cea mai potrivită pentru stabilirea acestui termen rezonabil, întrucât, pe de o parte, va avea grijă să fie suficient de scurt, evitând utilizarea bunului său, iar pe de altă parte, va avea grijă ca termenul să fie suficient sau, cum spune legea – rezonabil, un termen prea scurt ar descuraja cumpărătorul să accepte continuarea relaţiei lor contractuale. 2. Dacă cumpărătorul nu se manifestă nici într-un fel după expirarea termenului, convenţional sau stabilit de către vânzător, condiţia va fi considerată îndeplinită. Soluţia este în acord cu structura acestui tip de vânzare, fiind o măsură potrivită de protecţie a intereselor vânzătorului. Această dispoziţie este corelată cu cea de la art. 208 Forma actului juridic, alin. (4), care enunţă regula (reiterată şi dezvoltată de alin. (1) al art. 694 Acceptarea ofertei) conform căreia tăcerea nu valorează consimţământ, în afară de cazurile expres prevăzute de lege sau de convenţia părţilor. Art. 799 este unul dintre cazurile în care legea prevede expres acest lucru (a se vedea şi art. 1031 Acceptarea mandatului), cu toate că în cazul dat nu ne confruntăm cu o tăcere propriu-zisă ci, practic, cu neîndeplinirea unei obligaţii de a încerca bunul şi de a aduce rezultatul la cunoştinţa vânzătorului în termenul prestabilit. Secţiunea a 6-a VÂNZAREA DREPTURILOR LITIGIOASE Articolul 800. Dreptul litigios Un drept este litigios în cazul în care este incert, contestat sau contestabil de debitor sau în cazul în care a fost intentata o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesara. Această secţiune reglementează o altă modalitate de vânzare: vânzarea drepturilor litigioase. După cum este şi firesc, pentru a contura cu exactitate sfera acestor tipuri de vânzări, prezenta secţiune începe cu definirea dreptului litigios. Chiar dacă este o traducere fidelă a art. 1782 a Codului civil din Québec (Un droit est litigieux lorsqu'il est incertain, disputé ou susceptible de dispute par le débiteur, que l'action soit intentée ou qu'il y ait lieu de présumer qu'elle sera nécessaire), considerăm că acest text, coroborat ce cele două articole ce-l urmează ar putea da naştere unor situaţii dificil de rezolvat în practică. Dreptul litigios. Dreptul litigios presupune, aşa după cum ne indică chiar denumirea, un litigiu. Legiuitorul a optat pentru cea mai largă accepţiune a termenului „litigios” atunci când a formulat definiţia juridică a dreptului litigios. „Un drept este litigios în cazul în care este incert...”. Dincolo de faptul că teoria generală a dreptului nu cunoaşte clasificarea drept cert – drept incert şi nu sunt cunoscute cu exactitate circumstanţele în care un drept ar

putea fi catalogat drept „incert” (de altfel, nici codul de procedură civilă nu utilizează aceste noţiuni), considerăm că sfera termenului „litigios” este puternic şi, întrucâtva, artificial dilatată, întrucât un drept ar putea fi incert şi în acelaşi timp în afara oricărui litigiu. Altfel spus, ne putem imagina existenţa unui drept „incert” nelitigios, adică un drept cu privire la care nu există nici o contestaţie judiciară. „Un drept este litigios în cazul în care este..., contestat sau contestabil de debitor...”. Analizând în ansamblu textul acestui articol, ajungem la concluzia că legiuitorul are în vedere o contestaţie extrajudiciară a dreptului, întrucât în continuare se ocupă şi de cazul în care dreptul este contestat judiciar. Şi de această dată sunt aduse în sfera termenului „litigios” elemente străine unui diferend judiciar, ajungându-se, într-un fel, la soluţia „un drept este litigios... chiar dacă nu este litigios”. Ba chiar mai mult, textul statuează că „un drept este litigios în cazul în care este..., contestabil...”. Prin urmare un drept poate fi considerat litigios în afara oricărui litigiu, în afara chiar şi a unei contestaţii extrajudiciare, numai în baza faptului că în viitor ar putea fi contestat de către debitor, iar această eventuală contestaţie îl poate transforma, sau mai precis îl transformă, în ochii legii, într-un drept litigios. Dacă „incertitudinea” dreptului viza atât drepturile reale cât şi drepturile de creanţă, legea nefăcând nici o distincţie între ele, în ipoteza dreptului „contestat sau contestabil” legea vizează, prin ipoteză, numai drepturile de creanţă, întrucât numai contestaţia intentată sau intentabilă de către debitor poate duce la calificarea acelui drept ca şi „litigios”. Nu ne putem da seama care este raţiunea acestei restricţii. Un drept de creanţă (privit ca latură activă a raportului obligaţional) poate fi contestat şi de către creditor, dacă nu sub aspectul existenţei sale (caz în care nu ar avea interes), cel puţin sub aspectul întinderii sale. Apoi, de ce sunt exceptate drepturile reale? „Un drept este litigios... în cazul în care a fost intentată o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară”. Dacă în legătură cu un drept a fost intentată o acţiune (presupunând că legiuitorul a vizat o acţiune judiciară) acest drept este unul litigios. Anumite semne de întrebare ridică, însă, ultima teză a acestui text de lege – „...ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară”. Cine va prezuma că acţiunea va fi necesară: părţile, creditorul, debitorul, judecătorul etc.? Ce fel de prezumţie va fi aceasta? Va putea fi răsturnată, probându-se că acţiunea nu va fi necesară, când va putea fi răsturnată, de către cine va putea fi răsturnată? Abordarea cu atâta largheţe a definirii dreptului litigios de către legiuitor trebuie privită cu reticenţă de către practician, lui revenindu-i sarcina delicată de a interpreta restrictiv aceste dispoziţii. În caz contrar, conform acestei definiţii, practic, orice drept este „litigios”. Un drept incert este litigios, un drept contestat extrajudiciar este litigios, un drept contestabil în viitor este deja litigios în prezent prin simplul fapt că va putea fi contestat, şi, în fine, un drept este litigios dacă cineva prezumă că în viitor acest drept va fi contestat pe calea unei acţiuni judiciare. Interpretând astfel această definiţie, s-ar ajunge la consecinţe grave şi nedorite. Dintr-o chestiune, în principiu, obiectivă – un drept este litigios dacă este contestat în cadrul unui litigiu, calificarea dreptului ca şi litigios s-ar transforma într-o chestiune subiectivă. Oricine ar avea un interes, ar putea transforma un drept pur şi simplu într-unul litigios prin una dintre metodele puse la dispoziţie cu generozitate de către legiuitor. Având în vedere articolele ce urmează, considerăm că acest lucru nu poate fi acceptat. Considerăm că, în ciuda unei aparente libertăţi în calificarea dreptului ca şi litigios, lucrurile nu stau chiar aşa, interpretul trebuind să interpreteze restrictiv aceste dispoziţii. Legiuitorul a dorit să includă în sfera „litigioasă” nu doar contestaţiile judiciare propriu-zise, ci şi acele cauze care generează sau sunt echivalente acestor contestaţii, având un potenţial litigios ridicat. Toate aceste cauze sau situaţii în care se află un drept gravitează, prin urmare, în jurul noţiunii de „litigiu” (în accepţiunea restrânsă), fiind interpretate prin prisma posibilităţii declanşării iminente a acestuia. Astfel, nu orice incertitudine va califica dreptul ca şi litigios, ci numai una care va genera un litigiu. Contestarea iminentă a unui drept, datorită disensiunilor deja existente, îi va aduce calificativul de litigios chiar înaintea producerii litigiului, existenţa căruia poate fi încă de pe acum prezumată. În toate aceste cazuri germenii litigiului trebuie să fie deja existenţi la momentul în care interpretul califică dreptul ca şi litigios, simpla eventualitate a apariţiei lor în viitor nefiind suficientă. Articolul 801. Interdicţia de a dobândi drepturi litigioase Judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot dobândi drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute. Acest articol pune în evidenţă necesitatea unei interpretări restrictive a definiţiei din articolul precedent. Dacă am considera, conform articolului anterior, că orice drept poate fi considerat litigios, titlul acestui articol ar putea fi citit la fel de bine „Interdicţia de a dobândi drepturi”. Drept urmare, prin adoptarea acestei norme, legea ar fi instituit o categorie de persoane destul de vastă: judecători, avocaţi, notari, procurori şi executori judecătoreşti care nu ar putea dobândi drepturi sub sancţiunea nulităţii absolute. O soluţie care, bineînţeles, nu poate fi reţinută. Numai o interpretarea restrictivă a „dreptului” litigios ar putea justifica această normă. Totuşi, şi în aceste condiţii necesitatea unei dispoziţii de acest fel în cadrul codului civil este discutabilă. Toate categoriile de profesiuni juridice care apar enumerate în acest text beneficiază de legi organice de organizare, funcţionează după statute proprii, au coduri deontologice etc. care, după părerea noastră, sunt mai în măsură să prevină o conduită de acest fel decât o incapacitate de a cumpăra, reglementată de codul civil. De asemenea, ni se par grave prezumţiile sau raţiunile care au stat la baza acestei incapacităţi. Considerându-se că anumite persoane ar

putea avea o anumită influenţă în soluţionarea unui drept litigios (pe care, probabil, l-a cumpărat la un preţ net inferior valorii dreptului) prin exercitarea funcţiei pe care o ocupă sau prin anumite presiuni pe care le poate exercita datorită situaţiei de care se bucură, legiuitorul le interzice achiziţionarea de drepturi litigioase. Teoretic, Codul civil instituie o prezumţie generală de „corupţie sau coruptibilitate” a tuturor celor care exercită funcţii ce ţin de sfera juridică, iar prin art. 801 soluţionează această problemă prin interdicţia de a dobândi drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute. Altfel nu ne putem explica interdicţia impusă unui executor judecătoresc provincial, să spunem, din cel mai îndepărtat punct nordic al ţării, de a cumpăra un drept litigios în cel mai sudic punct al ţării. Să fie atât de mare influenţa acelui executor şi pericolul de a face presiuni asupra magistraţilor, procurorilor, avocaţilor de la sud, încât legea îi refuză dreptul de a cumpăra acel drept (chiar dacă litigios), restrângându-i astfel capacitatea de folosinţă? Este adevărat că această interdicţie se regăseşte şi în alte legislaţii (articolul în cauză fiind, de fapt, o traducere aproximativ exactă a textului art. 1783 a codului civil din Québec), însă, spre deosebire de cea moldovenească fie este restrânsă din punct de vedere teritorial aria în care persoanele vizate nu pot să achiziţioneze drepturi litigioase nici personal, nici prin interpunere de persoane, fie este restrânsă sfera actelor juridice prin care aceste categorii de persoane nu pot dobândi drepturi litigioase. De pildă, codurile francez şi român adoptă o restrângere teritorială (explicabil dacă comparăm suprafaţa teritoriilor în cauză), iar codul din Québec interzice numai dobândirea drepturilor litigioase prin vânzare-cumpărare (Les juges, avocats, notaires et officiers de justice ne peuvent se porter acquéreurs de droits litigieux, sous peine de nullité absolue de la vente.) În codul nostru, nu există nici o restricţie teritorială, nici o limitare a actelor, din textul art. 801 fiind eliminată prevederea expresă a codului provinciei canadiene, precum că sancţiunea o reprezintă nulitatea absolută a vânzării. Astfel, sub imperiul prezentului cod, categoriile profesionale vizate nu vor putea dobândi drepturi litigioase sub nici o formă (acte juridice oneroase sau gratuite, încheiate între vii sau mortis causa) sub sancţiunea nulităţii absolute. Articolul 802. Dreptul debitorului de a se elibera (1) În cazul în care un drept litigios a fost vândut, cel de la care se reclama este eliberat dacă plăteşte cumpărătorului preţul vânzării, cheltuielile de vânzare şi dobânda pentru preţ şi pentru cheltuielile de vânzare calculată de la data când preţul şi cheltuielile au fost plătite. (2) Dreptul stipulat la alin.(1) nu poate fi exercitat în cazul în care vânzarea este făcută faţă de un creditor pentru a i se plăti ceea ce i se datorează, faţă de un coproprietar sau faţă de un moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios şi nici în relaţiile dintre comercianţi. De asemenea, nu poate fi exercitat dreptul dacă există o hotărâre judecătorească prin care se confirmă dreptul litigios sau dacă acest drept a fost stabilit şi litigiul este pregătit pentru a fi judecat. 1. (a) „Dreptul debitorului de a se elibera”, cunoscut şi sub denumirea mai tehnică de retract litigios, în forma în care apare şi în acest cod, este o creaţie a Codului Napoleon, din care a fost preluat, practic fără modificări (fiind, în principiu, tradus) şi de alte coduri. Prin filiera codului din Québec (art. 802 reprezintă şi el o traducere aproape fidelă a art. 1784 a codului menţionat) această reglementare a ajuns şi în codul civil al Republicii Moldova. (b) Această instituţie a fost controversată încă de la origini, fiind grav criticată şi combătută de doctrina franceză (şi nu numai) încă de la începutul secolului XIX. Au fost atacate atât fundamentele ei cât şi modul în care este concepută. Retractul litigios este un drept potestativ clasic (a se vedea comentariul articolului 565 şi St. Valory, La potestativite dans les relations contracuelles, Presses Universitaires D’ Aix-Marseille, 1999), care conferă debitorului unui drept litigios, vândut de către titularul său, să se elibereze de cesionar, numărându-i preţul vânzării, cheltuielile făcute cu vânzarea şi dobânda preţului şi cheltuielilor calculată din momentul vânzării până în momentul invocării retractului. Acest drept al debitorului cedat intră în conflict cu unele principii de drept: principiul libertăţii contractuale, principiul garantării proprietăţii, fiind calificat de doctrină ca o formă de expropriere privată, iar recent, în unele legislaţii, s-a pus în discuţie chiar constituţionalitatea acestei instituţii (Curtea Constituţională a României a respins excepţia de neconstituţionalitate). Conceput ca un mijloc de descurajare a speculei cu drepturi litigioase şi o modalitate de a termina mai repede (în Codul civil din Québec şi al Republicii Moldova, uneori, chiar înainte de a se naşte) procesele, a eşuat sub ambele aspecte. Datorită modului în care este reglementat, pot fi uşor eludate dispoziţiile cu privire la retract, iar stingerea mai rapidă a unui proces, de cele mai multe ori se afla la originea demarării altor procese, mult mai complexe şi mai complicate. De asemenea, s-a remarcat că nici poziţia debitorului, care este protejat şi favorizat prin acordarea dreptului de retractare, nu este ireproşabilă, deseori având la baza propria sa culpă sau neglijenţă. Dacă debitorul a fost diligent şi şi-a preconstituit mijloace de probă nu va avea un prea mare interes în invocarea retractului, întrucât poate câştiga procesul, indiferent că este purtat de cedent sau cesionar. Dacă, însă, din culpă sau neglijenţă, nu are la dispoziţie mijloace juridice solide pentru a câştiga procesul, va avea tot interesul să invoce retractul litigios, stingând, pe de o parte procesul, iar pe de altă parte achitând numai sumele efectiv plătite de cesionar, nu valoarea nominală a creanţei. (c) Discutând viciile de concepţie, putem remarca că retractul litigios poate fi exercitat, dacă e să ne conducem după titlul articolului, numai dacă dreptul litigios este un drept de creanţă. Aceasta întrucât, în cazul drepturilor reale nu avem un debitor care să fie obligat direct faţă de titularul dreptului de proprietate sau altui drept

real, ci avem suma tuturor celorlalţi participanţi la raporturile juridice cărora le incumbă o obligaţie pasivă generală de a nu face nimic care să aducă atingere dreptului real. Întrucât art. 802 conferă dreptul de a se libera numai debitorului, rezultă că acest apanaj îi aparţine numai subiectului pasiv din cadrul unui drept de creanţă. Nici creditorul şi nici titularul unui drept real nu ar putea să se prevaleze de dreptul reglementat de art. 802. Alineatul (1) confirmă excluderea titularilor drepturilor reale de sub incidenţa art. 802. Numai „cel de la care se reclamă”, adică debitorul este eliberat dacă plăteşte cumpărătorului preţul vânzării etc. Conform alineatului (2), din interpretarea excepţiilor enunţate, remarcăm că, şi în cazul înstrăinării unor drepturi reale poate fi invocat retractul litigios, dacă nu ne aflăm în câmpul de aplicare a excepţiilor amintite. 2. Amânând un pic problema drepturilor reale, alineatul (2) prevede că nici debitorii nu pot exercita acest drept în anumite situaţii. Legiuitorul a dorit să stopeze sau cel puţin să descurajeze comerţul cu drepturi litigioase, care erau procurate de anumite persoane influente (cămătari, avocaţi, magistraţi etc.) la preţuri derizorii, valorificate cu succes în justiţie şi realizate la valorile nominale. Specula cu drepturi litigioase fiind ţinta legiuitorului, era firesc să fie exceptate situaţiile în care această intenţie speculativă lipseşte, transferul dreptului litigios având la bază alte resorturi. (a) Astfel, ei se nu vor putea elibera, dacă creditorul vinde dreptul litigios unui creditor de-al său pentru a stinge datoria. Cedarea dreptului litigios unui creditor al cedentului pentru stingerea datoriei nu are nimic speculativ în sine. Raţiunea acestei excepţii este evidentă, cesionarul (împotriva căruia este îndreptat efectul retractului litigios) urmăreşte stingerea datoriei cedentului şi nu însuşirea eventualei diferenţe între valoarea de achiziţie a dreptului litigios şi valoarea nominală. Fiind un interes serios şi licit, debitorul nu va mai avea dreptul de a exercita retractul. (b) În lumina celor discutate la alineatul (1), prezenţa celei de-a doua excepţii s-ar părea că este cam ciudată. Legiuitorul discută ipoteza înstrăinării dreptului litigios unui coproprietar al bunului care este obiectul dreptului litigios. Unica raţiune de a fi a acestei excepţii există numai în situaţia în care un coproprietar al dreptului litigios îl vinde altui coproprietar al aceluiaşi drept litigios. Pare stranie prezenţa acestei excepţii, întrucât legiuitorul a exclus drepturile reale de sub incidenţa acestor texte legale, pentru ca apoi să-şi revizuiască poziţia, considerând că şi în cazul lor este posibilă invocarea retractului litigios, excluzând, cu titlu de excepţie, numai cazul vânzării făcute unui coproprietar. La fel ca şi în cazul înstrăinării dreptului litigios unui creditor, coproprietarul cesionar are interesul, serios şi legitim, de a dobândi întreaga proprietate asupra bunului, consolidându-şi dreptul şi nu speculează asupra diferenţelor de valori. (c) Cea de-a treia excepţie, în forma în care apare în cod, este într-adevăr stranie. Să precizăm ipoteza, titularul unui drept litigios îl vinde unui „moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios”. „Moştenitor al bunului” nu ne poate duce cu gândul decât la un moştenitor testamentar, adică, un legatar cu titlu particular. Atunci, însă, situaţia devine şi mai ciudată. Titularul dreptului litigios îl vinde celui pe care el l-a desemnat legatar cu titlu particular cu privire la bunul în legătura cu care s-a născut anterior litigiul şi decedează pentru a-l transforma pe cumpărător în moştenitor. Problema nu pare a avea, totuşi, rezolvare, întrucât cei trei nu se vor afla simultan antrenaţi într-un raport juridic, întrucât unul dintre ei – vânzătorul – va fi mort la data când va fi posibilă invocarea retractului şi implicit incidenţa excepţiei reglementate de art. 802, deoarece cumpărătorul va trebui să fie şi moştenitor la acea vreme. Un nonsens, care chiar dacă ar fi cu putinţă de realizat, nu are ce căuta printre excepţiile de la aplicarea retractului litigios. Însă, ceea ce la prima vedere pare o experienţă nereuşită a legiuitorului moldovean, ruptă parcă dintr-un scenariu de film „SF”, în realitate, înclinăm să credem (realizând, totuşi, că exagerăm) că nu este decât o banală „eroare de redactare sau de tipar”. Atât în textul art. 1784 a Codului din Québec, care a stat la baza art. 802, cât şi în textul art. 1199 al Proiectului de Cod civil cu număr de intrare nr. 1748 din 19 mai 2000, aprobat în prima lectură (care a stat la baza acestui cod, a se vedea „Proiectul codului civil”, Editura Cartier juridic, 2002, art. 1199), apare textul corect şi logic: „Dreptul stipulat la alineatul (1) nu poate fi exercitat în cazul în care vânzarea este făcută..., faţă de un comoştenitor sau coproprietar al bunului care este obiectul dreptului litigios”. Întrucât nu vedem ce motive ar fi putut avea legiuitorul să modifice textul de mai sus pentru a obţine „Dreptul stipulat la alineatul (1) nu poate fi exercitat în cazul în care vânzarea este făcută..., faţă de un coproprietar sau faţă de un moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios”, am considerat acest rezultat produsul unei erori, dar care trebuie neapărat să fie corectată. Aceasta întrucât, pe de o parte, a fost înlăturată o excepţie unanim recunoscută de toate legislaţiile care conţin reglementări cu privire la retractul litigios – vânzarea făcută între comoştenitori -, iar, pe de altă parte, în lista excepţiilor s-a strecurat o situaţie „străină” care trebuie înlăturată. (d) O altă „improvizare” importantă, de data aceasta intenţionată, dar complet nejustificată ar fi omisiunea exceptării cazului în care vânzarea este făcută unui posesor al bunului care este obiectul dreptului litigios. Întradevăr, remarcăm prezenţa şi în acest caz a aceleiaşi raţiuni care a stat la baza celorlalte excepţii, achiziţionarea dreptului în vederea satisfacerii unui interes serios şi legitim, nu în vederea speculării ei. În acest caz, fiind în posesia bunului, dar nefiind proprietar, posesorul achiziţionează dreptul de proprietate, chiar dacă litigios, urmărind consolidarea poziţiei sale nu specula. Această excepţie este, de asemenea, avută în vedere de către ceilalţi legiuitori care au reglementat retractul litigios. (e) Dacă în raporturile juridice de drept civil retractul nu poate fi invocat numai în cazul incidenţei celor trei excepţii, în raporturile juridice comerciale imposibilitatea invocării retractului litigios este regula care nu comportă nici o excepţie. Explicaţia este simplă dacă privim prin prisma raţiunilor care au stat la originea acestei instituţii. Imposibilitatea invocării retractului litigios în raporturile juridice comerciale rezidă tocmai în faptul că

toate raporturile comerciale au la bază această idee de speculaţie asupra valorilor. De aceea ar fi fost iraţional să persecuţi specula tocmai „la ea acasă”. (f) În continuare, legiuitorul instituie nişte limite procedurale pentru invocarea retractului litigios, prescriind obligativitatea invocării lui până la rezolvarea litigiului. „De asemenea, nu poate fi exercitat dreptul dacă există o hotărâre judecătorească prin care se confirmă dreptul litigios”. Lucru, de altfel, firesc, întrucât o dată cu rezolvarea litigiului dreptul încetează să mai fie litigios, iar premisa invocării retractului litigios constă tocmai în existenţa unei cesiuni a unui drept care este litigios. (g) Ultima teză a alin. 2, „...dacă acest drept a fost stabilit (s.n. S.G.) şi litigiul este pregătit pentru a fi judecat” continuă ideea precedentă, chiar dacă nu este chiar explicită. Dreptul este considerat litigios în măsura în care este contestat fondul lui, adică fie existenţa sa fie întinderea. Această ultimă ipoteză vizează tocmai situaţia când dreptul este stabilit, clarificându-se problemele legate de existenţa dreptului cât şi de întinderea lui. Litigiul care este pregătit pentru a fi judecat pare a fi cel în legătură cu executarea silită a dreptului. Odată clarificat, însă, fondul dreptului, dispar raţiunile pentru care a fost instituit retractul litigios, în ochii legiuitorului acest drept nu mai este litigios, chiar dacă procesul prin care se cere executarea silită a dreptului încălcat este pregătit pentru a fi judecat sau chiar pendinte. (h) În final, dorim să menţionăm că în practică, chiar trecând peste imperfecţiunile reglementării, acest drept este destul de efemer şi iluzoriu, întrucât cedentul şi cesionarul dreptului litigios au o multitudine de mijloace cu care pot anihila dreptul de retractare a debitorului. Este suficient să simuleze încheierea unui alt contract, cum ar fi o donaţie, un schimb, ca retractul să nu mai poată fi aplicat. Sau pot simula preţul cesiunii, indicând valoarea nominală a dreptului sau chiar mai mare pentru a face aplicarea retractului puţin probabilă. Fie cesionarul va deveni creditorul cedentului, plasând astfel vânzarea dreptului litigios la adăpostul excepţiei reglementată de alineatul (2). De altfel, în România, de aproximativ 150 de ani de existenţă a acestei instituţii nu se cunosc decât foarte puţine cazuri în care s-a invocat retractul litigios în faţa instanţei. Anticipăm şi pentru art. 802 o aplicabilitate la fel de redusă. S e c t i u n e a a 7-a VINZAREA-CUMPARAREA DE BUNURI PENTRU CONSUM Articolul 803. Inversarea sarcinii probaţiunii Daca un consumator cumpăra de la un întreprinzător un bun mobil (cumpărarea de bunuri pentru consum) şi, în termen de 6 luni de la transferul riscului, constata un viciu al bunului, se prezumă că bunul a fost viciat în momentul transferării riscului, cu excepţia cazului în care prezumţia nu este compatibila cu felul bunului sau al viciului. Articolul comentat conţine prevederi referitor la inversarea sarcini probaţiunii în caz de apariţie a litigiului cu privire la constatarea viciilor bunului cumpărat pentru consum. În baza prezentului articol se prezumă faptul, că bunul cumpărat pentru consum era viciat la momentul transferării riscului, dacă în termen de şase luni din acest moment cumpărătorul constată viciul bunului respectiv şi dacă prezumţia este compatibilă cu felul bunului sau a viciului. Conform prevederilor art. 318 al C.C. al RM, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul acestuia, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Potrivit art. 759 C.C. al RM, dacă contractul nu prevede altfel, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului trece la cumpărător din momentul cînd vînzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului. Contractele de cumpărare-vînzare a bunurilor pentru consum se încheie în baza ofertei publice (vezi comentariul la art.805 C.C.al RM). De aici, momentul transferării riscului pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este momentul alegerii mărfii de către cumpărător în magazinele cu autoservire sau momentul transmiterii bunului de către vinzător la cererea cumpărătorului. Legislaţia în vigoare stabileşte, că bunurile pot fi afectate atît de vicii materiale (vezi comentariul la art. 763 al C.C. al RM), cît şi de vicii de natură juridică (vezi comentariul la art. 764 al C.C. al RM). În principiu, prin reţeaua de comercializare a bunurilor pentru consum sunt posibile cazuri de realizare a mărfii viciate, dar cu respectarea condiţiei că cumpărătorului îi sunt cunoscute viciile bunului, adică ele sunt evidente sau, după caz, sunt stipulate în contract. Mai mult ca atît, conform prevederilor alin. 1 art. 765 C.C. al RM drepturile cumpărătorului în privinţa viciilor sunt excluse dacă, la momentul încheierii contractului, el era conştient despre faptul că bunul este viciat. Aceasta însă nu-l lipseşte pe cumpărător de dreptul de a preschimba bunul nealimentar cumpărat pentru consum conform prevederilor art. 808 C.C. al RM. Articolul comentat presupune inversarea sarcinii probaţiunii dacă prezumţia că bunul a fost viciat la momentul transferării riscului este compatibilă cu felul bunului sau al viciului. Prin felul bunului legislatorul înţelege calităţile substanţiale a acestuia (vezi comentariul la alin. (2) (b) art. 227 C.C. al RM). Prin felul viciului se

subînţelege caracterul lui material (vezi comentariul la art. 763 C.C. al RM) sau natura juridică (vezi comentariul la art. 764 C.C. al RM). Drept excepţie constituie mărfurile nealimentare cu un anumit grad de uzură, comercializate prin intermediul întreprinderilor de comision cu amănuntul. Conform alin. (4) al Regulilor de preschimbare a mărfurilor nealimentare, procurate în reţeaua de comerţ cu amănuntul, adoptate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.329 din 23.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995, pretenţiile consumatorului, indicate în acest punct, se satisfac cu consimţămîntul vînzătorului. Conform prevederilor alin. (4) art. 6 al Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor (Nr.1453XII din 25.05.93, Monitor nr.10 din 30.10.1993) se interzice comercializarea de produse a căror utilizare în condiţii normale poate pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, la fel cum se interzice producerea şi comercializarea produselor falsificate sau substituite. Articolul 804. Prevederi speciale pentru garanţii (1) în cazul vînzării-cumpărarii de bunuri pentru consum, garanţia în sensul art.772 trebuie sa fie formulata clar si exact. Garanţia trebuie să conţină: a) trimiterea la drepturile legale ale consumatorului si la faptul ca prin garanţie acestea nu vor fi limitate; b) toate menţiunile necesare pentru a se putea beneficia de garanţie, îndeosebi durata si aplicabilitatea în spaţiu a protecţiei prin garanţie, numele sau denumirea si adresa celui care acorda garanţie. (2) Consumatorul poate cere ca sa-i fie pusa la dispoziţie declaraţia de garanţie pe un suport de date trainic. (3) Efectul obligaţiei de garanţie nu este lezat daca nu este îndeplinita una dintre cerinţele menţionate la alin. (1) si (2). (1) Garanţia este un mijloc de garantare a executării obligaţiilor, care constă în obligaţia debitorului la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie, depăşind obiectul propriu-zis al contractului (vezi comentariul la art. 634 C.C. al RM). Condiţiile de fond şi de formă ale garanţiei sunt prevăzute de art. art. 635, 636 C.C. al RM. În sensul art. 772 C.C. al RM garanţia se prezintă ca o obligaţiune suplimentară a vînzătorului, producătorului sau a unui terţ, prin care acesta garantează caracteristicile bunului vîndut pentru consum, inclusiv şi a accesoriilor (dacă contractul nu prevede altfel), pe parcursul perioadei de timp indicate în declaraţia de garanţie. Art. 804 C.C. al RM conţine prevederi speciale cu privire la garanţia caracteristicilor bunului vîndut pentru consum faţă de cerinţele prevăzute în art. 772 C.C. al RM. În particular, aceste prevederi se reduc la faptul că garanţia în sensul art. 772 C.C. al RM trebuie să fie formulată într-un limbaj clar şi exact, în sensul că aceasta trebuie să fie accesibilă chiar şi unui consumator neiniţiat. În garanţie trebuie înserate drepturile legale ale consumatorului (vezi de exemplu art.4 şi art.11 Legea Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor Nr.1453-XII din 25.05.93 Monitor nr.10 din 30.10.1993 ş.a.). Garanţia trebuie să mai conţină referinţă şi la faptul, că existenţa acesteia nu limitează drepturile consumatorului. Faptul înserării în textul declaraţiei de garanţie a unor drepturi legale ale consumatorului nu-i creează obstacole acestuia în vederea realizării drepturilor, de care dispune un cumpărător în contractul de vînzare – cumpărare (cum ar fi de exemplu drepturile cumpărătorului, prevăzute de art.art. 765 – 769; 771 – 779, 782 – 785 C.C. al RM, ş.a. ). La fel, garanţia trebuie să conţină toate menţiunile necesare pentru a se putea beneficia de ea, inclusiv reţelele de comercializare cu amănuntul, centrele de deservire, programul lor de muncă şi telefoanele de contact, caracteristicile tehnice sau de fabricare a bunului comercializat, etc. O atenţie deosebită o acordă legislatorul menţiunilor cu privire la durata şi aplicabilitatea în spaţiu a protecţiei prin garanţie, numele sau denumirea şi adresa celui, care acordă garanţia. Acestea par a fi esenţiale în lista prevederilor speciale pentru garanţii prevăzute de legislator. (2) Al. 2 al articolului comentat prevede dreptul cumpărătorului consumator de a pretinde ca declaraţia de garanţie să-i fie pusă la dispoziţie pe un suport de date trainic. Prin suport de date trainic se subînţelege forma scrisă a declaraţiei de garanţie, adică materializarea acesteia în vederea facilitării procesului de probaţiune a existenţei obligaţiilor vînzătorului asumate prin garanţie în cazul apariţiei unui eventual litigiu. (3) Efectul obligaţiei de garanţie, ce rezidă în asigurarea de către producător a funcţionării (utilizării) normale a produselor (serviciilor), inclusiv a articolelor de completare, şi deservirea consumatorului pe toată durata termenului de garanţie sau de valabilitate (utilizare) stabilit de documentaţia tehnică normativă ori contract, nu depinde de faptul, dacă în declaraţia de garanţie au fost sau nu respectate cerinţele menţionate la alin.(1) şi (2) ale prezentului articolului. Articolul 805. Oferta publica a bunurilor Expunerea bunului cu etichete în vitrina, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunului, descrierea lui în cataloage şi alte propuneri adresate unui cerc nedeterminat de persoane se considera oferta

publica pentru încheierea unui contract de vînzare-cumpărare de bunuri pentru consum, indiferent daca se indica preţul bunului si alte clauze esenţiale pentru încheierea contractului. Încheierea contractului de vînzare – cumpărare a bunurilor pentru consum este, în linii generale, supusă reglementării art.art. 681 – 695 C.C. al RM. În particular însă, specificul acestei categorii de contracte, determinat de caracterul lor de consum presupune încheierea lor în baza ofertei publice a bunurilor, ceea ce înseamnă, că contractele de cumpărare a bunurilor pentru consum se consideră încheiate din momentul alegerii mărfii de către cumpărător în magazinele cu autoservire sau din momentul alegerii şi transmiterii acesteia de către vînzător la cererea cumpărătorului. De aceea, art. 805 C.C. al RM priveşte oferta publică a bunurilor drept ofertă în sensul prevederilor alin. (1) art. 681 C.C. al RM, şi nu drept chemare la ofertă în sensul prevederilor alin. (3) al aceluiaşi articol. Oferta publică a bunurilor, fiind în esenţă aceiaşi propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane se, consideră ofertă publică pentru încheierea unui contract de vînzare – cumpărare de bunuri pentru consum, indiferent dacă se indică sau nu preţul bunului şi alte clauze esenţiale pentru încheierea contractului, spre deosebire de prevederile alin. (3) art. 681 C.C. al RM, care califică oferta publică (propunerea adresată unui cerc nedeterminat de persoane) drept chemare la ofertă atunci, cînd această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare. Oferta publică a bunurilor pentru consum se face în mod deosebit şi în locuri speciale, bunăoară prin expunerea bunurilor cu etichete în vitrină, amplasarea lor pe tejghele în centrele comerciale, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunurilor, descrierea lor în cataloage, etc. Toate aceste acţiuni ale ofertantului îl obligă să încheie contractul în baza condiţiilor ce se conţin în oferta publică cu fiecare, cine îşi va manifesta voinţa. Este de menţionat, că una din particularităţile esenţiale a contractului de vînzare – cumpărare a bunurilor pentru consum se prezintă faptul, că acest contract, pe lîngă reglementările generale, prevăzute de normele C.C. al RM se reglementează şi de acte normative speciale. La acestea putem atribui: Regulile de preschimbare a mărfurilor nealimentare, procurate în reţeaua de comerţ cu amănuntul, aprobate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.329 din 23.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995; Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor) Nr.547 din 04.08.95 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.53-54 din 28.09.1995; Regulile de comercializare cu amănuntul a unor tipuri de mărfuri alimentare şi nealimentare, adoptate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.65 din 26.01.2001, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.11-13 din 01.02.2001; Regulile de comercializare cu amănuntul a producţiei alcoolice, adoptate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, Nr.212 din 04.04.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.25-26 din 13.05.1995, şi altele. Articolul 806. Vînzarea bunului cu utilizarea aparatelor automate (1) Daca la vînzarea bunului se utilizează aparat automat, proprietarul acestuia trebuie sa informeze cumpărătorul, afişînd pe aparat (sau în alt loc), denumirea vînzătorului, date pentru relaţii cu el, denumirea si preţul bunului, instrucţiunea despre acţiunile pe care cumpărătorul urmează sa le efectueze pentru plata si recepţionarea bunului. (2) Contractul de vînzare-cumpărare cu utilizarea aparatului automat se considera încheiat în momentul efectuării acţiunilor necesare pentru recepţionarea bunului. (3) În cazul în care aparatul automat este utilizat pentru schimbarea monedelor, valutei, procurarea tichetelor, sînt aplicabile normele cu privire la vînzarea-cumpărarea de bunuri pentru consum daca din esenţa obligaţiei nu rezulta altfel. (1) Prevederile alin. (1) al art. 806 C.C. al RM presupun un şir de cerinţe obligatorii cu privire la informaţia pe care proprietarul aparatului automat, prin intermediul căruia se efectuează vînzarea bunului trebuie s-o pună la dispoziţia cumpărătorului. În această ordine de idei, proprietarul aparatului automat este obligat să-i ofere cumpărătorului următoarea informaţie cu privire la: - vînzător; - bunul – obiect al vînzării cu utilizarea aparatelor automate; - acţiunile, ce urmează să le efectueze cumpărătorul, pentru plata şi recepţionarea bunului. Informaţia despre vînzător trebuie să conţină date cu privire la numele vînzătorului sau denumirea acestuia (vezi comentariul la art.66 al C.C. al RM), amplasarea lui – domiciliul sau sediul acestuia (vezi comentariul la art.art 30, 67 al C.C. al RM), programul de lucru, date pentru relaţii cu el, incluzînd telefoane de contact, etc. Este de menţionat, că din conţinutul dispoziţiei articolului comentat, proprietarul aparatelor automate poate să nu coincidă în aceiaşi persoană cu vînzătorul bunurilor. Necătînd la acest fapt, informarea cumpărătorului cu privire la vînzător, oferirea datelor (denumirea şi preţul) cu privire la bunul – obiect al contractului şi instrucţiunea despre acţiunile, pe care cumpărătorul urmează să le efectueze pentru plata şi recepţionarea bunului este pusă în sarcina şi formează obiectul obligaţiilor proprietarului aparatelor automate. În această ordine de idei, proprietarul aparatelor automate, prin intermediul cărora se efectuează vînzarea bunurilor, este responsabil pentru neexecutarea ori executarea necorespunzatoare sau tardiva a obligaţiilor contractuale (vezi art.602 al C.C. al RM) chiar şi în cazul,

cînd acesta nu corespunde în aceiaşi persoană cu vînzătorul, deoarece, reieşind din condiţiile formării şi încheierii contractelor de vînzare a bunurilor cu utilizarea aparatelor automate rezultă, că anume proprietarul acestor aparate se prezintă drept vînzător. Informaţia despre bunul – obiect al vînzării cu utilizarea aparatelor automate trebuie să conţină date, referitor la denumirea şi preţul lui. Aceasta însă nu înseamnă că cumpărtorul nu poate cere să i se ofere şi altă informaţie cu privire la bun (art. 14. „Drepturile consumatorilor la informatie”, Legea Republicii Moldova privind protectia consumatorilor. Nr.1453-XII din 25.05.93, Monitor nr.10 din 30.10.1993). În ceea ce priveşte cerinţele de fapt şi cererea de drept, înaintate faţă de bun – obiect al vînzării – cumpărării cu utilizarea aparatelor automate, menţionăm că acestea cad sub incidenţa Titlului III „Categoriile de obligaţii”, a Capitolului I „Vînzarea-cumpărarea”, Secţiunea 1 „Dispoziţii generale cu privire la vînzare-cumpărare”. Pe lîngă datele privitor la vînzător şi la bun, în sarcina proprietarului aparatelor automate este pusă şi întocmirea instrucţiunii despre acţiunile pe care cumpărătorul urmează să le efectueze pentru lata ş i recepţionarea bunului. Această instrucţiune, precum şi datele cu privire la vînzător şi cele privind bunul, proprietarul aparatelor automate trebuie să le aducă la cunoştinţa cumpărătorului, afişîndu-le pe aparat sau, dacă aceasta nu este posibil, în alt loc potrivit. (2) Contractul de vînzare – cumpărare, cu utilizarea aparatului automat se consideră încheiat din momentul efectuării de către cumpărător a acţiunilor necesare pentru recepţionarea bunului – obiect al contractului. Aceste acţiuni pot consta în plata preţului convenit (vezi art.753 al C.C. al RM), punerea în funcţie a aparatului automat prin apăsarea butonului, alte acţiuni. Aşadar, contractul de vînzare – cumpărare cu utilizarea aparatului automat se încheie prin efectuarea acţiunilor concludente – comportament al persoanei, ce exprimă, fără echivoc, voinţa acesteia de a intra în raport juridic. (3) Dacă prin intermediul aparatului automat se schimbă monede, valută, se procură tichete, se aplică prevederile articolului comentat şi alte prevederi a secţiunii a 7-a „Vînzarea-cumpărarea de bunuri pentru consum” dacă din esenţa obligaţiei nu rezultă altfel.

Articolul 807. Preţul bunului pentru consum Preţul, alte clauze esenţiale ale contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum se stabilesc în mod egal pentru toţi cumpărătorii. Articolul comentat prevede stabilirea în mod egal pentru toţi cumpărătorii a preţului şi altor clauze esenţiale ale contractului de vînzare – cumpărare a bunului pentru consum, precum sînt cele stabilite prin lege , care reies din natura contractului dat sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi trebuie realizat un acord (vezi comentariul la alin. (2) art. 679 ). Este de menţionat faptul, că contractul de vînzare – cumpărare a bunului pentru consum, de cele mai dese ori se prezintă ca un contract de adeziune (vezi art 666. C.C. al RM), şi nu presupune realizarea unui acord la cererea uneia din părţi. Conform prevederilor alin. (1) al art. 756 C.C. al RM, preţul bunului trebuie să fie exprimat în bani. În condiţiile economiei de piaţă vînzătorul este liber în privinţa stabilirii preţului la bunul, comercializat de el. Aceasta, însă, nu înseamnă, că în scopul de a proteja consumatorul, statul nu poate stabili limitele preţului la unele bunuri pentru consum de importanţă strategică. În scopul stopării creşterii neîntemeiate a preţurilor la bunurile, destinate consumului, Guvernul Republicii Moldova, prin Hotărîrea cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare către a preţurilor (tarifelor) Nr. 547 din 04.08.95 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.53-54 din 28.09.1995 introduce Lista mărfurilor social-importante, comercializate la preţuri libere cu aplicarea adaosului comercial în mărime de pînă la 20 procente din preţul liber de livrare (Anexa nr. 3).

Articolul 808. Preschimbarea bunului cumpărat pentru consum (1) Cumpărătorul are dreptul ca, în decursul a 14 zile din momentul recepţionării bunului nealimentar, daca vînzătorul nu a stabilit un termen mai mare, sa preschimbe bunul la locul cumpărării lui sau în alt loc, stabilit de vînzător, cu un bun similar de o alta mărime, forma, gabarit, model, culoare sau completare etc., cu efectuarea, în cazul diferenţei de preţ, a recalculării. (2) Dacă lipseşte bunul necesar pentru preschimbare, cumpărătorul are dreptul sa restituie bunul cumpărat, iar vânzătorul este obligat sa-i restituie suma plătită.

(3) Cererea cumpărătorului de a preschimba bunul sau de a-l restitui urmează sa fie executata dacă bunul nu este utilizat, nu si-a pierdut calităţile de consum si dacă există probe că a fost cumpărat de la vânzătorul respectiv. (4) Bunurile care nu pot fi preschimbate sau restituite în temeiul prezentului articol se stabilesc prin lege sau prin alte acte normative. (1) Alin. (1) al articolului comentat reglementează raporturile apărute între cumpărător şi vînzător în legătură cu preschimbarea bunului cumpărat pentru consum, calitatea căruia corespunde condiţiilor contractuale sau altor cerinţe, prevăzute de legislaţia în vigoare (vezi art. 763 C.C. al RM, art. 6 al Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor Nr.1453-XII din 25.05.93 Monitor nr.10 din 30.10.1993 ş.a.). Cumpărătorul este în drept să preschimbe bunul care nu-i convine după dimensiuni, formă, gabarit, model, culoare sau completare, etc. Legislaţia în vigoare, prin intermediul articolului comentat, stabileşte termenul limită, în decursul căruia cumpărătorul are dreptul la preschimbarea bunului cumpărat pentru consum. Acest termen începe să curgă din momentul recepţionări bunului de către cumpărător şi sumează paisprezece zile lucrătoare cu condiţia că vînzătorul nu a stabilit un termen mai mare în această vedere. Legislatorul, în alin. (1) al prezentului articol permite preschimbarea doar bunurilor nealimentare, cumpărate pentru consum. Bunul cumpărat pentru consum poate fi preschimbat cu un bun similar numai la locul procurării lui sau în alt loc stabilit de către vînzător. Bunăoară, în cazul cînd bunul este comercializat în baza mostrelor, atunci, cînd acesta este pus la dispoziţia cumpărătorului de la depozitul vînzătorului, intermediarului sau nemijlocit de la depozitul producătorului, vînzătorul poate stabili locul de preschimbare a bunului cumpărat pentru consum în locul de amplasare a acestora. Alte locuri pentru preschimbarea bunului, stabilite de vînzător, necesită a fi din timp coordonate printr-un acord a acestuia, după caz, cu intermediarul sau cu producătorul nemijlocit. Alin. (1) al articolului comentat la fel oferă cumpărătorului posibilitatea de a preschimba bunul cumpărat pentru consum cu un bun similar, chiar dacă acesta diferă în preţ cu primul. În cazul diferenţei de preţ este efectuată recalcularea. Dacă bunul similar pretins de către cumpărător în cazul preschimbării este mai scump, atunci cumpărătorul plăteşte diferenţa de preţ vînzătorului. În cazul cînd bunul pretins este mai ieftin decît cel cumpărat, vînzătorul este obligat să-i întoarcă cumpărătorului diferenţa de preţ obţinută în urma recalculării. Este de menţionat faptul, că cheltuielile suportate de către cumpărător în urma preschimbării bunului cumpărat pentru consum (bunăoară cele, legate de transportarea bunului către vînzător) le suportă însuşi cumpărătorul şi nici de cum vînzătorul, deoarece preschimbarea nu este o consecinţă a neexecutării ori executării necorespunzatoare a obligaţiilor contractuale. (2) Dacă la momentul solicitării preschimbării bunului cumpărat pentru consum vînzătorul nu dispune de un bun similar, cumpărătorule este în drept să restituie bunul cumpărat, primind în schimbul acestuia suma, plătită la cumpărare. (3) Prin alin. (3) al articolului comentat, legislatorul stabileşte condiţiile necesare, existenţa cărora determină dreptul cumpărătorului de a solicita preschimbarea bunului cumpărat pentru consum sau restituirea acestuia cu obţinerea sumei băneşti, plătite la cumpărare. Respectivele condiţii sunt următoarele: - bunul nu a fost utilizat; - bunul nu şi-a pierdut calităţile de consum; - cumpărătorul dispune de probe că bunul a fost cumpărat de la vînzătorul respectiv. Întrunirea acestor trei condiţii este necesară pentru a-i pune în sarcina vînzătorului obligaţia de a preschimba bunul sau de a primi bunul restituit, în cazul dacă există cererea cumpărătorului în această privinţă. Lipsa măcar a uneia din ele fac pasibilă de neexecutare cererea cumpărătorului adresată vînzătorului. Reieşind din faptul, că articolul comentat nu stabileşte cerinţe speciale faţă de probaţiunea cumpărării bunului pentru consum, dovada procurării acestuia de la vînzătorul respectiv se va poate face inclusiv prin depoziţiile martorilor. (4) Bunurile nealimentare, cumpărate pentru consum, care nu pot fi preschimbate sau restituite în temeiul articolului comentat se stabilesc prin lege sau prin alte acte normative. De aici, nu toate bunurile procurate pentru consum pot face obiectul preschimbării sau restituirii. Lista bunurilor nealimentare de calitate adecvata, ce nu pot fi preschimbate cu o marfă similară constituie Anexa la Regulile de preschimbare a mărfurilor nealimentare, procurate în reţeaua de comerţ cu amănuntul, adoptate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.329 din 23.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995. Acestea sunt: articole din metale preţioase, pietre scumpe şi semipreţioase, ţesături din toate tipurile de fibre si alte textile comercializate la metru (panglica, şiret, dantela etc.), lenjerie tricotata pentru adulţi si copii, costume de baie, slipuri, chiloţi pentru adulţi si copii, inclusiv chiloţi pentru sport, articole pentru nou-născuţi si copii de creşă, lenjerie de pat, articole de toaletă pentru femei, ciorapi, şosete, articole textile (feţe de masă, şerveţele de masa, şervete, batiste etc.), cosmetică şi parfumerie, mărfuri chimice de uz casnic, articole din mase plastice pentru prepararea şi păstrarea alimentelor, articole de igienă individuală (periuţe de dinţi, pieptene, şpelci, bigudiuri etc.). Lista este exaustivă şi nu poate fi completată sau modificată prin acordul părţilor contractante.

Secţiunea a 8-a VÎNZAREA LA LICITAŢIE

Articolul 809. Modalitatea vînzării la licitaţie (1) Vînzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită. (2) Vînzarea silită este supusă regulilor stipulate de prezenta secţiune, în măsura în care nu există reglementări speciale. 1. (a) În reglementarea secţiunii a 8-a „Vânzarea la licitaţie” legiuitorul moldav s-a inspirat numai din modelul canadian, traducând, cu unele adaptări şi omisiuni, secţiunea IV „De la vente aux enchères” din paragraful 7 „De diverses modalités de la vente”. Modelul rus nu a putut fi utilizat de această dată, întrucât adoptă o concepţie diferită în ceea ce priveşte vânzarea la licitaţie. Codul civil rus analizează această materie în Capitolul 28 „Încheierea contractului” (Глава 28. Заключение договора) şi nu în cadrul contractului de vânzare-cumpărare. Vechiul cod civil al Republicii Moldova avea şi el o concepţie diferită asupra vânzărilor la licitaţie, chiar dacă le trata în cadrul vânzării cumpărării (Articolul 253. Limitarea răspunderii în cazul cînd lucrul se vinde la licitaţie publică: „Regulile cu privire la răspunderea vînzătorului în cazul unei hotărîri de evicţiune a cumpărătorului şi pentru viciile bunurilor vîndute nu se extind asupra cazurilor de vînzare silită a bunurilor la licitaţie publică”). (b) Analizând comparativ dispoziţiile codului civil din Québec şi cele ale codului civil moldovenesc referitoare la vânzarea la licitaţie, remarcăm o primă diferenţă: lipsa definiţiei vânzării la licitaţie în codul moldovenesc. Conform codului civil din Québec, vânzarea la licitaţie este aceea prin care un bun este oferit spre vânzare mai multor persoane, prin intermediul unui terţ, licitatorul, şi este adjudecat de către cel ce oferă mai mult (art. 1757. La vente aux enchères est celle par laquelle un bien est offert en vente à plusieurs personnes par l'entremise d'un tiers, l'encanteur, et est déclaré adjugé au plus offrant et dernier enchérisseur). Secţiunea a 8-a din codul civil moldovenesc începe cu cel de-al doilea articol al reglementării canadiene. În acelaşi fel începea şi § 7. Vânzarea la licitaţie din proiectul codului civil moldovenesc (Drept moldovean nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Editura Cartier juridic, Chişinău, 2002, p. 245). (c) Conform primului alineat, „vânzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită”. Textul original utilizează timpul prezent (timp recomandat pentru elaborarea normelor juridice) şi este utilizată conjuncţia „sau” (ou) nu „şi” (art. 1758 „La vente aux enchères est volontaire ou forcée…”). Diferenţa dintre vânzarea la licitaţie voluntară sau benevolă şi cea silită este conturată de regimul juridic diferit. Pe de o parte principiul libertăţii contractuale în cazul vânzării la licitaţie voluntare, pe de altă parte normele imperative de procedură civilă care reglementează executarea silită prin vânzarea la licitaţie. 2. Alineatul al doilea are un conţinut diferit de textul original şi de textul din proiectul codului civil moldovenesc (art. 1758 „La vente aux enchères est volontaire ou forcée; en ce dernier cas, la vente est alors soumise aux règles prévues au Code de procédure civile, ainsi qu'aux règles du présent sous-paragraphe, s'il n'y a pas incompatibilité.” şi art. 1208 alin. (2) din proiectul codului civil moldovenesc: „Vînzarea silită este supusă regulilor stipulate de Codul de procedură civilă şi, în măsura în care nu sunt incompatibile, de către normele acestui paragraf.”). Această diferenţă este importantă, întrucât, din textele menţionate rezultă cu claritate că dispoziţiile din codul civil referitoare la vânzarea la licitaţie se referă, cu precădere, la vânzările benevole, vânzările silite la licitaţie urmând să fie reglementate de către norme procedurale, detaliate, uzual, în codul de procedură civilă. Prin urmare, dispoziţiile din codul civil urmează să fie aplicate numai cu titlu subsidiar şi numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu reglementările procedurale. Este lesne de înţeles de ce legiuitorul moldovenesc s-a abătut de la model, cu toate că iniţial îl preluase întocmai în textul proiectului de cod civil, dacă răsfoim un pic codul de procedură civilă. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nu conţine reglementări cu privire la vânzarea la licitaţie (şi nu am reuşit să identificăm (am utilizat motoarele de căutare de la www.docs.md) nici o lege specială, care să reglementeze această materie la nivel de principiu). Din această cauză, norma de trimitere la codul de procedură civilă a fost suprimată, fiind fără adresă. Aceste aspecte, aparent nesemnificative, vor crea o multitudine de probleme în practică, întrucât regimul juridic al vânzărilor la licitaţie benevole nu poate fi identic cu regimul juridic al vânzărilor silite la licitaţie, chiar dacă actualele dispoziţii ale codului civil insinuează acest lucru. Vom încerca să punctăm măcar câteva dintre diferenţele importante între licitaţiile benevole şi cele silite în cadrul articolelor ce urmează. Articolul 810. Stabilirea preţului sau altor condiţii Vînzătorul poate stabili preţul sau alte condiţii de vînzare. Această stipulaţie nu este opozabilă adjudecatarului dacă nu a fost comunicată persoanelor prezente pînă la primirea ofertelor.

Chiar dacă este o modalitate specifică a contractului de vânzare-cumpărare, vânzare la licitaţie rămâne, totuşi, o vânzare. Aşadar, este firesc ca vânzătorul să poată stabili preţul şi alte condiţii ale vânzării. Totuşi, datorită specificului acestui tip de vânzare – ea se efectuează prin intermediul unui licitator (adjudecător) – vânzătorul nu comunică direct cu potenţialii cumpărătorii (licitanţii). Prin urmare, dacă licitatorul nu comunică licitanţilor condiţiile impuse de către vânzătorul bunului până la prezentarea ofertelor, aceste condiţii nu le vor fi opozabile, urmând a fi desemnat adjudecatar al bunului persoana care a oferit cel mai mult, chiar dacă oferta este inferioară condiţiilor prestabilite de către vânzător. În aceste cazuri se va pune problema răspunderii licitatorului faţă de vânzător, fără a se putea discuta soarta vânzării la licitaţie. Ceea ce am discutat mai sus este valabil, însă, numai pentru vânzarea benevolă la licitaţie. Această dispoziţie nu-şi are rostul şi nici nu va putea fi aplicată în cazul vânzărilor silite la licitaţie. Pentru a zădărnici orice şansă de vânzare la licitaţie ca urmare a executării silite, vânzătorul (care în procedura executării silite nu este altcineva decât debitorul rău-platnic) nu va trebui să facă nimic altceva decât să stabilească un preţ sau nişte condiţii care să descurajeze din start orice posibil cumpărător şi să aibă grijă ca aceste condiţii să devină opozabile licitanţilor. Rezultă că această normă este incompatibilă cu vânzările silite la licitaţie şi nu poate fi aplicată în aceste cazuri, după cum sugerează textul canadian şi cel din proiectul codului. Articolul 811. Dreptul de a nu denunţa identitatea Vînzătorul are dreptul să nu-şi denunţe identitatea la licitaţie, dar, dacă identitatea lui nu a fost comunicată adjudecatarului, adjudecătorul răspunde personal pentru toate obligaţiile vînzătorului. Acest articol permite vânzătorului să rămână necunoscut licitanţilor şi adjudecatarului. Dacă vânzătorul nuşi divulgă identitatea, adjudecatarul ar putea fi privat de anumite drepturi ce decurg din contractul de vânzarecumpărare, iar vânzătorul, pe cale de consecinţă, ar putea fi absolvit de o serie de obligaţii ce îi incumbă (răspunderea pentru evicţiune, pentru viciile ascunse etc.). Pentru a echilibra situaţia şi a nu permite acest lucru, legiuitorul prevede că în asemenea cazuri adjudecătorul (licitatorul), adică cel care organizează licitaţia, va răspunde personal pentru toate obligaţiile vânzătorului (asemenea mandatarului în cadrul unui contract de mandat fără reprezentare, comisionarului sau consignatarului). Remarcăm, că şi aceste dispoziţii pot fi conciliate cu greu cu exigenţele unei vânzări silite la licitaţie. Dacă în cazul vânzărilor benevole relaţiile dintre vânzător şi licitator sunt reglementate pe cale contractuală, acesta din urmă asumându-şi obligaţiile ce incumbă în mod normal vânzătorului, este puţin probabil (dacă nu chiar imposibil) ca în cazul vânzărilor silite executorul judecătoresc (în calitatea lui de licitator sau adjudecător) să tolereze ascunderea identităţii vânzătorului (debitorul executat), urmând să răspundă el (executorul) pentru toate obligaţiile vânzătorului. Prin urmare, şi această dispoziţie este incompatibilă cu vânzările silite la licitaţie. Articolul 812. Interdicţia privind retragerea ofertei Ofertantul nu are dreptul să-şi retragă oferta. În cazul acestui articol deficienţele traducerii ar putea îngreuna înţelegerea lui. Vânzarea la licitaţie are o structură triunghiulară (dacă păstrăm viziunea legiuitorului canadian; din analiza reglementărilor codului civil rus, reiese că este posibilă şi o structură bipartită a acestei vânzări: art. 447 alin. (2) „В качестве организатора торгов может выступать собственник вещи или обладатель имущественного права либо специализированная организация (s.n.). Специализированная организация действует на основании договора с собственником вещи или обладателем имущественного права и выступает от их имени или от своего имени”). Cele trei părţi sunt vânzătorul, licitatorul (adjudecătorul) şi licitanţii (din rândul cărora va fi desemnat un adjudecatar (cumpărător)). Putem constata că există două oferte: prima – oferta vânzătorului de a vinde bunul la licitaţie publică; a doua – oferta de cumpărare din partea fiecărui licitant. Textul acestui articol este confuz, întrucât nu rezultă cu claritate la care dintre aceste două oferte se referă, fiind utilizaţi termenii de „ofertant” şi „ofertă”. Ambele situaţii pot fi mulate pe dispoziţiile acestui articol, întrucât atât vânzătorul, cât şi licitanţii au, în raport cu ofertele lor, calitatea de „ofertant”. Lucrurile devin foarte clare atunci când citim articolul omolog din codul civil Québec: art. 1761 „L'enchérisseur ne peut, en aucun temps, retirer son enchère”. Remarcăm că în textul original nu sunt utilizaţi de loc termenii de „ofertă” sau „ofertant”, ci „licitant” şi respectiv, în traducere liberă, „oferta de licitare”. Depăşind aceste dificultăţi rezultate din traducere, putem trage concluzia că şi în codul civil moldovenesc licitanţii nu vor avea dreptul să-şi retragă ofertele de cumpărare, vânzătorul fiind liber să o facă, respectând dispoziţiile de drept comun în materie de formare a contractului (a se vedea în special art. 683 Revocarea ofertei, 684 Oferta irevocabilă). Articolul 813. Momentul vînzării

Vînzarea la licitaţie este încheiată prin adjudecarea bunului de către adjudecător ultimului ofertant. Înscrierea în registrul adjudecătorului a numelui sau a denumirii adjudecatarului şi a ofertei acestuia face proba vînzării, dar, dacă lipseşte o asemenea înscriere, este admisă proba cu martori. Considerăm că şi titlu acestui articol nu reflectă cu exactitate conţinutul său. Ceea ce se discută aici nu este momentul, cronologic vorbind, al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci modalitatea de încheiere a acestui contract, adică – desemnarea adjudecatarului (cumpărătorului), elementul lipsă. Chiar dacă de această dată traducerea este exactă, considerăm că ea nu excelează prin claritate, expresia „… ultimului ofertant” fiind cea pe care o avem în vedere. Care este semnificaţia juridică a acestei expresii? Care este „ultimul ofertant”? Este inutil să mai insistăm asupra posibilelor interpretări ale acestei expresii, fiind suficient de clar, totuşi, că în acest caz „ultimul ofertant” îi licitantul care a oferit preţul cel mai mare sau condiţiile cele mai avantajoase, dacă preţul nu era unicul criteriu de apreciere. Cel care determină adjudecatarul este, după cum e şi firesc, licitatorul sau adjudecătorul. În cazul în care desemnarea adjudecatarului nu s-a făcut în conformitate cu aceste dispoziţii (preţul cel mai bun sau condiţiile cele mai bune), vânzătorul suferă un prejudiciu, acesta urmând a fi recuperat în urma angajării răspunderii contractuale a licitatorului (în cazul vânzărilor la licitaţie benevole) sau ca urmare a exercitării căilor legale de atac (opoziţii, contestaţii la executare, nulitate etc.) în cazul vânzărilor silite la licitaţie. Ultima teză a acestui articol se referă la probaţiunea vânzării încheiate prin intermediul licitaţiei. Proba încheierii contractului o constituie, în mod normal, înscrierea efectuată de către adjudecător în registrul său a identităţii adjudecatarului (nume, dacă este persoană fizică, denumire, dacă este persoană juridică) şi a ofertei acestuia din urmă. Totuşi, legiuitorul prevede că în eventualitatea absenţei unor astfel de menţiuni (indiferent de motiv – adjudecătorul nu are registru, registrul nu este ţinut regulat, registrul a fost pierdut etc.) va fi admisă proba cu martori. Remarcăm că acest text constituie o derogare de la dispoziţiile de drept comun în materie de probaţiune a actelor juridice, conform cărora actele a căror obiect depăşeşte valoarea de 1000 lei pot fi probate numai prin înscrisuri (art. 210 Forma scrisă a actului juridic). În cazul vânzărilor la licitaţie, actul juridic va putea fi probat cu martori indiferent de valoarea obiectului vânzării. Raţiunea care a stat la baza acestei derogări de la regulă se regăseşte, după părerea noastră, în aceea că aceste acte se încheie în public (licitaţii publice), fiind mai simplu, mai uşor şi mai sigur în stabilirea sau verificarea adevărului decât în cazul actelor obişnuite. Articolul 814. Întocmirea contractului de vînzare a imobilului Vînzătorul şi adjudecatarul unui imobil trebuie să întocmească contractul de vînzare-cumpărare a imobilului în termen de 10 zile de la cererea celeilalte părţi. Şi acest text este o traducere exactă (art. 1763 C. civ. Québec „Le vendeur et l'adjudicataire d'un immeuble doivent passer l'acte de vente dans les dix jours de la demande de l'une des parties”). Întrucât este prevăzut în mod expres că vânzătorul şi adjudecatarul trebuie să întocmească contractul de vânzare-cumpărare, rezultă că în cazul bunurilor imobile vânzătorul nu-şi poate păstra identitatea ascunsă, art. 811 fiind aplicabil numai în cazul bunurilor mobile. Această diferenţiere este firească, dacă ne gândim la esenţa şi la modul de funcţionare a sistemului de publicitate imobiliară. Ar trebui de menţionat că nici în cazul anumitor bunuri mobile, care cunosc o evidenţiere în anumite sisteme de publicitate mobiliară, menţinerea secretului asupra identităţii vânzătorului ar fi mai puţin posibilă. De altfel, legiuitorul moldav a omis să preia un articol care prevede că în cazul vânzării la licitaţie a unei întreprinderi vor fi urmărite regulile şi formalităţile specifice pentru aceste vânzări (art. 1764 C. civ. Québec „Lorsqu'une entreprise est vendue aux enchères, l'encanteur doit, avant de remettre le prix au vendeur, suivre les formalités imposées pour la vente d'entreprise”). Oricare dintre părţile interesate, vânzătorul sau cumpărătorul (adjudecatarul), vor putea solicita întocmirea contractului de vânzare-cumpărare (instrumentum), adică redactarea şi semnarea înscrisului constatator al acestui act juridic – contractul de vânzare-cumpărare imobiliară. Acest lucru trebuie să se realizeze în termen de cel mult 10 zile de la cererea părţii interesate. Articolul 815. Consecinţele neachitării preţului de către adjudecatar (1) În cazul în care adjudecatarul nu achită preţul în condiţiile contractului, adjudecătorul are dreptul, pe lîngă remediile de care dispune vînzătorul, să revîndă bunul la licitaţia următoare în conformitate cu uzanţele şi numai după notificarea corespunzătoare a adjudecatarului. (2) Adjudecatarul nu are dreptul să participe din nou la licitaţie şi este obligat sa plătească diferenţa dintre preţul cu care bunul i-a fost vîndut şi preţul cu care a fost revîndut, dacă acesta este mai mic, dar nu are dreptul sa pretindă excedentul. El răspunde, de asemenea, în cazul vînzării silite, faţă de vînzător, de persoana în a cărei favoare a fost sechestrat bunul şi faţă de creditorul care obţinuse o hotărîre judecătorească pentru dobînzile, costurile si prejudiciile cauzate prin neexecutare.

1. Dacă adjudecatarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile rezultate din contractul de vânzare-cumpărare (neplata preţului, fiind situaţia cea mai probabilă, dar nu poate fi exclusă neîndeplinirea unor alte obligaţii asumate) adjudecătorul poate, „pe lângă remediile de care dispune vânzătorul”, să revândă bunul la licitaţia următoare în conformitate cu uzanţele şi numai dacă l-a notificat în condiţii corespunzătoare pe adjudecatar despre acest lucru. Soluţia este interesantă şi cu siguranţă prezintă avantaje practice. Decât să angajeze răspunderea contractuală a adjudecatarului este mai simplu să revinzi bunul. Probleme ar putea apărea în cazul în care acţiunile vânzătorului (recurgerea la „remediile” oferite acestuia de codul civil) şi acţiunea adjudecătorului (vânzarea la următoarea licitaţie) ar intra în concurs. Care este principală şi care este subsidiară? Cine are dreptul de opţiune între căile de urmat: vânzătorul sau licitatorul? Aceste aspecte ar fi fost necesar să fie reglementate chiar de către legiuitor. Soluţiile nu pot fi la fel în toate cazurile. În cazul unei vânzări la licitaţie benevole am fi tentaţi să acordăm prioritate vânzătorului, întrucât licitatorul nu face decât să vândă bunul în locul şi în interesul lui. În cazul vânzărilor la licitaţie în urma unor executări silite, licitatorul (o autoritate independentă din punct de vedere juridic faţă de vânzător – executorul judecătoresc – de exemplu) nu mai reprezintă în mod exclusiv interesele vânzătorului şi nici nu execută un contract. În acest din urmă caz vânzătorul ar avea tot interesul să tergiverseze pe cât posibil vânzarea bunului său, iar agentul procedural va trebui să respecte regulile de procedură şi să vegheze la ocrotirea tuturor intereselor incidente (vânzător, creditorii vânzătorului, adjudecatar, creditorii adjudecatarului etc.). Prin urmare, în cazul vânzărilor silite ar putea fi acordată prioritate organizatorului licitaţiei. În lipsa unei specificaţii exprese, atât în codul civil cât şi în codul de procedură civilă (aceste dezvoltări lipsesc şi în codul civil canadian), judecătorul va fi cel care va analiza de la caz la caz situaţia şi va da o soluţie pentru rezolvarea acestui conflict. Un alt conflict care ar putea, ipotetic, să apară ca urmare a aplicării acestei dispoziţii ar putea fi conflictul dintre cumpărătorii bunului (primul şi cel de-al doilea, al treilea sau al n - lea adjudecatar, întrucât situaţia s-ar putea repeta, din punct de vedere teoretic, în cascadă). Art. 762 Vinderea bunului către mai multe persoane nu va putea fi aplicat în această situaţie specială, urmând să fie aplicate dispoziţiile celor două alineate ale articolului 815 pentru raţiunile ce vor fi expuse mai jos. În cazul în care, totuşi, se va recurge la revânzarea bunului prin scoaterea lui la licitaţia următoare, licitatorul trebuie să-l înştiinţeze în mod corespunzător pentru ca acesta să poată achita preţul şi să se evite astfel complicaţiile unei vânzări ulterioare. 2. Adjudecatarul care nu achită preţul sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile nu mai poate participa la noua licitaţie pentru vânzarea aceluiaşi bun. Dacă ar fi autorizat să participe şi la următoarea sau următoarele licitaţii, ar fi încurajat să nu plătească şi încerce să obţină condiţii mai avantajoase la proxima licitaţie. Aceste practici ar face foarte dificilă încasarea preţului, periclitând de cele mai multe ori şi atingerea rezultatului scontat prin scoaterea la licitaţie a bunului. Pe lângă faptul că îi este interzisă participarea la următoarele licitaţii cu privire la bunul adjudecat, cumpărătorul rău platnic mai este ţinut să plătească diferenţa dintre preţul datorat de el şi preţul obţinut de licitator la noua licitaţie. Expresie a principiului reparării integrale a prejudiciului, această dispoziţie este firească, întrucât diferenţa negativă de preţ se datorează faptei culpabile a adjudecatarului – neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale. Dacă diferenţa de preţ este pozitivă, precizează mai departe legiuitorul, adjudecatarul nu va avea dreptul la această diferenţă, întrucât bunul este vândut şi la următoarea licitaţie tot în numele şi/sau în contul vânzătorului iniţial şi nu în cel al adjudecatarului. Astfel, remarcăm că suntem în prezenţa unui caz inedit de rezoluţiune a contractului. Spre deosebire de dispoziţiile dreptului comun în materie de rezoluţiune (art. 733 şi urm.), conform cărora rezoluţiunea operează între părţi, în cazul dat cel care rezoluţionează contractul este licitatorul, care nu este parte în contractul de vânzarecumpărare. Procedura de notificare în cazul rezoluţiunii este asemănătoare cu procedura notificării revânzării bunului la licitaţia următoare. Efectele rezoluţiunii (art. 738 Efectele rezoluţiunii) sunt asemănătoare cu efectele ce decurg în urma revânzării bunului la licitaţia următoare (desfiinţarea retroactivă a contractului, restitutio in integrum, repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării contractului etc.). Şi tocmai datorită faptului că revânzarea ulterioară a bunului la o nouă licitaţie poate fi analizată ca o rezoluţiune sau, poate mai bine spus, include şi rezoluţiunea contractului ca o etapă prealabilă, nu există un conflict propriu-zis între adjudecatarii subsecvenţi, iar art. 762, amintit mai sus, nu primeşte o aplicare în acest caz. Datorită faptului că în cazul licitaţiilor prin care se realizează executări silite sunt incidente mai multe interese decât în cazul licitaţiilor benevole, legiuitorul particularizează răspunderea adjudecatarului în cazul eşuării unei asemenea licitaţii. Astfel, este prevăzut în mod expres că adjudecatarul va despăgubi vânzătorul, persoana în a cărei favoare a fost sechestrat bunul (creditorii) şi creditorii care au obţinut o hotărâre judecătorească. În cuantumul despăgubirilor vor fi incluse dobânzile, costurile şi prejudiciile cauzate prin neexecutare. Articolul 816. Dreptul adjudecatarului la despăgubiri (1) Adjudecatarul al cărui drept de proprietate asupra unui bun dobîndit la licitaţie este lezat printr-un sechestru exercitat de un creditor al vînzătorului poate cere de la vînzător preţul plătit, dobînzile aferente şi costurile. El poate, de asemenea, obţine preţul, dobînzile aferente şi costurile de la creditorul vînzătorului căruia i-a fost transmis bunul.

(2) Adjudecatarul poate cere de la creditorul în a cărui favoare a fost instituit sechestrul repararea prejudiciului cauzat prin iregularităţile sechestrului sau ale vînzării. 1. Dispoziţiile acestui articol reglementează situaţia neexecutării unor obligaţii din partea vânzătorului. În concret, acest articol stabileşte răspunderea vânzătorului în cazul evicţiunii adjudecatarului. Şi în acest caz există deosebiri între dreptul comun în materie de evicţiune (art. 766 Obligaţia vînzătorului în cazul evicţiunii şi art. 767 Răspunderea vînzătorului în cazul evicţiunii cumpărătorului) şi răspunderea specială pentru evicţiune în cazul vânzării la licitaţie. O primă deosebire ar fi restrângerea cauzelor evicţiunii la una singură – sechestrul exercitat de un creditor al vânzătorului. Ce se întâmplă în cazul în care cumpărătorul adjudecatar este evins în alt mod sau de către o persoană care nu este creditorul vânzătorului? Fiind în afara ipotezei prevăzute de alin. (1) al art. 816, considerăm că se vor aplica dispoziţiile art. 766, 767 ş.a. din codul civil care constituie dreptul comun în materie. O a doua deosebire ar constitui-o posibilitatea de a se îndrepta cu acţiunea în despăgubiri şi împotriva creditorului vânzătorului căruia i-a fost transmis bunul. Remarcăm, însă, că în acest caz este vizată evicţiunea totală (bunul i-a fost transmis creditorului evingător). Care va fi soluţia în cazul unei evicţiuni parţiale, atunci când vânzătorul păstrează bunul, dar îi sunt diminuate drepturile sau prerogativele în legătură cu acel bun? Va mai putea acţiona direct împotriva creditorului evingător pentru despăgubiri sau va trebui să acţioneze vânzătorul, în conformitate cu art. 766, 767 C. civ.? Aceste întrebări ar fi putut fi evitate, dacă propoziţia finală a alineatului unu ar fi fost tradusă corect din franceză. Art. 1766 C. civ. Québec „L'adjudicataire dont le droit de propriété sur un bien acquis lors d'une vente aux enchères est atteint à la suite d'une saisie exercée par un créancier du vendeur, peut recouvrer du vendeur le prix qu'il a payé, avec les intérêts et les frais; il peut aussi recouvrer des créanciers du vendeur le prix qui leur a été remis (s.n.), avec intérêts, sous réserve de se faire opposer le bénéfice de discussion. Il peut réclamer du créancier saisissant les dommages-intérêts qui résultent des irrégularités de la saisie ou de la vente”. Din analiza textului original rezultă că adjudecatarul poate de asemenea recăpăta de la creditorii vânzătorului preţul care le-a fost remis. În urma executării silite creditorii nu obţin bunul în materialitatea lui ci valoarea lui, tocmai asta fiind raţiunea pentru care bunul a fost scos la vânzare prin licitaţie – obţinerea sumei de bani (preţul). Prin urmare, adjudecatarul se va putea îndrepta împotriva creditorilor vânzătorului indiferent de faptul dacă evicţiunea a fost totală sau parţială, fiind suficient ca ea să aibă la bază o executare silită. În legătură cu acelaşi text mai putem remarca faptul că legiuitorul moldav a omis să reglementeze ordinea în care vor fi urmăriţi cei ţinuţi responsabili pentru evicţiune. Textul canadian oferă posibilitatea creditorilor vânzătorului să invoce beneficiul de discuţie, atunci când ar fi urmăriţi înaintea sau simultan cu vânzătorul (care este responsabilul principal pentru evicţiune), având o responsabilitate subsidiară. Am mai atins această problemă şi în alte rânduri (a se vedea contractul de societate) şi considerăm că legiuitorul moldav a omis în mod deliberat eliminarea din codul civil a dispoziţiilor referitoare la beneficiul de discuţie şi beneficiul de diviziune, iar atunci când le reglementează, totuşi, o face sub un alt nume sau, mai bine spus, fără nici un nume. Soluţia aleasă nu este tocmai lăudabilă. 2. Dacă preţul primit de creditorii vânzătorului nu a putut acoperi prejudiciul suferit de adjudecatar şi acest prejudiciu este cauzat de iregularităţile sechestrului sau ale vânzării la licitaţie, creditorul evingător va fi ţinut să repare întregul prejudiciu. Legiuitorul întăreşte încrederea publică în astfel de vânzări (vânzările la licitaţie în urma executărilor silite) şi sancţionează creditorii pentru iregularităţile comise în vederea constituirii garanţiilor.

S e c t i u n e a a 9-a VÎNZAREA-CUMPĂRAREA ÎNTREPRINDERII CA UN COMPLEX PATRIMONIAL

Articolul 817. Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii (1) În baza contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul se obligă să dea în proprietate cumpărătorului întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor inalienabile. (2) Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de individualizare care-i aparţin în baza licenţei se transmit cumpărătorului daca în contract nu este prevăzut altfel. (1) Vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex patrimonial se prezintă ca un institut nou în legislaţia civilă naţională. Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii presupune faptul că vînzătorul întreprinderii se obligă să-o dea în proprietate iar cumpărătorul – să achite preţul acesteia, privite ca un complex patrimonial unic.

Termenul „întreprindere” poate fi utilizat în două sensuri. Primul din ele, şi anume acel ce interesează în sensul art. 817 C.C. al RM este întreprinderea - obiect al obligaţiilor civile. În cel de-al doilea sens întreprinderea se prezintă ca subiect al dreptului civil sau al dreptului afacerilor. Definiţia întreprinderii în acest sens o putem găsi în Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi Nr.845-XII din 03.01.92, Monitor nr.2 din 28.02.1994. Conform prevederilor art.3 al legii nominalizate prin întreprindere se subînţelege forma organizatoricojuridică a activităţii de antreprenoriat, aceasta prezentînd în sine un agent economic cu firmă (titulatură) proprie, infiinţată de antreprenor în modul stabilit de legislatie. Întreprinderea, privită ca obiect al obligaţiilor civile, nu este definită de C.C. al RM, cu toate că anume în acest aspect se prezintă în art. 817 C.C. al RM. Conform prevederilor articolului comentat, întreprinderii - ca obiect al obligaţiilor civile în general şi ca obiect al vînzării-cumpărării în special îi sunt caracteristice următoarele particularităţi: - este un complex patrimonial unic ce include în sine: clădirile şi acareturile acestora, edificiile, terenul de pămînt pe care acestea sunt amplasate, utilajele, inventarul, materia primă, producţia finală, cotele părţi în alte întreprinderi, datoriile întreprinderii şi creanţele acesteia, precum şi drepturile la simbolica ce individualizează întreprinderea denumirea de firmă, marca de producţie etc.) ş.a.; - este un complex patrimonial, folosit în vederea înfăptuirii activităţii de antreprenoriat, ce, în conformitate cu art. 1 al Legii Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, se prezintă ca activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri; - este un complex patrimonial dinamic în sensul că înfăptuirea tranzacţiilor cu întreprinderea – complex patrimonial nu atrage după sine suspendarea sau întreruperea activităţii de antreprenoriat înfăptuite de fostul proprietar. În baza contracului de vînzare-cumpărare a întreprinderii vînzătorul transmite în proprietatea cumpărătorului întreprinderea privită ca un complex patrimonial. Drept excepţie fac parte drepturile şi obligaţiile inalienabile ale vînzătorului care nu pot fi transmise cumpărătorului. (2) Spre deosebire de alineatul 1 al articolului comentat care are caracter imperativ, alin. 2 se prezintă în formă dispozitivă, ceea ce înseamnă că prevederile lui pot fi schimbate la dorinţa şi prin acordul părţilor. În această ordine de idei, pe lîngă bunurile materiale, care formează întreprinderea ca un complex patrimonial unic şi care, în mod obligatoriu, se transmit prin contractul de vînzare-cumpărare a acesteia, în baza contractului se poate efectua şi transmiterea cumpărătorului a obiectelor proprietăţii intelectuale aparţinînd vînzătorului, cum ar fi, de exemplu, dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie ş.a., precum şi dreptul de folosinţă asupra mijloacelor de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor care-i aparţin vînzătorzlui în baza licenţei. Transmiterea de către vînzător în proprietatea cumpărătorului a bunurilor ce formează obiectul proprietăţii intelectuale se efectuează în cazul cînd contractul de cumpărare-vînzare a întreprinderii nu prevede altfel. Articolul 818. Înregistrarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă autentică şi se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat. Datorită importanţei şi caracterului special al obiectului vînzării-cumpărării înreprinderii şi anume a faptului aprecierii acestuia de către legislator ca un complex patrimonial unic, contractul de vînzarecumpărare a înreprinderii, potrivit prevederilor articolului comentat, se încheie în formă autentică şi se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat. Condiţiile de formă ale contractului în cauză şi anume: forma autentică şi înregistrarea, se prezintă ca condiţii de valabilitate a acestuia, deoarece potrivit al. 2 al art. 208 C.C. al R.M. în cazurile expres prevazute de lege forma este o conditie de valabilitate a actului juridic. Mai mult ca atît, conform prevederilor art. 213 C.C. al R.M. al. 1. nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic. Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii se consideră încheiat din momentul înregistrării acestuia la Camera Înregistrării de Stat. Aşadar pentru această categorie de contracte este impusă nu numai autenticitatea formei, în sens de înregistrare a trecerii dreptului de proprietate, ci şi înregistrarea de stat a contractului însuşi, în sens de instrumentum (vezi comentariul la art. 214 C.C al R.M). Articolul 819. Evaluarea patrimoniului întreprinderii (1) Componenta întreprinderii şi valoarea ei se determină în baza actului (procesului-verbal) de inventariere întocmit în conformitate cu regulile inventarierii.

(2) Pînă la semnarea contractului, părţile trebuie sa întocmească şi să examineze actul de inventariere, bilanţul contabil, concluzia auditorului independent asupra componentei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor vînzatorului incluse în componenta întreprinderii cu indicarea creditorilor, caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor. (3) Bunurile din componenta întreprinderii, drepturile si obligaţiile consemnate în documentele indicate la alin. (1) şi (2) urmează să fie transmise cumpărătorului dacă în contract sau la art. 817 nu este prevăzut altfel. (1) Întreprinderea ca obiect al vînzării-cumpărării prezintă în sine un complex patrimonial unic compus dintrun şir de elemente structurale componente, care poate varia în dependenţă de voinţa părţilor contractante (vezi comentariul la al. 1 art. 817 C.C al R.M.). Reieşind din acest fapt, pentru încheierea contractului de vînzarecumpărare a întreprinderii, legislatorul impune evaluarea patrimoniului întreprinderii, procedură ce presupune întocmirea actului de inventariere, bilanţului contabil, concluzia auditorului independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor vînzătorului, precum şi caracterul acestora, incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea obligatorie a creditorilor acesteia, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor. Focusarea atenţiei legislatorului pe evaluarea patrimoniului întreprinderii se datorează nu în ultimul rînd şi faptului, că obiectul obligaţiei (întreprinderea – complex patrimonial unic) poate fi determinat în sensul alin. 2 al art. 206 C.C. al R.M. numai în cazul, cînd patrimoniul întreprinderii este evaluat conform prevederilor articolului comentat. Aşadar, fără efectuarea prealabilă a evaluării patrimoniului întreprinderii contractul de vînzare-cumpărare nu întruneşte condiţiile referitoare la obiect (în sensul determinării acestuia) şi respectiv, nu se consideră încheiat. (2) Prevederile alin. 2 al articolului comentat obligă părţile contractante să întocmească un şir de acte cum ar fi actul de inventariere, bilanţul contabil şi altele (a se vedea în acest sens Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor nr. 30 din 05.03.2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3538 din 29.03.2001, Legea Contabilităţii, nr.426-XIII din 04.04.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 28 din 25.05.1995 ş.a.). Respectivele acte necesită a fi întocmite pînă la semnarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii şi transmise cumpărătorului concomitent cu predarea bunului. Obligaţia vînzătorului în acest sens se impune prin prevederile alin. 2 al art. 753 C.C. al R.M. potrivit cărora vînzătorul este obligat să remită, concomitent cu predarea bunului, documentele referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă în contractul de vînzare-cumparare nu este prevăzut altfel. O modalitate specială de evaluare a patrimoniului întreprinderii, impusă de legislator, este prevăzută la alin. 2 al articolului comentat. Este vorba despre evaluarea acestuia în baza concluziei unui auditor independent. Respectiva modalitate de evaluare a patrimoniului întreprinderii – obiect al vînzării-cumpărării este impusă în vederea protejării drepturilor cumpărătorului, în sensul că concluzia auditorului independent permite cumpărătorului să-şi creeze o închipuire certă în ceea ce priveşte preţul real al întreprinderii şi-l protejează într-un sens sau altul împotriva încheierii contractului cu vicii de consimţămînt contractual (vezi comentariul la art. art. 227, 228 C.C al R.M.), ceea ce sporeşte rata încheierii şi executării contractelor de acest fel. Un alt avantaj al acestei modalităţi de evaluare a patrimoniului întreprinderii rezidă în faptul că statul, în baza concluziei auditorului independent, verifică veridicitatea preţului întreprinderii, ceea ce la rîndul său preîntîmpină cazurile de apreciere inadecvată a preţului intreprinderii, în sensul micşorării intenţionate a acestuia şi sporeşte veniturile la buget. Nu în ultimul rînd, concluzia auditorului independent confirmă veridicitatea actelor necesare a fi întocmite conform prevederilor aliniatului în cauză. (3) Prevederile alin. 3 al articolului comentat instituie o normă dispozitivă în privinţa bunurilor, drepturilor sau obligaţiilor ce fac parte din componenţa întreprinderii ca un complex patrimonial unic. De aici nu toate bunurile, precum şi drepturile sau obligaţiile întreprinderii formează patrimoniul acesteia şi se transmit în mod obligator cumpărătorului, ci numai acelea, care au fost stabilite prin acordul părţilor contractante. Aşadar, prin prevederile alin. 3 al articolului comentat legislatorul, în mod dispozitiv, stabileşte transmiterea de către vînzător cumpărătorului a tuturor bunurilor din componenţa întreprinderii, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute la alin. 1 şi 2, dacă în contract sau la art. 817 C.C. al R.M. nu este prevăzut altfel. De aici, părţile contractante, prin acordul lor de voinţă şi la alegerea lor, pot exclude unele elemente componente ce formează întreprinderea – obiect al vînzării-cumpărării, ca un complex patrimonial. Articolul 820. Drepturile creditorilor (1) Creditorii vînzătorului trebuie sa fie informaţi, pînă la predarea întreprinderii către cumpărător, despre faptul că întreprinderea a fost vîndută de una din părţi. (2) Cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul, în limita activelor care i-au fost transmise, pentru datoriile vînzătorului efectuate pînă la vînzarea întreprinderii. (3) Răspunderea cumpărătorului prevăzuta la alin. (2) nu poate fi exclusă sau limitată prin înţelegere cu vînzătorul.

(1) Fiind subiect al activităţii de antreprenoriat, întreprinderea se prezumează ca avînd obligaţii faţă de creditorii – parteneri de afaceri. Creanţele acestora formează pasivele întreprinderii, care constituie parte componentă a acesteia ca complex patrimonial unic conform prevederilor alin. 2 al art. 819 C.C. al RM. În această ordine de idei, prin alin. 1 al articolului comentat, legislatorul garantează creanţele creditorilor, obligînd părţile contractante în vederea informării acestora despre faptul, că întreprinderea se vinde. Legislatorul nu stabileşte strict cui îi aparţine obligaţia de informare a creditorilor întreprinderii. Reieşind fin aceasta, decizia cu privire la informarea creditorilor este primită prin acordul părţilor contractante, sarcina informării, şi respectiv obligat în această privinţă fiind, după caz, cumpărătorul sau vînzătorul. Este de menţionat faptul, că părţile contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii sînt obligate, să informeze creditorii despre vînzarea acesteia pînă la predarea întreprinderii către cumpărător. Cu alte cuvinte, părţile contractante sînt libere de această obligaţie dacă informează creditorii întreprinderii despre vînzarea acesteia în mod cuvenit pînă la momentul semnării de către vînzător şi cumpărător a actului de predare (vezi alin. 3 art. 821 C.C. al R.M.). Prin contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul transmite cumpărătorului şi datoriile debitoriale ale acesteia, dacă prin acordul părţilor nu se stabileşte contrariul. Ţinem să menţionăm însă faptul, că conform prevederilor art. 568 C.C. al R.M., acordul de preluare a datoriei, stabilit între terţ şi debitor produce efecte juridice doar cu acceptarea acestuia din partea creditorului. Mai mult ca atît, creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea drepturilor sale (vezi art. 598 C.C. al R.M.). În această ordine de idei, în cazul în care creditorul nu manifestă acordul în vederea preluării datoriei de către cumpărător, el, creditorul, este în drept să ceară executarea obligaţiei în termen (vezi art. 575 C.C. al R.M.), executarea obligaţiei înainte de termen (vezi art. 576 C.C. al R.M.) din partea vînzătorului debitor sau recunoaşterea nulităţii parţiale sau totale a contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii (vezi art. 220 C.C. al R.M.). (2) În multe cazuri cumpărătorul întreprinderii singur se prezintă în calitate de debitor în relaţiile cu terţii şi în dependenţă de termeni sau împrejurări nu poate satisface creanţele creditorilor către vînzătorul întreprinderii apărute în legătură cu desfăşurarea activităţii acesteia şi care constituie parte integrantă a complexului patrimonial. Alin. 2 al articolului comentat propune mecanismul soluţionării acestei probleme, în sens că, în primul rînd, cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul pentru datoriile întreprinderii existente pînă la vînzarea acesteia (vezi art. art. 530 – 533 C.C. al R.M.). În cel de-al doilea rînd alin. 2 al articolului comentat prevede răspunderea solidară a cumpărătorului faţă de creditorii întreprinderii doar în limita activelor care i-au fost transmise prin contractul de vînzare-cumpărare. (3) Prin alin. 3 al articolului comentat legislatorul stabileşte răspunderea obligatorie a cumpărătorului întreprinderii prevăzută la alin. 2 al aceluiaşi articol. Depinzînd de limita activelor, care i-au fost transmise prin contractul de vînzare-cumpărare, volumul răspunderii cumpărătorului rămîne cert şi prestabilit, în sens că răspunderea cumpărătorului faţă de creditorii întreprinderii nu poate fi exclusă sau limitată printr-un acord cu vînzătorul. Articolul 821. Predarea întreprinderii (1) Predarea întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului de predare, în care se indică datele despre bunurile predate, faptul că sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii. (2) Cheltuielile de pregătire a întreprinderii pentru predare, inclusiv de întocmire a actului de predare, le suportă vînzătorul dacă în contract nu este prevăzut altfel. (3) Se consideră că întreprinderea este predată către cumpărător în momentul semnării actului de predare de către ambele părţi. Din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător. (1) Predarea întreprinderii prezintă în sine una din cele trei componente principale, ce ţin de executarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, celelalte două constînd în informarea creditorilor despre faptul, că creanţele acestora formează patrimoniul întreprinderii propuse spre vînzare şi, respectiv, în primirea de către cumpărător a întreprinderii şi achitarea preţului actesteia. Alin. 1. al articolului comentat stabileşte ordinea predării întreprinderii către cumpărător, actul ce însoţeşte şi oformează operaţiunea de predare, precum şi cerinţele înaintate faţă de un atare act. Necesitatea stabilirii unei ordini de predarea anumite se datorează faptului, că întreprinderea – obiect al vnzării-cumpărării prezintă în sine un patrimoniu distinct şi complex, determinarea faptului predării căruia poate fi realizat doar cu condiţia respectării stricte a unei ordini de predare prestabilite. Aşadar, ordinea predării întreprinderii către cumpărător presupune existenţa unui act de predare, în care, în mod obligatoriu, se indică datele despre bunurile predate, ce formează patrimoniul întreprinderii, dovada înştiinţării creditorilor despre vînzarea întreprinderii şi, după caz, viciile acesteia. (2) Măsurile de pregătire a întreprinderii pentru a fi predată, ce includ atît întocmirea, cît şi perfectarea actului de predare sînt puse în seama vînzătorului, dacă în contractul de vînzare-cumpărare nu se stabileşte altfel. Aceasta înseamnă, că toate cheltuielile, ce ţin de organizarea şi efectuarea măsurilor în vederea pregătirii întreprinderii pentru predare le suportă vînzătorul, dacă în contract nu se prevede altfel.

Aşadar, alin. 2. al articolului comentat este în esenţă o normă dispozitivă, ce permite părţilor contractante de a repartiza cheltuielile menţionate, apărute în legătură cu pregătirea întreprinderii pentru predare, pe bunul lor plac. (3) Alin. 3. al articolului comentat stabileşte momentul predării întreprinderii către cumpărător. Stabilirea acestuia are o importanţă principială deoarece, anume din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător. Momentul predării întreprinderii către cumpărător se consideră ziua semnării de către ambele părţi a actului de predare. Anume din acel moment riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător. Reieşind din faptul, că contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii se consideră încheiat din momentul înregistrării de stat a acesteia (vezi art. 818 C.C. al R.M.), predarea întreprinderi către cumpărător, perfectată în baza actului de predare se consideră efectuată dacă sunt respectate condiţiile de fond ale acestuia (vezi alin. 1 al art. 821 C.C. al R.M.), şi numai după înregistrarea contractului de vînzsare-cumpărare a întreprinderii. Articolul 822. Trecerea dreptului de proprietate (1) Dacă în contract nu este prevăzut altfel, dreptul de proprietate asupra întreprinderii trece la cumpărător la data predării întreprinderii, urmînd să fie înregistrat imediat. (2) În cazul vînzării întreprinderii sub rezerva proprietarii, cumpărătorul are dreptul, pînă la dobîndirea dreptului de proprietate, să dispună de bunurile şi de drepturile nepatrimoniale incluse în componenţa întreprinderii predate în măsura în care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată. (1) Conform prevederilor alin. 1 al articolului comentat dreptul de proprietate asupra întreprinderii – obiect al vînzării-cumpărării trece de la vînzător la cumpărător la data predării acesteia. În baza alin. 3 al art. 821 C.C. al RM întreprinderea se consideră predată către cumpărător în momentul semnării actului de predare de către ambele părţi şi din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător. Aşadar, dreptul de proprietate asupra întreprinderii trece la cumpărător la data semnării de către ambele părţi a actului de predare. Legislatorul impune cerinţa înregistrării de stat imediate a trecerii dreptului de proprietate, ceea ce determină caracterul independent al actului de înregistrare a trecerii dreptului de proprietate faţă de înregistrarea contractului de vînzare-cumpărare prevăzută la art. 818 C.C. al RM. Vorbind la general, procesul de transformare a cumpărătorului întreprinderii în proprietarul acesteia îl putem diviza în trei etape şi anume: - înregistrarea de stat a contractului de vînzare-cumpărare; - predarea-primirea întreprinderii; - înregistrarea de stat a dreptului de proprietate. Este de menţionat faptul că articolul comentat este o normă avînd caracter dispozitiv. În această ordine de idei părţile contractante pot stabili, prin acordul lor, alt moment de trecere a dreptului de proprietate decît cel, prevăzut în articolul respectiv. (2) Conform prevederilor alin. 2 al articolului comentat în cazul cînd contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii este încheiat sub rezerva dreptului de proprietate asupra acesteia vînzătorul, pînă la momentul trecerii dreptului de proprietate asupra sa, este în drept să dispună de bunurile şi drepturile nepatrimoniale ce formează întreprinderea ca complex patrimonial unic. Dreptul de dispoziţie (vezi comentariu la alin. 1 al art. 821 C.C. al R.M.) asupra întreprinderii este limitat de către legislator în sensul că poate fi exercitat de către cumpărător doar în măsura, în care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată întreprinderea. Capitolul II SCHIMBUL Articolul 823. Contractul de schimb Partile contractului de schimb au obligatia de a transmite reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun. Fiecare parte a contractului de schimb este considerata vinzator al bunului pe care il instraineaza si cumparator al bunului pe care il primeste in schimb. 1. Schimbul reprezintă un contract juridico-civil, prin care părţile se obligă să transmită reciproc din proprietatea uneea în proprietatea alteea anumite bunuri. În prezentul cod legislatorul a scos în relief norme noi, menite să reglementeze unele raporturi ce nu s-au aflat pînă acum în aria sa de reglementare. Construcţia juridică a schimbului, expusă în al.1 Art.823 Cod civil permite să evidenţiem particularităţile juridice, caracteristice acestui tip de contract, care dau posibilitatea să delimităm schimbul de alte obligaţii contractuale, inclusiv şi de cel mai

apropiat după natura sa contract, ca vînzarea-cumpărarea. Caracterul translativ de proprietate reprezintă criteriul determinativ al schimbului ca tip aparte de contract. Spre deosebire de alte contracte cu caracter oneros prin intermediul cărora bunurile se transmit în proprietate, contractul de schimb se caracterizează prin caracterul specific al contraprestaţiei, care se exprimă prin darea respectivă a unui bun pentru altul, ceea ce înseamnă că contraprestaţia îmbracă forma unui alt bun. În temeiul schimbului, în principiu, se exclude returnarea unui bun analogic, precum şi achitarea costului în bani. Un alt moment semnicativ, care, deşi nu este expres oglindit în prezentul cod, dar reiese din natura obligaţiei de schimb, reprezintă momentul trecerii dreptului de proprietate asupra bunurilor schimbate. Legislatorul n-a stabilit o normă specială, referitoare la momentul trecerii dreptului de proprietate în contractul de schimb, dar normele generale ale Codului civil ce reglementează acest mecanism (Art.321), precum şi normele corespondente ale vînzarii-cumpărarii (Art.760) nu pot reflecta adecvat aceasta particularitate a schimbului. Esenţa juridică a acestei particularitaţi poate fi expusă în următoarea formulă, în baza contractului de schimb dreptul de proprietate asupra bunurilor primite trece la fiecare dintre părţi simultan, după ce obligaţiile de transmitere a bunurilor au fost onorate de către ambele părţi. Reieşind din caracterul consensual al contractului, momentul încheierii lui nu poate fi legat de transmiterea de facto a bunurilor, deoarece schimbul de facto a bunurilor reprezintă executarea unui contract de schimb deja încheiat şi intrat în vigoare. Articolul 824. Regulile aplicabile schimbului Asupra contractului de schimb se aplica in modul corespunzator regulile contractului de vinzare-cumparare. 1. Analiza normelor referitoare la vînzare-cumpărare, ce nu contravin esenţei schimbului, precum şi a întregului capitol în acest domeniu, putem face concluzia, că la baza delimitării acestor contracte stau anumite criterii de sistem. Vînzarea-cumpărarea se bazează pe criteriul obiectului concret (transmiterea cu titlu oneros a bunului în proprietate), iar schimbul ţine de corelaţia (interacţiunea) a două obiecte reconvenţionale. Schimbul este caracterizat de aceleaşi caractere de gen ca şi vânzarea-cumpărarea, se deosebesc numai prin caracterul contraprestaţiei. Prezenţa sau lipsa unora dintre caractere are o importanţă pentru procesul de formare a legii, deoarece permite aplicarea faţă de contract, în cazul nostru faţă de contractul de schimb, a normelor, condiţionate de acest caracter, în măsura în care ele nu vin în contradicţie caracterului special (forma de marfă a contraprestaţiei). Contractul de schimb poartă un caracter universal şi poate fi aplicat pentru reglementarea raporturilor cu participarea oricăror persoane, recunoscute în calitate de subiecţi ai dreptului civil. În baza Art.192 a prezentului cod Republica Moldova ca stat, participă la raporturile reglementate de legislatia civila pe principiul egalitatii participantilor la aceste raporturi. Legea nu stabileşte cerinţe speciale faţă de calitatea juridică a subiecţilor schimbului, însă urmează să ţinem cont de faptul că transmiterea reciprocă în proprietate a bunurilor, reprezintă o modalitate de dispunere a bunurilor, deaceea atît vînzătorul cît şi cumpărătorul, urmează să fie proprietarii bunurilor schimbate, sau titulari ai altor drepturi, care includ în sine împuternicirea de a dispune de ele. În cazurile prevăzute de lege sau contract, împuterniciri de dispoziţie asupra bunurilor pot fi delegate persoanelor, ce nu sînt titulari ai dreptului de proprietate şi anume într-u executarea de administrare fiduciară (Art.1053), comision (Art.1061), comisionarul profesionist (Art.1212). Determinînd categoriile de bunuri care pot servi în calitate de obiecte ale contractului de schimb, legiuitorul face referinţă la normele corespunzătoare ale codului civil referitoare la vînzare-cumpărare, deoarece normele ce perfectează schimbul nu stabilesc reguli deosebite în acest sens, limitînduse la noţiunea de bun (Art.285). Drepturile patrimoniale, privite în mod separat, nu pot aparţine nici unui subiect cu drept de proprietate, nu se atribuie la categoria de bunuri, formează obiecte aparte ale drepturilor civile, şi respectiv, nu pot fi atribuite în calitate de obiecte ale contractului de schimb. Conform contractului de schimb este exclusă restituirea bunurilor analogice celor transmise, precum şi achitarea preţului. Contractul de schimb poate fi încheiat în privinţa bunurilor viitoare, adică în privinţa bunurilor care nu le deţin părţile la momentul încheierii contractului, dar le vor dobîndi sau le vor produce ăn viitor. Deseori, în circuitul civil se pune semnul egalităţii între contractul de schimb şi operaţiunea de barter. Însă practica judiciară internaţională nu recunoaşte o astfel de echivalenţă juridică între aceste doua categorii, deoarece, în contractele de barter este evidentă obligaţia unei părţi de a livra mărfurile în contul achitării celor recepţionate (ca o formă deosebită de efectuare a achitărilor pentru mărfurile livrate). Obiectul contractului de barter nu totdeauna coincide cu obiectul contractului de schimb, deaceea normele referitoare la schimb, urmează a fi aplicate faţă de barter nu direct, dar prin analogia legii. Articolul 825. Compensarea diferentei de valoare 1.In cazul in care bunurile schimbate nu au aceeasi valoare, diferenta de valoare poate fi compensata printr-o suma de bani, numita sulta, daca aceasta este prevazuta de contract. 2. Sulta nu poate depasi valoarea bunului.

1. Al.1 a prezentului articol stabileşte principiul echivalenţei economice ale bunurilor ce se schimbă, fapt ce corespunde esenţei juridice a raportului de schimb. Această menţiune legală reduce apariţia posibilelor litigii dintre părţi referitoare la preţul bunurilor contractate. Însă regula generală menţionată este urmată de o excepţie, conform căreia diferenţa de valoare a bunurilor poate fi compensată în formă banească. Părţile urmează expres în contract să stabilească un astfel de drept. 2. Mărimea sultei achitate la fel trebuie să reiasă din contract, dar nu să fie rezultatul ulterioarelor evaluări ale bunurilor. În cazul în care sulta depăşeşte valoarea bunului contractul de schimb poate fi calificat ca vînzarecumpărare, deoarece se depăşeşte esenţa schimbului şi persistă achitarea preponderentă în bani. Sulta urmează a fi achitată nemijlocit, pînă la transmiterea (de către partea ce este obligată de a o achita) a bunului său contragentului, sau imediat după executarea obligaţiei sale de transmitere a bunului. În orice caz, achitarea sultei trebuie să fie efectuată pînă la momentul trecerii dreptului de proprietate ale părţilor asupra bunurilor schimbate. În acest aspect, contractul poate prevedea şi alte modalităţi de achitare a sultei.

Articolul 826. Dreptul de a refuza predarea bunului Partea care poate demonstra ca cealalta parte nu este proprietar al bunului are dreptul, chiar si dupa ce a primit bunul, sa refuze executarea prestatiei la care s-a obligat. In acest caz, partea poate fi obligata sa restituie doar ceea ce a primit in baza contractului. 1. Acest articol conţine o normă absolut nouă în cadrul reglementării schimbului. Esenţa prevederii legale constă în declararea de către legiuitor a dreptului de refuz unilateral în executarea obligaţiei, pe motiv că o parte este neproprietară a bunului transmis. Pentru realizarea acestui drept, legea impune prezenţa a două condiţii, a) dreptul respectiv poate fi realizat după momentul încheierii contractului, b) probarea cu certitudine a faptului că contragentul nu este proprietarul bunului transmis. Refuzul de predarea a bunului prezintă un temei pentru rezilierea contractului, şi nicidecum, o măsură operativă de protejare a drepturilor contractuale. În calitate de consecinţă a unui astfel de temei de reziliere a contractului, legea prevede numai obligaţia de restituire a obiectului contractului, fără achitarea unor daune-interese.

Capitolul III DONATIA Articolul 827. Contractul de donatie (1) Prin contract de donatie, o parte (donator) se obliga sa mareasca din contul patrimoniului sau, cu titlu gratuit, patrimonial celeilalte parti (donatar). (2) Contractul de donatie prin care donatorul se obliga sa transmita in viitor intreg patrimoniul actual sau o fractiune din el fara a specifica bunurile care urmeaza sa fie predate este nul. (3) Contractul de donatie care stipuleaza obligatia donatarului de a achita datorii sau sarcini care nu exista la momentul incheierii contractului este nul daca natura si intinderea datoriilor sau sarcinilor nu sint stipulate in contract. (4) Contractul care prevede predarea bunului dupa decesul donatorului este nul. I. Norma comentată este chemată să definească noţiunea unui contract civil tradiţional – contractul de donaţie. În baza acestui contract, donatorul îşi reduce cu titlu gratuit patrimoniul său în favoarea celeilalte părţi a contractului – donatarului. Contractul de donaţie este marcat de următoarele trăsături caracteristice: a) Donaţia este îndreptată spre majorarea patrimoniului donatarului; b) Majorarea patrimoniului donatarului se produce din contul patrimoniului donatorului gratuit; c) Majorarea patrimoniului donatarului se face cu intenţia donatorului de a gratifica (animus donandi). Contractul de donaţie are un efect translativ de drepturi şi este irevocabil. În rezultatul încheierii contractului de donaţie, dreptul care reprezintă obiectul contractului trece din patrimoniul donatorului în cel al donatarului, iar desfacerea contractului, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege este posibil doar prin acordul comun al părţilor. Pornind de la noţiunea patrimoniului (Art. 284), prin contractul de donaţie pot fi transmise atît drepturi reale cît şi de creanţă. Se va considera donaţie transmiterea unui bun în proprietate, transmiterea altui drept real, exonerarea donatarului de executarea unei obligaţii patrimoniale faţă de donator (iertarea datoriei), transmiterea unei creanţe, stingerea unei datorii ale donatarului faţă de un terţ, precum şi alte cazuri în care, patrimoniul donatarului se măreşte

din contul patrimoniului donatorului cu intenţie de a gratifica din partea ultimului. Deşi nu este prevăzut expres, obiect al contractului de donaţie pot fi atît bunurile prezente, cît şi viitoare. În principiu, contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit. Sporind patrimoniul donatarului, donatorul nu urmăreşte obţinerea unor foloase patrimoniale. Dacă în rezultatul unui contract de donaţie donatorul obţine o contraprestaţie, donaţia se va considera simulată şi respectiv, lovită de nulitate absolută în condiţiile Art. 221. Nu se va considera că donatorul obţine o contraprestaţie atunci cînd dreptul transmis este afectat de unele limitări (ex. dreptul de abitaţie a donatorului în casa donată, servitutea de trecere pe terenul donat, etc). Contractul de donaţie condiţionată (Art.834), în limita sarcinii impuse în favoarea donatarului sau a unui terţ are un caracter oneros. În cadrul contractelor gtratuite donaţia reprezintă o liberalitate, or, spre deosebire de contractele dezinteresate, în rezultatul donaţiei donatorul îşi reduce patrimoniul său. Deşi noţiunea contractului de donaţie indică asupra caracterului lui consensual, acesta poate fi atît real, cît şi consensual. Contractul de donaţie este consensual de fiecare dată cînd conţine promisiunea de a dona în viitor (Art.830). În toate celelalte cazuri, contractul de donaţie are un caracter real, or se consideră încheiat din momentul transmiterii bunului (Art. 828). În principiu, contractul de donaţie este unilateral obligaţional, or dă naştere la obligaţii doar în sarcina uneia din părţi. Astfel, în cazul contractelor reale, donatarul are o obligaţie legală de recunoştinţă. În cazurile cînd contractul conţine promisiunea de a dona în viitor, donatorul este obligat de a îndeplini acţiunile care reprezintă obiectul contractului. În limita sarcinii impuse, Contractul de donaţie condiţionată are un caracter sinalagmatic(vezi com. Art.834). În calitate de părţi la contractul de donaţie, adică de donator şi donatar, pot figura atît persoanele fizice, căt şi juridice, inclusiv statul şi unităţile lui administrativ-teritoriale, prin intermediul organelor acestora (Art.58). Capacitatea anumitor persoane de a primi sau efectua donaţii poate fi limitată prin lege (vezi com. Art.832). II. Conform prevederilor Art. 674, poate fi transmis integral sau în parte doar acel patrimoniu al transmiţătorului, care există la momentul încheierii contractului. Din considerentul că patrimoniul viitor nu este transmisibil, alin.2 al articolului comentat prescrie specificarea expresă a bunurilor care urmează să fie predate în viitor, în baza unui contract de donaţie a întregului patrimoniu a donatorului sau a unei fracţiuni din acest patrimoniu. Nerespectarea acestei prevederi atrage nulitatea absolută a contractului de donaţie. III. Norma ce se conţine în alin. 3 al articolului comentat se referă în exclusivitate la contractele de donaţie condiţionată, reglementate de Art. 834, în care condiţia impusă este achitarea datoriilor şi/sau realizarea anumitor sarcini. Pentru a fi valabil, contractul de donaţie condiţionată de achitarea datoriilor sau executarea sarcinilor care nu există la momentul încheierii lui trebuie să conţină referiri la natura datoriilor sau sarcinilor viitoare, precum şi la întinderea (mărimea) acestora. Prevederile respective sunt dictate, pe de o parte de faptul că în rezultatul donaţiei, patrimoniul donatarului urmează să se majoreze din contul patrimoniului donatorului, iar pe de altă parte, în cazul donaţiei condiţionate, se consideră donaţie doar partea de patrimoniu care excedează cheltuielile necesare executării condiţiei. În cazul în care natura şi întinderea datoriilor sau sarcinilor impuse donatarului nu vor fi cunoscute, nu se poate cunoaşte întinderea obligaţiei donatarului legate de executarea sarcinii (achitarea datoriilor), ceea ce atribuie contractului de donaţie un caracter aleatoriu impropriu. Astfel, ar riscul obţinerii unui efect invers decît cel care trebuie să-l producă un contract de donaţie – majorarea patrimoniului donatorului din contul patrimoniului donatarului, ceea ce ar reprezenta o viciere a consimţămîntul donatarului, care nu ar accepta un dar generator fe obligaţii care depăşesc valoarea donaţieie. Nespecificarea naturii şi întinderii sarcinilor şi datoriilor viitoare, impuse donatarului, duce la nulitatea absolută a contractului de donaţie. Norma comentată se referă doar la datoriile şi sarcinile care nu există la momentul încheierii contractului de donaţie. În cazul în care contractul de donaţie este condiţionat de achitarea datoriilor şi sarcinilor existente la momentul încheierii contractului, ne-specificare în contract a naturii şi întinderii acestora în contract nu va afecta valabilitatea contractului. IV. Contractul de donaţie este un act juridic care se încheie inter vivos şi produce efecte doar între părţile lui, în timpul vieţii acestora. Dispunerea de patrimoniu mortis cauza este posibilă doar prin intermediul testamentului. Pentru a exclude posibilitatea de a evita aplicarea normelor dreptului succesoral şi de a scoate (exclude) anumite bunuri din patrimoniul succesoral, legea interzice sub sancţiunea nulităţii absolute încheierea contractelor de donaţie care stipulează predarea bunului după moartea donatorului. Dacă un astfel de contract va fi încheiat, el nu va produce efecte, iar obiectul lui, va fi inclus în patrimoniul succesoral potrivit regulilor institituite de Art.1444. Articolul 828. Incheierea contractului de donatie (1) Contractul de donatie se considera incheiat in momentul transmiterii bunului. (2) In cazul in care un bun mobil este transmis fara acordul celeilalte parti, transmitatorul poate stabili acesteia un termen rezonabil in interiorul caruia trebuie sa declare ca accepta sau ca refuza sa accepte donatia. La expirarea termenului, contractul se considera incheiat daca cealalta parte nu a refuzat sa accepte donatia. In caz de refuz, transmitatorul are dreptul sa ceara restituirea bunului in conformitate cu regulile privind imbogatirea fara justa cauza.

Alin.1 stabileşte regula generală cu privire la momentul încheierii contractului de donaţie. Potrivit acestei norme, contractul de donaţie se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului. Norma comentată nu indică momentul în care bunul se consideră transmis. Deoarece potrivit Art. 284 prin bunuri se înţelege atît lucrurile cît şi drepturile patrimoniale, la determinarea momentului transmiterii bunului vom aplica prevederile Art.322. Norma ce se conţine în alin.1 urmează a fi interpretată restrictiv, or nu fiecare predare a bunului are drept efect încheierea contractului de donaţie. Donaţia este un contract şi nu un act juridic unilateral şi din acest considerent predarea bunului în condiţiile Art. 322 va avea drept efect încheierea contractului de donaţie doar dacă este însoţită de acordul părţilor , exprimat în condiţiile Art. 679. Acordul de voinţă a părţilor de a încheia un contract de donaţie, care nu este însoţit de transmiterea bunului, nu produce efecte juridice. Aceasta regulă nu este valabilă în privinţa contractelor care conţin promisiune de a dona în viitor (inclusiv obligaţia de susţinere materială în fomă de plăţi periodice), care se consideră încheiate în momentul ajungerii părţilor la un acord referitor la clauzele esenţiale ale contractului (vezi com. Art.830). Persoana care are intenţia de a încheia un contract de donaţie poate transmite bunul mobil şi fără a avea acordul celeilalte persoane de a accepta donaţia. În acest caz, potrivit alin.2 al normei comentate, transmiţătorul poate stabili un termen rezonabil, în interiorul cărui cealaltă parte să facă o declaraţie, prin care să accepte sau să refuze să accepte donaţia. Termenul fixat de transmiţător urmează a fi suficient de lung, pentru ca potenţialul donatar să poată face declaraţia şi ca aceasta să ajungă la transmiţător. Tăcerea este calificată ca manifestarea de voinţă de a încheia contractul, astfel încît, nerecepţionarea refuzului expres de către transmiţător în cadrul termenului stabilit este echivalată cu acceptarea donaţiei. Norma comentată poartă un caracter dispozitiv, or lasă la discreţia transmiţătorului posibilitatea stabilirii termenului pentru acceptarea donaţiei. În situaţiile cînd bunul mobil este transmis cu intenţia de a gratifica, fără acordul celeilalte părţi şi fără fixarea unui termen pentru acceptare, contractul de donaţie se va considera încheiat, dacă refuzul expres de acceptare a donaţiei nu va fi recepţionat de transmiţător în cel mai scurt timp posibil, pornind de la circumstanţele concrete. Refuzul de a accepta donaţia oferă dreptul transmiţătorului de a cere restituirea bunului transmis. În acest caz, cererea lui urmează a fi întemeiată pe normele care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză (Art.1389 – 1397), or are loc o reducere a patrimoniului transmiţătorului şi respectiv o îmbogăţire a acceptantului fără temei juridic. Articolul 829. Forma contractului de donatie Daca obiect al donatiei este un bun pentru a carui vinzare (instrainare) este prevazuta o anumita forma a contractului, aceeasi forma este ceruta si pentru donatie. Norma comentată stabileşte exigenţele faţă de forma contractului de donaţie. În cazurile cînd pentru vînzarea (înstrăinarea) bunului care reprezintă obiectul contractului de donaţie legea cere respectarea anumitei forme, aceeaşi formă va fi obligatorie şi pentru contractul de donaţie. Această normă se referă doar la forma contractelor reale de donaţie, or, contractele consensuale (promisiunea de a dona în viitor) urmează a fi încheiate în formă autentică de fiecare dată (Art. 830). La moment, legea prevede forma autentică doar pentru vînzarea (înstrăinarea) întreprinderii ca un complex patrimonial şi pentru înstrăinarea terenurilor. Respectiv, contractul de donaţie a întreprinderii ca un complex patrimonial urmează a fi încheiat în formă autentică şi înregistrat la Camera Înregistrării de Stat (Art. 818), iar potrivit Legii privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului nr/1997, contractele de donaţie a terenurilor se va încheia în formă autentică sub sancţiunea nulităţii. În celelalte cazuri, contractul de donaţie urmează a fi încheiat potrivit cerinţelor legale generale referitor la forma actului juridic (Art.208-213). În cazurile cînd obiect al contractului de donaţie este un bun imobil, contractul respectiv urmează a fi înregistrat în condiţiile Art. 214 şi Art.321. Nerespectarea formei cerute de lege pentru încheierea contractului de donaţie va produce efectele specificate în Art.211, 213 şi Art.830. Articolul 830. Promisiunea de donatie (1) Pentru a produce efecte, contractul care contine promisiunea de a transmite in viitor un bun trebuie incheiat in forma autentica. Nerespectarea formei nu afecteaza valabilitatea donatiei daca promisiunea este indeplinita, cu exceptia contractelor care au ca obiect bunuri pentru a caror instrainare se cere forma autentica. (2) Donatorul este indreptatit sa refuze indeplinirea promisiunii de a transmite un bun daca ii este imposibil, tinind cont de celelalte obligatii ale sale, sa indeplineasca promisiunea fara ca prin aceasta sa-si pericliteze propria intretinere corespunzatoare sau executarea obligatiilor sale legale de intretinere a unor alte persoane. Donatarul nu poate cere despagubiri.

I. Alin. 1 al normei comentate determină particularităţile încheirii contractului donaţie, care conţine promisiunea de a dona, prin transmiterea unui bun în viitor. Promisiunea de a dona nu este un act unilateral, or din moment ce aceasta se conţine în contractul de donaţie, reprezintă nu altceva decît obligaţia donatorului de a dona în viitor. Spre deosebire de contractele reale de donaţie, contractul care conţine promisiune de a dona în viitor se consideră încheiate din momentul cînd părţile au convenit asupra condiţiilor esenţiale şi incubă obligaţia donatorului de a preda bunul. Deşi legea nu indică expres, în rezultatul interpretării sistemice a normelor care reglementează donaţia, condiţii esenţiale ale contractului de donaţie sunt obiectul lui şi exprimarea intenţiei de a gratifica (de a mări patrimoniul donatarului gratuit, din contul patrimoniului donatorului). Pornind de la noţiunea contractului de donaţie (Art. 827), contractul consensual de donaţie rămîne a fi unilateral din punct de vedere a obligaţiilor, or naşte obligaţii doar pentru donator. Pînă la transmiterea faptică a obiectului contractului (executarea obligaţiei de a dona), donatarul este în drept să renunţe la donaţie., iar donatarul nu poate fi obligat să accepte donaţia. Contractul de donaţie care conţine promisiunea de a dona urmează a fi încheiat în formă autentică. Condiţia de formă însă, pornind de la prevederile alin.2, Art.208 nu este cerută pentru valabilitatea contractului. Prin derogare de la alin.1, Art.213, contractul de donaţie care conţine promisiunea de a transmite un bun în viitor, care nu a fost autentificat notarial, va fi lovit de nulitatea absolută doar în cazurile cînd: a) donatorul nu a respectat promisiunea de a dona; b) indiferent de îndeplinirea promisiunii de a dona, obiect al contractului de donaţie sunt bunuri, pentru a căror înstrăinare se cere forma autentică,. II. Alin.2 al normei comentate prevede expres şi exhaustiv cazurile cînd donatorul este justificat să nu execute obligaţia asumată prin contractul de donaţie care conţine promisiunea de a dona, fără survenirea consecinţelor negative pentru neexecutarea obligaţiilor. Instituind această normă, legiuitorul subliniază statutul juridic specific al donatorului, care, executîndu-şi obligaţia, majorează patrimoniul donatarului din contul patrimoniului său fără a primi ceva în schimb. Astfel, donatorul este îndreptăţit să refuze executarea contractului de donaţie, fără a fi obligat la plata despăgubirilor, în cazurile cînd îndeplinirea promisiunii, ţînînd cont de celelalte obligaţii ale sale va pune în pericol propria întreţinere corespunzătoare a donatorului sau/şi cînd aceasta ar periclita executarea obligaţiilor legale ale donatorului de întreţinere a altor persoane. Evident că obligaţiile donatorului care fac imposibilă respectarea promisiunii de a dona fără a periclita propria întreţinere corespunzătoare sau întreţinerea altor persoane să nu existe la momentul încheierii contractului de donaţie ci să fie contractate (să se nască) după încheierea lui. Aceste obligaţii trebuie să înrăutăţească starea patrimonială a donatorului în aşa măsură, încît executarea contractului de donaţie să creieze pericolul survenirii consecinţelor indicate în alin.2. Înrăutăţirea stării patrimoniale poate avea loc în rezultatul reducerii veniturilor, creşterii costului vieţii, înrăutăţirea stării sănătăţii, falimentul întreprinzătorului individual, modificarea statutului stării civile (căsătorie, divorţ), naşterea obligaţiei de repararea a prejudiciului cauzat, a obligaţiei de plată a pensiei alimentare, altor obligaţii de întreţinere, etc. Legea nu condiţionează posibilitatea refuzului donatorului de a executa contractul de comportamentul donatorului, astfel încît, survenirea împrejurărilor care oferă dreptul donatorului de a renunţa la contract pot fi legate şi de comportamentul vinovat al lui. Determinînd dacă executarea contractului de donaţie poate să pericliteze propria întreţinere corespunzătoare a donatorului, urmează să se ţină cont de împrejurările concrete ale cazului precum şi de faptul că nivelul vieţii acestuia nu trebuie să se înrăutăţească după îndeplinirea promisiunii de a dona. Referindu-se la „obligaţiile legale de întreţinere a altor persoane”, legiuitorul a avut în vedere doar obligaţiile de întreţinere, instituite prin lege (obligaţia de întreţinere a copiilor de către părinţi, a buneilor de către nepoţi, a părinţilor de către copii, pensia alimentară în privinţa oricăror aceştia, prevăzute de Codul familiei). Obligaţiile de întreţinere asumate de donator prin contract, (ex. încheierea unui contract de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă) nu oferă posibilitatea acestuia de a renunţa la execuatarea contractului fără a achita despăgubiri. Renunţarea donatorului la executarea contractului în condiţiile alin. 2 este posibilă doar pînă la transmiterea bunului. După transmiterea bunului contractul de donaţie poate fi rezolvit în conformitate cu prevederile Art.836. Din norma ce se conţine în alin. 2 al articolului comentat rezultă că poate renunţa la îndeplinirea promisiunii de a dona doar donatorul – persoană fizică, or, nu putem vorbi despre „propria întreţinere corespunzătoare” a persoanei juridice. Similar, o persoană juridică nu poate avea obligaţii legale de întreţinere a altor persoane. Contractului de donaţie i se aplică în egală măsură cu alte contracte dispoziţiile legale cu privire la obligaţii, cu excepţiile expres prevăzute de lege. În cazul renunţării donatorului de îndeplinire a promisiunii de a dona pentru alte motive decît cele indicate la alin.2, donatarul va putea cere despăgubiri în baza normelor generale cu privire la răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor. Renunţarea la executarea contractului de donaţie este un caz de rezoluţiune a lui. Din acest considerent, actul de rezoluţiune a contractului pentru temeiurile indicate la alin.2 a normei comentate trebuie îmbrăcat în aceaşi formă ca şi contractul de donaţie care conţine promisiunea de a dona în viitor un bun, adică în formă autentică. Articolul 831. Contractul de donatie sub forma de plati periodice

In cazul in care contractul de donatie stipuleaza obligatia privind sustinerea materiala sub forma de plati periodice, aceasta obligatie inceteaza o data cu decesul donatorului daca in contract nu este prevazut altfel. Norma comentată este dedicată reglementării contractului de donaţie care stipulează obligaţia donatorului de a susţine material pe donatar, sub forma de plăţi periodice. Obiect al acestui contract de fiecare dată sunt sume de bani, care se achită cu o periodicitate determinată de părţi în contract. Ca regulă, în calitate de donatar figurează persoanele fizice, însă nu este exlusă posibilitatea de susţinere materială sub formă de plăţi periodice nici a organizaţiilor necomerciale. Obligaţia donatorului privind susţinerea donatarului în formă de plăţi periodice, în lipsa unor prevederi contractuale contrare încetează odată cu moartea donatorului. Dacă contractul conţine o clauză prin care moartea donatorului nu stinge obligaţia acestuia, ea urmează să fie executată de succesorii donatorului care au acceptat succesiunea. În acest caz nu vom fi în prezenţa situaţiei reglementate de alin.4, Art.827, or din momentul semnării contractului de donaţie în formă de plăţi periodice, donatarul obţine o creanţă certă, care reprezintă un bun prezent. Din acest considerent, executarea obligaţiei de plăţi periodice contractată de donator nu reprezintă o donaţie de bunuri viitoare şi după moartea donatorului urmează a fi atribuită la pasivul succesoral. Contractul de donaţie prin care se stipulează obligaţia privind susţinerea materială sub forma de plăţi periodice este în esenţă un contract care conţine promisiunea de a dona în viitor. Respectiv, lui i se aplică în mod corespunzător prevederile Art.831. Articolul 832. Inadmisibilitatea donatiei Este interzisa donatia, cu exceptia donatiei neinsemnate, pentru realizarea unor obligatii morale: a) in numele persoanelor incapabile; b) proprietarilor, administratorilor sau lucratorilor din institutii medicale, educative, de asistenta sociala si din alte institutii similare din partea persoanei care se afla in ele sau din partea sotului sau rudelor acesteia de pina la gradul patru inclusiv. Aceasta regula nu se aplica in relatiile dintre rudele de pina la gradul patru inclusiv; c) in relatiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ. Articolul comentat stabileşte interdicţii de a dona şi de a accepta donaţii pentru anumite categorii de persoane. Aceste prevederi derogă de la normele generale cu privire la capacitatea de a contracta şi sunt îndreptate spre evitarea diferitor abuzuri şi asigurarea unei protecţii maxime a drepturilor şi intereselor persoanelor. Lit. a) a art. 832 conţine interdicţia de a dona în numele persoanelor incapabile, cu excepţia donaţiilor neînsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale. Prin persoane incapabile urmează de înţeles: a) minorii de pînă la 14 ani, actele juridice în numele căror, potrivit art.22 se încheie de părinţi, adoptatori sau tutori; b) pesoanele declarate incapabile de instanţa de judecată, actele juridice în numele căror, potrivit art.24 se încheie de către tutori; Norma comentată concretizează prevederile alin.1, Art.43 şi interzice reprezentanţilor legali a incapabililor să doneze din numele persoanelor pe care le reprezintă. Minorii care au împlinit 14 ani şi persoanele limitate de capacitate de exerciţiu, deşi nu nimeresc în categoria incapabililor, nu pot încheia contracte de donaţie în calitate de donatori. Această restricţie rezultă din alin.1, Art.43, în conformitate cu care curatorii nu sunt în drept să încuviinţeze actele juridice cu titlu gratuit, prin care cel pus sub curatelă se obligă sau renunţă la drepturi. Interdicţia de a dona din numele persoanelor incapabile nu se răsfrînge asupra donaţiilor neînsemnate, de o valoare mică, efectuate pentru realizarea unor obligaţii morale ale incapabilului. Pornind de la prevederile alin.2, Art. 22, donaţia neînsemnată se va recunoaşte valabilă chiar şi în cazul în care este efectuată direct (nu prin intermediul reprezentanţilor legali sau cu acordul lor) de un minor în vărstă de la 7-14 ani sau care a împlinit 14 ani. Menţionăm că persoanele incapabile pot primi nestingherit donaţii, atăt direct (lit.b), alin.2, art.22) cît şi prin intermediul sau cu acordul reprezentanţilor săi legali în celelalte cazuri. Norma prevăzută de lit.b) a articolului comentat este chemată să lupte cu abuzurile angajaţilor din sfera socială. Ea interzice proprietarilor, administratorilor şi lucrătorilor din instituţiile medicale (clinici, laboratoare, spitale, profilactorii şi altele care oferă servicii medicale), educative (instituţii de învăţămînt preşcolar, liceal, universitar, postuniversitar, etc.), de asistenţă socială (case de copii, case de bătrîni, etc.) şi altor instituţii similare (sanatorii, case de odihnă, centre de reabilitare) să accepte donaţii din partea: a) persoanelor care se află în ele, avîndu-se în vedere persoanele fizice care beneficiază de serviciile medicale, educative, sociale sau altele oferite de instituţiile menţionate; b) soţului sau rudelor persoanelor beneficiari de servicii de pînă la gradul patru inclusiv, atît pe linie directă cît şi colaterală.

Prevederile de la lit.b) se vor aplica indiferent de statutul instituţiei (publice sau private), categoriile de servicii, modul de prestare a lor (gratuit sau contra plată), etc. Concomitent, nu contează funcţia persoanei angajate. Interdicţia este valabilă în egală măsură pentru toţi angajaţii, indiferent este legată activitatea lor nemijlocit de oferirea serviciilor sau nu. Din sensul normei comentate rezultă că interdicţia este valabilă doar în perioada cînd persoanele beneficiază de serviciile instituţiilor menţionate. Interdicţia respectivă nu se va aplica în cazul donaţiilor efectuate de beneficiarii serviciilor instituiţiilor menţionate care sunt în relaţii de rudenie de de pînă la gradul IV inclusiv cu proprietarii, administratorii sau angajaţii acestor instituţii. Norma comentată nu se va aplica nici asupra donaţiilor neînsemnate, efectuate pentru realizarea obligaţiilor morale (ex. donarea unui buchet de flori). Alin.3, art.11 al Legii serviciului public din 4 mai 1995 completează prevederile articolului comentat şi interzice funcţionarilor publici să primească daruri pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu excepţia normelor de politeţe şi ospitalitate recunoscută. O altă interdicţie stabilită de norma comentată se referă la inadmisibilitatea donaţiilor în relaţiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ (societăţile comerciale). Societăţile comerciale se constituie şi activează pentru a obţine profit. Deoarece prin efectuarea donaţiei patrimoniul donatorului se reduce în mod actual, irevocabil şi gratuit, legea, pentru a evita abuzurile şi a proteja interesele creditorilor, interzice încheierea contractului de donaţie între persoanele juridice cu scop lucrativ. O societate comercială poate fi parte la contractul de donaţie doar atunci cînd cealaltă parte este o persoană fizică sau o organizaţie necomercială. Pornind de la prevederile alin. 3, Art.26, interdicţia de a încheia contracte de donaţie cu societăţile comerciale este valabilă şi în privinţa întreprinzătorului individual. Deoarece persoanele juridice cu scop lucrativ nu pot avea obligaţii morale, acestora le este interzisă chiar şi încheierea contractelor de donaţie neînsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale. Aplicînd prevederile articolului comentat trebuie de ţinut cont că legea interzice încheierea de către persoanele juridice cu scop lucrativ doar a contractelor de donaţie, nu şi a altor acte juridice cu caracter gratuit. Pentru a recunoaşte un act juridic cu titlu gratuit drept donaţie, urmează ca acesta să corespundă următoarelor criterii: a) să fie un contract cu titlu gratuit; b) transmitera bunului în baza acestui contract să fie irevocabilă; c) transmiterea bunului să fie efectuată cu intenţia de a gratifica. Astfel, nu vor putea fi recunoscute donaţie dacă nu corespund criteriilor enunţate mai sus contractul de remitere a de datorie (Art. 662), cesiunea de creanţă (Art.556), contractul de comodat (Art.859), contractul de împrumut gratuit (Art.867), depozitul gratuit (Art.1088). Nerespectarea prevederilor articolului comentat are drept efect nulitatea absolută a contractului de donaţie în condiţiile Art.220. Articolul 833. Donatia in cazul maladiilor prezumate a fi letale Contractul de donatie incheiat in timpul unei maladii prezumate a fi letale pentru donator, urmata de insanatosirea acestuia, poate fi declarat nul la cererea donatorului. Instituind norma comentată, legiuitorul fixează prezumţia că încheierea contractului de donaţie în timpul unei maladii considerate a fi letale este dictată de conştientizarea de către donator a inevitabilităţii decesului său. În cazul în care donatorul, contrar prezumţiei letalităţii, se însănătoşeşte, legea îi oferă posibilitatea de a cere declararea nulităţii contractului de donaţie. Prin maladii prezumate letale urmează de înţeles acele procese patologice (boala), indiferent de natura lor, care afectează organismul uman şi duc în mod inevitabil la decesul celui bolnav. Prezumţia letalităţii maladiei trebuie să fie fundamentată din punct de vedere medical şi nu doar bănuită de donator sau alte persoane. Pentru a putea cere nulitatea contractului de donaţie încheiate în timpul unei maladii prezumate letale, însănătoşirea donatorului trebuie să fie de aşa natură, încît să înlăture pericolul decesului care se prezuma. Însănătoşirea parţială, care doar îdepărtează survenirea decesului pe o perioadă scurtă de timp nu-i oferă dreptul donatorului de a cere nulitatea contractului. Donatorul va putea cere nulitatea contractului de donaţie în decursul termenilor generali de prescripţie, în condiţiile Art. 218. Alte persoane interesate (ex. rudele) nu vor putea cere declararea nulităţii contractului în baza art.833. În rezultatul declarării nulităţii contractului vor surveni consecinţele declarate de Art. 219. Dacă pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti donatorul decedează, contractul nu va fi declarat nul. Articolul 834. Donatia conditionata (1) Partile pot conveni ca efectele donatiei sa fie conditionate de indeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop. Scopul poate fi si de utilitate publica. Va constitui donatie numai partea excedentara cheltuielilor de executare a sarcinii

sau de atingere a scopului. (2) Indeplinirea sarcinii poate fi ceruta, in afara de donator, de oricare persoana in al carei interes este stipulata sarcina. (3) Daca donatarul nu indeplineste sarcina, donatorul poate revoca donatia. Norma comentată permite părţilor contractului să condiţioneze donaţia de îndeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop. În baza unui contract de donaţie condiţionată donatarul se obligă să execute o sarcină sau să contribuie la realizarea unui scop stabilite de către donator. Încheind contractul de donaţie condiţionată, donatarul este ţinut să realizeze sarcina/scopul determinat sub pericolul survenirii consecinţelor prevăzute de alin.3. Sarcina impusă de donator nu poate fi imposibilă, ilicită şi amorală. În caz contrar, contractul de donaţie condiţionată va fi lovit de nulitate absolută în condiţiile Art. 220. Pot fi condiţionate de îndeplinirea sarcinilor atît contractele reale de donaţie cît şi contractele care conţin promisiunea de a dona în viitor. În limita sarcinii/scopului impus prin contractul de donaţie, donaţia condiţionată este un contract sinalagmatic. Respectiv, contractului de donaţie condiţionată i se aplică în mod corespunzător prevederile comune cu privire la contractele sinalagmatice, prevăzute la Art.704 – 711. Sarcinile pot fi de mai multe feluri şi pot fi stipulate în folosul donatorului (achitarea unei datorii a donatorului, rezervarea dreptului de abitaţie, etc), în folosul donatarului (să utilizeze donaţia pentru procurarea unei locuinţe, să-şi achite studiile, etc) sau în folosul unui terţ. Dacă sarcina este stiplată în favoarea unui terţ, donatarul este obligat să gratifice în limitele sarcinii terţul. În cazul stipulării sarcinii în favoarea terţului vor fi aplicabile normele care reglementează contractul în folosul unui terţ (Art. 721-724). În situaţiile cînd sarcina este stipulată în favoarea donatorului sau a unui terţ, în limita sarcinii impuse donaţia condiţionată are un caracter oneros, or executarea sarcinii este privită ca o contraprestaţie primită de donator. Instituirea sarcinii în favoarea donatarului nu afectează caracterul gratuit al contractului de donaţie, însă spre deosebire de donaţiile simple, donaţia condiţionată de o sarcină în favoarea donatarului poate fi revocată pentru neexecutare. Potrivit normei de la alin.1, scopul fixat de donator poate fi şi de utilitate publică. Se consideră scopuri de utilitate publică atunci cînd bunul donat urmează a fi utilizat nu în scopuri personale, familiale sau casnice a donatarului ci în folosul întregii societăţi, în folosul unei comunităţi sau în folosul unor categorii de persoane (persoane concrete). Astfel, donaţia filantropică, conform Legii 1420/2002 de fiecare dată este considerată făcută în scopuri de utilitate publică. Deoarece contractul de donaţie presupune o îmbogăţire a donatorului, stabilirea unei sarcini micşorează valoarea donaţiei. Pornind de la noţiunea contractului (Art. 827), în cazul donaţiei condiţionate legea recunoaşte donaţie doar acea parte a bunurilor care au excedat cheltuielile necesare pentru îndeplinirea sarcinii sau realizarea scopului. Odată find încheiat, contractul de donaţie condiţionată obligă donatorul să execute sarcina impusă. Fiind un contract sinalagmatic, donatarul nu poate renunţa la îndeplinirea obligaţiilor stipulate decît sub sancţiunea reparării prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului. În conformitate cu normele generale, dacă donatarul nu execută sarcina, donatorul este în drept fie de a cere executarea sarcinii fie de a revoca donaţia (de a cere rezoluţiunea contractului). Alin.2 al articolului comentat oferă dreptul donatorului de a-l impune pe donatar să execute sarcina. Alături de donator, cu acest drept aparţine şi oricărei alte persoane în al cărei interes este stipulată sarcina. În cazul contractelor de donaţie condiţionată care stipulează realizarea unui scop de utilitate publică, orice persoană – potenţial beneficiar al donaţiei care consideră că are un interes legitim este în drept să ceară donatarului executarea sarcinii. Dacă donatorul a decedat, realizarea sarcinii poate fi cerută de succesorii săi în drepturi. Alin.3 al articolului comentat stipulează dreptul donatorului de a cere revocarea donaţiei în cazul neexecutării sarcinii sau neatingerii scopului fixat în contractul de donaţie condiţionată. Fiind un contract sinalagmatic în limitele sarcinii impuse, revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii nu este altceva decît rezoluţiunea contractului, care urmează a fi solicitată conform prevederilor generale (Art.733 – 746). Revocarea donaţiei nu operează de drept, ci printr-o declaraţie scrisă faţă de donatar. În caz de litigiu, revocarea donaţiei se va decide de instanţa de judecată competentă. În cazul în care sarcina este executată parţial, instanţa de judecată este în drept să aprecieze dacă măsura neexecutării justifică rezoluţiunea contractului, putînd oferi donatarului un termen de graţie pentru executare. Dreptul de a cere revocarea donaţiei aparţine doar donatorului şi creditorilor acestuia prin intermediul acţiunii oblice (Art.599), precum şi succesorilor săi legali, care benefciază de efectele revocării. Terţul beneficiar (în interesul cărui a fost instituită sarcina), nefiind parte la contract nu poate cere revocarea donaţiei (Art.722), el fiind în drept să solicite doar realizarea sarcinii, în conformitate cu prevederile alin.2. Revocarea donaţiei pentru irealizarea sarcinii produce efectele stipulate în Art. 738. Articolul 835. Revocarea donatiei pentru ingratitudine (1) Donatia poate fi revocata daca donatarul a atentat la viata donatorului sau a unei rude apropiate a acestuia, daca se face vinovat de o alta fapta ilicita fata de donator sau fata de o ruda apropiata a acestuia, situatii care atesta o ingratitudine grava, sau daca refuza fara motive intemeiate sa acorde donatorului intretinerea datorata.

(2) Daca donatia este revocata, se poate cere restituirea bunului donat. (3) Revocarea donatiei poate fi facuta doar in decursul unui an din momentul in care cel indreptatit sa revoce a luat cunostinta de motivul de revocare. (4) Actiunea de revocare a donatiei nu poate fi inaintata contra mostenitorilor donatarului, nici de mostenitorii donatorului impotriva donatarului, cu exceptia cazului cind donatorul a decedat pina la expirarea termenului stipulat la alin.(3). Fiind un contract unilateral (cu excepţia donaţiilor condiţionate), contractul de donaţie pur gratuită nu generează obligaţii în sarcina donatarului, ci numai o îndatorire legală, numită „de recunoştinţă”. Mărind patrimoniul donatarului din contul patrimoniului său cu titlu gratuit, donatorul este în drept să aştepte din partea donatartului dacă nu o recunoştinţă, atunci cel puţin loialitate, manifestată prin abţinerea de la săvîrşirea unor fapte necorespunzătoare faţă de donator. Articolul comentat instituie dreptul donatorului de a revoca donaţia pentru ingratitudine, adică în cazul lipsei de recunoştinţă manifestată de donatar pentru gratificarea înfăptuită prin intermediul contractului de donaţie. Alin.1 stabileşte expres şi exhaustiv temeiurile de revocarea a donaţiei pentru ingratitudine. Revocarea donaţiei pentru atentat la viaţa donatorului sau rudelor lui apropiate se poate produce atunci cînd a existat o încercare a donatarului de a suprima fizic pe donator sau pe cineva din rudele sale apropiate. Rude apropiate ale donatorului sunt consideraţi membrii familiei acestuia, precum şi rudele de pînă la gradul IV inclusiv. Faptul că donatarul a comis un atentat la viaţa persoanelor nominalizate reprezintă o abatere gravă de la datoria de recunoştinţă pe care o are şi este natural ca donatarul în acest caz să fie înzestrat cu dreptul de a revoca donaţia. În sensul normei comentate, prin atentat la viaţă urmează de înţeles voinţa donatarului de a omorî pe donator sau pe cineva din rudele lui apropiate. Din acest considerent, este indiferent dacă a existat doar o tentativă de omor sau fapta s-a consumat, precum şi nu este necesară o condamnare penală a donatarului pentru fapta săvîrşită. Este suficient ca instanţa de judecată să determine intenţia donatarului de a ucide. În situaţiile cînd atentatul la viaţă a fost săvîrşit din imprudenţă sau în stare de iresponsabilitate, considerăm că donatorul nu va putea cere revocarea donaţiei. Un alt temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine reprezintă comiterea de către donatar a altor fapte ilicite faţă de donator sau rudele apropiate ale acestuia, care atestă o ingratitudine gravă. Aici se încadrează oricare faptă ilicită, manifestată în forma de agresiuni la sănătatea sau integritatea corporală, injurii, insulte, jigniri făcute în adresa donatorului sau a rudelor sale menţionate şi care dă dovadă de o ingratitudine gravă. Deoarece legea nu menţionează exhaustiv faptele ilicite care denotă o ingratitudine gravă, aprecierea acestora va fi făcută de instanţa de judecată. Un ultim temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine prevăzut de lege reprezintă refuzul nemotivat al donatarului de a oferi donatorului întreţinerea datorată. Se consideră că ţine de obligaţia de recunoştinţă a donatarului de a oferi donatorului întreţinere (alimente, haine, etc.) în limita valorii bunurilor donate, atunci cînd donatorul este lipsit de mijloace pentru propria întreţinere. Refuzul de a oferi întreţinere se va considera ca o ingratitudine atunci cînd donatorul a avut nevoie de întreţinere şi a ceruto de la donatar, însă ultimul, deşi a avut posibilitatea, a refuzat să o ofere fără o temeinică justificare. Dacă donatorul are rude sau alte persoane obligate să-l întreţină în baza unui temei legal sau contractual, el nu va putea pretinde revocarea donaţiei pentru neacordarea de întreţinere din partea donatarului. În acest caz, el poate cere rezoluţiunea contractului în condiţiile Art. 836. Pentru a putea aplica norma respectivă, contractul de donaţie nu trebuie să conţină obligaţia donatarului de întreţinere, or în acest caz suntem în prezenţa contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (Art. 839-846) sau a contractului de rentă, cu plata rentei în natură (Art.847). Alin.2 al articolului comentat se referă la consecinţele juridice ale revocării donaţiei pentru ingratitudine, lăsînd la discreţia donatorului de a cere restituirea bunului donat sau a contravalorii acestuia . Revocarea pentru ingratitudine este recunoscută ca o restituire a darului cu caracter de sancţiune civilă şi nu o rezoluţiune a contractului, ca în cazul revocării donaţiei condiţionate (Art.834). În relaţiile dintre părţile contractului de donaţie revocarea pentru ingratitudine produce un efect retroactiv. Donaţia se consideră a nu fi existat şi din acest considerent donatarul este obligat să restituie bunul donat. Deoarece revocarea donaţiei pentru ingratitudine reprezintă o sancţiune personală împotriva donatarului, aceasta (revocarea) nu va produce efecte asupra drepturilor terţilor. Dacă bunul nu există în natură sau a fost înstrăinat, donatarul va putea fi obligat la achitarea valorii lui conform normelor care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză (Art. 1389-1397). Termenul de prescripţie pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine este stabilit de 1 an din momentul cînd donatorul a aflat despre comiterea faptei ilicite care reprezintă temei de revocare. Scurgerea termenului de prescripţie îl privează pe donator sau altă persoană îndreptăţită conform alin. 4 să ceară revocarea donaţiei. Dacă înăuntrul termenului de 1 an revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu a fost cerută, se prezumează că donatarul a fost iertat. În cazurile cînd donatarul a comis în mod succesiv mai multe fapte ilicite pentru care se poate cere revocarea donaţiei, calcularea termenului se va face din momentul cînd donatorul a aflat despre ultima. Alin. 4 stabileşte cercul de persoane de la care se poate de revocat şi care pot cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Acţiunea în revocare este o acţiune strict personală, or doar donatorul este în drept să aprecieze ingratitudinea donatarului şi să-l ierte pentru fapta comisă. Pornind de la aceasta, doar donatorul este în drept de a cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Moştenitorii donatorului devin titularii dreptului la acţiune în revocare doar în cazurile cînd donatorul a decedat fără a înainta acţiunea pînă la expirarea termenului de un an din momentul cînd a aflat despre fapta ilicită comisă de donatar sau atunci cînd acţiunea a fost înaintată de donator, însă acesta a

decedat înainte de terminarea procesului. Spre deosebire de acţiunea de revocare a donaţiei pentru neexecutarea sarcinii, creditorii donatorului nu pot cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine prin intermediul acţiunii oblice. Potrivit normei comentate, acţiunea de revocare a donaţiei nu poate fi intentată împotriva moştenitorilor donatarului. Deoarece revocarea donaţiei pentru ingratitudine reprezintă o sancţiune civilă, ea poate fi aplicată doar persoanei vinovate de săvîrşirea ei, iar moştenitorilor nu li se poate imputa vina donatarului. Dacă donatarul moare pînă la pronunţarea hotărîrii pe marginea acţiunii de revocare a donaţiei pentru ingratititudine, succesorii în drepturi ai acestuia nu pot interveni în proces. Articolul 836. Rezolutiunea contractului de donatie in cazul starii de nevoie (1) Daca donatorul, dupa executarea donatiei, nu mai este in stare sa-si asigure o intretinere corespunzatoare si sa-si indeplineasca obligatiile legale de intretinere fata de terti, poate cere de la donatar restituirea bunurilor donate pe care acesta le mai poseda. (2) Cererea de restituire este inadmisibila cind donatorul si-a provocat intentionat sau prin culpa grava starea de nevoie. Spre deosebire de alin.2, Art. 830, care-i oferă posibilitatea donatorului de a renunţa unilateral la executarea obligaţiei de a dona în cazurile cînd prin executare i-ar deveni imposibil să-şi asigure întreţinerea proprie corespunzătoare sau să-şi execute obligaţiile legale faţă de terţi, articolul comentat instituie dreptul donatorului de rezoluţiune unilaterală a contractului de donaţie executat, pentru aceleaşi temeiuri. Datorită faptului că rezoluţiunea în condiţiile Art. 836 este cerută după ce contractul de donaţie a fost executat şi donatarul a devenit titularul dreptului primit, prin derogare de la prevederile Art. 738, legea limitează efectele rezoluţiunii doar la restituirea bunurilor donate pe care donatarul le mai posedă. Dacă bunurile nu mai există în natură sau au fost înstrăinate, rezoluţiunea contractului de donaţie este inadmisibilă, donatorul nefiind în drept să ceară despăgubiri. Rezoluţiunea pentru temeiurile prevăzute nu are efect asupra drepturilor terţilor referitor la bunul donat, indiferent de faptul dacă dreptul a trecut la terţ cu titlu gratuit sau oneros. În cazurile cînd bunul este în posesia donatarului, însă este grevat de drepturi ale terţilor, donatorul va accepta restituirea bunului grevat de drepturi, fără a putea cere despăgubiri. Starea de nevoie în care a ajuns donatorul după executarea contractului de donaţie trebuie să nu fie condiţionată de comportamenul vinovat al lui. Dacă donatorul şi-a provocat intenţionat sau prin culpă gravă starea de nevoie, rezoluţiunea contractului de donaţie pentru temeiurile invocate la Alin.1 este inadmisibilă. Articolul 837. Lipsa obligatiei de a plati dobinda Donatorul care este in intirziere nu este obligat sa plateasca dobinda. Norma comentată poate fi aplicată doar contractelor care conţin promisiunea de a dona în viitor (inclusiv donaţia în formă de plăţi periodice), atunci cînd obiectul contractului este o sumă de bani. Potrivit regulilor generale, debitorul unei obligaţii pecuniare care este în întîrziere urmează să achite, potrivit Art. 619 dobînzi de întîrziere. Pornind de la specificul contractului de donaţie, în rezultatul cărui donatorul măreşte patrimoniul donatarului fără nici o contraprestaţie (cu titlu gratuit), norma comentată exclude posibilitatea donatarului de a cere dobînzi pentru întîrzierea executării obligaţiei de către donator. În acelaşi timp, norma comentată nu exclude posibilitatea donatarului de a cere repararea prejudiciuli real cauzat, potrivit normelor comune cu privire la răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor pentru întîrziere. Articolul 838. Raspunderea donatorului pentru viciul bunului donat Daca trece sub tacere cu viclenie un viciu al bunului donat, donatorul este obligat sa despagubeasca pe donatar de prejudiciul cauzat astfel. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de viciile bunului donat survine în cazul întrunirii cumulative a următoarelor condiţii: • Bunul donat trebuie să fie afectat de un viciu. Legea nu distinge între viciile materiale şi juridice ale bunului, respectiv, răspunderea, în cazul întrunirii celorlalte condiţii va surveni indiferent de natura viciului, cauzator de prejudicii. Menţionăm însă, că în cazul cînd obiect al contractului de donaţie sunt drepturile patrimoniale, viciile pot fi doar de natură juridică.Viciul bunului donat trebuie să existe către momentul predării bunului şi nui trebuie să fie evident. • Donatorul să ştie cu certitudine despre existenţa viciului bunului donat la momentul transmiterii. Legea instituie răspunderea donatorului doar pentru comportamentul vinovat al său. Pentru a putea aplica

prevederile articolului comentat, donatorul trebuie să cunoască că bunul donat este afectat de un viciu şi intenţionat sau din culpă gravă să nu-l înştiinţeze pe donatar despre aceasta. Dacă bunul este afectat de un viciu evident, sau dacă donatarului a fost înştiinţat despre viciu, răspunderea donatorului conform normei comentate este exclusă. • Viciul bunului donat să fie generatorul prejudiciului suportat de donatar. Prejudiciul poate fi cauzat vieţii, sănătăţii sau bunurilor donatorului. Prejudiciul urmează a fi reparat, indiferent de întinderea sau natura acestui.

Capitolul IV ÎNSTRĂINAREA BUNULUI CU CONDIŢIA ÎNTREŢINERII PE VIAŢĂ

Articolul 839.

Contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă

(1) În baza contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, o parte (beneficiarul întreţinerii) se obligă să dea celeilalte părţi (dobînditor) în proprietate un bun imobil sau mobil, iar dobînditorul se obligă să asigure beneficiarului întreţinere în natură – locuinţă, hrană, îngrijire şi ajutorul necesar pe timpul cît va trăi, precum şi înmormîntare. (2) În cazul pluralităţii de părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atît activ, cît şi pasiv. (3) Creanţa de întreţinere nu poate fi transmisă unei altei persoane şi nici urmărită de creditori. (4) Contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinere pe viaţă se aplică în modul corespunzător normele cu privire la renta viageră dacă aceasta este stipulat în contract. 1. Definiţie conţine elementele de bază şi destinaţia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (contractul de întreţinere pe viaţă). Scopul părţilor este reciproc şi constă în dobîndirea dreptului de proprietate asupra unui bun în schimbul întreţinerii pe viaţă. În aceste aspecte se reflectă şi destinaţia acestui contract. Un deosebit interes contractul de întreţinere pe viaţă reprezintă pentru oamenii în etate, bolnavii, invalizii, pensiile şi îndemnizaţiile cărora nici pe departe nu acoperă necesităţile de viaţă. Aceste persoane avînd posibilitate de a încheia un asemenea contract sunt asiguraţi cu cele mai importante condiţii de viaţă pînă la deces. 2.Subiecţii contractului sunt beneficiarul întreţinerii şi dobînditorul. Dat fiind faptul că legea nu stipulează careva restricţii faţă de beneficairul întreţinerii, în această calitate poate activa orice persoană fizică, care dispune cu titlu de proprietate de un bun imobil sau mobil şi care poate servi drept obiect al acestui contract. În această calitate poate activa şi o persoană aptă de muncă, dar de regulă, beneficiarii întreţinerii sunt pensionarii, bolnavii, invalizii, sau persoanele care neatingînd vîrsta pensiei nu activează din cauza şomajului sau alte cauze, dar dispunînd de un oarecare bun pot încheia un asemenea contract. Dobînditorul poate fi orice persoană fizică, care este în stare de a acorda întreţinere pe viaţă altei persoane. Prin urmare, el trebuie să fie apt de muncă şi să fie încadrat în cîmpul muncii, sau să dispună de alte surse legale necesare pentru întreţinerea beneficiarului. Legislaţia RM nu admite posibilitatea participării în acest contract a persoanelor juridice. Codul Civila al Federaţiei Ruse, de exemplu, admite astfel de situaţii. 3.Norma articolului dat admite pluralitatea părţilor. Astfel alin.2 stipulează că în cazul pluralităţii de părţi obligaţia de întreţinere este indivizibilă atît activ, cît şi pasiv. Prin urmare, în cazul pluralităţii părţilor se aplică regulile generale ale contractului de întreţinere pe viaţă. 4.Obiectul contractului constă din două părţi componente, în principiu, echivalente: un bun imobil sau mobil şi întreţinerea dobînditorului în natură – locuinţă, hrană, îngrijire şi ajutor necesar. De regulă, primul component reprezintă o casă de locuit, un apartament, o vilă, un teren, un automobil, sau un oarecare alt bun imobil sau mobil, care are o valoare impunătoare şi care permite încheierea unui asemenea contract. Valoarea acestui obiect are o importnaţă prioritară pentru dobînditor, deoarece în caz contrar el nu va avea interes şi, bineînţeles, nu va încheia un asemena contract. Contractul de întreţinere pe viaţă, fiind un contract cu titlu oneros, necesită şi un echivalent bunului, care a fost transmis în proprietatea dobînditorului. Acest echivalent, care este a doua parte componentă, reprezintă costul întreţinerii pe viaţă, care conţine patru elemente de bază: un spaţiu locativ, alimentare, îngrijire şi ajutorul necesar, care se

prestează în natură. În acest echivalent sunt incluse şi cheltuielile de înmormîntare a beneficiarului întreţinerii, care le va suporta în cazul decesului acestuia dobînditorul. 5.Termenul contractului nu este determinat de părţi, deoarece el depinde de durata viaţii beneficiarului întreţinerii şi care încetează odată cu decesul acestuia. 6.Întreţinerea pe viaţă este un drept pur individual şi alienabil. Din aceste considerente, legislatorul în alin.3 stipulează că creanţa de întreţinere nu poate fi transmisă unei altei persoane şi nici urmărită de creditori. 7.Faţă de contractul de întreşţinere pe viaţă pot fi aplicate corespunzător normele cu privire la renta viageră, dar numai în cazul, cînd această condiţie este direct stipulată în contract.

Articolul 840.

Forma contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă.

(1) Contractul de înstrăinare a bunului cu consiţia întreţinerii pe viaţă se încheie în scris. (2) Dacă pentru înstrăinarea bunului se cere respectarea formei autentice, contractul se încheie în formă autentică. 1.Legislatorul a stipulat un criteriu faţă de forma contractului de întreţinere pe viaţă luînd în consideraţie obiectul, scopurile părţilor, termenul contractului şi altele. Această normă este condiţionată de asemenea, de necesitatea asigurării intereselor patrimoniale ale părţilor. 2. Forma scrisă a contractului se aplică indiferent de obiectul contractului, însă dacă obiectul acestui contract este un bun pentru înstrăinarea căruia se cere respectarea formei autentice, atunci contractul se însheie în formă autentică. Forma autentică se aplică în cazurile stipulate în art. 212 al prezentului Cod. Astfel, în baza art.3 al Legii 281/1997, se cere autentificarea notarială în cazul cînd obiecutl contractului este un teren.

Articolul 841.

Modificarea contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă.

(1) În cazul neexecutării de către dobînditor a obligaţiei de întreţinere, beneficairul întreţinerii poate cere stabilirea obligaţiei de întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice de bani. (2) Stabilirea obligaţiei de întreţinere printr-o sumă de bani se poate face şi prin acordul părţilor. 1.În acest articol se stabileşte un temei pentru modificarea contractului de întreţinere pe viaţă – abaterea dobînditorului de la obligaţia sa de bază de a-i presta beneficairului întreţinere în natură. Iniţierea schimbării formei de întreţinere îi aparţine doar beneficairului întreţinerii şi ca temei poate servi numai neexecutarea de către dobînditor a obligaţiilor contractuale. Forma alternativă este efectuarea plăţii periodice în bani. De obicei, plăţile periodice se efectuează lunar, dar în principiu, pot avea loc şi alte situaţii. 2.Stabilirea obligaţiei de întreţinere printr-o sumă de bani poate avea loc nu numai ca rezultat, ca formă de sancţiune pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale pe parcursul executării contractului, dar şi ca o condiţie contractuală, convenită de părţi şi stipulată în contract la momentul încheierii lui. Dacă la încheierea contractului părţile au convenit în aşa mod, apoi în caz de nerespectare de către dobînditor a obligaţiilor contractuale, beneficairul întreţinerii este în drept, după analogia acestei norme, să ceară schimbarea întreţinerii în natură.

Articolul 842. Garanţii pentru beneficiarii înterţinerii (1) (2)

În timpul vieţii beneficarului întreţinerii, dobînditorul nu are dreptul să înstrăineze bunul. În cazul imobilelor, această interdicţie se înscrie în registrul bunurilor imobile. Gajarea sau grevarea în alt mod a bunului se permite numai cu acordul beneficarului întreţinerii.

1. Scopul suprem al acestei norme constă în protejarea intereselor patrimoniale ale beneficiarului întreţinerii în caz de rezoluţiune a contractului. 2. Această normă stipulează două garanţii, care asigură interesele patrimonaile ale beneficiarului întreţinerii. Prima garanţie constă în stabilirea interdicţiei de înstrăinare a bunului transmis de beneficiarul întreţinerii pe durata vieţii acestuia. Dacă obiectul contractului este un imobil, această interdicţie se înscrie în registrul bunurilor imobile. A doua garanţie constă în stabilirea gajului sau altor grevări a obiectului contractului, numai cu consimţămîntul beneficiarului întreţinerii.

Articolul 843.

Riscul pierii bunului

Pieirea bunului nu-l degrevează pe dobînditor de obligaţiile pe care şi le-a asumat în bază de contract. 1.Dat fiind faptul că ăn baza acestui contract dobînditorul devine proprietarul bunului transmis la încheierea lui, el poartă toate riscurile legate de acest patrimoniu. Prin urmare, această normă conţine încă o garanţie de asigurare a intereselor patrimoniale ale beneficairului întreprinderii, deoarece el îşi păstrază dreptul la întreţinere în cazul pierii obiectului contractului. 2.Un alt moment îl constituie faptul că obligaţia dobînditorului de a-l întreţine pe beneficiar se păstrează în toate cazurile pierii bunului, indiferent din ce cauză a survenit această piere – fie din cauza unei forţe majore, fie din o altă cauză.

Articolul 844. Rezoluţiunea contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. (1) Beneficairul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul nerespectării obligaţiilor de către dobînditor. (2) Dobînditorul poate cere rezoluţuinea contractului în cazul imposibilităţii executării obligaţiilor conrtactuale în virtuatea unor circumstanţe independente de voinţa lui. 1.Stipulaţiile acestei norme prevăd dreptul părţilor de a cere rezoluţiunea contractului. Egalitatea părţilor în acest sens se manifestă prin faptul că fiecare parte poate cere rezoluţiunea doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către dobînditor. Dobînditorul, la rîndul său, poate cere rezoluţiunea contractului în cazul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor circumstanţe, care nu depind de voinţa lui. 2.Din conţinutul acestei norme rezultă, că dreptul beneficiarului întreţinerii poate fi realizat doar în cazul, cînd nerespectarea obligaţiilor contractuale depinde de însuşi dobînditor. Respectiv, dreptul dobînditorului poate fi realizat în cazul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale din cauza unor circumstanţe, care nu depind de voinţa lui. Aceste circumstanţe pot fi următoarele: invaliditatea, boala, şomajul şi altele, care sunt de ordin obiectiv. Prin urmare, imposibilitatea executării care depinde de voinţa dobănditorului nu poate servi temei pentru rezoluţiunea contractului din iniţiativa acestuia.

Articolul 845.

Efectele rezoluţiunii contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă.

(1) În cazul rezoluţiunii contractului de către beneficiarul întreţinerii, acesta are drept să ceară fie restituirea bunului, fie plata valorii lui. (2) Valoarea întreţinerii prestate de dobînditor nu trebuie restituită. 1.Consecinţele rezoluţiunii contractului de întreţinere pe viaţă stipulate în această normă au loc doar într-un singur caz, cînd iniţiativa rezoluţiunii îi revine beneficiarului întreţinerii. Prin urmare, dacă inişiativa îi revine dobînditorului, efectele rezoluţiunii pot fi contrare. 2.Efectele rezoluţiunii au două aspecte:

a) restituirea obiectului contractului sau valorii lui; b) eliberarea beneficiarului întreţinerii de obligaţia de a restitui valoarea întreţinerii prestate. Dreptul de a cere restituirea bunului în natură sau achitarea valorii lui îi apraţine, bineînţeles, beneficiarului întreţinerii, dar în dependenţă de situaţie, de exemplu, dacă se va isca un litigiu judiciar, forma respectivă va fi stabilită de instanţă reieşind din situaţia reală.

Articolul 846.

Efectele decesului dobînditorului

La decesul dobînditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesorii lui. 1.Această normă stipulează o regulă nouă, care nu era cunoscută de legislaţia naţională veche. Esenţa acestei norme constă în posibilitatea aplicării succesiunii de drept în cazul decesului dobînditorului. 2.Succesorul de drept poate fi soţul (soţia) supravieţuitor sau un alt membru major al familie a celui decedat la care trece dreptul de proprietate asupra obiectului contractului şi care este în stare să presteze întreţinerea beneficiarului. Bineînţeles, această persoană trebuie să fie de acord să execute pe viitor obligaţiile contractuale. În caz contrar, beneficiarul întreţinerii poate cere aplicarea prevederilor stipulate în art.844 şi 845. 3.Succesiunea de drept în acest contract se poate repeta de nenumărate ori.

Capitolul V RENTA Articolul 847 Renta (1) (2) (3) (1)

Renta se constituie printr-un contract în baza căruia o parte (debirentier) se obligă să plătească periodic, cu titlu gratuit sau oneros, o redevenţă cecleilalte părţi (credirentier). Renta poate fi plătită în bani sau în natură. Renta poate fi constituită în favoarea unui terţ. Primar, contractul de rentă a fost reglementat în codul civil francez în scopul înlăturării împrumutului cu dobândă (Dumitru Macovei, Drept civil. Contracte. Iaşi, 1999, pag. 124.). Până la adoptarea codului civil în vigoare legislaţia civilă cunoştea doar o singură varietate a contractului de rentă şi anume contractul de înstrănare a casei de locuit cu condiţia întreţinerii pe viaţă, deşi cât practica internaţională atât şi legislaţia fostelor republici ale URSS prevedeau deja dedemult un aşa tip de contracte (a se vedea spre exemplu articolele 583-605 ale Codului civil al Federaţiei Ruse (partea II adoptată de Duma de Stat a Federaţiei Ruse ls 22 decembrie 1995 şi pusă în aplicare începând cu 01 martie 1996)). În Republica Moldova acest contract încă nu este prea bine cunoscut practicii contractuale. În pofida acestui fapt, însă, legislatorul nu stabilea vre-o careva interdicţie în ceea ce priveşte încheierea unui contract de întreţinere decât cel de înstrăinare a casei de locuit cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Mai mult decât atât, la momentul când părţile care încheiau un atare

contract, urmau să stipuleze în contract absolut toate condiţiile, astfel acoperind lacuna existentă în legislaţie. Astăzi, codul civil reglementează raporturile de rentă, dând astfel o posibilitate de a apărea în practica contractuală a Republicii Moldova unui nou cadru de raporturi contractuale – de rentă. Legislaţia civilă a altor ţări denumeşte în mod diferit varietăţile contractului de rentă, cum ar fi spre exemplu contractul de întreţinere. Chiar şi Codul civil în articolele 839-846 stabiles regimul juridic al unei varietăţi ai contractului de rentă viageră, cum este contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Esenţial rămâne, însă faptul, că acel contract în baza căruia o parte asigură întreţinere altei părţi contractuale se numeşte contract de rentă. După caracterele juridice ale acestui contract îl putem determina drept un contrtact de regulă generator de drepturi, dar poate apărea drept un contract translativ de drepturi. Şi acest moment deeasemenea ne vorbeşte despre o deosebire esenţială a contractului de rentă de cel de vânzare-cumpărare, schimb sau donaţie. Anume în contractul de rentă se naşte un drept neexistent până la acel moment – un drept pentru credirentier, şi anume dreptul de a beneficia de o întreţinere, care uneori poate fi acompaniată de o careva condiţie. Este esenţial, însă, faptul, că acestă redevenţă după mărimea sa nu poate nicidecum să fie pusă sub condiţia de a fi echivalentă valorii prestaţiei acordate de către credirentier debirentierului. De aici noi vedem şi fundamentarea faptului că plata redevenţei de către debirentier se face periodic. Totodată, prin contrtractul de rentă are loc transmisiunea unor drepturi. Este vorba, de regulă, de transmisiunea drepturilor asupra bunuurilor de către credirentier debirentierului. În acest caz este necesar de a ţine cont de faptul, că după cum prestaţia oferită credirentierului de către debirentier se oferă doar de către debirentier aşa şi bunul dobândit în baza contractului de rentă de către debirentier va aparţine cu drept de proprietate debirentierului. Spre exemplu, bunul trransmis de către credirentier nu va deveni proprietate comună a soţilor, unul din ei având calitatea de debirentier, dacă în contractul de rentă nu figurează ambii soţi în calitate de debirentieri, sau dacă contractul matrrimonial nu prevede aceasta. Contractul dee rentă este un contract principal. Caracterul respectiv al contractului apare drept un indiciu identificatoriu a contractului. Astfel, după regimul juridic stabilit de către legistrator, scopul principal care este urmărit de către părţi la încheierea contractului constituie asigurarea plăţii redevenţei. În cazul, însă, când plata rentei apare drept rezultat sau condiţie de dobândire de către credirentier a dreptului de proprietate asupra unui bun, acesta (renta) nu poate fi considerat un contract separat, ci după cum este prevăzut de articolele 839-845 Cod civil, acesta apare drept o varietate a contractului de rentă, iar prin urmare drept un contract principal. Părţile în contractul de rentă sunt debirentierul şi credirentierul. Debirentierul este partea contractuală, care în contractul de rentă se obligă să achite periodic o redevenţă. Credirentierul este partea care beneficiază de plata periodică a redevenţei. După cum rezultă din aliniatul (3) al prezentului articol, chiar şi în cazul în care renta se constituie în favoarea unui terţ, calitatea de credirentier o are partea faţă de care debirentierul se obligă a asigura întreţinere terţului. În ce priveşte calitatea de credirentier, este necesar de menţionat, că legea civilă nu stabileşte către acesta condiţia incapacităţii de muncă pentru a fi parte la contract. Astfel, calitatea de credirentier în contractul de rentă o poate avea atât o persoană care a împlinit vîrsta prevăzută de pensionare sau o persoană incapabilă de muncă din cauza sănătăţii, cât şi o persoană care dispune de întreaga capacitate de muncă. La fel şi calitatea de debirentier nun este limitată de lege în funncţie de capacitatea de muncă a acestuia. Astfel calitatea de debirentier o poate avea cât o persoană care are capacitate de muncă atât şi o persoană incapabilă de muncă. Explicaţia poate fi în acel fapt, că debirentierul care este în realitate o persoană incapabilă de muncă poate avea alte surse de venit, cum ar fi devidendele primite în baza acţiunilor deţinute. Plata periodică a rentei constituie şi un indiciu calificativ prin care deosebim contractul de rentă de alte contrracte asemănătoare după operaţiunile realizate de către părţi, cum ar fi cel de donaţie, schimb, vânzarecumpărare, împrumut etc. Renta poate fi cu titlu gratuit, dar poate fi şi cu titlu oneros. Atunci când vorbim, că contractul de rentă este cu titlu gratui el poarte apărea doar drept o liberalitate, deoarece debirentierul defiecare dată achitând redevenţa îşi micşorează patrimoniul său, şi anume cu atât cu cât valorează mărimea acestei plăţi. Atunci când este vorba despre contractul de rentă cu titlu oneros, acesta apare doar ca un contrract aleatoriu deoarece debirentierul nu poate cunoaşte mărimea definitivă a prestaţiei la care se obligă faţă de credirentier, chiar şi atunci când este vorba despre un contract de rentă încheiat pe termen. Este vorba spre exemplu despre o situaţie când credirentierul a decedat mai devreme de împlinirea termenului de executare a contrtactului. Anume acest moment este şi esenţial pentru deosebirea contractului de rentă de cel de vânzare-cumpărare şi de schimb, unde operaţiunile de executare a obligaţiei contractuale la aceste contracte sunt identice după natura lor, însă contractele de vânzare-cumpărare şi de schimb sunt totdeauna comutative şi nu aleatorii cum în cazul contractului de rentă. În ce priveşte redeventa, în general, legislatorul utilizează diferiţi termeni în această privinţă. Astfel, aceasta este denumită fie redevenţă (articolul 847 Cod civil), fie rentă (articolul 850 Cod civil), fie plată de întreţinere(articolul 839 Cod civil). În toate cazurile, însă, se are în vedere prestaţia cu privire la care se obligă debirentierul. (2) În baza contractului de rentă plata cu privire la care se obligă debirentierul la încheierea contractului poate avea atât exprimare pecuniară, cât şi sub formă de bunuri. În cazul în care renta este stabilită în bani, părţile urmează a determina valuta plăţii, precum şi mărimea acestei. În unele cazuri părţile pot conveni asupra

clauzei de ajustare a plăţii rentei în funcţie de rata inflaţiei, fie în funcţie de fluctuaţia unei valute străine, precum şi în funcţie de alt indiciu-reper. Atunci când părţile stabilesc plata rentei în bunuri acestea urmează a determina natura, cantitatea, volumul, valoarea, precum şi alte caracteristici ale bunurilor ce urmează a fi transmise credirentierului. Volumul şi cantitatea totală a bunurilor transmise credirentierului pe durata executării contractului nu poate servi drept criteriu de determinare a termenului contractului de rentă. Astfel, părţile nu pot stabili în contractul de rentă, că termenul contractului de rentă a expirat la momentul consumării unei cantităţi determinate de bunuri. Odată ce codul civil nu stabileşte o careva limită în ce priveşte natura bunului, plata rente poate fi făcută atât în bunuri mobile cât şi în bunuri imobile. (3) Constituirea rentei în favoarea unui terţ presupune cazul când debirentierul se obligă faţă de credirentier de a asigura plata rentei şi faţă de o terţă persoană. În cazul respectiv, debirentierul are către terţa persoană întreţinută aceleaşi obligaţii cum şi faţă de credirentier. Mai mult decât atât, chiar şi în cazul în care credirentierul a decedat, debirentierul rămâne obligat a achita terţei persoane plata rentei în mărimea cuvenită acesteia în baza contractului Totodată, terţa persoană nu deţine toate drepturile pe care le are în acest contract credirentierul. Astfel, terţa persoană nu poate cere modificarea cuantumului sau formei rentei, nu poate cere rezilierea contractului etc. Singura posibilitate pe care o are terţa persoană este dreptul de a cere executarea obligaţiei de plată a redevenţei de către debirentier. Calitatea de terţă persoană o poate avea atât rudele credirentierului cât şi persoanele cec nu stau în legătură de rudenie cu acesta. Prin contractul de rentă poate fi stabilită clauza întrreţinerii terţei persoane atât faţă de una cât şi faţă de mai multe persoane. Articolul 848. Termenul rentei (1) Renta este viageră în cazul în care durata ei este limitată prin durata vieţii unei sau mai multor persoane. (2) Debirentierul trebuie, în caz de dubiu, să efectuieze plata rentei pe durata vieţii credirentierului. (1) Prin conţinutul prezentului articol legislatorul stabileşte în mod expres că renta poate fi stabilită pe durata vieţii credirentierului sau/şi terţei persoane ce beneficiază de întreţinere, şi în mod implicit, că renta poate fi şi pe termen. Astfel, atunci când părţile stabilesc un termen, pe durata căruia debirentierul se obligă de a achita renta, iar la expirarea acestui termen contractul nu mai producee efecte, contractul de rentă se consideră încheiat pe termen. În cazul în care contractul prevede obligaţia debirentierului de a asigura întreţinere credirentierului pe durata vieţii acestuia, această rentă este viageră. Cât în cazul contractului de rentă viageră atât şi în cazul contractului de rentă pe termen, părţile urmează a indica momentul începutului curgerii termenului. Totodată, este necesar de a nu confunda momentul încheierii valabile a contractului de rentă cu începutul curgerii termenului de executare a obligaţiei de plată a rentei. Astfel părţile pot stabili începutul executării obligaţiei de plată a rentei fie la o dată concretă indicată în contract, fie după o perioadă de timp de după încheierea contractului, fie după săvârşirea de către una din părţi a unui act de natură să confirme intenţiile contrractuale, cum ar fi transmiterea bunului de către credirentier debirentierului, fie într-o altă modalitate stabilită de părţi. Atunci, însă, când părţile nu au stabilit momentul începutului executării obligaţiei de întreţinere, acesta este considerat momentul încheierii contractului de rentă. În cazul când contractul de rentă este constituit pe termen, părţile urmează a prevedea în contract fie perioada de timp pentru care se achită plata rentei, fie data în care încetează obligaţia de plată a rentei. În cazul în care părţile la încheierea contractului stabilesc o perioadă de timp pe durata cărea debirentierul va achita renta, această perioadă va excepta intervalele de timp pe durata cărora debirentierul nu a achitat renta, chiar şi din împrejurări obiective. În cazul în care părţile au stabilit dată concretă la care încetează obligaţia de plată a rentei, intervalel de timp pe durata cărora nu s-a achitat plata rente, se includ în acest termen. Este necesar de concretizat, că legislaţia civilă a altor ţări leagă termenul “rentă viageră” de durata vieţii credirentierului şi a terţei persoane în favoarea cărea s-a constituit renta. Prin expresia “pe durata vieţii unei sau mai multor persoane”, însă, se poate de avut în vedere faptul, că părţile determină perioada de executare a obligaţiei de plată a rentei în funcţie de momentul decesului unei persoane care poate avea calitatea de parte la contract şi anume credirentierului sau terţei persoane în favoarea cărea s-a constituit renta, precum şi în funcţie de momentul decesului unei persoane faţă de care contractul de rentă nu produce efecte – persoana nu are nici calitatea de credirentier nici calitatea de terţ în favoare cărea s-a constituit renta. Argumentarea acestui fapt poate fi făcută luând în consideraţie faptul, că debirentierul şi credirentierul leagă momentul de încetare a executării obligaţiei de întreţinere cu posibilitatea credirentierului de a obţine moştenire de la o persoană concretă, care se află în viaţă la momentul încheierii contractului. Totuşi, după prevederile articolului 858 Cod civil, în cazul încheierii contractului de rentă cu titlu gratuit, renta încetează din momentul decesului deebirentierului. În aceest sens, la stipularea carcaterului viager al rentei, durata acesteia poate fi limitată şi cu decesul debirentierului. (2) Prin dispoziţia aliniatului doi, legislatorul a dat soluţie unei situaţii care poate fi întâlnită în legătură cu imposibilitatea aprecierii termenului contractului de rentă încheiat pe o perioadă determinată. Astfel, atunci când posibilitatea aprecierii termenului contractului de rentă încheiat pe o perioadă de timp determinată, acest

contract se consideră încheiat pe durata vieţii credirentierului. Prin textul acestui aliniat este necesar să atragem atenţia asupra faptului, că la imposibilitatea determinării termenului contractului de rentă încheiat pe o perioadă de timp determinată nu se aplică regimul contractului de rentă viageră, ci termenul se consideră expirat la momentul dececsului credirentierului. Astfel, atunci când părţile au încheiat un contract de rentă pe termen în favoarea unui terţ şi termenul contractului nu poate fi determinat, plata rentei urmează a înceta la momentul decesului credirendierului, chiar dacă terţul în favoarea căruia s-a constituit renta este încă în viaţă. Articolul 849. Forma contractului de rentă (1) (2)

Pentru valabilitatea unui contract prin care se promite o rentă este necesară formularea în scris a promisiunii şi autentificarea ei notarială. Dacă, în temeiul contractului de rentă, debirentierului i se dă un bun imobil, contractul urmează a fi înscris în registrtul bunurilor imobile.

(1)

Prin prevederile prezentului articol legislatorul stabileşte forma contractului de rentă. Atfel, contractul de rentă urmeauză a fi încheiat în formă scrisă şi autentificat notarial. Condiţia de formă indicată în prezentul articol este stabilită drept condiţie de validitate. Astfel, chiar dacă persoanele asigură achitarea unnei plăţi de întreţinere în baza unei înţelegeri scrise, dar neautentificate notarial, nu va fi posibil în caz de un eventual litigiu între părţi, de a aplica regimul contractului de rentă, deoarece aceste condiţii presupun validitatea contractului. Modificarea contractului de rentă, atât în ce priveşte aliniatul (1) cât şi în ce priveşte aliniatul (2) se realizează în aceleaşi condiţii de formă – în scris, autentificate notarial şi în cazul bunurilor imobile – înregistrat în registrul bunurilor imobile. (2) În cazul în care obiect a contractului de rentă apare un bun imobil, contractul serveşte drept temei pentru înregistrarea în registrul bunurilor imobile a dreptului asupra acestui imobil. Este necesar, însă, de menţionat, că regula stabilită în acest alineat se referă la condiţia de validitate a contractului de rentă şi prin urmare se aplică doar în cazul în care bunul imobil este dobândit de către debirentier. Astfel, până la momentul până când contrtactul nu este înregistrat în registrtul bunurilor imobile, mai corect spus, până când dreptul de proprietate a debirentierului asupra bunului imobil nu este înregistrat în registrul bunurilor imobile, contractul de rentă nu poate produce efecte. Totodată este necesar de reţinut, că obligaţia de plată a rentei, în acest caz, trebuie să apară nu din momentul depunerii cererii de înregistrare, care ulterior este considerat moment de înregistrare a dreptului şi prin urmare – moment de început a producerii efectelor contractului, ci din momentul din care debirentierul a luat cunoscut cu faptul înregistrării dreptului în registrul bunurilor imobile. Considerarea, însă, a momentului din care debirentierul a luat cunoscut cu faptul înregistrării dreptului în registrul bunurilor imobile nu poate depăşi termenul maximal stabilit de Legea cadastrului bununrilor imobile, în decursul căruia registratorul oficiului cadastral teritorial este obligat de a efectua înregistrarea dreptului asupra bununlui imobil sau a refuza această înregistrare cu respectiva înştiinţare despre refuz de înregistrare. În cazul refuzului neântemeiat de înregistrare a dreptului, debirentierul este în drept de a ataca decizia registratorului în instanţa de judecată, iar prin urmare, obligaţia de achitare a rentei va apărea în cazul în care hotărârea instanţei de judecată va fi definitivă, chiar dacă înscrierea de facto a dreptului va avea loc mai târziu ded momentul întrării în vigoare a acestei hotărâri. În contractul de rentă unde debirentierul dobândeşte în proprietate un bun imobil, legislatorul nu stabileşte un termen special în decursul căruia părţile urmează a înregistra contractul, iar prin urmare, din momentul în care dreptul asupra bunului imobil a fost înregistrat şi contractul începe a produce efecte. Dacă registratorul oficiului cadastral teritorial a refuzat întemeiat înregistrarea dreptului asupra bunului imobil – acest contract nu va mai producee efecte. Articolul 850. Cuantumul rentei (1) Cuantumul rentei se stabileşte de către părţi. (2) În cazul decesului unuia dintre credirentieri, renta se plăteşte integral supraveţuitorilor dacă în contract nu este prevăzut altfel. (1)

Ca fiind un contract negociabil, la încheierea acestuia părţile stabilesc mărimea rentei. În acest sens mărimea ei de regulă se apreciază în funcţie de necesităţile credirentierului şi ca regulă nu le depăşesc. Însă, nu putem afirma despre posibilitatea limitării valorii maxime sau minime a rentei. Părţile sunt în drept să stabilească, indicând tipul plăţii (în bani sau în bunuri), mărimea plăţii etc. Părţile pot stabili cuantumul rentei în mărimi diferite pentru perioade de timp diferite. Aceasta depinde, de regulă, de neceesităţile credirentierului. Astfel, spre exemplu în contract poate fi stipulat că pentru perioada caldă a anului – linule aprilie-octombrie – mărimea lunară a rentei o constituie 300 lei, iar pentru perioada rece a anului – lunile noiembrie-martie – mărimea lunară a rentei o constituie 700 lei. Totodată, pornind de la caracterele contractului de rentă, ţinem să

(2)

conchidem, că cuantumul rentei nu poate fi stabilit în funcţie de valoarea bunului transmis în proprietate debirentierului de către credirentier. În asemenea caz acesta va fi confundat cu contractul de vânzarecumpărare, contractul de schimb etc. În cazul în care la contractul de rentă calitatea de credirentieri o au mai multe persoane, iar unul din credirentieri a decedat şi plata rentei nu a fost făcută către acesta, debirentierul achită partea care se cuvenea acestuia celorlalţi credirentieri. Mărimea acestor plăţi este proporţională numărului credirentierilor supraveţuitori. Este necesar de menţionat, că în sensul acestui articol credirentierilor supraveţuitori li se achită renta care se cuvenea credirentierului decedat pentru ultima perioadă de achitare a rentei în care acesta încă era viu. Astfel, dacă plata rentei, unde perioada o constituia luna calendaristică, a fost stabilită în avans pentru data de 5 a fiecărei luni, iar unul din credirentieri a decedat la data de 1 şi plata respectiv nu a fost făcută, atunci credirentierul achită această plată integral celorlalţi credirentieri.

Articolul 851. Plata rentei (1) Periodicitatea şi momentul de plată a rentei se stabilesc prin acordul părţilori, luându-se în considedraţie forma rentei. (2) Renta viageră se plăteşte în avans. (3) Renta în bani se plăteşte în avans pentru trei luni dacă în contract nu este prevăzut altfel. Pentru alte forme de rentă, termenul de plată în avans se stabileşte în dependenţă dee caracterul şi de scopul rentei. (4) Dacă la începutul perioadei pentrtu care se plăteşte renta credirentierul este în viaţăţă, lui trebuie să i se dea integral renta pentru această perioadă. (1) Prezentul articol stabileşte condiţia de plată a rentei. Astfel, părţile la încheierea contractului dee rentă stabilesc fie o dată concretă a lunii (exemplu: data de 5 a fiecărei luni), fie o zi concretă (exemplu:prima miercure din lună), fie o zi determinată de producerea unnui fapt sau act juridic (exemplu: primirea salariului de către debirentier), fie o altă modalitate, care presupune posibilitatea credirentierului de a pretinde de la debirentier achitarea rentei într-un moment concret dee terminat. Perioada pentru care se achită renta este perioada de timp care este determinată de părţi sau prin lege pentrtu care debirentierul asigură credirentierului mărimea întreţinerii. În aceest sens părţile urmează să stabilească începutul perioadei şi finele acesteia. În cazul în care aceste momente nu sunt fixate, începutul perioadei rentiere constituie momentul din care contractul produce efecte (în acest sens a se vedea comentariul la aliniatul (2) al articolului 849 Cod civil). Totodată, este necesar de a nu o confunda momentul de achitare a rentei cu încecputul sau sfârşitul perioadei rentiere. Astfel, perioada rentieră poate fi patru săptămâni, începând cu ziua de luni a primei săptămâni şi terminând cu ziua dee duminică a celei de-a patras săptămâni, iar momentul de achitare a rentei poate fi ziua de miercuri a primei săptămâni. În cazul în care părţile nu stabilesc periodicitatea plăţii rentei, aceasta se achită după regula stabilită în aliniatele (2) şi (3) al prezentului articol, sau părţile pot stabili o altă modalitate, fie prin modificarea contractului, fie prin intermediul instanţei de judecată. (2) Aliniatul (2) al articolului stabileşte regula conform cărea renta viageră se achită în avans. Aceasta presupune, că achitarea rentei se face anterior momentului de începere a curgerii termenului perioadei rentiere. Aceasta se argumentează cu faptul, că însăşi scopul încheierii contrtactului de rentă presupune asigurarea întreţinerii credirentierului. Asigurarea întreţinerii în contextul încheierii contractului dee rentă presupune disponibilitatea resurselor financiare sau de altă natură în timpul perioadei rentiere, iar prin urmare de acestea credirentierul trebuie să dispună la până a apărea necesitatea de a le consuma. Totodată, prin faptul, că legislatorul nu stabileşte sancţiunea nulităţii nerespectării clauzei respective, prin aceasta nu se exclude posibilitatea ca părţile să stabilească şi o altă condiţie a plăţii rentei viagere, cum ar fi la începutul perioadei rentiere sau chiar şi pe parcursul sau la finele acesteia, însă atunci când părţile lasă în tăcere această clauză la încheierea contractului se aplică regula stabilită de prezentul aliniat. (3) Prevededrile aliniatului (3) se aplică deasemenea în cazul în care părţile nu au ţinut să prevadă în contract care este modul de achitare a rentei. Astfel, în condiţiile prezentului alineat, renta în bani se achită în avans pentru o perioadă de trei luni. Această normă odată cu determinarea mărimii plăţii rentei stabileşte totodată şi perioada rentieră, dacă părţile nun au stabilit-o. În cazul, însă, în care părţile au stabilit perioada rentieră diferită de trei luni, acest alineat nu presupune schmbarea acestei perioade, dar cuantumul rentei necesare spre achitare va fi necesar de calculat pornind de la eventuala mărime a rentei pentru termenul de trei luni. În acest sens, debirentierul va achita o sumă nu mai mică decât suma calculată pentrru trei luni, astfel cum, dacă perioada rentieră va constitui patru luni, pentru a patra lună plata rentei poate fi făcută şi în avans, şi în alt moment cuprins în cadrul perioadei rentiere. (4) Aliniatul (4) stabileşte, că credirentierul din moment ce era în viaţă chiar în prima zi a perioadei pentru care se achită renta (perioadei rentiere) el beneficiază de întreaga mărime a rentei. Astfel, debirentierul este obligat să dea renta integral. Atunci când plata rentei se face în cadrul perioadei rentiere şi pe parcursul acecsteia credirentierul a decedat, debirentierul, în limitele cuantumului rentei neachitate răspunde pentru obligaţiile

credirentierului, iar în cazul în care la contract figurează mai mulţi credirentieri şi aceştea au supraveţuit, respectiv plata se facec supraveţuitorilor. Articolul 852. Interdicţia înstrăinării bunurilor primite de debirentier (1) (2)

În timpul vieţii credirentierului, debirentierul nu poate, fără acordul credirentierului, înstrăina, ipoteca sau greva în alt fel bunurile transmise de persoana care a constituit renta. Nu se admite executarea silită asupra acestor bunuri pentrtu alte obligaţii ale debirentierului. Dacă debirentierului a fost transmis un bun imobil, interdicţiile stipulate în aliniatul (1) se înscriu în registrul bunurilor imobile.

(1) Articolul 852 stabileşte clauza de inalienabilitate a bunurilor transmise de către credirentier debirentierului. Astfel, debirentierul, deşi dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunulului trasnsmis de către credirentier, dreptul de proprietate este grevat cu inalienabilitate. Se argumentează acest fapt prin efectele eventualei rezilieri a contractului de rentă, care presupun restituirea bunurilor de către debirentier credirentierului. Deasemenea se exclude şi o altcareva grevare a dreptului de proprietate, care ar presupune eventuala înstrăinare a acestor bunuri. Prin urmare, se exclude sechestrarea, gajarea, arenda cu pactul de răscumpărare, transmisiunea în leasing etc. La fel se exclude posibilitatea urmăririi silite a acecstor bunuri pentru obligaţiile debirentierului. Unica modalitate după care debirentierul le poate transmite altei persoane este moştenirea. Totodată legislatorul stabileşte o excepţie după care debirentierul este în posibilitate de a efectua înstrtăinarea bunurilor primite în baza contractului de rentă de la credirentier. Aceasta poate avea loc în cazul în care credirentierul dă acordul cu privire la înstrăinarea bunului transmis debirentierului. Este importtant de reţinut, că acordul cu privire la înstrăinarea bunului transmis ce urmează să-l dea credirentierul nun poate fi exprimat la încheierea contractului de rentă. Acesta urmează a fi exprimat la momentul înaintării cererii de către debirentier. Totodată, în contractul de rentă părţile nu pot stipula obligaţia credirentierului de a nu exprima dezacordul referitor la înstrăinarea bununlui de către debirentier, aceasta fiind lovită de nulitate. După regula generală, acordul credirentierului urmează a fi făcut în formă scrisă în cadrul procedurii notariale. (2) În cazul în care obiectul transmis de către credirentier constituie un bun imobil, grevarea dreptului de proprietate cu clauza inalienabilităţii este supusă înregistrării în registrul bunurilor imobile. Înregistrarea acesteia are loc odată cu înregistrarea dreptului de proprietate asupra bunului imobil în baza prevederilor contractului de rentă. Pentru înregistrarea acestei grevări, nu este necesar dedpunerea unei cecreri suplimentare. Registratorul oficiului cadastral teritorial, pornind de la conţinutul contractului, efectuiază înregistrarea grevării din oficiu. Totodată, pornind de la faptul, că în cazul în care credirentierul a dat acordul de înstrăinare a bunului, spre exemplu prin vânzare-cumpărare, transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunului de la debirentier-vânzător către cumpărătorul bunului are loc doar în momentul înregistrării bunului imobil, şi registratorul oficiului cadastral teritorial, în cazul existenţei unei înscrieri în registrul bunurilor imobile despre existenţa clauzei de inalienabilitate este în drept de a refuza înregistrarea dreptului în baza uunui contract nou-încheiat, cumpărătorul, pe lângă contractul de vânzare-cumpărare va prezenta registratorului oficiului cadastral teritorial şi acordul în scris a credirentierului dat debirentierului. Prin urmare în cazul înstrăinării de către dedbirentier a unui bun imobil, acesta va cerea de la credirentier confirmarea în scris a acordului în cel puţin două exemplare, dintre care unul se va prezenta notarului, iar al doilea se va prezenta cumpărătorului. Articolul 853. Schimbarea formei de plată a rentei În contractul de plată a rentei în natură, părţile pot conveni asupra înlocuirii acesteia cu o sumă de bani plătită periodic. Dispoziţia articolului 853 presupune posibilitatea părţilor la contractul de rentă în natură de a modifica forma de plată a rentei printr-o sumă de bani plătită periodic. Aceasta presupune, că părţile realizează modificarea contractului de rentă prin care stabilesc posibilitatea debirentierului de a achita credirentierului renta în bani. În baza prezentului articol, la schimbarea formei de plată a rentei nun se procedează la modificarea cuantumului rentei, astfel cum suma pe care o stabilesc părţile urmează a fi raportată la valoarea bunurilor la care se obliga debirentierul până la modificarea contractului. În cazul în care, însă părţile stabilesc o sumă la care se obligă debirentierul, diferită de valoarea bunurilor care constituiau obiectul plăţii, atunci se va considera că părţile, odată cu modificarea formei de plată a rentei, au modificat şi cuantumul acesteia. În ce priveşte forma contractului de modificare, se aplică regula generală, conform cărea forma cerută pentru încheierea contractului de rentă este cerută şi pentru modificarea acestuia. Totodată, este necesar de ţinut cont de faptul, că şi în cazul contractului de rentă în bani, părţile pot proceda la modificarea formei de plată a rentei în bunuri, condiţiile fiind aceleaşi.

Articolul 854. Păstrarea obligaţiei în cazul pierderii ori deteriorării fortuite a bunului Obligaţia debirentierului nu se stinge prin pieirea ori deteriorarea fortuită a bunului care i-a fost transmis în legătură cu constituirea rentei. Pornind de la idea, că conceeptual scopul principal al încheierii contractului de rentă constituie asigurarea întrreţinerii credirentierului, iar contraprestaţia credirentierului faţă de debirentier poartă caracter facultativ, legislatorul stabileşte, că în cazul în care bunul transmis debirentierului de către credirentier piere sau se dedteriorează fortuit, debirentierul prelungeşte a fi obligat să plătească renta, în aceleaşi condiţii ca şi până la pieirea sau deteriorarea bunului. Prin peire sau deteriorare fortuită se are în vedere orice intervenţie cât de origine umană atât şi de altă natură, capabilă să ducă la imposibilitatea utilizării de mai departe a bunului fără ca să fi fost prezentă culpa uneia din părţi la contract. În situaţia în care se constată culpa uneia din părţi la contract se aplică prevederile articolului 856 Cod civil. Deasemenea nu poate fi considerat caz fortuit pieirea bunului din culpa terţei persoane în favoarea cărea s-a constituit renta. În asemenea caz se consideră pieire a bunului din culpa întreţinutului, şi la fel se aplică prevededrile articolului 856 Cod civil. Articolul 855. Contestarea contractului dee rentă (1) Contractul de rentă poate fi contestat de terţul care are dreptul de a fi întreţinut de cel obligat la plata rentei dacă acesta, din cauza rentei, nu-şi poate îndeplini obligaţiile faţă de terţ. În cazul rezilierii contractului, bunul dat de cel care a constituit renta se întoarce la acesta. (2) Debirentierul nu poate pretindee credirentierului întoarcerea ratelolr plătite. (1)

Presupunând faptul, că renta apare drept un contract la executarea căruia debirentierul îşi micşorează patrimoniul său prin sporirea patrimoniului credirentierului, iar în unele cazuri poate să beneficieze şi de o careva sporire, dar care nu este neapărat să fie echivalentă cu cea a credirentierului, pot fi cazuri când debirentierul nu este în stare să asigure în deplină măsură întreţinerea tuturor persoanelor care au dreptul la o aşa întreţinere. Din categoria acestor persoane fac parte copiii minori ai debirentierului (articolul 57, 74 Codul familiei), copiii majori, dar inapţi de muncă ce necesită întreţinere (articolul 74 Codul familiei), părinţii incapabili de muncă, faţă de care debirentierul are obligaţia de întreţinere (articolul 80 Codul familiei), părinţii vitregi inapţi de muncă (articolul 89 Codul familiei), soţul (articolul 82 Codul familiei), fostul soţ a debirentierului, dar care după legislaţia familiei este în drept de a primi întreţinere (articolul 83 Codul familiei), fraţii şi surorile minori ai dedbirentierului, care necesită întreţinere materială şi care părinţii nu o pot acorda (articolul 86 Codul familiei), nepoţii de pe copii ai debirentierului în condiţiile stabilite de articolul 87 Codul familiei, bunicii debirentierului, în condiţiile articolului 88 Codul familiei, educatorii debirentierului în condiţiile articolului 90 Codul familiei, precum şi alţi credirentieri, care îşi asigură în aşa fel exercitarea dreptului la întreţinere apărut în baza contractului încheiat anterior momentului de încheiere a contractului de rentă contestat. Contestarea contractului de rentă nu presupune neapărat adresarea în instanţa de judecată a terţei persoane interesate. Aceasta se adresează într-o formă scrisă sau în altă formă care ar asigura opozabilitatea cerinţelor către una din părţile la contractul de rentă, acordând un termen rezonabil pentru primirea deciziei, cu ulterioara înştiinţare. În cazul în care părţile la contractul de rentă benevol nu realizează rezilierea contractului, persoana terţă interesată se poate adresa în instanţa de judecată. Pornind de la faptul, că incapacitatea întreţinătorului-debirentier este continuă, dreptul de a înainta cerere în judecată nu este supus prescripţiei. Mai mult decât atât, atunci când incapacitatea de întreţinere a întreţinătoruluidebirentier încetează, persoana terţă ce beneficiază de întreţinere pierde dreptul de a contesta contractul de rentă. În acest caz aceasta poate cere doar despăgubiri din partea întreţinătorului. În cazurile în care calitatea de persoană terţă ce are dreptul la întreţinere o are minorul sau persoana limitată în capacitatea de exerciţiu, cererea de contestare a contractului de rentă o are reprezentanţii legali ai acesteia sau organul de tutelă şi curatelă, precum şi procurorul (articolul 53 Codul familiei). Drept rezultat al cănstatării incapacităţii de întreţinere a întreţinătorului-debirentier, se procedează la rezilierea contractului de rentă. În cazul în care o persoană terţă ce beneficiază de întreţinerea întreţinătoruluidebirentier, înaintează uneia din părţile la contractul de rentă cererea de contestare. În asemenea caz, părţile la contractul de rentă pot decide rezilierea contractului. Pornind de la faptul, că contractul ded rentă este irevocabil, în cazul în care unna din părţile contractante refuză rezilierea acestuia, cealaltă parte poate cere rezilierea contrractului prin intermediul instanţei de judecată, chemând de partea sa în calitate de coreclamant terţa persoană care beneficiază de întreţinere din partea întreţinătorului-debirentier. În cazul în care terţa persoană care beneficiază de întrreţinere din partea întreţinătorului-debirentier nuu se prezintă în instanţă în calitate de coreclamant, temeiul rezilierii este exclus. (de perfectat)

(2)

Drept rezultat al rezilierii contractului de rentă ca urmare a incapacităţii de întreţinere a întreţinătoruluidebirentier bunul transmis deebirentierului se restituie credirentierului. Credirentierul nu este obligat a restitui debirentierulkui prestaţiile acordate de către acesta.

Articolul 856. Rezilierea contractului de rentă (1) (2)

Atât debirentierul, cât şi credirentierul are dreptul de a cere rezilierea contractului de rentă dacă, în urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeinicec, continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă. În urma rezilierii contractului de rentă, bunul trransmis în legătură cu constituirea rentei este restituit. Prestaţia efectuată de către debirentier nu este restituită dacă în contract nu este prevăzut altfel.

(1)

După prevederile prezentului articol posibilitatea părţilor de a induce rezilierea contractului de rentă se stabileşte pentru următoarele cazuri: a) În cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor de către una din părţi la contract. Această neexecutare sau executare necorespunzătoare poate aparţine cât credirentierului (întârzierea trransmiterii bunului sau netransmiterea acestuia), atât şi debirentierului (achitarea cu întârziere a rentei, achitarea incompletă a cuantumului rentei, neachitarea rentei, înstrtăinarea bunului primit ded la credirentier fără acordul acestuia etc.); b) În cazul survenirii incapacităţii de întreţinere a debirentierului, care se manifestă prin imposibilitatea acestuia de a achita renta. Situaţia de incapacitate de achitare a rentei poate aprea drept rezultat al pierderii de către debirentier a locului de muncă sau a sursei de venit (încetarea activităţii de antreprenoriat), imposibilitatea de a obţine venite pentru achitarea rentei în virtutea privării de libertate în baza unei hotărâri a instanţei de judeecată etc. Este necesar de menţionat, că incapacitatea de achitarea a rentei presupune un caracter perpetuu. Astfel, privarea ilegală de libertate, care are drept urmare neachitarea rentei sau întârzierea achitării salariului la locul de muncă a debirentierului, blocarea contului bancar, precum şi alte intervenţii a terţelor persoane, care poartă caracter vremelnic nu constituie o incapacitate de achitare a rentei. c) În cazul dobândirii capacităţii credirentierului de a se întreţine prin dobândirea capacităţii de muncă sau a unei surse de venit neexistentă până la acel moment. Este neceesar, însă, de ţinut cont de faptul, că legislatorul nu leagă încheierea conrtactului de rentă de incapacitatea de muncă a credirentierului, astfel cum calitatea de credirentier o poate avea şi o persoană cu capacitate completă de muncă. În acest sens, dobândirea de către credirentierul incapabil de muncă a capacităţii de muncă poate constitui temei pentru rezilierea contractului doar dacă acaesta o prevede în mod expres contractul de rentă sau dacă părţile benevol au convenit asupra rezilierii drept urmare a survenirii a unei aşa fel de împrejurări, precum şi în cazul în care, după scopul contractului de rentă este destul de clar, că debirentierul exclude posibilitatea de a achita renta dacă credirentierul dobândeşte capacitate de muncă; d) În cazul contestării contractului de rentă în condiţiile articolului 855 Cod civil; e) În cazul în care părţile benevol au convenit asupra rezilierii contractului de rentă, chiar dacă nu sunnt prezente temeiurile prevăzute în cazurile indicate mai sus; Este necesar de menţionat, că rezilierea contractului de rentă poate fi considerată că s-a realizat atunci când ambele părţi benevol au încheiat acord cu privire la rezilierea contractului de rentă sau când hotărârea instanţei de judecată cu privire la rezilierea contractului a devenit definitivă. (2) Efectul principal al rezilierii contractului constituie încetarea executării obligaţiilor contractuale de către părţi. În ce priveşte rezilierea contractului de rentă, aceasta este o reziliere cu efecte rezolutorii. Astfel, prestaţiile oferite credirentierului de către debirentier nu se restituie, iar bunul transmis de către credirentier debirentierului se restituie credirentierului. Totodată, atunci când rezilierea contractului este rezultat al culpei credirentierului, precum şi în cazul în care contractul prevede aeasta, debirentierul poate pretinde la restituirea prestaţiei oferite credirentierului. În acest caz, debirentierul poate pretinde la restituirea prestaţiei în limitele culpei credirentierului. În cazul în care în timpul executării contractului bunul transmis debirentierului de către credirentier a fost deteriorat sau în cazul peirii acestuia, dacă aceasta a avut loc din culpa debirentierului, debirentierul este obligat să restituie credirentierului valoarea acestui bun. Dacă deteriorarea sau peirea bunului a avut loc din culpa credirentierului, debirentierul este exonerat de la obligaţia de restituire a bunului. În cazul în care bunul a fost deteriorat sau a pierit fortuit, deebirentierul este exonerat de la obligaţia restituirii bunului. Articolul 857. Stipularea caracterului insesizabil al rentei Prin contractul de rentă se poate stipula caracterul insesizabil al rentei numai în cazul în care a fost sonstituită cu titlu gratuit.

Prin conţinutul prezentului articol, se stabileşte faptul, că atât renta cu titlu oneros, cât şi renta cu titlu gratuit poate constitui obiect de urmărire a creditorilor credirentierului. Astfel, pentru obligaţiile asumate de către credirentier, acesta poate duce răspundere şi în limitele rentei. Totodată, prin prezentul articol se stabileşte, că în cazul rentei gratuite, părţile pot stabili caracterul insesizabil al acesteia. Totodată, credem, că pornind de la mărimea rentei şi natura obligaţiei pentrtu care s-ar cere sesizarea rentei, în unele cazuri judecata ar putea stabili posibilitatea urmăririi unei părţi ai rentei. Este vorba de cazul în care valoarea obligaţiei este esenţialmente mai mică decât mărimea rentei, iar prin urmare urmărirea respectivei sume nu ar leza scopul constituirii rentei. Totodată, considerăm, că această situaţie, cu titlu de excepţie, s-ar aplica doar la obligaţiile de întreţinere a persoanelor inapte de muncă, a copiilor minori, precum şi în alte cazuri. Articolul 858.Consecinţele decesului debirentierului (1) (2)

În caz de deces al debirentierului, obligaţia lui trece la succesorii care au moştenit bunul. Dacă succesorii renunţă la bun, aceesta este transmis credirentierului. Prin aceasta contractul încetează.

(1) Prevederile prezentului articol se aplică doar în cazul încheierii contractului de rentă cu titlu oneros, iar mai mult decât atât, doar în cazul în care bunul transmis de către credirentier deebirentierul exista la momentul deschiderii moştenirii (decesul debirentierului). În acest sens, doar atunci, când credirentierul a transmis un bun, şi bunul nu era consumptibil, nu a fost deteriorat sau nu a pierit fortuit, şi dacă moştenitorii debirentierului au acceptat moştenirea acecstui bun, credirentierul, continuă să beneficieze de plata rentei. Calitatea de debirentier în aşa caz o obţine moştenitorii deebirentierului decedat. Specificul constă în aceia, că atunci când obligaţia de plată a rentei a fost trransmisă prin moştenire la două sau mai multe persoane, acestea succed această obligaţie în valoare proporţională mărimii patrimoniului moştenit. Astfel, dacă la moştenirea paterimoniului debirentierului au venit trrei persoane, credirentierul va putea cere achitarea rentei de la fiecare în parte, în mărimea raportată la cota-parte moştenită. Totodată, la cazul respectiv, achitarea rentei nu se limitează cu valoarea bunului moştenit, dat fiind faptul, că moştenitorii debirentierului nu răspund din contul averii moştenite pentrru pasivele deebirentierului, ci dobântesc efectiv calitatea de debirentier. Astfel, dacă, spre exemplu, renta este viageră şi cu titlu oneros, bunul transmis debirentierului valorează 50000 lei, cuantumul lunar al rentei constituie 1000 lei şi moştenitorul acceptă moştenirea bunului, aceasta nu va însemna că peste patru ani şi două luni moştenitorul va înceta achitarea rentei – el va achita renta până la dedcesul credirentierului, chiar şi peste zece ani. (2) În cazul, însă, în care moştenitorii debirentierului în condiţiile articolului 1527 Cod civil nu au acceptat moştenirea bunului, acest bun este restituit credirentierului. În pofida faptului că bunul a constituit patrimoniul debirentierului decedat, asupra aceestor bunuri nu se aplică regimul articolului 1515 Cod civil, în ce priveşte patrimoniul vacant. Temei pentru redobândirea dreptului asupra bunului în cauză va constitui contractul de rentă şi confirmarea făcută de către notar despre faptul, că succesiunea este vacantă. În cazul în care reprezentantul statului depune cerere de eliberare a certifiactului asupra moştenirii vacante, acesta va exclude din patrimoniul vacant bunul ce urmează a fi transmis credirentierului şi va asigura înregistrarea dreptului, dacă aeasta este stabilit de lege. Capitolul VI COMODATUL Articolul 859. Contractul de comodat (1) Prin contract de comodat o parte (comodant) da cu titlu gratuit un bun in folosinţa celeilalte părţi (comodatar), iar aceasta se obliga sa restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost dat. (2) Contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a uzurii bunului. 1.Este un contract real, deoarece pentru încheierea lui fiind necesar atât realizarea acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) bunului care formează obiectul contractului. În genere, în materia contractelor reale predarea bunului este necesară pentru înseşi formarea contractului, ea nefiind o obligaţie izvorâtă din contract, cum are loc în contractele consensuale. În acest context este greu explicabilă stipularea din art.860 p.2 CC care stabileşte obligaţia de reparare a prejudiciului de către comodant în caz de neonorare a obligaţiei de transmitere a bunului. De regulă este un contract unilateral, deoarece din momentul încheierii naşte obligaţii numai pentru comodatar, însă pe parcursul executării contractului se pot naşte obligaţii şi în sarcina comodantului, dar asemenea obligaţii nu se nasc din contract si din cauze extracontractuale (gestiunea de afaceri, sau delictul civil). Este un contract cu titlu gratuit. Acest caracter rezultă expres din art. 859 CC: ”o parte (comodant) dă cu titlu gratuit un bun în folosinţa”. Anume acest caracter este unul esenţial care dă posibilitate de a face o distincţie clară dintre comodat şi locaţiune, deoarece dacă contractul de comodat presupune o remuneraţie din partea comodatarului

pentru folosinţa bunului asemenea contract va fi unul de locaţiune ci nu comodat. Gratuitatea contractului nu se opune însă stipulării în contract a unei sume de bani care ar reprezenta echivalentul uzurii suferite de lucru din cauza folosinţei. Asemenea afirmaţie şi-a găsit expresie în p.2 al art.859 CC care indică că „contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a uzurii bunului.” Imprimarea caracterului oneros comodatului ar fi examinat ca un nonsens juridic. Un contract translativ de folosinţă şi nu translativ de proprietate. În temeiul contractului comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului. Aceste caractere juridice indică faptul că institutul locaţiunii urmează a fi pus la baza reglementării tuturor obligaţiilor translative de folosinţă, deoarece în el se conţin norme unificate, generate de specificul juridic al acestor categorii de obligaţii, indiferent de caracterul lor oneros sau gratuit. Legislatorul expres nu stabileşte legătura dintre locaţiune şi comodat, dar esenţa obligaţiei ne sugerează ideea aplicării faţă de raporturile de comodat a acelor norme despre locaţiune, care sînt condiţionate de transmiterea bunurilor în folosinţă temporară şi asupra cărora nu influenţează onerozitatea raportului juridic. Comodatul poate avea ca obiect numai bunurile nefungibile, individual determinate, deoarece ele urmează a fi restituite în natură, în individualitatea lor. Bunurile nefungibile sunt acelea care în executarea unei obligaţii nu pot fi înlocuite cu altele trebuind predate în natură, iar lucrurile neconsuptibile sunt acelea care pot fi folosite în mod repetat fără consumarea substanţei. Caracterul nefungibil al bunurilor poate rezulta din voinţa părţilor, fiind posibil ca bunuri fungibile prin natura lor să fie considerate de părţi ca nefungibile (ex: o cantitate de mere sunt întrebuinţate nu pentru consumaţie ci pentru a oforma standul la o expoziţie) În aceste cazuri bunurile contractate sunt utilizate conform unei destinaţii speciale prevăzute de părţi. La fel obiect al contractului poate fi orice bun mobil sau imobil în măsura în care transmiterea folosinţei nu este interzisă prin norme speciale ori permisă numai în anumite condiţii. Articolul 860. Raspunderea comodantului (1) Comodantul poarta raspundere numai pentru intentie sau culpa grava. (2) In cazul in care comodantul nu executa obligatia de a da bunul, comodatarul poate cere doar repararea prejudiciului. (3) Daca a ascuns cu viclenie viciile bunului transmis in folosinta gratuita, comodantul este obligat sa repare comodatarului prejudiciul cauzat astfel. 1. Raspunderea comodantului survine doar pentru acţiunile de executare a contractului, care se produc cu intentie sau culpa grava. Celelalte categorii ale culpei comodantului nu duc la răspunderea acestuia. Din conţinutul prezentului aliniat reiese că comodantul, fiind proprietarul bunurilor, răspunde pentru daunele cauzate terţilor persoane în rezultatul folosirii lor. În calitate de temeiuri pentru exonerare de la răspundere pot servi acţiunile cauzatoare de daune, produse cu intenţie sau neglijenţă ale comodatarului sau ale persoanelor care deţin aceste bunuri cu acordul lui. Sarcina probaţiunii în acest caz este a comodantului. 2. Ca urmare a neexecutării obligaţiei de a transmite bunul (refuzul), comodatarul este limitat în drepturile sale, în comparaţie cu cele ale locatarului (Art.884), care prevăd doar repararea prejudiciului. El poate cere doar repararea prejudiciului real, fără a pretinde la repararea venitului neobţinut. 3. Comodantul răspunde pentru viciile bunului transmise in folosinţa gratuita, în cazurile când le-a ascuns cu viclenie (din intenţie sau culpă gravă) la momentul semnării contractului. Pentru celelalte categorii de vicii, despre care comodantul n-a ştiut la momentul încheierii contractului, răspunderea comodandului nu survine. Articolul 861. Uzura bunului Comodatarul nu poarta răspundere pentru modificarea sau inrautatirea starii bunului daca aceasta survine in urma folosirii lui in conformitate cu destinaţia stabilita in contract. 1. Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. În cazul în care în contract părţile ar stipula o contravaloare pentru folosinţa bunului, nu am mai fi în prezenţa comodatului, cu a unui contract de locaţiune. Din caracterul esenţialmenete gratuit al contractului rezultă că comodatarul nu este obligat să plătească nici contravaloarea uzurii bunului rezultată din folosirea acestuia conform destinaţiei specificate. Gratuitatea contractului nu este înlăturată dacă părţile ar conveni ca comodatarul să plătească – pe parcursul executării contractului sau la finele acestuia – o anumită sumă de bani ce ar reprezenta contravaloarea uzurii bunului folosit. Suportarea contravalorii uzurii de către comodatar nu transformă comodatul într-un contract cu titlu oneros, ci reprezintă o concretizare a obligaţiei de restituire a bunului în starea în care a fost predat. Articolul 862. Obligatiile comodatarului

(1) Comodatarul trebuie sa pastreze si sa îngrijească bunul cu diligenta unui bun proprietar si sa-l foloseasca numai in scopul stabilit in contract sau determinat prin natura bunului. (2) Comodatarul este ţinut sa suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodatarul poate cere compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare si urgente pe care a fost nevoit sa le faca pentru conservarea bunului. (3) Comodatarul nu poate da bunul in folosinţa unor terţi decit cu acordul comodantului. 1. Obligaţia de conservare este prevăzută în al.1 al articolului comentat şi impune comodatarul „sa păstreze si sa îngrijească bunul cu diligenta unui bun proprietar”. Comodatarul este obligat să conserve bunul chiar cu mai multă grijă decât lucrurile sale, deoarece contractul este încheiat în interesul său. 2. Comodantul va fi obligat la compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare si urgente pe care a fost nevoit sa le facă pentru conservarea bunului. Justificarea acestei obligaţii se găseşte fie în gestiunea de afaceri, fie în îmbogăţirea fără justă cauză prevăzute de Cartea III, Cap. 32 şi 33 CC. Această obligaţie reiese din p.2 al art. 862 CC care prevede că comodatarul este ţinut sa suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodatarul nu are dreptul de a cere restituirea acestor cheltuieli de la comodant, acestea fiind un accesoriu al folosinţei. Obligaţia de a folosi lucrul potrivit destinaţiei la fel este prevăzută de art. 862 în temeiul căruia comodatarul trebuie să folosească bunul numai în scopul stabilit de contract sau determinat prin natura bunului sub sancţiunea reparării prejudiciului cauzat în caz de neexecutare a acestei obligaţii. Folosinţa abuzivă a bunului împrumutat justifică şi trecerea riscului pieirii fortuite a bunului asupra comodatarului, precum şi rezilierea contractului din partea comodantului pentru neexecutarea culpabilă de obligaţii. Articolul 863. Raspunderea comodatarului (1) Daca comodatarul nu-si indeplineste obligatiile stipulate la art.860, comodantul poate cere imediat restituirea bunului si reparatia prejudiciului cauzat. (2) In caz de neexecutare a obligatiilor stipulate la art.860, comodatarul raspunde si pentru cauza neimputabila lui (cazul fortuit) daca nu dovedeste ca prejudiciul ar fi survenit chiar daca el si-ar fi indeplinit obligatiile. Aceasta regula se aplica si in cazul in care comodatarul nu restituie bunul in termen. (3) Daca mai multe persoane au luat impreuna cu imprumut acelasi bun, ele poarta raspundere solidara fata de comodant. 1.Comodatarul va răspunde pentru deteriorarea sau distrugerea bunului dacă este culpabil de acest fapt. Daca mai multe persoane au luat împreuna cu împrumut acelaşi bun, adică în cazul pluralităţii de comodatari, ele poarta răspundere solidara fata de comodant. Comodantul nu are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru daunele provocate de viciile lucrului. Art. 860 instituie principiul răspunderii comodantului numai pentru intenţie sau culpa grava, adică dacă comodantul a ascuns cu viclenie viciile bunului transmis în folosinţa gratuita, el este obligat sa repare comodatarului prejudiciul cauzat astfel. Astfel obligaţia dată este de natură delictuală izvorâtă dintr-un fapt ilicit al comodantului. 2.De regulă riscul pieirii fortuite a bunului împrumutat este suportat de comodant în calitate de proprietar, comodatul nefiind un contract translativ de proprietate. Reieşind din art.863 CC în caz de neexecutare a obligaţiilor stipulate la art. 862 adică obligaţiile stipulate mai sus, comodatarul va răspunde pentru cauza neimputabilă lui (cazul fortuit) daca nu dovedeşte ca prejudiciul ar fi survenit chiar daca el şi-ar fi îndeplinit obligaţiile sale. 3. Pentru folosire gratuită a bunurilor de către mai mulţi comodatari, legea a impus survenirea răspunderii solidare a lor, fapt ce asigură comodantului un mecanism juridic sigur, pentru restituirea bunurilor transmise sau a valorii lor. Articolul 864. Obligaţia de restituire a bunului (1) Comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea termenului contractului de comodat, bunul primit in folosinta gratuita. (2) In cazul in care contractul de comodat nu are stabilit un termen, comodatarul este obligat sa restituie bunul la sfirsitul valorificarii lui in scopul mentionat in contract. Comodantul poate cere restituirea bunului mai devreme daca a trecut o perioada suficienta pentru valorificarea lui. (3) Daca termenul contractului de comodat nu poate fi stabilit in baza scopurilor de utilizare a bunului, comodantul este in drept sa ceara restituirea bunului in orice moment. 1.Reieşind din art.864 CC comodatul poate fi încheiat atât pe un anumit termen stabilit la acordul părţilor, cât şi fără indicarea termenului. În acest context termenul nu este o condiţie esenţială a contractului. 2.Restituirea bunului apare ca una din principalele obligaţii care reiese din esenţa şi natura comodatului. Ea este expres prevăzută atât în definiţia legală a comodatului din art.859 cât şi în art.864 întitulat „Obligaţia de restituire a

bunului” în temeiul căruia comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea termenului contractului de comodat, bunul primit in folosinţa gratuita. În cazul în care contractul de comodat nu are stabilit un termen, comodatarul este obligat sa restituie bunul la sfârşitul valorificării lui în scopul menţionat în contract. Comodantul poate cere restituirea bunului mai devreme daca a trecut o perioada suficienta pentru valorificarea lui. Daca termenul contractului de comodat nu poate fi stabilit in baza scopurilor de utilizare a bunului, comodantul este in drept sa ceara restituirea bunului in orice moment. În lumina acestei obligaţii, care este conformă principiului executării în natură a obligaţiilor de a face, comodatarul nu poate oferi, iar comodantul nu poate cere un alt lucru sau echivalentul în bani a bunului transmis în folosinţă, dacă restituirea în natură este posibilă. Dacă lucrul a fost deteriorat din culpa comodatarului el este obligat să-l repare şi să-l restituie în natură. Restituirea se face comodantului, reprezentanţilor sau moştenitorilor săi, la locul stabilit de contract sau la locul domiciliului comodantului. O dată cu restituirea lucrului se vor restitui şi fructele acestuia. 3. De obicei, reieşind din practica contractuală contractul de comodat se încheie ţinând cont de durata de amortizare a bunurilor, precum şi a scopurilor de utilizare a lor. Însă legea permite la acordul părţilor atât stabilirea unui anumit termen, cât şi neindicarea termenului concret. Din acest motiv, comodantul poate în orice moment sa ceara restituirea bunului, ceea ce ar însemna realizarea dreptului său dispoziţie asupra bunului. Acest drept nu este condiţionat de o eventuală încălcarea de către comodatar a obligaţiilor contractuale, şi nu reprezintă rezilierea unilaterală a contractului. Comodantul nu este investit cu dreptul de reziliere unilaterală a contractului, deaceea el poate cere rezilierea contractului numai în temeiul Art. 886 Cod Civil. Articolul 865. Retentia bunului Comodatarul nu are dreptul de retenţie a bunului pentru creanţele fata de comodant, cu excepţia creantelor privind cheltuielile extraordinare, necesare si urgente făcute pentru conservarea bunului. 1.Comodatarul are un drept de retenţie asupra lucrului până la plata de către comodant a cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului. Această declaraţie este expres prevăzută în art. 865. care indică că comodatarul nu are dreptul de retenţie a bunului pentru creanţele fata de comodant, cu excepţia creanţelor privind cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului. Comodatarul nu poate reţine bunul împrumutat după expirarea termenului nici chiar dacă are o creanţă împotriva comodantului, neputînd invoca compensaţia ca efect al stingerii obligaţiilor prevăzută în art. 651-659 CC, deoarece compensaţia operează numai când este vorba de datorii reciproce ce au ca obiect bunuri fungibile de aceeaşi specie. Iar după cum am menţionat comodatul are ca obiect doar bunuri nefungibile. Articolul 866. Dreptul de reziliere a contractului de comodat Comodantul poate rezilia contractul de comodat daca: a) in virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul insusi are nevoie de bun; b) comodatarul foloseşte bunul neconform destinaţiei stabilite in contract, da bunul, fara acordul comodantului, in folosinţă unui terţ sau supune bunul unui pericol mare, ca urmare a nemanifestarii prudentei cuvenite; c) comodatarul a decedat; d) comodatarul persoana juridica si-a încetat activitatea. 1. Articolul comentat indică atât temeiurile de reziliere anticipată a contractului din iniţiativa comodantului, cît şi temeiuri de stingere necondiţionată a raporturilor de comodat. Primele două formează temeiuri ce ţin de dreptul comodantului, iar ultimele două fac parte din categoria temeiurilor generale de stingere a obligaţiilor civile (Art.664 Cod Civil). Rezilierea în baza temeiului de apariţie a unor circumstanţe neprevăzute, în urma cărora comodantul insusi are nevoie de bun, presupune existenţa unei situaţii, când comodantul purcede la reziliere unilaterală pe motivul unei stringente necesităţi de bun. Însă acest drept nu trebuie să afecteze interesele legitime ale comodatarului, mai ales în cazurile când se stabileşte un raport în termen. Cerinţa de reziliere în baza unui astfel de temei urmează să se conformeze normelor generale ale Codului Civil despre stingerea obligaţiilor. Următoarele trei temeiuri de reziliere indicate în p. b) a articolului comentat sînt analogice cu cele prevăzute în Art.906 Cod Civil (vezi comentariul articolului). În înţelesul punctelor c) şi d) decesul comodatarului şi a încetării activităţii persoanei juridice (Art.86 Cod Civil), nu se admite transmiterea drepturilor şi obligaţiilor ce reies din contractul de comodat în ordinea succesiunii, analogic raporturilor de locaţiune (Art. 902 Cod Civil). Capitolul VII

ÎMPRUMUTUL Articolul 867. Contrctul de împrumut (1) Prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutător) bani sau alte bunuri de acelaşi gen,calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-a fost dat. (2) Contractul de împrumut este gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel. 1. Contractul de împrumut reprezintă o înţelegere (acord) conform căreia împrumutărorul se obligă să dea în prorpietate împrumutatului bani sau alte bunuri fungibile, iar ultimul se obligă să restituie aceiaşi sumă de bani sau bunuri de acelaş gen, calitate sau cantitate. Contractul de împrumut este un contract consensual, fiind valabil încheiat la momentul realizării acordului de voinţă asupra tuturor condiţiilor esenţiale. Împrumutul este un contract sinalagmatic, dînd naştere la obligaţii reciproce pentru ambele părţi. Împrumutul este un contract cu titlu gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel.Împrumutul acordat de lombard sau de asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor este întotdeauna oneros, în virtutea prevederilor legale. Împrumutul este un contract translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunurilor împrumutate şi suportînd riscurile pieirii fortuite. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea acordării împrumutului fără a specifica destinaţia, precum şi acordarea împrumuturilor cu destinaţie specială. Astfel, asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor acordă împrumuturi cu destinaţie specială (Legea privind asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor din 18 februarie 1998). În acest caz împrumutătorul are posibilitatea să supravegheze utilizarea împrumutului după destinaţie de către împrumutat. 2. Părţile contractului de împrumut sunt împrumutătorul şi împrumutatul. Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutătorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru actele de dispoziţie şi să fie proprietatrul bunului care formează obiectul contractului. În unele cazuri împrumutătorul trebuie să aibă o calitate specială – Lombard sau Asociaţie de economii şi împrumut ale cetăţenilor. Împrumutatul trebuie să aibă capacitatea şi să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă se explică prin faptul că acesta va fi obligat, după consumarea bunurilor împrumutate, să restituie din patrimoniul său o valoare echivalentă. În cazul împrumutului acordat de lombard calitatea de împrumutat o pot avea numai cetăţenii Republicii Moldova şi cetăţenii străini, iar Asociaţiile acordă împrumut numai membrilor săi. 3.Obiectul contarctului îl constituie banii sau alte bunuri fungibile.Contractul de împrumut încheiat cu Lombardul sau asociaţia are ca obiect numai bani. Lombardul acordă împrumut cu amanetarea anumitor bunuri. Mărimea împrumutului eliberat cu amanet nu trebuie să fie mai mică de 75% din suma evaluării obiectelor de uz personal şi casnice amanetate. La amanetarea obiectelor din metale preţioase împrumutul trebuie să constituie cel puţin 90% din suma evaluării. 4. Preţul denumit dobîndă, apare ca element al contractului numai atunci cînd legea sau contractul prevăd plata ei. 5. Codul civil nu conţine reguli speciale cu privire la forma contractului de împrumut, urmînd a fi respectate regulile generale cu privire la forma convenţiei.Împrumutul acordat de asociaţie se perfectează în scris, iar cel acordat de lombard – prin întocmirea biletului nominativ de amanet (chitanţa de amanet în varianta art. 458. Cod civil) indiferent de mărimea sumei acordate. Recipisa este o dovadă în scris a încheierii contractului de împrumut. 6. Termenul contractului urmează să fie stabilit de către părţi.Dacă în contract nu este stabilit termen de restituire, împrumutul urmează să fie restituit în decurs de 30 zile din momentul cînd împrumutatul a primit înştiinţarea de restituire. 7. În cazul împrumuturilor băneşti predarea cu titlu de împrumut în vederea încheierii contractului se poate face prin predarea titlului la purtător, prin predarea carnetului nominalizat pe numele împrumutatului, esenţial este că împrumutatul să poată dispune de sumele împrumutate din momentul acordării împrumutului. Articolul 868. Neexecutarea obligaţiei de a da cu împrumut. În cazul în care împrumutătorul nu execută obligaţia de a da cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului cauzat astfel.

1. Împrumutătorul este obligat să transmită împrumutatului bani sau bunurile conform contractului de împrumut.În cazul în care împrumutătorul nu execută obligaţia de a da cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului cauzat. Articolul 869. Dobînda în baza contractului de împrumut (1) În baza contractului de împrumut părţile pot prevedea şi plata unei dobînzi, care trebuie să se afle într-o relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. (2) Înţelegerea asupra dobînzii prin care se încalcă dispoziţia alin.1 este nulă. (3) Se plăteşte dobînda la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre momentul încheierii contractului şi cel al restituirii împrumutului dacă în contract nu este prevăzut altfel. (4) În cazul în care împrumutatul nu plăteşte dobînda în termen, împrumutătorul poate cere restituirea imediată a împrumutului şi a dobînzii aferente. 1. Împrumutul poate fi nu numai cu titlu gratuit, dar şi cu titlu oneros, care poartă denumire de împrumut cu dobîndă. Dobînda constă de regulă, într-o sumă de bani şi reprezintă fructele civile produse de bunul împrumutat. În cazul împrumutului cu dobîndă, contractul are un obiect dublu: bunul împrumutat şi dobînda. Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobînzi, este nevoie de o clauză în acest sens, iar dacă nu există clauză, dobînda nu este datorată de drept. Cuantumul dobînzii trebuie să fie într-o relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Dacă părţile au stipulat dobînzi fără să stipuleze cuantumul lor, împrumutatul este obligat să plătească o dobîndă egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei (art.585 CC). 2. Dacă prin contract s-a stabilit o dobîndă mai mare decît dobînda maximă admisă, obligaţia de a plăti această dobîndă este nulă de drept. 4. Neachitarea în termen a dobînzii acordă dreptul împrumutătorului, de a cere restituirea imediată a împrumutului şi dobînzii aferente, inclusiv printr-o cerere de chemare în judecată. 5.În cazul punerii în întîrziere a împrumutatului printr-o cerere de chemare în judecată, dobînda nu poate fi cerută decît pentru suma restantă la data întroducerii acţiunii, chiar dacă partea din datorie achitată pînă în acel moment fusese plătită cu întîrziere. Articolul 870. Revocarea promisiunii de împrumut Împrumutătorul are dreptul să renunţe la îndeplinirea obligaţiilor în cazul în care situaţia materială a împrumutatului se înrăutăţeşte substanţial, fapt ce ar pereclita restituirea împrumutului, chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte de încheierea contractului şi a devenit cunoscută împrumutatului ulterior. 1. Promisiunea de a contracta sau antecontractul poate fi revocată de promitent (împrumutătorul) în cazul în care situaţia materială a împrumutatului s-a înrăutăţit substanţial. Acest drept i se garantează împrumutătorului chiar şi în situaţia cînd înrăutăţirea stării materiale a împrumutatului sa produs înainte de încheierea contractului şi a devenit cunoscută împrumutătorului ulterior. 2. Situaţia materială a împrumutatului urmează de demonstrat prin probe convingătoare , care ar confirma faptul, că împrumutatul nu ar putea restitui împrumutul, în caz contrar vor urma consecinţele prevăzute de art.868 Cod civil. Articolul 871. Restituirea împrumutului (1) Împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în termenul şi în modul stabilit de contract. Dacă nu au fost stabilite dobînzi, el are dreptul să restituie împrumutul şi pînă la expirarea termenului. (2) Împrumutatul trebuie să restituie bunuri de calitate şi în cantitatea bunurilor primite şi nimic mai mult, chiar dacă preţurile au crescut ori au scăzut. (3) În cazul în care a împrumutat o sumă de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui suma nominală primită fără a ţine cont de variaţiile valorii numerarului. (4) Dacă în contractul de împrumut nu este stabilit nici termenul de restituire, nici termenul de preaviz, împrumutul trebuie restituit în decursul a 30 zile de la data la care împrumutatul a primit cererea de restituire. 1. Principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui împrumutul în termenul şi modul prevăzut de contract.

Împrumutatul este obligat să restituie bunurile împrumutate chiar dacă această obligaţie nu ar fi prevăzută în înscrisul constatator al contractului, deoarece ea trebuie să fie înţeleasă ca o consecinţă firească, odată ce se dovedeşte că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut. Împrumutătorul nu poate cere restituirea împrumutului înainte de termen, dacă termenul este stabilit în favoarea ambelor părţi ( de exemplu în cazul împrumutului cu dobîndă). Împrumutul poate fi restituit de către împrumutat şi înainte de expirarea termenului contractului, dacă nu au fost stabilite dobînzi. Restituirea înainte de termen este posibilă cu acordul împrumutătorului şi în cazul cînd au fost stabilite dobînzi, dacă împrumutătorul refuză de la dobînzi din momentul executării obligaţiei. 2.La scadenă împrumutatul trebuie să restituie bunuri de acelaşi gen şi aceiaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii bunurilor din momentul încheierii contractului şi acela al plăţii. 3. În cazul împrumutului de bani, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor, cu excepţia cazului cînd prin acte normative speciale se dispune altfel. Dacă schimbarea valorii are loc după scadenţă şi după ce debitorula fost pus în întîrziere, se admite reevaluarea a sumei împrumutate, în raport cu indicele de inflaţie, asupra sumei datorate, plătită cu întîrziere. 4. Dacă termenul restituirii nu a fost stipulat, în toate cazurile restituirea nu poate fi cerută imediată, termenul restituirii fiind de 30 zile de la data primirii de către împrumutat a cererii de restituire. 5. Obligaţia restituirii împrumutului de către împrumutat se consideră executată din momentul transmiterii împrumutătorului a sumei de bani, a altor bunuri sau transferării a sumelor de bani pe contul bancar a împrumutătorului, dacă altă modalitate nu este prevăzută de contract. Decontarea sumei băneşti de la contul împrumutatului nu-l eliberează pe împrumutat de obligaţia de a restitui împrumutul dacă aceste surse băneşti nu au parvenit la contul împrumutătorului. Articolul 872. Efectele nerestituirii împrumutului (1) În cazul în care împrumutatul nu restituie în termen împrumutul, împrumutătorul poate cere pentru întreaga sumă datorată o dobîndă în mărimea prevăzută la art. 619 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. (2) Dacă în contract este prevăzută restituirea împrumutului în rate şi împrumutatul nu restituie în modul stabilit nici cel puţin o rată, împrumutătorul poate cere restituirea imediată a întregului împrumut şi a dobînzii aferente. (3) în cazul în care nu poate restitui bunul, împrumutatul trebuie să plătească valoarea acestuia calculată în funcţie de locul şi timpul execuării obligaţiei. 1. Dacă legea sau contractul nu prevede altfel, împrumutătorul poate cere pentru întreaga sumă datorată o dobîndă egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei în cazul în care împrumutatul nu restituie în termen împrumutul. Această prevedere a legii este aplicabilă şi în cazul cînd în contractul de împrumut deja este prevăzută plata dobînzii în temeiul al. 1 art. 869 CC. Suma totală în aşa situaţie constă din: suma împrumutului, dobînzi pentru folosirea împrumutului, dobînzi pentru nerestituirea împrumutului în termen. 2. Dacă restituirea împrumutului se face potrivit contractului în rate eşalonat în timp, considerăm că rezilierea se poate face în caz de neplată la termenul stabilit a ratelor cu dobînzi aferente, după punerea în întîrziere a debitorului. 3. Dacă după expirarea termenului prevăzut în contract împrumutatul nu restituie împrumutul, lombardul este în drept să-şi satisfacă creanţele din valoarea bunurilor amanetate, în modul prevăzut de art. 458 Codul civil. Din suma încasată de la vînzarea obiectelor amanetate se achită împrumutul şi dobînda aferentă, cheltuielile de vînzare, iar partea rămasă se restituie posesorului biletului nominativ de amanet (pct. 30-31 a Regulamentului). 4. În cazul în care la scadenţă, împrumutatul este totuşi în imposibilitate de a restitui bunuri de aceiaşi natură, el va face plata în bani, după valoare pe care o au bunurile la termenul şi în locul unde urma a se face restituirea. Articoul 873. Efectele nerespectării obligaţiilor de garantare a executării. În cazul în care împrumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea restituirii bunului, împrumutătorul poate cere restituirea lui imediată şi a dobînzii aferente. 1.Dacă împrumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea restituirii bunului, împrumutătorul este în drept să ceară restituirea imediată a bunului sau a sumei împrumutului şi a dobînzii aferente. 2. Aceleaşi consecinţe pot surveni şi în cazul pierderii garanţiei restituirii bunului sau înrăutăţirii condiţiilor asigurării garanţiei în legătură cu unele circumstanţe pentru care împrumutatul nu poartă răspundere ( spre exemplu denaţionalizarea obiectului gajat etc.).

Articolul 874. Răspunderea împrumutătorului pentru viciile bunului în conformitate cu regulile de răspundere a comodantului. Cheltuielile de conservare a bunului sunt în seama împrumutatului ca proprietar. Împrumutătorul este răspunzător de daunele cauzate prin viciile ascunse ale bunului – cunoscute de el şi necomunicate împrumutatului; la fel ca şi comodatul este lipsit de importanţă practică, căci bunurile fungibile şi consumtibile numai în mod excepţional pot provoca daune.

Capitolul VIII LOCAŢIUNEA Articolul 875. Contractul de locaţiune Prin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea celeilalte părţi (locatar) un bun determinat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi poseisune temporară, iar aceasa se obligă să plătească chierie. 1. Definiţia locaţiunii conţine elementele principale ale acestui contract, şi anume: scopul, subiecţii, obiectul, termenul şi chiria. 2. Scopul locaţiunii este folosinţa, sau folosinţa şi posesiunea unui bun, care aparţine unei alte persoane. Folosinţa bunului constă în aplicarea calităţilor utile ale bunului. Posesia bunului constă în stăpînirea efectivă a bunului. Mai detaliat despre posesiune vezi Titlul II, Cartea II a prezentului cod. 3. Subiecţii locaţiunii sunt locatorul şi locatarul. În calitate de locator poate activa orice persoană fizică sau juridică – subiecţi de drept, care dispun de un bun cu titlu de proprietate sau în baza altui titlu legal. Locatarul poate fi orice subiect de drept, care dispune de capacitatea de exerciţiu. Mai detaliat vezi Comentariul la art.19 şi 61 al prezentului cod. 4. Obiectul locaţiunii poate fi doar un bun determinat individual, care nu este exclus din circuitul civil. Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui. Mai detaliat vezi comentariul la art.294 al prezentului cod. Nu pot servi ca obiect al locaţiunii doar unele bunuri în privinţa cărora legislaţia stipulează careva restricţii. Astfel de restricţii sunt stipulate în Decretul Preşedintelui Republicii Moldova din 06.01.1994 “Cu privire la aprobarea Listelor întreprinderilor şi organizaţiilor de stat, precum şi a tipurilor de bunuri ale statului, a căror arendă nu se admite”. (Monitorul Parlamentului Republicii Moldova. 1994, nr.1). 5. O particularitate a acestui contract o constituie folosinţa sau folosinţa şi posesiunea temporară. Din aceste considerente părţile au obligaţia de a stipula în contract termenul acestuia. Dat fiind faptul, că Legea nu prevede altceva, în principiu, prin acordul părţilor locaţiunea poate avea loc şi pe un termen nedeterminat. Un asemenea contract va fi valabil, dar în caz de litigiu, se pot isca careva probleme. 6. Locaţiunea este un contract cu titlu oneros. Oobligaţia de bază a locatarului este achitarea chiriei, care se stabileşte prin acordul comun ale părţilor. La stabilirea cuantumului chiriei se iau în consideraţie un şir de circumstanţe, cum ar fi: termenul, obiectul şi componenţa lui, uzura acestuia, intensivitatea folosirii bunului şi altele. Chiria se stabilesc, de regulă, în bani, dar legislaţia nu interzice şi achitarea ei în natură sau în alt mod. Dacă obiectul locaţiunii este utilizat pentru fabricarea unui bun sau prestarea unor servicii, chiria poate fi achitată prin transmiterea unei părţi a bunului produs sau prin prestarea unor servicii. Articolul 876. Forma contractului de locaţiune. (1) Contractul de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris. (2) Contractul de locaţiune a unui bun imobil pe un termne ce depăşeşte 3 ani trebuie înscis în registrul bunurilor imobile. Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ. 1. Acest articol conţine o normă de ordin general cu privire la forma contractului de locaţiune cînd obiectul acestuia este un bun imobil. În acest caz legea cere forma scrisă a contractului. Din aceste considerente se poate deduce, că pentru bunurile imobile forma contractului poate fi şi verbală, dar părţile pot conveni şi altfel. 2. Alte criterii faţă de forma contractului de locaţiune sun stipulate în lege pentru cazul cînd obiectul contractului este un bun imobil, care se dă în chirie pe un termen ce depăşeşte 3 ani, în acest caz se cere înscrierea contractului în Registrul bunurilor imobile. Mai detaliat vezi Comentariul la art.art.496-511 al prezentului cod.

Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ. Prin urmare, acest contract are valoare juridică numai pentru părţile contractului şi nu poate fi invocat faţă de alte persoane. Articolul 877. Termenul maxim al contractului de locaţiune Contractul de locaţiune nupoate fi încheiat pe un termen mai mare de 99 nai. 1. Legea stipulează doar o singură restricţie cu privire la termenul locaţiunii, care nu poate depăşi termenul de 99 de ani. Prin urmare, părţile pot conveni şi stipula în contract orice termen în aceşti parametri. 2. La determinarea termenului locaţiuinii se iau în consideraţie unele criterii, cum ar fi: obiectul contractului, gradul lui de uzare şi starea generală a acestuia, procentul de amortizare ş.a. De asemenea se ţine cont de interesele părţilor, perspectivele majorării şi extinderii folosirii şi exploatării bunului, posibilităţile majorării productivităţii, volumul şi termenele de investiţii, alte momente. Articolul 878. Caracterisitcele bunului închiriat (1) (2) (3)

(4) (5)

Locatorul este obligat să predea locatarului bunul în starea corespunzătoare, conform destinaţiei prin contract, şi să menţină bunul în această stare pe durata locaţiunii. Bunul dat de locator trebuie să fie liber de orice viciu material sau juridic. Bunul este considerat liber de orice viciu material cînd are caracteristicele convenite. Bunul este liber de vicii materiale în cazul în care poate fi folosit conform destinaţiei stabilite în contract, dacă nu s-a convenit asupra unor anumite caracterisitce, sau conform destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri nu s-a convenit asupra folosinţei. Bunul este considerat liber de orice viciu juridic sacă nici un terţ nu poate valorifica drepturi asupra acestui bun în perioada pentru care a fost încheita contractul. Înainte de a-şi valorifica drepturile, locatarul trebuie să-l informeze pe locator drept viciile bunului depistat.

1. O obligaţie de bază a locatorului este transmiterea bunului în stare, care permite folosirea lui conform destinaţiei şi menţinerea bunului în această stare pe toată durata locaţiunii. Această obligaţiune rezultă din faptul, că locatorul este, de regulă, proprietarul bunului închiriat şi el trebuie să suporte toate cheltuielile necesare pentru menţinerea acestui bun în stare cuvenită. Această regulă este imperativă şi părţile nu pot conveni altfel. 2. Scopul acestei norme este asigurarea transmiterii în locaţiune a unui bun care este liber de orice vicii. În lege sunt stipulate caracteristicile de ordin material şi juridic, prezentate faţă de obiectul locaţiunii. 3. Bunul este considerat liber de orice viciu material cînd are caracteristicile convenite. Aceste caracteristici se referă la criteriile şi cerinţele de ordin calitativ, care se referă la capacităţile lăuntrice ale bunului şi care trebuie să asigure folosirea bunului după destinaţie. 4. Bunul este considerat liber de orice viciu material dacă părţile au respectat minimum o condiţie din cele două legale: a) În contract este stipulată destinaţia obiectului şi starea acestuia permite folosirea acestui bun după această destinaţie. b) Părţile nu au convenit asupra unor anumite caracteristici de folosinţă, dar bunul poate fi folosit conform destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri. 5. Bunul dat este considerat liber de orice viciu juridic dacă nici un terţ nu poate valorifica dreptul asupra acestui bun în perioada pentru care a fost încheiat contractul. Prin urmare, obiectul contractului pot fi şi bunurile asupra cărora terţele persoane pot avea careva drepturi. Principalul moment în acest sens îl constituie faptul, că bunul este considerat liber de orice viciu juridic cu condiţia că nici un terţ nu poate valorifica dreptul său asupra acestui bun pe toată durata locaţiunii. 6. Contractul de locaţiune este un contract sinalagmatic. Prin urmare, toate prevederile stipulate în art.art.704-711 ale prezentului cod se aplică respectiv şi la locaţiune. Drepturile locatarului în locaţiune pot fi realizate doar cu respectarea prevederilor legale, care stabilesc obligaţia locatarului de a-l informa pe locator despre viciile depistate. Prin urmare, îndată după depistarea viciilor bunului închiriat locatarul este obligat să-şi onoreze obligaţia informaţională despre acest fapt faţă de locator. 7. Soluţionarea divergenţelor legate de viciile depistate poate avea loc, după situaţie prin acordul părţilor sau pe cale judiciară. Articolul 879. Reducerea chiriei din cauza viciului bunului închiriat

(1) Dacă bunul este afectat de un viciu, locatarul este eliberat de plata unei părţi din chirie proporţională diminuării folosinţei bunului. Dreputl de aplăti o chirie redusă încetează cînd viciul este remediat. Viciul nesemnificativ nu este luat în consideraţie (2) În cazul închirierii unei locuinţe, convenţiile prin care se derogă de la alin. (1) în defavoarea locatarului nu produc efecte 1. Afectarea bunului închiriat de un viciu este un temei legal pentru reducerea chiriei. Pentru eliberarea parţială de plata chiriei este necesar ca viciul să fie ascuns în virtutea naturii sale, ca el să nu fie evident şi să poată fi depistat la prima apreciere de oricine. Este, de asemenea, necesar ca asupra survenirii viciului să nu aibă careva influenţă locatarul. 2. Cuantumul reducerii chiriei este proporţional diminuării folosirii. Prin urmare, criteriul de bază pentru reducerea chiriei este volumul folosirii obiectului, care este stabilit în contract în dependenţă de situaţii reale şi la care convin părţile. 3. Dreptul locatarului de a plăti chiria redusă încetează odată cu reparaţia sau înlăturarea în alt mod a viciului depistat. 4. Nu poate servi ca temei pentru reducerea chiriei viciul nesemnificativ. Este considerat nesemnificativ acel viciu care nu influenţează esenţial la folosinţa bunului şi pentru înlăturarea căruia nu se cer cheltuieli însemnate. 5. Interesele locatarului în reducerea chiriei din motivul viciilor într-un contract de locaţiune a unei locuinţe sunt protejate de lege prin norma care stipulează că în cazul stabilirii în contract a unei clauze în defavoarea locatarului nu produce efecte. Prin urmare, reducerea chiriei în contractul de închiriere a locuinţei nu are efect chiar şi în cazul dacă astfel au convenit părţile, deoarece această clauză este nulă în virtutea legii. Articolul 880. Repararea prejudiciului cauzat de viciile bunului închiriat (1) Dacă un viciu care diminuează folosinţa bunului există în momentul încheierii contractului sau apare ulterior dintr-o cauză pentru care este răspunzător locatorul sau dacă acesta este în întîrziere în privinţa obligaţiei sale de a remedia bunul, locatarul poate cere, pe lîngă pretenţiile sale la o chirie redusă, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. (2) În cazul întîrzierii locatorului, locatarul poate remedia el însuşi viciul, cerînd restituirea cheltuielilor utile. 1. Viciul bunului închiriat are ca efect două aspecte negative: a) reducerea chiriei; b) reparaţia prejudiciului cauzat de acest viciu. Legea stipulează dreptul locatarului de a cere reparaţia prejudiciului cauzat pe lîngă pretenţiile sale cu privire la reducerea chiriei. 2. Realizarea dreptului la despăgubire pentru prejudiciul cauzat de viciul bunului închiriat poate avea loc doar în cazul în care are loc unul din cele trei fapte stipulate în lege: a) viciul există în momentul încheierii contractului; b) sau apare ulterior dintr-o cauză pentru care este răspunzător locatorul; c) sau dacă locatorul este în întîrzierea în privinţa obligaţiei sale de a remedia bunul. 3. Locatarul dispune suplimentar încă de un drept în cazul existării unui viciu – drept care poate fi aplicat doar într-un singur caz- cînd are loc întîrzierea locatorului. În această situaţia locatarul personal poate remedia viciu, cerînd restituirea cheltuielilor utile suportate. Articolul 881. Efectele cunoaşterii viciului de către locatar Dacă, la momentulîncheierii contractului de locaţiune, ştia despre viciul bunului şi nu a formulat pretenţiile în legătură cu acest fapt, locatarul nu va beneficia de drepturile prevăzute de art. 879. 1.

Această normă admite în princiu posibilitatea dării în locaţiune a unui bun cu vicii fără careva efecte negatove pentru locator. Această situaţie poate avea loc dacă sunt respectare trei condiţii: a) viciul exista la momentul încheierii contractului; b) locatarul era la curent cu acest viciu; c) locatarul nu a fosrmulat faţă de locator careva pretenţii viza-vi de acest viciu. 2. Existenţa acestor prevederi legale are ca efect lipsirea locatarului de dreptul de a cere reducerea chiriei din motivul viciul bunului închiriat. Articolul 882. Nulitarea acordului privind exonerarea de răspundere sau diminuarea ei

Acordul în al cărui temei locatorul este exonerat de răspundere pentru vicii sau răspunderea lui este diminuată nu produce efecte dacă locatorul trece cu viclenie viciul sub tăcere. 1. Locatorul poate fi exonerat de răspundere pentru viciu sau răspunderea lui este diminuată cu condiţia că aceste clauze au fost stipulate în contract prin acordul comun ale părţilor, şi dacă locatorul e de bună credinţă. 2. Acordul, în care cărui temei este exonetar de răspundere sau răspunderea lui este diminuată, nu are efecte juridice dacă locatorul e de rea credinţă şi trece cu viclenie viciul sub tăcere. În acest caz locatarul poate realiza drepturile sale stipulate în art. 879 – 880 CC RM. Articolul 883. Răspunderea locatorului pentru fapta terţului (1) Locatorul este obligat să repare prejudiciul care rezultă din perturbarea de către un terţ a folosirii bunului numai în cazul în care terţul este un locator sau dacă locatorul i-a permis folosinţa bunului sau accesul la el. (2) Dacă folosinţa bunului este diminuată, locatarul conservă dreptul la alte mijloace pe care le are contra locatorului. (3) 1. Norma stabilită în acest articol admite posibilitatea folosirii unui bun de mai multe persoane avînd ca bază raporturi contractuale sau alte temeiuri legale. Folorea bunului închiriat de cître una din aceste peroane poate prejudicia careva pagube celorlalte persoane care au acces la acest bun. 2.Răspunderea pentru prejudiciul care rezultă din perturbarea de către un terţ a folosirii bunului faţă de ceicalţi o poartă locatorul, dar numai cu condiţia că terţul este un locatar sau dacă locatorul i-a permis terţelui folosirea bunului sau accesul la el. 3. Dacă în rezultatul intervenţiei terţului folosinţa bunului este diminuată, locatarul conservă dreptul la alte mijloace legale pe care le are contrac locatorului. În acest caz locatarul poate realiza drepturile stipulate în art. art. 879-880.

Articolul 884. Efectele întîrzierii sau ale refuzului predării bunului închiriat Dacă locatorul nu predă la timp bunul închiriat sau refuză să-l predea, locatarul este în drept să ceară executarea acestei obligaţii şi repararea prejudiciului sau rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat astfel. 1. Fiind un contract consensual locaţiunea i-a naştere din momenrtul cînd părţile şi-au manifestat acordul de voinţă asupra clauzelor contractuale, iclusivb şi la timpul predării bunului închiriat. Principala obligaţie a locatarului este de apreda locatarului bunul închiriat pentru ca acesta să-şi po0ată exercita dreptul de folosinţă dobîndit prin locaţiune. (Mai detaliat vezi Hamangiu C. şi alţii, vol.II, Tratat de dretp civil român, pag. 597 – 588). 2. Nerespectarea obligaţiei principale de către locator se poate manifesta prin două fapte: a) predarea bunului cu întîrziere sau b) refuzul locatorului de a preda obiectul locaţiunii. 3.Natura sinalagmatică a acestui contract se manifestă prin faptul că nerespectarea de către locator a obligaţiei sale principale are ca efect naşterea dreptului locatarului de a cere executarea acestei obligaţii şi repararea prejudiciului sau rezilirea contractului şi repararea prejudiciului cauzat astfel. 4.Dacă părţile nu au convenit în mod amiabil la soluţionarea litigiului cu privire la întîrziere sau refuzul predării bunului închiriat, locatarul poate iniţia o acţiune în instanţă. În baza deciziei instanţei poate avea loc executarea silită a obligaţiei contractuale şi repararea prejudiciului cauzat. Executarea forţată a obligaţiei locatorului în baza deciziei instanţei poate avea loc, de pildă, în cazul cînd obiectul locaţiunii este predat unui terţ în baza unui alt contract de locaţiune. În acest caz prioritatea o are locatarul care primul a încheiat contractul, i-ar dacă acest fapt nu e posibil de stabilit – primul care s-a adresat cu acţiuen în instanţă.

Articolul 885. Interdicţia schimbării formei sau destinaţiei bunului închiriat Nici locatorul, nici locatarul nu are dreptul să schimbe forma sau destinaţia bunului în timpul locaţiunii.

1. Legea stipulează o interdicţie care se răsfrînge în mod egal la ambele părţi ale locaţiunii. Această interdicţie are două aspecte, şi anume, pe toată durata locaţiunii părţile în mod unilateral, sau prin acordul comun nu pot schimba: a) forma; b) destinaţia obiectului locaţiunii. 2. Această interdicţie rezultă din natura judiciă acestui contrac şi este în deplină concordanţă cu o obligaţiune principală a locatarului care se manifestă prin faptul că după încetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să restituie bunul închiriat în starea în care i-a fost dat sau în starea prevăzută de contract. Mai detaliat vezi comentariul la art. 908 al prezentului cod.

Articolul 886. Modul de plată a chiriei (1) (2) (3)

Poate chiriei poate fi efectuată integral la expirarea termenului stabilit în contractul de locaţiune. Dacă plata chirie este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea lor. Plata cheltuielilor suplimentare este obligatorie numai în cazul în care există un acord între părţi. Dacă în folosirea bunului închiriat au apărut piedici din vina locatarului, aceasta nu va fi exonerat de plata chiriei. . 1. Regula generală cu privire la plata chiriei spitulată de lege este efectuare plăţii integrale la expirarea termenului contractului. Această regulă se aplică numai în cazul cînd părţile nu al convenit altfel. 2.Prin acordul părţilor plata chieiei poate fi stabilită pentru anumite perioade de timp. Şi în acest caz se aplică regula generală cu privire la momentul efectuării părţii – la expirarea termenului respectiv. 3.Deoarece legea nu stipulează careva restricţii, părţile pot conveni ca plata chiriei să fie efectuată anticipat, la întocmirea contractului pentru toată durata acestuia sau pentru anumite perioade sau în alt mod. 4.Obligaţia locatarului cu privire la plata chiriei este lomitată numai de cuantumul acestei plăţi. Cheltuielile suplimentare care pot avea loc pe parcursul folosieii bunului, de pildă, pentru achitarea impozitului şi altele, le poartă locatorul. Aceste cheltuieli pot fi puse pe seama locatarului numai în cazul cînd părţile au convenit astfel. Pentru a evita careva devirgenţe o astfel de clauză trebuie stipulată direct în contract.

5. Dacă folosinţa bunului a fost limitată din cauza unor circumstanţe care au survenir din vina locatarului, acesta nu este exonerat de plata chiriei. Prin urmare, această plată trebuie să fie achitată pentru toată durata contractului indiferent de faptul cît au existat piedicile survenite din vina locatarului. Articolul 887. Temeiurile şi condiţiile de modificare a chiriei (1) Cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părţilor. Locatorul poate cere modificarea chiriei numai o dată în an şi numai în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. (2) Locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile, stipulate în contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa locatarului. . 1. Modificarea cuantului chiriei poate avea loc numai cu respectarea regulii generale – prin acordul prţilor. 2.Din iniţiativa locatorului modificarea chireiei poate avea loc numai dacă există condiţii legale, şi anume, numai des decît o dată pe an şi numai în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. Din condiţiile legii rezultă, că din iniţiativa locatarului poate avea loc doar majorarea cuantului chiriei, deaorece locatorul nu poate acţiona în defavoarea sa. 3.Reducerea chiriei popate avea loc din iniţiativa locatarului, dar pentru a realiza acest drept sunt necesare existenţa prevederilor legale: a) condiţiile, stipulare în contract, de folosire a bunului sau starea obiectului locaţiunii s-au înrăutăţit consideral; b) această înrăutăţirea considerabilă a survenit în virtutea unor circumstanţşe independente de voinţa locatarului. Prin urmare, dacă o asemenea înrăutăţire a survenit din vina acestuia el nu este în drept să ceară reducerea cuantumului chiriei. Înrăutăţirea esenţială poate avea loc, de pildă, din cauza uzurii sau amortizaţiei depline a bunului închiriat,din cauza unui accident sau în urma altor circumstanţe care nu depind de locatar. 4. Înrăutăţirile sunt cosiderabile dacă înpiedică folosirea bunului după destinaţie, dacă eficienţa, volumul folosirii bunului s-au redus esenţial. Înrăutăţirea nesemnificativă nu poate influienţa asupra cuantumului chiriei.

Articolul 888. Obligaţiile locatarului a) b) c) d)

Locatarul este obligat: să folosească bunul la destinaţie şi în confromitate cu prevederile contractului; să păstreze şi să asigure integritatea bunului; să acopere cheltuielile curente de folosite şi întreţinere în stare normală a bunului; să efectueze reparaţia curentă a bunului.

1. Acest articol conţine cele mai importante obligaţii ale locatarului, care sunt respectiv grupate şi care în mare măsură depind de obiectul locaţiunii. 2. Fiecare bun are o destinaţie individuală (specială) care corespunde însuşi naturii acestui bun. Scopul suprem al locaţiunii este folosirea bunului după această destinaţie şi satisfacerea intereselor personale ale locatarului. 3. Locatarul este obligat să utilizeze obiectul locaţiunii în strictă conformitate cu destinaţia acestuia. Un camion nu poate fi utilizat pentru transportarea călătorilor, iar o încăpere nelocuită – pentru locuinţă. Dacă limitele, parametrele, volumul folosirii bunului închiriat sunt stipulate în contract locatarul este obligat să respecte şi aceste prevederi. 4. Deoarece bunul închiriat se află în folosinţa sau folosinţa şi posesiunea locatarului, acesta este obligat să se comporte cu acest bun ca şi cum acesta iar aparţinea lui personal. Adică comportarea locatarului trebuie să fie, în principiu, analogică comportării proprietarului. Bai mai mult ca atît, folosinţa şi posesiunea bunului nu trebuie să violeze sau să influenţeze negativ în alt mod asupra integrităţii corporale a bunului închiriat. Din aceste considerente locatarul în virtutea legii este obligat să păstreze şi să asigure integritatea bunului. Dacă în chirie, să admitem, este transmis un instrument muzical, apoi acesta urmează să fie păstrat într-o încăpere cu temperatură şi umiditate respectivă, iar dacă obiectul contractului este un autoturism, apoi trebuie să fie păstrat într-un garaj, sau în altă încăpere respectivă, sau la o parcare autorizată. Obligaţiile de păstrare se manifestă şi prin faptul că nimeni, în afară de locatar, nu trebuie să aibă acces liber la bunul închiriat. 5. Locatarul este obligat să acopere cheltuielile curente de folosire şi întreţinere în stare normală a bunului. Onorarea acestei obligaţii are o importanţă semnificativă în primul rînd pentru însuşi locatar, deoarece obiectul chiriei va putea fi folosit după destinaţie doar dacă el permanent va fi în stare cuvenită. Dacă în chirie se află, bunăoară, un automobil apoi cheltuielile curente se referă la alimentarea lui cu combustibil, ulei, efectuarea reviziei tehnice ş.a. În altele cazuri cheltuielile curente de folosire şi întreţinere în stare normală presupun efectuarea curăţeniei bunului închiriat, achitarea serviciilor comunale ş.a. 6. Ca şi legislaţia veche, noul Cod civil stipulează obligaţia locatarului de a efectua reparaţia curentă a bunului închiriat. Scopul acestei reparaţii este menţinerea obiectului în stare cuvenită. Reparaţia curentă presupune cheltuieli de ordin operativ şi sunt nesemnificative. Dacă obiectul locaţiunii este o încăpere nelocuibilă, apoi reparaţia curentă include lucrări de vopsire, de schimbare a sticlelor în ferestre, a întrerupătoarelor de lumină ş.a. Articolul 889. Obligaţia locatarului în raport cu alţi locatari (1)

(2)

Locatarul are obligaţia de a acţiona într-o manieră care să nu împiedice folosirea normală a bunului de către alţi locatari. Locatarul etae ţinut faţă de locator şi de ceilalţi locatari să repare prejudiciul care poate rezulta din neexecutarea acestei obligaţii fia că a fost produs de el, fie de persoane cărora le-a permis folosirea bunului sau accesul la el. Locatorul poate rezilia contractul de locaţiune în cazul neexecutării obligaţiei prevăzute la alin (1). 1. Dacă la bunului închiriat au acces legal mai mulţi locatari, apoi fiecare în parte este obligat de a acţiona în aşa mod, încît să nu împiedice folosirea normală a bunului de către alţi locatari. Din această regulă rezultă, că toţi locatarii au aceleaşi drepturi şi obligaţii unul faţă de altul.

2. Cauzarea de către un locatar a unui prejudiciu care rezultă din neexecutarea acestei obligaţii faţă de însuşi locator sau de un alt locatar are ca efect obligaţia de a acoperi prejudiciul cauzat. 3. Locatorul, care a împiedicat folosirea normală a bunului de către alţi locatari şi le-a cauzat un prejudiciu poartă răspundere nu numai în cazul cînd această împiedicare are loc din vina locatarului, dar şi în cazurile cînd acest lucru are loc din culpa altor persoane cărora acest locatar le-a permis folosirea bunului sau accesul la el. Prin urmare, locatarul poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat atît pentru acţiunile sale, cît şi a terţelor persoane. 4. Nerespectarea de către un locatar a obligaţiei de a nu împiedica folosirea normală a bunului de către alţi locatari are şi un alt efect negativ – dreptul locatorului de a cere rezilierea contractului de locaţiune. Articolul 890. Dreptul locatarului în cazul deranjării folosinţei sale de către alt locatar

(1)

(2)

(3)

Locatarul a cărui folosinţă este deranjată de către un alt locatar sau de persoanele cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el poate obţine, în dependenţă de circumstanţe, o reducere a chiriei sau rezilierea contractului dacă inştiinţează locatorul comun despre încîlcarile ce îi afectează folosinţa şi dacă acestea persistă. Pe lîngă cele prevăzute de alin. (1), locatarul poate cere locatorului comun repararea prejudiciului, cu excepţia cazului cînd ultimul demonstrează că a acţionat cu prudenţă şi diligenţă. Locatorul se poate întoarce împotriva locatarului vinovat de prejudiciu. 1. Deranjarea folosirii bunului de către unul din locatari sau de un terţ are careva consecinţe atît pentru locatarul a cărui folosinţă a fost deranjată, cît şi pentru locator. 2. În virtutea legii locatarul a cărui folosinţă este deranjată de un alt locatar sau de persoanele cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el este în drept, în dependenţă de circumstanţe:

a) să ceară reducerea chiriei sau; b) rezilierea contractului. 3. Acest drept poate fi realizat doar dacă există toate prevederile legale, şi anume: a)

folosinţa este deranjată de un alt locatar sau de persoanele cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el; b) locatorul comun este înştiinţat despre această deranjare; c) afectarea folosinţei persistă. 4. Pe lîngă acest drept locatarul a cărui folosinţă este deranjată mai poate cere locatorului comun repararea prejudiciului cauzat de deranjare. Dreptul de reparaţie a prejudiciului cauzat nu poate fi realizat în cazul cînd locatorul comun va demonstrat că a acţionat cu prudenţă şi diligenţă. 5. Prezentul articol conţine şi o normă care protejează interesele patrimoniale ale locatorului. Deoarece însuşi deranjarea folosinţei bunului închiriat are loc din culpa unuia din locatari sau din persoanele cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el, locatorul dispune de dreptul de regres faţă de acest locatar vinovat, care trebuie să acopere prejudiciul suportat de locator. Prin urmare, această regulă se aplică numai în cazul cînd locatorul a suportat un prejudiciul prin satisfacerea cerinţei locatarului a cărui folosinţă a fost deranjată. 6. Realizarea acestui drept al locatorului poate avea loc pe cale amiabilă, iar în caz de litigiu – în baza deciziei instanţei.

Articolul 891. Dreptul locatarului de a verifica bunul închiriat şi de a efectua lucrări asupra lui Locatorul are dreputl să verifice bunul închiriat, să efectueze lucrări asupra lui, în cazul imobilului, să-l prezinte eventualilor cumpărători sau locatari, fiind obligat să-şi exercite drepturi în mod rezonabil. 1. Legea stipulează un şir de drepturi ale locatorului care au valoare juridică pe toată durata locaţiunii. Aceste drepturi rezultă din faptul că locatarul este proprietarul bunului închiriat şi el poate să dispună de acest bun după propria sa voinţă. Prin urmare, locatorul poate înstrăina acest bun în baza unui contract de vînzarecumpărare, poate încheia un nou contract de locaţiune cu o altă persoană, poate repara bunul închiriat sau efectua alte lucrări. 2. Drepturile locatarului stipulate în acest articol por fi grupate în felul următor: a) de a verifica bunul închiriat, şi anume: de a verifica starea reală a acestui obiect; b) de a efectua lucrări asupra bunului închiriat (de renovare, de reparaţie, de profilactică ş.a.); c) iar dacă obiectul locaţiunii este un imobil locatorul este de asemenea în drept de a prezenta obiectul închiriat eventualelor cumpărători sau locatari. 3. Pentru a exercita aceste drepturi locatorul este obligat să respecte şi interesele locatarului, adică să-şi realizeze drepturile sale în mod rezonabil. Se presupune că locatarul trebuie să fie în prealabil înştiinţat despre eventualele verificări, vizitări şi lucrări. Aceste acţiuni trebuie să fie efectuate în perioadele de timp şi în modul convenabil pentru locatar şi cu condiţia că ele nu vor crea careva incomodităţi pentru locatar în ce priveşte folosinţa bunului închiriat.

Articolul 892. Repararea prejudiciului suferit de locator

(1) (2)

Locatarul este ţinut să repare prejudiciul suferit de locator prin pierderile survenite la bunul închiriat dacă nu va demonstra că pierderile nu se datorează vinovăţiei sale sau a persoanelor cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el. În cazul în care bunul închiriat este un imobil, locatarul nu răspunde de prejudiciul cauzat prin incendiu dacă nu se va demonstra că el se datorează faptei locatarului sau a persoanelor cărora acesta le-a permis folosinţa sau accesul la imobil. 1. Această normă stipulează o regulă generală prin care locatarul este ţinut să repare prejudiciul suferit de locator prin pierderile survenite la bunul închiriat. Legea stabileşte prezumţia vinovăţiei locatarului în cauzarea prejudiciului. Prin urmare, după cum este stipulat în lege el va vi obligat să acopere prejudiciul cauzat dacă personal nu va demonstra că pierderile nu se datorează vinovăţiei sale sau a persoanelor cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el. 2. Pierderile bunului închiriat presupun survenirea unor consecinţe negative de ordin material, care se manifestă prin vătămarea, deteriorarea, pierderea unor părţi componente a bunului închiriat ş.a. 3. Pentru a-l obliga pe locatar să acopere prejudiciul cauzat este necesar ca cauzele, care au adus la un aşa efect negativ să fie de ordin subiectiv, adică, să depindă în oarecare măsură de acţiunile sau inacţiunile locatarului sau a terţelor persoane cărora el le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el. Pierderile de ordin obiectiv, care nici într-un caz nu depind de voinţa locatarului, nu pot avea ca efect răspunderea acestuia. 4. Dacă obiectul locaţiunii este un imobil locatarul nu poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat prin incendiu, dar numai cu condiţia că persoanele cointeresate nu vor demonstra că incidentul se datorează faptei locatarului sau a persoanelor cărora acesta le-a permis folosinţa sau accesul la imobil. Prin urmare, locatarul este considerat nevinovat pînă nu se va dovedi contrariul, adică în acest caz se aplică regula prezumţiei nevinovăţiei locatarului.

Articolul 893. Răspunderea pentru uzura bunului închiriat Locatarul nu poartă răspundere pentru uzura obişnuită a bunului închiriat dacă acesta a fost utilizat la destinaţie în conformitate cu prevederile contractului. 1. 2.

Locatorul, după cum s-a menţionat, este proprietarul bunului închiriat şi în virtutea acestui statut el poartă riscul folosirii obişnuite ale bunului închiriat. Din aceste considerente locatarul în baza legii este eliberat de răspundere pentru uzura obişnuită a bunului închiriat. Pentru ca locatarul să fie eliberat de această răspundere el trebuie să respecte o obligaţie principală pe toată durata locaţiunii şi anume, bunul închiriat trebuie să fie utilizat de el în stricta conformitate cu destinaţia sa şi în conformitate cu prevederile contractului. Mai detaliat vezi comentariu la art. 888 al prezentului cod. Articolul 894. Sublocaţiunea sau cesiunea locaţiunii

(1) Locatarul este în drept să dea bunul închiriat în sublocaţiune sau să cesioneze locaţiune numai cu consimţămîntul locatorului. Pentru aceasta, el este obligat să-l informeze pe locator despre intenţia sa şi să indice numele sau denumirea, adresa persoanei căreia intenţionează să-i subînchirieze sau să-i cedeze locaţiunea. (2) Locatorul nu poate să nu dea consimţămîntul la subînchiriere sau la cesiunea locaţiunii dacă, după încheierea contractului de locaţiune, se naşte interes legitim pentru locatar de a da bunul, integral sau parţial, unui terţ. Această prevedere nu se aplică dacă persoana terţului constituie un impediment, spaţiul ănchiriat devenind astfel supraîncărcat sau dacă, din alte motive temeinice, nu i se poate impune loctorului să permită subînchirierea sau cesiunea locaţiunii. (3) Dacă nu consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii, locatorul este obligat să comunice, în termne de 15 zile, locatarului motevele; de astfel, se consideră că a consimţit. (4) Locatorul care consimte la sublocaţiunea sau la cesiunea locaţiunii nu poate cere decît compensarea cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune sau cesiune. (5) În cazul sublocaţiunii, locatarul îşi păstrează răspunderea faţă de locator. (6) Termenul contractului de sublocaţiune nu poate depăşi termenul contractului de locaţiune. (7) Cesiunea locaţiunii eliberează locatarul anterior de obligaţii. În cazul închirierii unui alt bun decît imobilul de locuit, părţile pot stabili altfel.

1.

Un avantaj esenţial al locatarului este dreptul lui legal de a transmite bunul închiriat în sublocaţiune sau să cesioneze locaţiunea. 2. Pentru realizarea acestul drept locatarul este obligat să respecte prevederile legale, şi anume, să-l informeze pe locator despre intenţia sa şi să indice numele sau denumirea, adresa persoanei căreia intenţionează să-i subînchirieze bunul sau să-i deceze locaţiunea. Din esenţa legii rezultă, că valabilitatea subchiriei şi cesiunii locaţiunii depind de respectarea acestei obligaţiuni. 3. Protejarea intereselor locatarului se manifestă şi prin faptul că prevederile legale îl impun pe locator de a da consimţământul la sublocaţiune sau la cedarea locaţiunii dacă există circumstanţe favorabile pentru locatar de ordin obiectiv, şi anume, interesul legitim pentru locatar de a da bunul, integral sau parţial unui terţ. Interesul legitim se manifestă prin dobînda, profitul, posibilităţile sau imposibilitărţile de folosinţă al bunului, alt rezultat pozitiv pe care îl dobîndeşte locatarul în contractul respectiv. 4. Interesul legitim de a ada bunul în subchrie sau cesienea locaţiunii nu poate fi realizat dacă există prevederile legale şi anume, persoana terţului constituie un piediment, spaţiul închiriat devenind astfel supraîncărcat sau dacă, din alte motine temeinice, nu i se poate impune locatorului să permită subînchirierea sau cesiunea locaţiunii. 5. Legea stipulează de asememnea şi un drept al locatorului - dreptul de nu a da consimţămîntul la sublocaţiune sau cesiunea locaţiunii, dar numai cu condiţia că locatul îşi onorează obligaţiile sale legale de al informa pe locatar despre poziţia sa negativă. Ba mai mult ca atît, comunicarea de refuz la sublocaţiune sau cesiunea locaţiunii trebuie să urmeze în termen de 15 zile din momentul cînd lui i s-a cerut consimţămîntul şi dacă locatorul invocă motivele sale de refuz, care trebuie să fie întemeiate. 6. Nerespectarea acestei prevederi legale de manifestare a consimţămîntului din partera locatorului la sublocaţiune sau cesiunea locaţiunii are un efect favorabil pentru locatar - se consideră că el a primit consimţămîntul locatorului. Prin urmare, consimţămîntul poate avea loc şi în formă tăcită. 7. Consimţirea sublocaţiounii sau cesiunii locaţiunii are careva avantaje şi pentru locator, dar aceste avantaje sunt limitate prin lege doar de posibilitatea compensării cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune sau cesiune. Prin urmare, dacă locatorul cere aceste compensări el trebuie să prezinte probele respective că lea suportat. 8. Normele cu privire la sublocaţiune nu admit posibilitatea schimbării subiecţilor contractului de locaţiune. Locatatul în cazul sublocaţiunii rămîne responsabil faţă de locator. Prin urmare, locatarul are relaţii contractuale cu două persoane – cu locatorul în contractul de locaţiue şi cu sublocatorul în contractul de sublocaţiune. În ultimul caz locatarul activează faţă de sublocatar ca însuşi locatorul. Pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale în contract de sublocaţiune faţă de locatar răspunde sublocatarul, iar locatarul, la rîndul său, răspunde în faţa locatarului şi pentru acţiune sale şi pentru acţiunile sublocatarului. Dar locatarul are dreptul de regres faţă de sublocatar în mărimea răspunderii suportate de el faţă de locator. 9. O normă de ordin general în contractul de sublocaţiune în constituie faptul că termenul contractului de sublocaţiune nu pate depăşi termenul contractului de locaţiune. Prin urmare drepturile sublocatarului asupra folosinţei bunului închiriat sunt limitate doar de durata contractului de locaţiune, deoarece această regulă este stabilită de lege. 10. În cazul cesiunii locaţiunii are loc schimbarea subiecţilor locaţiunii, deoarece în această situaţie dreptuirle şi obligaţiile contractuale ale locatarului pe deplin trec la un alt locatar. Din aceste considerente legea stipulează că, cesiunea locaţiunii eliberează locatarul anterior de obligaţii faţă de locator. Această regulă are un efect imperativ numai pentru contract de lcoaţiune a unui imobil de locuit. 11. Dacă obiectul locaţiunii este un alt bun decît un imobil de locuit părţile sunt în drept de a se abate de la regula generală în ce priveşte eliberarea locatarului anterior de obligaţiile sale faţă de locator. Prin urmare, în cazul cesiunii locaţiunii, locatarul anterior, în bază acordului cu locatorul îşi poate păstra răspunderea contractuală faţă de locator. Articolul 895. Repararea prejudiciului de către sublocatar (1) În cazul în care locatorul cere locatarului reparaţia prejudiciului, sublocatarul este ţinut faţă de locator numai pînă la concurenţa chiriei pentru sublocaţiune datorate locatarului. Sublocatarul nu poate opune plăţile făcute cu anticipaţie. (2) Plata făcută de sublocatar, fie în temeiul unei prevederi a contractului de sublocaţiune comunicate locatorului, fie în conformitate cu uzanţele locale, nu este considerată făcută cu anticipaţie. 1.

2.

După cum s-a menţionat sublocatarul nu are raporturi contractuale cu locatorul, deoarece ultimul se află în raporturi contractuale cu locatarul care şi poartă răspundere în contractul de locaţiune. Regula stipulată în acest articol prevede o excepţie, cînd de rînd cu locatarul răspunderea o poartă şi sublocatarul, dar răspunderea acestuia este limitată doar pînă la concurenţa chiriei pentru sublocaţiunei datorate locatarului şi numai în cazul cauzării unui prejudiciu. Dacă sublocatarul a efectuat careva plăţi anticipate, apoi în relaţiile de reparaţie a prejudiciului faţă de locator sublocatarul nu poate opune plăţile făcute cu anticipaţie.

3.

Legea, de asemenea stabileşte că nu este considerată efectuată cu anticipaţie plata făcută de sublocatar fie în temeiul unei prevederi a contractului de sublocaţiune comunicate locatorului, fie în conformitate cu uzanţele locale. Articolul 896. Efectele neexecutării obligaţiilor de către sublocatar

În cazul în care neexecutarea unei obligaţii de către sublocatar cauzează un prejudiciu esenţial locatoraului sau altor locatari, locatorul poate cere rezilierea contractului de sublocaţiune. 1.

2.

3.

Această normă stipulează un drept legal a locatorului de a cere rezilierea contractului de locaţiune indiferent de faptul că el nu este parte al acestui contract. Ca persoane responsabile în acest caz vor fi atrase atît locatarul, cît şi sublocatarul, acţiunile căruia servesc ca temei iniţierea rezilierii contractului de sublocaţiune înainte de termen. Pentru ca o asemenea cerere a locatorului să fie satisfăcută legea stabileşte unele condiţii care ţin de culpa sublocatarului şi care se manifestă prin următoarele: a) neexecutarea unei obligaţii contractuale de către sublocatar; b) cauzarea prin această neexecutare a unui prejudiciu esenţial însuşi locatorului sau altor locatari. Prejudiciul poate fi considerat esenţial dacă neexecutarea obligaţiei are ca efect deteriorarea, defectarea sau în alt mod afectarea folosinţei bunului închiriat după destinaţie sau în conformitate cu prevederile contractuale. Articolul 897. Efectele neexecutării obligaţiilor de către locator

În cazul în care locatorul nu-şi execută obligaţiile, sublocatarul poate exercita drepturile locatarului pentru a-l obliga să-şi execute obligaţiile. 1. 2. 3.

4.

Nefiind parte contractuală a locaţiunii sublocatarul are un drept faţă de locator – dreptul de a cere de la ultimul executarea obligaţiilor contractuale. Acest drept este stipulat în articolul dat şi, prin urmare este un drept legal. Acest drept rezultă din faptul, că contractul de sublocaţiune a fost încheiat cu consimţămîntul locatorului şi ultimul este la curent că la bunul închiriat are acces şi sublocatarul. Din conţinutul legii rezultă că sublocatarul este în drept să ceară de la locatore executarea obligaţiilor contractuale dacă există următoarele condiţii: a) locatorul nu-şi onorează obligaţiile sale contractuale; b) dacă însăşi locatarul nu cere de la locator executarea acestor obligaţii; c) dacă sunt afectate interesele contractuale ale sublocatarului. Dacă există aceste condiţii sublocatarul este în drept de a-l înlocui pe însăşi locatar în dreptul de a cere de la locator onorarea obligaţiilor contractuale. În asemenea caz executarea poate pe cale amiabilă sau silită – în baza deciziei instanţei. Articolul 898. Obligaţia efectuării reparaţiei capitale

(1) (2) (3) 1. 2. 3. 4. 5.

Locatorul este obligat să efectueze reparaţia capitală abunului închiriat dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Reparaţia capitală se efectuează în termenul stabilit în contract sau cînd reiese dintr-o necesitate strigentă. Nerespectarea de către ocator a obligaţiei prevăzute la alin. (1) şi (2) acordă locatarului dreptul să efectueze reparaţia capitală şi să treacă cheltuielile de reparaţie capitală în contul chiriei. Legea stabileşte o normă dispozitivă cu privire la efectuarea reparaţiei capitale. Această reparaţie ţine de obligaţia locatorului, dar cu condiţia că legea sau contractul nu prevede altfel. Capitală se consideră reparaţia, care este legată de cheltuieli materiale considerabile şi în cadrul căreia se efectuează schimbul sau restabilirea detaliilor sau părţilor componente de bază, a construcţiilor şi altor elemente ale obiectului închiriat. Termenul efectuării reparaţiilor capitale se stabileşte, de regulă, în contract ţinîndu-se cont de nivelul de amortizare, de uzură, starea bunului închiriat ş.a. Se pot lua în consideraţie şi normativele respective de efectuare a reparaţiei capitale pentru construcţii. Reparaţia capitală poate fi efectuată şi în cazul unei necesităţi stringente. Aceste necesităţi pot avea loc în cazul unor circumstanţe excepţionale, extraordinare, de ordin obiectiv, care pot surveni nu din culpa părţilor. Necesităţile stringente pot avea loc în cazul unui incendiu, unei avarii, unei deteriorări sau altele. Nerespectarea de către locator a obligaţiei de efectuare a reparaţiei capitale are ca efect naşterea unui drept al locatarului – dreptul de a efectua personal această reparaţie, dar cu condiţia că cheltuielile suportate vor fi puse

pe contul locatorului. Prin urmare, dacă locatarul a efectuat o reparaţie capitală, apoi el trebuie să prezinte documentele respective care vor confirma cheltuielile efectuate şi cerinţele faţă de locator.

Articolul 899. Obligaţia de informare a locatorului despre vicii Locatarul care cunoaşte un viciu sau o deteriorare substanţială a bunului închiriat este ţinut să-l informeze pe locator într-un termen rezonabil, sub sancţiunea reparării prejudiciului. 1. 2.

3.

Legea admite posibilitatea închirierii unui bun cu vicii sau în stare deteriorată care sunt cunoscute de locatar. În asemenea situaţii locatarul este obligat de a-l informa pe locator despre starea vicioasă sau deteriorarea substanţială a bunului închiriat. Obligaţia informaţională trebuie să fie efectuată într-un termen rezonabil, cu scopul ca părţile contractuale să convină la termenul şi modalităţile de înlăturare a viciilor sau deteriorărilor substanţiale sau să convină altfel asupra acestor dificultăţi. Nerespectarea de către locatar a acestei obligaţii are un efect negativ, şi anume, el poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat locatorului.

Articolul 900. Efectele schimbării proprietarului bunului închiriat Dacă bunul închiriat, după ce a fost predat locatarului, este înstrăinat de locator unui terţ,acesta din urmă se subrogă locatorului în drepturile şi obligaţiile decurgînd din locaţiune. 1. 2. 3.

Locatorul ca proprietar al bunului închiriat este în drept de a dispune de acest bun dup buna sa voinţă, inclusiv şi de a-l înstrăina. Dacă înstrăinarea bunului închiriat a avut loc după încheierea contractului de locaţiune, atunci contractul îşi păstrează valoarea sa. În această situaţie terţul care a devenit proprietarul bunului închiriat se subrogă locatorului în drepturile şi obligaţiile care decurg din locaţiune. Prin urmare, în acest caz are loc schimbarea unui subiect al locaţiunii. Articolul 901. Efectele exproprierii bunului închiriat

(1) (2) 1. 2. 3. 4.

Exproprierea totală a bunului închiriat stinge locaţiunea de la data la care expropriatorul are dreptul să ia bunul în posesiune. În cazul în care exproprierea bunului este parţială, locatarul poate, după împrejurări, obţine reducerea chiriei sau rezilierea locaţiunii. Exproprierea patrimoniului public sau privat, inclusiv şi cel închiriat poate avea loc în baza Legii 488/2000 prin decizia Organului competent în dependenţă de interesele naţionale sau locale. Legea stipulează 2 tipuri de expropriere: totală sau parţială. Exproprierea totală a bunului efectuat are ca efect stingerea locaţiunii de la data la care expropriatorul are dreptul să i-a bunului în posesiune. Această situaţie se poate explica prin faptul, că exproprierea are loc pentru cauza de utilitate publică. Prin urmare, bunul expropriat se utilizează în scopuri publice. Exproprierea parţială are ca efect reducerea chiriei sau rezilierea locaţiunii. Alegerea uneia din aceste posibilităţi este prerogativa locatarului, care în dependenţă de circumstanţele reale poate cere reducerea chiriei sau rezilierea contractului. În cazul reducerii chiriei cuantumul acesteia este în dependenţă de volumul micşorării folosirii bunului închiriat, de impedimentele care s-au creat şi de alte circumstanţe. Articolul 902. Decesul locatarului sau al locatorului

Locaţiunea nu încetează prin decesul locatarului, nici prin cel al locatorului dacă în contrac nu este prevăzut altfel sau dacă, în funcţie de circumstanţe, contractul nu mai poate fi menţinut.

1.

2.

Legea stabileşte o regulă dispozitivă prin care locaţiunea nu încetează în catul decesului locaturului sau a locatarului. Sunt stipulate doar două cazuri, cînd decesul unei din părţi are ca efect încetarea raporturilor contractuale şi anume, dacă în contract nu este prevăzut altfel sau dacă, în fucnţie de circumstanţe, contractul nu ami poate fi menţiunit. Ca circumstanţă care poate servi ca temei de încetare a locaţiunii poate fi, bunăoară încherierea unui imobil de un pictor cu renume, care utilizează acest bun ca atelier de pictură. După decesul acestuia membrii familiei sale nefiind pictori nu pot folosi acest după destinaţie şi, prin urmare, contractul nu mai poate fi menţinut.

Articolul 903. Încetarea locaţiunii Locaţiunea încetează: a) la expirarea termenului contractului; b) în cazul pierderii bunului închiriat; c) în late cazuri prevăzute de lege sau de contract. 1. 2.

3. 4.

Legea stipulează două temeiuri tradiţionale de încetare a locaţiunii: a) la expirarea termenului contractului; b) în cazul pieirii bunului închiriat. Expirarea termenului contractului poate servi ca temei de încetare a locaţiunii dacă părţile au convenit astfel şi bunul închiriat a fost restituit locatorului. În cetarea locaţiunii din acest temei poate avea loc şi în cazul, cînd nici una din părţi nu a declarat cu un preaviz părţii opuse despre intenţiile sale de a continua raporturile contractuale şi dacă prin tăcere prelungirea folosirii bunului după expirarea termenului nu a avut loc. Pieirea bunului închiriat este un temei ondescutabil de încetare a locaţiunii, deoarece în acest caz dispare un element principal al contractului – însuşi obiectul locaţiunii. Prin urmare, dispare şi interesul părţilor. Prin acordul părţilor, în dependenţă de obiectul contractului, scopul părţilor şi alte circumstanţe, în contract pot fi stipulate şi alte temeiuri de încetare a locaţiunii. Acest lucur poate avea loc şi în alte cazeri prevăzute de lege. Articolul 904. Prelungirea contractului de locaţiune

(1) Dacă raporturile contractuale continuă în mod tăcit după expirarea contractului de locaţiune, aceasta se consideră prelungir pe un termen nedeternimat. (2) La expirarea contractului de locaţiune, locatarul are dreptul prioritar la încheierea contractului pe un nou termen dacă: a) şi-a onorat anterior obligaţiile contractuale; b) bunul se dă în locaţiune pe un nou termen; c) este de acord cu noile condiţii contractuale stabilite de locator. (3) Garanţia constituită de un terţ pentru executarea obligaţiilro de către locatar nu se extinde asupra locaţiunii reînniote. 1. 2.

3.

4.

5. 6.

O particularitate a locaţiunii o constituie posibilitatea continuării în mod tăcit a folosirii bunului închiriat, fapt care are ca efect prelungirea raporturilor contractuale pe un termen nedeternimat. Pentru ca raporturile contractuale să fie considerate prelungite pe un termenu determinat este necesar că pînă la expirarea termenului contractului părţile să nu întreprinde careva acţiuni de încetare a raporturilor contractuale şi restituirea locatorului bunului închirita. Prin urmare, în mod tăcit prin inacţiunile proprii îşi manifestă disponibilitatea de a continua aceste raproturi. În locaţoune raproturile contzractuale au de regulă un caracter stabil, uneori de lungă durată, mai ales cînd obiectul contractului este un imobil. Ba mai mult ca atît, deseori după expirarea termenului contractului are loc reînnoirea raporturilor contractuale, dat fiind faptul că există temeiuri legale. Astfel, alin.2 al art.904 stipulează un drept prioritar al locatarului de a încheia contractul pe un nou termen. Din esenţa legii rezultă că termenului noului contract va fi echivalent cu termenul contractului expirat. Pentru realizarea acestui drept sunt necesare existenţa a trei condiţii expres prevăzute de lege, şi anume: a) şi-a onorat anterior obligaţiile contractuale; b) bunul se dă în locaţiune pe un nou termen; c) este de acot cu noile condiţii contractle stabilite de locator. Se consideră că locatarul şia- onorat anterior obligaţiile anterioare dacă el a respectat prevederile art. 888. Încălcările care por servi ca bază pentru a nu aplica dreptul prioritar al locatarului la închirierea contractului pe un nou termen pot fi considerate temeiurile de reziliere a locaţiunii din iniţiativa locatorlui stipulate în art. 906. Dreptul prioritar al locatarului de încheiere a contractului pe un nou termen poate fi realizat dacă locatorul va acorda şi pe viitor, minimum pe un nou termen, obicetul închiriat în locaţiune.

7.

La încheierea contractului pe un nou termen locatorul poate stabili careva noi condiţii contractuale, care urmează să fie acceptate de locatar. Aceste noi condiţii se pot referi la cuantumul chiriei, la obligaţia locatarului de a efectua reparaţie capitală pe cont propriu sau al locatorului şi altele. 8. Din esenţa legii rezultă că locatarul care are intenţia de a închiria obiectul respectiv şi pe viitor este cunoscut cu noile condiţii contractuale stabilite de locator şi este ţinut de a-l informeze pe acesta despre acceptul său. Acest accept urmează a fi expediat locatorului într-un termen rezonabil necesar pentru a încheia contractul. 9. Dreptul prioritar al locatorului de a încheia contractul pe un nou termen poate fi realizat repetat, pe toată durapa de timp cît vor exista prevederiel stipulate în acest articol. 10. Dacă în contractul anterior un terţ a constituit o garanţie pentru executarea obligaţiilor de către locatar, apoi această garanţie nu se extinte asupra locaţiunii reînnoite, şi prin urmare terţul poate institui o nouă garanţie pentru executarea obligaţiilor de către locatar cu condiţia că există consimţămîntul lui. Articolul 905. Rezilierea contractului de locaţiune (1) (2)

(3) 1.

2.

3. 4. 5.

Rezilierea contractului de locaţiune încheiat făr termen poate avea loc la cererea oricărei părţi cu un preaviz de 3 luni pentru imobile şi de o lună pentru bunurile mobile dacă în contract nu este prevăzut altfel. Dacă locuinţa sau orice altă încîpere destinată pentru locuit se află într-o stare ce creează un pericol real pentru sănătate, locatarul poate rezilia contractul de locaţiune fără respectarea termenului de preaviz. Locatarul are acest drept şi în cazul în care, la încheierea contractului, ştia despre pericol şi nu a înainta pretenţii în legătură cu aceasta. Rezilirea contractului de locaţiune are ca efect şi rezilierea contractului de sublocaţiune dacă în contractul de locaţiune nu este prevăzut altfel. Legislaţia în vigoare nu prevede careva onterdicţii cu privire la încheierea unui contrac de locaţiune făr termen. Un asemenea contract, dacă va fi încheiat, poate fi reziliat la cererea oricărei părţi în orice moment, dar cu respectarea prevederilor legale, şi nume, cu un preaviz de trei luni pentru imobile şi de o lună pentru bunurile mobile. Această regulă este dispozitivă şi, prin urmare, părţile pot conveni şi stipula în contract un alt mod de rezilire a contractului încheiat pe un termen nedeterminat. O excepţie cu privire la respectarea termenului de preaviz este stipulat pentru locuinţe şi alte închăperi destinate pentru locuit. Această excepţie să referă numai la locatar. Termenul de preaviz poate să nu fie respectat numai în cazul cînd locuinţa sau altă încăpere destinată pentu lovuit se află într-o stare ce crează un pericol real pentru sănătate, bunăoare de a se nărui. Termenul de preaviz poate să nu fie respectat de către locatar şi în cazul în care, la încheierea contractului, ştia despre pericol nu a înaintat pretenţii în legătură cu aceasta. O astfel de normă este stipulat de lege reieşind din necesitatea rezilierii operative, fără întîrziere, urgentă, deoarece respectarea preavizului de trei luni după cum prevedea legea pentru imobil, poate avea cosecinţe negative în primul rînd pentru locatar. Durata contractului de sublocaţiune se află, de regulă, în dependenţă absolută de termenul contractului de locaţiune. Din aceste considerente legea stabileşte că rezilierea contractului de locaţiune are ca efect şi rezilirea contractului de sublocaţiune. Însă această regulă are o natură dispozitivă şi se referă numai la părţile contractului de locaţiune. Prin urmare, în contractul de locaţiune părţile pot conveni altfel, bunăoară, la încetarea contractului de locaţiune sublocatarului, care şi-a onorat obligaţiile contractuale, va avea dreptul să încheie de sinestătător un contract de locaţiune. În acest caz în folosinţa sublocatarului poate trece tot obiectul locaţiunii sau numai o porţiune din acesta, care s-a aflat în folosinţa sublocatarului în baza contractului de sublocaţiune. Noul contrac de locaţiune cu fostul sublocatar poate fi încheiat pe restul termenului contractului de locaţiuen sau pe un nou termen, sau fără termen, în dependenţă cum vor conveni părţile. Articolul 906. Rezilierea contractului din iniţiativa locatorului

(1) Locatorul este în drept să ceară rezilierea contractului dacă locatarul: a) nu foloseşte bunul închiriat la destinaţie sau în conformitate cu prevederile contractului; b) admite intenţionat sau din culpă înrăutăţirea stării bunului ori creează un pericol real pentru o asemenea înrăutăţire; c) nu plăteşte chiria pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată dacă în contract nu este prevăzut altfel; d) încheie un contract de sublocaţiune fără acordul locatorului. (2) Legea sau contractul pot prevedea şi alte motive re reziliere a contractului de locaţiune din iniţiativa locatorului.

1. 2.

3.

4.

5.

6.

Legea stabikleşte cîteva cazuri de nerespectare a obligaţiilor contractuale de către locatar care pot servi ca temei de reziliare a contractului de locaţiune înainte de termen din iniţiativa locatorului. Primul temei poate servi faptul că locatarul nu foloseşte bunul închiriat după destinaţia sa sau în conformitate cu prevederile contractului. (vezi comentariu la art.888). Punctul b al prezentului articol prevede trei temeiuri de reziliere anticipată a locaţiunii, şi anume intgenţioant sau din culpă locatarul admite înrăutăţirea stării bunului închiriat sau crează un pericol real pentru o asemenea înrăutăţire. Sunt considerate intenţionate sau din culpă acţiunile sau inacţiunile locatarului, care conştient, cu rea credinţă intenţionat admite înrăutăţirea bunului închiriat. Bunăoară, obiectul conbzrcatului se află înt-ro stare foarte deplorabilă, într-un pericol real de a se nărui şi prin urmare, necesită evident şi urgent reparaţie capitală, care în baza contractului urmează să fie efectuată de către locatar. Acesta conştient şi din culpă nu-şi onorează aceastp obligaţie, ba mai mult ca atît, crează impedimente locatorului de a efectua aceste lucrări. Neachitarea la timp a chiriei de asemenea este un temei de reziliere înainte de termen a locaţiunii, dar lgea stabileşte un termen de trei luni sau, în bază de contrac ul alt termen, după expirarea căruia poate avea loc rezilierea contractului. Dat fiind faptul că legea nu prevede altfel, motivele nerespectării acestei pobligaţii contractuale nu au importanţă pentru rezilierea anticipată a locaţiunii. Accesul la bunul închiriat în baza unui contract de sublovaţiune poate avea loc doar cu consimţămîntul locatorului. Dacă locatarul fără consimţămîntul proprietarului încheie un contrac de sublicaţiune apoi pentru nerespectarea acestei obligaţiuni poate avea loc rezilierea contractului de locaţiune, şi evident a contractului de sublocaţiune. Prin acordul părţilor sau în baza legii pot fi prevăzute şi alet motive de reziliere a contractului de locaţiune din iniţiativa locatoirului.

Articolul 907. Rezilirea contractului din iniţiativa locatarului (1) Locatarul este în drept să ceară rezilierea contractului în cazul în care: a) şi-a pierdut capacitatea de muncă şi nu poate folosi bunul închiriat; b) este privat de libertate şi nu-şi poate executa obligaţiile contractuale. (2) Legea sau contractul pot prevedea şi alte motive decît cele de la alin. (1) de rezilierea a contractului de locaţiune din iniţinativa locatarului. 1. 2.

3.

4.

Legea stabileşte doar două temeiuri de reziliere a locaţiunii din iniţiativa locatarului, care în principiu un caracter excepţiunal. Un temei de ordin obiectiv este pierderea capacităţii de muncă, care are ca efect imposibilitatea locatarului de a folosi în continuare bunul închiriat. Pentru rezilierea contractului din acest motiv locatarul trebuie să prezinte documente, care cu certitudine confirmă faptul pierderii capacităţii de muncă de către locatar şi imposibilitatea de a folosi bunul închiriat pe viitor. Un alt temei pentru rezilierea contractului de locaţiune este atragerea locatarului la răspunderea penală cu aplicarea privaţiunii de libertate, fapt care exclude posibilitatea executării obligaţiilor contractuale. Petnru rezilierea contractului din acest temei este necesar de a prezenta sentinţa, care a rămas definitivă şi prin care locatarul este privat de libertate. Dat fiind faptul că legea nu prevede altfel, termenul de privaţiuni de libertate nu are careva importanţă pentru rezilierea contractului din acest motiv. Prin acordul comun ale părţilor sau prin lege pot fi prevăzute şi alte motive de reziliere a contractului de locaţiune din iniţiativa locatarului.

Articolul 908. Restituirea bunului închiriat (1) După încetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să restituie bunul închiriat în starea în care i-a fost dat sau în starea prevăzută de contract. (2) Prejudiciul cauzat prin înrăutăţirea stării bunului se repară de către locatar dacă nu dovedeşte lipsa vinovăţiei sale. Locatarul poartă răspunbdere în aceeaşi măsură pentru înrăutăţirea admisă de membrii familiei sale, de sublocatar sau de de terţ, cărora le-a permis accesul la bunul închiriar. (3) Locatarul răspunde pentru deteriorarea bunului în mărimea în care s-a micşorat valoarea lui dacă în contract nu este prevăzut altfel. 1.

Restituirea bunului închiriat după încetarea raporturilor contractuale este o obligaţie principală a locatarului. Această obligaţie trebuie să fie respectată în cazul în care prelungirea contractului de locaţiune nu are loc.

2. 3.

4.

5.

6. 7.

Bunul restituit trebuie să fie în starea în care a fost transmis locatarului sau în starea prevăzută de contract. La momentul restituirii se iau în consideraţie doar uzura obişnuită a bunului închiriat şi dacă acesta a fost utilizat după destinaţie în conformitate cu prevederile contractului. Părţile pot conveni în contract că la restituirea bunului acesta se poate afla în altă stare decăt cea, care a existat la momentul încheierii contractului. Bunăoară, obiectul să fie renovat, reparat capital sau îmbunătăţit în alt mod. În asemenea situaţii locatarul este obligat să restiuie bunul în starea prevăzută de contract. Locatarul poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat bunului închiriat. Legea stabileşte prezumţia vinovăţiei locatarului în ce priveşte prejudiciul cauzat prin înrăutăţirea stării bunului. Din aceste consideraţii rezultă că sarcina probaţiunii faptului că prejudicul a survenit nu din culpa locatarului o poartă acesta. Legea stabileşte că locatarul poartă răspundere nu numai pentru acţiunile sau inacţiunile proprii, care au ca efect un prejudiciu, dar şi pentru înrăutăţirea stării bunului închiriat admisă de membrii familiei sale, de sublocatar sau de un terţ, cărora locatarul le-a permis accesul la bunul închiriat. Această regulă rezultă din dreptul legal al locatarului de a permite accesul la bunul închiriat a persoanelor menţionate. La rîndul său locatarul are dreptul de regres faţă de persoanele care au avut acces la bunul închiriat şi din vină cărora a survenit un prejudiciu cauzat prin înrăutăţirea stării bunului închiriat. Cuantumul răspunderii locatarului este limitat de mărimea în care s-a mocşorat valoarea lui, dacă în contract nu este prevăzut altfel. Prin urmare, părţile pot conveni şi stipula în contract o altă mărime sau alt mod de reparare a prejudiciului cauzat. Bunăoară, reparaţia necesară să fie efectuată de locator, sau bunul căruia i-a fost cauzat un prejudiciu să fie înlocuit cu un alt bun de această natură, dimensiuni, calitate, uzură şi altele.

Articolul 909. Soarta îmbunătăţirii bunului închiriat (1) La expirarea termenului sau la rezilierea contractului de locaţiune, locatarul are dreptul să separe îmbunătăţirile, efectute cu permisiunea locatorului, care pot fă separate fără a se deteriora bunul ori să ceară compensarea valorii lor de către locator dacă legea sau contractul nu prevede altfel. (2) Locatarul are dreptul să separe îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului dacă pot fi separate fără a se deteriora bunul şi dacă locatorul refuză să compenseze valoarea lor. În cazul în care îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului nu pot fi separate fără a se deteriora bunul, ele devin proprietate a locatorului. (3) La cererea locatorului, construcţiile neautorizate de el urmează a fi demolate de către locatar sau pe contul lui. 1. 2. 3. 4. 5.

6. 7. 8.

La încetarea raporturilor contractuale părţile urmează să apcieze soarta îmbunătăţirilor bunului închiriat, efectuate pe toată dutara locaţiunii. Din lege rezultă două categorii de îmbunătăţiri: efectuate cu permisiune locatorului şi fără permisiunea acestuia. fiecaRe din aceste îmbunătăţiri por fi separate în două tipuri: îmbunătăţirile care pot fi separate fără a se deteriora bunul şi care nu pot fi separate fără ca bunul să nu fie deteriorat. Referitor la îmbunătăţirile efectuate cu acordul locatorului şi care por fi separate fără a se deteriora bunul legea stipulază o normă generală: aceste îmbunătăţiri, la alegerea locatarului pot fi separate de acesta în favoarea sa sau compensate de locator. Alte consecinţe au loc în cazul îmbunătăţirilor efectuate cu permisiunea locatorului, dar care nu por fi separare fără deteriorarea bunului. În acest caz locatarul are dreptul doar să ceară de la locator numai compensarea valorii acestor îmbunătăţiri. Aceste reguli cu privire la îmbunătăţirile efectuate cu consimţămîntul loclatorului au un caracter dispozitiv şi prin urmare, în baza contractului sau prin lege pot fi constituite şi alte modalităţi cu privire la soarta acestor îmbunătăţiri, bunăoară ele devin proprietatea locatorului fără obligaţia acestuia de a compensa locatarului valoarea îmbunătăţirilor. În principiu, de această natură sunt şi îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului dar care por fi separate fără deteriorarea bunului şi dacă locatorul refuză să compenseze valoarea lor. Absolut alt efect au îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului şi care nu pot fi separate fără deteriorera bunului. La expirarea termenului locaţiunii sau la rezilirea anticipată a contractului aceste îmbunătăţiri, în virtutea legii, devin proprietatea locatorului. Locatorul dispune de un drept legal faţă de construcţiile efectuate de locatar fără autorizaţia lui. Aceste construcţii la cererea locatorului urmează a fi demolate de către locatar sau pe contul lui.

Articolul 910. Consecinţele nerestituirii la timp a bunului închiriat

Dacă după încetarea raporturilor contractuale, locatarul nu restituie bunul închiriat, locatorul are dreptul să ceară plata chiriei pentru toată durata întîrzierii. Se poate cere repararea prejudiciului în partea neacoperită de chirie. 1. 2.

În caz de nerestiuirea de către locatar a bunuloui închiriat dupî încetarea raporturilor contractuale au loc careva consecinţe negative pentru locatar. Astfel, locatorul are dreptul să ceară plata chiriei pentru toată durata întîrzierii. Dacă nerespectarea acestei obligaţiunii de către locatar a cauzat un prejudicul locatorului acesta are dreptul la repararea prejudiciului, dar numai în partea neacoperită de chirie. Capitolul IX ARENDA Articolul 911. Dispoziţii generale cu privire la arendă (1) Arenda este contractul încheiat între o parte – proprietar, uzufrucruar sau un alt posesor legal de terenuri şi de alte bunuri agricole (arendator) – şi altă parte (arendaş) cu privire la expluatarea acestora pe o perioadă determinată şi la un preţ stabilit de părţi. (2) Prin acordul părţilor, dispoziţiile cu privire la arendă se aplică şi la locaţiunea altor imobile. (3) Contractului de arendă se aplică în modul corespunzător dispoziţiilor cu privire la locaţiune în măsura în care prezentul capitol nu prevede altfel. 1. Definiţia contractului de arendă reflectă destinaţia şi particularităţile acestui contract. Esenţa lui constă în reglementarea transmiterii în scopul expluatării temporare a unui teren şi altor bunuri agricole. Importanţa acestui contract constă anume în transmiterea bunurilor nu numai în posesiune şi folosinţă temporatâră, fapt care are loc în contractul de locaţiune, dar pentru expluatarea lor. Expluatarea presupune efectuarea faţă de obiectul contractului a tuturor operaţiilor pentru posesie, folosire, prelucrare, îmbunătăţire şi altele, care sunt necesare pentru obţinerea unui fruct – scopul final al acestui contrtact. (Ce reprezintă fructul vezi comentariu la art. 299 CC RM). 2. Subiecţii acestui contract sunt arendatorul şi arednaşul, care pot fi atît persoane fizice , cît şi juridice. De regulă arendatorul este proprietarul obiectului contractului şi care dispune de toate documentele necesare de proprietate asupra acestui bun. Arendatorii terenurilor, care aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sunt Guvernul RM şi organele administraţiei publice locale în dependenţă de competenţa lor (art.41 al Legii 828/1991 ). În această calitate pot activa şi alţi titulari legali, cum ar fi uzufructuarul, superficiarul, debitorul gajist sau alt posesor legal. Deoarece aceste persoane poartă o denumire generală – popsesor legal, se consideră că ele dispun de titlurile prevăzute de lege, prin care este legalizată posesia, de regulă, contractul respectiv. Arendaş poate fi orice suciect de drept al Republicii Moldova. În această calitate, în baza art.41 Legii 828/1991, pot activa şi persoanele fizice şi juridice străine, organizaţiile şi asociaţiile internaţionale. Persoanele fizice trebuie să fie apte de muncă şi în stare de a se ocupa cu acticitatea agricolă. Pentru persoanele juridice această activitate trebuie să fie prevăzută de statut sau alt document constituitiv. 3. Obiectul contractului de arendă este terenul de pămînt şi alte bunuri agricole. O detalizare în acest sens găsim în Legea 828/1991 în redacţia Legii 1006/2002. Astfel, art. 41¹ stipulează, că “obiect al contractului de arendă pot fi terenurile de orice categorie de destinaţie, inclusiv dreptul asupra cotei de teren echivalent. Dreptul de arendă a terenului se extinde şi asupra construcţiilor, instalaţiilor, amenajerilor, inclusiv asupra plantaţiilor multianuale de pe terenul respectiv, dacă contractul nu prevede altfel”. 4. Contractul de arendă este un contract cu titlu oneros şi se încheie pe o durată determinată de părţi. Deoarece, acest articol nu stipulează altceva, însuşi faptul încheierii contractului pe o durată nedeterminată nu are ca efect nulitatea contractului, însă nerespectarea acstei prevederi legale poate avea, în caz de litijiu, careva consecinţe nefavorizate pentru părţi. 5. Aliniatul 2 al acestei norme stipulează condiţiile aplicării dispoziţiilor cu privire la arendă faţă de alte bunuri. Aceste condiţii sunt: acordul părţilor şi dacă obiectul contractului este un bun imobil. Prin urmare, normele contractului de arendă nu pot fi aplicare faţă de un bun mobil. 6. Normele locaţiunii, care conţin multe prevederi şi detalizări de ordin general pot fi aplicate, în baza alin.3 al acestui articol, faţă de arendă numai cu condiţia că contractul de arendă nu stipulează alte prevederi. Articolul 912. Forma contractului de arendă

Contractul de arendă se încheiei în scris. 1.Legislatorul a formulat acest criteriu faţă de forma contractului de arendă luînd în consideraţie obiectul, scopurile părţilor, termenul contractului şi altele. Această normă este condiţionată , de asemenea, de necesitatea asigurării intereselor patrimoniale ale părţilor, de necesitatea evitării consecinţelor negative în caz de nerespectare a obligaţiilor contractuale. 2. Forma scrisă a contractului de arendă se aplică indiferent de faptul cine este parte a contractului - persoană fizică sau juridică. În afară de norma generală stipulată în acest atricol faţă de forma contractului de arendă, pentru acest contract se aplică de asemenea şi condiţiile suplimentare prevăzute de lege în dependenţă de obiectul şi termenul contractului. Astfel, conform aliniatului 2 al art. 877 CC RM contractul de arendă a unui teren încheiat pe un termen ce depăşeşte trei ani trebuie să fie înscris în registrul bunurilor imobile. Această regulă se conţine de asemenea în art. 4 al Legii 1543/1998 şi în art. 41² al Legii 828/1991 în redacţia Legii 1006/2002. În alin. 2 al atr. 41² al aceleiaşi Legi se mai stipulează că “contractul de arendă a terenului pe un termen mai mic de trei ani se înregistrează de către primăria satului (comunei), oraşului, municipiului, în al cărei teritoriu este situat terenul şi care va ţine registrul unor asemenea contracte de arendă”. Articolul 913. Descrierea bunului arendat (1) Arendatorul şi arendaşul trebuie să întocmească, la începutul arendei, un act în care descrie bunul arendat şi starea în care se află la momentul predării. La încetarea arendei, se aplică aceleaşi dispoziţii în modul corespunzător. (2) Actul de descriere trebuie să cuprindă ziua întocmirii şi să fie semnat de ambele părţi. 1. Acest articol detalizează unele aspecte ale modului de încheiere a contractului şi se referă, în general, la actul de descriere a obiectului contractului. Destinaţia acestui document constă în aprecierea şi stipularea în acest act a stării de fapt a obiecutlui contractului la momentul încheierii lui, sau cum e indicat în lege la începutul arendei. În acest act trebuie să fie indicate următoarele momente: denumirea obiectului, locul unde el este situat, părţile componente ale acestui obiect ş.a. La aprecierea stării de fapt a obiectului la acest act se indică care îmbunătăţiri au fost efectuate anterior, care este procentul de amortizare, care sînt necesităţile de reparaţie şi îmbunătăţire şi altele. Toate aceste aspecte inlfuenţează asupra termenului contractului, mărimii plăţii arendei ş.a. O detalizare la acest document este stipulată în alin.3 al art.42 al Legii 828/1991 în redacţia Legii 1006/2002în care se menţionează “la contractul de arendă se va anexa, în mod obligatoriu, ca parte componentă a contractului, descrierea terenului cu referinţă la numărul cadastral sau o copie a planului cadastral al terenului arendat”. 2. Alin.2 al acestui articol stipulează unele cerinţe de ordin general faţă de documentul întocmit. În el trebuie să fie indicată ziua întocmirii şi semnat de ambele părţi. Stipularea în contract a acestor două momente au o importanţă primordială pentru toate consecinţele schimbării stării obiectului contractului în dependenţă de îmbunătăţire sau înrăurăţire a acestui bun. Aceste momente au importanţă şi pentru stabilirea răspunderii părţilor în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale. Articolul 914. Particularităţile contractului de arendă a unui teren În contractul de arendă a unui teren trebuie stipulate condiţiile de folosire a obiectelor situate pe teren, inclusiv a utilajului şi tehnicii agricole. 1. Pe terenul arendat pot fi situate construcţii, instalaţii, obiecte de irigare, plantaţii multianuale, drumuri şi alte obiecte agricole. În contractul de arendă trebuie să fie indicate toate aceste obiecte şi modalităţile, intensivitatea şi alte condiţii de folosire a acestora. Pentru aceasta trebuie să se ţină cont de anul dării în exploatare sau fabricării acestor obiecte, procentul de amortizare, care îmbunătăţiri au fost efectuate anterior, cînd a fost efectuată reparaţia curentă şi capitală, sau care este necesitatea de a le efectua în viitorul apropiat, care părţi componente ale acestora urmează a fi schimbate, reparate capital şi altele. Toate aceste detalii în mare măsură influenţează asupra termenului contractului, mărimii plăţii arendei ş.a. 2. Condiţii de folosire a obiectelor agricole situate pe terenul arendat se aplică în acelaşi mod şi la utilajul şi tehnica agricolă. Articolul 915. Termenul arendei

(1) Termenul arendei nu poate fi mai mic de un an. (2) Cu trei luni înainte de expirarea arendei, arendatorul informează printr-un preaviz arendaşul despre nedorinţa de a prelungi contractul de arendă. (3) Dacă terneenul arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se predea terenul şi arendaşul continuă exploatarea lui, contractul de arendă se consideră prelungit cu un an. 1.Dat fiind faptul, că obiectul contractului de arendă este un teren şi alte bunuri agricole exploatarea fructuoasă a cărora poate fi efectuată doar pe durata unei perioade minime de activitate, legislatorul stabileşte termenul minimal al acestuia. Prin urmare părţile trebuie să determine durata contractului, care nu poate fi mai mică de un an. Termenul maximal al arendei nu este stipulat în lege, dar în acest caz se poate aplica regula generală a locaţiunii, care poate avea loc pe un termen de pînă la 99 de ani. 2.Aliniatul 2 stabileşte o modalitate de încetare a obligaţiilor contractuale. Prioritatea în ce priveşte încetarea acestor obligaţii îi revine arendatorului, care avînd această intenţie este obligat să facă un preaviz de trei luni pînă la expirarea termenului şi să-l prevină pe arendaş despre această intenţie. Acest preaviz poate fi exprimat în orice formă, fie verbal, fie în scris sau în alt mod. Principalul constă în faptul că acest preaviz să ajungă la destinaţie. Dacă arendatorul a respectat aceste prevederi, iar arendaşul nu a întreprins careva acţiuni de negociei cu privire la prelungirea contractului acesta încetează odată cu expirarea termenului lui. 3.Aliniatul 3 stipulează posibilitatea prolongaţiei tacite, sau prolongarea de fapt a raporturilor contractuale. Condiţiile acestui fapt sunt: a) expirarea termenului contractului; b) arendatorul nu cere restituirea (înapoierea) terenului; c) arendaşul continuă exploatarea terenului arendat. Legea stabileşte şi consecinţele prelungirii tacite a contractului de arendă: el se consideră prelungit cu un an. Această situaţie poate fi repetată de nenumărate ori, dar cu condiţia ca în ansamblu să nu depăşească 99 de ani. Articolul 916. Plata arendei (1)Plata arendei se face în natură, în bani sau în natură şi bani, potrivit acordului dintre părţi, şi se execută în termenul şi în locul stabilit în contract. (2) Elementele în funcţie de care se determină arenda pentru fiecare categorie de folosinţă a bunului pot fi: suprafaţa terenului, potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii de efectuare a mecanizării, posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau de comercializare, starea clădirilor, amenajărilor sau altor dotări, gradul de amortizare a tehnicii agricole arendate. (3) Arenda în natură se stabileşte într-o cantitate determinată de produse sau într-un procent din producţie. Produsele cu care se plăteşte arenda se stabilesc de părţi în funcţie de specificul activităţii agricole şi de zonă. (4) Termenele şi locul de plată în natură a arendei se stabilesc de părţi, în funcţie de felul produselor şi de specificul orientării lor. (1) Această normă stabileşte modalităţile de achitare a plăţii arendei. Amintim, că regulile generale cu privire la stabilirea cuantumului plăţii este prevăzută de art.911 şi se apreciază prin acordul comun ale părţilor. (2) Legea stabileşte 3 modalităţi de achitare a plăţii de arendă: a) în bani; b) în natură; c) în formă mixtă. (3) Nu se pot isca careva probleme cînd plata se face în bani. Mai complicat este situaţia, cînd plata se face în natură sau în formă mixtă. În acest caz, după cum este stipulat în alin.3, plata în natură se stabileşte într-o cantitate determinată de produse sau într-un procent din producţie. Dacă plata arendei este mixtă, apoi părţile sunt obligate să stipuleze în contract în ce mărime (proporţie) plata se efectuează în bani şi în ce mărime – în natură. Dacă plata în natură include cîteva culturi agricole, apoi, respectiv şi proporţiile acestora. (4) Un moment important îl constituie faptul, că legea impune părţile de a aprecia în comun termenul şi locul unde se va achita plata. Acest moment este foarte important în cazul cînd plata arendei se face în natură sau în formă mixtă. Importanţa acestei condiţii diferă de la caz la caz, de pildă, dacă este de o greutate impunătoare, este uşor alterabilă, dacă necesită prelucrare, păstrare sau utilizare în stare proaspătă şi altele. Nu întîmplător legislatorul în alin.4 stipulează că, termenele şi locul de plată în natură a arendei se

stabilesc de părţi, în funcţie de felul produselor şi de specificul orientării lor. Termenul achitării plăţii trebuie să coincidă cu sfîrşitul anului agricol, cu culesul roadei în genere sau a culturii respective. Locul achitării plăţii în natură poate fi stabilit nemijlocit pe terenul arendat, la depozitul arendatorului sau arendaşului, sau în alt loc. (5) Criteriile de determinare a mărimei plăţii de arendă sunt direct stabilite de lege şi se apreciază de părţi în dependenţă de categoriile de folosire şi pot fi diferite de la caz la caz. Astfel, aceste criterii sunt: suprafaţa terenului, potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii de efectuare a mecanizării, posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau de comercializare, starea clădirilor, amenajărilor sau altor dotări, gradul de amortizare a tehnicii agricole arendate. Categoriile de folosinţă pot fi diferite, de pildă: culturi anuale, multianuale, tehnice, livezi, vii, sau un teren pe care sunt situate depozite, frigidere, parcuri de tehnică agricolă, unităţi de prelucrare a producţiei agricole şi altele. Articolul 917. Reducerea arendei Dacă mai mult de jumătate din fructele obţinute prin arendare pier fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţională a plăţii arendei. Dreptul la reducere subzistă doar pînă la separarea fructelor. 1.Prin această normă legislatorul stipulează un drept patrimonial al arendaşului – dreptul de a cere reducerea arendei. Dar pentru realizarea acestui drept legislatorul stabileşte trei condiţii: a) pieirea fructelor obţinute ce depăşeşte 50 procente; b) pieirea fructelor obţinute are loc în mod fortuit; c) dreptul la diminuare are loc numai pînă la separarea fructelor. Acest drept al arendaşului nu poate fi realizat dacă pieirea a avut loc din altă cauză, decît cea furtuită, de pildă, din cauza gospodăririi proaste a arendaşului, din culpa membrilor familiei arendaşului ş.a. Reducerea trebuie să fie proporţională pagubei. 2.Acestă normă poate fi aplicată indiferent de faptul dacă fructele au fost asigurate şi arendaşul a primit despăgubirea, deoarece legislatorul nu condiţionează aplicarea acetei norme în dependenţă de acest fapt. Dar, cererea arendaşului poate să nu fie acceptată de arendator în cazul cînd arendaşul primind despăgubirea de la compania de asigurare nu a suportat careva prejudicii. 3.Prin acrodul părţilor diminuarea cuantumului plăţii de arendă poate avea loc şi în alte cazuri. Articolul 918. Dreptul de gaj al arendatorului Arendatorul are, în vederea garanţiei cererilor sale ce decurg din contractul de arendă, drept de amanet asupra bunurilor aduse de arendaş şi asupra fructelor bunului arendat. 1.Scopul acestei norme este protejarea intereselor patrimoniale ale arendatorului. Pentru asigurarea acestor interese legea stabileşte două tipuri de garanţii: a) dreptul de amanet asupra bunurilor aduse de arendaş; b) dreptul de amanet asupra fructelor bunului arendat. 2.Pentru exploatarea terenului arendaşul poate procura diferite bunuri materiale, cum ar fi: tehnica agricolă, unităţi de transport, utilaj pentru prelucrarea produselor agricole şi de altă destinaţie, seminţe, animale ş.a. Totodată arendaşul în rezultatul exploatării obiectului arendat dobîndeşte un product nou, cum ar fi: roadă, carne, lapte, vin, conserve ş.a. Însă în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, în primul rînd pentru neachitarea la timp a plăţii arendei, cauzarea unui prejudiciu sau în caz decă există alte cereri ale arendaşului ele pot fi garantate prin amanent şi în acest caz se aplică norma acestui articol.

Articolul 919. Schimbarea destinaţiei terenului Arendaşul poate schimba destinaţia terenului arendat numai cu acordul prealabil scris al proprietarului şi cu respectarea dispoziţiilor legale. 1.Legea stabileşte condiţii foarte categorice cu privire la schimbarea destinaţiei terenului arendat. Aceste condiţii sunt:

a) consimţămîntul proprietarului, care trebuie să fie prealabil şi exprimat în formă scrisă; b) respectarea dispoziţiilor legale. Aceste dispoziţii sunt stipulate în Lwegea 828/1991 în redacţia Legii 1006/2002. Schimbarea destinaţiei terenului în baza art.art. 8, 9, 71, 75 ale acestei legi poate avea loc, în dependenţă de categoriile terenurilor, în baza Hotărîrii Guvernului sau deciziilor consiliilor raionale şi municipale.

Articolul 920. Repartizarea contractuală a riscurilor (1) În contractul de arendă părţile contractante pot stabili, de comun acord, cazurile şi limitele suportării prejudiciilor cauzate de calamităţi naturale. (2) De comun acord, părţile pot să prevadă repartizarea pierderilor totale sau parţiale ale bunurolor arendate ca urmare a unor cazuri furtuite, sau unor cazuri de forţă-majoră. 1.Activitatea agricolă este supusă unor riscuri naturale, care pot surveni independent de voinţa persoanelor implicate în această activitate. Articolul dat stabileşte dreptul părţilor contractului de arendă printr-un acord comun de a stipula în contract o condiţie separată, care se referă la consecinţele calamităţilor naturale. 2.În primul rînd părţile trebuie să convină asupra cazurilor şi parametrilor prejudiciilor cauzate de calamităţile naturale suportate de fiecare din ele. De regulă aceste cazuri pot fi calamităţile naturale, care au loc în Republica Moldova – cutremure de pămînt, alunecări de pămînt, îngheţuri, grindină, revărsări de apă ş.a. Deasemenea părţile pot conveni asupra limitelor în care fiecare din ele vor acoperi prejudiciul cauzat. Proporţiile pot fi diferite: 50%x50%, 40%x60% ş.a. La stabilirea acestor limite trebuie să se ţină cont de faptul cine poartă, de regulă, riscul pierii fortuite a bunului şi cine va fi obligat să asigure bunul arendat. În alin.1 al acestui contract se prevăd două categorii de bunuri – obiectul contractului şi fructele. Din aceste considerente ambele părţi au un interes patrimonial şi, în principiu, ambele trebuie să suporte consecinţele calamităţilor naturale. 3.Un moment important îl constituie dreptul părţilor de a repartiza total sau parţional pagubele bunului arendat, care au survenit în urma unor cazuri fortuite sau a unor cazuri de forţă majoră. În acest caz este vorba doar de riscul cu privire la obiectul bunului arendat, dar nu şi a fructelor. Interesul patrimonial îl are în primul rînd arendatorul, dar arendaşul poate suporta unele pierderi în baza acordului contractual, deoarece fructele dobîndite în baza exploatării acestui bun devin proprietatea lui. Prin urmare şi el are un interes patrimonial.

Articolul 921. Încetarea arendei (1) Arenda încetează o dată cu expirarea termenului pentru care a fost convenită. (2) Încetarea arendei înainte de termen are loc în conformitate cu legea. 1. Acest articol stipulează doar un singur temei de încetare a obligaţiilor contractuale – expirarea termenului prevăzut de contract. Dar în acest caz trebuie să se ţină seama şi de prevederile art. 915 CC RM, care admite, în caz de expirare a termenului, prolongarea tăcită a contractului de arendă. 2. Temeiurile legale de încetare a arendei înainte de termen sunt stipulate în art.art. 41³ şi 41-4 al Legii 828/1991 în redacţia Legii 1006/2002. Astfel, arendatorul în baza art. 41³ “poate cere rezilierea anticipată, prin intermediul instanţei de judecată, a contractului de arendă în umrătoarele condiţii: nerespectarea clauzelor privind arenda; folosirea pămîntului în condiţii ce contracvin legislaţiei; înrăutăţirea intenţionată a calităţii terenului arendat; neachitarea arendei pe parcursul a 30 de zile de la data expirării termenului de plată, cu condiţia că perioada de graţie de 30 de zile pentru achitarea arendei se va acorda doar o singură dată pe parcursul

perioadei de arendă, astfel că orice neachitare repetată a arendei în termen va constitui temei pentru a cere rezilierea imediată a contractului de arendă, în cazul cănd cîntractul nu prevede altfel; ridicarea construcţiilor neautorizate pe terenul arendat; - terenul nu a fost folosit timp de un an de la data dării lui în arendă, în cazul cînd contractul nu prevede altfel; transmiterea terenului arendat în subarendă fără consimţămîntul proprietarului. Arendatorul terenului poate cere rezilierea anticipată a contractului şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract. În cazul în care contractul de arendă nu prevede altfel, arendatorul poate rezilia anticipat contractul de arendă în mod necondiţionat numai după înştiinţarea în scris, cu cel puţin 3 luni înainte, a arendaşului. Cu excepţia condiţiilor specifice la alineatul întîi din prezentul articol, arendaşul are dreptul să folosească terenul pînă la strînsul roadei inclusiv, conform termenelor prevăzute de tehnologia de creştere a culturilor”. Arendaşul, la rîndul lui, în baza art. 41-4 “poate cere rezilierea anticipată a contractului de arendă în cazul în care: arendatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale; arendaşul este în imposibilitatea de a folosi terenul, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, dacă contractul de arendă nu prevede altfel; arendatorul nu a transmis terenul în termenul stabilit în contract. Arendaşul poate cere rezilierea contractului de arendă şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract. Arendaşul poate cere rezilierea anticipată a contractului de arendă şi din motive de sănătate, care îl pun în imposibilitatea de a respecta pe viitor clauzele contractului, dacă contractul nu prevede altfel. Arendaşul poate rezilia anticipat contractul de arendă în mod necondiţionat doar avertizînd arendatorul în scris despre intenţia de reziliere a contractului cu cel puţin 3 luni pînă la recoltare, dacă contractul nu prevede altfel”.

Articolul 922. Consecinţele rezilierii contractului de arendă a unui teren Dacă rezilierea contractului de arendă a unui teren agricol are loc pînă la încheierea anului agricol, arendatorul este obligat să plătească arendaşului valoarea fructelor care, deşi încă neseparate, vor putea fi separate înainte de sfîrşitul anului în condiţiile unei gospodăriri normale. 1. Această normă presupune o regulă generală care admite rezilierea contractului de arendă doar după încheierea anului agricol, cînd deja e culeasă recolta şi arendaşul dispune de rezultatul total al muncii sale. 2. Dacă contractul este reziliat pe parcursul anului agricol, apoi se aplică o regulă specială stabilită de acest articol, care se manifestă prin protejarea intereselor patrimoniale ale arendaşului. Stabilind această regulă legislatorul a luat în consideraţie faptul, că arendaşul a depus unele eforturi pentru a creşte o roadă sau a dobîndi un alt profit în rezultatul expuatării obiectului arendat şi dacă nu obţine nici un fruct din cauza rezilierii anticipate a contractului lui trebuie să-i fie restituite valoarea acestor fructe. Obligaţia de ale compensa îi aparţine arendatorului, care a cerut rezilierea anticipată. 3. Pentru aplicarea acestei reguli este necesar, ca la momentul rezilierii contractuluil fructele sî nu fie încă separate, dar acest lucru să fie posibil pînă la sfărşitul anului în condiţiile gospodăririi normale. Din această reiese, că după rezilierea contractului activitatea ulterioară de expualare a obiectului contractului devine obligaţia arendatorului. Capitolul X LEASINGUL Articolul 923. Contractul de leasing

(1) Prin contractul de leasing, o parte - creditorul financiar (locator) - se obliga sa dobindeasca in proprietate sau sa producă bunul mobil specificat in contract si sa-l dea in posesiune si folosinţa, pentru o perioada determinata in contract, celeilalte parţi (locatar), iar aceasta se obliga la plata in rate a unei sume de bani (redevenţa). (2) In lipsa unor prevederi contrare, dreptul de alegere a bunului sau a vinzatorului aparţine locatarului. (3) La sfirsitul contractului de leasing, care se incheie cu deplina amortizare, dreptul de proprietate asupra bunului se transmite locatarului. (4) Locatarul poate fi obligat sau indreptatit prin contractul de leasing ca, la expirarea termenului acestuia, sa cumpere sau sa închirieze bunul daca acest contract nu încetează prin deplina amortizare a obiectului. In toate cazurile, la calculul preţului sau al chiriei trebuie sa se ia in considerare amortizarea bunului. In lipsa unei prevederi contrare, locatarul are dreptul prioritar de a cumpăra sau de a închiria in continuare bunul. (5) Dispoziţiile cu privire la leasing nu se aplica daca bunul urmeaza sa fie folosit in scopuri personale, familiale sau casnice. (6) Contractului de leasing se aplica in modul corespunzător dispoziţiile privind contractul de locatiune in masura in care prezentul capitol nu prevede altfel. 1. Construcţia juridico-civilă a contractului de leasing, stabilită în acest articol, este diferită de cea existentă în Legea cu privire la leasing. Din acest motiv un interes deosebit prezintă concurenţa acestor acte normative în calificarea corectă a acestui contract. Analiza normelor Codului civil şi a legislaţiei în vigoare în domeniului leasingului ne permite să scoatem în relief trăsăturile specifice (particularităţile) ale contractului, care-i imprimă caracterul desinestătător,a) în calitate de parte obligată în contract de rînd cu creditorul-financiar şi locatarul persistă şi vînzătorul bunului, care nu este parte propriu-zisă a contractului. Însă în înţelesul articolului analizat, acest fapt nu reprezintă o trăsătură calificativă a contractului, deoarece însăşi prin noţiunea contractului se admite stabilirea raportului contractual cu participarea a doi subiecţi. Creditorul financiar nu se află în raport contractual cu vînzătorul bunului, dar este înzestrat prin lege vcu un şir de drepturi şi obligaţii faţă de el (Art.art 926, 927,929 Cod civil). b) Creditorul- financiar se obligă să dobîndească bunul mobil specificat în proprietate, această obligaţie derivă din conţinutul raportului de leasing. Producerea de către locator a bunului pentru a fi transmis locatarului în baza unui contract de leasing, reprezintă o obligaţie improprie lui. c) Un rol activ în obligaţia contractuală de leasing îi aparţine locatarului. Anume el determină vînzătorul sau bunul, care urmează a fi procurat de locator. Respectiv locatorul este absolvit de orice răspundere pentru alegerea vînzătorului sau bunului. Excepţie de la acastă regulă poate fi cazul, cînd prin contract o astfel de obligaţiune se incubă locatorului. Astfel, prin această construcţie juridică este consemnată valenţa naturii juridice a contractului de leasing, care în esenţă reprezintă prestarea unui serviciu financiar, prin intermediul mecanismului de locaţiune. 2. Contractul de leasing se încheie, de obicei, pe un termen anumit. Acest termen trebuie să includă deplina amortizare a bunului, care corespunde cu termenul efectiv de expluatare a obiectului contractului. După expirarea termenului contractului, dreptul de proprietate asupra bunului se transmite locatarului, fără achitarea preţului rezidual al bunului. 3. În cazurile în care contractul nu încetează prin deplina amortizare a bunului, locatarul poate fi obligat prin contract să cumpere bunul la un preţ rezidual, sau să continuie întreţinerea raporturilor contractuale pîna la amortizarea deplina a bunului. Analogic reglementărilor internaţionale în domeniul leasingului financiar, legislatorul naţional a condiţionat calculul preţului sau a chiriei de amortizarea bunului. În afară de drepturile specificate mai sus, locatarul prin contract îsi poate rezerva dreptul prioriar de cumpărare sau de închiriere ulterioară a bunului. Norma dispozitivă respectivă îi conferă locatarului prioritatea faţă de terţi în contractarea obiectului contractului, după expirarea termenului iniţial stabilit în contract. 4. Dispoziţiile prezentului articol se aplică numai în cazurile, cînd bunurile contractate vor fi utilizate numai în scopuri comerciale, adică raporturile respective urmează a fi stabilite între antreprenori. Acest fenomen juridic la fel se întregeşte în peisajul de reglementare internaţională. Însă, practica contractuală ne demonstrează, că în asemenea caz, un şir de tranzacţii care întrunesc toate trăsăturile juridice ale unui contract de leasing nu pot fi calificate ca leasing, anume din motivul că bunurile sînt folosite în scopuri personale, familiale sau casnice, fapt ce va contribui la micşorarea numărului de tranzacţii şi participanţi pe piaţa serviciilor de leasing. 5. Prin intermediul prezentei norme, legislatorul exprimă coeziunea dintre normele generale de reglementare ale contractului de locaţiune (Art.875 - Art.910) şi contractul de leasing. Reieşind din sensul normei analizate, reglementarea exhaustivă a raporturilor de leasing se efectuiază de normele prezentului capitol şi de contract, cînd legea dispozitivă prevede acest lucru. În rest, se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind contractul de locaţiune. Prin menţiunea “ în modul corespunzător ”, urmează a fi înţeleasă aplicarea acelor norme ale locaţiunii, care nu pot modifica natura contractului de leasing, şi anume acele norme ce reglementează segmentul obligaţional de posesie şi folosire a bunului de către locatar (Art.Art 878,885,886,887 ş.a). Articolul 924. Forma si conţinutul contractului de leasing

(1) Contractul de leasing se incheie in scris. (2) Contractul de leasing trebuie sa contina îndeosebi: a) preţul bunului; b) suma totala, numărul si scadenta ratelor; c) plata finala si metodele calculării ei in cazul rezilierii contractului. 1. Cerinţa de bază, înaintată de lege, faţă de forma contractului de leasing este respectarea formei scrise ca condiţie ad probationem. Respectiv, urmează să fie respectate toate cerinţele legale, referitoare la încheierea, modificarea şi rezilierea actelor juridice (Art.210). Deci, contractul poate fi încheiat nu numai în forma unui document semnat de părţi, dar şi prin schimb de scrisori, telegrame, telefonograme ş.a., care vor fi semnate de către expediator (ofertant) şi vor conţine clauzele esenţiale ale viitorului contract. 2. Condiţiile specificate în lege, urmează a fi calificate ca clauze esenţiale (al.2 Art 679) ale contractului de leasing. Orice raport contractual de leasing, indiferent de regimul juridic al bunurilor contractate, trebuie să conţină acordul părţilor asupra acestor clauze. Spre deosebire de cele prevăzute în art. 7 al Legii cu privire la leasing, Codul civil ne indică numai trei condiţii. În acest context, este dificil să ne apreciem care din ele reflectă adecvat natura obligaţiei de leasing. Desigur, articolul indicat al Legii cu privire la leasing conţine toate condiţiile posibile ale unui contract de leasing, si deaceea ele nu pot fi examinate ca clauze esenţiale. Norma analizată conţine acel minim de condiţii necesare, care permit a întregi în linii mari un contract de leasing. Prevederile Art. 679 CC, conform cărora contractul se consideră incheiat daca partile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esentiale, vis-a-vis de contractul de leasing pot fi tălmăcite ca cumulul de condiţii necesare, care determină valabilitatea juridico-civilă a contractului. Articolul 925. Conservarea naturii mobiliare a bunului Bunul care face obiectul contractului de leasing conserva natura mobiliara pe durata contractului, chiar daca este anexat sau incorporat m intr-un imobil, in măsura in care nu-si pierde individualitatea. 1.În corelaţie cu Art.923, norma comentată desfăţoară regimul juridic al obiectului contractului de leasing prin menţinerea naturii mobiliare a bunului, chiar dacă sînt prezente elemente caracteristice de definitivare a bunurilor imobile (Art.288 al.2). Caracterul individual determinat al bunului mobil (Art.297), reprezintă cerinţa legală faţă de obiectului contractului de leasing. Spre deosebire de contractul de locaţiune, unde în calitate de obiecte ale contractului pot figura bunurile imobile, normele ce reglementează contractul de leasing expres exclud o astfel de categorie de bunuri. Respectiv, normele locaţiunii referitoare la regimul bunurilor imobile şi normele corespunzătoare ale arendei, nu-şi răsfrîng incidenţa asupra raporturilor contractuale de leasing. Caracterul neconsumptibil al bunurilor nu este direct indicat de prezentul articol, însă uşor poate fi dedus din sensul general al capitolului Codului civil feferitor la leasing, şi anume faptul transmiterii bunului în posesie şi folosinţă pe o anumită perioadă cu amortizarea totală sau parţială pe durata contractului. Articolul 926. Informarea cu privire la contractul de leasing Locatorul este obligat sa informeze vinzatorul cu privire la contractul de leasing încheiat sau care urmează sa fie încheiat. 1. Obligaţia imperativă a locatorului în contractul de vînzare-cumpărare încheiat cu vînzătorul bunului, constă în informarea vînzătorului despre contractul de leasing încheiat sau care urmează a fi încheiat, cu indicarea locatarului concret. Această informare a vînzătorului serveşte în calitate de temei pentru apariţia unor drepturi şi obligaţii specifice calităţii lui de parte a raportului de leasing. Lipsa în contract a indicaţiei despre scopul dobîndirii de către locator a bunului nu afectează valabilitatea contractului, dar poate servi în calitate de temei pentru înaintarea cerinţelor de reparare a daunelor. Articolul 927. Raspunderea vinzatorului fata de locatar (1) Vinzatorul bunului este obligat direct fata de locatar pentru garantiile legale sau conventionale inerente unui contract de vinzare-cumparare. Vinzatorul nu raspunde insa in fata locatorului si a locatarului pentru acelasi prejudiciu. (2) Prevederile alin.(1) nu dau locatarului dreptul de a rezolvi sau modifica contractul de vinzarecumparare fara acordul locatorului.

(3) Locatorul nu raspunde pentru neexecutarea obligatiilor de catre vinzator, cu exceptia cazului cind vinzatorul a fost ales de catre locator, daca in contract nu este prevazut altfel. 1. Dreptul la înaintarea directă a pretenţiilor de către locatar vînzătorului pentru garanţiile legale sau convenţionale ce rezultă dintr-un contract de vînzare-cumpărare, încheiat între locator şi vînzător, reprezintă o particularitate distinctă a acestui contract. 2. Însă, faptul livrării de către vînzător a bunurilor de o calitate necorespunzătoare nu acordă locatarului dreptul de a rezilia sau modifica contractul de vînzare-cumpărare fără acordul locatorului. Soluţionarea chestiunei despre rezilierea contractului ţine de competenţa părţilor. Articolul 928. Trecerea la locatar a riscurilor si costurilor (1) Locatarul isi asuma, din momentul preluării posesiunii, toate riscurile pentru pieirea bunului, inclusiv cele datorate unei forte majore. (2) Locatarul suporta toate cheltuielile de intretinere si reparaţie a bunului. (3) Prin contract, pârtile pot deroga de la prevederile alin.(1) si (2). 1. Conform regulelor generale ale prezentului Cod (Art.318) riscurile peirii sau deteriorării fortuite a bunului le suportă proprietarul, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În contractul de leasing proprietar al bunul contractat rămîne locatorul, acest drept avînd numai facultatea de a garanta executarea obligaţiilor contractuale din partea locatarului. Reieţind din natura obligaţiei respective, legiuitorul a pus în seama locatarului din momentul preluării posesiei asupra bunului, a tuturor riscurilor pentru pieirea bunului, inclusiv şi cele datorate unei forţe majore, fapt ce se datorează poziţiei active a locatarului în obligaţie şi interesului său contractual. 2. În acelaşi context, locatarul este obligat să suporte cheltuieli de orice natură de întreţinere şi reparaţie a bunului (legate de expluatare, efectuarea reparaţiei curente şi capitale e.t.c.). Această menţiune legală îl eliberiază pe locator de majoritatea obligaţiilor sale de proprietar a bunului, şi scoate în evidenţă caracterul financiar al obligaţiilor locatorului, precum şi rolul, locul lui în raporturile de leasing. 3. Regulile despre trecerea la locatar a riscurilor şi a costurilor poartă un caracter dispozitiv şi prin contract părţile pot stabili o altă formulă de reglementare, deaceea este extrem de important, ca orice contract să conţină anumite prevederi în această direcţie. Articolul 929. Răspunderea locatarului si a locatorului Locatarul si locatorul răspund pentru obligaţiile lor potrivit contractului de leasing si in conformitate cu legea. 1.Temeiurile şi mărimea răspunderii locatorului şi locatarului nu sînt indicate expres de prezentul Cod, referinţă făcîndu-se la prevederile contractului şi lege. Un caz stabilit de lege de răspundere a locatorului este prevăzut de al.3 Art.927, şi anume, locatorul poartă răspundere faţă de locatar, cînd ultimul a suportat cheltuieli (pagube), legate de intervenţia locatorului în alegerea vînzătorului. În acest caz, prin contract se poate stabili răspunderea solidară a locatorului şi vînzătorului faţă de locatar (Art.531). Alt caz de răspundere a locatarului este consemnat în Art.9 al.5 al Legii cu privire la leasing. Unele norme referitoare la locaţiune pot fi aplicate în calitate de temeiuri pentru survenirea răspunderii părţilor, de exemplu a locatarului. Însă ele la fel trebuie să reiasă din specificul de posesie şi folosinţă a bunului de către locatar (Art.890,892,893). Reiesind din poziţia sa specifică în contract, locatorului în contractul de leasing nu i se pot incuba aceleaşi temeiuri de răspundere ca şi locatorului în contractul de locaţiune. Articolul 930. Dispunerea de drepturile ce rezulta din contract (1) Locatorul poate cesiona sau dispune in alt mod de drepturile sale asupra bunului sau de drepturile care rezulta din contractul de leasing. Cesiunea sau dispunerea in alt mod nu-l eliberează pe locator de obligaţiile ce rezulta din contract si nici nu schimba natura sau regimul juridic al contractului. (2) Locatarul poate cesiona dreptul de folosinţa asupra bunului sau alte drepturi ce rezulta din contract numai cu acordul locatorului si cu respectarea drepturilor terţilor. 1.Locatorul în întreaga perioadă de acţiune a contractului de leasing rămîne proprietarul bunurilor transmise în leasing, deaceea el poate cesiona (Art.556) sau dispune în alt mod de drepturile ce rezultă din contractul de leasing. Însă, în esenţă aceste acţiuni nu-l exonerează pe locator de îndeplinirea obligaţiunilor sale contractuale şi nici nu influienţează în alt mod asupra contractului de leasing.

2. Spre deosebire de locator locatarul poate cesiona dreptul de folosinţă asupra bunului sau alte drepturi ce rezultă din contract numai cu acordul primului şi cu respectarea drepturilor terţilor asupra acestui bun. Cesiunea dreptului de folosinţă a bunului către o persoană terţă (alt locatar) este posibilă pînă la momentul executării de către vînzător a obligaţiunilor sale ce reies din contractul de vînzare-cumpărare, şi anume, de transmitere a obiectului contractului către locatarul iniţial. Perfectarea preluării datoriei de către noul debitor urmează a fi însoţită de acordul locatorului, după care ultimul, trebuie să negocieze cu vînzătorul modificarea condiţiilor contractului de vînzare-cumpărare referitoare la locatar. Spre deosebire de locaţiune în raportul de leasing nu putem opera cu noţiunea de subleasing, deoarece acest fenomen juridic este impropriu acestei construcţii contractuale.

Capitolul XI ANTREPTIZA ŞI PRESTĂRILE DE SERVICII Secţiunea 1 DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA ANTREPRIZĂ ŞI LA PRESTĂRI SERVICII Articolul 931. Libertatea alegerii modului de efectuare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor Antreprenorul sau prestatorul este liber în alegerea modului de efectuare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor. Între antreprenor sau prestator şi beneficiar nu există nici o legătură de subordonare. 1.

2.

3. 4.

Un principiu de bază a activităţii antreprenorului sau presatorului este libertattea acestora de a alege modul de efectuare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor. Acest principiu rezultă din faptul că antreprenorul sau prestatorul ca profesionişti, specialişti în domeniul respectiv mai bivne ca oricine ştiu care sunt modalităţile de efectuare a lucrărilor şi prestare a serviciilor şi care este cea mai raţională, mai efectivă în situaţia concretă. Prin urmare, beneficiarul nu este în drept să influinţeze alegerea acestei modalităţi. Alt princiu de bază a activităţii de amtrepriză sau prestări de servicii este autonomia, independenţa, sinestătornicia antreprenorului şi prestatorului în activitatea sa pe tot parcursul executării obligaţiilor contractuale. Între antreprenor sau prestator şi beneficiar nu există şi nici nu pot exista careva legături de subordonare. Prin acest fapt se manifestă şi principiu egalităţii părţilor în raporturile contractuale (vezi comentariu la art.1) Nu există subordonare între antreprenor sau prestatoru şi beneficiar şi în cazul unui contract în cadrul achiziţiei de mărfuri, lucrpri şi servicii pentru necesităţile statului încheiat în baza Legii 1166/1997. Dacă există careva raproturi de subordonare se poate vorbi despre un contrac de muncă reglementat de Codul muncii, dar nici de cum de contractul de antrepriză sau prestări de servicii. Articolul 932. Retribuţia (1) Retribuţia se consideră convenită în mod tacit dacă, în raport cu împrejurările, asemenea lucrări sau prestări se fac numai în schimbul unor retribuţii. (2) Dacă nu este stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, în cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite.

1.

2. 3. 4.

Efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor în baza contractelor respective pot avea loc numai cu titlul oneros, în baza unei retribuţii convenită de părţi. Noul Cod civil admite posibilitatea unui consensus refetitor la retribuţie în mod tăcit, dar numai cu condiţia că asemenea lucrări sau prestaţii se fac numai în schimbul unor retribiţii. Aplicarea acestei reguli poate avea loc doar în dependenţă de împrejurăi reale. Din norma stipulată în alin.1 se poate deduce că, în principiu, efectuare unei lucrări sau prestarea unui serviciu pot avea loc şi cu titlul gratuit, dar în acest caz se vor aplica alte norme de drept, bunăoară a Legii 521/1995 “Cu privire la filantropie şi sponsorizare”. Pentru efectuarea unor lucrări sau prestarea unor servicii de către întreprinderi de stat sau privatre por fi stabilite în mod normativ unele tarife. Această regulă se aplicîă în cazul cînd părţile nu au negociat asupra retribuţiei şi prin urmare se consideră că părţile au convenit în mod tăcit asupra retribuţiei tarifare. În cazul inexistenţei unor tarife se consideră că părţile au convenit în mod tăcit asupra retribuţiei obişnuite, care se practică în localitatea dată şi în raproturile respective. Articolul 933. Devizul estimativ

(1) În cazul în care, la încheierea contractului, preţul lucrărilor sau prestaţiilor a făcut obiectul unei evaluări, antreprenorul sau prestatorul trebuie să justifice majorarea retribuţiei. (2) Beneficiarul nu este obligat să plătească majorarea de la alin. (1) decît în măsura în care ea rezultă din lucrări, prestaţiile sau cheltuielile pe care antreprenorul sau prestatorul nu le-au putut prevedea la momentul încheierii contractului. 1.

2.

3.

Pentru efectuarea unor lucrări complicate, voluminoase şi costisitoare, de lungă durată, bunăoară în construcţiile capitale, retribuţia poate fi stabilită în baza unei forme scrise speciale, o varietate a căreia, după cum reiese din acest articol, este devizul estimativ. Devizul este un document unde sunt stabilite valoarea materialelor utilizate şi a lucrărilor sau serviciilor prestate. Dacă la încheierea contractului preţul lucrărilor sau prestaţiilor a făcut obiectul unei evaluări, adică a fost stabilit devizul estimativ, apoi antreprenorul sau prestatorul trebuie să justifice majorarea retribuţiei. Majorarea retribuţiei, bunăoară, poate fi justificată în cazul necesităţii efectuării unor lucrpri sau servicii suplimentare, din materialele de un preţ mai ridicat şi altele. Magorarea retribuţiei poate avea loc numai în cazul, cînd antreprenorul sau prestatorul de la bun început au activat cu bună credinţă şi din motive întemeiate nu au putut prevedea această majorare la momentul încheierii contractului. În asemenea situaţii majorarea retribuţiei se consideră justificată şi benefiaciarul este obligat să plătească majorarea devizului estimativ. În caz contrar el este obligat de această obligaţie. Articolul 934. Darea de seamă a antreprenorului sau a prestatorului În cazul în care retribuţia este stabilită în dependenţă de valoarea lucrărilor, serviciilor sau a bunurilor furnizate, antreprenorul sau prestatorul este obligat, la cererea beneficiarului, să-i dea o dare de seamă despre pregresul lucrărilor, despre prestaţiile şi despre cheltuielile efectuate.

1. Legea expres prevede un drept al beneficiarului de a cere o dare de seamă de la antreprenor sau prestator în care

2.

să fie elucidate toate datele despre progresul lucrărilor, despre serviciilie care au fost prestate şi despre cheltuielile care au fost efectuate în cadrul executării obligaţiilor contractuale. Acestui drept îi corespunde o obligaţie respectivă a părţii contractuale opuse. Realizarea acestui drept al benefiriarului poate avea loc doar în anumite condiţii, şi anume, dacă retribuţia este stabilită în dependenţă de valoarea lucrărilor, serviciilor sau a bunurilor furnizate. Din esenţa legii rezultă că retribuţia poate fi stabilită în cazul dat atît în baza devizului, cît şi în cazul cînd un asemenea document nu a fost întocmit. Principalul constă în faptul că la cererea beneficiarului antreprenorul sau presatorul este obligat să prezinte darea de seamă. Articolul 935. Preţ forfetar (1) În cazul în care lucrarea sau prestaţia a fost contracatată la un preţ forfetar, beneficiarul este obligat să plătească retribuţia convenită şi nu poate pretinde o reducere a retribuţiei pe motiv că lucrarea sau prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine cheltuieli decît se preconizau. (2) Similar alin (1) antreprenorul sau prestatorul nu poate cere majorarea retribuţiei pentru motive contrare. (3) Preţul forfetar rămîne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări termenelor sau condiţiilor iniţiale de executare dacă părţile nu au convenit altfel.

1. 2.

3. 4.

În acest articol se conţine un termen juridic absolut nou – preţul forfetar, care poate fi considerat ca un preţ fix, global, definitiv şi care, de regulă, nu poate fi modificat. Un asemenea preţ se stabileşte de regulă în cazul efectuării unor lucrări de construcţie sau prestarea unor servicii complicate. Preţul forfetar poate fi aplicat doar în cazul cînd la încheierea contractului părţile au convenit la un asemenea preţ. Preţul forfetar are putere juridică pentru ambele părţi pe toată durata contractului. Prin urmare, în baza legii beneficiarul nu poate pretinde la o reducere a retribuţiei pe motivul că lucrarea sau prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine chelturielile decît se preconizau la încheieirea contractului. În acest caz beneficiarul este obligat să plătească contribuţia convenită. În situaţia cînd există altă motive în afară de acele două indicate de lege, în principiu prin acordul părţilor reducerea retribuţiei poate avea loc. Regula stipulată în alin.1 se aplică similar şi faţă de antreprenor sau prestator, care nu pot cere majorarea retribuţiei pentru motive contrare. Preţul forfetar rămîne neschimbat şi în cazul modificării contractului. După cum este stipulat în lege preţul forfetar rămîne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări termenilor sau condiţiilor iniţiale. Această regulă însă, are un caracter dispozitiv. Prin urmare, la încheierea contractului părţile pot conveni altfel.

Articolul 936. Prestaţia personală (1) Antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectuieze prestaţia personal doar atunci cînd acestă obligaţie reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei. (2) Antreprenorul sau prestatorul conservă supravegherea şi răspunderea în orice caz. 1.

Principiul executării persoanel a obligaţiilor contractuale în raporturile de antrepriză şi prestări de sevicii au un caracter deosebit, care se manifestă prin faptul, că antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectuieze lucririle sau prestaţiile persoanal doar în trei cazuri, cînd această obligaţie rezultă: a) din condiţiile contractului; b) din împrejurările concrete; c) din natura prestaţiei. Prin urmare legea adimte posibilitatea executării obligaţiilor contractuale de către terţi. 2. Dat fiind faptul că antreprenorul şi prestatorul se află în raporturi contractuale cu beneficiarul ei poartă răspundere faţă de ultimul în toate cazurile, şi anume, atîtî pentru acţiunile sau inacţiunile persoanale, cît şi a terţelor, dacă ultimii au executat obligaţiile contractuale. În ultimul cau antreprenorul sau prestatorul au totodată şi dreptul de supraveghere faţă de terţi pe tot parcursul executării. 3. Fiind responsabil faţă de beneficiari antreprenorul sau presatorul dispun de dreputl de regres faţă de terţi, care au executat obligaţiile contractuale şi din vina cărora a survenit răspunderea. Articolul 937. Obligaţia de informare a beneficiarului Antreprenorul sau prestatorul este ţinut, înainte de încheierea contractului, să furnizeze beneficiarului, în mpsura în care circumstanţele o permit, toate informaţiile referitoare la natura lucrării sau prestaţiei la bunurile şi termenul necesare lucrării sau prestaţiei. 1. 2.

3.

4.

5.

O particularitate a contractelor de antreriză şi prestări de servicii este obligaţia informaţională a antreprenorului şi prestatorului faţă de beneficiar. Această obligaţie trebuie să fie onorată înainte de încheierea contractului şi are atribuţie directă la profesionalismul antreprenorului sau prestatorului. Obligaţia informaţională constă în faptul, că în dependenţă de posibilitărţile circumstanţelor reale, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să furnizezue beneficiarului toate datele posibile cu privire la trei aspecte a viitoarelor lucrpri şi prestaţii, şi anume: a) despre natura lucrpării sau prestaţiei; b) despre materialele care vor fi necesare pentru executare; c) despre perioadele de timp necesare pentru executarea obligaţiilor contractuale. Natura lucrărilor sau prestaţiilor presupune furniozarea informaţiiei despre esenţa acestora, bunăoară, prestaţiile acordate de un stomatolog pot fi legate, în oarecare măsură, cu cauzarea unor dureri fizice ş.a., iar lucrările de reparaţie capitală a apartamentului pot avea ca efect unele incomodităţi de ordin personal pentru locatari din cauza zgomotului produs de aparatele şi uneltele utilizate, de aerul poluat, din cauza întreruperii aprovizionării cu apă, gaz ş.a. Informaţia cu privire la bunurile necesare pentru lucrpri sau prestaţii trebuie să conţină date concrete cu privire la volumul de materiale, la asortimentul, calitatea acestora. Dacă pe piaţă sunt mai multe oferte de materiale de acelaşi gen, natură, anptreprenorul sau prestatorul trebuie să argumenteze care din ele sunt mai calitaive, mai trainice, mai eficiente. Informaţia cu privire la termenul executării obligaţiilor contractuale trebuie să conţină date cu privire la durat normativă, iar dacă acesr termen nu sunt stabilite, care este durata minimală sau maixmală pentru executarea lucrărilor sau prestaţiilor concrete, care schimbări pot surveni în acest perioade de timp din cauze obiective sau subiective, infirmaţia despre posibilitatea şi necesitatea efectuării lucrărilor în termen redus sau urgent ş.a. Articolul 938. Furnizarea bunurilor de către antreprenor sau prestator (1) Antreprenorul sau prestatorul este obligat să furnizeze toate bunurile necesare executării contractului dacă nu a fost stipulat altfel. (2) Bunurile trebuie să fie de o calitate bună pentru efectuarea lucrărilor sau prestarea serviciilor. Antreprenorul sau prestatorul datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii pe care le datorează vînzătorul. (3) Este contract de vînzare-cumpărare, nu contract de antrepriză sau de prestare a serviciilor, în cazul în care lucrările sau prestaţiile nu sunt decît un accesoriu în raport cu bunurile furnizate. 1.

În contractele de antrepriză şi prestări de servicii tradiţional există o regulă generală, cu caracter dispozitiv, prin care antreprenorul sau prestatorul era obligat să furnizeze toate bunurile necesare

2.

3.

executării contractului. Această regulă a fost reprodusă şi în noul Cod civil, dar spre deosebire de Codul civil vechi, abaterea de la această regulă poate avea loc doar într-un singur caz – dacă în contract nu a fost stipulat altfel. Codul civil vechi admitea o asemenea abatere şi în cazul prevăzut de lege. Legea expres stipulează obligaţia antreprenorului şi prestatorului prin care ei sunt ţuniţi să furnizeze toate bunurile necesare pentru executarea contractului de o calitate bună. Aceste bunuri trebuie să corespundă standardelor sau normativelor respective, iar în cazul lipsei acestora – cerinţelor obişnuite faţă de acest gen de bunuri. În contractul de antrepriză sau prestare serviciilor garanţiile faţă de calitatea bunurilor furnizate de către antreprenor sau prestator sunt aceleaşi ca şi în contractul de vînzare-cumpărare. Antreprenorul sau prestatorul în baza normei legale datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii pe care le datorează vînzătorul. (vezi comentariu la art.art. 763-764). O importanţă deosebită o constituie delimitarea contractului de antrepriză şi prestări de servicii de alte contracte civile, inclusiv şi de contractul de vânzare-cumpărare. Din care considerente este necesară delimitarea? După cum rezultă din lege în dependenţă de această delimitare depinde aplicarea cuvenită a normelor de drept material. La executarea obligaţiilor contractuale de către antreprenor sau prestator se pot isca careva divergenţe cu privire la aplicarea naturii juridice a acţiunilor în cadrul acestor raporturi civile. Părţile, reieşind din interesele proprii, le pot înterpreta din diferite poziţii. Pentru a evita asemenea situaţii legea expres stabileşte, că este contract de vînzare-cumpărare, dar nu contract de antrepriză sau de prestare a servciilor, în cazul în care lucrările sau prestaţiile nu sunt decît un accesoriu în raport cu bunurile furnizate. Respectiv în acest caz se vor aplica normele ce reglementează contractul de vănzare-cumpărare. Bunăoară de natura acestui contract sunt considerate lucrprile şi prestaţiile legate de instalarea şi montarea mobilei, a utilajului de uz casnis şi alte obiecte procurate în reţeaua comercială cu garanţii din partea vînzătorului şi care sunt efectuate de angajaţii firmelor respective.

Articolul 939. Folosirea bunurilor beneficiarului (1) În cazul în care bunurile sunt furnizate de beneficiar, antreprenorul sau prestatorul este obligat să le folosească cu grujă şi să ţină evidenţa folosirii lor. (2) În cazul în care bunurile sunt evident improprii folosirii la destinaţie sau sunt afectate de un viciu evident sau de un viciu ascuns care devine cunoscut, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să-l informeze imediat pe beneficiar, în caz contrar făcîndu-se răpunzător pentru prejudiciul care poate surveni din folosirea bunului. (3) Antreprenorul sau prestatorul este obligat să prezinte beneficiarului o dare de seamă despre modul de folosire a bunurilor furnizate de acesta şi să-i restituie partea rămasă. 1.

2.

3. 4.

Legea admite posibilitatea utilizării în contractul de anprepriză sau prestări de servicii şi a bunurilor furnizate de beneficiar. În acest caz antreprenorul sau prestatorul este obligat să le folosească, să le consume, că le cheltuie cu grijă, raţional, econom, cu respectarea normativelor de cheltuieli respective. Ei au de asemenea obligaţia să nu admită supracheltuieli şi să ţină evidenţa folosirii bunurilor pentru ca ulterior toate cheltuielile efectuate să fei fixate în darea de seamă. Pe parcursul executării obligaţiilor contractuale, în dependenţă de circumstanţe reale, se mai poate naşte o obligaţie informaţională a antreprenorului sau prestatorului. Astfel legea stipuleaztă, că în cazul în care bunurile sunt evident improprii folosirii la destinaţie sau sunt afectate de un viciu evident sau de un viciu ascuns care devine cunoscut, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să-l informeze imediat de beneficiar. Această obligaţie rezultă din capacităţile profesioniste ale antreprenorului sau prestatorului şi din faptul că unele vicii, fie evidente, dar mai în deosebi cele ascunse, pot fi depistate doar în cadrul folosirii şi utilizării acestora. Nerespectarea de către antreprenor sau prestator acestei obligaţii informaţionale are ca efect răspunderea acestor persoane faţă de beneficiar pentru prejudiciul care poate surveni din folosirea bunului. Tradiţional, în cazul în care o lucrare sau un serviciu este prestat cu ajutorul materialelor furnizare de beneficiar antreprenorul sau prestatorul este ţinut de a prezenta o dare de seamă. În acest document, conform prevederilor legii, trebuie să fie descris modul, particularităţile şi volumul bunurilor folosite, care au fost livtare de beneficiar şi care din ele nu au fost utilizate. Deasemenea, antreprenorul sau prestatorul este obligat să-i restituie beneficiarului partea de bunuri, care îi aparţin şi care nu au fost folosite la executarea obligaţiilor contractuale

Articolul 940. Riscul pieirii sau deteriorării foruite a bunurilor

Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunurilor necesare executării contractului îl suportă cel care le-a furnizat dacă în contract nu este prevăzut altfel. 1. 2.

3.

În contractul de antrepriză şi prestări de serviciu tradiţional se aplică o regulă generală prin care riscul pieirii sau deteriorăii fortuite a bunurilor necesare executării contractului îl poartă proprietarul acestui bun. Prin urmare, riscul îl poartă cel care a furnizat bunul. Spre deosebire de Codul civil vechi care stipula o normă imperativă cu privire la un asemenea risc, în noul Cod civil acest fapt este tratat din alte poziţii şi, ca urmare, norma respectivă a devenit dispozitivă. Astfel, părţile pot prevedea o altă regulă, bunăoară, că antreprenorul şi prestatorul sau beneficiarul vor purta riscul în toate cazurile, sau riscul va fi suportat în mod egal de ambele părţi indiferent de faptul cine a furnizat bunurile necesare executării contractului. Noram stipulată în acest articol va fi aplicată în practică indiferent de faptul dacă bunurile furnizare au pieirit sau au fost deteriorate (fortuite) total sau parţial.

Articolul 941. Drepturile antreprenorului sau ale prestatorului în cazul neacceptării lucrării sau prestaţioei oferite (1) Antreprenorul sau prestatorul poate cere o despăgubire corespunzătoare fără a fi obligat la o lucrare sau prestaţie ulterioară dacă beneficiarul nu acceptă lucrarea sau prestaţia oferită. Beneficiarul este obligat la despăgubiri şi atunci cînd nu îndeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei. (2) Cuantumul despăgubirii se determină în funcţie de durata întîrzierii şi de cuantumul retribuţiei, cu deducerea a ceea ce antreprenorul sau prestatorul economiseşte în urma întîrzierii sau refuzului ore a ceea ce a putut dobîndi prin utilizarea în alt mod a forţei sale de muncă. 1. 2. 3.

4.

Executarea contractului are ca rezultat obligaţia beneficiarului de a accepta lucrarea sau prestaţia oferită. Nerespactarea acestei obligaţiuni are consecinţe negative pentru această parte. Legea expres stipulează că antreprenorul sau prestatorul poate cere o despăgubire corespunzătoare dacă beneficiarul nu acceptă lucrarea sau prestaţia oferită. Ba mai mult ca atît, în asemenea caz antreprenorul sau prestatorul nu este obligat la o lucrare sau prestaţie ulterioară. Beneficiarul este obligat la despăgubiri şi atunci cînd nu îndeplineşte accţiunile necesare lucrării sau prestaţiei. Această răspundere poate avea loc cînd beneficiarul nu a efectuat careva acţiuni pregătitoare, care în prealabil erau necesare lucrării sau prestaţiei, bunăoară, nu a eliberat apartamentul, care urma a fi reparat, nu admite accesul sau nu pune la dispoziţia antreprenorului sau prestatorului obiectul respectiv, crează unele impedimente pentru acest obiect. Cuantumul despăgubirii se determină în dependenţă de două circumstanţe: a) de durata întîrzierii beneficiarului; b) de cuantumul retribuţiei care se cuvine antreprenorului sau prestatorului. Cuantumul despăgubirii poate fi redus dar, după cum stabileşte legea, numai în mărimea economisirii pe care o poate avea antreprenorul sau prestatorul în urma întîrzierii sau refuzului, ori aceea ce a putut dobîndi prin utilizarea în alt mod a forţei sale de muncă.

Articolul 942. Rezilierea contractului de către beneficiar Beneficiarul poate rezilia contractul oricînd pînă la rezilierea completă a lucrării sau a prestaţiei, fiind obligat să plătească antreprenorului sau prestatorului retribuţia pentru lucrările sau prestaţiile şi să repare prejudiciul cauzat prin reziliere. 1.

2.

O particularitate a contractului de antrepriză sau prestări de servicii o constituie faptul, că beneficiarul dispune de dreptul de a cere rezilierea contractului în orice monent pînă la realizarea completă a lucrării sau aprestaţiei. Ba mai mult ca atît, acest drept poate fi realizat fără ca beneficiarul să argumenteze prin careva motive cererea sa de reziliere a contractului şi fără ca aceste motive să existe în realitate. Unica condiţie pentru realizarea acestui drept este obligaţia beneficiarului de a plăti antreprenorului sau prestatorului retribuţia pentru lucrările sau prestaţiile efectuate şi să repare prejudiciul cauzat prin reziliere. Nu se pot isca careva discuţii referitor la costul lucrărilor sau prestaţiilor efectuate. Mai complicată poate fi situaţia cu prejudicul cauzat prin reziliere, dar probaţia cuantumului acestui prejudiciu stă pe seama antreprenorului sau prestatorului.

Articolul 943. Rezilierea contractului de către antreprenor sau prestator

(1) În cazul în care nu există un motiv temeinic pentru rezilierea, antreprenorulo sau prestatorul poate rezilia contrasctului doar în aşa mod încît beneficiaruzl să obţină pe o altă cale lucrarea sau prestaţie. Dacă ecistă un motiv temeinic, obligaţia de despăgubire este exclusă. (2) În cazul rezilierii contractului, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să restituie avansul primit. (3) Dacă reziliază contractul, antreprenorul sau prestatorul poate cere pentru lucrările sau prestaţiile efectuate o parte proporţională a retribuţirei, în măsura în care beneficiarul are un interes în aceste lucrări sau prestări. 1.

2.

3. 4.

Antreprenorul sau prestatorul de regulă, pot cere rezilierea anticipată a contractului doar cînd există un motiv temeinic pentru reziliere. În caz contrar contractul poate fi reziliat numai în aşa mod încît beneficiarul să obţină pe o altă cale lucrarea sau prestaţia. Prin urmare, dacă în situaţia reală bneficiarul nu are posibilitate de a obţine pe o altă cale lucrarea sau prestaţia rezilierea contractului nu poate avea loc. Bunăoară, o asemenea situaţie se poate isca în cazul cînd într-o localotate rurală lucrările sau prestaţiile pot fi acordate doar de unicul antreprenor sau prestator. Legea stabileşte, că dacă există un motiv temeinic pentru rezilierea contractului din iniţiativa antreprenorului sau prestatorului obligaţia de despăgubire pentru aceşte este exclusă. Prin urmare, ei nu poartă răspundere în faţa beneficiarului, dar, evident trebuie să prezinte probe care demonstrează motivul. Dacă în contractul respectiv anticipat a fost plătit un avans apoi în cazul rezilierii contractului antreprenorul sau prestatorului este ţinut să restituie avansul plătit. Această regulă se aplică numai în cazul cînd nu au fost efectuate careva lucrări sau prestaţii. În situaţia cînd la momentul rezilierii contractului lucrprile sau prestaţiile au fost efectuate parţial, iar beneficiarul are un interes personal în aceste lucrări sau prestaţii, apoi în virtutea legii antreprenoprul sau prestatorul poate cere pentru lucărirle sau prestaţiile efectuate o parte proporţională a retribuţiei, în măsura interesului personal al beneficiarului. Prin urmare, criteriul de bază în acest caz este mărimea interesului beneficiarului.

Articoluo 944. Decesul beneficiarului Decesul beneficiarului nu atrage încetarea contractului decît în cazul în care executarea lui devine imposibilă sau inutilă. 1.

2.

Decesul beneficiarului nu atrage după sine de obicei înc etarea contractului. Această regulă este de natură dicpozitivă şi poate fi aplicată doar în cazul în care executarea şui devine imposibilă sau inutilă. Bunăoară, rezilierea poate avea loc în cazul decesului beneficiarului, care a comandat un portret şi care poza în faţa pictorului. O situaţie similară poate avea loc şi în cazul cînd a fost comandată o pereche de încălţăminte pentru beneficiarul care avea un defect fizic la un picior. Norma stipulată în acest articol din care rezultă că obligaţiile contractuale pot fi prelungite după decesul beneficiarului rezultă din faptul că lucrările sau serviciile prestate reprezintă, de regulă, un interes nu numai pentru beneficiarul decedat, dar şi pentru membrii familiei sale.

Articolul 945. Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau a prestatorui Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau a prestatorului nu atrage încetarea contractului, doar dacă a fost încheiat datorită calităţilor persoane ale acestuia sau nu poate fi continuat într-o manieră adecvată de către succesorul în aclititate, caz în care beneficiarul are dreptul de a rezilia contractul. 1. 2.

3.

Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau prestatorului deasemenea nu atrage, de regulă, după sine încetarea contractului. Şi această regulă are un caracter dicpozitiv. În asemenea situaţii încetarea contractului poate avea loc doar în două cazuri, şi anume: a) dacă contractul a fost încheiat datorită calităţilor personale ale antreprenorului sau prestatorului; b) dacă contractul nu poate fi continuat într-o manieră adecvată de către succesorul în activitate a antreprenorului sau a prestatorului. În primul caz este vorba de principiul executării personale a obligaţiilor contractuale de către antreprenor sau prestator, ţinîndu-se cont de calităţile şi profesianalismul acestora. În al doilea caz contractul încetează doar dacă nu poate fi continuat într-o manieră adecvată de către succesorul în activitate a antreprenorului sau prestatorului. În acest caz se aplică o regulă specială – beneficiarul are dreptul, dar nu este obligat de a cere rezilierea contractului. Prin urmare, în această situaţie raprorturile contractuale pot fi continuate cu succesorul antreprenorului sau prestatorului.

S e c t i u n e a a 2-a ANTREPRIZA Articolul 946. Contractul de antrepriză (1) Prin contractul de antreptiză o parte (antreprenor) se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi (client), iar aceasta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit. (2) Obiectul contractului de antrepriză poate fi atît producerea sau transformarea unui bun, cît şi obţinertea unor alte rezultate efectuate de lucrări. 1.

2.

3. 4.

5.

Din definiţia contractului de antrepriză rezultă elementele tradiţionale şi obligaţiile principale ale participanţilor acetui contract, şi anume: a) lucrarea este efectuată pe riscul antreprenorului; b) se efectuiază nu oarecare, dar o anumită lucrare, care după cum rezultă din esenţa legii, este comandată de client; c) clientul este obligat să recepţionaze lucrarea şi să plătească preţul convenit. Riscul contractului, în virtutea legii, este suportat de antreprenor, deoarece el benevol şi-a asumat această răspundere semnănd contractul. Acest risc se manifestă prin consecinţele negative de ordin material pe care le suportă antreprenorul în toate cazurile pînă la momentul transmiterii lucrăii clientului (vezi comentariu la art. 956). În fiecare caz concret antreprenorul efectuiază nu o oarecare lucrare de ordin general, dar anume acea lucrare, care este solicitată de client şi care trebuie să corespundă pe deplin cerinţelor, intereselor, parametrilor şi condiţiilor indicate de acesta. O particularitate esenţială a contractului de antrepriză o constituie obiectul acestuia, care este rezultaul muncii antreprenorului şi care este determinat individual (vezi comentariu la art. 294). Acest rezultat poate fi valorificat în forma unui bun absolut nou, produs sau fabricat de antreprenor, bunăoară, o casă de locuit, un costum, o pereche de încălţăminte ş.a. Ca obiect al contractului poate fi şi un alt rezultat, şi anume, un bun material, care a fost confecţionat, restabilit sau schimbat (reparat, renovat, transformat în altă formă, tip, ş.a.). Munca antreprenorului poate fi valorificată şi materializată printr-un alt rezultat, bunăoară, curăţenia, ordinea din apartament, starea podelelor, care au fost şlefuite şi acoperite cu o substanţă specială lucitoare ş.a. Obiectul contractului poate fi de uz personal, familial, casnic,etc. În baza contractului de antrepriză clientul este obligat: a) să recepţioneze lucrarea (vezi comentariu la art. 957, art. 958); b) să plătească preţul convenit (vezi comentariu la art. 932, art. 933, art. 935). În contractul de antrepriză se aplică o regulă generală prin care, la încheierea contractului, părţile prin acordul comun stabilesc cuantumul retribuţiei antreprenorului şi modul de achitare. După cum rezultă din lege plata preţului convenit trebuie să fie efectuată după recepţionarea lucrării. Prin acordul comun părţile por coveni şi altfel.

Articolul 947. Transferarea dreptului de proprietate Dacă efectueazî lucrarea cu materialul său, antreprenorul trebuie să trensfere în favoarea clientului dreputl de proprietate asupra bunului. 1.

2.

O regulă generală a contractului de antrepriză o constituie faptul, că lucrarea este efectuată din materialele antreprenorului. Dacă executarea a avut după această regulă antrreprenorul trebuie să transfere în favoarea clientului dreptul de proprietate asupra bunului. Prin urmare, din prevederile legale rezultă, că antreprenorul trebuie să transmită atît bunul, cît şi documentele cu privire la materialele care au fost utilizate pentru efectuarea lucrării. Dacă obiectul contractului după finisarea lucrării a fost înregistrat sau în alt mod legalizat după antreprenor, apoi acesta este ţinut să transmită dreptul de proprietate în favoarea cleitnuluui. Este posibilă şi situaţia cînd antreprenorul va fi obligat să respecte şi forma prevăzută de lege pentru transmiterea unui bun.

Articolul 948. Garanţiile împotriva viciilor

(1) Antreprenorul trebule să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material sau juridic. (2) Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţi convenite. În cazul în care nu s-a convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materale dacă este corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o asemnea utilizare, utilizări obişnuite. (3) Cu viciul material se asimilează siutaţia în care antreprenorul prodece o altă lucrare decît cea comandată sau produce lucrarea într-o cantitate sau de o dimensiune inferioară, dacă această executare poate di considetară, pornind de la circumstanţe, ca execitare a contractului. (4) Lucrarea este liberă de vicii juridice atunci cînd nici un terţ nu poate valorifica drepturi împotriva clientului. 1.

2.

3. 4.

5.

O obligaţie principală a antreprenorului este asigurarea garanţiei libertăţii lucrării de orice vicii materiale sau juridice. Esenţa acestei obligaţii constă în asigurarea calităţii respective a obleictului contractului şi asigurarea transmiterii dreptului de proprietate asupra acestui bun fără careva grevări. Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calitărţile convenite. Prin urmare, calitatea lucrării trebuie să fei convenită prin acordul părţilor şi să fie stipulată în contract. La stabilirea calităţii lucrării se i-au în consideraţie, în primul rînd, cerinţele, doleanţele, criteriile de ordin pesonal ale cleintului şi care se referă la totalitatea însuşirilor şi laturilor esenţaile în virtutea cărora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri (vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii române, ediţia al doua, Univers enciclopedic, Bucureşti 1998, pag. 128). Dacă părţile nu au convenit asupra criteriilor de ordin calitativ, lucrarea este considerată liberă de vicii materiale, dacă corespunde utilizării presupuse în baza contractului, sau dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare utilizării obişnuite. Lucrarea este considerată cu viciu material în cazul cînd antrepenorul a produs o altă lucrare decît ceea, care a fost comandată de client sau a produs lucrarea într-o cantiate sau de dimensiuni inferioare cu condiţia că pornind de la circumstanţele reale, se poate deduce că această executare poate fi considerată ca executarea contractuală, cu alte cuvinte, în asemenea situaţii, lucrare se consideră executată, dar cu vicii de ordin material. Lucrarea este liberă de vicii juridice în cazul cînd nici o terţă persoană nu are vre-un drept real asupra obeictului contractului şi, prin urmare, nu poate valorifica careva drepturi împotriva clientului.

Articolul 949. Depăşirea esenţială a devizului (1) În cazul necesităţii depăşirii esenţaile a devizului, antreprenorul este obligat să informeze imediat clientul despre acest fapt. Nerespectarea unei astfel de obligaţii acordă clientului dreptul de a cere rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat sau eliberera lui de obligaţia acoperirii cheltuielilor ce depăşesc devizul convenit. (2) Dacă depăşirea esenţială a devizului a fost imprevizibilă la îcheierea contractului, antreprenorul are dreputl numai la cheltruielile suplimentare suportate, iar clientul este în drept să accepte această depăşire sau să ceară rezilierea contractului. 1.

2. 3. 4.

După cum s-a menţional în comentariu la art. 933 în cazul efectuării unei lucrări complicate, costisitoare, voluminoase şi de lungă durată antreprentorul întocmeşte un document special care poartă denumirea de deviz. Codul civil vechi prevedea două tipuri de deviz: fix sau aproximativ, iar noul Cod civil numai unul – devizul estimativ (art.933), dar în art. 949 se utilizează un alt termin – devizul. Se poate presupune că şi în ultimul caz este vorba de devizul estimativ, dar în principiu, părţile pot conveni asupra unui deviz de ordin general, fără al specifica că este estimativ sau definitiv. Prin urmare, în practică, în dependenţă de circumstanţele reale, părţile pot aplica termenul, şi respectiv, norma legală sau prevederile contractuale. Depăşirea devizului, după cum reultă din lege, poate fi de două tipuri: esenţială sau neesenţială. Efecte juridce poate avea depăşirea esenţială şi, buneînţeles, dacă antreprenorul argumentează necesitatea acestei depăşiri. Necesitatea depăşirii devizului poate exista la încheierea contractului sau se poate isca pe parcursul executării contractului. În primul caz pot avea loc două situaţii – este previzibilă sau nu în acest moment necesitatea depăşirii devizului. În dependenţă de aceste situaţii rezultă şi efectele depăşirii. Previzibilitatea necesitării depăşirii devizului ţine de competenţa antreprenorului ca specialist, profesionist în domeniul respectiv. Aceste este obligat imediat după ce a depistat o asemenea necesitate să-l informeze pe client despre acest fapt. Nerespectarea acestei obligaţii are efecte juridice. Astfel, în asemenea situaţii clientul, în virtutea legii şi, la alegerea sa, are dreptul: a) de a cere rezielierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat sau;

5.

b) eliberea lui de obligaţia acoperirii cheltuielilor ce depăşesc devizul convenit. Dacă necesitatea depăşirii devizului a existat la încheierea contractului apoi acest fapt poate avea efecte doar într-un singur caz: dacă în acel moment necesitatea depăşirii devizului era imprevizibilă. Prin urmare, antreprenorul în orice moment pe parcursul executării contractului poate depista necesitatea depăşirii esenţiale ale devizului, care a existat la încheierea contractului. Din momentul depistăii necesităţii depăşirii devizului el este ţinut să-şi onoreze obligaţia informaţională despre acest fapt faţă de client. Şi numai în cazul respectarii acestor prevederi legale antreprenorul are dreptul doar la cheltuielile suplimentare deja suportate. Clientul la rîndul său, din momentul cănd a fost informat despre necesitatea depăşirii devizului la alegerea sa are două posibilită legale: a) să accepte această depăşire şi să acopere cheltuielile legate de depăşirea esenţială sau; b) să ceară rezilierea contractului – în cazul cînd nu este de acord cu această depăşire.

Articolul 950. Obligaţiile informaţionale ale antreprenorului (1) Antreprenorul este obligat să-l informeze pe client despre faptul că: a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ; b) viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii; c) respectarea indicaţiilro clientului ameninţă trăinicia sau utilizarea lucrării; d) există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia sau utilizarea lucrării. (2) În cazul cînd antreprenorul nu execută obligaţia stipulată la alin (1), clientul are dreputl să ceară reparatea prejudiciului. 1.

O particularite a contractului de antrepriză o constituie obligaţia informaţională a antreprenorului, care trebuie să fie onorată de acesta la încheierea contractului sau, după situaţia reală, imediat după ce faptele respective au devenit cunoscute antreprenorului. Această obligaţie rezulrtă din necesiatea evitării unei pagube de la bun început, cînd încă există o asemea posibilitate. 2. Legea prevede patru circumstanţe depsre care antreprenorul este ţinut să-lş informeze pe client, şi anume: a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ; b) viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii; c) respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia sau utilizarea lucrării; e) există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia sau utilizarea lucrării. 3. După cum rezultă din lege obligaţiile informaţionale sunt legate de activitatea şi calităţile profesioaniste ale antreprenorului, care ca specialist în domeniul respexctin este obligat să depisteze faptele şi circumstanţele prevăzute de lege şi să-l informeze despre ele pe client. 4. Dacă lucrarea este efectuată din materiualelel cleitnului antreprenorul este obligat să verifice calitatea şi cantitatea acestora, deaorece materialele prezentate de cleint pot fi de un volum insuficient, de o calitate proastă sau inferioară decît cea necesară, sau de aşa natură încît nu pot fi utiliizate pentru lucrarea comandată. Aceste materiale pot avea unele vicii, care pot influienţa negativ produsul final. 5. Antreprentoul este autonom, sinestătător, independent în ceea ce priveşte organizarea şi gestionarea activităţii sale. Clientul nu este în drept să intervină în orice formă sau mod în activitatea antreprenorului, însă ele este în dreprt de a da careva indicaţii la modul de executare a lucrării, iar antreprenorul este obligat să respecte aceste obligaţii. Dacă indicaţiile clientului ameninţă trîinicia sau utilitatea lucrării antreprenorul este ţinut să-şi onoreze obligaţiile informaţionale. 6. La încheierea contractului sau pe parcursul executării antreprentorul poate depista şi alte circumstanţe existenţa cărora nu este influienţată , nu depind de el, dar care ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării. Bunăoară, detaliile, piesele sau alte materiale prezentate de client sunt de altă marcă, de alte dimensiuni, sunt menite pentru alte lucrări ş.a. Se poate isca situaţia în care antreprenorul nu dispune de depozite şi alte încăperi necesare pentru păstrarea materialelor prezentate, nu poate asigura temperatura, umiditatea necesară din care cauză este ameninţată trăinicia sau utilitatea lucrării. Despre toate aceste fapte antreprenorul este obligat să-l informeze pe client pentru a evita consecinţe negative de ordin material. 7. Ne onorarea obligaţiilor informaţionale de către antreprenor are efecte negative pentru el. Aceste efecte se manifestă prin faptul că în asemenea situaţii clientul este în drept să ceară repararea prejudiciului cauzat şi, respectiv, antreprenorul este obligatr să suporte acest prejudiciu, care a survenit din inacţiunile sale proprii. Articolul 951. Dreptul antreprenorului de a rezilia contractul

Dacă clinetul, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul corespunzător, nu înlocuieşte în termenul cuvent materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile referitoare la modul de executare sau utilitatea lucrării, antreprenorul este în drept să ceară rezilirea contractului şi repararea prejudiciului. 1. 2.

3.

Executarea obligaţiilor informaţionale de către antreprenor are ca efect două categorii de consecinţe, care ţin de obligaţiile clinetului şi drepturile antreprenorului. Clientul fiind informat la timp şi în mod corespunzător despre circumstanţele care pot influienţa negativ rezultatul lucrării este obligat să întreprindă acţiuni concrete pentru a îmlătura aceste circumstanţe. Din lege rezultă că el este ţinut să înlocuiească în termenul conventi materialul inutilizabil sau necalitativ, să schimbe indicaţiile referitoare la modul de executare a lucrării, sau să înlăture alte circumstanţe care ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării. Nerespectarea acestor obligaţii are efect negativ pentru client. Dacă clientul a ignorat informaţia care i-a fost furnizată de antreprenor şi nu a întreprins acţiunile necesare care rezultă din această informaţie antreprenorul, în virtutea legii, este în drept să ceară rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat, care va fi suportat de client. Dacă clientul totuşi a insistat la executarea contractului, apoi el va suporta toate consecinţele negative care pot surveni în rezultatul acestei executări, iar antreprenorul va avea dreptul la remuneraţia convenită.

Articolul 952. Dreptul de retenţie şi de gaj al antreprenorului Antreprenorul are dreptul de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el dacă, în cursul producerii sau al îmbunătăţirii, bunul a ajuns în posesiunea sa. Dicpoziţia aceasta nu se aplică în cazul în care antreprenorul ştia, în momentul luării în posesiune, că proprietarul nu este de acord cu producerea sau cu îmbunătăţirea. 1. 2. 3.

Gajul şi retenţia sunt mijloace de garantare a executării obligaţiilor (vezi comentariu la art. 454 şi art. 637). Dispoziţiile legale cu privire la aceste garanţii se aplică şi în contractul de antrepriză pentru protejarea intereselor antreprenorului. Dreptul de retenţie şi de gaj poate fi aplicat doar dacă există prevederile legale, şi anume: a) obiectul contractului este un bun mobil; b) dacă în cursul producerii sau îmbunătăţirii bunul a ajuns în posesia antreprenorului. Acest drept nu poate fi realizat dacă în momentul luării bunului în posesiunea antreprenorului acesta ştia că proprietarul acestui bun nu este de acord cu producerea sau cu îmbunătăţirea lui. Prin urmare, dispoziţia legală nu se aplică, dacă de la bun început clientul nu a acceptat executarea lucrărilor cu condiţia că acest bun va putea fi pus în gaj sau reţinut de antreprenor. În aşa mod clientul utilizează dreptul său stipulat în art. 942 de a întrerupe raporturile contractuale în orice moment.

Articolul 953. Instituirea ipotecii asupra terenului de construcţie Dacă obiectul contractului este o construcţie sau o parte din construcţie, antreprenorul este în drept, pentru garantarea drepturilor care rezultă din contractul de antrepriză, să ceară constituirea unei ipoteci asupra terenului de construcţie al clientului. 1.

2.

Ipoteca de asemenea reprezintă un mijloc de garanţie a executării obligaţiilor. În contractul de antrepriză scopul epotecii este garantarea dreptului antreprenorului. Fiind o varietate agajului ipoteca se aplică în contractul de antrepriză numai asupra terenului de consturcţie şi numai la cererea antreprenorului. Pentru realizarea dreptului antreprentorului de a institui ipoteca asupra terenului este necesar ca obiectul contractului de antrepriză să fie o contructucţie sau o parte din construcţie, care să fie situate pe terenul respectiv, asupra cărui se instiuie ipoteca. Prin acest fapt se manifestă particularitatea ipotecii în contractul de antrepriză cănd ipoteca se instituie asupra unui bun care nu este obiect al obligaţiilor civile, dar care are o legătură organică cu obiectul obligaţiei civile.

Articolul 954. Termenul de executare a contractului de antrepriză (1) Părţile contractuale pot conveni asupra unui termen general de executare, iar în caz de necesitate, şi asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare a unor părţi din lucrare şi asupra termenului de finisare a lucrării. (2) Termenul poate fi modificat numai cu acordul comul al părţilor.

(3) Dacă părţile convin, executarea poate avea loc într-un termen redus sau imediat, în prezenţa clientului. 1.

2.

3.

4.

5.

O clauză esenţială a contractului de antrepriză o constituie termenul de executare. În acest contract termenul de executare se stabileşte prin acordul comun ale părţilor la încheierea contractului. Nu este exclus şi faptul de existenţa a unor termene normative, bunăoară, cînd se efectuează construcţii capitale. Necesitatea stabilirii termenului executării contractului are o importanţă deosebită în cazurile cînd volumul lucrărilor este impunător şi lucrările vor fi efectuate pe o perioadă de lungă durată. Stabilirea termenelor asigură efectuare ritmică a lucrărilor, asigură posibilitatea clientului de a controla cursul lucrărilor, pentru ca lucrările să fie efectuate la timp, calitativ etc. Părţile pot conveni asupra unui termen de ordin general de executare a contracturlui în ansamblu, iar în dependenţă de circumstanţe şi necesitate şi asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare a unor părţi din lucrare şi asupra termenelului de finisare a lucrării. Prin urmane, în contractul de antrepriză termenele executării obligaţiilor contractuale pot fi separate în următoarele tipuri: general, de demarare, intermendiar (de executare a unor părţi din lucrare) şi de finisare a lucrării. Fiind o clauză esenţială a contractului de antrepriză teremenului executării poaste fi modificat numai cu acordul părţilor. Iniţiativa modificării termenului îi revine părţilor în aceeaşi măsură, dar în practică această modificare are loc de regulă din iniţiativa antreprenorului. Indiferent cine este iniţiatorul modificrării cert este faptul că partea respectivă trebuie să argumenteze necesitatea modificării. Legea admite posibilitatea executării contractului de antrepriză într-un termen restrîns, redus, de scurtă durată, de urgenţă sau executarea imediată, în prezenţa cleintului. Aceste termene sunt stabilite de regulă în contractele de deservire curentă a cetăţenilor. Bunăoară, în termen redus se execute lucrările de curăţire chimică a îmbrăcămintei, de reparaţie a încălţămintei ş.a. În prezenţa clientului, bunăoară, pot fi efectuate lucrări de schimbare a unui fermuar, a unei tălpi la încălţăminte. Unica condiţei legală, care trebui să fie respectată la stabilirea termeneloe este acordul comun ale părţilor. Bineînţeles, în primul rînd., se i-au în consideraţie posibilităpţile antreprenorului de a efectua lucrări respective în termen redus.

Articolul 955. Efectele imposibilităţii termenării lucrării (1) Dacă terminarea lucrării devinme imposibilă din motive independente de voinţa părţilor, antreprenorul nu are dreptul să ceară plata retribuţiei. (2) Antreprenorul are dreputl la retribuţie dacă imposibilitatea terminării lucrării are loc din cauza materialului necalitativ prezentat de client sau a indicaţiilor acestuia, cu condiţie că antreprenorul şi-a execitat obligaţiile informaţionale. 1.

2.

3.

În contractul de antrepriză este stipulată o regulă generală prin care antreprenorul poartă riscul inposibilităţii terminării lucrării. Acest risc se manifestă prin faptul că antreprenorul nu are dreptul să ceară plata retribuţiei dacă terminarea lucrării devine imposibilă din motive independente de voinţa părţilor. Prin urmare, principalul moment îl constituie faptul, că imposibilitatea terminării lucrării poate fi de ordin obiectiv, care rezultă din moteve ce nu depind de voinţa sau dorinţa părţilor. Bunăoară, imposibilitatea se poate datora cazului fortuit, forţei majore sau altor circumstanţe care nu depind de părţi. Din această regulă generală există unele excepţii, expres prevăzute de lege, cînd antreprenorul are dreptul la retribuţia convenită. Astfel, antreprenorul are dreptul la retribuţie dacă imposibilitatea terminării lucrării are loc: a) din cauza materialului calitativ, prezentat de client, sau; b) din cauza indicaţiilor clientului cu privire la modul de executare a lucrărilor; c) dacă antreprenorul şi-a onorat obligaţiile informaţionale. Prin urmare, existenţa acestor condiţii în amsamblu îi acordă antreprenorului dreptul de a primi plata retribuţiei în volum deplin, deoarece imposibilitatea terminării lucrării ţine de vinovăţia clientului, care din aceste considerente este obligat să achite retribuţia convenită.

Articolul 956. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului (1) Riscul pieirii sau deteriorării frotuite a obiectului contractului pînă la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul. Acest risc trece la client o dată cu recepţionarea lucrării. (2) În cazul în care clientul întîrzie să recepţioneze lucrarea, riscul trece asupta lui de la data la care s-a pus în întîrziere.

1.

2.

3.

4.

În noul Cod civil sunt diferenţiate căteva riscuri referiotare la contractul de antrepriză, şi anume: a) riscul pieirii bunului (materialelor) (art. 940); b) riscul imposibilităţii terminării lucrării (art. 955); c) riscul pieirii sau deteriorăii fortuite a obiectului contractului (art. 956); d) riscul întîtrzieri recepţionării obiectului de către client (art. 956). Repartizarea riscvului este supusă unor reguli speciale. Norma generală constă în faptul că riscul contractului este suportat de antreprenor, deoarece el şi-a asumat obligaţi de a efectua o lucrare pe riscul său (art. 946). Acest risc să păstrează pănî la transmiterea obiecului contractului clientului. Legea expres stipulează că riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului pînă la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul. Această regulă se aplică şi în cazul întîrzierii recepţiponării din culpa antreprenorului. După cum s-a menţionat în art. 940 clientul poartă riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului dacă el este proprietarul acestui bun. Clientul poartă, de asemenea riscul pieirii fortuite a obiectului contractului din momentul recepţionării lui. Clientul poartă acest risc şi în cazul în care el întărzie cu recepţionarea lucrării. În acest caz riscul trece asupra clientului de la data în care el s-a pus în întîrziere, adică de la data cînd recepţionarea urma să aibă loc. Riscul pieirii sau deteriorării obiectului contractului, decăt cel fortuit, îl suportă, după caz subiectul care este vinovat de pieirea sau deteriorarea bunului.

Articolul 957. Recepţionarea (1) După executarea lucrării, clientul este obligat să recepţioneze lucrarea în modul, la locul şi în termenul stabilit de legislaţie sau de contrtact. (2) Recepţionarea este o declaraţie prin care clientul acceptă lucrarea, cu sau fără rezerve. (3) Recepţionării i se asimilează situaţia în care clientul nu preia lucrarea în termenul satbilit în acest scop de antreprenor. 1. 2.

3.

4.

O obligaţie principală a clientului o constituie recepţionarea lucrării, care trebuie să fie efectuată după executarea contractului. Din esenţa legii rezultă, că antreprenorul este ţinut să-l informeze pe client despre acest fapt. Recepţionarea lucrării poate avea loc doar cu respectarea prevederilor stipulate de legislaţie şi de contract. Aceste prevederi se referă la modul, locrul şi termenul recepţionării. Prin urmare, dacă legislaţia nu stipulează asemenea prevederi părţile sunt obligate să convină asupra acestor clauze la încheierea contractului. În caz contrar se pot isca careva divergenţe, care urmează a fi soluţionate de către părţi imediat după ce antreprenorul a declarat clientului despre finisarea lucrării. Careva reguli generale în această privinţă, cu excepţia termenului, legislaţia nu stipulează, dar reieşind din circumstanţele reale se poate menţiona, bunăoară, că dacă lucrarea reprezintă o constructuţie, apoi locul este determilat de natura şi locul acestui obiect, cu prezenţa, după caz, şi necesitate a specialiştilor sau experţilor în construcţie. Legea stabileşte o regulă generală prin care recepţionării i se asimilează situaţia în care clientul nu preia lucrarea în termenul stabillit în acest scop de antreprenor. Din această regulă rezultă, că antreprenorul poate stabili termenul de recepţionare a lucrării şi dacă cleitnul nu efectuiază recepţionarea în acest termen, apoi această situaţie este considerată, în virtutea legii, ca recepţionare. Prin urmare, în asemenea situaţii cleitnul va purta şi riscul întîrzierii recepţionării. În lege este stipulată o regulă specială care confirmă însuşi faptul recepţionării lucrării de către client. Astfel, recepţionarea este o declaraţie prin caew clientul acceptă lucrarea, cu sau fără rezerve. Această declaraţie poate fi efectuată atătă în formă verbală, cît şi în formă scrisă, sau prin acţiunile concrete ale clientului, care demonstrează consimţămîntul de a accepta lucrarea. Dacă recepţionarea este efectuată cu careva rezerve se cere forma scrăsă a acceptării lucrării.

Articolul 958. Documentarea recepţionării (1) Viciile şi abaterile constatate trebuie stipulate în actul de recepţionare semnat de părţi sau întocmit unilateral, în care se stabileşte modul, condiţiile şi termenul de înlăturare pe condul antreprenorului. (2) Viciiler şi abaterile sunt înlăturate pe contul antreprenorului. (3) Clientul care a acceptat lucrarea fără rezerve conservă totuşi dreptruile împotriva antreprenorului în cazul viciilor ascunse. 1.

Dacă în cadrul revcepţionării lucrării au fost depistate careva vicii şi abateri de la indicaţiile clientuzlui sau condiţiile contractuale părţile sunt ţinute de a întocmi un document special – actul de recepţionare.

2.

3.

4.

Legea stipulează unele prevederi faţă de acest document, şi anume: în el să fie stipulate viciile şi abaterile fie evidente sau ascunse şi stabilite în cadrul recepţionării lucrării, să fie semnate de ambele părţi şi să fie stabilite modul, condiţiile şi termenele de înlăturare a viciilor şi a abaterilor constatate. Dacă o parte se eschivează de la întocmirea sau semnarea acestui document legea admite posibilitatea întocmirii unilaterale a unui astfel de document, care va avea aceeaşi valoarea juridică ca şi documentul întocmit şi semnat de ambele părţi. Foarte inportatn este faptul că la întocmirea actului de recepţionare părţile sunt ţinute de a conveni asupra modului condiţiilor şi termeneilor de înlăturare a viciilor şi a abaterilor constatate. Aceste fapte sunt apreciate, după caz, reieşind din natura, mărimea, graviditatea viciilor şi abaterilor constatate, timpul, volumul materialelor necesare pentru efectuarea lucrărilor suplimentare. Părţile stabilesc de asemenea cine va efectua aceste lucrări şi în ce ordine etc. Legea expres stipulează o regulă imperativă cu privire la costul lucrărilor necesare pentru înlăturarea viciilor şi abaterilor, şi anume, ele sunt efectuate pe contul antreprenoului. Din esenţa legii rezultă, că aceste lucrări trebuie să fei efectuate de antreprenor, iar în caz contrar este posibil să fie efectuate de o altă persoană sau client, dar în toate cazurile pe contul antreprenorului. Dacă la recepţionarea lucrării nu au fost constatate careva vicii şi abateri şi clientul a acceptat lucrarea fără rezerve, apoi el este în drept, în virtutea legii, de a prezenta antreprenorului reclamaţii în cazul dacă pe parcursul expoatării sau folosirii lucrării vor fi descoperite careva vicii ascunse, care nu au putut fi constatate în momentul recepţionării lucrării.

Articolul 959. Reclamaţiile Reclamaţiile referitoare la viciile ascunse sau la abaterile de la condiţiile contratului care nu au putut fi descoperite în momentul recepţionării lucrării urmează a fi prezentate antreprenorului imediat după costatatea lor. 1.

2.

Clientul este în drept de a prezenta antrepreorului reclamaţii numai cu privire la vaciile ascunse sau la abaterile de la condiţiile contractului care nu au putu fi descoperite în momentul recepţionării lucrării. Prin urmare, reclamaţiile cu privire la viciile sau abaterile evidente pe care clientul era obligat să le descopere în momentul recepţionării lucrării nu pot fi înaintate antreprenorului. Această regulă se aplică şi la viciile şi abaterile descoperite în acest moment, dar în privinţa cărora părţile au convenit la modul, condiţiile şi termenenel de înlăturare a lor. Legea stipulează o regulă imperativă cu privire la ordinele de prezentare a reclamaţiilor. Cleintul este obligat să prezinte antreprenorului reclamaţiile imediat după constatarea viciiloe şi abaterilor ascunse. Prin urmare, dacă reclamaţiile vor fi prezentate peste o perisoadă de timp, cu întărziere interesele clientului pot să nu fie protejate din cauza ignorării obligaţiilor proprii , care sunt prevăzute de lege.

Articolul 960. Remedierea viciilor (1) Dacă lucrarea are vicii, clientul poate cere remedierea lor. Antreprenorul poate alege fie remedierea viciilor, fie efectiarea unei noi lucrări. (2) Antreprenorul suportă cheltuielile necesare remedieirii, în special chelturielile de transport, de deplasare, de muncă, precum şi preţul materialelor. (3) Antreprenorul poate refuza remedierea dacă este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate. 1. 2.

3. 4.

Dacă în momentul recepţionării lucrării sau mai tărziu au fost descoperite careva vicii cleintul este în drept de a cere remedierea lor. Din esenţa legii rezultă, că acest drept poate fi realizat în toate cazurile depistării viciilor – fie evidente sau ascunse. În ultimul caz se aplică prevederile art. 959. Constatarea viciilor are ca efect obligaţia antreprenorului de a le înlătura, dar legea prevede două modalităţi de soluţionare a problemei viciilor. Antreprenorul, la alegerea sa, poate remedia viciile sau efectua o nouă lucrare. Acest drept îi aparţine exclusiv antreprenorului şi clientul nu poate intervenei la alegerea uneia din aceste două posibilitări. În virtutea legii antreprenorul suportă toate cheltuielile necesare pentru remedierea viciilor sau efectuarea unei noi lucrări. În volumul cheltuielilor sunt incluse nu numai costul lucrărilor, dar şi cheltuielile de transport, de deplasare, de muncă, precum şi preţul materialelor. Antreprenorul este în drept de a refuza remediaerea viciilor doar într-un singur caz, şi nume, dacă pentru remedierea vor fi necesare cheltuielir disproporţionale faţă de costul remediereii. În acest caz antreprenorul este în drept de a efectua o nouă lucrare sau rezolva problema viciioor în alt mod, inclusiv repararea prejudiciului cauzat clientului. În asemenea situaţii se pot aplica şi prevederile art. 962.

Articolul 961. Dreptul antreprenorului în cazul realizării unei noi lucrări Dacă realizează o nouă lucrare, antreprenorul poate cere clientului restituirea lucrării afestate de vicii, conform dispoziţiilor privind rezilierea contractului. 1.

2.

Dacă antreprenorul, la alegerea sa, a efectuat o nouă lucrare în locul lucrării cu vicii, apoi el este în drept să ceară de la client restituirea lucrării afectate de vicii. Acest drept al antreprenorului rezultă din faptul că toate cheltuielile necesare pentru efectuarea unei lucrări noi sunt suportate de el. În caz contrar clientul recepţionînd două obiecte contractuale ar dobîndi unul din ele fără just temei. În cazul restituirii antreprenorului lucrării cu vicii din motovul efectuării unei noi lucrări se aplică prevederile privind rezilierea contractului ((vezi comentariu la art. 709 şi art. 963).

Articolul 962. Dreptul clientului de a remedia viciul (1) Clientul poate, în urma expirării fără rezultat a termenului stabilit de el pentru remediere, să remedieze el însuşi viciul şi să ceară compensarea cheltuielilor necesare dacă antreprenorul nu refuză remedierea din cauza costurilor disproporţionate. (2) Situaţia prevăzută la alin. (1) se aplică art.709 în modul corespunzător. Nu este necesară stabilirea unui termen nici în cazul în care remedierea a eşuat. (3) Clientul poate cere antreprenorului un avans pentru cheltuielile de remediere a viciului.

1. În baza acestei norme clientul este în drept de a remedia viciul personal. Pentru realizarea acestui

2.

3.

drept se cere respectarea prevederilor legale, şi anume: a) expirarea fără rezultat a termenului stabilit de client pentru remediere; b) compensarea de către antreprenor a cheltuielilor necesare pentru remedierea viciului; c) antreărenorul nu refuză remedierea din cauza costurilor disproporţionale. În dependenţă de situaţiile reale cu privire la dreptul clientului e a remedia viciul personal pot fi aplicate, în mod corespunzător, prevederile art. 709. Necesitatea stabilirii unui termen pentru remedierea viciului decade şi în cazul în care remedia a eşiuat, indiferen de faptul cine şi în ce mod anterior a intreprins careva acţiuni de remediarea viciilor. Dacă viciul va fi remediat de client personal, apoi acesta este în drept să ceară antreprenorului un avans pentru cheluielile de remediere a viciului. În asemena situaţie clientul trebuie să argumenteze volumul cheltuielilor necesare pentru remedierea viciilor în ansamblu şi de ce mărime a avansului are nevoie.

Articolul 963. Rezilirea contractului din cauza viciilor. (1) Clientul poate rezilia contractul, în conformitate cu art, 709, pentru un viciu al lucrării. (2) În afara cazurilor prevăzute în art. 709, alin (2), stabilirea unui termen nu este necesară atunci cînd remedierea a esuat. (3) Antreprenorul trebuie să repare clientului prejudiciul cauzat. 1. 2.

3.

Rezilierea contractului din iniţiativa clientului din motivul existenţei unui viciu al lucrării poate avea loc în conformitate cu prevederile stipulate în art. 709. Necesitatea stabilirii unui termen pentru remedierea viciului nu are rost, după cum stabileşte norma din alin. 2, art. 709, dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen. Această regulă poate fi aplicată şi în cazul cînd remedierea a eşuat. După cum deja s-a menţionat, nu importă din care cauză a eşuat remedierea. Dacă rezilierea contractului de antrepreiză a avut loc din cauza viciilor, antreprenorul este obligat să repare clientului prejudiciul cauzat (vezi comentariu la asrt. 602 şi art. 610).

Articolul 964. Diminuarea valorii lucrării Clientul care nu a cerut remedierea viciului după termenul corespunzător stabilit în acest scop de antreprenor şi nici nu a reziliat contractul poate doar reduce retribuţia cu o sumă corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.

1.

2.

Dacă clientul nu şi-a realitar drepturile sale de a cere remedierea viciului după termenul corespunzător stabilit de acest scop de antreprenor sau de a rezilia contractul din motivul existenţei viciilor, el dispune încă de o posibilitate legală. Astfel, el este în drept de a reduce retribuţia cu o sumă corespunzptoare diminuării valorii lucrării din cauza viciliului. Reducerea retribuţier poste fi în raport procentual cu procentul diminuării valorii lucrării sau în alt mod. În toate cazurile trebuie să existe un echilibru corespunzător între reducerea valorii lucrării şi reducerea retribuţiei. Stabilirea cuantumului reducerii retribuţiei ţine de dreptul cleitnului, dar nu se exclude posibilitatea de a conveni asupra acestei reduce ri prin acordul părţilor. Norma stipulată în acest articol are scopul de a proteja interesele clientului şi rezultă din faptul că existanţa viciilor se datorează activităţii antreprnorului, ba mai mult ca atăt, el nu a remediat viciile în termenul corespunzător stabilit de el însuşi şi, prin urmare, trebuie să suporte toate consecinţele negative.

Articolul 965. Efectele vicleniei Dacă viciile au fost trecute sub tăcere cu viclenie, antreprenorul nu poate invoca o convenţie prin care dreptuirle clientului privind viciile sunt excluse sau restrînse. 1.

2. 3.

Trecerea vicilor sub tăcere cu viclenie din partea antreprenorului are cinsecinţe negative destul de dure pentru el. Graviditateta acestei comportări se manifestă prin faptul că antreprenorul conştient, cu rea-credinţă a trecut viciile prin tăcere. Prin urmare, el cunoştea viciile lucrării după finisarea ei, dar nu lea remediat şi nu l-a informat pe client despre acestea. Legea stabileşte că orice convenţie prin care drepturile cleintului privind viciile sunt excluse sau restrînse nu are valoare juridică pentru antreprenor şi el nu poate invoca o asemenea convenţie. Din norma acestui articol rezultă că părţile, în principiu, pot conveni asupra restrăngerii sau excluderii drepturilor clientului cu privire la viciile lucrării, dar în cazul trecerii sub tăcere cu viclenie a antreprenorului, acesta nu poate fi cumva protejat prin asemenea convenţii.

Articolul 966. Achitarea retribuţiei conform contrcatului de antrepriză (1) După recepţionarea lucrării, clientul este obligat să plătească retribuţia convenită de părţi, dacă legislaţia sau contractul nu prevăd plata în rate sau în alt mod. (2) Clientul are dreputl să reţină din retribuţie o sumă suficientă pentru a acoperi rezervele pe care le-a făcut la recepţionarea privind viciile lucrării, pînă vor fi făcute reparaţiile sau corecţiile necesare. (3) Clientul nu-şi poate exercita dreptul stipulat la alin. (2) dacă antreprenorul acordă suficiente garanţii executării obligaţiei sale. 1. 2. 3.

4.

În contractul de antrepriză se aplică o normă generală, de ordin dispozitiv, prin care achitarea retribuţie are loc după recepţionarea lucrării. În practică această normă de regulă se respectă. Legislaţia sau contractul pot prevedea şi alte modalităţi de plată a retribuţiei, bunăoară, în rate, cu un avans, anticipat sau în alt mod. În asemenea situaţii nu se aplică regula generală, dar cea stipulată în legislaţia sau în contract. O modalitate de protejare a intereselor clientului în privinţa viciilor descoperite este dreptul acestuia de a reţine în asemenea cazuri din retribuţie o sumă suficientă pentru înlăturarea viciilor. Pentru realizarea acestui drept legea stipulează careva condiţii, şi anume: a) viciile trebuei să fie descoperite la recepţionarea lucrării; b) rezervele cu privire la vicii să fie făcute de client în momentul recepţionării lucrării; c) reţinerea din retribuţie poate avea loc doar pănî la efectuarea reparaţiilor sau corecţiilor necesare a lucrării cu vicii. Dreptul clientului de a reţine din retribuţie o sumă respectivă din cauza viciilor depistate nu poate fi realizat numai în cazul în care antreprenorul acordă clientului suficiente garanţii cu privire la executarea obligaţiilor sale. Din esenţa legii rezultă că aceste garanţii din partea antreprenorului trebuie să fie declarate în momentul descoperirii viciilor şi reparaţiile sau corecţiile necesare a viciilor să fie efectuate în modul şi termenul convenit de părţi.

Articolul 967. Economia antreprenorului

(1) Reducerea de către antreprenor a costului lucrării în raport cu cel stipulat în contract fără reducerea calităţii şi cantităţii lucrării nu eliberează clientul de obligaţia de aplăti retribuţia stabilită. (2) Părţile pot conveni asupra unui alt mod de repartizare a economiei obţinute în urma reducerii costului lucrării. 1.

2. 3.

Pe parcursul executării obligaţiilor contractuale, în dependenţă de circumstanţele, necesităţile şi posibilităţile reale, antreprenoruol poate utiliza unele materiale sau metode noi, care au ca efect reducerea costului lucrării în ansamblu în raport cu costul lucrării stipulat în contact. În asemenea situaţii, în virtutea legii, economia obţinută îi aparţine antreprenorului, deoarece clientul nu este eliberat în acest caz de obligaţia sa de a plăti retribuţia în volumul convenit. Pentru realizarea dreptului antreprenorului la această economie este necesar respactarea unei condiţii, şi anume, lucrarea în ansamblu să fie efectuată fără reducerea calităţii şi cantităţii lucrării. Existenţa acestei condiţiii este obligatorie. Norma cu privire la economia antreprenorului este de ordin dispozitiv. Prin urmare, părţile pot conveni asupra unui alt mod de repartizare a economiei obţinute în urma reducerii costului lucrării. Bunăoară, economia se poate împărţi între părţi în mod echivalent sau în alte proporţii. Dat fiind faptul că obţinerea economiei se datorează activităţii fructuoase a antreprenorului, apoi în cazul stabilirii prin acordul părţilor a unui alt mod de repartizare a economiei trebuie să se ţină cont, în primul rînd, de acest fapt, şi în al doilea rînd, de faptul că în toate cazurile interesele clientului referitoare la calitate şi cantitate sunt respectate.

Articolul 968. Prescripţia în contractul de antrepriză (1) Termenul de prescripţie este de un an din momentul recepţionării lucrării. (2) Acţiunea care se referă la construcţii poate fi intentată în decurs a 5 ani. (3) Dacă contractul prevede recepţionarea lucrării pe părţi, termenul de prescripţie curge din ziua recepţionării lucrării în ansamblu. 1.

2.

3.

O particularitate a contractului de antrepriză o constituie durata termenului de prescripţie stabilită de lege, care este de un an. Curgerea acestui termen începe din momentul recepţionării lucrării. Acest termen se aplică faţă de toate tipurile de vicii, atît evidente, care trebuei să fie depistate în momentul recepţionării lucrării printr-un control vizual simplu, fără aplicarea unor metode, dispozitive sau cunoştinţe speciale, cît şi ascunse, care pot fi descoperite doar pe parcursul folosirii, expluatării obiectului contractului. Un termen de prescripţie special cu durata de 5 ani este stabilit pentru cazurile cînd obiectul contractului este o construcţie. Comparativ cu Codul civil vechi această normă reprezintă o novaţie esenţială. Necesitatea stabilirii unui asemenea termen poate fi explicat prin faptul că construcţiile reprezintă un obiect foarte complicat, voluminos şi costisitor, exploatarea căruia este de zeci de ani şi stabilirea unui asemena termen este binevenot, deoarece depistarea poate avea loc doar pe parcursul expoatării construcţiilor. Pentru unele obiecte, în deosebi pentru construcţii, părţile por conveni asupra recepţionării pe părţi, pe etape. În asemenea cazuri curgerea termenilor de prescripţie începe din ziua recepţionării obiectului în ansamblu.

Articolul 969. Termenul de garanţie Dacă legislaţia sau contractul stabilesc un termen de garanţie. Reclamaţia poate fi înaintată în interiorul asectui termen. Termenul de prescripţie curge din momentul înaintării reclamaţiei, iar dacă reclamaţia nu a fost înaintată, termenul de prescripţie curge de la data expirării termenului de garanţie. 1.

2.

La încheierea contractului de antrepriză părţile pot stabili şi unele termene de garanţie, care reprezintă o chezăşie a antreprenorului în siguranţa expuatării şi folosirii obiectului contractului cu condiţia că se vor respecta regulile de expluatare şi păstrare a bunului. Termenul de garanţie poate fi stabilit şi de legislaţie. Pe parcursul termenului de garanţie clientul este în drept să înainteze o reclamaţie cu privire la viciile descoperite, iar antreprenorul este obligat să înlăture aceste vicii pe contul său şi cu forţele proprii. Durata termenului de garanţie stabilită de legislaţie sau contract poate fi diferită şi se stabileşte de la caz la caz în dependenţă de circumstanţele reale, şi anume, de volumul, costul, complicitatea lucrării, de perioada expuatării şi folosirii obiectului contractului ş.a.

3.

Dacă legislaţia sau contractul au stabilit un termen de garanţie, apoi termenul de prescripţie curge din momentul înaintării reclamaţiei, iar dacă reclamaţia nu a fost înaintată, termenul de prescripţie curge de la data expirării termenului de garanţie. S e c t i u n e a a 3-a PRESTARI SERVICII

Articolul 970. Contractul de prestări servicii (1) Prin contractul de prestări servicii, o parte (prestatpr) se obligă să presteze celeilalte părţi (beneficiar) anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuţia convenită. (2) Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură. (3) Contractele de muncă sunt reglementate prin legislaţia muncii. 1. 2.

3.

4.

5.

6.

7.

Definiţia contractului de prestări servicii conţine elementele de bază ale acestor raporturi juridice, şi anume, contractul este consensual, sinalagmatic, cu titlul oneros, iar obiectul reprezintă anumite servicii. Legea stipulează că obiectul contractului pot fi servicii de orice natură. Prin urmare, spectrul de servicii prestate este foarte larg, nedeterminat, nelimitat şi poate include orice servicii care sunt solicitate de persoanele fizice sau juridice. În situaţii reale beneficiarului i se acordă nu o oarecare, dar un anumit serviciu, de care acesta are nevoie. Bunăoară, servicii de deservre curentă a cetăţenilor, care include o gamă foarte bogată, servicii de audit, consultative, informaţionale, de comunicaţii, medicale, muzicale, poştale, de comunicaţii teleradiovideo, de repetitor, veterinare ş.a. Obiectul serviciilor prestate poate fi un rezultat materializat, bunăoară, serviciile prestate de un medic-stomatolog, reparaţia îmbrăcămintei, încălţămintei, sau un rezultat nematerial – serviciile de comunicaţie, informaţionale, consultative ş.a. În toate cazurile însă persistă un element obligatoriu – prestarea serviciile este un rezultat al acţiunilor, al activităţii prestatorului. Părţile contractului sunt beneficiarul şi prestatorul. În aceste calităţi pot activa liber persoane fizice sau juridice – subiecţi de drept. În unele cazuri, pentru prestarea unor anumite servicii este necesar respectarea condiţiilor speciale, care se referă numai la prestator. Astfel, pentru prestarea serviciilor de audit, medicale, teleradiovideo comunicaţii este necesară licenţa sau o altă legitimaţie de activitate. Contractul de prestări servicii este un contract pur civil. Delimetarea acestui contract de contractuil de muncă constă în natura juridică a acestor contracte. În primul rînd ele fac parte din două ramuri de drept separate, prin urmare, baza juridică a fiecărui din aceste contracte este diferită – respectiv Codul civil şi Codul muncii. În contractul de prestări servicii, ca şi în contractul de antrepriză, nu persisită raporturi de subordonare, fapt care este caracteristic pentru contractul de muncă. În contractul de prestări servicii se aplică principiul egalităţii părţilor. În contractul de muncă angajatul se supune dispoziţiilor şi indicaţiilor patronului, care organizează şi dirijază procesul de muncă. Angajatul în contractul de muncă este de asemenea obligat să-şi exercite obligaţiile profesionale de serviciu în limitele de timp, de regulă, strict determinate, să respecte disciplina muncăă şi alte reguli. În contractul de prestări servicii prestatorul este absolut autonom, independent, activează de sine stătător, după buna sa voinţă. Delimetarea contractului de prestări servicii de contractul de muncă se manifestă şi prin obiectul acestor contracte. După cum deja s-a menţionat obiectul de prestări servicii reprezintă un anumit serviciu, un rezultat al activităţii prestatorului. Obiectul contractului de muncă este însuşi activitatea profesionistă a angajatului în conformitate cu specialitatea, calificarea acestuia. În baza contractului de muncă remuneraţia se plăteşte după cantitatea şi calitatea muncii depuse. În contractul de prestpări servicii remuneraţia se plăteşte în dependenţă de serviciile prestate şi rezultaul obţinut. Contractul de prestări servicii poate fi un contract public în cazurile cînd prestatorul, ca un antreprenor cu activitate publică, este obligat de a presta servicii oricărei persoane care le solicită. Astfel, pot fi consioderate publice serviciile de audit, medicale, de teleradiovideo comunicaţii, poşltale ş.a. Unele servicii au o reglementare specială mai detaliată, care este stipulată în capitolele XII – XXVI, titlul III, cartea a treia.

Articolul 971. Termenul de plată (1) Plata pentru serviciu se efectuează după prestarea serviciior.

(2) Dacă plata pentru servicii se calculează pe anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade în parte. 1. 2.

3.

Legea stipulea o regulă geneală prin care plata pentru servicii se efectuiază după prestarea serviciilor. Dat fiind faptul că legea nu prevede careva interdinţii părţiule por conveni şi la un alt mod de plată, bunăoară, plata anticipată, cu un avans, în rate sau altfel. Cuantumul plăţii poate fi stabilit prin acordul părţilor sau în mod normativ. Astfel sunt stabilite tarifele pentru unele servicii publice, bunăoară, poştale, de teleradiovideocomunicaţii şi altele. Asupra mărimii plăţii pot influienţa careva circumstanţe şi anume: prestarea serviciilor în mod urgent, la domiciliu etc. Legea admite posibilitatea calculării şi achitării plăţii pentru serviciile prestate în ansamblu, sau pentru anumite perioade de prestare a serviciilor. În ultimul caz se aplică regula generală – sumele respective vor fi acordate în parte, după încheierea fiecărei perioade. Dar şi în acest caz părţile pot conveni altfel, deoarece legea nu stipulează careva interdicţii.

Articolul 972. Întîrzierea preluării serviciilor În cazul în care beneficiarul întîrzie să preia serviciile, prestatourl este îndreptăţit să solicite plata sumei convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întărzierii şi nu este obligat să presteze servicii pentru această sumă. El trebuie însă să accepte ca din suma de plată să se scadă contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin prestarea de sevicii faţă de alţii în aceeaşi perioadă, sau pentru setviciile pe care nu le prestează cu rea-credinţă. (1) Întîrzierea preluării serviciilor de către beneficiar are careva efecte negative pentru acesta. Astfel, în asemenea caz prestatorul este îndreptăţit să solicite plata sumei convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întîrzierii beneficiarului şi nu este obligat să presteze servicii pentru această sumă. Prin urmare, beneficiarul este obligat să achite plata pentru serviciile neacordate din cauza propriei întîrzieri. (2) Întîrzierea preluării serviciilor de către beneficiar poate avea şi alte consecinţe. Astfel, legea prevede că beneficiarul nu este obligat să-i achite prestatorului contravaloarea pentru economie pe care acesta le-a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin prestarea de servicii faţă de alţi în această terioadă, sau pentru serviciile pe care nu le prestează cu rea-credinţă. Prin urmare, în asemenea situaţie interesele beneficiarului sunt protejate în virtutea faptului că prestatorul nu a acordat serviciile necesare cu rea-credinţă, iar contravaloarea economie poate fi privită ca o îmbogăţire fără just temei şi nu urmează a fi achitată. Articolul 973. Asigurarea condiţiilor de prestare a serviciilor (1) Beneficiarul, în cazul în care este răspunzător, trebuie să amenajeze şi să întreţină astfel spaţiile, echipamentele sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze astfel prestarea serviciilor care trebuie efectuate sun conducerea şi în conformitate cu dispoziţiile sale, încît prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viaţă şi sănătate în măsura în care natura serviciului prestat o permite. (2) Obligaţiile care revin beneficiarului conform alin. (1) nu pot fi excluse sau limitate în prealabil printr-un contract. 1.

2.

Asigurtarea condiţiilor necesare de prestare a serviciilor ţine, de regulă, de obligaţia prestatorului dacă serviciul este prerstat în locul, în sediul permanent, staţionar de activitate acestuia. Bineînţeles că prestatorul poartă şi riscurile legate de prestarea serviciilor. Din această regulă generală pot fi stabilite careva excepţii prin care asigurarea condiţiile de prestare a serviciilor este o obligaţie a beneficiarului. Aceste excepţii pot avea loc în cazurile cînd serviciile sunt prestate la domiciliul, la sediul beneficiarului, sau dacă această cauză este stipulată în contract sau rezultă din natura serviciiului prestat. Dacă beneficiarul este răspunzător pentru asigurarea condiţiilor de prestare a serviciilor acesta trebuie să amenajeze şi să instaleze astfel spaţiilor, echipamentale sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze astfel părestarea serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi în conformitate cu dispoziţiile sale, încît prestatorul să fie protejat contracriscurilor pentru viaţă şi sănătate în măsura în care natura serviciilor prestat o permite. Scopul acestei asigurări este protejarea intereselor prestatorului. Prin urmare, în asemenea cazuri, beneficiarul poartă toate riscurile prestării serviciilor.

3.

Obligaţiile care îi revin beneficiarului pentru asigurarea condiţiilor de prestare a serviciilor nu pot fi excluse sau limitate în prealabil printr-un contract. Prin urmare, în cazul în care beneficiarul este responsabil pentru asigurarea condiţiior de prestare a serviciilor se apşică o normă imperativă şi părţile nu pot deroga de la această regulă.

Articolul 974. Încetarea raporturilor din contractul de prestări servicii (1) Raporturile din contractul de prestări servicii încetează la expirarea perioadei pentru care au fost stabillite. (2) În cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura ori scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate să rezilieze contractul. 1.

2.

3.

Un temei special de încetare a raporturilor contractuale în contractul de prestări servicii este expirarea perioadei de timp pentru care a fost stabilită. Legea condiţionează încetarea raporturilor contractuale de survenirea unui singur fapt – expirarea perioadei pentru care au fost stabilite. Prin urmare, această regulă nu poate fi aplicată pentru alte circumstanţe. Norma stipulată în acest articol se aplică numai în cazul cînd părţile au convenit asupra perioadei raporturilor contractuale. Dacă părţile nu au convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura ori scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare poate să rezilieze contractul. Prin urmare, părţile sunt în drept, în măsură egală în orice moment să ceară rezilierea contractului. Deoarece legea nu stipulează careva condiţii speciale pentru rezilierea contractului de prestări servicii, trebuie să se ţină cont de prevederile legale generale cu privire la încetarea raporturilor contractuale, stipulate în articolele 733-748. Consecinţele rezilierii contractlui de prestări servicii pot fi diferite în dependenţă de circumstanţele reale şi de prevederile contractului. Însă din conţinutul articolului dat rezultă că partea care a iniţiat rezilierea contractului încheiat pe o perioadă nedeterminată nu suportă careva consecinţe negative.

Articolul 975. Termenul de rezilire a raporturilor din contractul de prestăro servicii Raportuirle din contractul de prestări servcii pot fi reziliate: a) zilnic, începînd cu sfărşitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi; b) cel mai tîrziu în prima zi lucrătoare din cursul unei săptămîni, începînd cu sfîrşitul următoarelor tile de sîmnătă, dacă plata se calculează pe săptămînă; c) cel mai tîrziu pe data de 15 a lunii, începînd cu sfîrşitul lunii calendarisitce, dacă plata se calculează pe lună; d) cu respectarea termenului de preaviz de 6 săptămîni, începînd cu sfîrşitul tremestrului calendaristice, dacă plata se calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari; e) oricînd dacă plata nu se face în dependenţă de intervalele de timp. În cazul în care relaţiile privind prestarea se servicii ocupă tot timpul de lucrul al prestatorului, termenul pentru preaviz trebuie să fie de 2 săptătmînă. 1.

2.

3.

4. 5.

Un alt temei special de încetarea a raporturilor contractuale în contractul de prestări servicii este rezilierea contractului în dependenţă de termenul achitării plăţii. Legea stipulează cinci varietăţi de reziliere a contractului. Dreptul de a rezilia contractul din acest motiv îl au ambele părţi în mod egal. Calcularea termenilor are loc în confomitate cu prevederile art. 259-266. Dacă plata se face pe zi, raporturile din contractul de prestîri servicii pot fi reziliate zilnic, în orice zi, începînd cu sfîrşitul zilei următoare. Din esenţa legii rezultă, că dacă părţile sau una din ele este agent economic apoi declaraţia de reziliere trebuie să fie făcută în orele de lucru a organizaţiei sau organizaţiilor respective. Dacă plata se calculează pe săptămînă apoi raporturile contractuale pot înceta cel mai tîrziu în prima zi lucrătoare din cursul unei săptămînă, începînd cu sfărşitul următoarei zile de săptămînă. Din această normă rezulră, că declaraţia de reziliere a contractului poate fi efectuată în orice zi a săptămînii care urmează după săptămîna pentru care s-a calculat plata dar nu mai tîrziu decît prina zi lucrătoare din a treia săptămînă. Dacă plata de calculează pe lună raporturile contractulae por fi încetate cel mai tîrziu pe data de 15 al lunii următoare. Dacă plata se calculează pe trimeste sau pe perioade mai mari se aplică un alt principiu de încetare a raporturilor contractuale. Astfel, în asemenea cazuri pareta care iniţiază rezilierea contractului trebuie să facă un preaviz de 6 săptămîni, începînd cu sfîrşitul unui trimestru

6.

calendaristic curent. Preavizul trebuie să fie efectuat într-o formă, care va putea fi probată în caz de litigiu. Dacă plata nu se face în dependenţă de intervale de timp, apoi raproturile conttactuale pot fi întrerupte oricînd, în orice moment. Legea stipulează o regulă specială pentru cazul în care relaţiile privind prestarea servicii ocupă tot timpul de lucru al prestatorului. Bunăoară, serviciile telefonice se acordă neîntrerupt, pe parcursul a 24 ore pe zi, fără zile de odihnă şi sărbători. În asemena situaţii pentru încetarea raproturilor contractuale este necesar un preaciz de două săptămîni pînă la momentul cînd vor înceta relaţiile contractuale.

Articolul 976. Contractele de prestări servicii pe termen lung În cazul în care contractul de prestări servicii este încheiat pentru perioada mai lung de 5 ani, prestatorul poate rezilia contractul după 5 ani. Termenul pentru preaviz este de 6 luni. 1.

2.

3.

Noul Cod civil admite posibilitatea încheierii conrtactului de prestări servicii pe un termen lung, inclusiv şi pe un termen ce depăşeşte şi cinci ani. Dacă termenul contractului nu depăşeşte 5 ani, apoi încetarea raporturilor conttactuale poate avea loc în conformitate cu prevederile art.art. 733748 şi art.art.974-975. Dacă durata contractului depăşeşte cinci ani, apoi conform legii numai din iniţiativa prestatorului contractul poate fi reziliat daor după expirarea termneului de cinci ani. Aceasta este prima prevedere legală obligatorie de reziliere a unui asemenea contract. Din esenţa legii rezultă, că în aşa mod sunt protejate interesele beneficiarului, care în multe cazuri are nevoie de servicii prestate permanetn, pe perioade îndelungate, bunăoare de servicii legate de comunicaţii şi altele. Dreptul prestatorului de a rezilia contractul de prestări servicii încheiat pe un termen ce depăşeşte cinci ani poate fi realizat dacă există şi a doua prevedere legală, şi anume, dacă declaraţia de încetare a raporturilor contractuale este efectuată cu un preaviz de 6 luni. Preavizul trebuie să fie efectuat într-o formă, care va putea fi probată în caz de litigiu.

Articolul 977. Prelungirea tăcită a contractului de prestări servicii Dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului, contractul de prestări servicii se consideră prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat această prelungire. 1.

2.

Contractul de prestări servicii poate fi continuat în mod tăcit dacă sunt respectate patru prevederi legale: a) raporturile contractuale continuă după expirarea termenului contractului; b) partea care doreşte prelungirea raporturilor contractuale v-a înştiinţa cealaltă parte despre intenţiile sale. Forma înştiinţerii trebuie să fie exprimată în aşa mod ca să nu stărnească careva dubii; c) partea care a fost înştiinţată despre prelingirea raporturilor contractuale nu respinge imediat, fără întîrziere, în formă evidentă, această prelungire; d) partea care a fost înţtiinţată despre prelungirea raperoturilor contractuale în mod tăcit îşi exprimă consimţămîntul de a continua aceste raproturi. Existenţa acestor prevederi legale are un singur efect: contractul de prestări servicii se consideră prelungit pe un termen nelimitat şi pe viitor părţile în orice moment, în baza art.974 vor fi în drept de a cere rezilierea contractului.

Articolul 978. Rezilirea contractului de prestări servicii din motivele intemeiate (1) În cazul în care, după începerea relaţiilor contractuale, contractul de prestări servicii se reziliază din motive întemeiate conform art. 748, prestatorul este îndreptăţit să solicite o parte din retribuţie pentru serviciile prestate pînă la momentul rezilierii. (2) Dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii din motive care nu ţin de nerespectarea condiţiilor contractului de către beneficiar sau dacă beneficiarul reziliază contractul din cauza că prestatouel nu respectă prevederile conttractului, prestatorul nu are dreputrl la retribuţie în măsura în care serviciile sale de pă (3) nî atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii. Dacă sa. Efectuat plata serviciilor în avans, prestatorul este obloigat să restituie sumele conform art. 738 sau,

în cazul în care rezilierea are loc din motive neîntemeiate prestatorului, conform rezulilor privind îmbogăţirea fără justă cauză. (4) Dacă rezilirea are loc din cauza încălcării condiţiilor contractulkui de către cealaltă parte, aceasta este obligată să suporte costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea contractului. 1.

2.

3.

4. 5.

Rezilirea contractului de prestări servicii din motive întemeiate conform art.748 are careva consecinţe deosebite din cauza că rezilierea survine în virtutea circumstanţelor, care nu depind de părţi. Din aceste considerente legea stipulează că prestatorul este îndreptăţit să solicite doar o parte din retribuţia convenită. Cuantumul acestei retribuţii este proporţional serviciilor prestate pănî la momentul rezilierii. Legea stipulează încă două cazuri cînd prestatorul în cazul rezilierii contrtactului are dreptul la remuneraţia parţială, şi anume: a) dacă iniţiativa rezilierii contractulu îi revine prestatorului din motive care nu ţin de nerespectarea condiţiilor contractuale de către beneficiar; b) dacă beneficiarul reziliază contractul din cauza că prestatorul nu respectă prevederile contractului. În aceste două situaţii cel mai dificil este faptul aprecierii cuantumului remuneraţiei parţiale. După cum este stipulat în lege prestatorul nu are dreptul la retribuţie în măsură în care serviciile sale de pînă atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii. Prin urmare, dacă beneficiarul nu are nici un interes faţă de servciile deja prestate pănî la rezilierea contractului prestatorul nu va primi nici o remuneraţie. Dacă prestatorul are un interes faţă de serviciile parţial prestate, apoi plata va fi efectuată numai în mărimea serviciilor prestate, care reprezintă un interes pentru beneficiar. Dacă pînă la rezilierea contractului s-a efectuat plata serviciilor în avans prestatorul este obligat să restituie sumele primite conform art. 738 sau, în cazul în care rezilierea are loc din motive neimputabile prestatorului, conform regulilor privind îmbogăţirea fără justa cauză. Încălcarea obligaţiilor contrtactuale de către una din părţie are ca efect două consecinţe negative pentru această parte, şi anume: a) rezilierea contractului din motivul nerespectării obligaţiilor contractuale; b) obligaţia părţii vinovate de a acoperi toate costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea contractului. Prin urmare, toate efectele negative de ordin material le suportă partea care s-a făcut vinovată de rezilierea contractului.

Articolul 979. Adeverinţa despre munca depusă de prestator La încheierea unui raport de lungă durată, prestatorul poate solicita celeilalte părţi o adevetinţă scrisă despre munca depusă şi despre perioada de lucru. 1.

2.

După cum rezultă din art. 976 contractul de prestări servici poate fi încheiat pe un termen de lungă durată. În asemenea cazuri prestatorul poate solicita celeilalte părţi o adeverinţă scrisă depsre munca depusă şi despre perioada de lucru. Solicitarea acestor documente poate fi dictată de necesitatea prezentării unei dări de seamă, unei declaraţii despre activitatea de antreprenoriat ş.a. Adeverinţa despre munca depusă şi perioada de luncu în cadrul contractului de prestări servicii poate conţine, în principiu, şi alte date, dacă acestea sunt solicitate de prestator. Capitolul XII TRANSPORTUL Sectiunea 1 DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE LA TRANSPORT

Articolul 980. Contractul de transport (1) Prin contractul de transport, o parte (cărăuşul, transportor) se obligă faţă de cealaltă parte (pasager sau client) să o transporte împreună cu bagajele ei sau, să transporte încărcătura la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să plătească remuneraţia convenită.

(2) Transportarea gratuită a persoanei sau a bunului, cu excepţia cazului cînd este efectuată în activitatea de întreprinzător de persoana care ofetă public servicii de transport, nu este guvernată de regulile stipulate în prezentul capitor şi transportatorul poartă doar o obligaţie de prudenţă şi diligenţă. 1. 2.

3.

4.

5.

6.

Noţiunea contractului de transport include elementele şi obligaţiile principale ale acestor raporturi civile. Contractul de transport este un contract sinalagmatic şi cu titlul oneros. Acest contract poate fi real sau consensual. Este considerat consensual contractul de transport maritim, aerian ş.a. Subiecţii contractului de transport sunt cărăuşul (transportatorul) şi clientul sau pasagerul. În calitate de client sau pasager poate activa orice subiect de drept. Pentru a activa în calitate de cărăuş este necesar respectarea unor prevederi legale. Transportarea de bunuri şi de pasageri este o activitate foarte responsabilă, importantă şi complicată pentru economia naţională. Din aceste considerente, cărăuşul pentru a se ocupa cu activitatea de transportator trebuie să fie înregistrat într-o formă organizatorico-juridică de antreprenoriat prevăzută de lege. Ba mai mult ca atît, el trebuie să dispună de licenţa respectivă. În unele cazuri cărăuşul trebuie să dispună şi de alte documente necesare. Astfel, în baza art.17 al Legii 1237/1997 transportul aerian de pasageri, bagaje, mărfuri şi poştă contra plată, (transport comercial) poate fi executat numai de către o persoană fizică sau juridică care posedă un certificat valid de operator aerian, licenţă pentru genul respectiv de activitate aeronautică şi o autorizaţie de expluatare a rutei aeriene sau o autorizaţie de zbor. Ca subiecţi ai contractului de transport pot fi menţionate organizaţiile specializate de transport, cum ar fi întreprinderile auto, căile ferate, direcţiile teritoriale ale aviaţiei civile ş.a. În contractul de transport participă încă un subiect de drept, care necătînd la faptul că direct nu este indicat în definiţia contractului, totuşi activează în cadrul acestui contract. Este vorba de destinatarul bunului transportat, calitate în care poate activa orice subiect de drept. În art.1001-1002 şi altele destinatarul este direct menţionat ca participant al contractului de transport. Destinatarul nu particpă la încheierea contractului, însă în virtutea lergii dispune de un şir de drepturi şi obliogaţiuni în cadrul executării contrtactului de transport. Obiectul contractului sunt serviciile de deplasare în spaţiu a bunurilor, pasagerilor şi bagajului. Scopul principal al contractului de transport este asigurarea juridică a transportării bunurilor şi perosanelor fizice de la staţia de îmbarcare pînă la staţia de destinaţie a acestora. În cadrul serviciilor de deplasare în spaţiu a bunurilor şi pasagerilor pot fi prestate şi alte servicii, care au un caracter auxiliar, suplimentar. Bunăoară, de încărare, descărcare a mărfurilor ş.a. O particularitate deosebită a contractului de transport este reglementarea juridică a acestuia. În afară de prevederile generale, stipulate în Codul civil, contractul de transport este reglementat şi de unele acte normative speciale. Din acestea fac parte Legea 1194/1997, Legea 1237/1997, Legea 116/1998, legea 599/1999 ş.a. Un loc deosebit îl ocupă actele normative adoptate de Guvern şi ministerul respectiv regulamnetele transporturilor de călători şi bagaje, de mărfuri, de mărfuri periculoase, etc. aprobate pentru fiecare tip de transport. Bunăoară, HG 672/2002, decizia Ministerului Transporturilor şi Comunicaţiilor din 09.12.1999. Aceste acte normative conţin unele norme de ordin organizatoric, care parţial pot fi condsiderate norme cu element public. Totodată ele conţin şi norme civile. Contractul de transport este, de regulă, cu titlul oneros, însă transportare bunurilor sau a pasagerilor în unele cazuri poate fi şi gratuită. Transportarea gratuită nu este reglemenată de regulile stipulate în Codul civil. Din această regulă există excepţii. Astfel, regulile stipulate în Codul civil se aplică în cazul cînd transportare este efectată în cadrul activităţii de ăntreprinzător de către o persoană care oferă public servicii de transport. Este vorba, în primul rînd, de transportarea grastuită a diferitor categorii de persoane fizice de către transportul public urban, electric şi auto.

Articolul 981. Obligaţia de a încheia contract de transport Persoana care face publică oferta de transport de persoane şi bunuri este obligată să încheie un contract de transport, cu excepţia cazurilor în care există un motiv serios de a refuza.

1. Contractul de transport este un contract civil care conţine unele elemente de ordin public, cînd o parte este

2.

obligată de a contracta. În literatura juridică astfel de contracte sunt considerate contrcate publice. Astfel de contracte sunt prevăzute şi de legislaţia civilă naţională. Vezi comentariu la art.669. Obligaţia cărăuşului de a încheia un contract de transport se manifestă prin faptul că agentul economic, care practică activitatea publică de transportator nu este în drept să respingă acceptul clientului sau a pasagerului de a încheia un contract de transport. Însuşi activitatea acestor întreprinderi de transport este considerată ca o oferă publică adresată către toţi cu propunerea de a stabili raporturi contractuale. Prin urmare, legea stipulează obligaţia persoanei care face publică oferta de transport de a încheia un contract de transport. Din această regulă generală pot fi stipulate unele excepţii cînd agentul economic care facă publică oferta de transport nu este obligat de a încheia un contract de transport. Ca temei de refuz poate servi doar un motiv serios, de ordin obiectiv, care de regulă, nu depinde de părţi. Bunăoară, existenţa unor calamităţi naturale,

3.

avarii, incendii, care fac imposibile executarea contractului de transport, lipsa de combustibil, greve ş.a. (Vezi de asemenea comentariul la art.669.) Din esenţa legii rezultă că cărăuşul public, care a refuzat încheirea unui contract de transport din motive serioase este obligat, în caz de litigiu, să prezinte probe evidente care vor confirma acest fapt. În caz contrar, dacă clientului prin acest rezuz i s-a cauzat un prejudiciu acesta, poate cere recuperarea daunei. Poate exista şi o altă situaţie, şi anume, partea care a acceptat oferta poate apela la instanţa judiciară cu cererea de a obligas cărăuşul de a încheia contractul. În asemena caz contractul va fi încheiat în baza deciziei instanţei rămase definitive.

Articolul 982. Transportul succesiv şi transportul combinat (1) Transport succesiv este transportul efectuat de mai mulţi cărăuşi care se succed utilizînd acelaşi mod de transport (vehicul). (2) Transport combinat este transportul în care cărăuşii se succed utilizînd diferite moduri de transport (vehicule). 1. 2.

3.

Acest asrticol prevede două varietăţi de transport, care sunt stabilite după următoarele criterii: tipul sau modul de transport, numărul participanţilor şi consecutivitatea participării la procesul de transport. Prima varietate de transport este transportul succesiv. Acesta este considerat transportul efectuat de maia mulţi cărăuşi care se succed utilizînd acelaşi mod de transport (vehicul). Prin urmare, în transportul succesiv participă cel puţin două întreprinderi de transport de acelaţi tip de transport şi care utilizează acelaşi mod de transport. Cărăuşii care execută obligaţiile contractuale, activează în lanţ, unul după altul. Transportul combinat este considerat transportul în care cărăuşii se succed utilizînd diferite moduri de transport (vehicule). În această varietate de transport deasemena participă minimum doi cărăuşi, dar spre deosebire de transportul succesiv, aceştea reprezintă două tipuri de transport sau respectiv, diferite moduri de transport. Transportul combinat are loc în cazul cînd bunurile sunt parţial transportate de o companie a aviaţiei civile şi parţial cu transportul auto. Dar şi în acest caz cărăuşii execută obligaţii contractuale în lanţ, unul după altul, adică se succid.

Articolul 983. Substituirea transportatorului (1) În cazul cînd transportatorul transmite, total sau parţial, executarea obligaţiilor sale, persoana care îl substituie este considerată parte a contractului de transport. (2) Plata făcută de client unuia dintre trasportatori este liberatorie. 1.

2.

3.

Din esenţa legii rezultă că transportare de bunrui şi pasageri poate fi efectuată de unul sau mai mulţi cărăuşi. În ultimul caz are loc substuirea transportatorului. Această substiuire constă în faptul că în cazul cînd transportatorul transmite, total sau parţial executarea obligaţiilro sale, persoana care îl substiuie este considerată parte a contractului de transport. Prin urmare, toţi cărăuşii care au participat la transportare unui bun sau a unui pasager sunt consideraţi ca un subiect, ca o parte integră a contractului. (Vezi comentariu la art. 666, alin.3.) În cazul substiuirii transportatorului este vorba de trei categorii de raporturi civile: a) raporturile dintre client şi cărăuşul cu care a fost încheita contractul de transport şi căruia i s-a transmis bunul pentru transportare; b) raporturile dintre clietn şi ceilalţi cărăuşi; c) raporturile dintre cărăuşi, care au participat la transportarea aceluiaşi obiect. Toate acestea raporturi cad sub influienţa Codului civil şi alte acte normative speciale. O altă regulă de ordin general în cazul substiuirii transportatorului constă în faptul că plata făcută de client unuia dintre transportatori este liberatorie. Prin urmare, clinetul care şi-a onorat obligaţia de a achita taxa de stat faţă de un participant la contractul de transport este eliberat de această obligaţie faţă de ceilalţi transportatori care au participat în transportul succesiv sau transprotul combinat.

Articolul 984. Termenul transportării pasagerului sau a încărcăturii (1) Cărăuşul este obligat să transporte pasagerul şi bagajele sau încărcătura în termenele stabilite de lege sau de contract, îar în lipsa unor astfel de termeme, într-un termen rezonabil. (2) Transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi rezonabilă.

1.

2.

3.

O obligaţie principală a cărăuşului este transportarea la timp a bunurilor şi pasagerilor la punctul de destinaţie. Termenele de transport pot fi stabilite de lege sau de contract. Regula generală constă în faptul că aceste termene sunt stabilite de codurile, legile şi alte acte normative cu privire la transporturi pentru fiecare tip de transport separat. Termenele de transport diferă, bunăoară, de viteza cu care se deplasează cărăuşul, de volimul, dimensiunile mărfii ş.a. Sunt stabilite termene reduse pentru transportarea mărfurilor perisabile. Dacă termenile de transport nu sunt stabilite de lege sau de contract transportarea urmează să fie efectuată într-un termen rezonabil. Pentru aprecierea acestui termen pot fi luate în consideraţie următoarele criterii: termenile de transportare stabilite pentru tipul de transport respectiv, distanţa, viteza de deplasare a cărăuşului, volumul mărfii, starea drumurilor ş.a. Obligaţia cărăuşului constă, de asemenea, în faptul, că transportarea trebuei să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi rezonabilă. Este necesară respectarea acestor criterii în ansamblu. Prin urmare, cărăuşul trebuie să alegă ruta cea mai favorabilă pentru client din punct de vedere al lungimii ei şi eficienţii transportării. Dacă există cîteva căi de transportare apoi transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi cea mai accesibilă pentru transportul respectiv în cazul dat, ţinîndu-se cont de starea acestei căi, care trebuie să asigure integritatea mărfii pe tot parcursul transportării.

Art. 985. Taxa de transport (1) Pentru transportarea pasagerului şi bagajelor sau a încărcăturii, se plăteşte taxa de transport prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel. (2) Taxa de transport se plăteşte pînă la transportarea pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii dacă legea sau contactul nu prevede altfel. (3) Cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport. 1. 2.

3.

4.

Obligaţia principală a clientului o constituie plata taxei de transport, mărimea căreia poate fi convenită prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel. Prin urmare, această normă dicpozitivă poate fi utilizată de părţi numai într-un singur caz – dacă legea nu stipulează modalitatea de stabilire a plăţii de transport. Taxele de transport sunt stabilite de organele competente în baza Nomenclatotrului de tarifuri şi servicii, preţurile şi tarifele cărora se reglementează de ministere, executivele raionale şi primăriile muncipiilor aprobat prin HG, nr.547 /1995. Astfel, conform anexei nr. 2 la această hotărîrea în competenţa Ministerului Economiei de comun acord cu Organele publice de specialitate este stabilirea Tarifelor la toate tipurile transportului de pasageri (cu excepţia taximetrilor şi transportului de uz comun), în competenţa Ministerului Transporturilor – stabilirea Tarifelor la transportul feroviar, la traficul de mărfuri, în competenţa Comitetelor executive raionale şi primăriilor municipiale - stabilirea Tarifelor pentru transportarea pasagerilor în transportul de uz comun (pe teritoriul raionului, oraşului şi altor localităţi). Penmtru transportul auto prin HG nr.675/1992 Ministerul Transporturilor şi Cominicaţiilor se autorizează cu dreptul de stabilirea de tarife pentru transporturile de pasageri cu automobilul pe teritoriul Republicii Moldova. În aviaţia civilă tarifele pentru transporturile aerian internaţionale de pasageri sunt elaborate de Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile în baza Regulamentului cu priviere la modul de aprobare a tarifelor pentru transporturile internaţionale de pasageri, aprobat prin ordinul Administraţie de Stat a Aviaţiei Civile, nr.88/GEN din 17.12.2002 În contractul de transport se aplică o normă dispozitivă cu privire la timpul achitării taxei de transport. Regula generală constă în faptul că taxa de trasnport se plăteşte pînă la transportarea pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii. Prin urmare, prin lege sau în baza contractului pot fi stabilite alte modalităţi şi perioade de achitare a taxei de transport. Bunăoară, plata va fi achitată parţial la transmiterea încărcăturii pentru transportare şi parţial după exdcutarea contractului, sau chiar după executarea contractului. În realitate, la toate tipurile de transport, se aplică de regulă norma generală. Excepţie are loc la transportarea pasagerilor de către taximetri, cînd taxa de transport se achită după executarea obligaţiilor contractule. Legea expres stipulează o garanţie pentru asigurarea dreptului cărăuşului de a primi taxa de transport. Astfel, cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport. Acest drept are o importanţă deosebită în cazurile cînd taxa de transport este plătită nu după regula generală, adică pînă la transportare pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii, dar în alte perioade de timp. S e c ţ i u n e a a 2-a TRANSPORTUL DE PERSOANE

Articolul 986. Biletul (titlul de călătorie) (1) Contractul de transport de persoane se confirmă (se documentează) print-un bilet (titlu de călătorie).

(2) Biletul (titlul de călătorie) poate fi eliberat transmisibil sau intransmisibil. Posibilitatea transmiterii încetează cel tărziu la începutul călătoriei. 1.

2.

3.

4.

5.

6. 7. 8.

Stabilirea raporturilor civile în contractul de transport de persoane are loc, de reguzlă, prin întocmirea unui document special care poartă denumirea de bilet sau titlu de călătorie. În primul rînd procurarea buletului demonstrează în exterior consimţământul, acceptul pasagerului faţă de oferta publică a cărăuşului. În al doilea rînd, biletul este o confirmare în scris a raporturilor contratuale. De regulă, contractul de transport de călători este considerat încheiat din momentul procurării biletului. Prin procurarea buletului se documentează şi faptul executării obligaţiei principale a pasagerului – achitarea taxei de transport şi naşterea obligaţiilor contractuale ale cărăuşului. Noţiunea şi importanţa juridică a titlului de călătorie este stipulată şi în legislaţia naţională. Astfel, în contractul de transport auto în baza Legii 116/1998 biletul este tratat ca un document care dovedeşte achitarea taxei de transport, acordul călătorului de a se deplasa cu autobuzul (microbuzul) pînă la punctul de destinaţie indicat şi confirmă existenţa asigurării obligatorii a călătorului. Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje de asemenea tratează definiţia biletului ca un document care conficmă plata şi dreptul la călătorie al pasagerului, încheierea contractului de transport între agentul transportator şi pasager, precum şi existenaţa asigurării obligatorie a pasagerului. Codul civil expres prevede două tipuri de bilete: transmisibile şi intransmisibile. Titlul de călătorie transmisibil este un document purtător, la vedere, care nu este individualizat şi fiecare persoană fizică care dispune de acest bilet este în drept de a călători cu transportul respectiv. Posesorul biletului transmisibil este considerat partea contractuală şi călătorul este obligat să-şi execute faţă de această persoană obligaţiile sale contractuale. Posibilitatea transmiterii titlului de călătorie transmisibil poate fi realizat doar pe parcursul unui interval de timp strict determinat, şi anume, din momentul procurăii biletului şi pînă la începerea călătoriei. După cum este stipulat în lege posibilitatea transmiterii încetează cel tîrziu la începutul călătoriei. Biletul intransmisibiul este un înscris de ordin pur individual, care nu poate fi transmis altei persoane. Această interdicţie se manifestă prin faptul că în bilet este indicat însuşi numele de familie a pasagerului, care în aşa mod individualizează posesorul titular al biletului. Iniţial, bilete intransmisibile se utilizau la transportul aerian, însă ulterior un astfel de bilet este aplicat şi în alte tipuri de transport. Titlurile de călătorie pot fi clasificate şi după alte criterii, bunăoară, după durata de valabilitate, după numărul de călătorii ş.a. Astfel, biletul pate avea valoare pe un termen de două săptămîni, de o lună sau pe o altă perioadă de timp. Biletul poate fi utilizat pentru o singură călătorie, pentru călătorie tur-retur sau pentru un alt număr de călătorii. Dat fiind faptul că lgea nu stipulează careva norme obligatorii cu privire la forma contractului de transport de persoane se poate menţiona că un asemena contract va fi valabil şi în cazul cînd va fi încheiat în formă verbală. Practica transportului de călări cu taxi confirmă acest fapt. Biletul se procură, de regulă, pînă la începutul călătoriei, dar în unele tipuri de transport, bunăoară, în transportul urban auto sau electric, biletul poate fi procurat pe parcursul transportării pasagerilor. În asemena cazuri, însă, biletul trebuoe să fiue procurat la începutul călătoriei. În practică pot avea loc cazuri cînd posesorul pierde titlul de călătorie. În asemenea cazuri se aplică, de regulă, o normă generală prin care biletul nu poate fi reînnoit şi costul lui nu se restituie. Astfel, în baza punctului 25 al Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje în cazul pierderii biletului duplicatul nu se eliberează, costul biletului nu se restituie, pretenţiile nu se primesc, pasagerului nu i se permite călătoria. Din această regulă generală pot exista şi careva excepţii. Astfel, în acelaşi p.25 al Regulamentului transporturilor auto se stipulează, că în rutele interurbane şi internaţionale, pasagerului, care a pierdut biletul, i se permite călătorie dacă numele lui fixat în borderoul din casă este conformat prin documente ce atestă identitatea. O asemena excepţie există şi în alte tipuri de transport.

Articolul 987. Întinderea obligaţiei (1) Transportul de persoane include operaţiunile de îmbarcare, transport şi debarcare. (2) Cărăului este ţinut să transporte pasagerul la destinaţie în siguranţă. 1.

2.

Executarea obligaţiilor contractuale în contractul e transport de persoane poate fi separat în trei etape: de îmbarcare, transportare şi debarcare. Pe parcursul acestor trei etape are loc întinderea obligaţie cărăuşului, care este ţinut să organizeze şi să gestioneze tot procesul de transportare a pasagerilor. Şi pasagerul este obligat în această perisoadă să respecte prevederile stipulate în Regulamentele transporturilor de călători şi bagaje. Etapa de îmbarcare include perioada de timp din momentul anunţării oficiale a îmbarcării şi pînă la începutul călătoriei. Anunţarea îmbarcării poate avea loc prin mijloace tehnice, bunăoară prin radio, sau rezultă din faptul sosirii la punctul de îmbarcare ( la gara auto, feroviară etc.) a unităţii de transport respective. La această etapă cărăuşul este ţinut să pună la dispoziţia pasagerului unitatea de transport pentru care a fost procurat biletul. Această obligaţie trebule dă fie executaă la timp, în confomitate cu graficul cursei sau rutei respective.

3.

4.

Etapa de trasprotare propriu zisă include transpotarea de persoane de la staţia de îmbarcare pînă la staţie de destinaţie (de debarcare). În această etapă sunt incluse şi peroadele de timp de staţionare la staţiile intermediare, de pe tot cursul călătoriei. Cărăuşul este obligat pe tot parcursul călătoriei să asigure sigaranţa corporală a pasagerului şi integritatea bagajului, condiţiile necesar posibile de confort, să-i presteze serviciile respective. Etapa de debarcare include perioada de timp cuprinsă din momentul sosirii unităţii de transport la punctul de destinaţie şi pînă la părăsirea pasagerului a teritoriului acestei staţii. Ca şi la etapa de îmbarcare la etapa finală cărăuşul este ţinut să-i asigure pasagerului deservirea necesară prin acordarea posibilităţii de a se folosi, bunăoară, de camera mamei şi copilului şi de alte servicii.

Articolul 988. Răspunderea cărăuşului (1) Cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul cauzat pasagerului, cu excepţia cazului cînd acest prejudiciui este rezultatul unei forţe majore, al stării de sănătate a pasagerului sau al faptei acestuia. Cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul şi în cazul în care acesta se datorează stării sale de sănătate, a prepuşilor săi sau a stării ori funcţionării vehiculului. (2) Răspunderea cărăuşului pentru prejudiciile care rezultă din întîrziere este exclusă dacă altfel nu s-a convenit în mod expres sau dacă transportatorul nu a acţionat cu intenţie sau din culpă gravă. (3) Răapunderea cărăuşului nu poate fi exlusă sau limitată prin contract. (4) Limitările în mărimea despăgubirilor în transportul public de persoane trebuie aprobate de Guvern. 1.

2.

3. 4. 5.

Răspunderea cărăuşului în contract de transport de persoane poare fi divizată în două părţi: răpsunderea pentru vătămarea sănătăţii pasagerului şi pentru cauzarea unui prejudiciu de ordin pur material. De regulă, cărăuşul poartă răpaundere pentu prejudiciul cauzat în toate cazurile, însă legea expres prevede trei situaţii, cînd cărăuşul este exsonerat de răspundere, şi anume: a) cînd prejudiciul este rezultatul unei forţe majore (vezi art.606); b) al stării de sănătate al pasagerului; c) este rezultatul faptei pasagerului. Prin urmare, în asemena situaţii cauzarea prejudiciului nu ţine de comportamentul cărăuşului, nu a survenit din culpa lui şi acesta nu poartă nici o răpaundere. Pentru prejudiciul cauzat pasagerului, care se datorează stării de sănătate a cărăuşului, acesta este obligat să repare prejudiciul cauzat pasagerului. Această regulă se aplică şi în cazul cănd prejudiciul se datorează stării de sănătate a prepuşilor săi (angajaţilor cărăuşului) sau a stării ori funcţionării vehicolului. Din esenţa acestei norme rezultă că cărăuşul poartă răspundere şi în cazul lipsei culpei sale. Cărăului este ţinut să repare şi prejudiciul, care se datorează stării sau funcţionării vehicolului, deoarece cărăuşul este obligat să asigure fucţionarea şi starea normală a unităţii de transport. Această regulă pe deplin corespunde normei generale cu privire la răspunderea pentru prejudicul cauzat de un izvor de pericol sporit (vezi art.1410). Cărăuşul poartă răpindere pentru prejudiciul cauzat pasagerului, care rezultă din întîrziere doar în cazul cănd o astfel de răspundere este expres prevăzută în contract sau legislaţie. Cărăuşul este ţinut să repare şi prejudicul cauzta prin acţiunile sale cu intenţie sau din culpa gravă. Noul Cod civil stipulează o normă tradiţională prin care acordul comun ale părţilor nu poate servi ca temei pentru excluderea sau limitarea răspunderii cărăuşului. Prin urmare, orice condiţie contractuală, care exclude sau limitează răspunderea cărăuşului nu are valoare juridică. Pentru prejudiciul cauzat de transportul public cărăuşul poartă răspundere faţă de călător în conformitate cu limitările şi mărimea despăgubirilor aprobate de Guvern. Astfel de prevederi sunt stipulate, bunăoară, în Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje din 9 decembrie 1999.

Articolul 989. Răspunderea cărăuşului pentru bagaje (1) Cărăruşul răpsunde pentru poerderea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor care i-au fost încredinţate de pasageri, cu excepţia cazului cînd va dovedi forţa majoră, viciul propriu al bunului sau vina pasagerului. (2) Cărăuşul nu răspunde pernsi pierderea documentelor, banilor sau a altor bunuri de mare valoare, cu excepţia cazului cînd i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să îl transporte. Cărăuşul nu este cu atît mai mul răspunzător pentru pierderea bagajelor de mînă care au rămas sub supravegherea pasagerului, cu excepţia cazului cînd ultimul va demonstra vinovăţia cărăuşului. 1.

Regula generală pirn care se stabileşte răspunderea cărăuşului pentru bagaje constă în faptul că acesta răspunde pentru piederea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor încredinţate de pasager. Se consideră că bagajul a fost încredinţat cărăuşului din mometnul cînd acest bun a fost transmis cărăuşului, fapt care este confirmat prin eliberare pasagerului a unui document special care poatră denumire de chitanţă sau a unui alt semn, bunăoară a

2.

3.

4.

5.

6.

unui jeton cu număr, cotorul căruia se fixeasă pe bagaj (p.33 al Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje din 9.12.1999). Mărimea răspunderii cărăuşului nu este stipulată în Codul civil. Prin urmare, în fiecare caz concret este necesar de apelat la actele normative speciale, care reglementează activitatea a diferitor tipuri de transport. Bunăoară, art. 43 al Legii 116/1998 stabileşte, că pentru pierderea bagajelor primite la transport sau lipsa în ele, agenţii transportatori poartă răspundere materială în următoiarele mărimi: a) pentu bagajele primite la transport cu valoarea declarată - în mărimea valorii declarate, dacă nu se va dovedi că aceasta nu corespunde valorii lor reale; b) pentru bagajele primite la transport fără declalarea valorii lor - în mărimea valorii bagajelor pierdute sau lipsă. În cazul alterării sau vătămării bagajelor, agentul transportator va compensa suma cu care s-a micşorat. Din lege rezuntă că cărăuşul este considerat vinovat în toate cazurile de pierdere, distrugere sau deteriorare pînă cînd el nu va dovedi lipsa culpei sale. Cărăuşul nu va purta răspundere numai în cazurile cînd el însuşi va dovedi că pierderea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor se datorează forţei majore (art. 606), viciului propriul al bunului sau culpei pasagerului. Pentru pirderea documentelor, banilor sau altor bunuri de mare valoare cărăuşul, de regulă, nu poartă răspundere. Răspuderea acestuai poate avea loc doar în cazurile cînd i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să-l transporte. În asemenea situaţii este necesar ca această declaraţie sî fie cumva documentată, fapt care va confirma atît valorae documentelor, banilor sau altor bunuri de mare valoare, cît şi răspunderea cărăuşului. În acestă declaraţie pot fi descrise sau enumerate toate bunurile şi alte obiecte pentru care cărăuşul şi-a asumat răspunderea. Cărăuşul nu poartă răspunder pentru pierderea bagajelor de mînă care au rămas sub supravegherea pasagerului. În transportul auto de călători şi bagaje, bunăoară, este considerat bagaj de mînă obiectele pasagerului care se permit a fi transportate fără plată în salonul autovehicolului (p.6 al Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje din 91.12.1999). Cărăuşul poate purta răspundere pentru pierderea bagajelor de mînă doar într-un singur caz, şi anume, cîmd pasagerul va demonstra vinovăţia cărăuşului pentru pierderea bygajului de mînă. Prin urmare, din esenţa legii rezultă că, referitor la răspunderea cărăuşului pentru pierderea bagajelor de mînă se aplică prezumţia nevinovăţiei acestuia.

Articolul 990. Răspunderea cărăuşului în cazul transpotului succesiv sau combinat de persoane În cazul transportului succesiv sau combinat de persoane, cel care efectuează transportul în cursul căruia s-a cauzat prejudiciul este răpsunzător, cu expecţia cazului în care, printr-o stipulaţie expresă, unul sintre cărăuşi şi-a asumat răspunderea pentru întreaga călătorie. 1. 2.

În cazul transportului succesiv sau combinat de persoane se aplică o regulă specială cu privire la răscpunderea cărăuşului. Această normă constă în faptul că în aceste cazuri, de regulă, răspunderea o poartă cărăuşul care efectua transportul în cursul căruia pasagerului i sa cauzat un prejudicul. Din această regulă generală legea admite doar o singură excepţie, cînd răspunderea o poartă nu cărăuşul care efectua transportul în cursul căruia pasagerului i s-a cauzat un prejudicul, dar un alt cărăuş care este participant la transportul succesiv sau combinat. Această excepţie poate avea loc doar în cazul cînd în contractul de transport de persoane unul dintre cărăuşi şi-a asumat răspunderea pentru întreaga călătorie. Ba mai mult ca atît, această condiţie contractuală trebuie expres stipulată şi, bine înţeles, documentaă respectiv. Această stipulaţie poate fi inclusă însuşi în biletul pasagerului sau documentat în alt mod.

Articolul 991. Răspunderea pasagerului Pasagerul răspunde pentru prejudiciile cauzate cărăuşului prin comportamentul său sau prin natura sau starea bagajelor de mînă, cu excepţia cazului în care prejudiciul s-a născut în pofida comportamentului diligent al pasagerului. 1.

Pasagerul poartă răspundere faţă de cărăuş penru prejudiciul cauzat acestuia dacă acest prejudicul se datorează: a) comportamentului pasagerului; b) naturii bagajului de mînă sau ; c) stării bagajului de mînă. Prin urmare, în baza acestei norme pasagerul nu poartă răspundere faţă de cărăuş pentru prejudicul cauzat din virtutea naturii sau stării bagajului transmis cărăuşului şi care nu face parte din bagajul de mînă. În asemenea situaţii, însă, pasagerul poate răspunde faţă de cărăuş în baza normelor cu privire la obligaţiile care se nasc din cauzarea de daune (art. 1398, 1399).

2.

Pasagerul nu poartă răspundere pentru prejudicul cauzat cărăuşului din cauza bagajului de mînă doar în cazul, cînd prejudiciul s-a născut în pofida comportamentului diligent al pasagerului. Lipsa culpei pasagerului care se manifestă prin acest comportament trebuie să fie probată de însuşi pasager.

Articolul 992. Rezilierea contractului

(1) Pasagerul poate rezilia contractul în orice moment dacă prin aceasta nu cauzează întîrzieri. El este obligat să plătească transportatorului despăgubirile cauzate de reziliere. (2) Dacă devin cunoscute împrejurările în sfera transportatorului despre care pasagerul nu putea să ştie şi care, dacă le cunoştea, i-ar fi dat un motiv întemeiat să nu încheie contractul de transport, el poate rezilia contractul. (3) Pasagerul poate rezilia contractul şi atunci cînd este previzibil că vor avea loc întîrzieri în comparaţie cu timpul şi durata convenită. În aceste cazuri, nu se naşte obligaţia de despăgubire. 1. 2.

3.

4.

Noul Cod civil stipulează două tipuri de consecinţe în cazul rezillierii contractului din iniţiativa pasagerului: a) cu achitarea cărăuşului despăgubirilor şi; b) fără achitarea despăgubirilor. Consecinţele depind de motivul rezilierii. Regula generală constă în faptul că pasagerul este în drept să rezilieze contractul de transport de călători în orice moment. Legea nu stipulează obligaţia pasagerului de a motiva sau de a prezenta careva probe, care pot servi temei de reziliere a contractului. Unicul impediment legal este faptul că rezilirea să nu cauzeze întîrzieri. Efectul rezilierii în asemena situaţii este obligaţia pasagerului de a plăti cărăuşului despăgubirile cauzate de reziliere. Din esenţa legii rezultă că, cărăuşul este obligat să probeze însuşi faptul existenţei prejudiciului şi mărimea acestuia. Obligaţia pasagerului de despăgubire a cărăuşului nu poate avea loc în cazul rezilierii contractului din iniţiativa pasagerului cînd acestuia îi devin cunoscute împrejurări în sfera transportatorului despre care pasagerul nu putea să ştie la încheierea contractului şi care, dacă le cunoştea, iar fi dat un motiv întemeiat să nu încheie contractul de transport. Aceste împrejurări, după cum rezultă din lege, ţin de activitatea trasnportatorului şi nu au un caracter obiect care nu depind de el. Pasagerul poate cere rezilirea contractului şi atunci cînd după încheierea contractului şi pînă al executzarea lui devine previzibil faptul că vor avea loc întîrzieri în comparaţie cu timpul şi durata convenită la încheierea contractului. Cauza unor asemenea întîrzieri poate fi de ordin subiectiv, care depind de cărăuş, şi de ordin obiectin, care nu depind de el. În aceste cazuri de rezilierea a contractului din iniţiativa pasagerului nu se naşte obligaţia de despăgubire.