Chp. Iv.docx

Visul

Părea că plouă în momentul când am ieşit în stradă, pe bulevard. Erau picături grele şi cenuşii care îngheţau şi se aruncau care-ncotro, năpustindu-se pe deasupra mea ca un stol alburiu de săgeţi. Vântul mă duşmănea, iar mâinile îmi îngheţaseră pe dedesubtul mănuşilor lucioase de piele. Oamenii parcă sunt pe undeva pe lângă mine, însă lumea este colorată în culori atât de palide încât nu pot nici galbenul de albastru să îl deosebesc. În faţa mea, însă, la vreo zece metri, o fetiţă micuţă, brunetă, în rochiţă roşie strălucitoare, aleargă pe dedesubtul umbrelei maică-sii şi se pierde la cotitura unei străduţe întunecate. Pentru o secundă puteam să simt viaţa cum pulsa în floricele de pe rochiţa ei, însă bulevardul mi-a furat-o şi pe-aceasta.... Nici ninsoarea nu se aude. Vântul este unul rece şi uşor, ca o continuă mângâiere îngheţată ce-ţi trece prin haine şi ţi se prelinge direct pe piele. Oraşul este ca un vis înşelător şi ademenitor, iar singurul simţământ longeviv rămâne acela al pumnilor mei care se strâng şi care ard în mănuşile îngheţate. Fără să realizez, paşii mei mă aduc în cafeneaua domnului Arnaud, unde nu-l pot zări dindată.

În spaţiul micuţ şi călduros din faţa tejhelei s-au adunat înghesuiţi oameni a căror haine care încep să se distingă unele de altele. Din spatele lor razele de lumină ating tavanul şi umerii cei înalţi sau scunzi ai norodului care, am impresia, s-au adunat de sila viscolului aici, înăuntru. Odată cu formarea cozii, eu fiind mai în spate, zic, mă apuc de palton şi încerc să găsesc telefonul. Samantha îmi lăsase mesaj acum cinci minute cu: „Victor Rauter 95”. Ce pot să spun...? Din fericire la coadă nu am stat mult şi ştiam şi unde anume să găsesc strada. Era la câteva sute de metri de unde eram eu şi aşa că am plecat dindată, de data asta cu termosul umplut de frappucino-ul lui Arnaud şi cu palmele mai vii de căldura dinăuntru. Gardul era înalt şi de cărămidă veche. Curtea şi clădirea dinăuntru erau ascunse între alte două clădiri mai înalte, unde, când pe una băteau rafalele albe de monoxid dihidrogen, pe cealaltă se lăsa umbra unui apus albastru-cenuşiu de soare. De vis-a-vis, învăluită de auriul bluzei sale şi de misterul în care se pierdea blana de vulpe argintie al acoperământului său şi de strada micuţă care dispărea ca un vis între două rânduri de construcţii lipite ca nişte piese de lego până colo-n depărtare, pe bulevardul de unde venisem eu, o anume fetişcană mă întrece şi văd cum degetele ei lungi şi delicate cum lasă poarta înaltă cu bare negre din fier să se închidă înapoia sa. Mirosul ca de scorţişoară purtat de părul sau de hainele ei mă îndeamnă să o adulmec până trec de cealaltă parte a zidurilor

înalte. Pitite sub straturile generoase de zăpadă, ramurile viţei-devie, care răbdau întinse ca nişte cârpe pe ţevi ruginite de fier, simţeau, la fel ca şi mine, un miros din ce în ce mai puternic de tărie. Când vântul se opri din a bate, au mai rămas doar nişte fulgi tăcuţi şi moi, plutind în drumul lor alene către pământ ca nişte pene argintii care încercau să se topească pe vârful pantofilor mei. Ridic privirea către pereţii din cărămidă ai celor două clădiri ce mă ascund de restul lumii şi odată cu o adiere neaşteptată de răcoare, care îmi dă la o parte părul de pe tâmple, iau o înghiţitură fierbinte de cafea. Îmi cobor privirea doar ca so pot revedea pe domnişoara de la intrare, în pragul uşii maronii, lipsită de paltonul portocaliu şi făcându-mi semne cu mâna care nu stătea lipită de şold să mă grăbesc înăuntru. Mă aşteaptă în spaţiul dinaintea uşii de la intrare, care era privat de lumină şi învăluit de un miros ameţitor de rom, şi în spatele meu încuie grăbită cu nişte chei al căror breloc era legat de o panglică roşie pe care scrie vertical „Kari...”. - Domnule Wouters!... Am şi eu plăcerea de a mă afla la masă, cu dvs. alături., îmi spune domnişoara care m-a primit adineauri, aşezându-se pe unul dintre scaunele roşiatice ale mesei. Samantha, de la un alt colţ, îmi zâmbeşte şi adaugă: - La ce te uitai adineauri? „Adineauri...” ?

- I beg your pardon, I’m not certain we’ve met.1 Potrivindu-şi mai întâi rama groasă a ochelarilor, omul ăsta din spatele meu îşi ridică palma să mă salute, iar apoi ca să se întindă să apuce un păhărel de rom de pe o măsuţă unde erau mai multe. Karina, care era fata lui monsieur Victor şi care purta responsabilitatea celor ce au loc pe această propietate a lui, avea un fel înfricoşător de a desluşi improbabilitatea jocului de cărţi şi de a profita de acest avantaj al dumneaei. Altfel spus, pentru că în ultimele luni mai multe dintre tablourile mele au dispărut din apartamentul meu la schimbul unor bănuţi, tot ceea ce mai rămăsese din cei din urmă dispăruseră până în următoarea dimineaţă îngheţată de ianuarie. Pe primele trei mâini am îndemnat-o să se arunce, ceea ce mi-a dat putere să cred că am să pot să-mi fac rost şi de restul de bani puşi la masă de ea, însă norocul nu a fost decât ceva ce s-a pierdut treptat printre paharele de tărie. - Cafeaua este planul meu de rezervă, îi zic la un moment-dat Karinei, ameţit, în timp ce Samantha ne făcea cărţile. Ea s-a uitat înapoi la mine cu sprâncenele ridicate şi cu obrajii care-mi parcă reproşau: „dar de ce ar trebui să ai vreun 1

Era unul dintre prietenii Samanthei. Purta o cămaşă portocalie şi cravată roşie şi semăna cu cineva de la care te-ai aştepta să îţi înşire fără vreo codeală sute de zecimale din şirul infinit al lui pi. Avea picioarele încruţişate feminin, iar palmele puse una peste alta deasupra piciorului care era subţire ca o scobitoare.

plan de rezervă? Crezi că vreunul dintre noi va muşca?” Eu adaug: - Când... eram mic a trebuit mereu să am un plan de rezervă. Fie că tata nu apuca să se întoarcă seara târziu, când mai obişnuia să vină pe la noi, fie că bunicul meu (cu accent pe...) reuşea să vină acasă de pe unde mai pleca el, de era mai... tot timpul prins cu fiece ciudaţi de prin Gouvy... M-am uitat în ochii ei albaştrii, când am înţeles că sunt cu adevărat beat, întrucât nu reuşeam măcar să-mi ţin capul nemişcat, iar apoi, de altfel, chipul ei mereu se învârtea dinaintea privirii mele. Masa dureros de tare şi lumina puternică din bucătărie se simţeau acum agresiv de înşelătoare, aşa că imediat ce mi-am adăugat fraza respectivă, m-am întins după termosul de cafea care şedea alăturea paharelor goale şi răsturnate pe-o parte pe măsuţa de alături, unde îl întâlnisem pe, aparent, fratele Karinei, atunci când am ajuns înăuntru. Am luat o gură, destul de disperat, şi m-am întors cu faţa către rândul de cărţi de pe masă, când am realizat că ale mele popă şi valet de inimă roşie aproape mă puneau în poziţie de chintă regală. Tot ce îmi mai trebuia era asul, care putea să-mi apară pe river. Karina se uita la mine extrem de încrezătoare, iar eu către ea asemeni, însă posibilitatea ca ea să aibă cel puţin o pereche de regine mă terifia de-a dreptul. Degetele mi s-au s-au încovoiat pe sub ciorapi, iar celelalte mi-au înţepenit deasupra celor două cărţi pe care încercam parcă să le adâncesc în lemnul tare-al mesei.

- Ghinion..., răsări căscată vocea Karinei. Au fost trei regine contra unui popă şi valet fără vreo pereche. Mă uit în portofel, mă uit şi după Samantha. - Ghinion, zic, am rămas de unul singur... Abia după vreo cinci minute în care nimeni înafară de Karina nu mai avea rost de strădanie, se aude vocea roşcatei, din tocul uşii cu mâna rezemându-se obosită şi întrebându-l pe Fredrick (fratele Karinei) ce oră e. Pe cel din urmă beţia îl strâmbă din nas atât încât ochelarii i se ridicară deasupra ochilor datorită încreţiturilor, moment în care roşcata se duse către el nervoasă şi îl apucă de braţul pe care purta ceasul, să se afle de una singură. A fost un moment destul de comic. A fost o întâlnire plăcută. Mai târziu, în momentul când toţi banii ajunseră la Karina, Samantha îmi face semn că ar vrea să plece. În momentul acela, gazda se resemnează şi după ce încearcă să ne facă să mai rămânem, decizia avea să-i revină în totalitate roşcatei. Am fost însă surprins de reacţia ei. - Poţi să rămâi dacă vrei, Chris, îmi spune ea. Atunci Fredrick, ca după o prelungă stare de meditaţie, se ridică în picioare şi îi sărută obrazul Karinei. - Well I’d rather not bother any further. It’s been a pleasure having to watch you going backrupt, mr. Wouters. Only if my sister’d be pretty enough to not take advantage of you.

- I’ll keep that in mind, răspund eu, zâmbindu-i cumva zeflemitor. Aerul afară rămase unul atât de rece încât de cum am luat o gură, mi-am simţit plămânii reci, de parcă aş fi respirat pentru întâia dată. Îi conducem până în spatele porţii mari de fier, iar apoi, după ce ne luăm la revedere, Karina mă apucă de braţ şi mă întreabă: - Cum se face că dumneata nu eşti ocupat? Cum se face că nu-s ocupat? Nu sunt sigur. În fapt, ce anume fac? Nu mai sunt în liceu. Nu sunt nici student... Rămân înmărmurit şi mă simt de parcă aş fi încasat un pumn în stomac. Mă uit însă la Karina şi reuşesc să arunc un zâmbet. - Prefer să nu mă-ngrijorez...

Trezirea I - Cum te-ai simţit când ţi-ai luat la revedere de la Samantha? - Nu ştiu. Cum ar fi trebuit să mă simt? - Firesc ar fi ca un moment de fericire a doi oameni îndrăgostiţi să se simtă mai presus decât o viaţă trăită-n monotonia solidarităţii. Spune-mi tu, cărei părţi crezi că aparţii? A omului îndrăgostit, sau a omului solidar? - Nu... cred că aparţin... unei anume părţi. Am fost dintotdeauna de părere că viaţa mea de acum este o extensie inutilă a unei vieţi pierdute anterior. Mă simt... plictisit, bătrân. Dacă aş putea să mor, aş muri. Dacă relaţiile mele sociale ar fi surprinse în tablourile unei galerii de artă, atunci fiecare nou tablou care ar urma la rând ar fi o replică făcută în mai multă grabă decât cel din urma lui. - Eşti însă în viaţă, Ephil, iar dacă percepţia ta asupra propriei tale persoane este o imagine a unui om bătrân, asta nu înseamnă decât în ce măsură imaginea pe care ţi-o atribui îşi are porţia de subiectivitate. Spune-mi, dacă a fost vreodată un moment în care ai simţit că aparţii, care a fost acela?

- Sincer... Nu mă pot gândi decât la dimineaţa petrecută alături de fata domnului Victor... - Te referi la domnişoara Karina? - ... - Este un subiect delicat, Ephil, însă te-ar ajuta mai mult dacă te-ai gândi sincer la acest lucru: ce simţi în legătură cu tine, Samantha şi Karina? - Îmi este mult mai clară imaginea mea şi a Samanthei decât imaginea de ansamblu a celor trei dintre noi. Samantha îmi este ca o mamă, ca o soră, pe când pe Karina nu o pot vedea clar şi, aşadar, nu mă pot pronunţa. - Pe Samantha, deci, o poţi vedea clar? - ... - Pe cine mai poţi vedea cu o aşa claritate? - ... - ... - Sunt confuz. Despre ce claritate este vorba aici? Percepţia este totdeauna înşelătoare. Pe Samantha nu pot să... Nu pot de fapt să văd pe nimeni, cum spuneţi dvs., „clar”. - Iartă-mă, Ephil. Atunci spune-mi, la ce te-ai referit când ai spus că pe domnişoara Karina nu o poţi vedea clar? - Nu m-aş putea vreodată încrede în Karina...

- ... Încrederea răsare din consistenţă. Din câte am înţeles, pe domnişoara Samantha nu ai întâlnit-o bune perioade de timp. Încrederea în ce măsură crezi că este voluntară? - Încrederea este întotdeauna voluntară. În cazul fiecărei persoane pe care o întâlnesc îmi apare întrebarea „pot să am încredere sau nu?...”, iar fie că aleg să nu am încredere în cineva, întotdeauna va fi o alegere voluntară. ……………………………………………………………………………

- Ephil, ai auzit vreodată de (arătându-mi cu vârful creionului un afiş de pe perete) piramida nevoilor lui Maslow? Alături era vorba despre “nevoia de încredere”. Nu îmi adusesem ochelarii şi nu puteam să văd decât nişte subpuncte: 1.

2. 3. 4.

Să accept schimbările ca normale – şi, de ce nu, chiar cu o curiozitate sănătoasă, ori ca pe o provocare (că tot e la modă termenul); Să identific ce anume pot eu controla ca să influenţez sensul şi ritmul acestor schimbări; Să fac tot ce stă în puterea mea ca să controlez acele lucruri; Să identific ce anume nu pot eu controla;

5.

Să nu încerc să controlez ce nu pot controla.

- Repet, este un subiect cât se poate de delicat… Însă acum te-aş ruga, Ephil. Ai putea să-mi povesteşti de ziua în care ai realizat că mama ta este decedată? …………………………………………………………………………… Am intrat înapoi, urmând-o pe Karina care iarăşi se ascundea pe dedesubtul căciulei ei din blană de vulpe argintie. Înăuntru era la fel de curat ca şi în seara trecută. - Cine a aranjat locul? - Oh! Aceea ar fi doamna Maria. De data asta primeşte bacşiş serios (făcându-mi cu ochiul). Nu ai văzut-o, sau... (începând să râdă) Iartă-mă! Săracul de tine nu aveai cum... Înăuntru se lăsase pe parchet şi pe colţurile de mobilă lumina strălucitoare a iernii, iar când bătea vântul mai tare, de la uşa de la intrare ne ajungea şoapta rece şi delicată a vântului. Pe doamna Maria am văzut-o mai târziu când a intrat în sufragerie şi ne-a făcut atenţie cu două căni de ceai de fructe de pădure. - Suntem (zâmbindu-mi cu ochii închişi şi săritori) amândoi orfani de-o mamă, domnule Wouters. Diferenţa dintre

noi este că eu una o mai am pe doamna Maria să aibă grijă de mine. - Cine ţi-a vorbit de Olivia? Ea se încruntă pentru o secundă, de parcă aş fi glumit. - Ai uitat, se pare... De pe aceeaşi canapea, se întinde din braţ până la umărul meu şi se ridică până când îi simt degetele, încălzite de porţelanul fierbinde al cănii de ceai, undeva pe gâtul meu. Dacă Samantha ar fi aici, mi-ar spune să „nu fiu insensibil”. Asta ar însemna acelaşi lucru cu a fi nesimţit, însă ce rost ar mai avea... De ce mi-ar păsa să nu fiu nesimţit? Ce ştia fata asta de mama mea? Eu i-am spus aceste lucruri? - Nu-mi face plăcere să îmi aduc aminte. Karina îşi retrage deodată mâna. - Iartă-mă, domnule. Ochii ei albaştrii deodată se pleacă întristaţi, însă cum m-am ridicat de la locul meu, aşa s-au ridicat şi ei. - Eu... o să plec. - ... - La revedere, Karina. ……………………………………………………………………………

Era o curte goală, pe o alee tăcută şi lipsită de culoare. Pe una dintre feţele clădirilor vecine, care înghesuiau curtea cea mică şi casa ruginie, crescuse îngrijită o viţă de vie care acum degerase. M-am uitat în urma mea către imaginea asta, pentru câteva secunde, şi tot locul îmi aducea aminte de casa din Gouvy, de soarele trist care îmi încălzea fruntea în primăveri, de ceaiul de mentă al mamei şi de bunicul meu căruia i se tăia respiraţia cât picioarele îl lăsau să cadă pe vine lângă peretele de lângă scările umbrite de corpul meu care încerca să fugă. Mi-a fost frică să rămân lângă Karina, încât vedeam rădăcina tuturor lucrurilor oribile pe care le-am făcut. Mă vedeam pe mine. Resimţeam răcoarea holurilor reci şi privirile palide ale oamenilor ce au murit. Şi am fugit. Când am ajuns acasă, m-am uitat în ochii mei prin oglinda din baie, la părul meu, la firele de păr puţin roşcate din barba şi din părul meu, care se vedeau doar atunci când aprindeam lumina, la mâinile mele, la camera în care stăteam; şi am început să caut cele două ceşti de cafea pe care le-a adus Samantha în seara trecută. Însă cu adevărat, când am văzut-o ultima dată pe fată? Am văzut-o cu siguranţă dispărând pe uşă, urmărind să adulmece mâncarea lui Johannes, acum şase ani, în cabana de la Braşov. Am văzut-o cu certitudine sub focul de artificii de acum un an, tot de la Braşov, acoperită de un hanorac gri, cu părul lung lăsându-i-se în jurul capului ei cum face vopseaua de

pe capătul unei pensule pe-o pânză nouă. Am văzut-o deci şi atunci când a venit în apartamentul meu, plictisită, ascunzânduse la spatele lui Jan …………………………………………………………………………… - Halucinaţiile pot oferi prilejiul compensării nevoii de comunicare – un soi de mecanism de urgenţă, care are scopul de a îndeplinii aceste nevoi... - Eu nu-mi pot da seama... Sunt întradevăr nevoi? Nu este cumva o dorinţă profundă de a avea încredere, sau... -Halucinaţiile pot de asemenea să fie un efect al experienţelor ce permit unor oameni să scape din ciclul anost datorat deprivării afective, cauzată de izolare socială. Eşti un tânăr inteligent, domnule Wouters. Eşti de părere că acest lucru ţi se întâmplă şi ţie? - ... Înţeleg. - ... - Însă cum mi-aş putea da seama?... - Pentru început... Ce îţi doreşti cel mai mult în momentul ăsta? - Ce legătură are dorinţa mea ...? - ... - Nu ştiu... Nu sunt sigur că am ce să-mi doresc. Dar mă simt singur. Ăsta ar putea fi prilej pentru o dorinţă...

Am simţit cu adevărat că sunt singur. Am reuşit să rămân cu privirea în gol şi să mă simt mai lucid decât am fost vreodată până atunci. ... Am să mă întorc acasă. ... Totuşi, am să revin mai târziu. ……………………………………………………………………………

Sunt lucruri care cu adevărat mi se par absurde, pe care pot însă să mi le amintesc. Mă simt de parcă stau în spatele propriilor mei ochi şi încerc să mă apuc de razele de lumină care mi se lipesc de retină. În următorul moment de luciditate, sunt pe canapea, unde beam ceaşca de cafea în seara trecută, cu genunchii în vine şi cu mâinile pe tâmple şi ochii aproape închişi. Afară fulgii de zăpadă se pornesc iarăşi a se lovi de fereastra mea, şi vântul se simte de parcă ar crăpa zidurile de lângă ea.. Lumina din becuri pâlpâie pentru câteva secunde, până când se stinge. Apoi se aprinde iarăşi, iar în faţa mea rămân aceleaşi foi cu schiţe şi mâzgălituri pe care le-am avut dintotdeauna. Şi fără să realizez, încep să plâng.

II

Arnet stă la un etaj de mine... Cum s-o spun... Noi doi am rămas prieteni. Mihail stă, sau stătea, vis-a-vis de blocul nostru, iar acum două veri am petrecut mai mult timp împreună. Înainte ca fata domnului Johannes, Peach, să ne părăsească, îi primeam pe toţi trei în apartamentul meu, şi pierdeam aşa nopţi şi dimineţi – mai mult beţi decât adormiţi; mai degrabă lăsam fereastra deschisă ca să vomităm decât să luăm, efectiv, aer (Bine, nu Oscar. Oscar nu cerea să bea. Şi nu vomitam mereu pe fereastră, pentru că din când în când mai veneam şi pe balcon – Nu! Nu vomitam de pe balcon, în josul blocului, ci asta doar seara când eram capii. Oricum nu am băut aşa de mult...). Cel mai mult însă, dacă era să ne cântărim, de băut bea Arnet. Peach nu putea doară să piardă vremea curăţând după noi... ...................................................................................................... Dar... Acum e tăcere. Iar mă doare tăcerea asta de cum nu ţi-ai putea imagina.