Cele Doua Umori Ale Lui Machiavelli

Cele două “umori” ale lui Machiavelli

Indiferent de regimul politic sau de epocă, a existat întotdeauna o divizare fundamentală între cele două clase sociale în interiorul cetăţii : poporul şi cei mari. În constituirea poporului un rol important l-a avut statul care, deşi a servit totdeauna interesele claselor dominante, a fost influenţat în mare măsură de “cei mulţi”, de acele mase populare. Una dintre temele predilecte şi cel mai des întâlnite în gândirea marilor filosofi este modul în care cele două grupuri au influenţat situaţia politică a vremii, precum şi raporturile pe care acestea le stabileau cu reprezentanţii conducerii statului. Pornind de la constatarea că o istorie a ideilor politice devine imperativă numai începând cu modernitatea pentru că aceasta se raportează diferit la fundamentele filosofiei clasice, Leo Strauss îl plasează pe Machiavelli ca un continuator al tradiţiei aristotelice. Atât Machiavelli cât şi Aristotel elaborează teorii cu privire la binele comun al societăţii. Cel dintâi autor care are “o conştiinţă de sine modernă“ sau care mărturiseşte sentimentul de a trăi “experienţa sa modernă” evocată de Pierre Manent a fost, neîndoielnic, Machiavelli (1469-1527) aşa cum ne-o arată dedicaţia Principelui său, unde “lunga experienţă a lucrurilor moderne” e distinsă de “lectura neîntreruptă a celor antice”. Prin triumful spiritului democratic, autorul florentin distingea, de altfel, în capitolul al IX-lea al operei sale capitale, două umori diversi, pe care, credea el, oricine le poate descoperi dacă urmăreşte cele două grupuri principale existente într-o cetate: aceia care pot acţiona asuprindu-i pe ceilalţi prin libera afirmare a patimilor şi poftelor lor, pe care îi numeşte cei puternici, şi aceia care suferă asuprirea acestora şi se tem de ei. Machiavelli deosebeşte limpede poporul, care nu vrea să fie asuprit, şi pe cei mari, care vor să poruncească şi să asuprească; iar cele două categorii pe care le opune astfel una alteia sunt burghezia în ascensiune şi feudalitatea. O concepţie asemănătoare celei elaborate şi argumentate de Machiavelli se regăseşte şi la filosoful antic Aristotel. Astfel poate fi comparat capitolul IX din Principele cu cartea III din Politica lui Aristotel. Cartea din Politica este o modalitate de dialog între popor şi cei mari, între democrat şi membrii oligarhiei. Demersul lui Aristotel arată că pretenţia democratului de a guverna, precum şi cea a oligarhiei, au argumente serioase în favoarea lor şi că, într-o cetate bine organizată, vor trebui satisfăcute revendicările fiecăruia dintre cele două modele de organizare politică. El mai arată că, potrivite şi chiar adăugate una la cealaltă, aceste două revendicări nu înfăptuiesc dreptatea. Considerentelor de libertate, egalitate şi bogăţie trebuie să li se adauge cele de virtute sau de excelenţă. Cu alte cuvinte, el arată cum fiecare revendicare a corpului social, oricât de parţială ar fi, vizează justiţia sau binele care constituie scopul corpului politic, fiind o parte a acestuia. În descrierea lui Machiavelli, fiecare element al cetăţii se repliază pe “umoarea” sa; în cea a lui Aristotel, fiecare “umoare” păstrează un punct de contact cu binele. Desigur, există un element al cetăţii machiavelliene a cărui umoare poate fi considerată, într-un anumit sens, “bună”: poporul. Dorinţa sa este finalmente inocentă: el nu vrea să fie oprimat. Machiavelli merge chiar până la a-i lăuda “onestitatea”, cel puţin relativă: dorinţa (sau scopul) poporului este mai onestă decât cea a celor mari. Dar este vorba de o bunătate în întregime pasivă sau negativă. În cetatea lui Machiavelli, binele nu se întâlneşte decît sub forma mutilată a inocenţei poporului. Devalorizând radical pretenţiile celor mari la “virtute” şi făcând din popor suportul singurei “onestităţi” care poate fi întâlnită în cetate, Machiavelli este primul gânditor democratic. După Machiavelli, principele care va şti să se

2

sprijine pe popor împotriva celor mari, fără a-şi confunda interesul sau punctul de vedere cu cele ale poporului va avea şansa să instaureze o ordine prestabilită1. Este uşor de observat legătura între insistenţa asupra răului în politică şi afirmarea bunătăţii sau onestităţii poporului. Dacă acţiunea politică nu este orientată spre un bine, sau, dacă nici o acţiune umană nu are un scop intrinsec bun, întreaga bunătate a lumii se reduce la pasivitatea inocentă a celor care în mod obişnuit nu acţionează, în termeni politici: la popor. Machiavelli observă că oamenii sunt ambiţioşi şi bănuitori. Ei se comportă astfel fie din dorinţa de a dobândi putere, şi atunci sunt ambiţioşi, fie din voinţa de a se feri de asuprire, şi atunci sunt fricoşi şi bănuitori. Pesimismul cuprins în aceste constatări este rezultatul unei analize lucide a raporturilor dintre oameni, pe care autorul le reduce la conţinutul lor esenţial : exercitarea puterii şi suportarea ei, asuprire şi teamă de asuprire. Caracterizarea celor două clase adverse oglindeşte raporturile lor: de o parte, asuprirea feudală, de altă parte, teama de asuprire a burgheziei italiene care nu a atins maturitatea necesară pentru a se angaja într-o luptă deschisă contra duşmanului de clasă, de care se apără prin bănuială şi viclenie. Pentru Machiavelli, înfruntarea acestor două înclinaţii explică felul în care se constitue acele principate care nu sunt cucerite prin crime ori alte violenţe, sau, cu termenii săi, explică în ce fel are loc “transformarea unui cetăţean în principe […] prin favoarea de care se bucură din partea concetăţenilor săi”: “Într-adevăr, se întâlnesc în orice cetate aceste două înclinaţii diferite şi ele se nasc din faptul că poporul nu vrea să fie nici guvernat şi nici asuprit de cei mari, pe când cei mari vor să guverneze şi să asuprească poporul. Iar din aceste două umori diferite, se naşte în orice stat unul din cele trei efecte ale lor, şi anume principatul, libertatea sau abuzurile de tot felul.” Este recunoscută superioritatea poporului, respectiv burgheziei în ascensiune, asupra clasei feudale. Criteriul de judecată este scopul urmărit de fiecare din cele două clase duşmane. Luptând pentru libertate, adică împotriva asupririi care poate fi a celor mari sau a unor ocupanţi străini, poporul luptă pentru un scop care este “mai cinstit decât al celor mari”. Istoria antică şi modernă precum şi istoria contemporană înfăţişează o luptă neîncetată între popor şi asupritori, pe care scriitorul o înregistrează şi o comentează în favoarea poporului. Conţinutul ideii luptei de clasă la Machiavelli arată că lupta neîncetată dintre nobilime şi plebe a întreţinut libertatea în Roma antică. Aici se formulează totodată o idee de bază pentru gândirea lui Machiavelli, anume că antagonismele de clasă determină legiuirile noi în favoarea libertăţii: “Eu spun că aceia care condamnă luptele dintre nobili şi plebe dezaprobă pare-se acele lucruri care au fost prima cauză datorită căreia Roma şi-a păstrat liberatea, şi iau în seamă mai mult zarva şi strigătele produse de aceste lupte decât efectele bune pe care ele le determinau“ (Opere p.101). El arată că rolul poporului în istorie ca purtător al progresului, înţelegând prin “popor” pături largi orăşeneşti: “Iar dorinţele popoarelor libere rareori sunt dăunătoare libertăţii deoarece ele se nasc sau din faptul că popoarele respective sunt asuprite, sau din bănuiala lor că vor fi asuprite” (Opere p.102). În această formă îi apare scriitorului lupta de clasă, pe care dat fiind istoria de până atunci a omenirii, o socoteşte drept o caracteristică permanentă a societăţii. Scriitorul arată că “libertatea statului”, adică drepturile cetăţenilor, este mai bine apărată de popor decât de cei mari. Pornind şi de data aceasta de la ideea că lucrul esenţial pentru un stat este acela de a-şi păstra libertatea, în sensul arătat mai sus, şi de a-şi constitui în acest scop instituţiile cele mai adecvate, “una guardia alla liberta”, autorul întreabă cine este mai indicat de a fi în fruntea acestor instituţii de apărare şi păstrare a libertăţii. Luând în considerare scopul pe care-l pot avea în acţiunile lor nobilii şi poporul, Machiavelli confirmă că cei dintâi nu pot să urmărească decât anularea libertăţii, iar celălalt păstrarea ei. 1

Claude Lefort, dintr-o perspectivă total diferită de cea adoptată aici, consacră acestor teme pagini ample în Le Travail de l'oeuvre, Machiavel (Gallimard, 1972)

3

Machiavelli deosebeşte trei tipuri de state2: principatul, aristrocraţia şi democraţia (“Principato, Ottimati e Popolare”, în Opere) şi arată că ele pot degenera în tiranie, oligarhie sau respectiv anarhie. Autorul arată că lupta de clasă determină fie formarea unei monarhii, “principatul”, fie revolta poporului pentru cucerirea libertăţii, fie abuzurile care se comit în numele acesteia. Poziţia de clasă a scriitorului apare în precizarea caracterului de clasă al statului. Principatul creat prin voinţa poporului este fie republica, proprie statelor oraşe italiene, fie monarhia absolută; în ambele cazuri “poporul” este burghezia oraşelor. Dimpotrivă, principatul creat prin acţiunea celor mari este statul feudal. În concepţia lui Machiavelli, “principatul” se identifică cu monarhia absolută care se constituia în Franţa la acea dată, sub presiunea forţei crescânde a burgheziei. Principele se va menţine cu mai multă siguranţă dacă va avea sprijinul acestei clase numeroase şi care în acelaşi timp este gata să-l asculte. Este socotită deci mai puţin prielnică principelui monarhia feudală în care el este egal cu cei care îl înconjoară imediat, neavând autoritatea necesară pentru a-i guverna: “În tot cursul acestei lupte (a burgheziei împotriva nobilimii feudale), puterea politică era de partea nobilimii, cu excepţia unei singure perioade în care puterea regală a utilizat burghezia împotriva nobilimii, pentru a ţine în şah o stare socială prin cealaltă”3. Machiavelli arată aşadar principelui că burghezia, “poporul”, este clasa pe care el trebuie să o sprijine, întrucât ea este gata să-l asculte. Machiavelli indică principelui, respectiv monarhului absolut, tactica pe care trebuie s-o urmeze faţă de nobilimea feudală: s-o folosescă, dacă ea va sprijini statul cel nou, sau s-o lipsescă de orice putere în cazul că ea i se va împotrivi. Scriitorul avertizează că menţinerea puterii principelui depinde numai de favoarea “poporului”. Generalizarea unora din ideile exprimate în Principele, prin confruntarea lor cu alte fapte, îndeosebi ale antichităţii, şi folosirea hotărâtă a studiului istoriei în scop educativ formează conţinutul principal al Discursurilor privitoare la opera lui Tit Liviu. Din experienţa acumulată în activitatea de secretar al Republicii Florentine se naşte prima operă de gândire a scriitorului, Principele. Prima consecinţă directă este aceea că toate argumentele aduse de scriitorul florentin sunt rodul unei experienţe proprii şi pornesc de la fapte concrete, pentru că, înainte de a fi filosof, Machiavelli, a fost un strălucit gânditor politic, istoric. Capitolul IX îşi apleacă privirea asupra acelor principi care se bucură de încrederea poporului, prin care aceştia au obtinut domnia, şi tot aici, ni se permite să cunoaştem poziţia lui Machiavelli cu privire la guvernarea statului în condiţii de pace, când puterea principelui se bazează în întregime pe legătura lui cu poporul. Istoricul Machiavelli este cel care propune pentru prima dată o punere în perspectivă a ansamblului de instituţii şi cetăţeni, precum şi modalităţile de funcţionare a politicului în societate. Relaţia între cele două “umori” este una elementară în interiorul unei societăţi, dar, în aceeaşi măsură este importantă pentru mediul în care se dezvoltă şi raporturile stabilite între aceste două grupuri şi clasa politică, sau chiar reprezentantul statului. În acest context, Machiavelli recomandă, ca însuşire principală a principelui, legătura cu poporul. Ajunşi în acest punct al argumentării este uşor de observat că poporul a avut întotdeauna un rol important în stat. Având în vedere că poporul reprezintă o comunitate de oameni, putem reduce afirmaţia până la “individul a avut, are şi va avea un rol extrem de important în stat”.

2 3

În Discorsi(cartea I, cap.2) Engels, Anti-Dübring, ed. a II-a, Editura P.M.R., 1952, p.192

4

Bibliografie

I.

Texte

Niccolò Machiavelli, Principele , în traducerea Ninei Façon, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960 2. Aristotel, Politica, ediţie bilingvă, traducere, comentarii şi index de Alexander Baumgarten, cu un studiu introductiv de Vasile Muscă, IRI, Bucureşti, 2001 1.

II. 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Literatură de specialitate CHEŢAN, Octavian şi Radu SOMMER (coordonatori), Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978 LEDEEN, Michael A., Machiavelli despre arta modernă a conducerii, traducere de Maria Nastasia şi Ion Nastasia, Humanitas, Bucureşti, 2004 LENCAN STOICA, Gheorghe, Machiavelli filosof al politicii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000 MANENT, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, traducere de Mona Antohi şi Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2000 PREDA, Cristian (editor), Liberalismul - antologie comentată de filozofie politică, Humanitas, Bucureşti, 2003 ŞTEFAN-SCALAT, Laurenţiu (coordonator), Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Humanitas, Bucureşti, 2000