Carte Teologica

Motto: „Lumina lui Hristos lumineazã tuturor“

Cel dintâi numãr al Almanahului editat de Episcopia Giurgiului continuã o tradiþie a Eparhiilor din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române ºi în acelaºi timp deschide o paginã nouã în viaþa Episcopiei noastre. Apariþia Almanahului este un fapt important ºi semnificativ în primul rând pentru momentul deosebit în care acesta vede lumina tiparului marcat de sãrbãtoarea luminii – Învierea Domnului, cel mai mare praznic al întregii creºtinãtãþi, ºi împlinirea unui an de la instalarea Noastrã în demnitatea de episcop al Giurgiului. De asemenea, este de remarcat caracterul inedit al acestei lucrãri care oglindeºte fidel activitatea pastoral-misionarã desfãºuratã în cuprinsul eparhiei. Cu aleasã bucurie ºi deplinã încredere am binecuvântat editarea acestui prim almanah al de Dumnezeu pãzitei eparhii a Giurgiului în speranþa cã aceia care vor parcurge paginile acestuia vor descoperi în ele bogãþii duhovniceºti. Vã îmbrãþiºez pe toþi cu dragoste pãrinteascã ºi împãrtãºesc arhiereºti binecuvântãri iubitului nostru cler, cinului monahal, dreptmãritorilor creºtini, colaboratorilor ºi cititorilor dorindu-Vã un an cu alese împliniri ºi bucurii duhovniceºti.

Al Vostru pururea rugãtor cãtre Dumnezeu, † Dr. AMBROZIE EPISCOPUL GIURGIULUI

10

CUVÂNT ÎNAINTE Redacþia Cu ajutorul Bunului Dumnezeu scoatem acum de sub teascurile tiparului primul Almanah al Episcopiei Giurgiului cu Înalta binecuvântare a Prea Sfinþitului Dr. Ambrozie, cel dintâi episcop al Giurgiului, care cu vrednicie îndrumã preoþii ºi credincioºii de pe aceste strãvechi meleaguri pe cãrãrile mântuirii. Simþim o bucurie nespusã pentru cã harul lui Dumnezeu s-a revãrsat asupra eparhiei noastre ºi ne-a adus în demnitate de Episcop al Giurgiului pe arhiereul care a coordonat sub oblãduirea Prea Fericitului Pãrinte Patriarh rosturile Patriarhiei ºi a împãrtãºit multor tineri teologi harul Duhului Sfânt prin Taina Hirotoniei. Bucuria noastrã este cu atât mai mare cu cât, la nici un an de la întronizare, împãrtãºim rodul ostenelilor Prea Sfinþiei Sale, ale colaboratorilor ºi ale pãstoriþilor Sãi. Lucrarea de faþã se vrea a fi un îndrumãtor pastoral ºi misionar pentru clerul ºi credincioºii din Eparhia noastrã. Sperãm cã datele de ordin administrativ, economic, cultural ºi social, precum ºi relatarea unor evenimente sau prezentarea unor informaþii, pot fi pentru orice preot sau credincios, ca ºi pentru organele de conducere ale eparhiei de un real folos. Cerem îngãduinþã asupra greºelilor ce se vor fi strecurat ºi rugãm pe cititori sã aprecieze gândul nostru care ne-a cãlãuzit de a prezenta o serie de articole care se impune unui Almanah Bisericesc de importanþa celui dintâi al acestei Eparhii. Cu încredinþarea cã strãdania noastrã va fi primitã cu înþelegere, nãdãjduim cã urmãtoarele almanahuri se vor ridica la înãlþimea aºteptãrilor dumneavoastrã. Cele mai alese doriri de bine tuturor cititorilor!

11

ALEGEREA ªI INSTALAREA PREA SFINÞITULUI DR. AMBROZIE ÎN SCAUNUL DE EPISCOP AL GIURGIULUI În anul 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ªedinþa de lucru din 23 februarie la propunerea Adunãrii Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureºtilor, a aprobat înfiinþarea Episcopiei Giurgiului, cu reºedinþa în Municipiul Giurgiu ca sufraganã Mitropoliei Munteniei ºi Dobrogei, prin desprinderea judeþului Giurgiu din cadrul Arhiepiscopiei Bucureºtilor. Înfiinþarea Sfintei Episcopii a Giurgiului s-a realizat þinându-se seama de numeroasele solicitãri venite din partea clerului acestui judeþ, dar mai ales a credincioºilor acestor meleaguri cu o veche istorie ºi cu o trãire duhovniceascã de secole exprimatã în numeroase rânduri, având la bazã argumente de ordin istoric, pastoral-misionar ºi administrativ-bisericesc. În ziua de 8 februarie 2006, la Palatul Patriarhal, sub preºedinþia Prea Fericitului Pãrinte Patriarh TEOCTIST, s-a întrunit Colegiul Electoral Bisericesc pentru alegerea episcopilor titulari în scaunele vacante ale Episcopiilor Caransebeºului ºi, respectiv, Giurgiului. În scaunul de Episcop al Giurgiului a fost ales, cu majoritate de voturi, Prea Sfinþitul AMBROZIE Sinaitul, Episcop vicar patriarhal. În urma emiterii decretelor de recunoaºtere în demnitatea de Episcop al Giurgiului, de cãtre preºedintele României în ziua de 9 Aprilie, 2006, Duminica a V-a din Postul Mare (a Cuvioasei Maria Egipteanca), la Catedrala Episcopalã „Adormirea Maicii Domnului“ din Giurgiu, în cadrul Sfintei Liturghii arhiereºti a avut loc ceremonia întronizãrii Prea Sfinþiei Sale Dr. AMBROZIE Meleacã în demnitatea de Episcop al Giurgiului. La acest important eveniment din viaþa Episcopiei Giurgiului au participat, alãturi Prea Fericitul Pãrinte Patriarh TEOCTIST, înalþi ierarhi din þarã ºi strãinãtate, reprezentanþi ai organelor centrale ºi locale, preoþi ºi profesori de la Seminarul Teologic, membrii Adunãrii Eparhiale, stareþi, cãlugãri, elevi seminariºti ºi numeroºi credincioºi. Gramata 12

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Mitropolitanã a fost cititã într-un cadru solemn de cãtre Prea Sfinþitul Vincenþiu Ploieºteanul, Episcop Vicar Patriarhal, dupã care Domnul Tãtaru Cazaban, Consilier Prezidenþial, a dar citire decretului prezidenþial de recunoaºtere. Prea Fericitul Pãrinte Patriarh TEOCTIST a înmânat Cârja Episcopalã a Episcopiei Giurgiului Prea Sfinþitului Dr. Ambrozie, apoi a rostit un cuvânt de învãþãturã adresat tuturor celor prezenþi la acest moment istoric pentru giurgiuveni. Prea Sfinþitul Dr. Ambrozie, cu emoþie în glas, s-a adresat pentru prima oarã clerului ºi credincioºilor din Eparhie pe care i-a îndemnat sã rãmânã statornici în credinþa strãmoºeascã. Toþi cei care participat la solemnitatea momentului întronizãrii Prea Sfinþitului Dr. Ambrozie au fost pãtrunºi, asemenea ierarhului lor, de o adâncã emoþie sfântã ºi vor pãstra în sufletele lor acest eveniment istoric din viaþa religioasã de pe aceste meleaguri strãvechi.

13

CUVÂNTUL PREA FERICITULUI PÃRINTE PATRIARH TEOCTIST LA INSTALAREA PREA SFINÞITULUI DR. AMBROZIE, CA EPISCOP AL GIURGIULUI De neasemuitã valoare ºi frumuseþe considerãm a fi o zi ca aceasta când, prin lucrarea Sfântului Duh, trecem prin harul dumnezeiesc ca pe o scarã de pe pãmânt la cer, cãci acest lucru însemneazã viaþa noastrã, acest lucru însemneazã strãdania noastrã ºi valoarea lumii, în general, a naturii ºi a firii înconjurãtoare care trebuie sã fie un pridvor pentru noi. Asistãm ºi azi, ca ºi la sãrbãtoarea Bunei Vestiri, la o asemenea bucurie. Aceastã înmulþire de eparhii ca acum Eparhia nouã a Giurgiului, nu ºtirbeºte în nici un chip unitatea noastrã bisericeascã, unitatea noastrã de rugãciune, de iubire ºi de nãdejde în harul dumnezeiesc, ci toate aceste noi aºezãminte apostolice ºi canonice din vechimea cea adâncã a istoriei noastre înmulþesc ºi dau loc sporului ºi râvnei noastre de a -L sluji pe Dumnezeu. Numai aºa am putut noi sã înmulþim facultãþile de teologie, mãnãstirile ºi schiturile, eparhiile ca aceasta, pe întreg cuprinsul þãrii noastre, numai aºa noi ne certificãm prezenþa ºi trecerea noastrã ºi misiunea pe care ne-a încredinþat-o Dumnezeu în marea ºi nesfârºita istorie pe care Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat-o cu douã mii de ani în urmã. Cuvintele scrise de Sf. Ap. Marcu: „Cel ce este mai mare între voi sã vã fie vouã slugã“ au o valoare ºi sunt de o cuprindere neasemãnatã. Acest tron simbolic episcopal existã în toate bisericile noastre ºi ne aºteaptã pe noi, Ierarhii, ºi este regretabil când într-o bisericã trec ani fãrã ca ierarhul sã onoreze acest tron, nu numai acesta de aici. În fiecare loc unde sunt credincioºi, mãrturisitorii dreptei credinþe, ºi slavã Domnului cã pe noi, românii, ne-a miluit Dumnezeu sã ne închinãm în sfânta credinþã ortodoxã, ºi sã facã sã rodeascã aceasta pe pãmântul þãrii noastre prin martiri, mucenici ºi sfinþi pe care noi, de abia în vârtejul anilor ºi al timpurilor foarte vitrege istoriei strãmoºilor noºtri ºi a noastrã, a celor ce suntem astãzi, am putut sã-i identificãm pe sfinþii cuvioºi,

14

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

ierarhi, mãrturisitori din neamul nostru românesc. Pentru prima oarã în istoria universalã, Biserica Ortodoxã Românã are un numãr apreciat de sfinþi în calendarul sãu ºi în calendarul universal al ortodoxiei noastre. Tocmai acum biserica aceasta în care ne aflãm pe deplin se numeºte catedralã pentru cã are scaunul episcopal ocupat, prezent, matur. A ajuns Episcopia Giurgiului ºi judeþul acesta, cu preoþi vrednici pe care i-am cunoscut din tinereþile mele ºi pe care i-am preþuit întotdeauna pentru vrednicia lor. Acesta este glasul meu de astãzi pe care îl pun la inima Prea Sfinþitului Episcop Ambrozie ºi la inima frãþiilor voastre, a tuturor, a pãrinþilor de la parohii ºi de la mãnãstiri, sã predicãm neîncetat aceastã iubire nesfârºitã a lui Dumnezeu care, ºi când ne ceartã, ne iubeºte, iar când noi nu-i facem voia Lui, se supãrã iubindu-ne la nesfârºit, aºteptând îndreptarea noastrã. De aceea sã nu ne descurajãm pentru cã viaþa este datã de Dumnezeu cu greutãþi, cu umbre ºi lumini, dar Hristos este Lumina cea adevãratã. Duminica de astãzi face pomenire Sfintei Maria Egipteanca, cea care, din femeie pãcãtoasã ºi decãzutã moral, a izbutit sã urce – prin pocãinþã - toate treptele desãvârºirii, încât viaþa ei sã fie îmbrãcatã în lumina sfinþeniei. Sã nu se înspãimânte cineva cã am vorbit ºi de pãcãtoºi ºi de capcanele în care cad tinerii mai ales în pãcate nemaiauzite la noi, sã nu vã înspãimântaþi pentru cã Dumnezeu ne iubeºte neîncetat, Dumnezeu cel bogat în milostivire, Cel care i-a iubit pe pãrinþii noºtri, pe tinerii noºtri, pe tinerii ostaºi care au luptat în vremurile vechi ºi a cãror oseminte se gãsesc în Biserica Eroilor din oraºul Giurgiu. Ei mãrturisesc despre vrednicia românilor de la marginea Dunãrii de aici, de la porþile þãrii noastre cãtre Balcani, cãtre locurile sfinte, cãtre muntele Athos, cãtre fraþii noºtri bulgari dinspre miazãzi ºi ai cãror reprezentanþi se aflã aici, Înalt Prea Sfinþitul Ilarion, Mitropolit de Durostorum ºi Înalt Prea Sfinþitul Neofit, Mitropolitul de Russe. De asemenea, sunt pãrinþi din Grecia care au avut dragoste sã vinã aici la întronizarea Prea Sfinþiei Sale, cât ºi un Episcop din Germania. Prin venirea acestor înalþi Ierarhi este o dovadã cã v-au îndrãgit, Prea Sfinþite Pãrinte Ambrozie, ºi prin venirea noastrã dovadã cã v-am îndrãgit ºi noi toþi. Sã Vã ajute Dumnezeu Prea Sfinþite Pãrinte Ambrozie sã lucraþi cu roade vrednice întru mulþi ºi fericiþi ani!

15

PREA FERICITE PÃRINTE PATRIARH, ÎNALÞI PREA SFINÞIÞI ªI PRE SFINÞIÞI PÃRINÞI, PREA CUCERNICI ªI PREA CUVIOªI PÃRINÞI, ONORAÞI OASPEÞI ªI DRAGI CREDINCIOªI, Oricât de covârºitoare este mãreþia acestei zile pentru viaþa mea de arhiereu al Bisericii lui Hristos, pãºind astãzi în noua misiune de episcop eparhiot, cu atât mai mare este sãrbãtoarea urbei ºi obºtii creºtine a Giurgiului, care înscrie o paginã nouã de viaþã spiritualã, dar ºi de istorie, aceea de scaun episcopal. Consider, aºadar, cã se cuvine sã mã refer mai întâi la aceastã obºte ºi la istoria ei, pentru a scoate în evidenþã circumstanþele binecuvântate ale vremurilor în care ne aflãm ºi a ne da mai bine seama de lucrarea lui Dumnezeu ºi de cãile pe care El ni le deschide tuturor. Pãmântul spre care acum cu smerenie se pleacã genunchii arhipãstorului, pentru sãrutarea cea dintâi, este o strãveche vatrã a vieþuirii omeneºti, din timpurile paleoliticului. În perioada precreºtinã, în aceste pãrþi nord-dunãrene a înflorit civilizaþia geto-dacicã, atestatã prin bogate vestigii arheologice, iar mai apoi, odatã cu era creºtinã, în cuprinsul actualului judeþ Giurgiu s-a petrecut, ca în atâtea pãrþi ale pãmântului românesc, întâlnirea ºi împletirea civilizaþiei autohtone cu cea a lumii romane. Pe calea acestei simbioze, þinutul nord-dunãrean s-a integrat efectiv în procesul de formare ºi de încreºtinare concomitentã a poporului român. Slavii, aºezaþi în zona Dunãrii în a doua jumãtate a primului mileniu creºtin, au dat acestui þinut numele de Vlaºca sau Vlahia, înrãdãcinând astfel prin toponime strãvechiul nume al romanitãþii creºtine dunãrene, cel al vlahilor. Tradiþia acestor locuri spune cã, în secolul al X-lea, negustorii navigatori din renumita cetate a Genovei, urcând cu corãbiile lor din apele Mãrii Negre pe cursul Dunãrii, au fondat, pe urmele vechii locuiri dacoromane, colonia cu numele actualului oraº Giurgiu ºi l-au rânduit ca

16

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

patron pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Cea dintâi atestare documentarã a noii aºezãri a venit, însã, mai târziu, odatã cu întemeierea statului feudal Þara Româneascã, în secolul al XIV-lea, la finele cãruia, în vremea domniei marelui voievod Mircea cel Bãtrân (1386-1418), toponimul Giurgiu apare înscris ca atare într-o hartã din renumitul „Codex Latinus Parisinus“, datat în anul 1395. Numele Giurgiu este menþionat ºi în tratatul de alianþã încheiat în 1403 de Mircea Voievod cu Vladislav Jagello, regele Poloniei, ceea ce confirmã faptul cã cetatea de aici, înãlþatã ºi întãritã de voievodul muntean, avea un rol strategic în apãrarea Þãrii Româneºti în faþa expansiunii otomane. Din vremea lui Mircea cel Bãtrân ºi a urmaºilor sãi rãzbat pânã la noi ºtirile privind existenþa în þinutul Vlaºca a uneia dintre cele mai vechi mãnãstiri din Þara Româneascã, cea din Pãdurea cea Mare de la Bolintin, aºezatã ca un adevãrat popas de suflet sub poala bãtrânilor codrii ai Vlãsiei, pe calea de legãturã dintre Rucãr, Câmpulung ºi Târgoviºte, prin vadul de trecere de la Giurgiu, cãtre Balcani ºi încã strãlucitoarea cetate creºtinã a Constantinopolului. În secolul al XV-lea, Giurgiul a fost transformat în raia turceascã ºi a rãmas timp de patru sute de ani un cap de pod nord-dunãrean prin care s-a exercitat mai îndeaproape controlul otoman asupra Þãrii Româneºti. Þinutul Giurgiului n-a fost, însã, confiscat spiritualitãþii creºtine, în tot acest timp voievozii români ctitorind ºi întãrind prin danii centre de dãinuire ºi iradiere a credinþei în Hristos. Vlad Þepeº a fost cel ce a adãugat pãrþilor acestea o efigie de spiritualitate ortodoxã, prin cea dintâi vatrã a Mânãstirii Comana. În 1588, boierul Radu ªerban, ajuns mai târziu domn al Þãrii Româneºti (1602-1611), a reclãdit pe pãmântul moºtenit de la mama sa, Maria, ansamblul mânãstiresc al Comanei, refãcând vechea incintã ºi împodobind-o cu o nouã bisericã închinatã Sfântului Nicolae, unde ºi-a lãsat zugrãvit chipul ctitoricesc. În 1640, osemintele voievodului au fost aduse de fiicele lui, Anca ºi Elina, de la Viena, spre a-ºi afla odihna în ctitoria sa de la Comana. Nu departe ºi în aceeaºi vreme la Herãºti, din comuna Hotarele, soþia domnitorului Matei Basarab, Doamna Elina, zidea pe la 1643-1644 o frumoasã bisericã cu hramul Sfintei Treimi (pãstratã astãzi în forma refãcutã în 1833 de prinþul sârb Miloº Obrenovici). Tot atunci, fratele Doamnei Elina, învãþatul cãrturar Udriºte Nãsturel, închipuia ºi înãlþa, pe aceeaºi moºie a lor, cu o vocaþie remarcabilã a sintezelor culturale ºi artistice, un palat de piatrã în care se întâlneau ecouri ale Renaºterii europene redate în spirit oriental. La sfârºitul veacului al XVII-lea, pe vremea Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, alte douã fapte ctitoriceºti veneau sã împlineascã zestrea ortodoxã vlãsceanã, prin biserica Sfântul Nicolae, ziditã de Ilinca Cantacuzino, în 1699, la Mironeºti, comuna Gostinari, unde se afla ºi un palat de reºedinþã al postelnicului Constantin 17

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Cantacuzino, dar ºi prin refacerea Mânãstirii Comana, între 1699-1703, de cãtre paharnicului ªerban Cantacuzino. Câteva decenii mai târziu, în 1728, astfel preînnoitã, Comana era afierositã de Nicolae-Vodã Mavrocordat Sfântului Mormânt de la Ierusalim, sub a cãruia administrare avea sã i se rezideascã biserica, în 1854. Numele cetãþii Giurgiu a rãmas legat de faptele curajoase ale domnitorului Vlad Þepeº, care, în 1462, l-a înfruntat pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, cucerind cetatea Giurgiului ºi trecând, apoi, la un cutezãtor raid sud-dunãrean. Pe aceste meleaguri voievodul Mihai Viteazul a stãvilit puterea otomanã în 1595, mai întâi la legendarul pod de la Cãlugãrenii Neajlovului, apoi la Giurgiu. De la Cãlugãreni, din vadul Neajlovului, s-a întors din calea Stambului, în 1716, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Þãrii Româneºti, care a pãrãsit suita domnitorului Nicolae Mavrocordat pentru a se întoarce la Bucureºti, al pãstoriþii sãi, fapt ce a stat la originea îndepãrtãrii sale din scaun ºi a morþii sale martirice. Încheierea existenþei raialei Giurgiu, prin tratatul de la Adrianopol, din 1829, constituie un nou moment de mare semnificaþie naþionalã ºi culturalã. Sistematizarea oraºului Giurgiu, dupã anul 1831, pe baza unui plan urbanistic modern, european, avându-l ca autor pe Moritz von Ott, a avut ºi importante consecinþe pentru viaþa creºtinã. Giurgiul a dobândit noi lãcaºuri ortodoxe de închinare, precum biserica „Sfânta Treime“ – Smârda, succesoarea a douã lãcaºuri mai vechi, dintre care unul chiar din vremea raialei ºi biserica „Sfântul Nicolae“, datând din anul 1830, rezultatã din transformarea unei geamii turceºti. Pe lângã acestea, zidirea noilor biserici „Adormirea Maicii Domnului“, „Sfântul Gheorghe“, „Sfântul Haralambie“ ºi „Buna Vestire“, ctitorie a comunitãþii greceºti din oraº, atestã un entuziasm specific marilor perioade de renaºtere spiritualã. Respectarea trecutului ºi comemorarea eroilor fac parte din acelaºi spirit de refacere a identitãþii spirituale, care s-a concretizat prin ridicarea, în 1932, la iniþiativa profesorului Nicolae Iorga, a Mausoleului Eroilor, în incinta Mânãstirii Comana, ºi a Mausoleului din Giurgiu, împreunã cu capela cu hramul „Înãlþarea Domnului“, în cinstea eroilor care au adus independenþa ºi unitatea naþionalã. Odatã cu cãderea regimului totalitar ºi ateu, meleagurile giurgiuvene au intrat într-o nouã etapã de consolidare a identitãþii spirituale, concretizatã prin renovarea ºi restaurarea sfintelor locaºuri, apariþia unor noi unitãþi ecleziastice, cum este Seminarul Teologic Liceal din Giurgiu, reluarea ºi dezvoltarea vieþii monahale în vetre mânãstireºti de tradiþie sau nou fondate, dar mai ales prin înfiinþarea Episcopiei Giurgiului, în cadrul Mitropoliei Munteniei ºi Dobrogei. Prea Fericitul Pãrinte Patriarh Teoctist, care a arhipãstorit ani îndelungaþi þinutul Vlaºcãi istorice, ca Arhiepiscop al Bucureºtilor, a binecuvântat cu pãrinteascã dragoste 18

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

aceastã nouã eparhie, pentru care se cuvine sã-i adresãm, în numele clerului ºi credincioºilor din cuprinsul ei, precum ºi al nostru personal, adânci ºi respectuoase mulþumiri ºi sã-l încredinþãm de statornicia noastrã în credinþa ºi iubirea cu care, în preajma Prea Fericirii Sale, am învãþat a þine laolaltã obºtea creºtinã. În continuare, aº dori sã spun câteva cuvinte despre Cetatea Giurgiului, vãzutã ca zonã de graniþã, în sensurile multiple ale acestui termen. Un prim sens ar fi cel al autoritãþii: o episcopie creºtinã exprimã autoritate spiritualã ºi se aºazã în zonele de pace, de toleranþã, de siguranþã. Giurgiu este totodatã ºi o poartã – din perspectiva deschiderii spre alte spaþii ºi culturi. „Poartã a Orientului“ cãtre lumea slavã ºi cea balcanicã, Giurgiu este în acelaºi timp ºi un prag spre Constantinopol – sintezã europeanã-orientalã, capitalã timp de paisprezece veacuri a douã imperii ce s-au întins pe trei continente. În al treilea rând, Giurgiu este ºi spaþiu intercultural, de întâlnire ºi convieþuire a diverselor culturi, un mic univers unde s-au întrepãtruns ºi au coexistat tradiþii care în alte pãrþi s-au dovedit ireconciliabile. La Giurgiu, raia turceascã timp de peste 400 de ani, puterea otomanã nu s-a exercitat maximal. Aici, turcii au ridicat geamii, dar au îngãduit ºi creºtinilor sã-ºi facã biserici, este adevãrat, semiîngropate. Un exemplu de preluare ºi valorificare a unei moºteniri din altã religie ºi culturã este chiar biserica Sfântul Nicolae, fostã geamie, care pãstreazã expresia orientalã a islamului, vizibilã discret prin amprentele sale artistice, în acest spaþiu de toleranþã religioasã. De câte ori mã voi ruga în biserica Sfântul Nicolae îi voi pomeni pe cei care au suferit martiriu pentru credinþa creºtinã, dar ºi pe cei care au îndurat cu rãbdare, aºteptând sã treacã vremurile potrivnice. Cred cã în inima noastrã trebuie sã rãmânã ºi amintirea celor care, prin omenie ºi toleranþã, au ajutat creºtinilor sã supravieþuiascã. În pragul întegrãrii în Uniunea Europeanã a României ºi Bulgariei ºi, în viitor, a Turciei, Giurgiu este un exemplu de toleranþã între religii ºi culturi, atunci când autoritatea nu se exercitã totalitar, iar ideologia nu dominã în defavoarea bunei convieþuiri a oamenilor. În prezent, în Uniunea Europeanã se manifestã o acutã problemã interreligioasã ºi interculturalã: pe de o parte, creºtinismul este marginalizat, iar islamul este privit ca o ameninþare; pe de altã parte, se cere statelor toleranþã religioasã ºi culturalã, în condiþiile tendinþei de izolare tot mai evidentã a Bisericii în societate. Dar pentru noi, creºtinii, toleranþa nu provine dintr-o ideologie a convieþuirii sociale, ci ea izvorãºte din trãirea noastrã interioarã, din adevãrul cel veºnic pe care ni l-a descoperit Duhul Sfânt în Evanghelie ºi în viaþa Bisericii, dar ºi în mod diacronic, în istoria creºtinismului. 19

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Ceremonia instalãrii de astãzi are ºi o laturã personalã, ca un semn arãtat de Dumnezeu cã intrãrile ºi ieºirile noastre sunt pãzite ºi cãlãuzite de El. În anul 1996, în Duminica Sfintei Maria Egipteanca (nu este aceeaºi datã calendaristicã, dar este aceeaºi datã liturgicã) am fost instalat stareþ al Schitului Darvari din Bucureºti, atunci reactivat, la 37 de ani de la desfiinþare. Dupã zece ani, tot în Duminica Sfintei Maria Egipteanca, iatã, sunt instalat episcop de Giurgiu. Este un alt un început de drum ºi tot într-o vreme de reconstrucþie spiritualã. Mã simt binecuvântat de Dumnezeu, Care mi-a trimis ca semn aceastã aparentã coincidenþã, deoarece Sfânta Maria Egipteanca este modelul deplin al monahului, al celui ce trãieºte viaþã de pocãinþã ºi de nevoinþã, de smerenie desãvârºitã, capabil sã-ºi asume decizii fundamentale ºi sã le urmeze pânã la capãt. Evanghelia de astãzi (Luca 7, 36-50) ne-a pus înainte pilda femeii pãcãtoase. Aceasta, în timp ce Mântuitorul se gãsea în casa fariseului Simon, intrã, cade în genunchi înaintea Domnului Iisus Hristos ºi îi spalã cu lacrimile ei de pocãinþã picioarele ºi i le unge cu mir preþios. Pentru pocãinþa ei, Hristos îi iartã pãcatele ºi îi cere sã nu mai pãcãtuiascã. Dupã câteva secole, o altã femeie pãcãtoasã, cunoscutã sub numele de Maria Egipteanca, vine în pelerinaj la Ierusalim, dar nu poate intra în bisericã sã se închine pânã nu se pocãieºte de pãcatele sale ºi ia hotãrârea sã se îndrepte înaintea lui Dumezeu, apoi ia calea pustiei unde timp de aproape 50 de ani va petrece în post ºi rugãciune. Asemenea celor douã femei ºi noi trebuie sã-I cerem lui Dumnezeu pocãinþa ºi lacrimile curãþitoare, fãrã de care nu ne putem mântui. Nu existã pãcate prea mici pentru o astfel de pocãinþã. Câtã vreme nu avem înlãuntrul nostru dorinþa de îndreptare, nu ne vom da seama cu adevãrat de abisul în care ne afundãm. Pilda celor douã femei care au cunoscut îndreptarea este aceea cã viaþa noastrã trebuie sã aibã o singurã direcþie: dinspre Egiptul pãcatului spre Ierusalimul dumnezeiesc, ca adevãrat popor ales al lui Dumezeu. Mai sunt doar douã sãptãmâni pânã la Învierea Domnului. Duminica viitoare vom prãznui Intrarea Domnului în sfânta cetate a Ierusalimului, sau Sãrbãtoarea Floriilor. În Evanghelia Sfântului Apostol Marcu (10, 3245), care s-a citit astãzi, Iisus Hristos este înfãþiºat urcând drumul spre jertfã, spunându-le ucenicilor Sãi cã Fiul Omului are sã pãtimeascã moarte martiricã în Ierusalim. Doi dintre aceºtia, Ioan ºi Iacov, fiii lui Zevedeu, îi cer Mântuitorului sã fie împreunã cu El întru slava Sa, iar Hristos le descoperã lor ºi nouã tuturor calea spre Împãrãþia cerurilor: de a-i urma Lui, prin jertfelnicie totalã, iubire desãvârºitã pentru aproapele ºi slujirea tuturor. Adicã prin smerenie adâncã, rod al unei pocãinþe curate. Printr-o minunatã rânduialã a lui Dumnezeu, în acest an sãrbãtoarea Sfintelor Paºti cade în ziua prãznuirii Sfântului mare Mucenic 20

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Gheorghe, ocrotitorul Episcopiei Giurgiului. Întronizarea mea ca episcop în aceastã duminicã premergãtoare acestei mari sãrbãtori îmi înmulþeºte bucuria de a mã afla în mijlocul Dumneavoastrã, a credincioºilor din Giurgiu, pentru a urca împreunã spre Golgota Pãstorului nostru Ceresc, Domnul ºi Mântuitorul Iisus Hristos. Dumnezeu sã ne dãruiascã pace sufleteascã ºi bune nevoinþe, cu folos pentru mântuire, sã întâmpinãm împreunã sãrbãtoarea Sfintelor Paºti, pe care, mai mult ca oricând, în acest ne este datã nouã spre comunã bucurie! Episcop Ambrozie al Giurgiului, cuvânt la întronizare, Giurgiu, 9 aprilie 2006

21

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasã ºi regimul general al cultelor Publicatã în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007 Parlamentul României adoptã prezenta lege. CAPITOLUL I Dispoziþii generale Art. 1. – (1) Statul român respectã ºi garanteazã dreptul fundamental la libertate de gândire, de conºtiinþã ºi religioasã al oricãrei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituþiei ºi tratatelor internaþionale la care România este parte. (2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns sã adopte o opinie ori sã adere la o credinþã religioasã, contrarã convingerilor sale, ºi nici nu poate fi supus vreunei discriminãri, urmãrit sau pus într-o situaþie de inferioritate pentru credinþa, apartenenþa sau neapartenenþa sa la o grupare, asociaþie religioasã sau un cult ori pentru exercitarea, în condiþiile prevãzute de lege, a libertãþii religioase. Art. 2. – (1) Libertatea religioasã cuprinde dreptul oricãrei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a ºi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile ºi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaþie religioasã, precum ºi libertatea de a-ºi pãstra sau schimba credinþa religioasã. (2) Libertatea de a-ºi manifesta credinþa religioasã nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevãzute de lege ºi constituie mãsuri necesare într-o societate democraticã pentru securitatea publicã, protecþia ordinii, a sãnãtãþii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor ºi libertãþilor fundamentale ale omului. Art. 3. – (1) Pãrinþii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educaþia religioasã a copiilor minori, conform propriilor convingeri. (2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbatã fãrã consimþãmântul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul sã-ºi aleagã singur religia. 22

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Art. 4. – Orice persoanã, cult, asociaþie religioasã sau grupare religioasã din România este liberã de a stabili ºi menþine relaþii ecumenice ºi frãþeºti cu alte persoane, culte sau grupãri religioase ºi cu organizaþiile inter-creºtine ºi inter-religioase, la nivel naþional ºi internaþional. Art. 5. – (1) Orice persoanã are dreptul sã îºi manifeste credinþa religioasã în mod colectiv, conform propriilor convingeri ºi prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridicã, cât ºi în structuri fãrã personalitate juridicã. (2) Structurile religioase cu personalitate juridicã reglementate de prezenta lege sunt cultele ºi asociaþiile religioase, iar structurile fãrã personalitate juridicã sunt grupãrile religioase. (3) Comunitãþile religioase îºi aleg în mod liber structura asociaþionalã în care îºi manifestã credinþa religioasã: cult, asociaþie religioasã sau grup religios, în condiþiile prezentei legi. (4) În activitatea lor, cultele, asociaþiile religioase ºi grupãrile religioase au obligaþia sã respecte Constituþia ºi legile þãrii ºi sã nu aducã atingere securitãþii publice, ordinii, sãnãtãþii ºi moralei publice, precum ºi drepturilor ºi libertãþilor fundamentale ale omului. (5) Este interzisã prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenþa la culte, cu excepþia desfãºurãrii lucrãrilor de recensãmânt naþional aprobat prin lege sau în situaþia în care persoana vizatã ºi-a dat, în mod expres, consimþãmântul pentru aceasta. (6) Este interzisã obligarea persoanelor sã îºi menþioneze religia, în orice relaþie cu autoritãþile publice sau cu persoanele juridice de drept privat. Art. 6. – (1) Gruparea religioasã este forma de asociere fãrã personalitate juridicã a unor persoane fizice care, fãrã nici o procedurã prealabilã ºi în mod liber, adoptã, împãrtãºesc ºi practicã o credinþã religioasã. (2) Asociaþia religioasã este persoana juridicã de drept privat, constituitã în condiþiile prezentei legi, formatã din persoane fizice care adoptã, împãrtãºesc ºi practicã aceeaºi credinþã religioasã. (3) O asociaþie religioasã poate deveni cult în condiþiile prezentei legi. CAPITOLUL II Cultele Secþiunea 1 Relaþiile dintre stat ºi culte Art. 7. – (1) Statul român recunoaºte cultelor rolul spiritual, educaþional, social-caritabil, cultural ºi de parteneriat social, precum ºi statutul lor de factori ai pãcii sociale. 23

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

(2) Statul român recunoaºte rolul important al Bisericii Ortodoxe Române ºi al celorlaltor biserici ºi culte recunoscute în istoria naþionalã a României ºi în viaþa societãþii româneºti. Art. 8. – (1)Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publicã. Ele se organizeazã ºi funcþioneazã în baza prevederilor constituþionale ºi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. (2) De asemenea, sunt persoane juridice ºi pãrþile componente ale cultelor, aºa cum sunt menþionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacã îndeplinesc cerinþele prevãzute în acestea. (3) Cultele funcþioneazã cu respectarea prevederilor legale ºi în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale cãror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioºi. (4) Denumirea unui cult nu poate fi identicã cu cea a altui cult recunoscut în România. Art. 9. – (1) În România nu existã religie de stat; statul este neutru faþã de orice credinþã religioasã sau ideologie atee. (2) Cultele sunt egale în faþa legii ºi a autoritãþilor publice. Statul, prin autoritãþile sale, nu va promova ºi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminãri faþã de vreun cult. (3) Autoritãþile publice coopereazã cu cultele în domeniile de interes comun ºi sprijinã activitatea acestora. (4) Statul român prin autoritãþile publice abilitate, sprijinã activitatea spiritual-culturalã ºi socialã în strãinãtate a cultelor recunoscute în România. (5) Autoritãþile publice centrale pot încheia cu cultele recunoscute parteneriate în domeniile de interes comun, cât ºi acorduri pentru reglementarea unor aspecte specifice tradiþiei cultelor, care se supun aprobãrii prin lege. Art. 10. – (1) Cheltuielile pentru întreþinerea cultelor ºi desfãºurarea activitãþilor lor se vor acoperi, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create ºi administrate în conformitate cu statutele lor. (2) Cultele pot stabili contribuþii din partea credincioºilor lor pentru susþinerea activitãþilor pe care le desfãºoarã. (3) Statul promoveazã sprijinul acordat de cetãþeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit ºi încurajeazã sponsorizãrile cãtre culte, în condiþiile legii. (4) Statul sprijinã, la cerere, prin contribuþii, în raport cu numãrul credincioºilor cetãþeni români ºi cu nevoile reale de subzistenþã ºi activitate, salarizarea personalului clerical ºi neclerical aparþinând cultelor recunoscute. Statul sprijinã cu contribuþii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unitãþilor de cult cu venituri reduse, în condiþiile stabilite prin lege. 24

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

(5) Nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode sã contribuie la cheltuielile unui cult religios. (6) Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcþionarea unitãþilor de cult, pentru reparaþii ºi construcþii noi, în raport cu numãrul credincioºilor, conform ultimului recensãmânt, ºi cu nevoile reale. (7) Statul sprijinã activitatea cultelor recunoscute ºi în calitate de furnizori de servicii sociale. (8) Autoritãþile publice asigurã oricãror persoane, la cerere, dreptul de a fi consiliat potrivit propriilor convingeri religioase prin înlesnirea asistenþei religioase. Art. 11. – Sprijinul statului constã ºi în acordarea de facilitãþi fiscale, în condiþiile legii. Art. 12. – Utilizarea fondurilor bãneºti primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum ºi respectarea destinaþiei bunurilor primite în proprietate sau folosinþã de la autoritãþile publice locale sau centrale se supun controlului statului. Art. 13. – (1) Raporturile dintre culte, precum ºi cele dintre asociaþii ºi grupuri religioase se desfãºoarã pe baza înþelegerii ºi a respectului reciproc. (2) În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acþiuni de defãimare ºi învrãjbire religioasã, precum ºi ofensa publicã adusã simbolurilor religioase. (3) Împiedicarea sau tulburarea libertãþii de exercitare a unei activitãþi religioase, care se desfãºoarã potrivit legii, se pedepseºte conform dispoziþiilor legii penale. Art. 14. – (1) Fiecare cult trebuie sã aibã un organism naþional de conducere sau de reprezentare. (2) Unitãþile de cult, inclusiv filialele lor fãrã personalitate juridicã, se înfiinþeazã ºi se organizeazã de cãtre culte potrivit propriilor statute, regulamente ºi coduri canonice. (3) Înfiinþarea unitãþii de cult trebuie sã fie comunicatã, spre evidenþã, Ministerului Culturii ºi Cultelor. (4) Unitãþile de cult nou înfiinþate ca persoane juridice pot solicita ºi primi sprijin financiar, în condiþiile legii. Art. 15. – Sigiliile ºi ºtampilele folosite de cãtre un cult sau de cãtre o unitate localã de cult trebuie sã conþinã ºi denumirea oficialã sub care cultul a fost recunoscut, sau iniþialele acestuia. Art. 16. – (1) Cultele recunoscute pot folosi, în desfãºurarea activitãþilor lor, orice limbã considerã de cuviinþã. Evidenþa financiarcontabilã se va þine ºi în limba românã. (2) În relaþiile oficiale cu autoritãþile statului, cultele recunoscute folosesc limba românã. 25

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Secþiunea a 2-a Recunoaºterea calitãþii de cult Art. 17. – (1) Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeºte prin hotãrâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii ºi Cultelor, de cãtre asociaþiile religioase care, prin activitatea ºi numãrul lor de membri, oferã garanþii de durabilitate, stabilitate ºi interes public. (2) Recunoaºterea statutelor ºi a codurilor canonice se acordã în mãsura în care acestea nu aduc atingere, prin conþinutul lor, securitãþii publice, ordinii, sãnãtãþii ºi moralei publice sau drepturilor ºi libertãþilor fundamentale ale omului. Art. 18. – Asociaþia religioasã care solicitã recunoaºterea calitãþii de cult va formula o cerere în acest sens la Ministerul Culturii ºi Cultelor, însoþitã de urmãtoarea documentaþie: a) dovada cã este constituitã legal ºi funcþioneazã neîntrerupt pe teritoriul României ca asociaþie religioasã de cel puþin 12 ani; b) listele originale cuprinzând adeziunile unui numãr de membri cetãþeni români cu domiciliul în România cel puþin egal cu 0,1% din populaþia României, conform ultimului recensãmânt; c) mãrturisirea de credinþã proprie ºi statutul de organizare ºi funcþionare, care sã cuprindã: denumirea cultului, structura sa de organizare centralã ºi localã, modul de conducere, administrare ºi control, organele de reprezentare, modul de înfiinþare ºi desfiinþare a unitãþilor de cult, statutul personalului propriu, precum ºi prevederile specifice cultului respectiv. Art. 19. – (1) În termen de 60 de zile de la data depunerii cererii, Ministerul Culturii ºi Cultelor înainteazã Guvernului documentaþia de recunoaºtere a cultului, însoþitã de avizul sãu consultativ, întocmit pe baza documentaþiei depuse. (2) Dacã documentaþia este incompletã sau statutele conþin prevederi contrare legii, acestea se restituie motivat spre completare sau modificare, iar termenul de soluþionare se prelungeºte corespunzãtor. Art. 20. – (1) În termen de 60 de zile de la primirea avizului, Guvernul se pronunþã asupra cererii, prin hotãrâre de recunoaºtere sau de respingere motivatã. (2) Hotãrârea Guvernului se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I ºi poate fi atacatã în justiþie, conform legii. (3) În caz de respingere a cererii, asociaþia religioasã poate solicita reluarea procedurii de recunoaºtere a calitãþii de cult, numai dacã prezintã dovezi din care sã rezulte cã au încetat temeiurile care au dus la soluþia de respingere. 26

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

(4) Drepturile ºi obligaþiile aferente calitãþii de cult recunoscut se pot exercita de la data intrãrii în vigoare a hotãrârii Guvernului de recunoaºtere a acestuia. Art. 21. – Guvernul, prin hotãrâre, la propunerea Ministerului Culturii ºi Cultelor, poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci când, prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave securitãþii publice, ordinii, sãnãtãþii sau moralei publice ori drepturilor ºi libertãþilor fundamentale ale omului. Art. 22. – (1) Modificarea ºi completarea statutelor de organizare ºi funcþionare sau codurilor canonice ale cultelor se comunicã, spre recunoaºtere, Ministerului Culturii ºi Cultelor. (2) Actele administrative emise în temeiul prevederilor prezentei secþiuni, precum ºi neemiterea acestora în termenele prevãzute pot fi atacate în justiþie, în condiþiile legii. Secþiunea a 3-a Personalul cultelor Art. 23. – (1) Cultele îºi aleg, numesc, angajeazã sau revocã personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementãri. (2) Personalul cultelor poate fi sancþionat disciplinar pentru încãlcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementãri. (3) Personalul clerical ºi cel asimilat al cultelor recunoscute nu poate fi obligat sã dezvãluie faptele încredinþate sau de care a luat cunoºtinþã în considerarea statutului lor. (4) Exercitarea funcþiei de preot sau orice altã funcþie care presupune exercitarea atribuþiilor de preot fãrã autorizaþia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fãrã personalitate juridicã, se sancþioneazã potrivit legii penale. Art. 24. – (1) Salariaþii ºi asiguraþii cultelor ale cãror case de pensii sunt integrate în sistemul asigurãrilor sociale de stat vor fi supuºi prevederilor legislaþiei privind asigurãrile sociale de stat. (2) Salariaþii ºi asiguraþii cultelor care dispun de case de pensii sau fonduri de pensii proprii se supun regulamentelor adoptate de cãtre organele de conducere ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora ºi în acord cu principiile generale ale legislaþiei privind asigurãrile sociale de stat. Art. 25. – Personalul clerical ºi cel asimilat, precum ºi personalul monahal aparþinând cultelor recunoscute este scutit de îndeplinirea serviciului militar. Art. 26. – (1) Cultele pot avea organe proprii de judecatã religioasã pentru problemele de disciplinã internã, conform statutelor ºi reglementãrilor proprii. 27

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

(2) Pentru problemele de disciplinã internã sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare ºi canonice. (3) Existenþa organelor proprii de judecatã nu înlãturã aplicarea legislaþiei cu privire la contravenþii ºi infracþiuni în sistemul jurisdicþional. Secþiunea a 4-a Patrimoniul cultelor Art. 27. – (1) Cultele recunoscute ºi unitãþile lor de cult pot avea ºi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile ºi imobile, asupra cãrora pot dispune în conformitate cu statutele proprii. (2) Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct ºi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiþia ºi practicile fiecãrui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile ºi imprescriptibile ºi pot fi înstrãinate doar în condiþiile statutare specifice fiecãrui cult. (3) Prevederile alin. (2) nu afecteazã redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de cãtre stat în perioada 1940-1989, precum ºi a celor preluate fãrã titlu. Art. 28. – (1) Unitãþile locale ale cultelor pot avea ºi întreþine, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credincioºii lor. Cimitirele confesionale se administreazã potrivit regulamentelor cultului deþinãtor. Identitatea confesionalã a cimitirelor istorice este protejatã de lege. (2) În localitãþile în care nu existã cimitire comunale ºi unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care aparþineau cultelor respective pot fi înhumate potrivit ritului propriu, în cimitirele existente în funcþiune. (3) Prevederile alin. (2) nu se aplicã cimitirelor aparþinând cultelor mozaic ºi musulman. (4) Autoritãþile administraþiei publice locale au obligaþia de a înfiinþa cimitire comunale ºi orãºeneºti în fiecare localitate. (5) Cimitirele comunale sau orãºeneºti se organizeazã astfel încât sã aibã sectoare corespunzãtoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce funcþioneazã în localitatea respectivã. Art. 29. – (1) Cultele au dreptul exclusiv de a produce ºi valorifica obiectele ºi bunurile necesare activitãþii de cult, în condiþiile legii. (2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fãrã plata taxelor cãtre organele de gestiune colectivã a drepturilor de autor. Art. 30. – Bunurile bisericeºti sau similare din strãinãtate, proprietate a statului român sau a cultelor din România, pot constitui 28

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

obiectul unor acorduri bilaterale semnate de statul român, la solicitarea celor interesaþi. Art. 31. – (1) Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel – contribuþii, donaþii, succesiuni – precum ºi orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul revendicãrii lor ulterioare. (2) Persoanele care pãrãsesc un cult recunoscut nu pot emite pretenþii asupra patrimoniului cultului respectiv. (3) Disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluþioneazã pe cale amiabilã, iar, în caz contrar, potrivit dreptului comun. (4) În cazul retragerii calitãþii de cult recunoscut potrivit prevederilor prezentei legi sau al dizolvãrii, destinaþia patrimoniului este cea stabilitã prin statutul acestuia. Secþiunea a 5-a Învãþãmântul organizat de culte Art. 32. – (1) În învãþãmântul de stat ºi particular, predarea religiei este asiguratã prin lege cultelor recunoscute. (2) Personalul didactic care predã religia în ºcolile de stat se numeºte cu acordul cultului pe care îl reprezintã, în condiþiile legii. (3) În cazul în care un cadru didactic sãvârºeºte abateri grave de la doctrina sau morala cultului, cultul îi poate retrage acordul de a preda religia, fapt ce duce la desfacerea contractului individual de muncã. (4) La cerere, în situaþia în care conducerea ºcolii nu poate asigura profesori de religie aparþinând cultului din care fac parte elevii, aceºtia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului cãruia îi aparþin. Art. 33. – (1) Cultele au dreptul sã înfiinþeze ºi sã administreze unitãþi de învãþãmânt pentru pregãtirea personalului de cult, a profesorilor de religie, precum ºi a altor specialiºti necesari activitãþii religioase a fiecãrui cult, în condiþiile prevãzute de lege. (2) Fiecare cult este liber sã îºi stabileascã forma, nivelul, numãrul ºi planul de ºcolarizare pentru instituþiile de învãþãmânt proprii, în condiþiile prevãzute de lege. Art. 34. – (1) Cultele îºi elaboreazã planurile ºi programele de învãþãmânt pentru învãþãmântul teologic preuniversitar ºi programele pentru predarea religiei. Acestea se avizeazã de cãtre Ministerul Culturii ºi Cultelor ºi se aprobã de cãtre Ministerul Educaþiei ºi Cercetãrii. (2) Pentru învãþãmântul superior, planurile ºi programele de învãþãmânt se elaboreazã de instituþiile de învãþãmânt, cu acordul cultului respectiv ºi se aprobã de senatele universitare. 29

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Art. 35. – (1) Personalul didactic din unitãþile de învãþãmânt teologic integrate în învãþãmântul de stat se recunoaºte de cãtre Ministerul Educaþiei ºi Cercetãrii, în condiþiile prevãzute de lege, cu acordul prealabil al organelor statutare ale cultelor religioase în cauzã. (2) Personalul didactic din unitãþile de învãþãmânt teologic neintegrate în învãþãmântul de stat se numeºte de cãtre organele statutare ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora. Personalul didactic care predã religia în ºcoli, trebuie sã îndeplineascã prevederile Legii privind Statutul personalului didactic nr.128/1997, cu modificãrile ºi completãrile ulterioare. Art. 36. – (1) În centrele de plasament organizate de instituþiile publice, particulare sau aparþinând cultelor, educaþia religioasã a copiilor se face conform apartenenþei lor religioase. (2) În centrele de plasament, indiferent de finanþator, educaþia religioasã a copiilor cãrora nu li se cunoaºte religia se face doar cu acordul persoanelor stabilite prin actele normative incidente în acest domeniu. Art. 37. – Salarizarea personalului didactic ºi administrativ din unitãþile de învãþãmânt teologic neintegrate în învãþãmântul de stat se asigurã de cãtre culte. La cererea cultelor, statul, prin Ministerul Culturii ºi Cultelor, poate asigura o contribuþie la salariu, proporþional, în raport de numãrul membrilor acestora. Art. 38. – Echivalarea ºi recunoaºterea diplomelor ºi a certificatelor de studii teologice obþinute în strãinãtate se fac în condiþiile prevãzute de lege. Art. 39. – (1) Cultele recunoscute au dreptul de a înfiinþa ºi administra forme de învãþãmânt confesional de toate nivelurile, profilurile ºi specializãrile, în condiþiile legii. (2) Diplomele pentru absolvenþii unitãþilor ºi instituþiilor de învãþãmânt particular, confesional, organizate de cãtre cultele religioase se elibereazã potrivit legislaþiei în vigoare. (3) Statul va susþine financiar învãþãmântul confesional, în condiþiile legii. (4) Unitãþile de învãþãmânt confesional dispun de autonomie organizatoricã ºi funcþionalã, potrivit statutelor ºi canoanelor lor, în concordanþã cu prevederile legale ale sistemului naþional de învãþãmânt. (5) În învãþãmântul confesional se pot înscrie elevi sau studenþi, indiferent de religie sau confesiune, garantându-se libertatea educaþiei religioase a acestora, corespunzãtoare propriei religii sau confesiuni. CAPITOLUL III Asociaþiile religioase Art. 40. – (1) Libertatea religioasã se poate exercita ºi în cadrul asociaþiilor religioase, care sunt persoane juridice alcãtuite din cel puþin 30

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

300 de persoane, cetãþeni români sau rezidenþi în România, care se asociazã în vederea manifestãrii unei credinþe religioase. (2) Asociaþia religioasã dobândeºte personalitate juridicã prin înscrierea în Registrul asociaþiilor religioase, care se instituie la grefa judecãtoriei în a cãrei circumscripþie teritorialã îºi are sediul. Art. 41. – (1) Oricare dintre asociaþi, pe baza împuternicirii date de ceilalþi, poate formula o cerere de înscriere a asociaþiei în Registrul asociaþiilor religioase. (2) Cererea de înscriere va fi însoþitã de urmãtoarele documente: a) actul constitutiv, în formã autenticã, în care se vor arãta obligatoriu denumirea asociaþiei religioase, care nu poate fi identicã sau asemãnãtoare cu cea a unui cult sau a altei asociaþii religioase recunoscute, datele de identificare ºi semnãturile asociaþilor, sediul, patrimoniul iniþial de cel puþin douã salarii brute pe economie alcãtuit din aportul în naturã sau în bani al asociaþilor, precum ºi primele organe de conducere; b) mãrturisirea de credinþã proprie ºi statutul asociaþiei religioase, care trebuie sã cuprindã: structura sa de organizare centralã ºi localã, modul de conducere, administrare ºi control, modul de înfiinþare ºi desfiinþare a unitãþilor locale, drepturile ºi obligaþiile membrilor, principalele activitãþi pe care asociaþia religioasã înþelege sã le desfãºoare, în vederea atingerii scopurilor sale spirituale; alte prevederi specifice asociaþiei religioase respective; c) actele doveditoare ale sediului ºi patrimoniului iniþial; d) avizul consultativ al Ministerului Culturii ºi Cultelor; e) dovada privind disponibilitatea denumirii, eliberatã de cãtre Ministerul ustiþiei. Art. 42. – (1) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere ºi a documentelor prevãzute la art.41 alin.(2), judecãtorul desemnat de preºedintele instanþei verificã legalitatea acestora ºi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaþiei în Registrul asociaþiilor religioase. (2) Odatã cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunicã, din oficiu, organului financiar local în a cãrui razã teritorialã se aflã sediul asociaþiei religioase, pentru evidenþa fiscalã, cu menþionarea numãrului de înscriere în Registrul asociaþiilor religioase. Art. 43. – Asociaþiile religioase pot înfiinþa filiale cu personalitate juridicã, în conformitate cu statutele lor, potrivit procedurii prevãzute la art. 41 ºi 42. Art. 44. – (1) Asociaþiile religioase beneficiazã de facilitãþi fiscale legate de activitatea lor religioasã, în conformitate cu Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificãrile ºi completãrile ulterioare. (2) Asociaþiilor religioase li se aplicã în mod corespunzãtor ºi prevederile art.10 alin.(2), art.15, 16 ºi 28 din prezenta lege. 31

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Art. 45. – Dizolvarea asociaþiei religioase se pronunþã de instanþa competentã atunci când, prin activitatea sa, asociaþia religioasã aduce atingeri grave securitãþii publice, ordinii, sãnãtãþii sau moralei publice, drepturilor ºi libertãþilor fundamentale ale omului sau când asociaþia religioasã urmãreºte alt scop decât cel pentru care s-a constituit. Art. 46. – Prevederile prezentului capitol se completeazã cu dispoziþiile Ordonanþei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaþii ºi fundaþii, aprobatã cu modificãri ºi completãri prin Legea nr.246/2005. Art. 47. – (1) Asociaþiile existente, constituite în conformitate cu reglementãrile legale privind asociaþiile ºi fundaþiile, care au ca obiect de activitate principal exercitarea unei credinþe religioase, ºi care doresc sã dobândeascã statutul de asociaþie religioasã, vor depune la judecãtoria unde sunt înregistrate o cerere de transformare a asociaþiei ºi de radiere a ei din Registrul asociaþiilor ºi fundaþiilor ºi de înregistrare în Registrul asociaþiilor religioase þinut de grefa aceleiaºi judecãtorii, însoþitã de documentaþia prevãzutã la art.41. (2) Cererea va fi semnatã de organele statutare de conducere ale asociaþiei, arãtându-se expres dorinþa transformãrii asociaþiei iniþiale în asociaþie religioasã. (3) Judecãtorul delegat se va pronunþa atât asupra transformãrii asociaþiei, cât ºi asupra înregistrãrii asociaþiei religioase, stabilind ºi perioada în care asociaþia a avut ca obiect de activitate exercitarea unei credinþe religioase. (4) Perioada stabilitã de instanþã va fi luatã în considerare ºi se va adãuga perioadei de funcþionare a asociaþiei religioase, în vederea dobândirii calitãþii de cult recunoscut. Art. 48. – (1) În toate cererile ºi acþiunile în justiþie privitoare la dobândirea sau pierderea calitãþii de asociaþie religioasã, judecata se face cu prezenþa procurorului ºi cu citarea reprezentantului Ministerului Culturii ºi Cultelor. (2) Încheierile sau hotãrârile pronunþate de cãtre instanþã în cauzele privitoare la asociaþiile religioase pot fi atacate cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunþare, la tribunal. CAPITOLUL IV Dispoziþii tranzitorii ºi finale Art. 49.– (1) La data intrãrii în vigoare a prezentei legi, în România funcþioneazã 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integrantã din prezenta lege. (2) În termen de 12 luni de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, cultele din România prevãzute în anexa la prezenta lege vor prezenta statutele ºi codurile canonice Ministerului Culturii ºi Cultelor, pentru recunoaºterea lor. 32

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

(3) Recunoaºterea se realizeazã prin hotãrâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii ºi Cultelor ºi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dispoziþiile art.17 alin.(2) se aplicã în mod corespunzãtor. Art. 50. – (1) Orice modificare sau completare a prezentei legi se realizeazã cu consultarea prealabilã a cultelor recunoscute ºi cu respectarea normelor legale privind transparenþa decizionalã. (2) Reprezentanþii cultelor religioase au dreptul de a participa ca invitaþi la dezbaterea în Parlament ºi în comisiile acestuia a proiectelor de acte normative privitoare la viaþa religioasã, la activitatea cultelor, de educaþie ºi de învãþãmânt confesional, de asistenþã socialã ºi de patrimoniu naþional privind cultele. Art. 51. – La data intrãrii în vigoare a prezentei legi, Decretul nr.177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.178 din 4 august 1948, cu modificãrile ºi completãrile ulterioare, precum ºi orice alte dispoziþii contrare, se abrogã.

33

PASTORALÃ LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2006 † AMBROZIE, EPISCOPUL GIURGIULUI, iubitului nostru cler, cinului monahal ºi dreptcredincioºilor creºtini ai eparhiei noastre, har ºi pace de la Dumnezeu, iar de la Noi arhiereascã binecuvântare! „...iatã, Eu sunt cu voi în toate zilele...“ (Matei, XXVIII, 20)

Hristos a Înviat! Fraþi creºtini, fii duhovniceºti ai Episcopiei Giurgiului, Cu luminoasa vestire a comuniunii celei nestrãmutate în veacul veacului i-a întâmpinat Mântuitorul Hristos pe ucenicii Sãi apostoli dupã slãvita Sa înviere, încredinþându-i deplin de marea ºi limpede ºi de Dânsul prevestita biruinþã a Sa asupra puterii întunericului ºi a morþii. ªi i-a trimis, tot atunci, spre a învãþa întru acestea „toate neamurile, botezându-le în numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh“ (Matei XXVIII, 19) Iar de 2000 de ani, Creºtinãtatea întreagã, din toate cele patru zãri ale pãmântului, întâmpinã mereu Ziua Învierii cu aceeaºi nesfârºitã bucurie ºi plinãtate de tãrie a semnificaþiei Sfintelor Paºti, întru care „din moarte la viaþã ºi de pe pãmânt la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântãm cântare de biruinþã“ (Canonul Învierii, Cântarea 1, irmos). 36

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Cu adevãrat mare ºi fãrã egal este ziua aceasta, în care, slãvind ºi cântând biruinþa Dumnezeiascã, mulþumim, totodatã pentru veºnica luminã dãruitã printr-însa neamului omenesc. Învierea Mântuitorului este, precum bine se ºtie, temeiul neclintit al credinþei noastre, reazemul nemuritor al pururea nãdãjduirii ºi izvorul nesecat al iubirii de Dumnezeu, convertitã, deopotrivã, în iubirea de semeni, ca expresie vãzutã a luminii cereºti revãrsatã în sufletele noastre. Roadele fãrã de seamãn ale Învierii se încununeazã prin Descoperirea Cereascã a menirii noastre întru comuniunea cu Dumnezeu ºi cu semenii dupã Chipul Crucii pe care, luând-o pentru Sine, Hristos a îndreptat-o cãtre noi înnobilatã ca altar de jertfã, cãlitã ca armã nebiruitã, înãlþatã ca stindard ºi efigie, aburind ca aluat al plãmãdirii noastre sufleteºti ºi radiind ca atotstrãlucitoare stea a înãlþãrii noastre spirituale fãrã de sfârºit. Contemplând Învierea Domnului ºi dându-i fãgaº curgãtor în inimile noastre, îndoielile se risipesc, spaimele se împrãºtie, durerile se ostoiesc, greutãþile se uºureazã, întristãrile pier, zãrile se însenineazã ºi lãstarii înmuguriþi ai sufletului înfloresc în Lumina cea Neapropiatã. De aceea Învierea Fiului Ceresc rãstignit este însãºi învierea noastrã, pe care o trãim, iarã ºi iarã, ca pe Sãrbãtoarea Sãrbãtorilor, ca pe renaºterea noastrã continuã, în ºi prin Domnul ºi Dumnezeul ºi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iubiþi fii sufleteºti, Cu toþii, cler ºi credincioºi ai meleagurilor Giurgiului, întâmpinãm slãvitul praznic al Învierii Domnului din acest binecuvântat an 2006, cu un unic adaos de înãlþãtoare bucurie, prilejuitã de marele dar pe care cu toþii l-am primit la acest prag de primãvarã prin înþeleapta rânduire a Sfintei noastre Biserici care, ridicând aceste strãvechi plaiuri de creºtinãtate româneascã la rang de eparhie de sine stãtãtoare, i-a dãruit, totodatã, întru duhul conglãsuirii frãþeºti, de curând împlinite, pe cel dintâi Arhipãstor, rânduit ºi aºezat în scaun, în persoana noastrã, tocmai la vremea de gãtire pentru bucuria Sãrbãtorii Pascale. Se cuvine, aºadar, ca, întru aceastã ziditoare lucrare a Ortodoxiei Româneºti, în întregul sãu, sã ne plecãm cu toþii genunchii înaintea Bunului Dumnezeu, adânc mulþumitori pentru plinãtatea darului fãcut nouã spre mai temeinicã îndreptare a noastrã pe calea, adevãrul ºi viaþa aievea închipuite de Mântuitorul Iisus Hristos. Se cuvine, apoi, ca întru împlinirea aceasta, într-atât aºteptatã de cãtre toþi dreptcredincioºii fii ai Bisericii noastre din acest strãvechi colþ de pãmânt românesc al Giurgiului sã îndreptãm mulþumirile noastre ºi sentimentele noastre de adâncã ºi filialã recunoºtinþã cãtre Prea Fericitul 37

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Pãrinte Patriarh TEOCTIST, arhipãstorul nostru iubitor ºi purtãtor de grijã de pânã acum, pentru înalta înþelegere, profunda înþelepciune ºi limpedea înainte-vedere prin care, ascultând ºi înþelegând glasul cel din adânc ºi semnele luminoase ale vremurilor acestea de zidire a „trupului tainic al lui Hristos“ închipuit de Biserica Ortodoxã în sânul poporului român, a rânduit, între atâtea alte istorice fapte de înãlþare care jaloneazã rodnicii ani de cârmuire ai Prea Fericirii Sale, ºi aducerea în câmpul cugetãrii ºi deciziei Ortodoxiei Româneºti, sub aripa ocrotitoare a Sfântului Duh, a necesitãþii de ridicare bisericeascã a judeþului Giurgiu la treapta de EPISCOPIE în cadrul MITROPOLIEI MUNTENIEI ªI DOBROGEI. ªi iarãºi se cuvine, apoi, a îndrepta mulþumirile ºi recunoºtinþa credincioºilor acestei noi eparhii cãtre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cãtre Adunarea Naþionalã Bisericeascã ºi cãtre Colegiul Electoral Bisericesc pentru cã, înþelegând, ca în atâtea alte împrejurãri ale anilor din urmã, rostul înalt ziditor al aºezãrii încã unei pãrþi a vetrei strãmoºeºti pe treapta de tare temeluire ºi bogatã rodire a episcopatului, au întreprins toate cele rânduite ºi necesare spre înfãptuirea acestui deziderat care acum îºi trãieºte împlinirea deplinã. ªi încã se cuvine din partea noastrã, cel rânduit a vã fi de aici înainte arhipãstor, sã vã mulþumim vouã, tuturor fiilor noºtri sufleteºti ai Giurgiului, pentru nãzuinþa cea bunã ºi dreaptã pe care aþi purtat-o în sufletele voastre ºi cãreia i-aþi dat glas pânã la ceasul în care cârja episcopalã a venit spre a strãjui nestrãmutat în acest vechi oraº românesc de la Dunãre. Întru toate acestea, pline de bunã ºi bogatã mireasmã duhovniceascã, fie numele Domnului binecuvântat de acum, de la acest mãrit prazic al Sfintelor Paºti din anul de la Hristos 2006, ºi pânã la aºteptata regãsire a tuturor celor drepþi în mila Dumnezeiascã a mântuirii celei fãrã de hotar, în veacul vecilor! Iubiþi fii ai Giurgiului, Pãmântul acestor meleaguri româneºti de la Dunãre, care au închipuit, încã din zorile istoriei, vatrã primitoare a locuirii omeneºti în epocile strãvechi ale paleoliticului, neoliticului, bronzului ºi fierului, a devenit, în primele secole ale erei creºtine, parte integrantã a vetrei de formare ºi creºtinare a poporului român. Aºa se face cã aceste locuri au intrat, încã din secolele celei de-a doua jumãtãþi a primului mileniu creºtin, în receptarea conºtiinþei vecinilor est-europeni din acea vreme, slavii, sub denumiri de ancestralã rezonanþã astãzi, precum Vlaºca sau Vlahia, adicã pãmântul vlahilor, precum ereau denumiþi pe atunci românii, ºi Vlãsia, adicã pãdurea 38

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

vlahilor, cum era cunoscut încã de pe atunci întinsul codru ce acoperea o mare parte a Câmpiei Române de astãzi. O tradiþie a locurilor a acreditat ideea cã, pe urmele unei vechi locuiri daco-române, actualul oraº Giurgiu ºi-ar fi putut afla începuturile încã de prin secolul al X-lea, având ca fondatori pe negustorii genovezi pãtrunºi din Marea Neagrã pe cursul Dunãrii ºi care-i vor fi putut da noii aºezãri ºi pe patronul pânã astãzi prãznuit de urbea giurgiuveanã: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Fapt este cã a rânduit Bunul Dumnezeu ca în acest binecuvântat an de la Hristos 2006 în care punem, dimpreunã, istoric început noii Episcopii a Giurgiului, aceastã nouã piatrã de temelie giurgiuveanã sã se aºeze în preajma sãrbãtorii Sfintelor Paºti care coincide, în chip minunat, cu însãºi ziua de 23 aprilie a obiºnuitei prãznuiri a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ºi care, tocmai din pricina acestei coincidenþe, se va prãznui, de astã datã, prin înaltã rânduialã bisericeascã, în ziua imediat urmãtoare, a doua a Sfintelor Paºti. Aºadar iatã mãritele sãrbãtori ale Învierii Domnului ºi Sfântului Patron Mucenicul Gheorghe îngemãnate, ca o minunatã aureolã, la vremea fondãrii noii Sfinte Episcopii a Giurgiului! Reîntorcându-ne, acum, la începuturile oraºului reºedinþã a judeþului ºi a noii eparhii, înregistrãm prima menþionare a toponimului Giurgiu în renumitul „Codex Latinus Parisinus“ din anul 1395. În aceeaºi vreme, a domniei în Þara Româneascã a lui Mircea cel Bãtrân (1386-1418), cetatea Giurgiului, înãlþatã de voievodul valah ca pavãzã antiotomanã, era înscrisã în tratatul sãu de alianþã cu Vladislav Jagello, regele Poloniei, încheiat la 23 septembrie 1403. Din deceniile începutului de secol XV documentele pãstreazã amintirea existenþei în aceastã parte de þarã a Vlaºcãi ºi în adâncul codrului Vlãsiei a uneia dintre cele mai vechi mânãstiri din Þara Româneascã, cea ziditã în Pãdurea cea Mare de la Bolintin. ªi chiar dacã, tot pe acea vreme, expansiunea otomanã ducea la transformarea, pentru circa patru veacuri, a Giurgiului în raia, mãrturiile semnificative de istorie româneascã ºi ortodoxã din acest þinut al Vlaºcãi au continuat a jalona, în chip pilduitor, secolele. Vlad Þepeº, cel care, la 1462, þinea cu bãrbãþie piept puhoiului otoman al cuceritorului Constantinopolului Mehmet al II-lea, fonda cea dintâi vatrã a Mãnãstirii Comana, loc în care, dupã unele opinii mai recente, va fi putut fi ºi înmormântat la 1476. Aceastã aºezare monahalã iniþialã a fost reclãditã, într-o formã mai amplã, în 1588, de boierul Radu ªerban, ajuns domn al Þãrii Româneºti între 1602-1611. În haina cea nouã Comana strãjuia aºadar locurile la vremea când, în 1595, marele voievod Mihai Viteazul stãvilea trufia otomanã a lui Sinan39

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Paºa la Cãlugãreni, pentru a o arunca, mai apoi, cu totul în apele Dunãrii, chiar la Giurgiu. Iar câteva decenii mai târziu, pe când osemintele ctitorului Radu ªerban erau aduse, în 1640, ºi înmormântate la Comana, nu departe, la Herãºti, doamna Elina, soþia domnitorului Matei Basarab (1632-1654) înãlþa, în 1643-1644, o frumoasã bisericã a Sfântului Nicolae (refãcutã în 1833 de Miloº Obrenovici), în vreme ce fratele ei, învãþatul cãrturar Udriºte Nãsturel, înãlþa, pe aceeaºi moºie a lor, un mândru palat cu influenþe de Renaºtere tratate în spirit oriental. În vremea Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (16881714) o nouã bisericã a Sfântului Nicolae era înãlþatã la Mironeºti, în comuna Gostinari de astãzi, de cãtre Ilinca Cantacuzino, iar Mãnãstirea Comana era, din nou, refãcutã, în 1699-1703, de cãtre paharnicul ªerban Cantacuzino, înmormântat aici în 1709, alãturi de soþia sa, Maria, ºi de alþi înaintaºi. Mai târziu, în 1728, vatra mânãstireascã a Comanei avea sã fie afierositã de Nicolae Vodã Mavrocordat Sfântului Mormânt de la Ierusalim, iar biserica avea sã-i fie reconstruitã în 1854. În veacul al XIX-lea, dupã încheierea existenþei raialei otomane, în 1829, oraºul Giurgiu, odatã cu o nouã sistematizare, avea sã fie îmbogãþit ºi cu o întreagã salbã de noi biserici pãstrate pânã astãzi: Sfânta TreimeSmârda, Sfântul Nicolae, Adormirea Maicii-Domnului, Sfântul Gheorghe, Sfântul Haralambie ºi Buna Vestire. Desãvârºirea unitãþii naþionale în 1918 a fost, apoi, marcatã prin mausoleul Eroilor înãlþat, în 1932, în incinta Mânãstirii Comana, pe urma unei iniþiative din 1919 a profesorului Nicolae Iorga, dar ºi prin ridicarea, la Giurgiu, a unui Mausoleu ºi a unei capele cu hramul „Înãlþarea Domnului“, sãvârºitã în anul 1927. Deceniile secolului XX ºi anii începutului de secol XXI au însemnat pentru bãtrânele meleaguri ale Giurgiului atât dãinuirea strãvechilor tradiþii de viaþã ortodoxã în asprele vremuri ale regimului comunist, totalitar ºi ateu, cât ºi o sensibilã revigorare dupã descãtuºarea din 1989, dintre care, spre exemplu, fondarea ºi rodnica existenþã a Seminarului Teologic giurgiuvean reprezintã doar un semnificativ exemplu, cu valoare de simbol, pentru ceea ce a însemnat evoluþia pânã la aºezarea aici a Scaunului Episcopal de astãzi. Iubiþi credincioºi, Dacã la mãrit ceas de praznic al Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos am þinut sã ne reamintim câteva date din trecutul istoriei ortodoxe a acestui þinut românesc, a fost pentru a trãi împreunã, la 40

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

vremea începuturilor noii noastre episcopii, conºtiinþa rãdãcinilor ºi a tradiþiilor noastre multiseculare care ne îndreptãþesc un sentiment de înãlþãtoare mândrie, dar ºi de profundã responsabilitate pentru vremea ce vine. Se cuvine nouã, fiii de astãzi ai Bisericii strãmoºeºti ºi ai poporului nostru dreptcredincios de pe meleagurile Giurgiului, sã ne arãtãm demni de aceastã moºtenire, sã purtãm cu demnitate, statornicie ºi iubire nestinsã flacãra acestei tradiþii spirituale ºi culturale care ne defineºte, ne dã sens ºi personalitate, dar ºi har ºi frãþietate, în timpuri de zidire a þãrii, a Europei ºi a lumii în haina generoasã a comuniunii, din care dimensiunea creºtinã este, trebuie sã fie, parte componentã, din adânc izvorâtoare ºi mult nãdãjduitã ca temei ºi liant, precum ne-a lãsat-o, ca nepreþuit dar de pace ºi jertfã de laudã, însuºi Mântuitorul Hristos. Fie ca pilda vieþii, învãþãturii, jertfei ºi slãvitei Sale Învieri celei de a treia zi, pe care astãzi o prãznuim ca fii ai noii noastre eparhii sã ne cãlãuzeascã necontenit gândurile ºi paºii, fie ca Mântuitorul sã dãinuiascã pururea în sufletele noastre mereu veghetoare, fie ca Episcopia Giurgiului sã fie, în aceste pãrþi vlãscene ale României, o statornicã ºi roditoare vatrã de Ortodoxie Româneascã, dar ºi o primitoare poartã a legãturilor poporului nostru întru Creºtinãtate cu lumea europeanã ºi cu lumea întreagã. Iar precum Mântuitorul ne-a dat încredinþarea despre împreunã rãmânerea sa cu noi în toate zilele, pânã la sfârºitul veacului, ºi noi, arhipãstorul vostru, acum aºezat în mijlocul turmei pãstoriþilor sãi, vã încredinþãm de întreaga noastrã dragoste pãrinteascã ºi de comuniunea, voinþa ºi statornicia deplinã întru lucrarea de zidire a casei Episcopiei noastre, pe care ne-a dãruit-o, nouã tuturor, ca nepreþuit talant, Bunul Dumnezeu. Fie ca talantul acesta sã-l putem întoarce cât mai mult sporit, ca ofrandã a inimilor noastre dreptmãritoare ºi întraripate, Pãrintelui Ceresc! Aºa sã ne ajute Dumnezeu! Al vostru de tot binele doritor ºi întru toate pãrinteºte rugãtor † AMBROZIE Episcopul Giurgiului

41

„HRISTOS SE NAªTE, SLÃVIÞI-L! HRISTOS DIN CERURI, ÎNTÂMPINAÞI-L! HRISTOS PE PÃMÂNT, ÎNÃLÞAÞI-VÃ! CÂNTAÞI DOMNULUI TOT PÃMÂNTUL ªI CU BUCURIE POPOARE, LÃUDAÞI-L, CÃCI S-A PREASLÃVIT!“ †AMBROZIE, CU MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU, EPISCOP AL EPARHIEI GIURGIULUI, IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL ªI DREPTCREDINCIOªILOR CREªTINI, HAR ªI PACE DE LA DUMNEZEU, IAR DE LA NOI ARHIEREASCÃ BINECUVANTARE. Iubiþi slujitori ai sfintelor noastre biserici ºi mãnãstiri, ºi binecuvântaþi fraþi creºtini ºi surori în Domnul Hristos! Cu bucurie ºi cu emoþie sfântã mã adresez dumneavoastrã în aceste zile sfinte ale Naºterii Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii ºi al sufletelor noastre. Iatã cã am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu, la capãtul fericit al postului Crãciunului, postul bucuriei ºi al speranþei. Deºi toate cele patru posturi de peste an sunt menite nu întristãrii, ci bucuriei, curãþirii ºi iluminãrii sufleteºti, postul Crãciunului este o experienþã inconfundabilã. Perioada aceasta are cãldura bucuriei simple de a fi om, de a te fi nãscut, de a deschide ochii dimineaþa ºi a simþi lumina discretã a soarelui de iarnã, de a sesiza frumuseþea, poate chiar stângace, a lucrurilor mãrunte, simple ºi a oamenilor. Dacã pentru credincioºi, praznicul Naºterii Domnului este un dar, cãci prin naºterea lui Iisus Hristos, Împãrãþia lui Dumnezeu coboarã ºi intrã în casele noastre, aceastã sãrbãtoare este iubitã ºi de cei care cred mai puþin, dar ale cãror suflete sunt mângâiate de Dumnezeu prin darurile 42

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

pe care le-a dat omului ºi pentru care iubirea dumnezeiascã vegheazã sã nu se ia de la el. Cel dintâi dar este acela de a fi între fãpturile create, singura cu chipul lui Dumnezeu, care copleºeºte creaþia cu frumuseþea, dar o poate ºi descoperi ºi contempla în lume. „Dumnezeu coboarã cãtre fãptura Sa, se întrupeazã, se face om, ca pe om sã îl îndumnezeiascã“. (Sfântul Atanasie cel Mare) De aceea ne bucurãm cu toþii de Crãciun, indiferent dacã ne simþim sau nu pregãtiþi sufleteºte, fie cã în noi credinþa este aprinsã sau amorþitã, fie cã ºtim sau nu încotro se îndreaptã viaþa noastrã. Ne bucurãm fiecare la mãsura noastrã, pentru cã aºa îngãduie Dumnezeu, cel care a venit „fãrã sã-i auzim glasul pe uliþã, fãrã sã zdrobeascã trestia frântã ºi sã stingã feºtila ce fumegã“ (Isaia 42,2-3). Bucuria noastrã vine ºi din faptul cã firii omeneºti i s-a adus o veste bunã; a fi om este mai mult decât ºtiam pânã acum! Oricât de potrivnice ar fi condiþiile din afarã, dându-ne uneori impresia cã suntem neînsemnaþi, oricât de josnice ar fi pornirile dinãuntru, fãcându-ne adesea sã nu ne recunoaºtem ºi sã ne dispreþuim pe noi înºine, cu toate acestea viaþa noastrã valoreazã enorm. Cât o casã? Cât o þarã? Cât lumea întreagã? Cât universul? Nu! Ar fi mult prea puþin. Cât Dumnezeu! El este adevãratul preþ al vieþii noastre, de vreme ce Fiul Sãu a luat acest trup ºi l-a fãcut al Sãu, l-a purtat dumnezeieºte, a îndurat toate suferinþele, de la sete ºi foame, pânã la durere ºi moarte, dar L-a înviat ºi L-a înãlþat pe tronul dumnezeirii. Cei ce ºtim acest lucru, este de înþeles sã nu-l mai uitãm pe vreun semen al nostru. Numele judeþului nostru, Giurgiu, ne aduce aminte de giulgiul în care a fost înfãºurat Domnul Hristos ºi, mai ales, cãmaºa Sa despre care se ºtie cã era „fãrã cusãturã, de sus þesutã în întregime.“(Ioan 19,23) Aceastã cãmaºã fãrã cusãturã, nu este altceva decât unitatea scopurilor noastre. Dar scopul nostru este , aºa cum ne aratã îngerii din cer, sã vieþuim pe pãmânt în pace ºi în bunãvoie(Luca. 2,14), ajutându-ne ºi slujind unii altora, ca astfel, împãcaþi, sã mergem împreunã în împãrãþia cerurilor! Aceastã cãmaºã „fãrã cusãturã“ ne reaminteºte cã trebuie sã o pãstrãm ºi sã o dãruim Domnului ca pe un veºmânt curat, nesfâºiat; nesfâºiat de interesele egoiste ale fiecãruia, care pot distruge armonia, încrederea ºi bunãvoirea dintre noi. Sã nu fim ca acei ostaºi care, dupã ce au rãstignit pe Hristos, au început sã se certe pe hainele Sale, acesta fiind un semn al neomeniei ºi al sãlbãticiei lor (Sfântul Chiril al Alexendriei), care apoi au aruncat sorþi ca sã afle cine va lua acea cãmaºã, fiecare gândindu-se la interesul lui. Hristos întrupat a venit sã ne înveþe ce este dragostea care „nu cautã ale sale“ (I Corinteni 13,5). Sã privim toþi la problemele tuturor, pe cât se poate, ale întregului judeþ ºi sã pãstrãm împreunã cãmaºa Domnului 43

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Iisus Hristos întreagã. Numai astfel putem îndeplini dorinþa Mântuitorului care se roagã ca ucenicii Sãi „sã fie una“ (Ioan 17,11), precum ºi persoanele Sfintei Treimi una sunt, în voinþã ºi în cugetare. Dar voieºte sã fie pãziþi ucenicii în unitatea aceleiaºi gândiri ºi voinþã, oarecum uniþi în cuget ºi duh ºi în legea iubirii frãþeºti, ca sã fie strânsã legãtura indisolubilã a iubirii, ca unitatea lor sã fie atât de desãvârºitã, încât sã semene unirii fiinþiale care existã între Tatãl ºi Fiul. Rãmânând neclintiþi ºi de neînvins nu vom fi zdruncinaþi de niciunul din lucrurile din lume,sau de plãcerile trupului, ci vom pãzi mai degrabã puterea nemicºoratã a iubirii în unitatea dreptei credinþe ºi a sfinþeniei. (Tâlcuire la Ioan, Sfântul Chiril al Alexandriei). Aceasta o spune ºi Sfântul Apostol Pavel, zicând „este un trup ºi un duh“ (Efeseni 4,4), pentru cã cei mulþi sunt un trup în Hristos, fiindcã toþi ne împãrtãºim de o pâine ºi toþi am fost unºi într-un singur Duh, cel al lui Hristos. ªi cum sã fim despãrþiþi când toþi, cleric ºi credincioºi, ne împãrtãºim cu acelaºi trup al lui Hristos? Cum sã urâm, când toþi suntem un singur trup al cãrui Cap este Domnul Iisus Hristos? Cum sã nu lucrãm cu responsabilitate ºi smerenie, când ºtim cã deasupra noastrã existã Cineva – Dumnezeu, aºezat într-un scaun mai mare decât al nostru ºi care ne poate povãþui cum sã facem binele, dar care ne va pedepsi dacã nu-l facem? Poate cineva sã-ºi urascã trupul sãu, sufletul sãu? Poate preotul sã nu-ºi iubeascã enoriaºii care i-au fost încredinþaþi spre pãstorire ºi sã nu poarte grijã de sufletele lor? Poate episcopul sã nu-ºi iubeascã preoþii sãi? Oare nu prin ei lucreazã Hristos la mântuirea oamenilor? Poate primarul sã nu-ºi iubeascã cetãþenii oraºului sau ai satului? Oare nu ei l-au ales? Nimeni nu este lipsit de dar de la Dumnezeu. Fiecare avem darurile noastre cu care ne-a înzestrat Dumnezeu ºi fiecare vom rãspunde înaintea judecãþii Sale, de modul cum le-am folosit. Preotul, ocupându-se cu pãstorirea sufletelor, are o responsabilitate covârºitoare într-o societate. Cãci de unde vin relele într-o societate, dacã nu de la pãcatele oamenilor? De unde sãrãcia, corupþia, furturile, drogurile, dacã nu din iubirea nesãturatã de bani ºi funcþii a unora ºi din lenevia altora? De unde certurile, violenþele ºi crimele, dacã nu din patima mâniei necontrolatã? De unde divorþurile, abandonurile, desfrâul, avorturile, dacã nu din pãcatul desfrânãrii? Aºadar izgonirea patimilor ºi dobândirea virtuþilor a fost dintotdeauna lucrarea sfântã a Bisericii! Numai pe temelia unui comportament creºtin se poate clãdi o societate care sã dãinuie; o societate în care fiecare sã-ºi cunoascã locul ºi responsabilitatea sa, fiindu-i cãlãuzã dreapta credinþã. Darul dreptei credinþe este cel mai mare dar pe care l-a încredinþat Domnul Iisus Hristos poporului nostru, prin Sfântul Apostol Andrei. ªi 44

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

noi, aflându-ne în faþa acestei globalizãri, în care fiecare popor aduce celorlalte ce are mai bun, putem spune cu deplinã hotãrâre cã ceea ce avem noi mai bun este credinþa noastrã. Credinþa noastrã este cea care i-a pãzit pe strãmoºii noºtri douã mii de ani ca sã nu piarã, credinþa noastrã ne-a fãcut sã dãinuim pe meleagurile vlãscene, în ciuda încercãrilor istoriei la care am fost supuºi ºi tot ea, credinþa, este cea care ne va pãzi într-o Europã care a început sã se trezeascã din adorarea materialismului ºi acum cautã cu o sete neostoitã sã umple golul spiritual pe care i l-a lãsat secularizarea ºi decreºtinarea în suflet. Iatã, iubiþilor, cu aceste cuvinte mã adresez Vouã, la acest praznic dumnezeiesc, ca pãrinte duhovnicesc al dragostei voastre ºi ca arhipãstor al acestei de Dumnezeu pãzite Eparhii. Sarcina noastrã este mai dificilã decât a celor care vor veni dupã noi, aºa încât este nevoie de cât mai mult ajutor, disponibilitate ºi împreunã lucrare din partea tuturor credincioºilor Eparhiei noastre, fie ei preoþi, cei din diverse funcþii de rãspundere sau credincioºii care ne susþin cu atâta cãldurã, prin rugãciunile ºi jertfele lor. Dar fãrã ajutorul lui Dumnezeu nimic nu putem izbândi ºi de aceea ne punem mai întâi nãdejdea în ocrotirea pruncului Dumnezeiesc, care ne învaþã sã privim lumea prin ochi de copil, ºi apoi în Prea Cucerniciile ºi Cuvioºiile Voastre, pãrinþii slujitori ai sfintelor altare ºi în credincioºii pe care îi pãstoriþi, dorindu-Vã ca sãrbãtorile sfinte sã Vã gãseascã pe toþi cu pace, cu nãdejde ºi cu bucurie în suflete. Aºadar, cu prilejul Sfintelor Sãrbãtori Vã indemn sã primiþi mesajul pe care îl adresa Sfântul Apostol Pavel credincioºilor din Corint: „Bucuraþi-vã, cãutaþi desãvârºirea, fiþi uniþi in cuget, trãiþi in pace ºi Dumnezeul dragostei ºi al pãcii va fi cu voi.“ (II Corinteni 13;11) Cu aceste sincere gânduri creºtineºti, rog pe Bunul Dumnezeu sã vã ajute sã sãrbãtoriþi Naºterea Domnului, Anul Nou ºi Boboteaza cu alese bucurii sufleteºti, cu pace ºi spor duhovnicesc. La mulþi ani! Al tuturor de tot bine voitor ºi stãruitor rugãtor la Dumnezeu, † Dr. AMBROZIE Episcopul Giurgiului

45

ITINERARIUL PASTORAL AL PREA SFINÞITULUI AMBROZIE, EPISCOPUL GIURGIULUI -2006Arhid. Florin Cheagã Secretar Eparhial În urmã cu ºase ani viaþa bisericeascã din þinuturile vlãºcene a dobândit o nouã înfãþiºare pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, întrucât potrivit prevederilor din Statutul pentru Organizarea ºi Funcþionarea Bisericii Ortodoxe Române prevãzute în articolele 129-132, precum ºi în urma hotãrârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 601/2000, ºi la îndemnul Prea Fericitului Pãrinte Patriarh Teoctist, a luat fiinþã Sfânta Episcopie a Giurgiului. În scaunul arhieresc al noii Episcopii de Giurgiu a fost ales de Colegiul Electoral al Bisericii Ortodoxe Române Prea Sfinþitul Dr. Ambrozie Meleacã, în ziua de 8 februarie 2006, fiind validat de Sfântul Sinod în ziua de 9 februarie 2006. Totodatã, a primit recunoaºterea prin decret, din partea preºedintelui României precum ºi din partea Guvernului, decretul de recunoaºtere din partea preºedintelui fiind publicat în Monitorul Oficial cu nr. 165/21.02.2006. În noua demnitate de Episcop al Giurgiului, Prea Sfinþitul Ambrozie a continuat lucrarea administrativ-bisericeascã începutã încã din anul 4 octombrie 2000 în cadrul Patriarhiei Române, unde a coordonat ºi a îndrumat ca episcop vicar-patriarhal, conform deciziei patriarhale, diferite sectoare: Relaþii Externe Bisericeºti, Comunitãþi Externe, Învãþãmânt, Biroul de Presã ºi Biroul de Pelerinaje. Astfel cã dupã instalarea oficialã din 9 aprilie 2006 de la Catedrala Episcopalã cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din Giurgiu, Prea Sfinþitul Ambrozie s-a ocupat îndeaproape de consolidarea noului sediu administrativ, atât ca locaþie, cât ºi ca aparat administrativ, sediu care astãzi este la standarde ridicate de funcþionalitate, precum ºi achiziþionarea unui teren pentru ridicarea unei mãnãstiri ºi a unor anexe având statut de Reºedinþã Episcopalã. 48

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

În plan pastoral-misionar, încã din primele momente Prea Sfinþitul Ambrozie a dorit cunoaºterea tuturor slujitorilor sfintelor altare din þinutul Eparhiei Giurgiului, precum ºi a problemelor pastoral-sociale cu care aceºtia se confruntã, iniþiind astfel întâlniri cu caracter de conferinþe preoþeºti. O altã cale prin care Prea Sfinþitul Ambrozie a reuºit sã cunoascã mai bine situaþiile ºi problemele din Eparhie, precum ºi a credincioºilor ei, au fost vizitele la parohii cu diferite ocazii – hramul bisericii, sãrbãtoarea comunitãþii sau a oraºului, sfinþirea-târnosirea locaºurilor de cult. Astfel cã încã din primele zile dupã instalare, Prea Sfinþitul Ambrozie a hirotonit preoþi ºi diaconi pentru comunitãþile lipsite de harul dumnezeiesc al Sfintei Liturghii ºi al Sfintelor Taine. Sfinþirea, târnosirea ºi punerea de temelie pentru noi Biserici În timpul vizitelor pastorale, Prea Sfinþitul Ambrozie a îndemnat la ridicarea de noi lãcaºuri de cult în Eparhia Giurgiului, prima sfinþire a pietrei de temelie a unei noi biserici cu hramul „Sf. Cuv. Parascheva“, fiind în data de 7 mai 2006, în localitatea Bolintin Deal, din Protoieria Bolintin. În ziua de 1 iunie 2006, la sãrbãtoarea Înãlþãrii Domnului, dupã sãvârºirea Sfintei Liturghii, Prea Sfinþitul Ambrozie a sfinþit locul pentru punerea pietrei de temelie a mãnãstirii cu hramul „Sfântul Gheorghe“, iar în data de 20 iulie 2006 a sãvârºit slujba de sfinþire a locului pentru ridicarea bisericii de la mãnãstirea nou înfiinþatã, cu hramul „Acoperãmântul Maicii Domnului“ din satul Chiriacu, comuna Izvoarele. De asemenea, Prea Sfinþitul Ambrozie a sãvârºit slujbe de târnosire, precum ºi de sfinþire la diferite biserici din Eparhia Giurgiului: 7.05.2006

– resfinþirea picturii bisericii cu hramul „Cuvioasa Parascheva“, din localitatea Bolintin Deal. 28.05.2006 – târnosirea capelei din incinta Spitalului JudeþeanGiurgiu, cu hramul „Sfântul Pantelimon“ din Municipiul Giurgiu. 24.06.2006 – târnosirea Bisericii din comuna Schitu, cu hramul „Sfântul Ioan Botezãtorul“ 30.07.2006 – sfinþirea Bisericii cu hramul „Sfântul Gheorghe“ din satul Dãiþa, comuna Daia. 1.10.2006 – târnosirea Bisericii de la Mãnãstirea cu hramul „Acoperãmântul Maicii Domnului“din satul Chiriacu, comuna Izvoarele.

49

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Hirotonii în Eparhia Giurgiului Simþindu-se nevoia de preoþi bine pregãtiþi în parohiile din cuprinsul Eparhiei Giurgiului, Prea Sfinþitul Ambrozie a hirotonit preoþi ºi diaconi, aceºtia urmând cursuri de practicã liturgicã la Catedrala Episcopalã din Giurgiu, sub atenta observare a Prea Sfinþiei Sale: 15.04.2006 – Florin Cheagã: hirotonit diacon pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. 16.04.2006 – Mihalcea Cosmin: hirotonit diacon pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. 23.04.2006 – Mihalcea Cosmin: hirotonit preot pe seama parohiei cu hramul „Înãlþarea Domnului“ din municipiul Giurgiu. 28.04.2006 – Ierod. Martinian: hirotonit preot pe seama Catedralei Episcopale din Giurgiu. 05.05.2006 – Virgil Cazan: hirotonit diacon pe seama parohiei Petru Rareº din protoieria Giurgiu. 07.05.2006 – Virgil Cazan: hirotonit preot pe seama parohiei Petru Rareº din Protoieria Giurgiu. 19.05.2006 – Busuioc Adrian Florin: hirotonit diacon pe seama parohiei Crevedia Micã, Protoieria Bolintin. 20.05.2006 - Busuioc Adrian Florin: hirotonit preot pe seama parohiei Crevedia Micã, Protoieria Bolintin. 27.05.2006 – Diac. Milea Liviu: hirotonit preot pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. 01.06.2006 – Þapardel Marius: hirotonit diacon pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. 04.06.2006 – Pitulice Petriºor: hirotonit diacon pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. 11.06.2006 – Pitulice Petriºor: hirotonit preot pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. 18.06.2006 – Diac. Sebastian Dragomir: hirotonit preot pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. 08.07.2006 – Anton Vali Mircea: hirotonit diacon pe seama parohiei Toporu, Protoieria Mihãileºti 50

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

09.07.2006 – Anton Vali Mircea: hirotonit preot pe seama parohiei Toporu, Protoieria Mihãileºti. 15.07.2006 – Popescu Aurel: hirotonit diacon pe seama parohiei Greaca, protoieria Giurgiu. 16.07.2006 – Popescu Aurel: hirotonit preot pe seama parohiei Greaca, Protoieria Giurgiu. 23.07.2006 – Daniel Romi Apaitan: hirotonit diacon pe seama parohiei Vlaºin, Protoieria Mihãileºti. 27.07.2006 – Daniel Romi Apaitan: hirotonit preot pe seama parohiei Vlaºin, Protoieria Mihãileºti. 06.08.2006 – Chivu Ciprian: hirotonit diacon pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. – Diac. Bogdan Mihãescu: hirotonit preot pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. 15.08.2006 – Niculae Bogdan ªtefan: hirotonit diacon pe seama Catedralei Episcopale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din municipiul Giurgiu. 27.08.2006 – Ierod. Nifon: hirotonit preot pe seama Mãnãstirii Comana din judeþul Giurgiu. 26.10.2006 – Niþã Antonio Cristian: hirotonit diacon pe seama parohiei Bulbucata, Protoieria Mihãileºti. 28.10.2006 – Niþã Antonio Cristian: hirotonit preot pe seama parohiei Bulbucata, Protoieria Mihãileºti. 25.11.2006 – Neagu Liviu Nicolae: hirotonit diacon pe seama Parohiei Ianculeºti. – Diac. Chivu Ciprian : hirotonit preot pe seama Parohiei Slobozia, postul II. 26.11.2006 – Diac. Neagu Liviu Nicolae: hirotonit preot pe seama Parohiei Ianculeºti. – Geantã Laurenþiu: hirotonit diacon pe seama Parohiei Vieru. 3.12.2006 – Diac. Geantã Laurenþiu: hirotonit preot pe seama Parohiei Vieru. 5.12.2006 – tunderea în monahism a rasoforului Pãtrãºeºcu Valentin – Vitimion primind numele de Teofan, la Mãnãstirea Sfântul Nicolae din Mun. Giurgiu. Vizite în alte eparhii Pe lângã vizitele pastoral-misionare efectuate în Eparhia Giurgiului, Prea Sfinþitul Ambrozie a efectuat ºi vizite în alte eparhii cu diferite ocazii, 51

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

la diferite sãrbãtori, simpozioane, lansãri de carte, susþineri de doctorate sau invitaþii ale ierarhilor din eparhiile vecine. 1-4 mai 2006

6-7 mai 2006 21-22 mai 2006

12-15 iunie 2006

28 iunie 2006 29 iunie 2006

11 iulie 2006

26-27 August 2006

21-24 septembrie 2006

– vizitã în Mitropolia Moldovei la invitaþia Înalt Prea Sfinþitului Daniel, Mitropolitul Moldovei. – interviu la Radio Trinitas Iaºi: „Noua Episcopie a Giurgiului: Istoric, necesitate, perspective“. – vizitã la Mitropolia de Ruse,la invitaþia Înalt Prea Sfinþitului Neofit, Mitropolit de Ruse – sãrbãtoarea oraºului Ruse. – participã la slujba arhiereascã de la Catedrala Patriarhalã din Bucureºti, la hramul bisericii, precum ºi la slujba de canonizare a Sfântului Grigorie Dascãlul, Mitropolitul Þãrii Româneºti. De asemenea, participã la procesiunea aºezãrii Sfintelor moaºte la Mãnãstirea Cãldãruºani. – vizitã în Mitropolia Ardealului la invitaþia Înalt Prea Sfinþiei Sale Laurenþiu Streza, Mitropolitul Ardealului, cu prilejul împlinirii a 100 ani de la ridicarea Catedralei. – vizitã în Eparhia Maramureºului ºi Sãtmarului la invitaþia Prea Sfinþitului Justinian Chira. – vizitã în Mitropolia Alba Iuliei la invitaþia Înalt Prea Sfinþitului Andrei. Sãvârºeºte Sfânta Liturghie arhiereascã la Mãnãstirea Râmeþ. – invitat de onoare la susþinerea tezei de doctorat a P.C.Pr. Cristian Popa, la secþia Istoria Religiilor, sub îndrumarea Dl.Prof.Dr. Remus Rus. – vizitã în eparhia Sucevei ºi Rãdãuþilor la invitaþia Înalt Prea Prea Sfinþitului Pimen, Arhiepiscpul Sucevei ºi Rãdãuþilor. A participat la târnosirea bisericii cu hramul „Sfântul Mina“, din municipiul Suceava. – participã la sãrbãtoarea Sfântului Nicodim de la Tismana în Mitropolia 52

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

25-26 septembrie 2006

16-17 octombrie 2006

27 octombrie 2006

29 octombrie 2006

29-30 noiembrie 2006

14-17 noiembrie 2006 26-28 decembrie 2006

Olteniei, la invitaþia Înalt Prea Sfinþitului Teofan, Mitropolitul Olteniei. A participat la slujba arhiereascã sãvârºitã de Prea Fericitul pãrinte Patriarh Teoctist la Mãnãstirea Tismana, alãturi de un sobor de arhierei. – vizitã în Eparhia Caransebeºului la invitaþia Prea Sfinþitului Lucian – vizitã la Mãnãstirea Nera ºi la Protoieria Bãile Herculane. – vizitã în Eparhia Dunãrii de Jos la invitaþia Prea Sfinþitului Casian, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la ridicarea Catedralei Episcopale din Municipiul Galaþi. – participã la Sfânta Liturghie arhiereascã în cinstea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, ale cãrui sfinte moaºte se aflã în Catedrala Mitropolitanã din Bucureºti. – participã, alãturi de Prea Fericitul Pãrinte Patriarh Teoctist ºi de un sobor de ierarhi, la târnosirea Mãnãstirii Popeºti - Leordeni, cu hramul „Sfinþilor Români“. – participã la sfinþirea Mãnãstirii de la Peºtera Sfântului Andrei de la Constanþa cu hramul „Sf. Andrei“, la invitaþia Înalt Prea Sfinþitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. – participã la lucrãrile Sinodului Mitropolitan ºi la lucrãrile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. – a efectuat o vizitã în Eparhia Râmnicului unde s-a întâlnit cu Prea Sfinþitul Gherasim. Cu aceastã ocazie, a vizitat Catedrala Episcopalã, mãnãstirea Hurezi ºi a asistat in data de 28 decembrie 2006 la slujba Sfintei Liturghii sãvârºitã la mãnãstirea Iezer. 53

SFÂNTUL ANTIMIS UN DAR AL EPISCOPULUI Pr. Chirculeanu Gabriel Termenul de „antimis“ vine din limba greacã de la cuvintele anti (în loc de) ºi minsion (masã) care înseamnã „în loc de masã“. Antimisul este o bucatã de pânzã de in sau de mãtase, având forma unui pãtrat, cu laturile de 50-60 cm, pe care este pictatã sau brodatã scena punerii Domnului nostru Iisus Hristos în mormânt. În colþuri sunt pictaþi cei patru Evangheliºti: Matei, Marcu, Luca ºi Ioan, iar in partea de sus, în mijloc, într-un buzunãrel, se aflã o pãrticicã din moaºtele unui sfânt martir. Sfântul antimis simbolizeazã giulgiul în care a fost înfãºurat trupul Mântuitorului Iisus Hristos la punerea în mormânt, de aceea pe marginile lui este scris troparul sfintelor patimi: „Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând Preacurat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãºurându-l ºi cu miresme, în mormânt nou, îngropându-l, l-a pus“. În Sfântul antimis este pãstrat un burete mic cu ajutorul cãruia sunt adunate pãrticelele cãzute din întâmplare de pe Sfântul disc. Buretele este confecþionat dintr-o plantã acvaticã numitã musa care, dupã ce este uscatã ºi presatã, este sfinþitã ºi folositã la strângerea pãrticelelor de pe Sfântul disc ºi de pe Sfântul antimis. Pe acest burete preotul îºi pune parte din Sfântul Agneþ atunci când se împãrtãºeºte, el simbolizând buretele cu care ostaºii romani l-au adãpat pe Mântuitorul cu oþet, în timp ce era rãstignit pe cruce, aºa cum ne spune sfântul Evanghelist Ioan: „ªi era acolo un vas plin cu oþet; iar cei care Il loviserã, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oþet, l-au dus la gura Lui. „ Ioan 19,29. Antimisul a fost introdus în cultul divin în vremea persecuþiilor, atunci când preoþii, din cauza persecutorilor, luau cu ei sfintele mese ºi se duceau în locuri retrase, peºteri, catacombe, unde sãvârºeau Sfânta Liturghie. Pentru cã mesele pe care sãvârºeau Sfânta Euharistie erau foarte greu de purtat, fiind fãcute din piatrã, metal sau lemn, au fost înlocuite cu sfântul antimis care era foarte uºor de purtat ºi cu ajutorul lui putându-se sãvârºi Sfânta 54

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Liturghie ºi în afarã de bisericã. Începând cu secolele II ºi III, s-a hotãrât ca la temelia bisericilor, sub altarele acestora, sã fie aºezate sfinte moaºte ale mucenicilor. Dupã fixarea acestei rânduieli s-a impus apoi ca Sfânta Euharistie sã se sãvârºeascã numai în acele locuri unde existã sfinte moaºte ale martirilor, fie cã era vorba despre mormintele acestora, fie cã era vorba de altare stabile sau altare improvizate sub care se puneau sfintele moaºte. Înainte de a se încheia epoca persecuþiilor, unii dintre slujitorii Bisericii sau chiar creºtinii s-au îngrijit ca în locurile unde mergeau sã aibã cu ei sfinte moaºte pentru ca astfel sã poatã sã se sãvârºeascã în orice loc Sfânta Euharistie, atunci când sãvârºirea ei nu era posibilã în locaºurile de cult sau la mormântul unui martir. În asemenea cazuri, sfintele moaºte erau pãstrate cu grijã, învelite în pânzã curatã, ele însele constituind un obiect aparte al cultului creºtin. Aceste împrejurãri au dus la confecþionarea antimiselor din pânzã cât mai bunã ºi mai rezistentã pentru a putea fi folosite ca adevãrate altare portative. Dupã încetarea persecuþiilor împotriva creºtinilor, antimisul nu a dispãrut, ci a rãmas în practica slujirii liturgice, îndeosebi în þinuturile barbare unde viaþa bisericeascã era tot atât de nestatornicã ºi primejdioasã ca în perioada persecuþiilor. Folosirea antimisului ca obiect de cult a fost supusã unei mari încercãri imediat dupã declanºarea iconoclasmului, care din anul 725 a supus prigonirii nu numai cinstirea icoanelor, ci ºi cinstirea sfintelor moaºte ºi a sfinþilor. Sinodul VII Ecumenic prin canonul 7 dispune restabilirea rânduielii de a se aºeza în altarul fiecãrei Biserici sfinte moaºte. Aceastã hotãrâre s-a luat ca o mãsurã de restaurare a cultului sfintelor moaºte, cât ºi de restaurare a cultului sfintelor icoane. Iatã textul deplin din canonului 7 al Sinodului VII Ecumenic: „Câte cinstite biserici s-au consacrat fãrã sfintele moaºte ale mucenicilor, hotãrâm sã se punã moaºte într-însele pe lângã obiºnuitele rugãciuni. Iar cel ce va consacra vreo bisericã fãrã de sfintele moaºte, sã se cateriseascã, ca unul care a cãlcat tradiþia bisericeascã „. Folosite paralel cu sfintele antimise, sfintele moaºte sunt amintite în canonul 1 al Sfântului Nichifor Mãrturisitorul (806-815) ºi dupã Sinodul din anul 842 de la Constantinopol, s-a generalizat ºi s-a impus rânduiala folosirii generale ºi obligatorii a sfintelor antimise , fãrã a se desfiinþa, ci pãstrându-se cu acelaºi caracter obligatoriu ºi rânduialã canonicã. Aceastã rânduialã obligã sã nu se sfinþeascã nicio bisericã decât prin aºezarea sfintelor moaºte la temelia ei, iar mai târziu în altarul fiecãrei biserici. Sfântul Antimis este cel mai important obiect de pe Sfânta Masã, fãrã de care preotul nu poate sãvârºi Sfânta Liturghie. În caz de nevoie, Sfânta Liturghie poate fi sãvârºitã ºi în afara bisericii, dar numai pe antimis. Acesta stã în permanenþã pe Sfânta Masã, sub Sfânta Evanghelie, îndoit ºi învelit într-o pânzã protectoare numitã «iliton». La Sfânta Liturghie, dupã citirea din Sfânta Evanghelie, aceasta este aºezatã mai în faþã pe Sfânta Masã, lãsând locul antimisului care este desfãcut de cãtre preot 55

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

în timpul rostirii ecteniei catehumenilor ºi însemnat cu semnul Sfintei Cruci la rostirea ecfonisului: „Ca ºi aceºtia împreunã cu noi sã slãveascã preacinstitul ºi de mare cuviinþã numele Tãu, al Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh, acum ºi pururea ºi în vecii vecilor.“ Toate antimisele cuprind numele parohiei, hramul bisericilor cãrora le sunt destinate ºi semnãtura episcopului locului. Ele se schimbã de fiecare datã când se instaleazã un nou episcop. Sfinþirea antimisului o face arhiereul locului prin stropirea cu vin roºu, cu apã de trandafir ºi prin ungerea cu Sfântul Mir, de obicei o datã cu sfinþirea bisericii, dar se poate face ºi separat, atunci când este nevoie în cadrul unei slujbe speciale cuprinsã în Arhieraticon. Antimisul se dã fiecãrei biserici de cãtre episcopul de care aparþine aceasta. Bisericile locale se þin toate într-o unitate de timp ºi spaþiu prin episcopi, urmaºii apostolilor. Sfântul Ap. Pavel spune în acest sens: „Drept aceea, luaþi aminte de voi înºivã ºi de toatã turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca sã pãstraþi Biserica Lui Dumnezeu, pe care a câºtigat-o cu însuºi sângele Sãu“. (Fapte XX,28). Preotul primeºte antimisul de la episcopul locului, a cãrui semnãturã garanteazã nu numai existenþa unei comunitãþi euharistice locale, ci ºi comuniunea sacramentalã ce existã între el ºi preot. „Biserica localã, ca entitate având un statut eclesiologic plenar, este dioceza episcopalã“, aratã Mitropolitul Ioannis Zizioulas arãtând învãþãtura dintotdeauna a Bisericii. În primele secole creºtine, episcopul conducea toate adunãrile de cult, el fiind sãvârºitorul de drept al slujbelor ºi în special al Sfintei Liturghii. La Liturghie întreaga Bisericã localã se adunã în jurul episcopului exprimând unitatea ei ca Trup al Lui Hristos. Având în vedere înmulþirea numãrului creºtinilor, a devenit imposibilã adunarea tuturor credincioºilor dintr-o Bisericã localã la o singurã Sfânta Liturghie slujitã de episcop. Ca urmare, episcopul deleagã preoþi ca, în numele lui, sã slujeascã Sfânta Liturghie ºi sã pãstoreascã parohiile. Sfântul Ignatie al Antiohiei spune cã „Numai acea Euharistie este realã, pe care o sãvârºeºte episcopul sau cel cãruia i-a încredinþat el sãvârºirea ei“. Antimisul, purtând semnãtura episcopului ºi având menþionatã numele parohiei, protoieria ºi judeþul din care face parte, este tocmai misiunea sau însãrcinarea pe care arhiereul o dã preotului pentru a sãvârºi Sfânta Liturghie ºi pentru a pastori parohia respectivã dând o autoritate canonicã acestui antimis. Episcopul locului este cel care poate retrage antimisul, iar retragerea antimisului înseamnã lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivã. NOTE BIBILIOGRAFICE 1

2 3

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, , E.I.M.B.O.R, Bucureºti, 1990, p.125-126. Pr.Prof. Dr. Ene Braniºte, Liturgica Teoreticã, E.I.M.B.O.R, Bucureºti, 1984, p. 246. Ioannis Zizioulas, Fiinþa eclesialã, Bucureºti, 1996, p. 255.

56

STEMA EPISCOPIEI GIURGIULUI Descrierea Heraldicã: Scut cu vârf ascuþit, despicat, având la dreapta heraldicã (stânga privitorului), pe câmp roºu, pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, totul de argint. La stânga heraldicã, pe câmp de argint, o cruce treflatã de aur ºi un turn roºu încãrcat de o ancorã de aur. Susþinãtori, de o parte ºi de alta, îngeri de argint. Scutul este aºezat pe o mantie roºie cu cãptuºealã de argint ºi care este înconjuratã de o coroanã închisã, aur cu albastru. Între coroanã ºi scut se aflã hrisograma, iar în spatele mantiei se detaºeazã crucea ºi cârja, simboluri episcopale. În exteriorul mantiei se aflã un ºir de metanii de argint, element specific stemelor episcopale ortodoxe. Sub scut se aflã o devizã de culoare albastrã ce are înscrise cu litere de argint cuvintele: „Îndrãzniþi, EU am biruit lumea!“ (Ioan XVI,33) Simbologie: În conformitate cu uzanþele heraldice, s-a pus în jumãtatea din dreapta heraldicã a scutului (stânga privitorului) un element central din stema municipiului Giurgiu – stemã realizatã de Comisia Consultativã Heraldicã în anul 1932 -, desigur modificat în privinþa culorilor pentru cã este vorba despre noua Episcopie a Giurgiului. Mai precis, s-a pãstrat câmpul roºu din stema municipiului, dar s-a folosit exclusiv argint (alb heraldic) în cazul Sfântului Gheorghe ºi aceasta din dorinþa de a sublinia prin calitãþile simbologice ale argintului cã este vorba de o stemã ecleziasticã, nu de una laicã. În plus, figura Sfântului Gheorghe – prin atribuþiile de luptãtor – este o trimitere de naturã heraldicã la figura istoricã a lui Mihai Viteazul, voievodul care s-a luptat pentru toate cele trei provincii româneºti, unindu-le, în concordanþã cu celebra sa sintagmã „pohta ce-am pohtit“, precum ºi pentru faptul cã unul dintre stindardele sale era de culoare roºie ºi îl avea pe el pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul. 57

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

S-a folosit deliberat o aºa-numitã „licenþã heraldicã“, în sensul cã s-au pus elemente de metal (aur) pe câmp de metal (argint) din dorinþa de a fi subliniate mai multe lucruri în acelaºi timp. În primul rând, argintul câmpului sugereazã puritate, curãþenie sufleteascã, referiri heraldice clare la o stemã ecleziasticã. Crucea treflatã este simbolul heraldic cel mai des întâlnit ºi utilizat pentru a sugera Ortodoxia. Ancora ne trimite cu gândul la faptul cã Giurgiu, sediul Episcopiei, este un oraº port. În plus, turnul de culoare roºie pe care este pusã ancora face referire la epoca lui Mircea cel Bãtrân care a apãrat creºtinismul românesc nord-dunãrean ca pe o cetate în faþa Semilunii. S-a ales roºu, atât ca pandant al culorii din celãlalt cartier al scutului - în concordanþã cu regulile heraldicii -, cât ºi pentru a sublinia jertfa de sânge a înaintaºilor. Spre a reda mai sugestiv faptul cã Mircea cel Bãtrân ºi-a apãrat, deopotrivã, neamul ºi credinþa, s-au „vizualizat“ heraldic aceste lucruri prin alegerea cetãþii spre a simboliza „neamul“ (þara) ºi a ancorei, spre a simboliza atât credinþa creºtinã, cât ºi faptul cã românii n-au fost un neam de nãvãlitori, ci de aprigi apãrãtori ai gliei strãmoºeºti ºi ai Crucii. Ornamentele exterioare ale scutului - susþinãtorii îngeri, mantia, coroana, hrisograma, crucea, cârja ºi metaniile - sunt menite sã sublinieze valenþele unei steme episcopale, cea a Episcopiei Giurgiului. Albastrul, care apare în culorile mitrei ºi ale devizei, este, sub raport religios, culoarea care se distinge de toate celelalte culori prin faptul cã reprezintã cerul.

58

ADUNAREA EPARHIALÃ Biserica este un aºezãmânt divino-uman; prin originea, doctrina, scopul ºi puterile ei are un caracter dumnezeiesc; prin membrii ei ºi prin manifestãrile acestora are un caracter omenesc. Biserica Ortodoxã Românã este organizatã ºi funcþioneazã pe baza unui Statut, alcãtuit în lumina unor principii canonice ºi pe temeiul învãþãturilor dogmatice ºi morale, al tradiþiilor ortodoxe ºi þinând cont de realitãþile vieþii religioase din þara noastrã precum ºi de legile civile. Conform art. 5 din Statut, BOR este organizatã ca Patriarhie cu titulatura „Patriarhia Românã“. Principiile care au stat ºi stau la baza organizãrii noastre bisericeºti: sinodalitatea, autonomia ºi democraþia. Biserica noastrã are o conducere sinodalã ierarhicã ºi se administreazã în mod autonom prin organe proprii reprezentative, alese de cler ºi de mireni, prin votul credincioºilor (art. 3). Organele centrale deliberative ale Bisericii Ortodoxe Române sunt Sfântul Sinod ºi Adunarea naþionalã bisericeascã, iar cele executive sunt Consiliul Naþional Bisericesc ºi Administraþia Patriarhalã (articolul 8). Din punct de vedere local este organizatã în parohii, protopopiate, mãnãstiri, eparhii ºi mitropolii. Fiecare din pãrþile componente se conduce ºi se administreazã independent de altã parte componentã de acelaºi grad. În cele ce urmeazã ne vom referi la eparhie ca unitate bisericeascã localã. Eparhia este o unitate teritorial-bisericeascã aflatã sub conducerea unui episcop, constituitã dintr-un numãr de parohii grupate în protopopiate ºi din mãnãstirile aflate pe acest teritoriu. Eparhia are ca organ deliberativ Adunarea Eparhialã care se compune dintr-un numãr de 30 de membri reprezentanþi ai clerului ºi ai credincioºilor în proporþie de 1/3 clerici ºi 2/3 mireni, aleºi pe termen de 4 ani. Se întruneºte în sesiune ordinarã o datã pe an ºi în sesiuni extraordinare, ori de câte ori este necesar. Adunarea Eparhialã ia hotãrâri cu privire la problemele administrative, culturale ºi economice. Preoþii care candideazã pentru a deveni membri clerici ai Adunãrii Eparhiale trebuie sã se fi distins 59

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

printr-o activitate deosebitã ºi purtare exemplarã. Candidaþii pentru demnitate de membri mireni trebuie sã aibã vârsta de cel puþin 30 de ani ºi sã fie creºtini ortodocºi, cu o viaþã nepãtatã ºi sã aibã merite deosebite pe tãrâm cultural-social. În urma înfiinþãrii Episcopiei Giurgiului s-au desfãºurat alegeri pentru Adunarea Eparhialã. În ziua de 15 iunie 2006 a avut loc ºedinþa de constituire a Adunãrii Eparhiale, la convocarea Prea Sfinþitului Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, potrivit art. 98 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române ºi art. 94 ºi 117 din Regulamentul pentru funcþionarea organelor deliberative ºi executive. În urma procedurilor de validare, Adunarea a fost declaratã legal constituitã. În aceeaºi ºedinþã s-a alcãtuit biroul Adunãrii Eparhiale, alegându-se 3 secretari, 1 cleric ºi 2 mireni. A urmat alegerea delegaþiilor Adunãrii Eparhiale a Episcopiei Giurgiului în Adunarea Naþionalã Bisericeascã conform articolului 94 lit. b din Statut ºi art. 107 lit. a din Regulament. De asemenea, au fost aleºi membri Consiliului Eparhial ºi desemnaþi cei 3 membri clerici în Consistoriul Eparhial, precum ºi cei 2 supleanþi. Au fost alcãtuite ºi comisiile de lucru ale Adunãrii Eparhiale. Tot în cadrul acestor lucrãri s-a hotãrât înfiinþarea a douã noi Protopopiate (Mihãileºti ºi Herãºti), prin desprinderea unor parohii din cele douã existente (Giurgiu ºi Bolintin), cât ºi înfiinþarea unor aºezãminte monahale. Cele hotãrâte au fost aprobate în unanimitate de cãtre membrii Adunãrii Eparhiale. Prin exercitarea atribuþiilor conferite de Statutul Bisericii Ortodoxe Române, Adunarea Eparhialã, ca organ deliberativ local, contribuie la bunul mers al Eparhiei din punct de vedere administrativ, cultural ºi bisericesc.

60

ªEMATISMUL EPISCOPIEI GIURGIULUI MEMBRII ADUNÃRII EPARHIALE MEMBRII MIRENI:

MEMBRII CLERICI: P.C. P.C. P.C. P.C. P.C. P.C. P.C. P.C. P.C. P.C.

Pr. Pr. Pr. Pr. Pr. Pr. Pr. Pr. Pr. Pr.

Alexandrescu Ilie Roºioru Stelian Luþescu Sorin Podaru Mihãiþã Constantin Mirel Beldiman Nicuºor Stãnescu Viorel Anicescu Marian Pisculungeanu Florin Petcu Lucian Rãzvan

D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l D-l

Ing. Boiangiu Victor Ing. Stãniºteanu Sergiu Noruþ Jud. Netejoru Lucian Conf. Univ. Dr. Ciumbericã Aurel Prof. Bulboacã Mircea Jurist Ciobanu Dinel Victor Procuror Rãdulecsu Radu Avocat Popescu Ioan Jurist Mitroi Paul Savu Avocat Vucã Emil Gabriel Ing. Bãdãlãu Nicolae Tãnase Dragne Gen. (r) Dan Gheorghe Dinu Andrei Prof. Marin Tudor Econ. Dan Floricã Ing. Ioniþã Ion Pãtrãºescu Radu Prof. ªandru Nicolae Jurist Cârligea ªtefan

61

CENTRUL EPARHIAL Vicar Administrativ P.C. Pr. Buga Constantin Secretar Eparhial P.C. Arhid. Cheagã Florin Sectorul Administrativ Consilier: P.C. Pr. Puflea Nicuºor Sectorul Economic Consilier: P.C. Pr. Stuparu Emanuel Ioan Inspector: P.C. Arhid. Niculae Bogdan ªtefan Inspector: P.C.Pr Mihai Cãlin Sectorul Cultural Consilier: P.C. Pr. Cãrãmizaru Emil Nedelea Inspector învãþãmânt teologic: P.C. Pr. Balaban Mihail Inspector cultural: P.C. Pr. Chirculeanu Gabriel Sectorul Patrimoniu Consilier Patrimoniu bisericesc: P.C. Pr. Balaban Mihail Sectorul Social Consilier: P.C. Pr. Popa Edmond Nicolae Sectorul Juridic Consilier Juridic - Dl. Miricã Ion Adrian Inspector Eparhial bisericesc P.C. Pr. Stãnescu Viorel Exarh Arhim. Irineu Iuraºcu Eclesiarh Ierom. Martinian Bãnicã Coordonator birou pelerinaje P.C. Pr. Mihãescu Bogdan Serviciu personal Referent D-na Ec. Muºat Geta 62

PROTOIERIA BOLINTIN PROTOPOP: P.C. PR. ªERBAN ION

PAROHIA

ADRESA

HRAMUL

NUMELE PREOTILOR

Bolintin Deal I

Com. Bolintin Deal

Sf. Ier. Nicolae

Popescu Mugurel

Bolintin Deal II

Com. Bolintin Deal

Sf. M. Mc. Gheorghe

Antonescu Vasile

Bolintin Vale I

Com. Bolintin Vale

ªerban Ion Beldiman Nicuºor

Bolintin Vale II

Com. Bolintin Vale

Adormirea Maicii Domnului Acoperamântul Maicii Domnului Sf. M. Mc. Dimitrie

Dumitrache Marin

Adormirea Maicii Domnului

Muºat Florin Ivan Doru

Sf. Ier. Nicolae

Rotaru George

Com. Bucºani

Sf. Ier. Nicolae

Manole Gherasim

Com. Bucºani, sat Vadu Lat Com. Bucºani, sat Uieºti Com. Bucºani, sat Podiºorul Com. Bucºani, sat Obedeni Com. Bucºani, sat Goleasca

Sf. Arh. Mihail ºi Gavriil

Vladuþ Marin

Buna Vestire

Constantin Laurenþiu

Sf. M. Mc. Dimitrie

Enache Costel

Crivina Malu Spart Mihai Voda Bucºani Vadu Lat Uieºti Podiºorul Obedeni Goleasca

Com. Bolintin Vale, sat Crivina Com. Bolintin Vale, sat Malu Spart Com. Bolintin Deal, sat Mihai Voda

Cosoba

Com. Cosoba

Crevedia Mare

Com. Crevedia Mica

Adormirea Maicii Domnului Adormirea Maicii Domnului Adormirea Maicii Domnului Sf. Împ. Constantin ºi Elena

63

Ghiþa Nicuºor

Niculae Claudiu Pîrloaga Victoraº Chiþu Constantin Gradincea Ion

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 —————————————— Dealu Palanca Floreºti Stoeneºti Gogora Carpeniº Cascioarele

Com. Crevedia Mica, Sf. Ier. Nicolae sat Dealu Com. FloreºtiSf. Ap. Petru ºi Pavel Stoeneºti, sat Palanca Com. Floreºti Sf. Ier. Nicolae Stoeneºti Com. FloreºtiSf. Ier. Nicolae Stoeneºti Com. FloreºtiSf. Arh. Mihail ºi Stoeneºti, sat Gogora Gavriil Com. Gaiseni, sat Sf. Ier. Nicolae Carpeniº Com. Gaiseni, sat Vovidenia Cascioarele

Piscululgeanu Florin Dumitrescu Nicolae Popescu Valeriu ªerban Mihai Mitroi Valentin Voeru Georgica Stanescu Viorel

Gaiseni

Com. Gaiseni

Sf. Ier. Nicolae

Stanescu Laurenþiu

Gradinari

Com. Gradinari

Adormirea Maicii Domnului

Petrescu Bruno

Sf. Ier. Nicolae

Lazar Gheorghe

Sf. Treime

Vasile Octavian

Adormirea Maicii Domnului

Þiculeanu ªtefan

Sf. Ier. Nicolae

Schiteanu Petre

Zorile Tâtava Bicu Popeºti – Manuc

Com. Gradinari, sat Zorile Com. Gradinari, sat Tâtava Com. Joiþa, sat Bicu Com. Joiþa, sat Popeºti –Manuc

Joiþa

Com. Joiþa

Sf. Ier. Nicolae

Pîrcalabu Cornel

Mârºa

Com. Mârºa

Sf. Ier. Nicolae

Dragan Marin

Balaºoieni

Com. Ogrezeni, sat Balaºoieni

Sf. M. Mc. Dimitrie

Pârvu ªtefan

Ogrezeni

Com. Ogrezeni

Adormirea Maicii Domnului

Palea Niculae

Hobaia

Com. Ogrezeni, sat Hobaia

Sf. M. Mc. Gheorghe

Dumitrescu Valeriu

Roata

Com. Roata

Sf. Ier. Nicolae

Murgila Marin

Com. Roata, sat Sadina Com. Roata, sat Cartojani

Adormirea Maicii Domnului

Stroe Vasile

Sf. M. Mc. Gheorghe

Andrei Ionel

Adormirea Maicii Domnului

Udrea Ilie

Sf. Ier. Nicolae

Pana Ion

Adormirea Maicii Domnului

Spataru Vali

Sadina Cartojani Ulmi Draganeasca Icoana

Com. Ulmi Com. Ulmi, sat Draganesca Com. Ulmi, sat Icoana

64

———————————————— Episcopia Giurgiului ———————————————— Poenari Enuþa

Com. Ulmi, sat Poenari Enuþa

Sf. Ier. Nicolae

Dinica Anton

Trestieni

Com. Ulmi, sat Trestieni

Sf. Ier. Nicolae

Rotaru Robert

Deleni

Com. Ulmi, sat Deleni

Adormirea Maicii Domnului

Florea Nicolae

Izvorul

Com. Vânatorii Mici, sat Izvorul

Sf. Treime

Radulescu Gerald

Vânatorii Mari

Com. Vânatorii Mici

Sf. M. Mc. Gheorghe

Zotea Calin

Vânatorii Mici

Com. Vânatorii Mici

Naºterea Maicii Domnului

Rizea Marin

Zadariciu

Com. Vânatorii Mici, sat Zadãriciu

Sf. Ier. Nicolae

Petrescu Calistrat

65

PROTOIERIA GIURGIU PROTOPOP: P.C. PR. BÃLESCU ADRIAN

PAROHIA

ADRESA

HRAMUL

NUMELE PREOÞILOR

Buna Vestire

Giurgiu, Mircea cel Bãtrân 16

Buna Vestire

Manicatide Lucian Cãrãmizaru Nedelea

Sf.Gheorghe

Giurgiu, Piaþa Sf. Gheorghe 8

Sf. Gheorghe

Sf. Haralambie

Giurgiu, ªos. Sloboziei 3

Sf. Haralambie

Inalþarea Domnului

Giurgiu, ªos. Bucureºti 78

Inalþarea Domnului

Sf. Treime

Giurgiu, Str. Braniºtei 1

Sf. Treime

Sf. Gheorghe Nou

Giurgiu, ªos. Balanoaiei

Sf. Gheorghe

Bufnea Ioan

Baneasa

Com. Baneasa

Adormirea Maicii Domnului

Burlacu Gheorghe

Meletie

Com. Baneasa, sat Meletie

Naºterea Maicii Domnului

Balaban Mihail Constantin

Frasinu

Com. Baneasa, sat Frasinu

Sf. Nicolae

Botea Gheorghe

Sf. Gheorghe Frasin

Com. Baneasa, sat Frasinu

Sf. Gheorghe

Pãcurariu Ocatvian Ionuþ

Pietrele

Com. Baneasa, sat Pietrele

Adormirea Maicii Domnului

ªerban Ion

Calugareni

Com. Calugareni

Sf. Nicolae

Ochetan Marin

Braniºtari

Com. Calugareni, sat Braniºtari

Sf. Gheorghe

Florea Valentin

66

Puflea Nicuºor Cristea Gabriel Lori Constantin Cristian Osman Marian Mihoci ªtefan Roºioru Stelian Gheorghe D. Ion Mihalcea Constantin Alexandresu Ilie Vâlcan Emilian Teodorescu Teodor

———————————————— Episcopia Giurgiului ———————————————— Moºteni Dobroteºti Crucea de Piatra Hulubeºti de Jos Hulubeºti de Sus

Com. Calugareni, sat Moºteni

Sf. Nicolae

Radu Gheorghiþa

Com. Calugareni, sat Cruce

Sf. Ilie

Constantin Valeriu Laurenþiu

Sf. Nicolae

Stan Iordan Iosif

Sf. Voievozi

Neagu Ionel

Com. Calugareni, sat Hulubeºti Com. Calugareni, sat Hulubeºti

Uzunu

Com. Calugareni, sat Uzunu

Sf. Nicolae

Balescu Adrian

Daia

Com. Daia

Cuv. Paraschiva

Viºoiu Mihai Ciprian

Daiþa

Com. Daia, sat Dãiþa

Sf. Gheorghe

Cruþu Nicolae

Plopºoru

Com. Daia, sat Plopºoru

Cuv. Paraschiva

Serghe Traian

Budeni

Com. Comana, sat Budeni

Adormirea Maicii Domnului

Frateºti

Com. Frateºti

Sf. Mc. Ecaterina

Balanoaia

Com. Frateºti, sat Balanoaia

Sf. Gheorghe

Lutescu Sorin Marinuº Buga Constantin Buga Gheorghe Moisei Fanica

Cetatea

Com. Frateºti, sat Cetatea

Sf. Ap. Petru si Pavel

Muºat Vasilica

Remuº

Com. Frateºti, sat Remuº

Muºat Stelian

Gaujani

Com. Gaujani

Sf. Pantelimon Adormirea Maicii Domnului

Cetaþuia

Com. Gaujani, sat Cetãþuia

Sf. M.Mc. Dimitrie

Pietriºu

Com. Gaujani, sat Pietriºu

Cuv. Paraschiva

Pop Vasile Florin

Gogoºari

Com. Gogoºari

Sf. Treime

Pîrvan Florin

Raleºti

Com. Gogoºari, sat Raleºti

Sf. Nicolae

ªtefan Valentin

Fil. Draghiceanu

Com. Gogoºari, sat Draghiceanu

Sf. Dumitru

ªtefan Valentin

Izvoru

Com. Gogoºari, sat Izvoru

Sf. Nicolae

Popa Gheorghe

Gostinu

Com. Gostinu

Sf. Nicolae

Izvoarele I

Com. Izvoarele

Cuv. Paraschiva

Chiriacu

Com. Izvoarele, sat Chiriacu

Adormirea Maicii Domnului

Roºu Constantin Chilianu Gabriel Florin

Sf. Nicolae

Cazan Virgil

Sf. Împãraþi Constantin ºi Elena

Pantofaru Florin

Petru Rareº Radu Voda Fil. Dimitrie Cantemir Valea Bujorului

Com. Izvoarele, sat Petru Rareº Com. Izvoarele, sat Radu Voda Com. Izvoarele, sat D.Cantemir Com. Izvoarele, sat Valea Bujorului

Geadau Costel

Olteanu Valerian Jica Marius Radu Florian

Sf. Ier. Nicolae Sf. Voievozi

67

Stoian Marian

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Malu

Com. Malu

Sf. Ioan Botezatorul

Bilcea Miron Vârban Ion Cocoru George

Oinacu

Com. Oinacu

Adormirea Maicii Domnului

Balaºa Teodor

Braniºtea

Com. Oinacu, sat Braniºtea

Adormirea Maicii Domnului

Voinea Ionuþ

Comasca

Com. Oinacu, sat Comasca

Putineiu

Com. Putineiu

Sf. Ioan Botezatorul

ªtefan Marius Mugurel Gaulea Gabriel Marian

Vieru

Com. Putineiu, sat Vieru

Adormirea Maicii Domnului

Geantã Gheorghe Laurenþiu Pârvu Ion

Slobozia

Com. Slobozia

Sf. Mc. Gheorghe

Lungu Alexandru Chivu Ciprian

Staneºti I

Com. Staneºti

Naºterea Maicii Domnului

Þapardel Marius Florin

Staneºti II

Com. Staneºti

Sf. Nicolae

Cîrstea ªtefan Ciprian

Staneºti III

Com. Staneºti

Sf. Arhid. ªtefan

Petriºor Aurel

Onceºti

Com. Staneºti

Sf. Arh. Mihail ºi Gavriil

Constantin Mirel

Bãlanu

Com. Staneºti, sat Bãlanu

Cuv. Paraschiva

Abalaru Ionuþ Daniel

Ghizdaru

Com. Staneºti, sat Ghizdaru

Sf. Gheorghe

Jinaru Adam

Stoeneºti

Com. Stoeneºti

Cuv. Paraschiva

Ciocoiu Marius Catalin Chiºcari Ion

Tangîru

Stoeneºti, sat Tangîru

Adormirea Maicii Domnului

Stoica Dumitru Marius

Fil. Mirau

Stoeneºti, sat Mirau

Sf. Gheorghe

Ianculeºti

Com. Stoeneºti, sat Ianculeºti

Sf. Împãraþi Constantin ºi Elena

Neagu Liviu Nicolae

Vedea

Com. Vedea

Sf. Pantelimon

Vamoº Horia Bratu Marian

Mãnãstirea Sf. Gheorghe

Mun. Giurgiu

Sf. M. Mc. Gheorghe

Stareþã Monahia Rucãreanu Alexandra

Schitul Sf. Nicolae

Mun. Giurgiu

Sf. Ier. Nicolae

Stareþ Ierom. Aldescu Nicolae

Schitul Acoperãmântul Maicii Domnului

Com. Izvoarele, sat Chiriacu

Sf. Prooroc Ilie

Stareþ Ierom. Dionisie Cârjan

Sf. Împ. Constantin ºi Neacºu Marius Mihãiþã Elena

68

PROTOIERIA HEREªTI PROTOPOP: P.C. PR. PODARU MIHÃIÞÃ

PAROHIA

ADRESA

HRAMUL

NUMELE PREOTILOR

Câmpurelu

Com. Colibaºi, sat Câmpurelu

Sf. Cuv. Parascheva

Dima Adrian

Colibaºi

Com. Colibaºi,

Sf. Cuv. Parascheva

Pîrvu Mihai Chiriþa Doru

Sf. Gheorghe

Cojocariu Cezar

Com. Comana, sat Falaºtoaca Com. Comana, sat Gradiºtea Com. Comana, sat Vlad Þepeº

Adormirea Maicii Domnului Adormirea Maicii Domnului

Gostinari

Com. Gostinari

Sf. Cuv. Parascheva

Mironeºti

Com. Gostinari, sat Mironeºti

Sf. Nicolae

Greaca

Com. Greaca

Sf. 40 Mucenici

Falaºtoaca Gradiºtea Vlad Þepeº

Puþu Greci Zboiu

Com. Greaca, sat Puþu Greci Com. Greaca, sat Zboiu

Miºu Gheorghe Pantazi Nicolae Silviu Antonescu Nicolae Vladescu Adrian Stavrica Alexandru Cornel Georgescu Alin Popescu Aurel

Sf. Dumitru

Juganaru Laurenþiu

Sf. Treime

Ciocãnel Marian

Hotarele I

Com. Hotarele

Sf. Cuv. Paraschiva

Iancu Petre

Hotarele II

Com. Hotarele

Sf. Arhangheli Mihail ºi Gavriil

Costache Ion

Sf. Cuv. Parascheva

Radoi Florian

Sf. Arhangheli Mihail ºi Gavriil

Iordache Florin

Scariºoara Izvoarele

Com. Hotarele, sat Scariºoara Com. Hotarele, sat Izvoarele

69

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 —————————————— Ciurari

Com. Hotarele, sat Ciurari

Adormirea Maicii Domnului

Miu Viorel

Hereºti

Com. Hereºti

Sf. Treime

Podaru Mihaiþa

Dadilov`

Com. Mihai Bravu

Sf. Cuv. Parascheva

Prundu I

Com. Prundu

Sf. M. Mc. Dimitrie

Prundu II

Com. Prundu

Sf. Cuv. Lazar

Dinu Dimitrie

Puieni

Com. Prundu, sat Puieni

Sf. M. Mc. Dimitrie

Staicu Eugen

Valea Dragului

Com. Valea Dragului

Sf. M. Mc. Dimitrie

Alexandrescu Iulian Anton

Ciocoveni

Com. Valea Dragului, sat Ciocoveni

Sf. Ioan Botezatorul

Coc Gheorghe

Varaºti

Com. Varaºti

Sf. Ier. Nicolae

Oprea Robertino Aristide Gheorghe C. Ion

Dobreni Obedeni Manastirea Comana Schit Valea Neajlovului

Dumitru Nelu Morcov Octavian Dinu Marin Manole Octavian

Com. Varaºti, sat Dobreni Com. Varaºti, sat Obedeni Com. Comana, sat Comana

Sf. Maria

Dima Tanase

Sf. Ier. Nicolae

Roman Cristea

Sf. Ier. Nicolae

Ierom. Ghelasie Iorga

Com. Comana

Înãlþarea Domnului

Arhim. Irineu Iuraºcu

70

PROTOIERIA MIHÃILEªTI PROTOPOP: P.C. PR. STUPARU EMANUEL IOAN

PAROHIA

COMUNA

HRAMUL

NUMELE PREOÞILOR

Varlaam

Com. Adunaþii Copaceni

Adormirea Maicii Domnului

Batrâneanu Eduard

Pîslari

Com. Adunaþii Copaceni

Sf. Cuv. Parascheva

Moldovan Dorin Cristian

Mogoºeºti

Com. Adunaþii Copaceni

Adunaþii Copaceni

Com. Adunaþii Copaceni

Sf. Împ. Constantin ºi Elena Adormirea Maicii Domnului

Daraºtii de sus Com. Adunaþii Copaceni

Chirculeanu Gabriel Popescu Geraldin Sârbu Viorel

Sf. Ier. Nicolae

Alexe Cristian

Bulbucata

Com. Bulbucata

Sf. M.Mc. Gheorghe

Niþã Antonio Cristian Marian Virgil Marius

Facau

Com. Bulbucata, sat Facau

Sf. Arhid. ªtefan

Mihai Florentin

Padureni

Com. Buturugeni

Saxoni

Com. Buturugeni

Podul Doamnei

Clejani

Neajlov

Clejani

Clejani

Com. Clejani

Gorneni

Com. Epureºti

Epureºti

Com. Epureºti

Sf. Ier. Nicolae

Dobre Laurenþiu

Copaciu

Com. Ghimpaþi

Sf. Împ. Constantin ºi Elena

Anicescu Marian

Adormirea Maicii Domnului Adormirea Maicii Domnului Sf. Împ. Constantin ºi Elena Adormirea Maicii Domnului Sf. Arh. Mihail ºi Gavrii Sf. Arh. Mihail ºi Gavriil

71

Mîrºolea Ion Mihalea Dan Mihail Dragomir Georgica Porlogea Corneliu Ciocan Costel Farmazon Costinel Dilirici Gheorghe

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 —————————————— Crovu Naipu

Com. Ghimpaþi Com. Ghimpaþi

Sf. Ier. Nicolae Sf. Ier. Nicolae Sf. Arh. Mihail ºi Gavriil

Vatafu Gheorghe Turcu Costel

Valea Plopilor

Com. Ghimpaþi

Salcioara

Com. Ghimpaþi

Sf. Ier. Nicolae

Lovin Virgil

Letca Noua

Com. Letca Noua

Sf. Împ. Constantin ºi Elena

Popa Edmond

Letca Veche

Com. Letca Noua

Milcovaþ

Com. Letca Noua

Mihaileºti I

Com. Mihaileºti

Mihaileºti II

Com. Mihaileºti

Novaci

Com. Mihaileºti

Draganescu

Com. Mihaileºti

Sf. Ier. Nicolae

Petcu Razvan Lucian

Popeºti

Com. Mihaileºti

Mihaiþa Constantin

Rasucenii de Jos

Com. Rasuceni

Sf. Treime Adormirea Maicii Domnului

Rasucenii de Sus

Com. Rasuceni

Sf. Ier. Nicolae

Pieleanu Alexandru

Carapancea

Com. Rasuceni, sat Carapancea

Sf. Ioan Botezatorul

Popescu Daniel

Sf. Împ. Constantin ºi Elena Adormirea Maicii Domnului Sf. Împ. Constantin ºi Elena Sf. Arh. Mihail ºi Gavriil Adormirea Maicii Domnului

Geonea Orlando

Voicila Vasile Panasiu Sorin Gabriel Sfetcu Marian Georgescu George Burcea Cornel Þârdea Ioan

Blogoº Traian Viorel

Sf. Ier. Nicolae

Pieleanu Marin

Bila Camineasca

Com. Rasuceni, sat Cucuruzu Com. Schitu Com. Schitu

Sf. Ioan Botezatorul Sf. Ier. Nicolae

Nicolae Mihai Duþu Stelian

Schitu

Com. Schitu

Sf. Ioan Botezatorul

Nicolae Dorin

Vlaºin

Com. Schitu

Sf. Ier. Nicolae

Apaitan Daniel Romi

Sf. Împ. Constantin ºi Elena Sf. Împ. Constantin ºi Elena Adormirea Maicii Domnului Sf. M. Mc. Dimitrie

Usturoi Victor Dinca Mihai Emanuel

Cucuruzu

Singureni

Com. Singureni

Stejaru

Com. Singureni

Toporu

Com. Toporu

Tomuleºti

Com. Toporu

72

Badea Ion Anton Liviu Adrian Anton Vali Mircea Gheorlan Constantin

CATEDRALA EPISCOPALà DIN GIURGIU Pr. Mihãiescu Bogdan Pr. Pitulice Petriºor Giurgiu, frumoasa aºezare vlãsceanã ce dãinuie de veacuri pe malul stâng al Dunãrii, atestatã documentar la 23 septembrie 1403 printr-un act ce poartã semnãtura marelui voievod Mircea cel Bãtrân (1386-1418), îºi are rãdãcinile mult mai adânc înfipte în istorie, dupã cum aratã mãrturiile scoase la ivealã de oamenii de ºtiinþã în domeniu, locurile acestea înscriindu-se printre cele în care s-a nãscut poporul român. În 1420, cetatea Giurgiu a fost cuceritã de turci, fiind transformatã în raia pentru patru sute de ani, cu excepþia unor scurte perioade în care unii dintre domnitorii Þãrii Româneºti, apãrãtori ai creºtinãtãþii, reuºesc sã cucereascã locurile acestea ce le aparþineau de drept. Istoria ne aratã cã pânã în 1829, an în care prin Tratatul de la Adrianopol raialele Turnu, Giurgiu ºi Brãila trec sub administraþie româneascã, creºtinilor din aceste teritorii nu li se îngãduia sã-ºi construiascã locaºuri de cult deasupra solului ºi nici sã aibã clopote la ele. Din aceastã cauzã, creºtinii vor fi nevoiþi sã recurgã la construirea bisericilor îngropate sub pãmânt. Asemenea locaºuri de închinare au existat ºi la Giurgiu, cãci în Cartografia bisericilor bucureºtene pe anul 1810, publicatã în revista „Biserica Ortodoxã Românã“, se aminteºte ºi de „preotul Radu sin popa Ivan, hirotonisit preot de Vlãdica Cerveno chir Chiril, pe biserica din Giurgiu în anul 1802 August 25.“1 De asemenea, având grijã de locuitorii acestei cetãþi, Tribunalul turcesc din Giurgiu aminteºte într-o hotãrâre a sa din 1806 despre reparaþiile ce s-au fãcut bisericii „Adormirea Maicii Domnului“. O mãrturie incontestabilã o gãsim în textul unei inscripþii cioplite în piatrã, în limba românã, scrisã cu caractere chirilice, pãstratã astãzi în catedralã, care spune aºa: 73

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

„Inscripþie deasupra monumentului Subt acest monument zidit Jertfelnic bisericii vechi existând La anul 1806 în pãmânt clãditã Cu hramul Adormirea Maicii Domnului slãvitã Sub oblãduire otomanã fiind Neîngãduit deasupra a fi ziditã La anul 1851 din nou s-a înfiinþat Sub acel hram înãlþat ªi cea veche s-a stricat Prin îndemnul Pãrintelui Protopop Anume Drãgan Mirodat Sub îngrijirea dumnealor Manole Grabobici ºi Daniil Denea Epitropii acestei biserici În a jertfelnicului mãrire Întru veºnicã pomenire Scriitor Dascãlu Dumitru, an 1859.“ Iatã aici dovada existenþei unui locaº de cult îngropat ºi actul naºterii unuia nou în care slujim astãzi sau poate al unui înaintaº al acestuia. Lucrãrile de specialitate consemneazã cã biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ a fost construitã între anii 1840-1852 pe locul unde se vede astãzi. În decursul timpului ea a mai suferit câteva transformãri majore. Planul bisericii este de tip bazilical, cu turle pe naos ºi pridvor, ziditã din cãrãmidã arsã cu mortar de var, pe o temelie de piatrã. Aceastã piatrã folositã la temelia bisericii a fost luatã din zidurile cetãþii Giurgiu, dupã cum aflãm dintr-o aprobare datã de generalul Kiseleff în anul 1832. Construcþie mãreaþã, ce poartã în sine specificul arhitecturii bizantine, caracterizat de linii drepte ºi arce de cerc rotunde, cu ziduri groase, stâlpi pãtraþi, ferestre mari ºi turle cu calote sferice, având la vremea ridicãrii aerul specific epocii în care s-a nãscut, biserica ziditã la jumãtatea secolului al XIX-lea suferã unele transformãri în prima jumãtate a secolului al XX-lea. Astfel, într-o primã fazã, dupã cum vedem în unele imagini din acea vreme ºi din mãrturiile consemnate în Condica acestei biserici, portalul de la intrarea principalã a fost înlocuit cu un portic mai mare ce se vede ºi astãzi. S-a continuat cu schimbarea acoperiºului ºi a celor douã turle vechi din lemn cu unele din beton armat. Tot acum se construiesc cele douã timpane pe laturile de nord ºi sud din dreptul turlei Pantocratorului ºi friza cu firide de sub corniºã în interior se înlocuiesc cafasul ºi amvonul, se pune parchet în altar ºi granit în naos ºi în pronaos peste pardoseala 74

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

de piatrã. Se instaleazã o centralã proprie ºi calorifere. Apoi se va începe repictarea bisericii, din cauza faptului cã pictura veche era deterioratã. În 1930 se reparã clopotniþa ºi se construieºte casa parohialã. Înfãþiºarea pe care o are astãzi catedrala se pare cã o datorãm arhitectului Penescu ºi inginerului Ciulei din Bucureºti. Ei au construit în 1935, la Giurgiu, halele din piaþa centralã ºi clãdirea Tribunalului din Parcul Alei. Pictura iniþialã ce împodobea pereþii vechii biserici a fost executatã în ulei, în maniera ºcolii decadente de dupã Gh. Tãttãrescu, de cãtre pictorul Nicolae Pitaru. Pictura muralã existentã astãzi, executatã în tempera grasã, în stil neo-bizantin, a fost realizatã de pictorul Nicolae Stoica între anii 1939-1959. Restaurarea acesteia s-a realizat între anii 1989-2005 de cãtre Drejoi Ion, ucenic al lui Nicolae Stoica. Catapeteasma, realizatã în stil baroc, cu pictura în ulei, datând din secolul al XIX-lea, este opera pictorului Nicolae Pitaru. Aceasta se desfãºura la început pe toatã lãþimea bisericii, acoperind cele trei abside. Avea în componenþã doisprezece icoane mari. Ea a suferit unele modificãri în vara anului 1948, reducându-i-se dimensiunile la cele existente astãzi. Parohia Catedralei a avut un inventar foarte bogat de bunuri mobile ºi imobile ce s-au adunat în timp de la binecredincioºii creºtini din þarã ºi din strãinãtate – cum a fost, spre exemplu, cazul soþiei generalului rus Soymonov, care a donat icoana cu Sfânta Treime, în cinstea ºi spre pomenirea soþului ei ºi ai camarazilor acestuia cãzuþi pe câmpurile de luptã în timpul rãzboiului ruso-turc. Locaº de cult ºi de culturã, catedrala are onoarea de a primi corurile vocale „Cântarea Dunãrii“ ºi „Lyra“ sub conducerea maeºtrilor Anghel Bãrbulescu ºi Victor Karpis, spre a înfrumuseþa coloritul muzical al slujbelor. Titlul de catedralã ºi-l dobândeºte încã din vechime. Spre exemplu, în corespondenþa dintre Consulatul Rusiei de la Galaþi ºi Secretariatul de Stat al Þãrii Româneºti, din 1856, cu privire la donaþia vãduvei generalului rus Soymonov, i se recunoaºte acest statut. La fel, Condica datã în 1935 de cãtre vrednicul de pomenire Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, este adresatã „Bisericii parohiale – Catedralã cu hramul Adormirea Maicii Domnului din comuna Giurgiu, Judeþul Vlaºca.“ Acest titlu a fost purtat cu vrednicie pânã la 9 aprilie 2006 când, prin instalarea primului episcop de Giurgiu în persoana Prea Sfinþitului Dr. Ambrozie Meleacã, biserica parohialã „Adormirea Maicii Domnului“ devine catedralã episcopalã în adevãratul sens al cuvântului. Înfiinþarea noii Episcopii a Giurgiului prin hotãrârea Adunãrii Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureºtilor din 20 ianuarie 2000 ºi prin 75

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

aprobarea acesteia de cãtre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 23 februarie 2003 „nu ºtirbeºte în nici un chip unitatea noastrã bisericeascã, de rugãciune, de iubire ºi nãdejde în harul dumnezeiesc“(cuvântarea P.F. Pãrinte Teoctist la întronizarea P.S. Dr. Ambrozie). Vitregiile prin care Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ a trecut de-a lungul anilor se vor încheia pe 9 aprilie 2006 când, în aceastã zi „de neasemuitã valoare ºi frumuseþe“, Biserica este ridicatã oficial la rangul de Catedralã Episcopalã.

NOTE BIBLIOGRAFICE 1

Biserica Ortodoxã Românã, anul XXXI, nr. 10, p. 1143

76

BISERICA ORTODOXÃ ROMÂNÃ ªI INTEGRAREA EUROPEANÃ. EXIGENÞE, PROBLEME ªI PERSPECTIVE Pr. Drd. Petcu Rãzvan INTRODUCERE Uniunea Europeanã este o structurã suprastatalã care, prin performanþele sale democratice, politico-economice, cu impact atât de puternic în ceea ce priveºte realizarea unui înalt nivel de trai material pentru cetãþenii ei, a atras ºi atrage ca un magnet toate popoarele europene din afara ei, precum ºi pe cele din vecinãtatea Europei. Ideea de unitate europeanã nu este însã ceva nou, cãci visul paneuropean are rãdãcini adânci în istoria bãtrânului continent. Astfel, un prim gânditor în favoarea unitãþii europene a fost Platon care a promovat ideea pãcii prin organizarea de confederaþii. În acea vreme confederaþia cetãþilor greceºti dispunea de instituþii religioase ºi politice comune, organismul de soluþionare a diferendelor dintre cetãþi constituindu-l Consiliul amficþionilor (de la amfiktioneı, wn, (oi), = care locuiesc în vecinãtate). Mai târziu, Imperiului roman a realizat o unitate forþatã a popoarelor subjugate, cucerite prin rãzboi, dar pax romana de mai târziu, precum ºi permisiunea datã unor popoare barbare de a se aºeza la graniþele imperiului (aºa numiþii foederati) în vederea apãrãrii graniþelor, a constituit expresia dorinþei popoarelor de a convieþui, bucurându-se de pacea ºi de bunãstarea ce caracterizau civilizaþia romanã, net superioarã celei barbare. Mai apoi s-a dorit o unificare la nivel spiritual (o unitate a lumii creºtine) pe ideea universalitãþii creºtine, deoarece unitatea politicã era imposibil de realizat din cauza intereselor monarhice. Aceastã idee de unitate creºtinã va dispãrea însã odatã cu marea schismã din 1054. Dupã aceastã datã, papalitatea a dorit sã uneascã lumea creºtinã sub 77

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

jurisdicþia scaunului roman, profitând de decãderea Imperiului bizantin ºi folosindu-se ºi de prilejul cruciadelor când dorinþa de unitate creºtinã s-a amplificat, mai ales cã pe perioada acestora erau interzise luptele dintre principii creºtini. În timp vor apãrea ºi alte idei susþinãtoare unificãrii, mai mult sau mai puþin naive, cum ar fi: realizarea unei pãci universale în Europa prin subordonarea tuturor monarhilor unui singur conducãtor (tezã susþinutã de Dante Alighieri în „De monarchia“, lucrare din 1303) sau ideea de fãurire a unui Senat european cu competenþe legislative ºi juridice (propunere fãcutã de abatele de Saint-Pierre în „Proiect pentru a face pacea permanentã în Europa“, lucrare din 1713). Legat tot de ideea unificãrii, o intuiþie extraordinarã a avut-o Victor Hugo care a afirmat la Congresul pacifist de la Paris din 1849 cã vor apãrea Statele Unite ale Europei care vor da mâna peste ocean cu Statele Unite ale Americii, intuiþie care iatã cã astãzi este materializatã în unitatea vest europeanã ºi nord-atlanticã. Fãrã însã a uita tema acestei lucrãri, aºa cum am creionat un scurt istoric al ideii de unitate europeanã, putem la fel de bine sã indicãm ºi momente istorice ce au reliefat dorinþa permanentã a românilor de a convieþui în unitate cu marea familie a popoarelor europene, precum ºi dorinþa de a fi în contact cu marile civilizaþii europene. Mai întâi, referindu-ne la strãmoºii noºtri daco-geþi, sã nu uitãm faptul cã în Dobrogea de astãzi aceºtia au coexistat în mod paºnic cu grecii aºezaþi în sec. VII-VI î.Hr. în coloniile de pe malul Mãrii Negre, ca mai târziu populaþia dobrogeanã sã cunoascã o nouã componentã demograficã, anume triburile scitice care au pãtruns aici în sec. IV-III î.Hr, fapt ce va duce la apariþia denumirii de Scythia Minor. Se pare cã aceºti sciþi au fost aliaþii daco-geþilor în rãzboaiele cu macedonenii ºi tracii ºi au fost asimilaþi în timp de masa autohtonilor. Dobrogea va fi cuceritã de romani în anii 68-69 d.Hr. ºi va rãmâne sub stãpânirea lor pânã în 586-587, când avaro-slavii îi vor îndepãrta pe romanobizantini, aceastã perioadã punându-ºi pecetea romanizãrii pe populaþia þinutului dobrogean. Poporul român a rezultat în urma contopirii unor mari popoare europene antice (daco-geþii ºi romanii), contopire realizatã dupã cucerirea Daciei de cãtre romani în urma rãzboaielor din 101-102 ºi 105-106. Stãpânirea romanã a durat la nord de Dunãre pânã în 271 când a avut loc retragerea aurelianã. Caracteristic poporului nostru a fost însã îngemãnarea a douã procese fundamentale (cel de etnogenezã ºi cel de încreºtinare), fapt ce îndreptãþeºte formula (perfect adevãratã) cã românul s-a nãscut creºtin. Ceea ce este demn de remarcat este faptul cã spre deosebire de alte popoare creºtine, românii nu au fost încreºtinaþi cu forþa, de sus în jos, ca urmare a unei presiuni politice, ci încreºtinarea a fost un proces fãrã convulsii sau conflicte socio-politice, conducãtorii politici fiind 78

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

creºtini deoarece se trãgeau dintr-un popor creºtin ºi astfel difuzarea credinþei creºtine în rândurile liderilor politici fãcându-se practic de jos în sus. Coexistenþa celor douã procese a pus pe fiinþa poporului nostru o pecete creºtinã de neºters, pecete care se manifestã pânã astãzi prin atitudinea de toleranþã, de ospitalitate, de împãciuire faþã de cei de alt neam. Iatã aºadar cã acest popor a primit încã din faºã o valenþã de comunicativitate, de dorinþã de coexitenþã paºnicã, de împãciuire cu celelalte popoare, ceea ce-l face sã fie apt sã convieþuiascã în marea familia a þãrilor europene. Pe parcursul istoriei sale, poporul român a manifestat o permanentã dorinþã de convieþuire paºnicã în sânul familiei europene, dar ºi interesul de a lua contact cu civilizaþiile puternice ale timpului. În sec. IX-X în Transilvania pãtrund invadatorii maghiari care, în urma luptelor îndârjite cu voievozii Menumorut, Gelu ºi Glad, cuceresc întreaga provincie. Începe astfel pentru românii transilvãneni o perioadã de ocupaþie strãinã (maghiarã ºi apoi austro-ungarã) ce a durat în jur de 1000 de ani, perioadã care s-a caracterizat pentru românii din Transilvania ca o luptã pentru apãrarea fiinþei naþionale. Astfel, dacã spiritual au þinut de credinþa rãsãriteanã, în schimb sub aspect politico-administrativ ºi economic au þinut de Budapesta ºi de Viena, orientându-se astfel spre occidentul european. La început, transilvãnenii au fost forþaþi sã convieþuiascã cu ungurii cu saºii ºi cu ºvabii, dar treptat aceastã convieþuire a cãpãtat pentru românii de aici un caracter de normalitate, stabilindu-se între aceste populaþii ºi legãturi bazate pe cunoaºterea reciprocã a culturilor ºi tradiþiilor, fapt care a dezvoltat în mentalitatea lor o valenþã europeanã, valenþã ce se manifestã pânã astãzi (sunt cunoscute legãturile foarte puternice ale ardelenilor cu vestul Europei, ºi cu Statele Unite). S-a întâmplat astfel un lucru mai rar întâlnit: românii transilvãneni s-au orientat spre vest sub aspect economic, dar din punct de vedere spiritual s-au ancorat în credinþa ortodoxã pentru a-ºi pãstra fiinþa naþionalã (de altfel ºi astãzi ardelenii uimesc prin masiva prezenþã la slujba de duminicã ºi prin implicarea responsabilã în viaþa bisericeascã a parohiei). Domnitorul Þãrii Româneºti Nicolae Alexandru (1352-1364) a înfiinþat prima mitropolie aºezând în scaun pe Iachint de Vicina (grec de origine), din dorinþa ca mitropolitul þãrii sã fie recunoscut cât mai repede cu putinþã de cãtre Constantinopol (ceea ce s-a ºi întâmplat), reuºind sã obþinã astfel din partea Bizanþului ºi recunoaºterea Bisericii ºi Statului valah. În 1396, Mircea cel Bãtrân participã la coaliþia creºtinã împotriva turcilor (creºtinii pierzând bãtãlia de la Nicopole), iar în 1444 Iancu de Hunedoara ºi Basarab al II-lea participã la o cruciadã creºtinã împotriva turcilor împreunã cu trupe ungare, polone, cehe ºi sârbe. La 25 ianuarie 1475, ªtefan cel Mare trimite o scrisoare monarhilor creºtini ai Europei anunþând marea victorie de la Vaslui, dar ºi cerând realizarea unei mari coaliþii creºtine împotriva turcilor, ceea ce nu s-a împlinit. 79

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

În 1598, Mihai Viteazul încheie un tratat de alianþã cu împãratul german Rudolf al II-lea pentru a-ºi consolida puterea politicã. În 1642, Sinodul de la Iaºi aprobã Mãrturisirea ortodoxã a lui Petru Movilã, mãrturisire de credinþã acceptatã ca atare de toatã Biserica Ortodoxã, ceea ce a însemnat pentru noi o recunoaºtere internaþionalã a valorii noastre teologice. În 1920, intrã în vigoare Pactul Societãþii Naþiunilor, cu sediul la Geneva, prima organizaþie de state cu vocaþie de universalitate, numãrând 44 de state fondatoare, între care ºi România. Tot în acelaºi an ministrul de externe Tache Ionescu face un turneu european cu scopul prezentãrii proiectului de închegare a unei alianþe între România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia ºi Grecia, iar la 23 iulie 1921 se semneazã Convenþia de la Paris prin care se prevede libertatea navigaþiei pe Dunãre pentru toate pavilioanele. Aºadar, iatã cã permanent (în toate perioadele istorice) românii au privit spre statele europene mai civilizate (mai puternice, cu o dezvoltare economicã ºi culturalã mai accentuatã) dorind sã fie în legãturã cu ele, ca împreunã sã beneficieze cu ele de o stare de pace, de bunãstare ºi de protecþie în faþa invadatorilor, fãrã ca aceastã alianþã sã fie anihilatoare pentru ei. Astfel, de-a lungul timpului, polul de atracþie (puterea politicã, militarã ºi economicã conceputã ca având un grad mai mare de civilizaþie) s-a aflat fie la un punct cardinal, fie la altul: - pânã în 1453 ºi chiar ºi dupã aceea, punctul de referinþã politic ºi religios s-a aflat la sud de Dunãre (Imperiul Roman, apoi cel Bizantin, având în centru Constantinopolul ºi mai târziu Înalta Poartã de la Instanbul unde se afla ºi Patriarhia Ecumenicã); - pentru moldoveni, alte centre de interes (cu excepþia Constantinopolului) au fost (pentru o vreme la nord) regatul polon, iar mai târziu, începând din sec. XVIII (la est), imperiul þarist; - pentru transilvãneni centrul politico-economic ºi cultural a fost la vest, spre centrul Europei, la Budapesta ºi apoi la Viena (din sec. IX, X pânã în 1918 ºi chiar ºi dupã aceea); Astãzi, pentru toþi românii, acest centru de interes politic ºi economic se aflã în vestul continentului fiind reprezentat de UE, spre care ne-am îndreptat privirile ºi speranþele de dezvoltare politico-economicã, imediat dupã Revoluþia din 1989. SCURT ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE Conflictele militare ce au însângerat pãmântul Europei au culminat cu cele douã rãzboaie mondiale declanºate de puterile militare 80

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

antagoniste ale bãtrânului continent. Urmãrile lor au fost dezastroase pentru europeni prin pierderile de ordin uman ºi economic. Chiar mai mult decât atât, Europa, leagãnul civilizaþiei mondiale, nu ºi-a mai putut reveni fãrã sprijinul dat de un stat din afara ei, anume S.U.A. Aceastã stare de fapt a evidenþiat imperativul eliminãrii oricãrui conflict între statele Europei ºi instalarea unui climat de pace durabilã pe pãmântul bãtrânului continent. Conºtienþi de acest fapt, liderii politici europeni au purces la mãsuri de realizare a unificãrii statelor europene, unificare apreciatã ca fiind singura în mãsurã a realiza acest deziderat. Astfel au început sã se facã primii paºi: - la 19 septembrie 1946, Winston Churchill cere într-un discurs la Universitatea din Zurich crearea unui „fel de State Unite ale Europei“; - la 17 decembrie 1946 este fondatã la Paris Uniunea Federalistã Europeanã; - la 1 ianuarie 1948 intrã în vigoare Convenþia privind vãmile dintre Belgia, Olanda ºi Luxemburg; - între 7-11 mai se reuneºte la Haga, sub preºedinþia lui Winston Churchill, Congresul European la care participã 800 de delegaþi; participanþii recomandând crearea unei Adunãri Europene Deliberative ºi a unui Consiliu Special European care sã pregãteascã integrarea economicã a þãrilor europene; de asemenea, delegaþii cer ºi adoptarea Cartei drepturilor Omului ºi a unei Curþi de Justiþie care sã asigure aplicarea Cãrþii; - la 28 ianuarie 1949, Beneluxul, Marea Britanie ºi Franþa decid crearea Consiliului Europei care va intra în vigoare la 3 august; a. Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui ºi Oþelului (CECO) – 1952 La data de 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al Afacerilor Externe a propus crearea unei Comunitãþi Europene a Cãrbunelui ºi Oþelului (CECO). Aceastã propunere, numitã ulterior Declaraþia Schuman, a constituit piatra fundamentalã a construcþiei europene, iar statele care au aderat la aceastã Comunitate au fost Franþa, Germania, Italia ºi Beneluxul (adicã Belgia, Olanda ºi Luxemburg). Atunci au fost identificate patru principii fondatoare ale viitoarei UE: a. asigurarea pãcii politice ºi a reconstrucþiei economice; b. acþiuni comune ale Franþei ºi Germaniei ºi reconcilierea istoricã; c. asigurarea cooperãrii între naþiunile europene; d. convergenþa intereselor popoarelor europene; În afarã de efectul economic pozitiv al creãrii CECO (apariþia unei pieþe unice a materiilor prime – cãrbune, minereu de fier - ºi a fierului 81

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

vechi), principiile Declaraþiei Schuman au avut ºi importante efecte politico-administrative, cum ar fi: - necesitatea creãrii unor instituþii comune (Parlamentul European, Comisia Europeanã, Consiliul de Miniºtri, Curtea de Justiþie e.t.c.); - prin punerea în comun a producþiei de bazã, Franþa ºi Germania (vechile rivale) au fost legate în mod indisolubil, între ele fãcând cu neputinþã apariþia unui nou conflict; - constituirea premiselor unui progres pragmatic ºi gradual; - impunerea unui caracter deschis procesului de integrare europeanã. b. Tratatul Comunitãþii Europene a Energiei Atomice (CEEA) ºi Tratatul Comunitãþii Economice Europene (CEE) – 1958 La 25 martie 1957 au fost semnate de cãtre aceleaºi 6 state europene, tratatele constitutive a douã noi organisme europene Comunitatea Economicã Europeanã (CEE) ºi Comunitatea Europeanã a Energiei Atomice (EURATOM sau CEEA), organisme care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Au fost adoptate urmãtoarele mãsuri: - a fost creatã o Uniune Vamalã responsabilã de libera circulaþie a bunurilor; - a apãrut o Piaþã Comunã în interiorul Comunitãþi; - a fost permisã libera circulaþie a persoanelor, serviciilor ºi capitalurilor; - a fost stimulatã formarea ºi creºterea rapidã a industriilor nucleare; O vreme aceste trei structuri instituþionale au funcþionat în paralel, urmãrindu-se totuºi crearea unui sistem instituþional unic. Treptat acest sistem unic s-a materializat astfel: - în 1958 apare o Curte de Justiþie unicã; - tot în 1958 ia fiinþã Adunarea Parlamentarã (cu sediul în Luxemburg), care din 1962 primeºte numele de Parlamentul European; - la 1 ianuarie 1967 intrã în vigoare Tratatul de la Bruxelles prin care se instituie un Consiliu unic ºi o Comisie unicã a celor 3 Comunitãþi Europene care vor beneficia de un buget unic; - mai târziu se înfiinþeazã Consiliul de Miniºtri ºi Comisia Europeanã; c. Actul Unic European – 1986 La 17/28 februarie 1986 a fost semnat Actul Unic European, care va intra în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta va constitui un pas înainte în procesul de unificare cuprinzând urmãtoarele performanþe: - stabilirea ca obiectiv, pânã la finele lui 1992, realizarea unei 82

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

-

pieþe interne fãrã frontiere; menþionarea pentru prima datã a UE ca obiectiv al statelor membre; întãrirea Sistemului Monetar European; extinderea votului majoritãþii calificate; lãrgirea rolului Parlamentului European;

d. Tratatul Uniunii Europene – Maastricht 1992 A fost adoptat la 7 februarie 1992 ºi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. El constituie a doua revizuire fundamentalã ºi se bazeazã pe trei „piloni“: - cel comunitar; - politica externã ºi securitate comunã; - colaborarea în domeniul Justiþiei ºi al Afacerilor Interne; e. Tratatul de la Amsterdam – 1997 A fost semnat la 2 octombrie 1997 ºi l-a completat pe cel de la Maastricht. Dintre prevederile lui amintim doar: - eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaþii a bunurilor ºi serviciilor; - colaborarea mai strânsã a statelor cu Europolul; f. Tratatul de la Nisa – 2001 A fost semnat la 26 februarie 2001 ºi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Printre altele, a stabilit ca noul Parlament European (ales în 2004) sã aibã 732 de membri, iar noua Comisie Europeanã sã aibã 25 de membri. În ceea ce priveºte þara noastrã, România, dupã aderarea sa la UE dispune de 33 de parlamentari, de 14 voturi în Consiliu ºi de 15 în Comitetul Economic ºi Social. 1. PREZENTAREA STRUCTURILOR UNIUNII EUROPENE Instituþiile UE sunt: Consiliul European, Consiliul de miniºtri, Comisia Europeanã, Parlamentul European, Curtea Europeanã de Justiþie, Tribunalul de primã instanþã, Curtea de Conturi, Banca Europeanã de Investiþii, Banca Centralã Europeanã, Comitetul Economic ºi Social ºi Comitetul Regiunilor. Dintre acestea vom prezenta doar câteva, anume pe cele mai importante. 83

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

a. Parlamentul European SCURT ISTORIC - Tratatul de la Paris, care a instituit CECO, a creat patru instituþii: Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniºtri, Adunarea Comunã ºi Curtea de Justiþie; - Adunarea Comunã avea la început 78 de delegaþi (din partea parlamentelor naþionale) care fie erau numiþi, fie erau aleºi prin sufragiu universal, direct. Adunarea se întrunea o datã pe an ºi dezbãtea un raport general prezentat de Înalta Autoritate; - semnarea Tratatelor CEE ºi CEEA a dus la apariþia a altor douã Adunãri, însã ulterior cele trei Adunãri au fost unificate sub numele de Adunarea Parlamentarã Europeanã; - la 13 mai 1958, deputaþii din Adunarea Parlamentarã se grupeazã pentru prima datã conform afinitãþilor politice ºi nu al naþionalitãþii; - din 1962 acest organism primeºte numele de Parlament European; - la 20 septembrie 1976 se decide ca membrii Parlamentului sã fie aleºi prin sufragiu universal direct (ceea ce se întâmplã pentru prima datã în 1979); ORGANIZARE - PE nu este un organism legislativ ca atare, ci este implicat în procedura de decizie; - din 1970 dispune de resurse bugetare proprii; - Parlamentul îºi desemneazã dintre membrii sãi preºedintele ºi biroul; - alegerile trebuie sã aibã loc în cursul unei perioade unice pentru toate statele membre, însã reprezentanþii nu sunt aleºi încã dupã o procedurã uniformã pentru cã procedura electoralã este reglementatã de legislaþiile naþionale; de aceea PE nu poate acorda ajutoare financiare partidelor politice aflate în campanie electoralã; - numãrul membrilor PE ºi repartizarea locurilor între statele membre, deºi au fost fixate în 1976, ele au fost modificate datoritã aderãrilor sau chiar datoritã unei renunþãri a Norvegiei; - PE þine o ºedinþã anualã în a doua zi de marþi din luna martie, dar se poate întruni în mod extraordinar la cererea membrilor sãi sau a Consiliului ºi Comisiei; - modul de organizare ºi de funcþionare al PE este prevãzut de Regulamentul Interior; 84

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

- PE este dotat cu urmãtoarele tipuri de comisii parlamentare care asigurã continuitatea lucrãrilor PE: - comisiile permanente – în numãr de 20; - comisiile temporare – cu un mandat de maxim 12 luni; - comisiile mixte – în componenþa cãrora intrã ºi membrii ai parlamentelor asociate sau ale celor cu care au fost angajate negocieri de aderare; - grupurile parlamentare sunt alcãtuite nu pe criterii naþionale, ci pe criterii politice; - din 1979 pentru PE alegerile se fac pentru un mandat de 5 ani; actualmente PE are 732 de eurodeputaþi, dintre care cei mai mulþi îi are Germania (99), iar cei mai puþini sunt ai Maltei (5); în ce priveºte componenþa politicã, popularii au cele mai multe locuri (264), iar Grupul Uniunii pentru Europa Naþiunilor cele mai puþine (30); ATRIBUÞII - are rol consultativ în procesul elaborãrii actelor comunitare; - emite avize referitoare la încheierea acordurilor internaþionale; - exercitã un control politic asupra Consiliului ºi Comisiei; - intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei (aprobã sau demite Comisia în ansamblul ei); - are drept de iniþiativã putând cere Comisiei sã prezinte propuneri; - numeºte ºi destituie pe mediatorul european; - are drept de veto asupra Comisiei (dacã o moþiune de cenzurã întruneºte o majoritate de 2/3 Comisia trebuie sã demisioneze); b. Consiliul European SCURT ISTORIC - Consiliul European a fost înfiinþat printr-o hotãrâre a conferinþei la nivel înalt de la Paris din 10 decembrie 1974 ºi s-a întâlnit prima oarã la Dublin în 1975; ORGANIZARE - Consiliul European reuneºte ºefii de stat sau de guvern ai statelor membre (asistaþi de miniºtrii afacerilor externe ºi de un membru al Comisiei), precum ºi preºedintele Comisiei; - Consiliul European se întruneºte de cel puþin douã ori pe an, sub preºedinþia ºefului de stat sau de guvern al statului membru ce deþine în momentul respectiv preºedinþia Consiliului European; 85

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

ATRIBUÞII - impulsioneazã dezvoltarea Uniunii ºi stabileºte orientãrile politice generale necesare acestei dezvoltãri; c. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniºtri) SCURT ISTORIC - Consiliul de Miniºtri a apãrut odatã cu CECO, era înzestrat cu putere de decizie ºi era alcãtuit din reprezentanþi ai guvernelor statelor membre; de asemenea, aproba deciziile importante ale Înaltei Autoritãþi; - odatã cu apariþia în 1957 a CEE ºi CEEA, au fost create pentru aceste douã Comunitãþi alte douã Consilii; - prin semnarea în 1965 a Tratatului de la Bruxelles ºi prin intrarea lui în vigoare în 1967 s-a instituit un singur Consiliu pentru toate cele trei Comunitãþi Europene; ORGANIZARE - Consiliul de Miniºtri este format din miniºtri delegaþi de cãtre guvernele statelor membre ºi reuniunile Consiliului poartã denumirile corespunzãtoare domeniilor abordate; - în cazul în care un membru al Consiliului nu poate participa la o reuniune, el poate fi reprezentat de un funcþionar naþional de rang înalt, de reprezentantul permanent (care este ambasadorul þãrii respective la UE) sau de adjunctul acestuia; înlocuitorul respectiv poate participa la dezbateri dar nu are drept de vot (dreptul de vot poate fi însã delegat unui alt membru al Consiliului); - actualmente Consiliul de Miniºtri este compus din 25 de membri; - un alt aspect interesant este modalitatea de votare în Consiliul de Miniºtri unde votul se exprimã de reprezentantul fiecãrui stat, în ordine alfabeticã prin ridicarea mâinii; existã trei modalitãþi de votare: - majoritatea simplã – se calculeazã în raport cu numãrul membrilor Consiliului ºi este solicitatã doar în cazurile limitã (cum ar fi adoptarea regulamentului interior); - majoritatea calificatã – este modalitatea cea mai frecventã de votare ºi constã în alocarea unui numãr de voturi fiecãrui stat membru în funcþie de numãrul cetãþenilor sãi; astfel pentru adoptarea unei decizii se fixeazã un numãr minim de voturi necesare adoptãrii (de la 1 noiembrie 2004 numãrul total de voturi este de 321, iar majoritatea calificatã reprezintã 232 86

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

voturi, cele mai mari state europene au 29 de voturi, iar cel mai mic are 3 voturi); într-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa ºi tratatul de aderare prevãd un total de 345 de voturi cu o majoritate de 225 de voturi, România ºi Bulgaria primind 14, respectiv 10 voturi; - unanimitatea – este necesarã într-un numãr limitat de cazuri (primirea de noi membri, amendarea tratatelor, chestiuni de naturã constituþionalã); abþinerile nu constituie un obstacol în adoptarea deciziilor; - preºedinþia Consiliului este deþinutã de fiecare stat membru pe o perioadã de 6 luni (ea schimbându-se în ianuarie ºi iulie dupã o schemã prestabilitã); þara care deþine Preºedinþia Consiliului: - gãzduieºte întâlnirea Consiliului European ºi prezideazã întâlnirile Consiliului de Miniºtri; - reprezintã Uniunea în relaþiile cu celelalte instituþii ºi cu statele ne-membre; - organizeazã agenda Uniunii, ordoneazã prioritãþile ºi stabileºte viteza politicilor comunitare; - Troika UE este echipa celor trei miniºtri (cel care a deþinut preºedinþia, cel care deþine preºedinþia ºi cel care va deþine preºedinþia); ATRIBUÞII - asigurã coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre dispunând de puterea de decizie; - conferã Comisiei atribuþiile de executare a normelor stabilite de Consiliu; d. Comisia Europeanã SCURT ISTORIC - Comisia Europeanã derivã din fosta Înalta Autoritate apãrutã odatã cu CECO, care avea competenþe foarte întinse (acorda împrumuturi ºi garanþii, intervenea în materie de preþuri ºi chiar instituia cote de producþie); la început Înalta Autoritate avea nouã membrii numiþi în acord cu cele 6 guverne, fiind recrutaþi dupã competenþa profesionalã ºi având totalã independenþã; - în baza Tratatelor de la Roma au apãrut Comisii atât pentru CEE cât ºi pentru CEEA; cele trei Comisii vor fuziona în urma Tratatului de la Bruxelles din 1965; acest Tratat de fuziune mai prevedea totala independenþã a Comisiei faþã de statele membre, dar ºi rãspunderea ei în faþa PE; 87

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

- prin Actul Unic European anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu la Comisie; ORGANIZARE - Comisia Europeanã are 25 de membri, fiecare comisar reprezentând o þarã membrã; este condusã de un preºedinte ºi are mai mulþi vicepreºedinþi; - Consiliul European numeºte prin majoritate calificatã pe Preºedintele Comisiei Europene, iar nominalizarea sa trebuie aprobatã de Parlament; - Consiliul, în acord cu Preºedintele Comisiei ºi cu propunerile statelor membre, va adopta prin majoritate calificatã lista cu ceilalþi comisari europeni; Comisia, în bloc, va fi supusã votului PE; - Comisia lucreazã respectând orientãrile politice ale Preºedintelui, care alocã ºi responsabilitãþile fiecãrui comisar; fiecare comisar are responsabilitatea unui anumit domeniu ºi este ajutat de un directorat general; - Preºedintele numeºte vicepreºedinþi din rândurile comisarilor; - comisarii sunt aleºi pe baza competenþei profesionale beneficiind de garanþii de independenþã, câte unul pentru fiecare stat membru; - numãrul comisarilor poate fi modificat de Consiliu prin vot unanim; - când Uniunea Europeanã va avea 27 de membrii, numãrul de comisari va fi mai mic de 27, iar aceºtia vor fi aleºi pe baza unui sistem rotativ bazat pe principiul de egalitate între statele membre; ATRIBUÞII - Comisia Europeanã îndeplineºte atribuþiile unui adevãrat executiv, prefigurând viitorul guvern european supranaþional; - Comisia are urmãtoarele funcþii: - de supraveghere (vegheazã asupra aplicãrii dispoziþiilor tratatelor); - de iniþiativã ºi control (dã recomandãri sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului); - de decizie ºi iniþiativã (participã la formularea actelor CE ºi PE); - de execuþie (executã competenþele pe care i le dã CE); - de reprezentare ºi negociere; - de gestionare (a fondurilor structurale comunitare);

88

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

2. EXPUNEREA OBIECTIVELOR GENERALE ALE UNIUNII EUROPENE Obiectivele generale ale UE sunt: - promovarea progresului economic ºi social (acest prim deziderat al UE s-a manifestat încã de la primele acþiuni fãcute ºi mãsuri deosebite luate în acest sens au fost instituirea pieþei unice în 1993 ºi lansarea monedei unice în 1999 ); - afirmarea identitãþii UE pe scena internaþionalã (se face prin acordarea de ajutor umanitar statelor nemembre, o politicã externã ºi de securitate comunã, implicarea în rezolvarea crizelor internaþionale etc. ºi este necesarã aceastã atitudine pentru creºterea prestigiului UE cu efect benefic ºi în plan economic); - dobândirea cetãþeniei europene (aceasta nu înlocuieºte cetãþenia naþionalã, ci este complementarã ei, conferind drepturi civile ºi politice europene ºi este un pilon al viitorului stat european supranaþional); - extinderea ariei de libertate, securitate ºi justiþie (existenþa unui asemenea spaþiu, chiar în afara UE este deosebit de favorabil UE); - pãstrarea ºi consolidarea legislaþiei comunitare existente (corpul legislativ european este rezultatul unei experienþe comunitare de o jumãtate de secol ºi sigur cã acesta trebuie dezvoltat în continuare); - prezentarea obiectivelor culturale, religioase ºi etnice (acest obiectiv are ca scop o cunoaºtere culturalã reciprocã a popoarelor Uniunii ce are ca devizã „unitate în diversitate“); 3. EVOLUÞIA RELAÞIILOR ROMÂNIA – UNIUNEA EUROPEANÃ Procedura de aderare a unui stat european la Uniunea Europeanã este definitã în articolul 49 al Tratatului de constituire a Uniunii Europene ºi prevede urmãtoarele etape: - mai întâi trebuie sã respecte principiile enunþate la art. 6, paragraful 1 al Tratatului; - trebuie sã înainteze o cerere Consiliului European, iar acesta trebuie sã se pronunþe cu unanimitate de voturi dupã consultarea prealabilã a Comisiei ºi dupã obþinerea avizului pozitiv la Parlamentului; - semnarea unui acord între statele membre ºi statul candidat; apoi acordul trebuie supus ratificãrii de cãtre toate statele contractante; - Preºedinþia Uniunii Europene conduce negocierile în numele statelor membre, PE ºi fiecare stat membru având drept de veto; - candidatura la aderare trebuie sã întruneascã unanimitatea voturilor Consiliului Uniunii. 89

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

De asemenea Consiliul European de la Essen (Germania) din decembrie 1994 a iniþiat o strategie globalã de pre-aderare care vizeazã: - crearea condiþiilor optime de punere în practicã a acordurilor de asociere; - susþinerea procesului de tranziþie democraticã ºi de restructurare economicã prin împrumuturi nerambursabile ºi asistenþã tehnicã (programul PHARE), totalizând în perioada 1989-1999 suma de 11 miliarde de euro; - promovarea unui dialog structurat pe problematicile majore proprii fiecãrei þãri candidate; În ce priveºte istoricul relaþiilor dintre UE ºi România, acestea au debutat încã din 1970, când România a avut un cadru juridic bine definit în relaþiile cu CEE. În 1980 a fost semnat Acordul pentru crearea Comisiei mixte România – CEE. La 1 ianuarie 1993 România a semnat Acordul de Asociere la UE, acord intrat în vigoare la 1 februarie 1995 ºi care urmãrea pregãtirea integrãrii României în UE. Tot în 1995 s-a înregistrat ºi cererea de aderare a României la UE. În conformitate cu Acordul de Asociere au început sã aibã loc întruniri anuale ale Consiliului de Asociere a României la UE. Au fost formulate de cãtre UE criteriile de aderare a statelor candidate sub forma unui acquis comunitar cuprinzând 31 de capitole de aderare. Pentru a satisface aceste condiþii de aderare în România a luat fiinþã Ministerul Integrãrii Europene, care are rolul de a coordona procesul de pregãtire pentru aderare, precum ºi negocierile de aderare. În martie 1998 UE lanseazã procesul de extindere, iar în noiembrie acelaºi an, Comisia Europeanã publicã primele Raporturi de Þarã privind procesul de aderare a statelor candidate (inclusiv al României). În 1999, România elaboreazã Planul Naþional de aderare la UE, iar în 2000 încep sã se deschidã ºi sã se negocieze capitole de aderare din cele 31. La 17 decembrie 2004, România primeºte confirmarea închiderii negocierilor de aderare, dar i se recomandã sã continue reformele, fiind consideratã aptã pentru aderare la 1 ianuarie 2007. La 25 aprilie 2005 în Luxemburg, preºedintele României Traian Bãsescu semneazã Tratatul de Aderare a României la UE. 4. PLURALISMUL RELAÞIEI STAT-BISERICÃ ÎN UNIUNEA EUROPEANÃ: La ora actualã UE este un conglomerat de naþiuni ºi naþionalitãþi, unele majoritare iar altele minoritare pe teritoriul statelor membre. Unele 90

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

populaþii au o vechime apreciabilã (de mii sau sute de ani) pe teritoriul statelor respective, altele au rezultat în urma unui masiv proces de imigrare (de exemplu imigranþii musulmani nord-africani din Franþa sau populaþia turcã din Germania). Procesul de deplasare a populaþiei este destul de dinamic în UE, deoarece este consacrat principiul liberei circulaþii a persoanelor, iar Vestul European este foarte atractiv mai ales din punct de vedere economic pentru europenii din Est sau pentru cei din Africa sau Asia. Astfel, aceastã diversitate etnicã presupune ºi o diversitate religioasã. Totuºi statele europene (cu excepþia Turciei ºi a Bosniei Herþegovina) sunt încã în mare parte creºtine. În urma schismei din 1054 ºi a apariþiei protestantismului în sec. XVI, Europa creºtinã a fost divizatã confesional în ortodocºi, catolici ºi protestanþi. Existând aºadar trei Biserici creºtine, putem spune cã existã ºi mai multe concepte referitoare la relaþia dintre Bisericã ºi Stat. a. Simfonia bizantinã (model de colaborare armonioasã între stat ºi Bisericã) Conceptul ortodox despre raportul dintre Bisericã ºi Stat este aºa numita „simfonie bizantinã“, concept pe care þãrile ortodoxe ale Rãsãritului European l-au moºtenit de la Imperiul Bizantin. Fãcând o analizã etimologicã a termenului de „simfonie“, observãm cã existã o legãturã cu urmãtoarele cuvinte din limba greacã: - sumfwnew = a se potrivi, a fi de acord cu, a se înþelege cu; - sumfwnhsiı, ewı, (h) = acord, înþelegere, învoire; - sumfwnosı, on = care este de aceeaºi pãrere, care este de acord; - fwnh, hı (h) = voce, glas. Astfel termenul de „simfonie“ ne ajutã sã înþelegem cã în Bizanþ, Biserica ºi Statul erau în acord, în înþelegere ºi dacã ne este permis sã ne exprimãm astfel, se manifestau ca o „împreunã glãsuire“. În acest sens sunt elaborate ºi câteva canoane ale Bisericii Ortodoxe, cum ar fi canoanele elaborate la Sinodul Local al VIII-lea de la Cartagina (419) în care Biserica cere împãraþilor sã intervinã în rezolvarea anumitor probleme de ordin religios (cum ar fi dãrâmarea rãmãºiþelor idolilor, oprirea ospeþelor pãgâneºti la care participau ºi unii creºtini, interzicerea spectacolele desfãºurate în zilele de duminicã sau în sãrbãtorile creºtineºti), dar în care se aratã ºi ascultarea Bisericii faþã de unele legi date de Stat (cum ar fi publicarea în Bisericã a legii despre eliberarea sclavilor). Reprezentativ însã pentru înþelegerea termenului de „simfonie bizantinã“ este Novela a VI-a datã de împãratul Iustinian I (527-565): „Sacerdoþiul ºi Imperiul sunt douã daruri preþioase pe care Dumnezeu 91

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

le-a lãsat oamenilor din dragostea Sa nemãrginitã. sacerdoþiul priveºte lucrurile divine; Imperiul conduce lucrurile muritoare ºi le guverneazã; ºi unul ºi celãlalt provin din acelaºi principiu, dirijând cursul vieþii umane“. Iatã, deci, cã dacã Imperiul se îngrijea de pãstrarea dogmelor bisericeºti ºi a demnitãþii sacerdotale, Biserica era cea care îndemna poporul sã se supunã Statului ºi sã-ºi îndeplineascã cu conºtiinciozitate datoriile cetãþeneºti. O altã viziune a acestei colaborãri dintre Imperiu ºi Sacerdoþiu este acþiunea solidarã pentru fericirea comunitãþii, imperiul fiind responsabil cu „corpul“, iar Biserica cu „sufletul“ credinciosului. Tot în spiritul acestei colaborãri, împãraþii au fost cei care au convocat ºi au prezidat Sinoadele Ecumenice, întãrind prin legi hotãrârile dogmatice ºi canonice luate. Împãratul alegea pe patriarh, iar patriarhul îl încorona pe împãrat. Aceastã colaborare, deºi a fost marcatã ºi de aspecte negative (sprijinirea de cãtre împãraþi a unor doctrine greºite sau compromisuri doctrinare fãcute de unii oameni ai Bisericii), totuºi în general acest model al „simfoniei bizantine“ a funcþionat prin grija lui Dumnezeu având un efect benefic asupra Bisericii. Acest model de colaborare dintre Bisericã ºi Stat a fost preluat ulterior ºi de statele ortodoxe rãsãritene, care odatã cu apariþia ºi dezvoltarea lor s-au aºezat sub patronajul spiritual al Bizanþului, dorind ca prin recunoaºterea Bisericilor lor Ortodoxe sã beneficieze ºi de o recunoaºtere politicã. În ceea ce ne priveºte modelul de colaborare bizantin dintre Bisericã ºi Stat a funcþionat în þara noastrã (bineînþeles cu deosebiri de nuanþã) pânã la instalarea la putere a comunismului. b. Separatismul augustinian (tensiunea între stat ºi Bisericã) Spre deosebire de Rãsãrit, Apusul a cunoscut în relaþia Bisericã-Stat, încã din 476 (când a avut loc cãderea Imperiului Roman de Apus) o trãsãturã tensionatã. Acest fapt s-a datorat absenþei unei puteri politice care sã apere interesele Bisericii Apusene care s-a vãzut obligatã ca în faþa invaziilor barbare sã-ºi asume un rol politic propriu. Rãmasã, aºadar, singurã, papalitatea a preluat atribuþii ºi însemne ale puterii temporale. Mai târziu, o datã cu naºterea Imperiului Carolingian, clerul superior roman a început sã susþinã, prin tezele papei Grigore VII (1073-1085), cã se aflã în posesia sacerdoþiului ºi a imperiului, acesta din urmã fiind acordat de cãtre papã suveranului carolingian. Mai târziu, Inocenþiu III (1179-1180) ºi succesorii lui au mers mai departe, dorind sã stabileascã în creºtinãtate o monarhie teocraticã, în care pontifii romani sã exercite ambele puteri, ale sacerdoþiului ºi imperiului. Acest tip de raport s-a numit „papocesarism“, o altã manifestare a dorinþei papale de a conduce ºi 92

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

sub aspect politic a fost ºi crearea Statului Papal. Ulterior conceptul de „papocesarism“ a suferit diferite devieri (mai ales în perioada Reformei), pânã când a fost înlãturat definitiv de Revoluþiile moderne care au impus distincþia dintre Stat ºi Bisericã. Cel care a teoretizat, în Apus, asupra raportului dintre Bisericã ºi Stat a fost Fericitul Augustin, care în lucrarea sa „De civitate Dei“ a fãcut o separaþie totalã între cetatea pãmânteascã (sau a diavolului) ºi cea cereascã (sau a lui Dumnezeu). Astfel creºtinul (cetãþean al cetãþii divine) sãlãºluieºte vremelnic în state care îi sunt strãine. c. Dihotomismul luteran (premisele separatismului modern) Deºi protestantismul a apãrut din dorinþa de reformare a Bisericii Romano-Catolice, Martin Luther (1483-1546, fost preot catolic) nu a adus ceva nou în învãþãtura referitoare la raportul dintre Bisericã ºi Stat, accentuând totuºi ruptura dintre regatul lui Dumnezeu ºi cel al lumii, comparând Roma cu Babilonul rupt de Ierusalim sau cu sufletul rupt de trup. d. Cooperarea reformatã (abuzurile provocate de cooperarea stat - Bisericã) Jean Calvin (1509-1564), ca reformator, a aluat ºi hotãrâri în vederea organizãrii comunitãþii reformate din Geneva. Printre altele, el a creat consistoriile mixte de clerici ºi laici care controlau toate manifestãrile vieþii religioase ºi civile. El a instituit un regim autoritar împrumutând metodele inchizitoriale care prevedeau aplicarea de pedepse aspre ereticilor, blasfemiatorilor sau celor care sãvârºeau diferite imoralitãþi. Calvin a instituit pânã la urmã un regim aspru ºi totalitar care a exasperat o mare parte a populaþiei oraºului. El a încercat realizarea unei întrepãtrunderi utopice între vieþile religioasã ºi civilã. Mai târziu iluminismul francez a separat complet Biserica de Stat ducând la apariþia statului autonom laic. e. Alte modele mai noi care pot fi aplicate astãzi Lista modelelor referitoare la raportul dintre Bisericã ºi Stat rãmâne desigur deschisã, însã o trãsãturã caracteristicã a acestora trebuie sã fie caracterul armonios ºi de colaborare spre folosul comun, bineînþeles atâta timp cât Statul nu va dori distrugerea Bisericii ºi dispariþia creºtinismului.

93

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

6. ROLUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANÃ PARCURS DE ÞARA NOASTRÃ În ce priveºte atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faþã de efortul României de a se integra în UE, trebuie arãtat cã Biserica, fiind cea care se roagã permanent pentru „binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii þãrii noastre, pentru mai marii oraºelor ºi satelor ºi pentru iubitoarea de Hristos oaste, pentru sãnãtatea ºi mântuirea lor“, doreºte permanent binele spiritual ºi material al poporului român, bunãstare care în momentul de faþã se poate realiza doar prin integrarea þãrii în UE (UE fiind cea care promoveazã, aºa cum am vãzut, progresul economic ºi social, libertatea, securitatea ºi justiþia pentru statele membre). În sprijinul acestor spuse vin declaraþiile repetate ale Prea Fericitului Pãrinte Patriarh Teoctist, date în diferite publicaþii, declaraþii ce aratã sprijinul pe care B.O.R. îl dã statului român pentru integrarea lui în UE. De asemenea, o altã dovadã vie cã Biserica sprijinã integrarea României în UE a fost ºi prezenþa la Luxemburg în ziua de 25 aprilie 2005 a Î.P.S. Serafim Joantã, Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale ºi de Nord, cu ocazia semnãrii Tratatului de Aderare la UE, prilej cu care a þinut o cuvântare în care a evidenþiat pe lângã importanþa economicã ºi socialã a aderãrii ºi dimensiunea ei spiritualã. În afara celor spuse mai sus, B.O.R. a întreprins ºi alte acþiuni concrete în vederea sprijinirii efortului de integrare prin: - menþinerea unor relaþii bune cu celelalte culte recunoscute în România sau în UE (în felul acesta UE poate fi convinsã cã Biserica majoritarã a românilor respectã opþiunile religioase ale celorlalþi cetãþeni ai României); - adoptarea unei poziþii favorabile integrãrii, în condiþiile în care Biserica exercitã o influenþã considerabilã în rândul populaþiei (ultimul recensãmânt care indicã faptul cã 87 % dintre români s-au declarat ortodocºi, precum ºi locul de frunte pe care B.O.R. îl ocupã în sondajele de opinie referitoare la încrederea populaþiei în anumite instituþii aratã fãrã doar ºi poate cã Biserica este un lider de opinie în sânul poporului nostru); - acordul Bisericii cu privire la documentele Întrunirii de la Snagov din 16 mai 2000 (Întrunire a ºefilor cultelor religioase din România, cu participarea unor personalitãþi ale vieþii politice, în frunte cu primul ministru de atunci Mugur Isãrescu); cu aceastã ocazie s-a demonstrat pe de o parte existenþa relaþiilor strânse ºi de bunã înþelegere între B.O.R. ºi celelalte Culte, iar pe de altã parte acordul unanim al tuturor Cultelor în vederea sprijinirii efortului pentru obþinerea integrãrii; 94

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

- aportul spiritualitãþii creºtine ortodoxe la afirmarea identitãþii naþionale, în context multicultural. 7. STRATEGIA ªI PRIORITÃÞILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE DUPà ACCEPTAREA ROMÂNIEI CA MEMBRU CU DREPTURI DEPLINE ÎN UE Chiar ºi dupã acceptarea României ca membru cu drepturi depline în UE, misiunea B.O.R. va rãmâne în fond aceeaºi: sã sãdeascã, sã pãstreze ºi sã dezvolte în sufletele românilor credinþa în Dumnezeu în vederea mântuirii lor, adicã în vederea dobândirii vieþii celei veºnice, conform spuselor Mântuitorului „ºi aceasta este viaþa veºnicã: sã Te cunoascã pe Tine, singurul Dumnezeu adevãrat ºi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“ (In. XVII, 3). Cu toate acestea, strategia ºi prioritãþile ei vor cãpãta noi specificitãþi. Astfel B.O.R. va putea dispune de fonduri europene ce ar putea fi folosite pentru proiecte religioase, culturale sau de asistenþã socialã. Acest avantaj va presupune însã ºi o eficientizare a funcþionãrii aparatului administrativ ºi economico-financiar. O altã specificitate a viitoarei activitãþi desfãºurate de cãtre Bisericã va fi ºi existenþa unui pluralism religios. Pe lângã necesitatea unei mai bune cunoaºteri interreligioase (care va impune poate ºi modificãri ale planului de învãþãmânt teologic – în sensul necesitãþii unui studiu mai intens al limbilor moderne, al filozofiei ºi istoriei religiilor, al dogmaticii comparate e.t.c.), B.O.R. va trebui sã se concentreze ºi mai mult în planul misiunii duhovniceºti pentru a ostoi setea oamenilor (chiar ºi a celor de alte naþionalitãþi) care aleargã sã-L cunoascã pe Dumnezeu. Este ceea ce dezvãluie ºi Sf. Scripturã: „Aºa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, aºa încât sã vadã faptele voastre cele bune ºi sã slãveascã pe Tatãl vostru Cel din ceruri“ (Matei. V, 16) . Tot în contextul integrãrii în UE, B.O.R. va mai dobândi un alt avantaj, anume dobândirea de mai multe facilitãþi în a þine legãtura cu comunitãþile româneºti din afara graniþelor þãrii (în special cu cele din Europa). În acest fel românii de peste hotare vor fi, sufleteºte, mai aproape de Biserica Mamã ºi sentimentul lor de însingurare se va diminua. În acelaºi timp comunitãþile româneºti se vor dezvolta mai mult ºi vor putea deveni chiar ºi focare de rãspândire a spiritualitãþii ortodoxe în societãþile statelor europene unde vieþuiesc. O altã categorie de relaþii ce se vor dezvolta va fi cea a legãturilor dintre B.O.R. ºi comunitãþile ortodoxe internaþionale, precum ºi cele cu cultele recunoscute în UE. 95

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

CONCLUZII Integrarea în UE se va face urmãrind pãstrarea identitãþii spirituale ºi culturale a poporului român. Cu toate acestea, UE (prin eliminarea graniþelor ºi prin introducerea liberei circulaþii a persoanelor) va aduce modificãri pe toate planurile: politic, social, economic, administrativ, demografic ºi poate chiar ºi etnic. Dacã românii vor beneficia de un ajutor economic din partea popoarelor UE ºi poate de o creºtere a nivelului de trai, putem spune însã cã ºi poporul nostru are ce dãrui celorlalþi europeni. Poporul român (de sânge latin ºi de spiritualitate rãsãriteanã) este parcã sortit sã fie o punte între Apus ºi Rãsãrit. Înrudit fiind cu popoarele Apusului Europei, poporul nostru având atuurile calitãþilor sale native (cum ar fi toleranþa, ospitalitatea, împãciuirea e.t.c.) ºi posedând tezaurul spiritualitãþii ortodoxe, poate fi capabil de misionarism cu reale ºanse de succes. Aducându-ne aminte de puterea de absorbþie pe care poporul nostru a dovedit-o de-a lungul istoriei, asimilând populaþiile migratoare care sau aºezat pe teritoriul þãrii noastre, putem nãdãjdui cã ne putem impune ºi în faþa Europei prin spiritualitate ºi culturã, aºa ºi cum cultura ºi limba greacã anticã s-au impus în rãsãritul Imperiului Roman în pofida importantei puterii militare ºi economice a latinilor. Integrarea în Uniunea Europeanã va aduce însã în faþa Bisericii noastre ºi noi provocãri, cum ar fi: - problematica statutului raportului dintre Bisericã ºi Stat sub toate aspectele (inclusiv cel economico-financiar); - existenþa familiilor cu soþi de naþionalitate ºi religie diferitã (se impune astfel nevoia unei mai accentuate precizãri în problematica validitãþii Tainelor la catolici ºi la protestanþi, în special la Botez, cunoscutã fiind condiþia sãvârºirii lui în numele Sf. Treimi); - existenþa minoritãþilor sexuale (cum vor fi consideraþi membrii acestor grupãri sub aspectul gravitãþii pãcatului lor: pot fi iertaþi sau nu atunci când poate cã solicitã spovedania sau împãrtãºania pe patul de moarte sau atunci când rudele lor solicitã înmormântarea acestora conform rânduielilor creºtineºti); - aplecarea tot mai mult a creºtinilor spre o viaþã excesiv trupeascã în condiþiile creºterii bunãstãrii materiale (deºi nu putem vorbi acum de aºa ceva la cei mai mulþi dintre români, totuºi la multe popoare europene bogate se manifestã acest fenomen negativ care a dus pânã acolo încât o parte importantã a cetãþenilor s-a declarat atee). Dorind totuºi sã încheiem aceste concluzii într-un ton optimist, analizând simbolurile europene, gândul ne duce la posibile interpretãri duhovniceºti ale acestora, în ciuda faptului cã în structura aparatului de conducere al UE nu existã nici un departament al cultelor ºi cã singura 96

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

încercare de elaborare a unei constituþii europene (neaprobatã de altfel) nu face nici o referire la religia creºtinã, religie majoritarã încã în Europa. Astfel: - cele 12 stele galbene dispuse în cerc pe drapelul european (care este albastru) ar simboliza parcã pe cei 12 apostoli ºezând la o masã rotundã a unei Cine de Tainã în jurul Mântuitorului nevãzut; - imnul european, care este „Odã bucuriei“, ne duce parcã cu gândul la epilogul celor 9 Fericiri „bucuraþi-vã ºi vã veseliþi cã plata voastrã multã este în ceruri“, bucuria fiind iatã, un accesoriu indispensabil în procesul câºtigãrii mântuirii sufletului; - în ziua de 9 mai (ziua oficialã a Europei), Biserica Ortodoxã prãznuieºte (în afarã de Sf. Prooroc Isaia ºi Sf. Mucenic Hristofor) ºi aducerea moaºtelor Sf. Nicolae din Rãsãrit în Apus, sfinte moaºte care au fost aºezate la Bari în Italia; aºadar la 9 mai, Rãsãritul creºtin a îmbogãþit spiritual Apusul creºtin cu moaºtele unui mare sfânt al Bisericii; - deviza europeanã „unitate în diversitate“ ne aminteºte de (Galateni III, 28): „Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bãrbãteascã ºi parte femeiascã, pentru cã voi toþi una sunteþi în Hristos Iisus“ ceea ce aratã cã numai în iubirea de Hristos diferenþele ºi diferendele inter umane dispar cu desãvârºire; - moneda unicã europeanã – euro (ce are ca siglã litera greceascã epsilon, literã ce este asimilatã ºi cifrei 5) – reprezintã o mãsurã a valorii materiale ºi este pus în slujba progresului UE ºi al cetãþenilor ei; aºadar aºa cum purtãtorul siglei cifrei 5 (euro) trebuie sã aibã ca scop bunãstarea cetãþenilor UE, aºa ºi cele 5 simþuri trupeºti sunt folosite în scopul bunãstãrii spirituale a creºtinului.

97

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

BIBLIOGRAFIE IZVOARE - Sfânta Scripturã, Bucureºti, 1975 LITERATURÃ SECUNDARÃ -“Biserica în era globalizãrii“, Ed. Reîntregirii, Alba Iulia, 2002 -“Biserica Ortodoxã Românã“, anul CXXIII, nr. 4-6, aprilie-iunie, 2005 - Baconsky Rodica, Benoit François ºi colaboratorii, „Ce este Uniunea Europeanã?“, Centrul de informare al Comisiei Europene în România, 2001 - Bãbuº, pr. dr. Emanoil, „Bizanþul istorie ºi spiritualitate“, Ed. Sofia, 2003 - Brezeanu Stelian, „O istorie a Bizanþului“, Ed. Meronia, Bucureºti, 2005 - Carrez Maurice, Morel Francois, „Dicþionar grec-român al Noului Testament“, Societatea Biblicã Interconfesionalã din România, Bucureºti, 1999 - Floca, arhid. prof. dr. Ioan, „Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note ºi comentarii“, Sibiu, 2005 - Giurescu Dinu ºi colaboratorii, „Istoria României în date“, Ed. Enciclopedicã, Bucureºti, 2003 - Popa Marcel, Matei Horia, „Micã Enciclopedie de Istorie Universalã“, Ed. Enciclopedicã, Bucureºti, 2002 - Rãmureanu, pr. prof. dr. Ioan, „Istoria Bisericeascã Universalã“, Ed. Institutului Biblic ºi de Misiune al B.O.R., Bucureºti, 2004 -www.europeana.ro -www.uniuneaeuropeana.ro -www.infoeuropa.ro

98

VLAªCA, UN NUME DE PATRIMONIU NAÞIONAL Prof. Cornel Andrei ªcoala cu cls. I-VIII „Constantin Spãniºteanu“ Com. Bulbucata, jud. Giurgiu În geografia istoricã a poporului român, Vlaºca reprezintã una dintre cele mai vechi denumiri. Numelui de Vlaºca i s-a acordat o atenþie deosebitã din partea istoricilor, aceºtia stabilind cã originea numelui este slavonã ºi a fost dat de migratorii slavi în secolul al VI-lea unui teritoriu din zona central-vesticã a Câmpiei Munteniei ºi care în slava veche înseamnã „Þara Vlahilor“, adicã a românilor. Iatã, deci, cã acest toponim de origine slavã este unul foarte important pentru noi, românii, este o dovadã a continuitãþii noastre în acest spaþiu, organizaþi într-o formã statalã incipientã. Despre începuturile primelor formaþiuni statale româneºti dintre Carpaþi ºi Dunãre avem foarte puþine informaþii. Primele informaþii sigure le avem din anul 1247, când sunt menþionate voievodatele conduse de Litovoi, Seneslau, Ioan ºi Farcaº. Privitor la existenþa unei formaþiuni statale în Vlaºca, nu existã deocamdatã nici un document care sã ateste acest lucru, însã tradiþia puternicã ºi descoperirile arheologice ne fac sã credem cã aceastã „þarã a vlahilor“a avut aceeaºi evoluþie ca voievodatele din dreapta Oltului ºi zona ArgeºCâmpulung. Un argument puternic în acest sens este acela cã dupã întemeierea Þãrii Româneºti, formaþiunea administrativ-teritorialã locuitã compact de români a pãstrat vechea denumire de „Vlaºca“. Prima atestare scrisã a judeþului Vlaºca o avem din 19 iulie 1498 din vremea lui Radu cel Mare. În acest hrisov voievodul întãreºte mãnãstirii Râncaciov mai multe danii, între care ºi „venitul domnesc din grâu ºi orz“ a cinci sate din judeþul Vlaºca. Poziþia geograficã deosebitã a judeþului Vlaºca, într-o zonã de câmpie puternic împãduritã, cu o reþea hidrograficã bogatã, în care hrana se gãsea din belºug, i-a permis sã ofere condiþii prielnice de viaþã încã din 100

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

cele mai vechi timpuri. Cercetãrile arheologice efectuate recent sau mai demult pe teritoriul judeþului, ºi în special pe valea Neajlovului, au scos la ivealã urme de locuire permanentã din cele mai vechi timpuri ºi pânã în zilele noastre. Bogãþia judeþului Vlaºca este oglinditã în mai multe hrisoave medievale din care amintim aici doar douã: la 20 iulie 1507, domnitorul Radu cel Mare dãruia Mãnãstirii Glavacioc „câte 13 gãleþi din grâul ºi orzul“ obþinut în Vlaºca, iar cel de-al doilea hrisov datat la 30 iunie 1512 este emis de Neagoe Basarab, care dãruia aceleiaºi mãnãstiri „câte 260 de obroace de grâu“ din venitul domniei. Despre limitele judeþului Vlaºca putem spune cã au fost dintotdeauna unele naturale: la est, limita era râul Argeº, la vest – râurile Teleorman ºi Vedea, la sud – fluviul Dunãrea, iar la nord includea ºi Câmpia Piteºtiului. Graniþa de nord a judeþului nu a fost una fixã, aceasta a fost influenþatã de prezenþa kazalei otomane la Giurgiu dupã anul 1420, care a împins aria administratã de ispravnicul de Vlaºca spre nord. Credem cã ºi acest fapt a contribuit la desfiinþarea judeþului Pãdureþi, aflat între Vlaºca ºi judeþele învecinate cu muntele (Argeº, Muscel, Dâmboviþa). Cea mai veche ºtire despre limite ºi subîmpãrþire a judeþului o avem de la anul 1775, când Vlaºca se învecina la est cu judeþul Dâmboviþa ºi Ilfov, la vest cu Argeºul ºi Teleormanul, la sud cu Giurgiu ºi Dunãrea ºi la nord cu Dâmboviþa ºi Muscelul. Subîmpãrþirea era fãcutã în 9 plase (Cobia, Gãlãseºti, Izvorului, Grecilor, Ogrezenilor, Câlniºtea, Frasinului, Hodivoaia ºi Bãlþi) cu 120 de sate ºi cu peste 7000 de gospodãrii. Avea trei schele: la Giurgiu, Slobozia ºi Petroºani, precum ºi douã cãpitãnii la Hodivoaia ºi Daia. Aici trebuie menþionat faptul cã în anul 1695, în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, Hodivoaia era oraº ºi avea rangul de pârcãlabie. Pârcãlabului de la Hodivoaia i se supuneau 12 sate, dintre care amintim: Bodineºti, Borobeica, Cacaleþi, Calceºti, Gurbanul, Izvor, Nanoti, Putineiul, Racoviþã ºi Sovârcul. În anul 1737, judeþul era condus de cãpitanul Tãnase din Izvorul, ajutat de boierii Cristian din Cãtun ºi Constantin, ºi avea 6500 de familii înscrise la plata birului þãrii. În sudul judeþului, la malul Dunãrii, într-un vad de trecere, a apãrut ºi s-a dezvoltat cel mai important oraº din Vlaºca, Giurgiu. Despre apariþia acestuia s-au þesut legende, au fost emise teorii ºi ipoteze care au cãutat sã suplineascã lipsa unor date certe. În ceea ce priveºte provenienþa numelui aºezãrii, s-au conturat de-a lungul vremii câteva explicaþii. Mai întâi, ipoteza romanticã a originii genoveze, plecând de la un tentant „San Giorgio“ cu care navigatorii genovezi ar fi botezat colonia înfiinþatã de ei aici. În al doilea rând, s-a vehiculat ipoteza originii bizantine, vorbindu-se de un enigmatic „Teodoropolis“. În mãsura în care au existat prezenþe bizantine în zonã, 101

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

acestea sunt atestate de câteva monede izolate ºi unele urme de construcþii în ostroavele Dunãrii. O situaþie nedescifratã avem la cetatea din insula Sfântul Gheorghe, unde prima fazã a construcþiei este atribuitã unei perioade anterioare lui Mircea cel Bãtrân, dar în prezent nu existã mijloace tehnice pentru efectuarea cercetãrii arheologice la nivelul actual al pânzei freatice, care sã demonstreze originea bizantinã a primei construcþii. O altã propunere se referã la originea anticã a toponimului de Giurgiu (greceascã sau dacicã). Cea mai plauzibilã explicaþie ar fi cea legatã de numele întemeietorului satului, un cioban ardelean cu numele de Giurgiu, venit în transhumanþã (frecvenþa numelui de Giurgiu în Transilvania este un argument de reþinut), situaþie asemãnãtoare cu cea a legendarului Bucur, întemeietorul oraºului Bucureºti. Importanþa strategicã a localitãþii port ce asigurã legãtura cu drumurile comerciale din sudul Dunãrii a fost apreciatã ºi de marele voievod Mircea cel Bãtrân care a construit la Giurgiu o cetate în primii ani ai domniei sale (1388) pe ruinele unei alte cetãþi mai vechi. Înflorirea economicã a zonei a permis dezvoltarea rapidã a aºezãrii care a obþinut calificativul de oraº în documentele de la începutul secolului al XV-lea. Termenul de oraº utilizat pentru capitala judeþului Vlaºca în tratatele încheiate de Mircea cel Bãtrân cu regele Poloniei ºi aprecierea cã nu avem de a face cu o reºedinþã domneascã oarecare, ne aratã cã oraºul Giurgiu era al doilea ca importanþã dupã Curtea de Argeº. Din cele trei acte politice încheiate între voievodul Þãrii Româneºti, Mircea cel Bãtrân, ºi regele Poloniei, Vladislav Jagiello, douã au fost redactate în cancelaria domneascã aflatã la Giurgiu. Primul tratat între cele douã þãri fusese conceput în 1391 la Curtea de Argeº ºi a fost finalizat în cancelaria polonã de la Liov. Al doilea tratat a fost scris la 23 septembrie 1403 de un diac ucrainean (în slavonã) în oraºul Giurgiu (în original JIURZEVE). Ultimul tratat a fost scris la 17 mai 1411, în latinã, tot în oraºul Giurgiu (în original YORIOW). La aceste documente se adaugã scrisoarea diplomaticã personalã a lui Mircea cel Bãtrân, datatã la 10 august 1415, întocmitã tot la Giurgiu ºi expediatã aceluiaºi Vladislav Jagiello. În concluzie, prezenþa curþii voievodale în Vlaºca, la Giurgiu, confirma ipoteza rolului administrativ destinat aºezãrii de la Dunãre. Perioada de înflorire ºi dezvoltare a oraºului din timpul lui Mircea cel Bãtrân a fost întreruptã de primejdia turceascã apãrutã la sud de Dunãre, la graniþele þãrii. Cu toate eforturile depuse de Mircea cel Bãtrân, oraºul a fost cucerit de câteva ori de turci, dar pentru scurt timp, pentru ca la sfârºitul domniei, cetatea ºi oraºul sã fie cucerite ºi transformate în kaza turceascã. Giurgiu avea sã fie recucerit de români pentru perioade scurte în timpul antiotomane purtate de domnitorii Dan al II-lea cel Viteaz 102

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

în anul 1427, Vlad Dracul în anul 1445, Vlad Þepeº în anul 1462 ºi Mihai Viteazul în anul 1594. Otomanii au rebotezat oraºul cu numele de Yerkoku (ceea ce s-ar putea traduce „rãdãcina pãmântului“, ba chiar „morcovul“). Denumirea oficialã a întregului teritoriu smuls din cel al Þãrii Româneºti era de kaza, termenul de raia utilizat în istoriografia noastrã, fiind întrebuinþat în mod eronat. În secolul al XVI-lea, kazaua Giurgiului era subordonatã sangeacbeiului de la Nicopole, care la rându-i se supunea celui de Silistra, ce îndeplinea ºi rolul de locþiitor al beglebergului Rumeniei. Oraºul era condus de judecãtor (kadiu) în timp ce portul (în turceºte iskele) avea drept ºef un intendent (emin), iar cetatea (kale) – un pârcãlab (dizdar). Teritoriul din jurul oraºului purta denumirea de „has“ ºi era împãrþit unor demnitari turci care îl exploatau. În toatã aceastã lungã perioadã cât Giurgiu a fost kaza turceascã, graniþele þãrii ºi ale judeþului Vlaºca au fost încãlcate în mod frecvent ºi au determinat creºterea teritorialã a kazalei în detrimentul judeþului. Kazaua Giurgiu se afla pe locul II între cele constituite în Þara Româneascã. Desele incursiuni ale otomanilor pe teritoriul judeþului, au avut drept consecinþã împovãrarea populaþiei ºi îngreunarea activitãþii de bunã administrare a judeþului, în special în pãrþile sale sudice. Aceastã stare de nesiguranþã din apropierea kazalei a favorizat dezvoltarea oraºului Gãeºti în partea nordicã a judeþului, care a preluat la un moment dat rolul de capitalã a judeþului Vlaºca. Tradiþiile politico-militare din Vlaºca medievalã vin sã completeze o paginã glorioasã în istoria acestui judeþ. Începem aici prin a prezenta rolul politic ºi militar al oraºului Giurgiu, pe care marele voievod Mircea cel Bãtrân l-a ales ca reºedinþã a curþii voievodale ºi loc de primire a soliilor strãine. Un oraº pentru a cãrui stãpânire s-au vãrsat râuri de sânge, fiind aprig disputat între români ºi turci, cu îndreptãþire, însã, din partea româneascã. Iatã cu zugrãvea Alexandru Vlahuþã oraºul Giurgiu: „Santinelã a capitalei la Dunãre, veche ºi zbuciumatã cetate, stãpânitã când de români, când de turci, luatã ºi pusã în flãcãri când de unii, când de alþii, neºtiind pânã la începutul acestui veac cãrui Dumnezeu sã se închine ºi cui ºi în ce limbã sã-ºi spuie durerile. „ Strãvechiul oraº vlãscean a fost ºi în atenþia savantului Nicolae Iorga care fãcea urmãtoarea apreciere: „De aici au privit ochii întemeietorilor de þarã asupra Dunãrii largi ca o mare, încingând ºi apãrând teritoriul, de strãveche moºie, pe care ei se ridicaserã domni ºi care nu înþelegeau sã-l împartã cu nimeni. Pe acest punct de înaintare îndrãzneaþã am afirmat cã n-aveau numai muntele nostru înalt, ci ºi râul nostru cel mare, ducând la întinderea Mãrii, unde nici un drept nu poate sã înlãture pe acela al nostru.“ 103

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Cu aceleaºi simþãminte au pornit ºi marii noºtri voievozi munteni în lupta antiotomanã pentru apãrare a pãmântului strãbun. În anul 1427, Dan al II-lea (supranumit cel Viteaz) a reuºit sã readucã þãrii cetatea Giurgiului ºi a ordonat repararea ei. Controlul Þãrii Româneºti asupra cetãþii de la Giurgiu a durat pânã în anul 1429, când au izbucnit luptele pentru tron sau cel mult pânã în anul 1431, când partida turcofilã l-a înscãunat pe Alexandru Aldea. Fortãreaþa din insula Sfântul Gheorghe a fost recuperatã din nou în anul 1445 în împrejurãri deosebite. O flotã burgundo-papalã condusã de cavalerul Vallerand de Warwrin a urcat pe Dunãre în sprijinul cruciaþilor înfrânþi în anul anterior la Varna. Cooperarea oºtilor de pe galerele occidentale cu trupele voievodului muntean Vlad Dracul a fost încununatã de succes. Dupã uciderea lui Vlad Dracul la începutul anului 1448, cetatea Giurgiului cade din nou în mâinile turcilor. Peste 14 ani, al doilea fiu al lui Vlad Dracul pe care îl chema tot Vlad ºi care va fi supranumit Þepeº, începe rãzboiul antiotoman prin atacarea Giurgiului. În urma dejucãrii capcanei pregãtite de Hamza ºi Catabolinos, el cucereºte, arde ºi distruge oraºul ºi cetatea. La 11 februarie 1462, Vlad Þepeº expediazã de aici un raport militar cãtre Matei Corvin, prin care îl anunþa cã în urma incursiunii armatei sale de-a lungul Dunãrii, a distrus bazele otomane de pe ambele maluri. Cifra celor uciºi se ridica la 23884 ºi urma sã fie completatã cu un numãr nedefinit de arºi, înecaþi ºi pieriþi fãrã urmã. Din totalul victimelor, cei mai mulþi întro localitate, sunt cei rãpuºi la Giurgiu – 6414. Dupã mai bine de o jumãtate de secol, cel care avea sã reaprindã flacãra luptei antiotomane ºi care va contribui decisiv la împiedicarea transformãrii þãrii în paºalâc, va fi Radu de la Afumaþi care obþine trei victorii în Vlaºca la începutul anului 1522. Mai întâi în ianuarie Mehmed Beg ºi Sangeacbeiul Vidinului sunt înfrânþi în lupta de la Glupavi (sat dispãrut ºi localizat lângã Mirau). Alungat peste Dunãre, ambiþiosul bei de Nicopole se va întoarce cu forþe sporite, dar este bãtut cu pierderi mari, mai întâi la ªtefeni (Merenii de Jos), apoi la Clejani pe Neajlov. Dupã încã o ciocnire nedecisã la Ciocãneºti, voievodul se retrage în Ardeal, retragere însoþitã de luptele pierdute la Bucureºti, Târgoviºte ºi pe Valea Argeºului, ultima înfrângere determinându-l sã treacã munþii. La începutul lunii martie, Mehmed Beg a introdus în þarã administraþia otomanã care a rezistat pânã la întoarcerea lui Radu de la Afumaþi cu ajutor transilvãnean. Luptele au fost apoi reluate ºi, dupã impresionanta victorie a voievodului de la Grumazi, sunt asediate cetãþile Nicopole ºi Svistoc. Alte ºase confruntãri întregesc impresionantul palmares al domnitorului, înscris pe piatra tombalã de la Argeº. Nu se cunosc relaþii speciale cu kazaua Giurgiului în acei ani de coºmar, dar acest voievod a lãsat ºi în Vlaºca jaloane ale supravieþuirii neamului românesc. 104

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Revolta antiotomanã a fost declanºatã de Mihai Viteazul în data de 13 noiembrie 1549 prin convocarea creditorilor ºi negustorilor otomani la Bucureºti în vederea reglementãrii datoriilor, când a fost adresatã o invitaþie ºi kadiului de Giurgiu. Acesta a fost reprezentat de ajutorul sãu naibul Alic can Efendi, care s-a salvat fugind, fiind avertizat de un prieten român. Uciderea reprezentanþilor intereselor turceºti în Þara Româneascã a fost scânteia care a aprins campania militarã antiotomanã a lui Mihai Viteazul. Trei zile mai târziu, oastea voievodului a atacat Giurgiul arzând oraºul fãrã a putea cuceri cetatea. Revenirea în Vlaºca s-a petrecut imediat dupã sãrbãtorile de iarnã, prima tabãrã fiind la Pietrele în 9 ianuarie 1595. Satul era situat la intersecþia unor drumuri importante la marginea bãlþilor Dunãrii. Informaþiile primite asupra miºcãrilor executate de armatele turcilor ºi tãtarilor îl determinã pe Mihai sã îºi retragã statul major la Hulubeºti. Corpul de oaste condus de fraþii Buzeºti ºi Radu Calonfirescu zdrobeºte la Putineiu în 14-16 ianuarie 1595 o grupare tãtãreascã condusã de nepotul hanului, iar la ªerpãteºti, în noaptea de 23/24 ianuarie 1595, este înfrântã o grupare din care nu a lipsit însuºi hanul Gazi Ghirai al II-lea. Trupele învingãtoare conduse de paharnicul Manta îl însoþesc pe Mihai care traverseazã Dunãrea îngheþatã în dreptul Marotinului ºi desãvârºesc victoria la Rusciuc în 25 ianuarie 1595. Forþele otomane conduse de paºalele Mustafa ºi Hasam au fost din nou învinse, iar comandanþii lor au pierit în luptã. Ostilitãþile dintre Mihai ºi turci vor fi reluate în luna iunie 1595 prin distrugerea primului pod de vase construit de armata vizirului Farhatpaºa. Dupã refacerea podului ºi readucerea la comandã a octogenarului Sinan-paºa, Mihai se va replia în poziþiile pregãtite la vadul Cãlugãrenilor pe Neajlov, unde a repurtat o strãlucitã izbândã la 13 august 1595. Sa retras dupã aceea în tabãra de la Stoeneºti (Dâmboviþa), unde a aºteptat sosirea ajutoarelor din Transilvania ºi Moldova, apoi oºtirile aliate au trecut la contraofensivã eliberând Târgoviºtea ºi Bucureºtiul, ajungând la 25 octombrie 1595 la Giurgiu. Bãtãlia de la Giurgiu s-a desfãºurat pe parcursul a trei zile ºi s-a încheiat printr-o mare victorie a coaliþiei armatelor conduse de Mihai Viteazul, domnul Þãrii Româneºti, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, ºi ªtefan Rãzvan, domnul Moldovei. A fost pentru prima datã în istoria militarã a românilor când au fãcut parte dintr-o coaliþie victorioasã, pe acelaºi câmp de bãtãlie, armatele celor trei þãri, prefigurând ideea unitãþii politice realizate peste 5 ani de Mihai Viteazul. Pentru a trage o concluzie privind istoria politico-militarã a judeþului Vlaºca din acele vremuri, apelãm tot la cuvintele meºteºugite ale lui Nicolae Iorga: „Nici unul dintre cei cari au stãpânit dupã pierderea cetãþii nu s-au împãcat cu aceastã sfâºiere. Din toate puterile lor au râvnit, 105

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

s-au trudit ºi chinuit spre apa largã a strãmoºilor. Aºa perfectul cavaler, înfãºurat în necunoºtinþa izvoarelor, Dan al II-lea, aºa aprigul Vlad Dracul, aºa furtunosul Mihai. La 1595 cel care luptase la Cãlugãreni revenise pentru a scoate pe turci din þara Giurgiului. Cu dânsul maghiarul prinþ al Ardealului Sigismund Bathory ºi moldoveanul ªtefan Rãzvan. O adevãratã Unire româneascã în octombrie al acelui an memorabil, o Dacie rãsplãtitoare ºi întregitoare la Dunãre.“ În aceste locuri încãrcate de istorie ale þinutului Vlaºca a existat o puternicã tradiþie bisericeascã desfãºuratã într-o reþea monahalã ce s-a dezvoltat în liniºtea ºi la adãpostul codrilor vlãsceni. Cea mai veche vatrã monahalã din Vlaºca pare a fi cea de la Babele, posibil schit încã din veacul al XIV-lea. Pisania dispãrutã de mult (dar cititã în anul 1746 de mitropolitul Neofit), aratã cã biserica fusese refãcutã de Vlad Voievod Cãlugãrul ºi fiii sãi, consideraþi astfel ctitorii mãnãstirii. Se pare cã textul pisaniei era redactat în felul urmãtor: „Acest schit s-a fãcut de cãtre Vladul Voievod Cãlugãrul ºi de fiii sãi, Radu ºi Mircea, la 7001 de la Adam, fiind mitropolit în Ungrovlahia Ilarion ºi egumen Visarion.“ Mãnãstirea Strugalea a reprezentat multã vreme o enigmã pentru istoriografia noastrã. Ea apare menþionatã într-un unic document din 11 mai 1409 scris în cetatea Giurgiului în vremea lui Mircea cel Bãtrân. Aceastã enigmã se pare cã a fost dezlegatã abia când autorul unei monografii a Glavaciocului i-a comunicat profesorului Giurescu, existentã la numai un kilometru de actuala vatrã a mãnãstirii, a unui loc denumit Strugalea. Mãnãstirea Glavacioc exista la începutul secolului al XV-lea, de vreme ce Vlad Dracul îi întãreºte un sat dãruit de banul Radu, primul dregãtor cu aceastã calitate care apare în sfatul domnesc al tatãlui sãu înainte de 1400. Vlad Dracul însuºi dãruieºte alte douã sate prin acelaºi document. Nepotul lui Mircea cel Bãtrân, Vlad Voievod Cãlugãrul a rectitorit mãnãstirea (posibil pustiitã în urma evenimentelor din anul 1462) la sfârºitul veacului al XV-lea. Vlad Cãlugãrul a ridicat o nouã bisericã de zid în care a ºi fost înmormântat în septembrie 1495. Mãnãstirea din Pãdurea cea Mare de la Bolintin este un monument dispãrut, neidentificat arheologic, dar cu o mare importanþã pentru zona de nord a judeþului Vlaºca. A avut hramul „Bunavestire“ ºi a fost ctitoria marelui logofãt Pilea, membru în sfatul domnesc al lui Mihail I. Este atestatã documentar într-un hrisov al lui Alexandru Aldea din 15 martie 1433, întãrit patru ani mai târziu ºi de Vlad Dracul cea mai recentã ipotezã legatã de patrimoniul acestei mãnãstiri priveºte îndrãzneaþa reatribuire a uºilor împãrãteºti de la presupusul paraclis de la Snagov. Mãnãstirea Comana este o posibilã ctitorie a legendarului Vlad Þepeº, aºezatã pe malul drept al Neajlovului, într-o zonã împãduritã ºi 106

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

mlãºtinoasã. Dacã tradiþia susþinutã de pomelnicul mãnãstirii ºi parþial confirmatã arheologic vorbeºte de aprigul voievod ca de primul întemeietor, considerãm cã acest sfânt locaº a fost ridicat în cinstea victoriei repurtatã de voievod lângã Giurgiu în anul 1462. Mãnãstirea a fost refãcutã la 1588 de cel mai puternic boier din Vlaºca, stãpânul curþii din Coiani (Mironeºti) ºi viitorul domn Radu ªerban (singurul domnitor al Þãrii Româneºti de origine vlãsceanã). Aºezãmântul ridicat de acesta reprezintã o operã arhitectonicã a secolului al XVI-lea, atât în ceea ce priveºte biserica ºi chiliile, cât ºi incinta fortificatã. Mãnãstirea are calitatea de a fi necropola domneascã adãpostind, se pare, osemintele lui Vlad Þepeº ºi ale altor domnitori, Radu ªerban ºi Nicolae Pãtraºcu (fiul lui Mihai Viteazul). Mãnãstirea Cãscioarele este situatã pe malul drept al Argeºului, pe drumul care cobora de la Târgoviºte la Giurgiu în satul cu acelaºi nume. Dupã marele dicþionar geografic al României, inscripþia ce se putea citi (în prezent dispãrutã) la uºa mãnãstirii aratã cã biserica a fost ziditã de fraþii Ivaºco ºi Ioan din Slatina în anul 1607 ºi este ctitoria vornicului Ivaºco Baloºteanu. Se pare însã cã adevãraþii ctitori sunt Neagu (Neagoe) stolnicul, mort la 1505, ºi jupân Radu, mort la 1545, doi dintre cei la care s-au pãstrat mormintele cu lespezi sculptate artistic. Schitul „Stâmbul“, actuala bisericã de mir a satului Gãiseni, a luat naºtere în secolul al XV-lea, aºa cum au dovedit-o cercetãrile arheologice întreprinse în anul 1995 de Daniela Marcu. Vechimea pieselor de inventar din mormintele sãpate la Gãiseni nu coboarã sub anul 1500. Cea mai timpurie informaþie despre un personaj înmormântat acolo îl priveºte pe stolnicul Pahulea (unul dintre boierii lui Radu de la Afumaþi, decedat dupã anul 1530). Remarcãm cã în perioada târzie a existenþei schitului, doi dintre foºtii egumeni ai sãi ajung arhierei: Clement, episcop al Argeºului între anii 1850 ºi 1862, ºi Iosif Naniescu, episcop al Argeºului între anii 1873 ºi 1875, apoi mitropolit al Moldovei între anii 1875 ºi 1902. Prezentarea fãcutã mai sus vine sã ne arate cele mai vechi aºezãminte monahale din Vlaºca. Unele dintre ele existã ºi astãzi, altele au dispãrut în condiþii misterioase ºi consider cã meritã sã ne aplecãm asupra studiului acestor dispariþii. Pentru a întregi tabloul reþelei monahale din Vlaºca, la anul 1825 existau patru mãnãstiri (Cobia, Glavacioc, Cãscioarele ºi Comana) ºi 11 metohuri (Babele, Poenari, Lipãneºti, Cãpiºani, Hodivoaia, Daia, Gãeºti, Cãlugãreni, Podul Doamnei, Cacaleþi ºi Puþul Tãlpii).

107

CREDINÞÃ ªI SPIRITUALITATE ÎN VLAªCA MEDIEVALÃ Prof. Cornel Andrei ªcoala „Constantin Spaneºteanu“, Bulbucata

Istoria medievalã a judeþului Vlaºca a reprezentat pentru noi, vlãscenii, o perioadã de grea cumpãnã ºi de grele încercãri în ceea ce priveºte continuitatea ºi statornicia noastrã pe acest petic de þarã româneascã. Din pãcate, foarte puþini istorici s-au aplecat asupra studiului acestei perioade din istoria þinutului nostru, care a fost una plinã de evenimente ºi fapte ce s-au desfãºurat cu o repeziciune specificã epocii medievale ºi care au condus la individualizarea distinctã a þinutului Vlaºca ºi a continuitãþii în acest spaþiu a locuitorilor sãi. Judeþul Vlaºca s-a delimitat distinct ca o formaþiune administrativã specific româneascã încã din perioada de formare a poporului nostru ºi putem spune cã a avut aceeaºi evoluþie ca ºi judeþele din dreapta Oltului, aºa cum se menþioneazã în tratatele de istorie ale Academiei Române. Asemenea întregului popor român, vlãscenii s-au nãscut creºtini ºi au fost printre primii, din neamul românesc, ce au intrat în contract cu creºtinismul ºi cultura de la sud de Dunãre. Din organizarea socialã a satului medieval vlãscean nu a lipsit niciodatã preotul creºtin care se afla la loc de mare cinste ºi preþuire ºi care a avut un rol hotãrâtor în menþinerea unitãþii de neam ºi credinþã a comunitãþii. Preotul a fost primul învãþãtor al þãranilor vlãsceni ºi de la care venea singura razã de luminã pentru aceºtia, care îi ajuta sã înþeleagã câte ceva din misterele acestei lumi ºi, în special, despre relaþia lor cu Dumnezeu. Credinþa în Dumnezeu ºi în unitatea de neam i-a fãcut pe vlãsceni sã reziste în condiþiile vitrege ale acelor vremuri în care avea ca vecin direct, la sud, un mare imperiu pãgân care deseori le pârjolea satele ºi le ardea lãcaºurile de 108

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

închinãciune. Când aveau posibilitate, luptau cu arma în mânã, când nu, se puneau la adãpostul codrului vlãscean ºi aºteptau ca pericolul sã treacã, apoi reveneau la vatra satului, întãriþi de credinþa cã acest pãmânt creºtin este al lor de veacuri ºi reclãdeau tot ce fusese distrus. Marii domnitori ai Þãrii Româneºti au fost în permanenþã atraºi de þinutul judeþului Vlaºca datoritã condiþiilor prielnice de viaþã pe care le oferea, bogãþia resurselor de hranã, pitorescul locurilor ºi, nu în ultimul rând, prin poziþia sa strategicã. Aceºti mari domnitori au lãsat urme adânci în istoria medievalã a þinutului, prin mãreþia faptelor de arme, dar ºi prin ctitoriile domneºti, creându-se în Vlaºca o adevãratã reþea monahalã. Mãnãstirile din Vlaºca reprezintã principala sursã de informaþii cu privire la istoria medievalã a þinutului ºi în cele ce urmeazã voi cãuta sã fac o scurtã prezentare a acestora. Mãnãstirea Babele (probabil cel mai vechi aºezãmânt monahal din Vlaºca) a fost situatã în satul Babele (astãzi Neajlovul din comuna Clejani) pe malul stâng al râului Neajlov, vizavi de localitatea Velea (vatra de sat medievalã pãrãsitã, situatã pe teritoriul comunei Bulbucata). Menþionarea localitãþii Velea în „Itinerariul de la Bruges“ alãturi de aceastã mãnãstire ca fiind un loc de popas pentru pelerinii creºtini ce veneau din vestul Europei ºi mergeau cãtre locurile sfinte ºi ipoteza cã aici vieþuise retras la viaþa monahalã Vlad Voievod Cãlugãrul, ne face sã credem cã acest aºezãmânt va fi existat încã din secolul al XIV-lea. Aºezãmântul monahal a fost refãcut din temelii de cãtre domnitorul Vlad Voievod Cãlugãrul ºi fiii sãi, Radu ºi Mircea. Acest lucru reiese din pisania dispãrutã demult, dar cititã de mitropolitul Neofit în anul 1746, textul fiind redactat în felul urmãtor: „Acest schit s-a fãcut de cãtre Vladul Voievod Cãlugãrul ºi de fiii sãi, Radu ºi Mircea, la 7001 de la Adam, fiind mitropolit în Ungrovlahia Ilarion ºi egumen Visarion.“ Mãnãstirea a fost menþionatã mai apoi într-un hrisov emis de Neagoe Basarab la 16 august 1518, în care acesta întãreºte Mãnãstirii Nucet un þigan ca fiind feciorul Bondei de la mãnãstirea Babele. Timp de aproape un secol nu s-au pãstrat documente cu privire la aceastã mãnãstire, urmãtoarea menþiune fiind fãcutã în anul 1623 când egumenul Nicodim înzestreazã mãnãstirea cu satele Gãsteºti ºi Ogrezeni din Vlaºca. Domnitorul Alexandru Coconul îl întãreºte egumen pe viaþã pe ieromonahul Paisie, cel care refãcuse chiliile ºi situaþia economicã a mãnãstirii „domneºti“. Matei Basarab întãreºte mãnãstirii moºia ªtefeni în anul 1637, iar în anul 1646, mãnãstirea primeºte moºia Cacaleþi de la vãduva banului Pavlachi din Clejani. În anul 1672, 109

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

printr-un schimb de teren cu un logofãt din Gorneni, cãlugãrii intrã în posesia unui vad de moarã pe Neajlov. Toate aceste danii nu au putut sã opreascã procesul de ruinare al mãnãstirii Babele, fapt care l-a fãcut pe domnitorul Gheorghe Duca sã o închine drept „metoh“ Sfintei Mitropolii la 18 noiembrie 1678. Actuala bisericã de mir din satul Neajlov este clãditã pe temelia bisericii vechi a mãnãstirii în anul 1799 de egumenul Nicodim Greceanu. Din pãcate, prin dispariþia multor mãrturii, în ultimul secol nu s-a putut scrie întreaga istorie a acestei mãnãstiri. Mãnãstirea Glavacioc, situatã în nordul judeþului Vlaºca (în prezent, satul Glavacioc, comuna ªtefan cel Mare, jud. Argeº), înfiinþatã pe o vatrã monahalã mai veche, ºi anume cea a mãnãstirii Strugalea, menþionatã într-un document din 11 mai 1409, scris în cetatea Giurgiului de logofãtul Mihail ºi prin care marele voievod Mircea cel Bãtrân, la rugãmintea a trei boieri din sfatul domnesc (logofãtul Baldovin, vistierul ªerban ºi Radu, fiul lui Stan) scuteºte de slujbe ºi dãjdii, cu excepþia prezentãrii la oastea cea mare, un sat neidentificat ce se chema Pulcouti dãruit de un jupân Gal respectivei mãnãstiri. Mãnãstirea Glavacioc este menþionatã pentru prima datã întrun document din anul 1441 prin care Vlad Dracul îi întãreºte un sat dãruit de banul Radu, primul dregãtor cu aceastã calitate care apare în sfatul domnesc al tatãlui sãu, Mircea cel Bãtrân, înainte de anul 1400 ºi voievodul dãruieºte el însuºi alte douã sate acestei mãnãstiri. Dintr-un hrisov datat mai târziu la 20 iulie 1507 aflãm cã Mircea cel Bãtrân ar fi dãruit în vremea sa acestei mãnãstiri douã sate numite Cãlugãreni, unul pe Neajlov ºi altul pe Teleorman. Nepotul lui Mircea cel Bãtrân, Vlad Voievod Cãlugãrul, domn al Þãrii Româneºti între anii 1482-1495, a rectitorit aceastã mãnãstire (distrusã, probabil, în acelaºi context al evenimentelor din anul 1462 în care sultanul Mahomed Cuceritorul invadase þara cu scopul de a-l înlãtura pe Vlad Þepeº ºi de a o transforma în paºalâc turcesc), ridicând o nouã bisericã de zid în care a fost ºi înmormântat în septembrie 1495. Fiul sau Radu cel Mare a isprãvit biserica ºi a întãrit proprietãþile. Hamza banul (ruda apropiatã a Craioneºtilor) ºi Marga cea tânãrã (fiica lui Matei-banul din Caracal) sunt alþi binefãcãtori ai mãnãstirii. Alexandru Mircea ia întãrit o parte din satul Obislav dãruitã de fiica lui Hamza ºi soþia lui Stanciu al Bengai, mare spãtar în sfatul domnesc al lui Pãtraºcu cel Bun, pentru sufletul celor patru fii ai lor tãiaþi în septembrie 1568 la „Nunta însângeratã“ a lui Ivasco, sfetnicul ºi prietenul apropiat al domnitorului Alexandru Mircea, ºi înmormântaþi în aceastã mãnãstire. Aceasta a mai fost reparatã de Mihnea Turcitul ºi de Constantin 110

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Brâncoveanu, iar în perioada modernã, biserica a fost reclãditã din temelii în anii ’48 de cãtre fruntaºii miºcãrii paºoptiste din Þara Româneascã în frunte cu Nicolae Bãlcescu, la cãrui portret (pictat în calitate de ctitor) se poate vedea ºi astãzi în interiorul bisericii. Asupra evoluþiei acestei mãnãstiri nu am insistat prea mult, lãcaºul monahal fiind foarte des pomenit în hrisoavele domneºti, dar meritã sã precizãm cã mãnãstirea a avut un rol de prim ordin în reþeaua aºezãmintelor sfinte din Vlaºca, devenind, la un moment dat, chiar reºedinþã a judeþului. În prezent, acest locaº se aflã într-un amplu proces de restaurare ºi se pare cã viaþa monahalã de aici va renaºte. Mãnãstirea din Pãdurea cea Mare de la Bolintin este un aºezãmânt monahal dispãrut, nelocalizat din punct de vedere arheologic, dar cu o mare importanþã pentru Vlaºca medievalã. Ea a avut hramul Bunavestire ºi a fost ctitoria marelui logofãt Pilea, membru în sfatul domnesc al lui Mihail I. Situatã pe malul drept al Argeºului la o veche intersecþie de drumuri, mãnãstirea este atestatã documentar într-un hrisov al lui Alexandru Aldea din 15 martie 1433, întãrit patru ani mai târziu ºi de Vlad Dracul. Urmãtorul hrisov este de la Vladislav al II-lea la data de 29 aprilie 1453 care întãreºte vechile proprietãþi (între acestea ºi o moarã pe Neajlov cumpãratã de un anume Pavel ºi o vie la Razvad, închinatã de ctitorul Pilea logofãtul), incluzând ºi o danie domneascã ce se compunea din jumãtate din satul vecin, Bucºani. Basarab cel Bãtrân la 1474 ºi Basarab cel Tânãr la 1479 confirmau proprietãþile, ultimul adãugându-le o vie cumpãratã de la un turc. Neagoe Basarab emite în anul 1571 douã documente cu privire la aceastã mãnãstire, în primul amintind de primul egumen al mãnãstirii, Sava, iar în celãlalt document îi întãreºte vechile posesiuni, la 19 iulie 1517 o miluieºte, numind-o ca „fiind sãracã“, cu o sumã de bani. Radu de la Afumaþi, în anul 1526, acordã mai multor mãnãstiri, printre care ºi cea de la Bolitin, venitul domnesc adus de pescuitul în Balta Doamnei, iar dupã ºapte ani, Vlad Vintilã repeta aceastã danie, incluzând din nou ºi Bolintinul printre mãnãstirile beneficiare. Vlad Înecatul îi întãreºte la anul 1532 egumenului Atanasie de la aceastã mãnãstire stãpânirea unui nou vad de moarã. Ultimul domnitor care întãreºte moºii pentru mãnãstirea Bolintin este Petru cel Tânãr printr-un hrisov datat la 9 ianuarie 1560. Din vremea lui dateazã ºi legãtura ce se va stabili între aºezãmântul monahal de la Bolintin ºi mãnãstirea ctitoritã de banul Gheormea la Bucureºti, aceasta din urmã fiind refãcutã de Mihai Viteazul, ºi va 111

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

intra în istorie sub numele de Mihai Vodã. În vremea lui Alexandru Coconul, mãnãstirea Bunavestire din Bolintin va fi închinatã drept „metoh“ lãcaºului Simon Petra la Muntele Athos, iar egumenul de la Mihai Vodã urma sã-i încaseze veniturile. Dispariþia vetrei monahale de la Bolintin rãmâne pentru noi în continuare o enigmã, dar cu siguranþã aceasta a fost rodul unui proces de ruinare (întreþinut ºi de lupta dintre cãlugãrii de la Mihai Vodã ºi cei de Bolintin pentru moºtenirea lãsatã de jupâneasa Caplea) încheiat, probabil, în anul 1651. Mãnãstirea Comana este o posibilã ctitorie a legendarului Vlad Þepeº, aºezatã pe malul drept al râului Neajlov, nu departe de confluenþa acestuia cu Argeºul, într-o zonã împãduritã ºi mlãºtinoasã. Pomelnicul mãnãstirii vorbeºte de aprigul voievod ca fiind întemeietorul acestui aºezãmânt în amintirea victoriei repurtate lângã Giurgiu împotriva turcilor conduºi de Hamza Paºa ºi Catavolinos. Ipoteza recentã a înmormântãrii lui Vlad Þepeº la Comana, dupã tragicul sãu sfârºit din primele zile ale anului 1477, este atrãgãtoare ºi plauzibilã. Fugarele menþiuni documentare din anii 1461, în vremea lui Radu cel Mare, apoi cele din 1505, din vremea urmaºului sãu, Neagoe Basarab, nu sunt concludente în privinþa continuitãþii aºezãmântului. Mãnãstirea va fi refãcutã la anul 1588 de cãtre cel mai puternic boier din Vlaºca, stãpân al curþii din Coiani, viitorul domn al Þãrii Româneºti, Radu ªerban. Construcþia reprezintã un monument cu o arhitecturã deosebitã pentru secolul al XVI-lea, în cadrul judeþului Vlaºca, atât în ceea ce priveºte biserica ºi chiliile, cât ºi incinta fortificatã. Prin aducerea rãmãºiþelor pãmânteºti ale pribegilor domnitori Radu ªerban ºi Nicolae Pãtraºcu, acest aºezãmânt monahal a fost transformat în necropolã domneascã. În perioada urmãtoare, mãnãstirea a intrat sub ocrotirea puternicei familii a Cantacuzinilor. Aceastã sfântã mãnãstire a fost închinatã la Sfântul Mormânt în anul 1728 ºi, în timpul administrãrii ei de cãtre cãlugãrii greci, a intrat într-un proces de decãdere, în final fiind desfiinþatã. Din anul 1992, prin hotãrârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mãnãstirea Comana a fost reînfiinþatã, în prezent aflându-se în plin proces de restaurare. Mãnãstirea Cãscioarele a fost situatã pe malul drept al Argeºului, pe drumul care cobora de la Târgoviºte la Giurgiu, în satul cu acelaºi nume. Biserica a avut hramul „Intrarea Maicii Domnului în bisericã“ ºi a fost refãcutã de mai multe ori. Nu se pãstreazã pisania originalã, 112

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

dar are mai multe pietre tombale care dateazã de la sfârºitul secolului al XV-lea. În „Cãlãtoria Mitropolitului Neofit“ se relateazã cã la un proces pe care mãnãstirea l-a avut cu schitul vecin „Stambul“, unde au fost prezentate hrisoave din care rezultã cã aceasta era ctitoria boierilor Gâdea Balotescu ºi Muja Ratescu. Genealogia acestor boieri din Olt nu a fost desluºitã ºi se pare cã adevãraþii ctitori sunt stolnicul Neagu, mort la 1505, ºi jupân Radu, mort la 1545, cãrora li s-au pãstrat mormintele cu lespezi sculptate artistic. Dupã marele Dicþionar Geografic al României, inscripþia ce se putea citi la uºa mãnãstirii aratã cã biserica a fost ziditã de fraþii Ivasco ºi Ioan din Slatina în anul 1607. Moºia mãnãstirii cuprindea satele Cãscioarele, Daia ºi Dãiþa de la marginea câmpiei. În secolul al XVIIIlea, printre cei care au contribuit la dezvoltarea aºezãmântului fiind trecuþi în rândul ctitorilor, amintim pe jupân Matei Cãrpiniºanu, mort în iunie 1722, ºi soþia sa, jupâneasa Dumitra, rãposata cu trei ani mai înainte, ambii înmormântaþi la Cãscioarele. Printre cei care au ajutat la repararea bisericii în anul 1725 o amintim pe Zoe, doamna lui Grigore Ghica, iar egumenul Partenie a ridicat uºa, ferestrele ºi clopotniþa din temelie în anul 1753, în timp ce din zidul de incintã abia au mai rãmas câteva urme. Schitul Strâmbu, actuala bisericã de mir a satului Gãiseni, se pare cã a fost ctitorit în secolul al XVI-lea, dupã cum au dovedit-o cercetãrile arheologice. Vechimea pieselor din inventarul mormintelor sãpate la Gãiseni nu coboarã sub anul 1500, iar cea mai timpurie informaþie despre un personaj mai important înmormântat acolo îl priveºte pe stolnicul Pahulea, unul dintre boierii lui Radu de la Afumaþi, decedat dupã anul 1530. Se considerã cã întemeietorul aºezãmântului a fost paharnicul Drãghici, din sfatul domnesc al lui Neagoe Basarab, ajuns ulterior mare vornic sub mai mulþi voievozi ºi rãposat în anul 1537. Tot la Gãiseni a fost înmormântat ºi fiul ctitorului, Stroe „Pribeagul“, fost mare paharnic în sfatul lui Radu Paisie. Din perioada mai târzie a existenþei schitului amintim cã doi dintre foºtii egumeni de aici ajung arhierei: Climent, episcop al Argeºului între anii 1850-1862, ºi Iosif Naniescu, episcop al Argeºului între anii 1873-1875, apoi mitropolit al Moldovei pânã la sfârºitul vieþii, în anul 1902. O altã mãnãstire menþionatã în perioada medievalã este cea de la Cobia, în prezent în judeþul Dâmboviþa, ºi întemeiatã de stolnicul Badea la anul 1571. Din pãcate, nu avem suficiente date pentru a fi prezentatã corespunzãtor, dar vom reveni asupra ei. 113

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Mãnãstirile din Vlaºca medievalã au reprezentat pentru locuitorii acestui judeþ citadele de credinþã strãmoºeascã în care funcþionau ºcoli de pregãtire teologicã ºi nu numai; aici erau pregãtiþi în cunoaºterea scrisului ºi cititului viitorii logofeþi, unii dintre ei ajungând în sfaturile domneºti. Aº dori sã menþionez aici originea vlãsceanã a marelui logofãt Udriºte Nãsturel, un erudit om de culturã care a jucat un rol important în propagarea culturii în Þara Româneascã în epoca sa. În final, aº vrea sã fac o referire la sfântul locaº dispãrut din Babele, a cãrui vechime nu o putem mãsura exact, dar cu siguranþã îl putem aprecia ca fiind unul din primele apãrute în sudul Þãrii Româneºti. Aceastã mãnãstire a menþinut aprinsã flacãra credinþei timp de secole în centrul judeþului Vlaºca ºi, din pãcate, a rãmas doar o amintire.

114

UDRIªTE NÃSTUREL PERSONALITATE A CULTURII MEDIEVALE ROMÂNEªTI P.C. Pr. Prof. Podaru Mihãiþã Cu cât se sapã mai adânc în negura trecutului nostru, scormonind pãmântul sau în camerele pline cu hrisoave ºi se scuturã praful ce ameninþã sã le îngroape, cu atât mai mult se lumineazã trãirea Neamului românesc pe acest pãmânt binecuvântat de Dumnezeu. Acest trecut se mai desprinde din pisaniile sfintelor biserici ºi mãnãstiri zidite de strãbunii noºtri cu multã evlavie, evlavie din care am fãcut un trecut atât de glorios ºi pildã de statornicie. Aceste gânduri i-au însufleþit ºi pe vrednicii de pomenire ai neamului Nãstureilor care, gândind la vremelnicia vieþii pãmânteºti ºi veºnicia vieþii viitoare, au înãlþat biserica de la Herãºti, loc de închinare ºi, totodatã, izvor de binecuvântare, simþire ºi culturã. Veniþi din Transilvania unde „au slujit cu titlul de graf (conte) la curtea lui Ludovic“, Nãstureii se aºazã în satul Herãºti, de pe malul Argeºului, la 30 km în sudul cetãþii lui Bucur. Aici, într-un sat cu oameni harnici ºi fericiþi (heros- fericit în lb. greacã), sat vechi, atestat documentar la anul 1389, Udriºte Nãsturel îºi ridicã în anul 1630 o frumoasã casã, „casa de piatrã“, despre care Paul de Alep, secretarul Patriarhiei de Antiohia, spune cã „asemenea frumuseþe doar în Þara francilor se poate vedea“. ªi dupã obiceiul vremii, Udriºte Nãsturel împreunã cu sora sa, voivodeasa Elina, înalþã o frumoasã ºi maiestuoasã bisericã de piatrã „pe timpul Arhiepiscopului Kir Teofil, în anul zidirii lumii 7152 ºi de la mentuirea lumii 1644“, aºa cum scrie în pisania aflatã deasupra uºii de la intrarea în pronaos. Om de culturã, cumnat ºi sfetnic al domnitorului Matei Basarab, Udriºte Nãsturel ajunge personalitatea cea mai de seamã a Munteniei. La Herãºti, la casa de piatrã, unde avea o bibliotecã impresionantã, încep 115

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

sã vinã numeroºi oameni de culturã. Aici umanistul Udriºte are lungi discuþii, uneori polemice, cu Mitropolitul Varlaam, solul de împãcare al domnitorului Vasile Lupu tot aici se hotãrãºte sinodul de la Iaºi din 1642 ºi „Rãspunsul la catehismul calvinesc“ ºi se traduce, în premierã, „Imitatio Christi“ a lui Thomas de Kemphis. ªi tot ei, Nãstureii, ctitoresc biserica „Sf. Vineri“ spre a-i aduce slavã Ziditorului. Chiar dacã aceasta a fost dãrâmatã de „hidra roºie“, ea trãieºte mai departe prin biserica sorã a Herãºtiului, unde se aflã cea mai mare parte din catapeteasmã ºi icoanele ce au împodobit-o. Rânduit-a Domnul ºi i-a chemat la El ºi au ajuns alþi stãpâni ai palatului, cei din neamul Obrenovicilor, sârbi de neam, dar români în simþire, care în 1831 au reparat biserica, i-au fãcut zid împrejmuitor ºi au împodobit-o cu douã clopote, turnate la Budapesta. Trecut-au anii ºi astãzi biserica este restauratã ºi aproape în întregime repictatã, ca o adevãratã „mireasã a lui Hristos“ atât pentru creºtinii Herãºtiului ºi pentru turiºtii veniþi în numãr tot mai mare, cât ºi pentru cei aproape 30 de preoþi din nou-înfiinþata Protoierie Herãºti a tot nou-înfiinþatei ºi binecuvântatei Episcopii a Giurgiului, pãstoritã de Prea Sfinþitul Episcop Dr. Ambrozie. Având în vedere cã Biserica a fost ºi cale de culturã, nu numai de mântuire, astãzi existã o colaborare strânsã între Protoieria Herãºti ºi Muzeul Þãranului Român, administratorul spiritual al Casei de piatrã, devenitã de curând „Casa boierului român“, aici rãsunând colindele de laudã ºi binecuvântare ale Naºterii Domnului, cântate de tineri studenþi teologi. Tot aici urmeazã a fi deschis un muzeu de icoane ºi obiecte bisericeºti. Într-un articol din 1931, Nicolae Iorga spunea: „avântul cãtre o civilizaþie strãinã, pentru un popor, poate reprezenta un mare pericol dacã uitã douã lucruri: ce are ºi ce poate. Tradiþia poate fi ascunsã, dar nu ucisã.“ Avem ºi putem!

116

Sà NE PÃSTRÃM COMORILE Pr. Balaban Mihail Dacã azi ne bucurãm de fiecare datã când putem arãta cine au fost strãmoºii noºtri, dacã putem sta în rândul popoarelor care se pot mândri cu trecutul lor, dacã faptele de vitejie ale înaintaºilor noºtri au strãbãtut milenii ca noi sã le putem cunoaºte, este pentru cã, „ºtiuþi sau neºtiuþi“, au existat în permanenþã buni români care au înþeles cã pãstrarea valorilor naþionale este o cinste, dar ºi o datorie. În curgerea vremii, viaþa de zi cu zi a unui popor lasã urme ºi pãstrarea lor este mãrturia existenþei sale. Nu existã popor fãrã istorie, dar unii pot arãta mai mult sau mai puþin de unde au venit, cine sunt ºi încotro se îndreaptã. De aceea, putem considera cã pãstrarea tuturor vestigiilor istorice înseamnã, de fapt, pãstrarea identitãþii noastre în faþa istoriei ca popor înseamnã actul nostru de proprietar al acestor pãmânturi, înseamnã întãrirea drepturilor ºi pãstrarea demnitãþii noastre. În faþa celor care din ignoranþã sau rea voinþã ne denigreazã, ne deformeazã sau ne furã istoria, pot sta oricând cu argumente istoricii ºi specialiºti, deoarece EI, cei ºtiuþi ºi neºtiuþi, dar conºtienþi ºi responsabili, ne-au lãsat armele cu care sã luptãm: dovezile incontestabile ale veºniciei noastre pe aceste meleaguri. Odatã cu procesul de creºtinare a poporului român, Biserica noastrã Ortodoxã a devenit o importantã pãstrãtoare, dar ºi fãuritoare de istorie. Prin implicarea fiinþialã în viaþa poporului pe care l-a pãstorit ºi-l pãstoreºte, clerul ortodox dintru începuturi ºi pânã în prezent a fãcut dovada conºtiinþei naþionale, a patriotismului dus pânã la jertfã, a înþelegerii importanþei pãstrãrii valorilor strãmoºeºti, religioase ºi laice deopotrivã. În aceste vremuri în care „necunoscutele“ globalizãrii se pare cã vor sã facã o „tabula rassa“ istoricã amestecând în creuzetul intereselor binele ºi rãul pentru a da o „nouã faþã“ omenirii, toate aceste argumente puþine, dar temeinice, ne obligã ºi pe noi, acum mai mult ca niciodatã, sã ne pãstrãm cu „orice preþ“ tot ceea ce poate face dovada identitãþii noastre naþionale ca teritoriu, limbã, credinþã, tradiþii ºi port. 117

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

O parohie este o pãrticicã de þarã, o pãrticicã de istorie, iar preotul are obligaþia de a pãstra cu mare grijã partea de istorie a comunitãþii sale care întregeºte marea istorie a þãrii. O adnotare cât de micã pe colþul unei cãrþi de cult, un nume ºi o datã abia vizibile pe un obiect de cult, o broderie sau o þesãturã, o cruce de calcar a unui mormânt sau un pistornic vechi, orice, absolut orice lucru deosebit, pãstrat cu grijã, timpul îl transformã într-o mãrturie a perenitãþii noastre. Ca om de aleasã culturã, preotul are datoria sfântã de a strânge ºi de a pãstra cu sfinþenie tot ceea ce vorbeºte despre NOI. De aceea, tânãra generaþie a slujitorilor altarului trebuie ajutatã sã înþeleagã importanþa pãstrãrii patrimoniului naþional bisericesc, a conservãrii tuturor valorilor istorice, prin aceasta fãcând dovada maturitãþii sentimentelor lor naþionale, a apartenenþei fiinþiale la trecutul, prezentul ºi viitorul poporului sãu. În vederea realizãrii acestui deziderat, este necesarã o intensificare a activitãþilor educative, o minuþioasã informare ºi, atunci când este posibil, o cunoaºtere în teren a realitãþilor. În caz contrar, tratarea cu uºurinþã a acestui subiect se va repercuta în timp, în mod negativ. Sã ne pãstrãm, aºadar, temeliile trecutului pentru a ne putea clãdi pe ele edificiile viitorului.

118

VIAÞA MONAHALÃ Protos. Eftimie Zeca Generalitãþi „Deºertul a însemnat pentru cãlugãri, în acelaºi timp, locul cel mai propice pentru lucrarea isihiei (adicã a liniºtirii), ca fundament al oricãrui ideal monastic, dar ºi locul demonilor, care se manifestau îndeosebi sub forma «gândurilor», ºi împotriva cãrora monahul trebuia sã lupte pentru a-ºi apãra isihia ºi a împlini þelul pentru care se afla plecat în pustie: unirea cu Dumnezeu“1. În aceastã pustie se adunau cãlugãrii pentru a se pocãi. A face pocãinþã este o datorie a tuturor celor ce râvnesc la împãrãþia lui Dumnezeu (Mc. I, 4). Monahii mai ales pun în practicã aspecte extrem de aspre ale pocãinþei ºi cu toate acestea vor sã arate lumii cã pocãinþa creºtinã e bucuroasã, mângâierea venind din convingerea cã toate pãcatele pot fi iertate2. În general, Pãrinþii pustiei fãceau distincþie între „metanoia“ ºi „penthos“. „Metanoia sau pocãinþa este un act prin care omul cere lui Dumnezeu iertare pentru pãcatul sãu“3, iar aceastã pocãinþã avea efect imediat. Când un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „de voi cãdea în vreo ispitã, mã roade cugetul ºi mã învinuieºte, pentru ce am cãzut?“, i-a zis lui bãtrânul: „în orice ceas va cãdea omul în greºealã ºi va zice am greºit, îndatã a încetat“4. Abia dupã ce primeºte Dumnezeu aceastã pocãinþã – ºi o primeºte, deci, imediat – se poate continua în pace viaþa duhovniceascã. Atunci pentru ce mai plângeau pãrinþii, uneori toatã viaþa, ori pentru pãcate grave sau mai puþin grave, ori doar, pur ºi simplu, ca sã se mântuiascã? Cãci unui frate ce l-a întrebat: „Ce sã fac, pãrinte, ca sã mã mântuiesc?“, bãtrânul i-a rãspuns: „Mergi, fiule ºi ºezi cu liniºte ºi cu tãcere în chilia ta ºi sileºte-þi inima sã plângi ºi sã verºi lacrimi din ochii tãi! Aºa fã ºi te vei mântui“5. De ce sã mai plângem, dacã ºtim cã pãcatele ne-au fost iertate? Pentru cã aceste lacrimi nu sunt motivate de întristare, ci din contrã, de bucuria de a fi fost mântuiþi, ºi de aceea aduc mângâiere. „Fericiþi cei ce plâng, cã aceia se vor 120

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

mângâia!“ (Mat. 5,4). Aceastã mângâiere e numitã „penthos“. „Certitudinea iertãrii nu seacã izvorul lacrimilor, ci îi deschide mai degrabã o vânã nouã încã ºi mai bogatã. Omul nu va înceta sã se socoteascã pãcãtos ºi o va face chiar cu un fel de pasiune, pentru a da mãrturie atât despre adevãr, cât ºi despre iubirea lui Dumnezeu“6. Acest plâns este numit de Sfântul Ioan Scãrarul, „plâns de bucurie fãcãtor“ (charopoion penthos)7, iar Sfântul Nil Ascetul scrie cã: „Plângerea pãcatelor e plinã de dulce întristare ºi o amãrãciune asemenea mierii, dat fiind faptul cã e însoþitã de o nãdejde bunã ºi minunatã. De aceea ea hrãneºte trupul, face sã strãluceascã bucuria în adâncul sufletului, întãreºte inima ºi face sã înfloreascã întreaga fãpturã“8. Având aceastã stare sufleteascã, monahul va duce o viaþã asceticã. Întrebat de unul din pãrinþi „ce este monahul“, avva Ioan Colov „a zis: ostenealã. Cãci monahul la tot lucrul se osteneºte“. Deci ceea ce-l caracterizeazã pe cãlugar este osteneala. De altfel, în vocabularul scrierilor duhovniceºti, termenii „monah“ ºi „ascet“ coincid 9. Asceza poate fi definitã în mod sintetic ca un efort conºtient, liber consimþit pentru a atinge desãvârºirea. Dar la desãvârºire nu se poate ajunge prin simpla dezvoltare a posibilitãþilor firii omeneºti, fiindcã firea este limitatã. Desãvârºirea nu se realizeazã decât în Dumnezeu ºi este darul Duhului Sfânt. Asceza ca atare nu devine niciodatã un scop în sine; ea nu este decât un mijloc, necesar ºi potrivit pentru cei ce se luptã; prin ascezã se manifestã libertatea noastrã ce consimte la primirea acestui dar10. Posturile, înfrânãrile, privegherile, viaþa asprã, sãrãcia înþeleasã ca „neagonisire“, ca absenþa dorinþei de a avea; ascultarea, ca biruinþã asupra voinþei noastre; viaþa pustniceascã, ca o cãutare a isihiei; fecioria, ca biruinþã asupra miºcãrilor „neraþionale“ ale trupului; smerenia ºi îndelunga rãbdare, ca manifestare a dragostei – acestea toate constituie asceza raþionalã ºi liberã a creºtinilor. Dar, atâta vreme cât lucrarea harului lipseºte, cât Dumnezeu nu vine sã pecetluiascã aceste eforturi ascetice, ele rãmân o lucrare omeneascã ºi deci, supuse stricãciunii11. Fãrã îndoialã, asceza creºtinã e altceva decât un simplu exerciþiu de voinþã. Este o cãutare a vieþii în Dumnezeu ºi o expresie a iubirii. Ea crede cu fermitate în eficacitatea conlucrãrii dintre Dumnezeu ºi om ºi vede în aceastã conlucrare, sensul progresului vieþii duhovniceºti12. De aceea, în ceea ce priveºte asceza practicã, totul constã în realizarea armoniei dintre voinþã ºi viaþa noastrã, pe de o parte, ºi voinþa ºi viaþa Dumnezeului ºi Mântuitorului nostru, de cealaltã parte. Iar cel mai important element al acestei armonii este rugãciunea ºi, de aceea, ea constituie „vârful tuturor lucrãrilor ascetice“13. Ascetul îºi concentreazã atenþia principalã asupra rugãciunii ºi consacrã cea mai importantã parte a nevoinþei sale rugãciunii. Aceasta poate varia, atât în întinderea ei, cât ºi în exprimarea ei. Starea ºi chipul 121

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

cel mai înalt al rugãciunii este întâlnirea cu Hristos Dumnezeu, în iubire. Aceasta este aºa numita rugãciune curatã. Pentru a ajunge aici, ascetul creºtin pãrãseºte toate lucrurile, iar aceastã pãrãsire constituie însãºi esenþa renunþãrii monahale14. Aºa s-a petrecut cu anahoreþii. Ei se afundã în deºert pentru a-ºi desãvârºi renunþarea la lume, la bogãþii, la plãcerile pãmânteºti ºi la slava omeneascã. Renunþã pentru totdeauna la a mai deþine vreun rol pe scara lumii, pentru a nu mai exista decât în ochii lui Dumnezeu. Ei n-au fugit de semenii lor din cauza sãlbãticiei. Când a plecat în deºert, Sfântul Antonie era unul dintre cei mai entuziaºti creºtini, ce se dedicase deja înfrânãrii ºi ascetismului. Ca ºi alþi creºtini, el renunþase definitiv la cãsãtorie pentru a nu se mai îngriji de nimic altceva decât de a bine plãcea Domnului ºi a nu fi împãrþit. Auzind la bisericã cuvintele Mântuitorului: „Dacã vrei sã fii desãvârºit, du-te, vinde tot ce ai, apoi vino ºi urmeazã-Mi Mie“ (Matei 19, 21), Antonie lasã toate ºi pleacã adânc în pustie. Nu-ºi schimbã planul, ci doreºte sã-l realizeze desãvârºit, mergând sã vieþuiascã în plin deºert, într-o singurãtate totalã, „ca sã nu punã nimic din lume înaintea dragostei faþã de Hristos“15, dupã cum îi va învãþa ºi pe ucenicii sãi sã facã16. El se retrage în deºertul arabic, stâncos ºi pietros, de la est de Nil, pe la anul 313, împreunã cu ucenicii sãi. La puþin timp dupã aceasta, în jurul anului 330, s-a retras în pustie Amun17, în locul ce a dat naºtere faimoasei pustii a Nitriei18, ce în câþiva ani a devenit suprapopulatã. Pentru cei ce doreau o singurãtate mai mare, Amun a instalat, la sfatul lui Antonie, noi chilii, situate la 18 - 19 kilometri de Nitria. Astfel s-a nãscut o altã pustie - Kellia (Chiliile). La 50 de kilometri se gãsea o vale unde a luat fiinþã pustia Sketis, atunci când în 330 s-a stabilit aici avva Macarie. Sketis a devenit curând centrul cel mai înfloritor al vieþii anahoretice, aici locuind Pãrinþii cei mai renumiþi19. Toþi aceºti trei pãrinþi, Antonie, Amun ºi Macarie s-au retras din lume în mod progresiv, mai întâi ducând o viaþã castã în mijlocul lumii, iar mai pe urmã – din dorinþa de a se sustrage total de sub stãpânirea lumii, pentru a fi cu totul ai lui Dumnezeu – în singurãtatea deºertului îndepãrtat. „Cãci atâta vreme cât rãmânea în apropierea satului sãu, anahoretul risca sã fie prins de felurite preocupãri, familiale sau de altã naturã, de atracþia bucuriilor de aici ºi de capcana slavei deºarte“20. Plecarea în deºert a însemnat pentru primii anahoreþi „o fugã de oameni, o fugã de regiunile populate, de oraºe ºi sate“21, o fugã de lume, ca o consecinþã necesarã a iubirii de Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan scria cãtre tineri: „Nu iubiþi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacã cineva iubeºte lumea, iubirea Tatãlui nu este întru el; pentru cã tot ce este în lume, adicã pofta trupului ºi pofta ochilor ºi trufia vieþii, nu sunt de la Tatãl, ci sunt din lume“ (I Ioan 2, 15- 16). Preluând aceste cuvinte, Origen, cel ce este socotit „precursorul fugii de lume în sens 122

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

monahal“22, îndeamnã pe toþi creºtinii: „Trebuie sã ieºim din Egipt. Trebuie sã pãrãsim lumea dacã vrem sã slujiim pe Domnul. Trebuie sã-l pãrãsim, nu în spaþiu, ci cu inima, nu sã înaintãm în drum, ci sã înaintãm prin credinþã“; pentru cã „atâta vreme cât trãieºti viaþa întunecoasã a veacului ºi esti copleºit de noaptea intereselor, nu poþi sluji Domnului“, dupã cum poporul, cât se afla în Egipt, nu a putut sã aducã jertfã, ci numai când au ieºit în pustie au putut sã-L slujeascã23. Pentru a progresa, urcuºul spre Dumnezeu cere o separaþie tot mai concretã ºi intensã de societate ºi o apropiere de deºert. Însã deºertul nu era numai un loc nelocuit, cât era un pãmânt de nelocuit, sterp. De ce n-au rãmas în preajma grãdinilor sã vieþuiascã? Avva Avraam îi spune Sfântului Ioan Casian: „Întorcându-ne faþa de la toate acestea ºi dispreþuind toatã plãcerea acestei lumi, noi ne simþim desfãtaþi de asprimea deºertului, mai presus de toate bucuriile punem întinderea înfiorãtoare a acestui pustiu ºi nu comparãm cu amarul acestor nisipuri nici o bogãþie a ogoarelor, urmãrind nu câºtigurile vremelnice ale acestui trup, ci mângâierile veºnice ale Duhului“24. Aceºti monahi „au prefãcut pustia în oraº“; ei „fertilizeazã“ deºertul25. Primii anahoreþi nu s-au bucurat prea multã vreme de singurãtatea totalã ce o cãutaserã în deºert. La sfârºitul secolului al IV-lea, în 390, Paladie a plecat în Nitria ºi apoi în Pustia Kellia (a Chiliilor) unde a vieþuit nouã ani. El noteazã în Istoria sa Lausiacã, cã „în acest munte locuiesc bãrbaþi ca la cinci mii, cu diferite moduri de vieþuire, fiecare precum poate ºi voieºte, trãind pe cât le e cu putinþã, câte unul, sau câte doi, sau mai mulþi“, iar în pustia deplinã, cea mai dinlãuntru (adicã în Chilii) vieþuiesc vreo ºase sute26. Aceasta a determinat pe unii anahoreþi sã se retragã ºi mai adânc, ca pe acel Pafnutie, de care vorbeºte Sfântul Ioan Casian, care „deºi locuia de tânãr într-o chilie la o depãrtare de cinci mile de bisericã, nu s-a mutat niciodatã în alta mai aproape ºi nici în anii bãtrâneþii (având nouãzeci de ani) nu l-a supãrat lungimea drumului, când venea sâmbãta ºi duminica la bisericã“27. Fuga de lume era înþeleasã, în primul rând, ca o renunþare la familia lor, ca „aceia ce au fost primiþi odatã în comunitatea fraþilor sã nu se depãrteze de fraþi sub pretextul vizitãrii rudelor, nici sã nu li se încuviinþeze sã-si ia griji, prin ocrotirea rudelor dupã trup“28. „Dacã pãrinþii sau rudele unuia dintre fraþi duc o viaþã dupã poruncile lui Dumnezeu, sã fie cinstiþi de toþi fraþii“ din comunitate, dar „grija acestora revine proiestosului comunitãþii fraþilor“. Pe de altã parte, dacã rudele „dispreþuiesc poruncile lui Dumnezeu ... nu se cuvine a le primi, ca unii ce nu iubesc pe Domnul“. Aceasta deoarece monahului ce se strãduieºte în exercitarea virtuþilor trebuie sã-i luãm toate ocaziile de a pãcãtui, dintre care – spune Sfântul Vasile – cea mai mare este aducerea aminte de viaþa trecutã29. 123

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Reguli monahale Aceºti cãlugãri ce renunþaserã la tot pentru a nu se mai rãspândi din pricina lucrurilor lumeºti trãiau la început dupã înþelegerea proprie a vieþii pustniceºti sau monahale, fãrã a avea anumite rânduieli comune. De aceea, în funcþie de modul în care înþeleseserã trãirea în pustie, unii se mântuiau, ajungând la o viaþã de sfinþenie, dar alþii duceau o viaþã nu prea potrivitã, care ducea de multe ori la cãdere, ori din pricina nepãzirii temeinice a celor duhovniceºti, ori, din contrã, din pricina mândriei pentru realizãrile lor, distanþându-se chiar de scopul pe care-l avuseserã la început, de a ajunge la desãvârºirea moralã. Astfel s-a ivit nevoia întocmirii de cãtre pãrinþi mai duhovniceºti, cu dreapta socotealã, a unor rânduieli de viaþã valabile pentru toþi monahii sau cel puþin pentru un anumit þinut în care se practicã, de cãtre mai mulþi, asceza. Cel ce a întocmit cel dintâi niºte reguli ale vieþii monahale este Cuviosul Pahomie cel Mare. Dar el n-a alcãtuit mai întâi regulile pe care sã le aplice apoi în viaþã, ci mai întâi le-a trãit ºi apoi au fost formulate de el sau de ucenicii sãi, sub formã de legi ºi regulamente. Acestea se adreseazã ucenicilor care, în mare parte, erau recrutaþi dintre oamenii de rând, care erau mai apropiaþi sufleteºte de viaþa curatã. De aceea ºi regulile lui sunt mai mult de naturã practicã, materialistã chiar, prin care cautã sã disciplineze pe cei grosolani ca viaþã, dar sinceri în nãzuinþã. Învãþãtura este lãsatã pe seama îndrumãrilor orale ºi ocazionale pe care trebuia sã le facã fiecare cârmuitor la casa sa, sau stareþul, la anumite timpuri. „Pentru cel simþitor care îºi înþelege chemarea sa, poveþele ºi îndemnurile dascãlului îi sunt suficiente, apelând foarte rar sau chiar deloc la mijloace de constrângere, pe când pentru cel grosolan mijloacele aspre sunt pe primul plan, iar cele superioare rãmân pentru el de multe ori ascunse ºi neînþelese, chiar dacã i se spun cu grai de foc“30. Dupã Regulile Cuviosului Pahomie, organizarea monahalã era asemãnãtoare celei militare. Cãlugarii erau împãrþiþi în cete de câte zece inºi care se ocupau cu aceeaºi meserie. Ei locuiau într-un corp de chilii care erau numite împreunã „casa“ (domus), în fruntea cãreia stãtea un dascãl (praepositus). Câteva case alcãtuiau un „trib“ (tribus), al cãrui ºef era dascãlul celei mai vechi „case“. Fiecare „casã“ avea un econom ºi un ajutor de econom, iar peste toatã mãnãstirea era un econom general. Dascãlul avea toatã grija gospodãreasca ºi duhovniceascã a ucenicilor sãi. Deasupra tuturor era „avva“, adicã stareþul mãnãstirii31. Sfântul Vasile cel Mare ce aspira, împreunã cu prietenul sãu, Sfântul Grigorie de Nazianz, sã îmbrãþiºeze viaþa asceticã, fusese dezamãgit, nefiind de acord cu felul de viaþã ºi de organizare pe care le vãzuse la asceþii din partea locului sãu de naºtere. Acestea nu corespundeau nici modestiei ce trebuie sã caracterizeze pe adevãratul monah, nici felului 124

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

de organizare a vieþii mãnãstireºti care trebuie sã fie – socotea el – ca o comunitate de fraþi, care sã se poatã ajuta, sub povãþuirea unui pãrinte, la îmbunãtãþirea vieþii duhovniceºti, dar ºi la producerea celor necesare pentru întreþinerea lor ºi pentru ajutorarea sãracilor32. A petrecut ºi Sfântul Vasile cam doi ani printre anahoreþii adepþi ai rânduielilor Sfântului Antonie ºi îndeosebi printre asceþii ce urmau vieþuirea obºteascã stabilitã de Sfântul Pahomie, ceea ce l-a ajutat sãºi fixeze planul de organizare a vieþii monahale ºi a mãnãstirilor întemeiate de el. Existã multe asemãnãri între regulile sale ºi cele ale Sfântului Pahomie, ceea ce aratã cã Sfântul Vasile ºi le-a însuºit pe acestea din urmã ºi le-a adaptat rânduielilor sale mult mai largi ºi mai perfecþionate33. El ºi-a ales vieþuirea monahilor acestora din Egipt, dar ºi din Siria ºi Palestina, ce i se întipãrise în minte, ca un îndreptar pentru viaþa sa. „Aºezând rânduieli obºteºti în mãnãstirile înfiinþate de el, Sfântul Vasile le-a dat ºi un scris, stãruind sã arate nu numai chipul cel din afarã al vieþii, ci îndeosebi duhul ei, fãcând ca sã se vadã întruchiparea acestei vieþi în Cuvântul lui Dumnezeu, ºi arãtând totodatã potrivirea desãvârºitã a duhului ei cu viaþa în Hristos Iisus“34. Importanþa acestor rânduieli a fost recunoscutã nu numai pentru prestigiul autorului, cât mai ales pentru rezultatele duhovniceºti ºi practice pe care le-a obþinut aplicarea lor, deopotrivã în Rãsãrit ºi în Apus. Se poate desprinde din Regulile lui atât priceperea deosebitã la care ajunsese în cunoaºterea ºi interpretarea Sfintei Scripturi, cât ºi tactul sãu pedagogic, þinând sã uºureze înþelegerea ºi celor mai simpli, a ceea ce trebuiau sã facã pentru a ajunge la împlinirea poruncilor, prin care se poate atinge desãvârºirea moralã35. Pe la anul 380, dupã ce cu doi ani înainte intraserã în monahism în Bethlehem, Sfântul Casian cu prietenul sãu Gherman, au cerut binecuvântarea sã viziteze Egiptul, cu atracþiile ºi prestigiul rânduielilor lui monahale, cu centrele mãnãstireºti din Nitria, Chiliile, Porfirion, Calame. Dupã ºapte ani s-au întors în Bethlehem pentru a primi binecuvântarea de a rãmâne în pustie pânã la sfârºitul vieþii. Dar în curând au fost siliþi sã pãrãseascã Egiptul – din pricina unor tulburãri din pustie, cauzate de miºcãrile eretice – ºi sã se refugieze în Apus, ceea ce a fost providenþial pentru monahismul apusean36. Cãci, sosit în 415 în Marsilia, întemeiazã acolo douã mãnãstiri, una de cãlugãri ºi alta de cãlugãriþe; pentru aceºtia va începe opera sa de scriitor, cu aprobarea ierarhiei bisericeºti, de care era apreciat pentru nevoinþele sale pustniceºti ºi pentru activitatea sa din pustiile Egiptului. Va scrie douã lucrãri mari cu cuprins duhovnicesc: Aºezãmintele mãnãstireºti ºi Convorbiri duhovniceºti ce vor fi publicate imediat dupã apariþia lor. Aceasta va face sã se rãspândeascã cu uºurinþã ºi sã fie de mare folos monahilor ºi contribuind la o mai bunã organizare a mãnãstirilor apusene,

125

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

dupã modelul preluat de Sfântul Casian din Rãsãrit. Sub formã de sentinþe monastice, traduse în greceºte, parte din operele sale s-au rãspândit, prin aºa-numitele Apophtegmata Patrum (Apoftegme ale Pãrinþilor), în toatã lumea creºtinã37. Dar mai ales în mãnãstirile apusene, operele Sfântului Casian se foloseau în mod obiºnuit, în secolul al VI-lea, alãturi de cele ale Sfântului Vasile, pentru ca, în cele din urmã, apariþia benedictismului sã generalizeze definitiv importanþa operei Sfântului Casian, folosit pe larg ºi impus de marele întemeietor al celui mai bine organizat ordin cãlugãresc apusean, de Benedict de Nursia38. În lucrãrile sale, „Sfântul Casian a pledat, ca ºi prin viaþa ºi activitatea sa, pentru valoarea supremã a vieþii pustniceºti, ca mijloc de înfrângere a vieþii pãcãtoase, prin depãrtarea de lume ºi unirea cu Ziditorul a toate, prin ascezã ºi contemplare. Aºa a scos în evidenþã valorile eremiþilor – ca rugãciune ºi contemplare, ºi cele chinovitice – având în centru liniºtea ºi ascultarea care nu le exclud pe cele dinainte, ci nãzuiesc spre ele“39. Cuviosul Benedict de Nursia (n. cca. 480 - +549) va împrumuta, deci, în rânduiala sa (Regula Magistri), aºezatã în mãnãstirile întemeiate de el în Italia, unele pãrþi de la Sfântul Vasile cel Mare ºi altele de la Sfântul Casian.40 ªi acesta, ca ºi înaintaºii lui, „nu putea sã înveþe altfel decât aºa cum el însuºi vieþuia“41. Episcopul Teofan nota în prefaþa sa la o lucrare ce rezuma rânduielile acestor pãrinþi: „Aºadar, cuviosul Benedict ne duce la Sfântul Vasile ºi la cuviosul Casian, iar amândoi la cuviosul Pahomie cel Mare... De la cuviosul Pahomie nu e greu a ne ridica la asceþi, iar de la ei la Sfinþii Apostoli ºi la Însuºi Domnul Iisus Hristos. Iatã unde e izvorul vieþii noastre monahale“42. Pe de altã parte, este recunoscutã influenþa scrierilor acestor pãrinþi asupra monahismului ulterior, în special influenþa Sfântului Vasile cel Mare. În Rãsãrit mai ales, rânduielile sale au determinat dezvoltarea monahismului pânã într-acolo încât cãlugãrii ortodocºi sã primeascã ºi în prezent numele de „vasilieni“. Spre deosebire de monahismul apusean, cel rãsãritean nu a evoluat propriu-zis, ci a rãmas în cea mai mare parte la modelul ce i l-a dat Sfântul Vasile43. Întregul ascetism din Bizanþ avea la bazã învãþãtura acestuia, încât Sfântul Teodor Studitul se inspira din regulile lui, în înfãptuirea reformei sale monahale bazatã, ca ºi la Sfântul Vasile, pe viaþa de obºte. Nu ca sã ostenim pe cel ce va parcurge aceste rânduri am dat câteva amãnunte cu privire la regulile monahale, ci ca sã lãmurim faptul cã viaþa monahalã, ce fusese la început lãsatã în seama fiecãruia, – din cauza nepotrivirilor ce luau naºtere între viaþa ºi adevãratul scop al „retragerii din lume“ – a necesitat anumite rânduieli care sã nu mai permitã atâta libertate, prost înþeleasã de unii aºa-ziºi „asceþi“. Aceste rânduieli descriu calea cea strâmtã pe care cãlugãrul ... ºi chiar orice creºtin, trebuie sã ajungã la mântuire, consacrându-se unei vieþi „dupã Dumnezeu“. 126

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Dupa Sfântul Vasile, „monahul trebuie sã renunþe la lume ºi la plãcerile ei, pentru aceasta nu trebuie sã aibã avere; toate agonisirile lui trebuie sã treacã în posesiunea mãnãstirii din care el face parte; este obligat la ascultare necondiþionatã faþã de superiorii sãi direcþi ºi faþã de alþii mai bãtrâni, este obligat la renunþarea trupeascã ºi la stãpânirea tuturor dorinþelor corporale, de aceea trebuie sã posteascã ºi sã se supunã la munci fizice“. Pentru cã viaþa monahului are þinta unicã mântuirea veºnicã, el trebuie sã ºi-o consacre în totalitate lui Dumnezeu, prin rugãciune neîncetatã ºi prin citirea de cãrþi sfinte44. Un creºtin poate intra în mãnãstire doar dacã se angajeazã sã respecte aceste rânduieli, cu specificul fiecãrui loc, conformându-se astfel în mod tacit vieþii comunitare, de obºte; la început, angajamentul lui lua forma unei fãgãduinþe solemne, chip al fãgãduinþei monahale de mai târziu. Monahi ºi monahii Cele arãtate se referã atât la monahi, cât ºi la monahii, deºi de cele mai multe ori nu se adreseazã în mod explicit ºi celor din urmã. Atunci când, în secolul al IV-lea, au început sã se înfiinþeze mãnãstiri pentru cãlugãri, s-au înfiinþat ºi unele de cãlugãriþe. Dar acestea din urmã de obicei stãteau sub îndrumarea stareþilor de la mãnãstirea de monahi ºi cu siguranþã cã urmau acelaºi fel de viaþã ºi respectau aceleaºi reguli monahale. De altfel, Sfântul Apostol Pavel este cel dintâi care sfãrâmã barierele ce opreau femeia sã fie consideratã la fel de vrednicã de mântuire ca bãrbatul: „nu mai este parte bãrbãteascã ºi parte femeiascã, pentru cã voi una sunteþi în Hristos Iisus“ (Gal. III, 28). Cu atât mai mult în viaþa monahalã legãmântul fecioriei ºterge deosebirile între firi, între firea bãrbãteascã ºi cea femeiascã, cãci ºi unii ºi alþii sunt deopotrivã „îngeri în trup“. Foarte puþine sfaturi ale Sfinþilor Pãrinþi sunt alcãtuite anume pentru femei sau pentru bãrbaþi; de regulã, ele sunt rostite pentru toþi, fãrã deosebire, bãrbaþi ºi femei. În Pateric, atât avva, cât ºi amma, sunt sfãtuitori la fel de ascultaþi, încât cuvintele Sarei sau ale Singlitichiei au aceeaºi autoritate ca ale lui Antonie sau Macarie45. Odatã, „au venit la maica Sara doi bãtrâni pustnici mari, din pãrþile Pilusiului. ªi când mergeau, ziceau între ei: Sã smerim pe bãtrâna aceasta! ªi i-au zis: Vezi sã nu se înalþe cugetul tãu ºi sã zici: iatã pustnicii vin la mine, care sunt o femeie. Le-a zis lor maica Sara: Adevãrat, cu firea sunt femeie, dar nu cu mintea“46. Este adevãrat însã cã dintre toate sfintele femei ce ne sunt prezentate de Paladie sau de alte Istorisiri ale monahilor, nici una n-a trãit însã în „deºertul cel mare“, în „pustiul cel mai adânc“. Pe de o parte, o femeie, oricât de viteazã ar fi fost, nu putea vieþui aici singurã fãrã mari riscuri, 127

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

atât pentru cinstea, cât ºi pentru viaþa ei47. Pe de altã parte, anahoreþii nu erau de acord ca femeile sã vinã în deºert, nici mãcar în vizitã48, pentru simplul motiv cã o femeie în mijlocul lor ar fi fost o ispitã permanentã. Aceste „amma“ din Pateric nu locuiau în plin deºert, ci „lângã râu“, adicã în apropierea Nilului (ca Sara), sau pe la periferiile cetãþilor (Teodora ºi Singlitichia). Pe de altã parte, cele ce vor dori o nevoinþã mai asprã se vor ascunde sub portul bãrbãtesc, trãind o viaþã mult mai plãcutã lui Dumnezeu (Apolinaria, Ilaria ºi Anastasia sunt cele mai cunoscute)49. Totuºi, în secolul al VI-lea, Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, istoriseºte viaþa unei femei ce fusese desfrânatã ºi apoi se adãpostise în pustie pentru a petrece în pocãinþã tot restul vieþii, Cuvioasa Maria Egipteanca, pe care Biserica a recunoscut-o ca sfântã. Se spune în Viaþa ei cã un avva, anume Zosima, dorea sã cunoascã un monah care sã-l înveþe un nou chip de pustnicie ºi care sã-l întreacã în ce priveºte fapta ºi contemplaþia50. Vieþuind pentru un timp în mãnãstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, dupã obiºnuita orânduialã a mãnãstirii, la începutul Postului Mare a trecut Iordanul ºi s-a adâncit în pustiu, urmând sã se întoarcã în Duminica Floriilor; pânã atunci trebuia sã petreacã în pustie, în post ºi rugãciune. ªi pãtrunzând în adâncul pustiei, dupã o cale de douãzeci de zile a întâlnit-o pe aceastã maicã ce de patruzeci ºi ºapte de ani vieþuia în pustie, departe de orice fiinþã omeneascã. Ceea ce-i mai surprinzãtor este cã atunci când s-au întâlnit, unul altuia ºi-au pus metanie, fiecare cerând sã fie binecuvântat de celãlalt. În cele din urmã, la stãruinþa bãtrânului care ºi-a cunoscut nevrednicia, cu toate cã era preot, de a o binecuvânta pe aceea ce era plinã de multe daruri sufleteºti, femeia a rostit chiar ea o binecuvântare51. Iatã cum o femeie se învrednicise, cu toate cã avusese o viaþã din cele mai pãcãtoase, dupã o pocãinþã îndelungã, de mai mari daruri sufleteºti decât cel despre care ni se spune cã era „atât de vestit în cele duhovniceºti încât, adeseori, mulþi din monahii din mãnãstirile învecinate, ba chiar din cele îndepãrtate, veneau la el ca sã fie povãþuiþi în ce priveºte înfrânarea“, iar pe deasupra primea de multe ori descoperiri dumnezeieºti, „fiind luminat de Dumnezeu“52. Nici urmã de dispreþ faþã de femei nu întâlnim în aceastã istorie, ca de altfel în întreaga documentaþie veche asupra Pãrinþilor deºertului, deºi adeseori se atribuie monahismului masculin „o adevãratã fobie sau repulsie faþã de femeie“53. Însã asta nu împiedicã pe Pãrinþi sã recomande fuga de femeie ca de foc sau ca de vin. Sfântul Ioan Casian zicea cã „monahul trebuie sã fugã de orice chip de femei ºi de episcop“ (pentru a nu primi hirotonia ºi a pierde liniºtea chiliei)54. De altfel, ºi în scrierile adresate fecioarelor se recomandã ca acestea sã evite întâlnirea ºi convorbirile cu bãrbaþii. Atât monahii, cât ºi monahiile trebuiau însã sã se strãduiascã a nu mai deosebi partea femeiascã de cea bãrbãteascã. 128

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Avva Avraam, de pildã, s-a dus sã dea o lecþie unui bãtrân ce se pretindea în întregime eliberat de pofta trupului, zicând cã „a omorât curvia“: „Dacã intrând în chilie gãseºti o femeie întinsã pe rogojina ta, poþi sã gândeºti cã nu este femeie? - Nu, rãspunde celãlalt, dar îndepãrtez gândul ce-mi vine sã o ating. Atunci a zis Avraam: Iatã, n-ai omorât patima, ci este vie; dar este legatã“55. Am putea sã conchidem cu tâlcuirea ce o aduce Sfântul Vasile, psalmului I: „Pentru ce profetul face o alegere ºi fericeºte numai pe bãrbat? Nu exclude, oare, pe femei de la aceastã fericire? Doamne fereºte! Una este virtutea, atât pentru bãrbat, cât ºi pentru femeie; pentru cã, aºa precum crearea amândorura s-a bucurat de aceeaºi cinstire, tot aºa ºi rãsplata sã fie pentru amândoi tot de aceeaºi cinstire. Ascultã ce spune Cartea Facerii: «a fãcut Dumnezeu pe om; dupã chipul lui Dumnezeu l-a fãcut pe el; barbat ºi femeie i-a facut pe ei» (Facerea I, 27). Cei care au aceeaºi fire [omeneascã - n.n.] au ºi aceleaºi lucrãri; iar cei care sãvârºesc aceeaºi faptã, aceia primesc ºi aceeaºi platã“56.

NOTE BIBLIOGRAFICE 1

Guillaumont, Originile vieþii monahale, pag. 93; Thomás Spidlík, Spiritualitatea rãsãritului creºtin - III. Monahismul, pag. 103; Irénée Hausherr, Teologia lacrimilor (Plânsul ºi strãpungerea inimii la Pãrinþii rãsãriteni), trad. de Mihai Vladimirescu, Edit. Deisis, Sibiu, 2000, pag. 77-263; 3 Thomás Spidlík, Spiritualitatea rãsãritului creºtin - III. Monahismul, pag. 104; Irénée Hausherr, Teologia lacrimilor ...; 4 Pateric, Pimen 99, pag. 179; 5 Pateric, pag. 260; 6 Irénée Hausherr, Teologia lacrimilor ..., pag. 219; 7 Scala Paradisi, 7, P.G. 88, 801 C; Sfântul Ioan Scãrarul, Scara dumnezeiescului urcuº, VII, trad., introd. ºi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, în col. „Filocalia’’, vol. IX, Edit. Inst. Biblic, Bucureºti, 1980, pag. 164 ºi urm.; 8 Epistola I, 220, P.G. 79, 164 apud Irénée Hausherr, Teologia lacrimilor (Plânsul ºi strãpungerea inimii la Pãrinþii rãsãriteni), trad. de Mihai Vladimirescu, Edit. Deisis, Sibiu, 2000, pag. 223; 9 Thomás Spidlík, Spiritualitatea rãsãritului creºtin - III. Monahismul, pag. 105-106; 10 Arhimandritul Sofronie, Fericirea de a cunoaºte calea, Edit. Pelerinul, Iaºi, 1997, pag. 52-53; Iosif Vatopedinul, Asceza, maica sfinþeniei, trad. de Agapie Ieromonahul, Edit. Bizantinã, Bucureºti, 2000, pag. 15-16; 11 Arhimandritul Sofronie, Fericirea de a cunoaºte calea, pag. 53; 12 Thomás Spidlík, Spiritualitatea rãsãritului creºtin - III. Monahismul, pag. 108; 13 Iosif Vatopedinul, Asceza, maica sfinþeniei, pag. 19; Arhimandritul Sofronie, Fericirea de a cunoaºte calea, pag. 53-54; 14 Arhimandritul Sofronie, Fericirea de a cunoaºte calea, pag. 54; 15 Iosif Vatopedinul, Asceza, maica sfinþeniei, pag. 20-21; 16 Sfântul Atanasie cel Mare, Viaþa cuviosului Pãrintelui nostru Antonie, XIV, pag. 201 ; 17 Lucien Regnault, Viaþa cotidianã a Pãrinþilor deºertului în Egiptul secolului IV, trad. de diac. Ioan I. Ica jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1997, pag. 24-25; 2

129

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 —————————————— 18 19

20 21 22 23 24

25

26 27 28 29 30 31

32 33

34 35

36

37

38 39

40

41 42 43 44

45 46

47 48

49

Paladie, Lavsaicon, pag. 25; Valea Nitriei era la sud-est de Alexandria, având o lungime de 30 mile ºi o lãrgime de 3 mile, închisã de douã ºiruri de munþi, din care unul este faimosul munte al Nitriei (Paladie, Istoria Lausiaca (Lavsaicon), trad., introd. ºi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Edit. Instit. Biblic, Bucureºti, 1993, pag. 23, nota 11; Lucien Regnault, Viaþa cotidianã a Pãrinþilor deºertului ..., pag. 40-42; Lucien Regnault, Viaþa cotidianã a Pãrinþilor deºertului ..., pag. 42-43; Lucien Regnault, Viata cotidianã a Pãrinþilor deºertului ..., pag. 45; Thomás Spidlík, Spiritualitatea rãsãritului creºtin - III. Monahismul, pag. 129; Origen, Omilii la Cartea Ieºirii, III, 3, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga ºi Zorica Latcu, introd. ºi note de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. P.S.B., nr. 6, Edit. Instit. Biblic, Bucureºti, 1981, pag. 74-79; Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceºti, XXIV, Avraam, II, 4, trad. din lb. latinãde Prof. David Popescu, prefaþã, studiu introductiv ºi note de Prof. Nicolae Chitescu, în col. P. S. B. 57, Edit. Instit. Biblic, Bucureºti, 1990, pag. 724-725 ; Guillaumont, Originile vieþii monahale, pag. 106-107; Paladie, Lavsaicon, pag. 23-24; Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceºti, III, Pafnutie, I, 1, pag. 345; Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, 32, pag. 268; Regulile mici, 190, pag. 398-399; Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, 32, pag. 268-269; Ierom. Nicodim Sachelarie, Lãmuriri introductive la regulile Cuviosului Pahomie, în vol. Cuviosul Pahomie cel Mare, Regulile monahale, Edit. Credinþa Strãmoºeascã, Iaºi, pag. 56; Cuviosul Pahomie cel Mare, Regulile monahale, pag. 9-18; Prof. Iorgu D. Ivan, Studiu introductiv la vol. Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, trad., introd. ºi note de Prof. Iorgu D. Ivan, P.S.B. 18, Edit. Instit. Biblic, Bucureºti, 1989, pag. 14; Prof. Iorgu D. Ivan, Studiu introductiv la vol. Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, pag. 18; Vechile rânduieli ale Vieþii monahale (traduse dupa ediþia rusã a episcopului Teofan, apãrutã la Moscova în 1892), Edit. Mãnãstirii Dobruºa, Jud. Soroca, 1929, pag. 4; Prof. Iorgu D. Ivan, Studiu introductiv la vol. Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, P.S.B. 18, pag. 21-24; Prof. N. Chitescu, Introducere generalã la vol. Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, în P. S. B. 57, Edit. Instit. Biblic, Bucureºti, 1990, pag. 42-43; Prof. N. Chitescu, Introducere generalã la vol. Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, pag. 47-51; Prof. N. Chitescu, Introducere generalã la vol. Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, în P.S.B. 57, pag. 53; Prof. N. Chitescu, Introducere generalã la vol. Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, în P.S.B. 57, pag. 49; Vechile rânduieli ale Vieþii monahale, pag. 5; Vechile rânduieli ale Vieþii monahale, pag. 667; Vechile rânduieli ale Vieþii monahale, pag. 5; Arhimandrit Ioasaf Popa, Temeiurile vieþii monahale de obºte, Edit. Anastasia, Col. „Comorile pustiei’’ 25, Bucureºti, 1998, pag. 147-164; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox , vol. I, pag. 510; Virgil Cândea, Prefaþã la Matericul (Adunare de cuvinte folositoare pentru maici),Edit. Anastasia, col, „Comorile Pustiei’’ 5, 1995, pag. 5-6; Pateric, Sara, 4, pag. 224; Lucien Regnault, Viaþa cotidianã a Pãrinþilor deºertului în Egiptul secolului IV, trad. de diac. Ioan I. Ica jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1997, pag. 57 ; Pateric, Arsenie 28, pag. 18-19: Avva Arsenie vorbeºte cu foarte mare asprime unei fecioare bogate ce venise tocmai de la Roma special ca sã-l vadã ºi sã cearã sfat: „Mã rog lui Dumnezeu ca sã ºteargã pomenirea ta din inima mea!“. Totuºi Teofil Arhiepiscopul îi tâlcuieºte fecioarei întristate aceste cuvinte: „Au nu ºtii cã eºti femeie ºi prin femei vrãjmaºul aduce în luptã pe sfinþi?... El pentru sufletul tãu se roagã totdeauna.“;

130

———————————————— Episcopia Giurgiului ———————————————— 50

51

52 53 54 55

56 57

Lucien Regnault, Viaþa cotidianã a Pãrinþilor deºertului în Egiptul secolului IV, trad. de diac. Ioan I. Ica jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1997, pag. 57-58; Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Viaþa sfintei maicii noastre Maria Egipteanca 2,în vol. Benedicta Ward, Vieþile Sfintelor care mai înainte au fost desfrânate, în româneºte de Diac. Ioan I. Ica jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1997, p. 51; Sfântul Sofronie, Viaþa sfintei maicii noastre Maria Egipteanca, pag. 57; Sfântul Sofronie, Viaþa sfintei maicii noastre Maria Egipteanca, pag. 51; Lucien Regnault, Viaþa cotidianã a Pãrinþilor deºertului în Egiptul secolului IV, pag.62-63; Sfântul Ioan Casian, Aºezãmintele mãnãstireºti, 11, 18, în vol. Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, P.S.B. 57, pag. 109-278; Pateric, Avraam, 1, pag. 35; Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovniceascã la Psalmi, trad. ºi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Edit. Instit. Biblic, Bucureºti, 2000, pag. 12;

131

ASCULTAREA Protos. Eftimie Zeca 1. Preliminarii. „Când un om doreºte sã înveþe o artã sau o meserie, el primeºte sã fie învãþat ºi sã se supunã unor îndeletniciri specifice uceniciei ºi are nevoie de cel mai potrivit învãþãtor, maestru în arta sau meseria respectivã. „Iar dacã cel care se consacra unei meserii nu-l contrazice deloc pe acesta în dispozþtiile lui, nici chiar când ar lipsi puþin din apropierea lui, ci tot timpul este cu ochii la maestru ºi primeºte mâncarea ºi bãutura ºi felul de viaþã pe care acela i-l hotãrãºte, cu atât mai mult cei care vin sã înveþe pietatea, dupã ce se conving pe ei înºiºi cã vor putea sã dobândeascã de la stareþ aceastã cunoaºtere, vor oferi superiorilor disciplina deplinã ºi ascultare absolutã în orice, ºi nu vor cere explicaþii pentru porunci, ci vor îndeplini lucrul care li s-a poruncit“1. Viaþa în Hristos este o artã a artelor. La întrebarea: Ce trebuie sã fac ca sã mã mântuiesc? „Ce sã fac ca sã am viaþa veºnicã?“, Mântuitorul a rãspuns: „Dacã voieºti sã fii desãvârºit... vino ºi urmeazã-Mi Mie!“ (Matei XIX, 16, 21; Marcu X, 17, 21). Adevãratul ucenic are dorinþa sincerã de a învãþa ºi are conºtiinþa cã are totul de învãþat ºi de primit. Nu se va duce niciodatã în mãnãstire cu gândul sã explice ºi sã dea el învãþãturi2. Întregul cuprins al Patericului cuprinde ideea cã ucenicul trebuie sã renunþe la toate ideile sale, ajungând sã facã lucruri uneori potrivnice chiar raþiunii omeneºti, ca de pildã sã ude un bãþ uscat înfipt în pustie, pânã înverzeºte, sau sã rãsãdeascã legumele cu rãdãcina în sus pentru a da rod. Pânã la urmã este alegerea ucenicului. Nu „Bãtrânul“ te-a chemat, ci tu ai venit la el sã-l cauþi; aceasta înseamnã cã ai douã alternative: accepþi sau nu accepþi sã renunþi la principiile pe care þi le-ai format. Cãci nimic nu învaþã cel ce doreºte sã deprindã o artã sau o meserie, dacã nu are încredere în instructorul sãu, ori comenteazã întotdeauna când i se face observaþie. Ori pãrãseºte repede pe învãþãtor, ori învãþãtorul va renunþa la el. Chiar dacã nu întotdeauna înþelege sensul sfatului sau 132

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

al purtãrii pãrintelui duhovnicesc, este bine sã se conformeze acestora. Ca în-tr-o artã, unde ucenicul trebuie întâi sã înveþe anumite exerciþii mecanic, urmând ca apoi sã le descifreze rostul, cel ce înainteazã în ascultarea de cuvintele „bãtrânului“ va putea sã pãtrundã, dupã un timp, motivul care l-a fãcut pe acesta sã-l îndemne într-un anumit fel3. Ascultarea este temelia monahismului. Este foarte greu sã vorbim despre ea, cãci pare a fi potrivnicã firii noastre ºi, ca urmare, de neînþeles. Omul, creat dupã chipul lui Dumnezeu, are libertate de voinþã. Dumnezeu a pus omului înainte binele ºi rãul, viaþa ºi moartea, dar îi zice: Alege binele ºi alege viaþa! 2. Mãrturii scripturistice. Sfânta Scripturã promoveazã libertatea personalã, dar, pe deasupra, pentru a ocroti familia ºi societatea, îndeamnã la ascultare de autoritãþile omeneºti. „Daþi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului ºi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu“ (Matei XX, 21), spune Mântuitorul; iar Sfântul Apostol Pavel îndeamnã: „Tot sufletul sã se supunã înaltelor stãpâniri, cãci nu este stãpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite... De aceea este nevoie sa vã supuneþi, nu pentru mânie, ci pentru conºtiinþã“ (Romani XIII, 1, 5), sau: „Ascultaþi pe mai-marii voºtri ºi vã supuneþi lor, fiindcã ei privegheazã pentru sufletele voastre, având sã dea de ele seama (ca sã facã aceasta cu bucurie ºi nu suspinând, cãci aceasta nu v-ar fi de folos)“ (Evrei XIII, 17)4. Apostolul Pavel vorbeºte însã de o supunere nu numai faþã de „înaltele stãpâniri“, ci ºi între femeie ºi bãrbat: „Supuneþi-vã unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile sã se supunã bãrbaþilor ca Domnului“ (Efeseni V, 21 - 22), ori: „Femeilor, supuneþi-vã bãrbaþilor voºtri, precum se cuvine, în Domnul. Bãrbaþilor, iubiþi pe femeile voastre ºi nu fiþi aspri cu ele“; a copiilor faþã de pãrinþi ºi a slugilor faþã de stãpâni: „Copiilor, ascultaþi pe pãrinþii voºtri întru toate, cãci aceasta este bine-plãcut Domnului. (Pãrinþilor, nu aþâþaþi la mânie pe copiii voºtri, ca sã nu se deznãdãjduiascã). Slugilor, ascultaþi întru toate pe stãpânii voºtri cei trupeºti, (nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce cautã sã placã oamenilor, ci în curãþia inimii, temându-vã de Domnul)“ (Col. III, 20 - 22)5. În toate aceste exemple ºi îndemnuri nu este vorba, însã, de o lezare a acestei libertãþi personale. Un om nu poate fi cu adevãrat liber decât atunci când nu opreºte, prin faptele sale, manifestarea libertãþii personale a celorlalþi. De aceea libertatea fiecãrui om în parte susþine autoritãþile omeneºti care cautã sã permitã fiecãrui om libertatea de manifestare. În ceea ce priveºte supunerea sau teama (Efeseni V, 33) femeii faþã de bãrbat, ca faþã de Dumnezeu, Apostolul îndemna ºi pe bãrbat sã-ºi iubeascã femeia, dupã cum ºi Hristos a iubit Biserica ºi S-a dat pe Sine pentru ea... Astfel, el defineºte relaþia dintre soþ ºi soþie, cu cea dintre Hristos ºi Bisericã, ºi atunci nu mai poate fi vorba de constrângere. 133

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Iar când îndeamnã pe copii sã se supunã pãrinþilor, le cere ºi pãrinþilor sã aibã înþelepciune, sã nu aþâþe la mânie. Acest îndemn va fi model pentru o relaþie între ucenic ºi pãrintele duhovnicesc. Însã dincolo de toate aceste îndemnuri spre ascultare, Sfânta Scripturã ne aratã cel mai desãvârºit model de ascultare: a Mântuitorului Hristos, „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ºtirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deºertat pe Sine, chip de rob luând, fãcându-se asemenea oamenilor, ºi la înfãþiºare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultãtor fãcându-Se pânã la moarte, ºi încã moarte pe cruce. Pentru aceea, ºi Dumnezeu L-a preaînãlþat...“ (Filipeni II, 6 - 9). 3. Osteneala ascultãrii. La prima vedere, renunþarea la libera alegere ºi, prin urmare, ºi la judecata liberã a faptelor, ar putea sã parã, cum am remarcat, o cãlcare a libertãþii asemãnãtoare cu a lui Dumnezeu, cu care a fost înzestrat de la creare. Ar putea pãrea o sfãrâmare a personalitãþii, o predare de sine în robie. Dar dacã predã cu încredere, voinþa ºi toatã judecata asupra sa, pãrintelui sãu duhovnicesc, ucenicul6 se elibereazã de greaua povarã a grijilor pãmânteºti ºi poate deveni „monotropos“, cunoscând „curãþia minþii în Dumnezeu“7. ªi pentru cã este vorba de o relaþie dintre pãrintele duhovnicesc ºi fiul sãu, ce nu este de ordin juridic ºi în care „bãtrânul“ se bucurã de încredere totalã ºi de dragostea ucenicului, acesta îºi poate supune total judecata, îl poate urma orbeºte, fãrã sã reflecteze prea mult asupra corectitudinii poruncii primite, supunându-ºi astfel ºi mintea. Apoi, cine va asculta „orbeºte“ va deveni „vãzãtor“, cãci va înþelege voia lui Dumnezeu prin virtutea pe care o va dobândi, spre deosebire de creaturile neraþionale, care nu o înþeleg8. Iar ascultarea trebuie sã se facã ºi cu mintea, nu numai cu trupul. Înaintarea duhovniceascã spre o ascultare deplinã nu se face cu uºurinþã. „Începutul omorârii mãdularelor trupului ºi a voii sufletului se face cu durere. Mijlocul e când cu durere, când fãrã durere. Iar sfârºitul se aratã în nemiºcare ºi în nesimþirea durerii. Acest fericit mort viu (adicã monahul - n.n.) numai atunci se simte suferind ostenealã ºi durere, când se vede pe sine fãcând voia sa, temându-se de povara judecãþii sale“9. Monahii sunt supuºi astfel unui fel de „martiriu al ascultãrii“, dar dupã cuvintele Mântuitorului Care zice: „Jugul Meu este bun ºi povara Mea este uºoarã“ (Mat. XI, 30), ei sunt gata sã mãrturiseascã oricând cã aceastã viaþã este fericitã. Cum nota însã Sfântul Ioan Scãrarul, atunci când monahul face voia sa proprie, suferã „ostenealã ºi durere“, pentru cã fãrã de ascultare nu poate exista monahism; cel ce nu face ascultare îºi pierde calitatea de monah. Iar cel ce va cârti în lucrurile mici, va cârti ºi în cele mari, aflându-se într-o totalã neascultare ºi pierzând astfel mântuirea. 134

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Pentru ucenic, ascultarea de pãrintele duhovnicesc este cea care îl iniþiazã în a cunoaºte voia lui Dumnezeu, pentru a îndeplini aceastã voie ºi a se face astfel pãrtaº vieþii dumnezeieºti. Când un ucenic s-a dus la un avva sã cearã sfat, acela nu i-a spus nici un cuvânt, iar la insistenþa fratelui, a rãspuns: „Nu mai este cuvânt! Pentru neascultarea fiilor a luat Dumnezeu cuvântul din gura parinþilor“. Iar stareþul, „avva“, este îndrumatorul ucenicului, prin rugãciune ºi îndemn, spre trãirea unei vieþi în Hristos. Niciodatã pãrintele duhovnicesc nu doreºte sã supunã voia începãtorului propriei sale voi „omeneºti“, dar în viaþa practicã, în comun, existã posibilitatea apariþiei unor situaþii în care stareþul sã trebuiascã sã insiste ca ucenicul sã îndeplineascã poruncile sale, stare la care cel ascultãtor cu adevãrat nu ar trebui sã-l aducã niciodatã. Stareþul va avea o mare rãspundere înaintea lui Dumnezeu, pentru sufletul fratelui ce i s-a încredinþat, însã doar dacã acesta din urma îl ascultã fãrã ºovãialã; dacã nu se supune, ucenicul poartã el însuºi greutatea faptelor sale.10 De altfel, cum am spus, el nu striveºte voinþa fratelui, cãci o primeºte de la el în dar. Atunci supunerea impusã voinþei nu are nici o valoare, cãci „bãtrânul“ va cere de la fiecare sã-ºi ofere lui Dumnezeu inima, iar nu doar fapte exterioare. Chiar rânduiala tunderii dovedeºte caracterul voluntar al ascultarii: „De buna voie ºi din cugetul tãu te apropii cãtre Domnul? Aºa, cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu de vreo nevoie, ori silã? Nu, pãrinte! Vei pãzi pânã la moarte ascultarea cãtre mai-marele tãu ºi cãtre fraþii cei întru Hristos? Aºa, cu ajutorul lui Dumnezeu!“ Dupã ce rosteºte aceste rãspunsuri ºi celelalte, candidatul la viaþa monahalã mai primeºte un avertisment: „Vezi, fiule, Mântuitorul Hristos în chip nevãzut stã aici de faþã. Vezi cã nimeni pe tine nu te sileºte a veni la acest chip. Vezi, cã tu de bunãvoie voieºti logodirea marelui ºi îngerescului chip“, la care, pentru ultima oarã spune cuvintele: „Aºa, pãrinte, de bunã voie“. La îndemnul pãrintelui: „Ia foarfecele ºi mi le dã!“, el ia foarfecele, ce erau puse pe o mãsuþã, lângã Sfânta Evanghelie, ºi i le da pãrintelui care le aruncã pe Sfânta Evanghelie ºi repetã îndemnul. A doua oarã se petrece la fel ºi abia a treia oarã când le primeºte, purcede la tunderea pãrului. Niciodatã dupã aceasta însã, monahul nu va mai avea dreptul sã-i spunã stareþului sau fraþilor cã-i este strivitã personalitatea sau cã-i lipseºte libertatea, cãci de trei ori a luat el însuºi foarfecele, dându-le stareþului. Dar aceastã ofrandã a libertãþii noastre trebuie oferitã lui Dumnezeu, dupã depunerea fãgãduinþei, toatã viaþa, în fiecare zi ºi ceas ºi în cele mai diverse moduri; pentru cã în fiecare ceas ascultãtorul va fi supus unor situaþii noi, în care va trebui sã se comporte dinamic, iar nu în acelaºi fel. Pe de altã parte, „bãtrânul“ nu va avea aceeaºi cerinþã pentru toþi, ci un cuvânt diferit pentru fiecare; el nu foloseºte niºte reguli abstracte, 135

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

ci va trebui sã dea rãspunsuri în situaþii concrete. În aceastã relaþie duhovniceascã, pãrintele evitã orice fel de constrângere ºi violenþã spiritualã în relaþia cu ucenicii sãi. El vorbeºte ºi acþioneazã cu autoritate, dar aceasta decurge dintr-o iubire smeritã. De aceea de multe ori evitã chiar sã le dea o regulã ºi îi cãlãuzeºte prin viaþa sa 11. „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen, zicând: Niºte fraþi locuiesc cu mine, voieºti sã le poruncesc lor? I-a rãspuns bãtrânul: Nu, ci fã tu întâi aceasta, ºi de voiesc sã trãiascã, ei singuri vor vedea. I-a zis lui fratele: Voiesc ºi ei, pãrinte, sã le poruncesc. Zis-a lui bãtrânul: Nu, ci te fã lor pildã, iar nu dãtãtor de lege“12, dupã cuvintele Mântuitorului: „ªtiþi cã ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele ºi cei mai mari le stãpânesc. Nu tot aºa va fi între voi, ci care între voi va vrea sã fie mare sã fie slujitorul vostru. ªi care între voi va vrea sã fie întâiul sã vã fie vouã slugã, dupã cum ºi Fiul Omului n-a venit ca sã I se Slujeascã, ci ca sã slujeascã El...“ (Matei XX, 25 - 28). Dacã totuºi, în anumite situaþii, pãrintele duhovnicesc cere o ascultare necondiþionatã sau „oarbã“ de la ucenic, o face pentru a-l elibera pe ucenic de egoism ºi a-l aduce la adevãrata libertate. Tot Patericul ne mai dã un exemplu: „Zicea unul din fraþi: m-am dus odatã la Iraclia cea de jos, cãtre avva Iosif (din Panefo), ºi avea în mânãstirea lui un dud frumos, ºi îmi zice de dimineaþã: Du-te, mãnâncã! ªi era vineri. ªi nu m-am dus pentru post. ªi rugându-l, am zis: Pentru Dumnezeu, spune-mi socoteala aceasta! Iatã, tu îmi ziceai: Du-te, mãnâncã! Iar eu pentru post nu m-am dus ºi mã ruºinam de porunca ta, socotind cu ce socotealã îmi zice bãtrânul. Deci, ce trebuia sã fac? Cã îmi ziceai: Du-te !? Iar el a zis: Pãrinþii nu grãiesc fraþilor drept, ci mai mult cele strâmbe. ªi de vor vedea cã fac cele strâmbe, nu le mai grãiesc cele strâmbe, ci adevãrul, ºtiind cã la toate sunt ascultãtori“. 4. Pãrintele duhovnicesc. Acest „avva“, „bãtrân“ nu neapãrat cu viaþa, cât cu mintea, ca un pãstor ºi învãþãtor ce a fost socotit vrednic sã conducã unul sau mai mulþi cãlugãri (o obºte cãlugãreascã) „trebuie mereu sã-ºi aminteascã de numele ce-l poartã: «pãrinte»; ºi sã caute a dovedi prin fapte cã este cu adevarat un pãrinte pentru obºtea ce conduce ºi pentru fraþii ei. El este socotit cã þine locul Mântuitorului în obºte ºi, deci, nimic nu trebuie sã înveþe, nimic sã rânduiascã, ceea ce ar fi potrivnic învãþãturii Domnului“13. Dacã pãrintele stareþ este bun ºi în mânãstire toate merg bine; dacã el este nepãsãtor, nici în mânãstire nu poþi cãuta rânduialã sau ceva bun. De aceea Sfântul Vasile cel Mare se îngrijeºte de stareþ în mod deosebit. Iatã cum trebuie sã fie stareþul, în viziunea lui: „un bãrbat, care fãrã de greºealã ar merge înainte în chipul vieþuirii, þinând a îndruma 136

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

bine pe cei ce merg cãtre Dumnezeu, împodobit cu virtuþi, având în faptele sale mãrturia dragostei cãtre Dumnezeu, cunoscând dumnezeieºtile Scripturi, sã nu fie nebãgãtor de seamã, ori iubitor de argint, ori prea îngrijorat de multe, tãcut, iubitor de Dumnezeu, primitor de strãini, nemânios, neaducãtor aminte de rãu, întãrit în ce priveºte povãþuirea celor ce se apropie de el, neiubitor de mãrire deºartã, neîngâmfat, nemãgulitor, nestrãmutat, nimic având mai scump decât pe Dumnezeu“14. Apoi, el „trebuie sã fie încercat nu atât în privinþa vârstei sale înaintate – cãci îmbãtrânind ºi având faþa plinã de zbârcituri poate sã aibã ºi apucãturi tinere, cât mai ales în privinþa bãtrâneþii obiceiurilor ºi a purtãrii lui în viaþa cea bine aºezatã, cã orice ar face sau ar zice sã poatã fi pentru obºte ca lege sau pravilã“15. El le aratã în viaþa sa pilda în împlinirea oricãrei porunci a Domnului, astfel încât ucenicii sã nu aibã nici o dezvinovãþire, socotind porunca Domnului cu neputinþã de îndeplinit sau demnã de dispreþuit16. El este ºi blând ºi sever. Îndurãtor ºi rãbdãtor faþã de cei care, din lipsã de experienþã, ar neglija ceva din îndatoririle lor, el nu trece cu vederea pãcatele, ci trateazã cu blândeþe pe cei ce ar uita de îndatoriri ºi trebuie sã gãseascã metode de îngrijire corespunzãtoare fiecãrei boli, fãrã sã dojeneascã cu asprime, ci mustrând cu blândeþe17. Va trebui astfel sã uneascã iubirea cu certarea, arãtând fãþã de ei, când asprimea de conducator, când duioºia de pãrinte; iar pe cei tulburãtori ºi nedisciplinaþi îi va mustra fãrã cruþare. Obiceiurile urâte ale fraþilor, el le descoperã încercând sã le smulgã din radacinã, ca pe niºte bãlãrii otravitoare, pentru a nu suferi întreaga obºte din pricina lor. Pentru cei ascultãtori ºi înþelegãtori, este de ajuns sfatul ºi îndemnul. Astfel, unul are trebuinþã numai de îndemn, altul de certare, iar altul de convingere. În toate acestea stareþul trebuie sã þinã seama de puterea de pricepere a fiecãruia ºi de dragostea lui pentru viaþã îmbunãtãþitã18. Iar „bunãtatea stareþului atunci se cunoaºte, când el cu dragostea lui biruieºte ºi pe acei care nu au cãtre dânsul dragoste. Dar la aceasta este ºi dator, cãci atunci urmeazã lui Dumnezeu, Care «face sã rãsarã soarele peste rai ºi peste buni, ºi trimite ploaie peste drepþi ºi peste nedrepþi» (Matei 5, 45)“19. Oricare ar fi însã greºeala fratelui, stareþul trebuie sã certe fãrã de patimã, cãci cel ce înfruntã pe fratele cu rãutate ºi mânie, nicidecum nu-l face slobod de pãcate, ci pe sine însuºi se afundã în greºeli. Aceasta, dupã cuvântul Apostolului: „certând cu blândeþe pe cei ce stau împotrivã, cã doar le va da Dumnezeu pocãinþã spre cunoaºterea adevarului“ (II Tim. II, 25)20. „Iar pe acela care, dupã multe sfãtuiri nu se ruºineazã ºi cu însãºi fapta nu se îndrepteazã – spune Sfântul Vasile – ca pe unul ce este ucigaº de sine, precum zice pilda, de ar ºi plânge cu lacrimi, însã ca pe un mãdular stricat ºi cu totul netrebnic, dupã exemplul doctorilor, sã-l taie ºi sã-l arunce de la trupul cel de obºte...“21, aºa cum învãþa Apostolul: „Sã vã feriþi de orice frate, care umblã fãrã de rânduialã“ (II Tes. 3, 6)22. 137

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Cuviosul Benedict de Nursia îndeamnã, în acelaºi fel ca Sfântul Vasile, ca „avva sã nu scape din vedere nici o greºealã ºi nici o abatere, ci abia de vor încolþi ele, cu rãdacinã cu totul sã le smulgã, ca sã nu se întãreascã, aducându-ºi aminte de cele ce s-au întâmplat arhiereului Eli (I Regi cap. II ºi IV)“. Pe cei cinstiþi ºi înþelepþi cu întâia ºi a doua sfãtuire sã-i înþelepþeascã prin cuvânt. În ceea ce-i priveºte „pe cei neînvãþaþi ºi potrivnici cu inima, pe cei trufaºi ºi razvrãtiþi“ este mult mai drastic ºi sfãtuieºte chiar ca „de la început sã-i astâmpere chiar cu pedeapsã trupeascã, amintindu-ºi de cele scrise: «Nu cruþa pe feciorul tãu de pedeapsã; chiar dacã îl loveºti cu varga, nu moare. Tu îl baþi cu toiagul, dar scapi sufletul lui din împãrãþia morþii» (Pilde XXIII, 13-14)“23. Însã Regulile lui s-au aplicat mai puþin în Rãsãrit, sau chiar de loc. Sfântul Teodor Studitul se adreseazã cârmuitorului obºtii monahale: „Nu trece cu vederea lucrurile care trebuiesc îndreptate. Chiar lucrurile mici nu le lasã necercetate, crezând cã sunt bune, cãci pot aduce mare rãzvrãtire între fraþi. Aºa de pildã, de mãnâncã cineva în ascuns, sã fie pus la canon. De are ceva deosebit, un lucru cât de mic, ia-l de la dânsul. De nu vrea sã lucreze, opreºte-l de la mâncare. De pâraºte sau furã cineva, scoate-l pe poartã afarã, aºa cum orânduieºte pravila“. Dar adãugã apoi, arãtându-ºi dragostea pentru cei certaþi: „Voi, fraþilor ºi fiii mei, auzind acestea sã nu vi se parã aspre ºi sã nu credeþi cã le spun fãrã milã. Eu le spun cu durere ºi din dragoste pentru mântuirea sufletului vostru, de care voi rãspunde, precum ºi pentru marele pãcat pe care l-aº avea, dacã nu vã spun acestea, dacã nu vã întãresc ºi nu vã sfãtuiesc. Cãci slujba pãrintelui bun este sã nu-ºi lase feciorii nepedepsiþi, ci sã-i povãþuiascã, cu mici înfricoºãri ºi cu certãri, la câºtigarea vieþii veºnice“24. Dar pentru ca pãrintele duhovnicesc sã poatã ocârmui sufletele fraþilor cu atâta pricepere ºi înþelepciune, el are nevoie de acea virtute sau dar al lui Dumnezeu ce îl numim dreapta socotealã sau discernãmânt (gr. diakrisis). De ce este atât de necesarã aceastã virtute celui ce conduce? Fiindcã cei ce urmeazã calea ascezei ºi nu sunt conduºi de dreapta socotealã sau cu dreaptã socotealã, sunt supuºi multor primejdii. Referitor la aceasta, este cunoscutã relatarea avvei Moise cãtre Sfântul Ioan Casian: „Mi-aduc aminte cã odatã, în anii copilãriei, pe când mã gãseam în pãrþile Tebaidei, unde locuia fericitul Antonie, bãtrânii se adunaserã la el sã le vorbeascã despre desãvârºire. Convorbirea a durat de seara pânã dimineaþã, aproape tot timpul nopþii fiind consumat cu aceastã chestiune. S-a discutat foarte mult ce virtute sau faptã ar putea ajuta pe monah nu numai sã se fereascã întotdeauna de cursele ºi ispitele diavolului, dar chiar sã meargã cu paºi siguri ºi fãrã greºealã spre culmile desãvârºirii. Fiecare-ºi dãdea cu pãrerea dupã puterea minþii sale. Unii 138

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

socoteau cã se poate ajunge la aceasta prin post ºi priveghere, fiiindcã mintea limpezitã prin ele aduce curãþia inimii ºi corpului, putându-se astfel mai uºor uni cu Dumnezeu. Alþii spuneau cã desãvârºirea constã în dispreþul tuturor celor pãmânteºti, cãci, dacã mintea ar fi complet despovãratã de acestea, ar ajunge mai uºor la Dumnezeu, nefiind reþinutã de nici o piedicã. Alþii considerau necesarã anahoreza, adicã retragerea în singurãtãþile pustiului, unde rãmânând cineva poate sã vorbeascã mai familiar cu Dumnezeu ºi sã i se dãruiascã mai de aproape. Unii propuneau sã fie îndeplinite cu sfinþenie datoriile milosteniei, adicã ale dragostei faþã de oameni, fiindcã prin aceasta Domnul promite în Evanghelie Împãraþia cerurilor, când spune: «Veniþi, binecuvântaþii Tatãlui Meu ºi stãpâniþi împãrãþia pregãtitã vouã de la începutul lumii. Cãci înfometat am fost ºi Mi-aþi dat sã mãnânc, însetat ºi Mi-aþi dat sã beau»25. S-au mai spus ºi alte pãreri ºi în acest mod prin diferite virtuþi credeau ei cã se poate pregãti apropierea mai uºoarã de Dumnezeu. Dupã ce s-a consumat astfel în schimbul de pãreri cea mai mare parte din timpul nopþii, a luat cuvântul fericitul Antonie: «Toate, pe care le-aþi spus sunt necesare celor însetaþi de Dumnezeu ºi dornici sã ajungã la El. Dar experienþa ºi insuccesul multora în practicarea acestora nu ne permite sã le considerãm ca mijloace principale. Cãci am vãzut prea adesea cã aceia care se aºtern cu strãºnicie pe post ºi veghe, ori se retrag într-o desãvârºitã singurãtate, cãutând sã se lipseascã în aºa mãsurã de cele mai mãrunte lucruri trebuitoare, încât n-au nevoie nici mãcar de un divan pentru trai, ori s-au dedicat în întregime actelor de milostenie, toþi aceºtia au rãmas deodatã atât de dezamãgiþi, încât totul a fost pentru ei zadarnic, fiindcã n-au putut sã-ºi încheie viaþa aºa cum era de aºteptat, ci dimpotrivã, dupã atâtea renunþãri ºi osteneli, au ajuns la un sfârºit demn de dispreþ. De aceea vom putea cunoaºte limpede drumul principal care ne conduce la Dumnezeu numai dupã ce vom stabili cu precizie cauza prãbuºirii ºi a dezamãgirii lor. Chiar dacã existã din belºug virtuþile arãtate mai sus, este destul sã lipseascã dreapta judecatã pentru a le slãbi puterea celorlalte. Singura cauzã a nereuºitei lor este faptul cã, neformaþi îndeajuns de cãtre cei mai bãtrâni decât ei, nu ºi-au putut însuºi spiritul dreptei judecãþi care, ferindu-l de extremitãþi, îl învaþã pe monah sã meargã întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevãrat împãrãteascã ºi nu-i permite nici sã se urce la dreapta virtuþilor, adicã din exces de zel ºi din trufie deºartã sã depãºeascã mãsura dreptei credinþe, dar nici sã alunece la stânga viciilor prin delãsare ºi neglijenþã, adicã sub pretextul ocrotirii trupului sã ajungã la situaþia contrarã, aceea a lenevirii sufletului. Dreapta judecatã este ochiul ºi luminãtorul corpului, dupã cum spune Mântuitorul în Evanghelie: «Luminãtorul corpului tãu este ochiul tãu. Dacã ochiul tãu a fost curat, tot corpul tãu va fi luminat. Iar dacã ochiul tãu este rãu, tot corpul tãu va fi întunecat»26, prin aceea 139

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

cã, deosebind între ele toate gândurile ºi faptele omului, vede ºi lumineazã tot ceea ce trebuie fãcut. Dacã acesta a fost rãu în om, adicã neîntãrit cu adevãrata judecatã ºi ºtiinþa, ori a fost amãgit de vreo rãtãcire sau deºertãciune, va întuneca tot corpul nostru, adicã va face fãrã luminã tot ascuþiºul minþii noastre ºi toate faptele noastre, învãluindu-le desigur în orbirea viciilor ºi în întunericul rãtãcirilor. «Dacã lumina care este în tine – zice ?l – este întuneric, cât de mare va fi întunericul !»27. Fãrã îndoialã, cã dacã judecata inimii noastre rãtãceºte în noaptea ignoranþei, atunci ºi gândurile ºi faptele noastre, cãrora le lipseºte cântarul dreptei judecãþi, sunt învãluite în marele întuneric al pãcatelor»“28. Din cauza acestor primejdii care ameninþã atât pe pãrinþi, cât ºi pe ucenici atunci când lipseºte discernãmântul, începãtorii trebuie sã caute îndrumãtori care sã aibã aceastã virtute, cãci atunci când un orb conduce pe alt orb, amândoi vor cãdea în groapã. Un om lipsit de dreaptã socotealã poate face foarte mult rãu, în afara cazului în care intervine un alt pãrinte cu dreaptã socotealã29. O altã problemã care se pune este dacã pãrintele duhovnicesc trebuie sã fie stareþul sau poate fi ºi un alt „bãtrân“. Rânduielile monahale penduleazã permanent între „douã orientãri: unicitatea pãrintelui duhovnicesc, identificat cu egumenul, ºi libertatea alegerii lui, mai mult sau mai puþin lãsatã la dispoziþia fiecãruia“30. Sfântul Vasile asociazã egumenului câþiva „bãtrâni“ care sã-l controleze ºi sã-l ajute în sarcina sa. Unul din ajutoarele ce se dau este tocmai în privinþa mãrturisirii. Sfântul Vasile lasã ucenicului libertatea de a-ºi alege el însuºi un povãþuitor dintre cei ce îndeplinesc condiþiile necesare, stabilite de cel mai mare. Dacã povãþuitorul este ales în mod liber, ucenicul îºi poate descoperi cu mai multã uºurinþã toate cele ascunse ale sufletului. Iatã însã cã în Tipicuri, gãsim cel mai adesea ideea cã: „toþi trebuie sã aibã pãrinte duhovnicesc pe egumen“ (Typikon-ul mânãstirii Sfântul Mamas). Existã ºi excepþii, ca o îngãduinþã extremã: „Dacã din întâmplare cineva ajunge la atâta lipsã de încredere, încât nu va mai voi sã se mãrturiseascã egumenului, egumenul va avea grijã de mântuirea lui cum va putea; îi va îngãdui slãbiciunea ºi va însãrcina pe unul din bãtrânii mânãstirii, bãrbat chibzuit ºi în stare sã deosebeascã gândurile, sã primeascã mãrturisirile acestui frate“31. Typikon-ul de la Mânãstirea Fecioarei Binefãcãtoarea (Evergetis) din Constantinopol reglementeazã astfel: „1. Egumenul trebuie sã asculte mãrturisirea monahilor sãi de douã ori pe sãptãmânã; 2. el se poate ajuta de alþii, preoþi sau diaconi sau chiar fraþi, care vor pãrea în stare sã primeascã mãrturisirea gândurilor; 3. dar toþi aceºtia vor avea putere doar asupra gândurilor mai uºoare, cele mai grele trebuind mãrturisite egumenului; 4. prima spovedanie trebuie fãcutã în faþa egumenului, înaintea tunderii, ca el sã-i poatã cunoaºte mai bine pe toþi ºi sã împartã 140

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

leacurile cuvenite fiecãruia; 5) cine nu se spovedeºte, ar trebui de drept alungat din mânãstire; dacã este tolerat, aceasta este în vederea îndreptãrii sale. În aºteptarea ei este îndepãrtat de la Sfânta Împãrtãºanie“. Deºi se permite, pentru pãcate mãrunte un alt pãrinte ce sã le primeascã descoperirea gândurilor, în acelaºi Typikon gãsim un capitol intitulat: „Despre aceea cã toþi fraþii trebuie sã se mãrturiseascã egumenului ºi cã nimeni dintre ei nu trebuie sã aibã un alt pãrinte duhovnicesc“32. Motivul principal pentru care multe rânduieli stabilesc ca toþi din obºte sã se mãrturiseascã egumenului, este acela cã acesta trebuie sã cunoascã gândurile ascunse ºi faptele tuturor. Cel ce refuzã sã-ºi deschidã sufletul egumenului va face opinie separatã, din voia proprie. Nu vor mai exista oricum relaþii paterne ºi filiale. Este adevarat cã viaþa monahului din obºtile bizantine este legatã aºa de mult de pãrintele duhovnicesc – egumenul sãu, încât neînþelegerea cu acesta din urmã o fãcea sã fie greu suportabilã. În cazul acesta însã, se repetã neîncetat cã este de vinã numai ºi numai voia proprie a ucenicului. Se poate sã fie un motiv al instabilitãþii constatate uneori la monahii rãsãriteni, care tind sã-ºi caute, asemenea anahoreþilor, un „avva“. O soluþie ar putea fi consideratã libertatea lãsatã monahilor dintr-o mânãstire de a-ºi încredinþa grija sufletului altui „bãtrân“, decât egumenul. Totuºi, cu siguranþã cã practica, devenitã tradiþie, ca egumenul sã fie singurul care mãrturiseºte pe fraþi (atunci când e posibil), are o importanþã deosebitã prin faptul cã este firesc ca acesta sã-i cunoascã îndeaproape pe cei de sub ascultarea sa, stabilindu-se în felul acesta o relaþie filiala33. Pãrintele duhovnicesc când primeºte însãrcinarea de a conduce spre mântuire pe ucenic, trebuie sã-l ajute în dobândirea virtuþilor duhovniceºti. Însã acestea, chiar dacã vin în urma strãdãniilor omeneºti, sunt un dar al lui Dumnezeu ºi de aceea trebuie sã ne rugãm a le obþine. Viaþa închinatã lui Dumnezeu impune, pentru a putea obþine progrese duhovniceºti, rugãciunea. Prin rolul sãu, „bãtrânul“ trebuie sã se roage pentru fiii sãi duhovniceºti. Cu siguranþã ca un pãrinte duhovnicesc trebuie sã se roage ºi pentru ceilalþi, însã îndeosebi pentru cei de care Providenþa l-a legat într-un mod deosebit. Rugãciunile pãrintelui duhovnicesc însoþesc astfel ucenicul în toate faptele lui. Datoritã lor, acesta scapã de primejdii în care, fãra ele, ar pieri34. Patericul ne istoriseºte cã „un frate a venit de la Schit la avva Ammun ºi i-a zis: Mã trimite pãrintele meu la slujbã ºi mã tem de curvie. I-a zis lui bãtrânul: Ori în ce ceas îþi va veni ispita, zi aºa: Dumnezeul puterilor, pentru rugãciunile pãrintelui meu, scapã-mã! Deci într-una din zile o fatã a încuiat uºa dupa dânsul. Iar el, strigând cu glas mare, a zis: Dumnezeul puterilor, pentru rugãciunile pãrintelui meu, scapã-mã! Si îndatã s-a aflat pe calea cãtre schit“35. 141

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

5. Ucenicul. „Sunt douã categorii de cãlugãri: unii au darul unei credinþe spontane ºi ei intrã cu uºurinþã pe calea ascultãrii; alþii, cu toate cã au o aspiraþie fierbinte cãtre Dumnezeu ºi o râvnã mare sã trãiascã potrivit poruncilor Sale, se elibereazã cu ostenealã de încrederea pe care o au în ei înºiºi ºi nu învaþã ascultarea decât cu mare greutate“. Un frate ascultãtor nu trebuie sã întreprindã nici o faptã (nici chiar sã bea un pahar cu apã – spun unele îndemnuri din Pateric) fãrã binecuvântare, deoarece bucuriile mici, ca ºi cele mari, au nevoie de cunoaºterea voii lui Dumnezeu, cãci „în viaþa omului, totul este important“. Totul ia astfel, în viaþa acestuia, un caracter sfinþit, ascultãtorul simþind prezenþa Duhului lui Dumnezeu36. Zis-a Avva Antonie: „de este cu putinþã, câþi paºi face cãlugãrul, sau câte picãturi bea în chilia sa, trebuie cu îndrãznealã sã le vesteascã bãtrânilor, ca nu cumva sã greºeascã întru dânsele“37. În ceea ce priveºte gândurile, acestea trebuie descoperite cât mai des pãrintelui duhovnicesc, cãci dacã fiii duhovniceºti lasã pãrintelui mai mult timp pentru sine însuºi, pentru cã recurg mai puþin ºi mai rar la el, acesta nu are de ce sã se bucure, dupã cum observã Sfântul Teodor Studitul: „Pãrãsitã este mãrturisirea, marele mijloc al mântuirii. ªi dacã v-aº vedea fãcându-vã mai buni, m-aº bucura, cã aº fi izbãvit de o corvoadã... Dar cum constat o schimbare potrivnicã, caut sã vãd care e pricina...“38. Aceastã mãrturisire, nu era neapãrat o spovedanie a pãcatelor, cât era o descoperire a gândurilor, a tot ceea ce tulburã sufletul, fiind un mod de a verifica cum anume trãim ºi la ce trebuie sã fim atenþi. Practica descoperirii gândurilor cât mai des (chiar în fiecare zi, cum se petrecea la chinovia Sfântului Eftimie, la Studion, la Evergetis ºi în alte multe mânãstiri) nu ducea însã la un „infantilism spiritual“, ci trebuia sã ducã pe ucenic la a învãþa sã asculte glasul lui Dumnezeu în propria conºtiinþã devenitã curatã. De aceea, pãrintele duhovnicesc nici nu contrazice din principiu tot ceea ce îi descoperã ucenicul, ci cautã numai sã reprime „voia proprie“ ºi toate înclinaþiile rele. E greu de spus când anume nu mai avem nevoie sã ne descoperim gândurile proprii unui om duhovnicesc, adicã atunci când conºtiinþa noastrã a devenit atât de curatã încât sã cunoascã desãvârºit voia lui Dumnezeu39. Un aspect ce trebuie semnalat este cã ucenicul trebuie sã rãmânã fidel duhovnicului ales care este preferabil sã fie egumenul. „Ai grijã sã ramâi credincios pânã la moarte duhovnicului cãruia te mãrturiseºti de la bun început – spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Nu te sminþi niciodatã de el, chiar cã l-ai vedea desfrânând. Astfel nu vei suferi nici o pagubã. Însã, dacã-l dispreþuieºti ºi mergi la altul, te vei face pricinã a multor certuri ºi îi vei învinui la fel pe toþi ceilalþi; ºi astfel îþi vei deschide cãile 142

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

pierzaniei, pentru cã te vei obisnui sã-i schimbi unul dupã altul ºi nu vei înceta niciodatã sã cunoºti stâlpnici, zãvorâþi, isihaºti, pentru a merge sã te mãrturiseºti lor ºi apoi îþi vei pierde încrederea în toþi, rãmânând fãrã nici un sprijin“40. Egumenul trebuie perceput ca reprezentantul lui Dumnezeu. Atunci când i se împotriveºte, monahul sã fie încredinþat cã nu se împotriveºte unui om, ci lui Dumnezeu Însuºi Care a spus: „Cel ce vã ascultã pe voi, pe Mine Mã ascultã ºi cel ce se leapãdã de voi, de Mine se leapãdã“ (Luca X, 16)41. Mai mult chiar, dacã un ucenic supãrã pe Dumnezeu, îl va împãca pãrintele sãu duhovnicesc cu Dumnezeu, însã dacã întristeazã pe pãrintele sãu, i se rupe legãtura ce o avea cu Dumnezeu ºi nu va mai avea la cine sã apeleze ca sã-l împace cu duhovnicul ºi cu Dumnezeu. În viaþa de obºte, toþi fraþii, de la cel dintâi pânã la cel de pe urmã, trebuie sã aibã dragoste faþã de stareþul mânãstirii lor ºi sã se supunã lui. ªi când stareþul ar pãrea cã nu este atent faþã de ei, prin dragostea lor fiascã îl vor îndupleca sã le fie ca un adevãrat pãrinte. Dacã mâhneºte cineva pe stareþ, cu cuvinte, sau cu fapte potrivnice, acela aratã cã nu are faþã de el adevãrata dragoste fiascã, ci este plin de mândrie. Aceºtia se aratã potrivnici ºi lui Dumnezeu, fiindcã „celor trufaºi Dumnezeu le stã împotrivã, dar celor smeriþi le dã har“ (I Petru V, 5)42. Astfel, ucenicii îl cinstesc ca niºte fii buni pe pãrintele lor. Ei trebuie sã se supunã stareþului, pentru cã Dumnezeu aºa a rânduit, ca ºi în viaþa lumeascã ºi în cea cãlugãreascã sã fie cerutã ascultarea. În lume, cum scrie în Sfânta Scripturã, faþã de pãrinþii trupeºti ºi fãþa de ocârmuirea bisericeascã ºi lumeascã (Col. III, 20 - 22); iar în viaþa monahiceascã fiecare este dator cu ascultarea faþã de povãþuitorii ºi îndrumãtorii sãi. „Ascultaþi pe mai-marii voºtri ºi vã supuneþi lor, fiindcã ei privegheazã pentru sufletele voastre, având sã dea de ele seamã, ca sã facã aceasta cu bucurie, ºi nu suspinând, cãci aceasta nu v-ar fi de folos“ (Evrei XIII, 17). Sfântul Ioan Casian îndeamnã ca ascultarea sã fie pe primul loc. Dacã fraþii ar fi în chilie, ocupându-se cu lucrãri ºi cu meditaþii, dacã ar fi chemaþi la rugãciune sau altã treabã obºteascã, sã se grabeascã atât de tare încât, dacã de exemplu s-ar ocupa cu copieri de cãrþi, „sã nu zaboveascã nici mã car atât cât îi trebuie pentru terminarea semnului (literei) pe care a început sã-l scrie“43. Aceasta pentru cã virtutea ascultãrii este mai presus de toate celelalte virtuþi, încât trebuie sã fie gata a îndura orice pagubã, numai sã nu se calce aceastã singurã „lege prea bunã“44. Pentru fiecare lucru, ucenicul trebuie sã ia blagoslovenie de la stareþ ºi apoi sã-l sãvârºeascã cu cuget curat. Cãci „ascultarea numai atunci este bineplacutã lui Dumnezeu, când cele poruncite se împlinesc nu cu întristare, nici cu zãbavã, nici cu rãcealã sau cârtire ºi nici cu scuze. Ascultarea, ce se aratã celui mai mare, lui Dumnezeu i se dã. Dacã 143

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

ucenicul se supune nu cu voie bunã, ci numai cu buzele, dar în inima sa va cârti, chiar dacã va împlini porunca datã, lucrul acela nu va fi plãcut lui Dumnezeu, Care vede inima celui care cârteºte. Pentru un astfel de lucru el nici o rasplatã nu va primi, ba încã se va supune pedepsei, împreunã cu cei ce cârtesc, dacã nu se va îndrepta, împlinind canonul cuvenit“45. Sfântul Vasile spune chiar cã „acela care cârteºte s-a înstrãinat de adunarea fraþilor ºi lucrul lui nu mai poate fi folosit de aceºtia“46. Iar dacã am vazut cã adeseori stareþul trebuia sã mustre ca sã poatã vindeca, apoi cu siguranþã cã acela ce e mustrat nu trebuie sã cârteascã ci sã accepte certarea ca de la Dumnezeu. Cãci „cel ce a respins de la sine mustrarea dreaptã sau nedreaptã, a respins însãºi mântuirea sa. Iar cel ce o primeºte cu durere, sau fãrã durere, va dobândi degrabã iertarea pãcatelor sale“ (Sfântul Ioan Scãrarul)47. Mustrarea aceasta trebuie sã te facã atent la tine însuþi, pentru a-þi da seama cã greºeºti cu ceva sau cel puþin faci altuia impresia cã greºeºti într-o anumitã privinþã. Deci te sileºti sã te vindeci ºi sã te schimbi ºi în acea privinþã, pentru câºtigarea mântuirii. Apoi însãºi primirea mustrãrii, pentru cã pricinuieºte pocãinþa, aduce iertarea greºelilor48. Se poate ivi, însã, din lucrarea vicleanului „ucigaº de oameni“, ca cineva sã se mânie pe stareþ, ori pentru mustrare sau dojanã, ori pentru alte nemulþumiri. Acesta nu trebuie sã tãinuiascã mânia sa, dar nici s-o descopere la cine nu se cuvine, spre vãtãmarea sufletului aceluia. El este dator sã arate pricina mâniei sale stareþului sau pãrintelui sãu duhovnicesc (dacã este altul) ºi sã caute sã se liniºteascã pânã la apusul soarelui, dupã cuvântul care zice: „Soarele sã nu apunã peste mânia voastrã. Nici nu daþi loc diavolului“ (Efes. IV, 26-27). Iar cel ce aude pe cel cuprins de mânie cã „dupã a sa nesocotinþã ºi cã un slab de suflet, cârteºte împotriva stareþului, adicã îl judecã ºi îl grãieºte de rãu“, acela trebuie sã-i dea cuvânt folositor de suflet prin care sã-l facã sã-ºi înþeleagã greºeala. Iar de nu reuºeste sã-l întoarcã de la tulburarea sa, sã se roage pentru el cãtre Dumnezeu49. Cel ce nu primeºte hotãrârile stareþului, trebuie – dupã Sfântul Vasile – sã-ºi expunã obiecþiile sale acestuia, „dacã are vreun motiv puternic, în sensul Scripturii, sau sã tacã ºi sã împlineascã porunca“. Dacã porunca ar fi greºitã s-ar scãpa fraþii din greºealã, iar „dacã se va dovedi cã porunca e datã cu dreaptã raþiune se va elibera el însuºi de îndoiala cea deºartã ºi periculoasã“. Însã „dacã unii stãruie în neascultare, criticând în ascuns, nedându-ºi pe faþã nemulþumirea lor, sã se îndepãrteze din comunitate, pentru cã provoacã îndoialã între fraþi, zguduie autoritatea poruncilor ºi se fac învãþãtori ai neascultãrii ºi rãzvrãtirii, pentru cã «puþin aluat dospeºte toatã frãmântãtura» (I Cor. V, 6)“50. Sã nu uitãm totuºi cã ucenicul trebuie sã tindã spre eliberarea de voia sa proprie ºi acest lucru nu se va putea face atâta vreme cât existã 144

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

cârtire sau judecare a pãrintelui sãu. Înainte de a intra sub ascultarea pãrintelui trebuie sã-l cercãm – spune Sfântul Ioan Scararul – ca el sã fie un bun cârmuitor. „Iar dupã intrarea în stadionul evlaviei ºi al supunerii, sã nu mai judecãm pe povãþuitorul cel bun al luptei noastre în nici o privinþã, chiar dacã am vedea în el ca într-un om unele uºoare greºeli. Cãci de nu, judecându-l, la nimic nu ne va folosi supunerea“. Deoarece cel care judecã ajunge sã dispreþuiascã, socotindu-se mai înþelept ºi mai bun, iar cel ce dispreþuieºte nesocoteºte porunca ºi nici nu mai ascultã. Iar dacã totuºi nu cade în neascultare, nu împlineºte cu credinþã ceea ce i s-a poruncit. De aceea, „când gândul tãu te sfãtuieºte sã judeci, sau sã osândeºti pe întâistãtãtor, sãri ca din curvie. Sã nu dai ºarpelui îngãduinþã: nici loc, nici intrare, nici început. Zi cãtre balaurul acesta: o, înºelãtorule, nu eu am primit sã fac judecatã povãþuitorului meu, ci el pe a mea. Nu eu am fost fãcut judecãtor al lui, ci el al meu“51. Se întâmplã uneori ºi ca ucenicul sã-l întreacã pe „avva“ în înþelepciune ºi atunci „avva“ sã cearã a intra ucenic. Citim în Pateric cã „un bãtrân oarecare avea un ucenic iscusit ºi foarte înþelept. Iar odatã, mâniindu-se pe el, l-a gonit de la sine. Acela fiind gonit ºi ieºind din ograda ºi chilia bãtrânului sãu, ºedea afarã, rãbdând bãrbãteºte. Dupã aceea, ieºind bãtrânul afarã din chilie ºi vãzându-l pe dânsul ºezând ºi plângând, s-a umilit cu inima ºi s-a bucurat foarte de acesta, cãci el socotea cã dacã l-a gonit se va fi dus ºi de aceea nu mai avea nãdejde sã-l mai vadã vreodatã, ºtiind cã fãrã nici o vinã, cu mânia sa, l-a gonit ºi-i pãrea foarte rãu de el. Iar dacã l-a vãzut, de bucurie i s-a închinat pânã la pãmânt, zicând: O, slugã bunã ºi ucenic al lui Hristos, iatã, smerenia ºi rãbdarea ta a biruit mânia, iuþimea ºi neputinþa mea! Mergi, frate, în chilie ºi de acum înainte tu sã-mi fii mie bãtrân ºi eu voi fi þie ucenic, de vreme ce tu cu smerenia ºi rãbdarea ta ai întrecut bãtrâneþile mele“52. 6. Pãrinþi ºi ucenici. Nu trebuie sã uitãm cã pãrintele ºi ucenicul se întãresc ºi se ajutã unul pe altul pe calea mântuirii, cãci pãrintele trebuie sã-ºi iubeascã ucenicul, iar ucenicul sã-ºi iubeascã „bãtrânul“; pãrintele trebuie sã se roage pentru ucenic, ca el sã dobândeascã virtuþile necesare mântuirii, iar ucenicul sã se roage pentru „bãtrânul“ sãu, ca Dumnezeu sã-l îndrume spre buna cârmuire a celui de sub ascultare. În aceastã relaþie personalã, pãrintele duhovnicesc creºte ºi se schimbã împreunã cu ucenicul sãu, fiindcã Dumnezeu îi cãlãuzeºte necontenit pe amândoi. Ucenicul acesta de sub ascultare poate deveni, la rându-i, un „bãtrân“, un „avva“, un cãlãuzitor de alte suflete, dacã ajunge la o anumitã mãsurã duhovniceascã. La rându-i, orice avvã a fost ºi el ucenic, cãci nu poate cãlãuzi sufletele dacã nu a învãþat el însuºi calea de la un alt pãrinte (sau poate de la Sfinþii Pãrinþi, din învãþãturile lor), dacã n-a fãcut la rândul sau ascultare. 145

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Ar putea pãrea ca un lucru firesc faptul cã ucenicii, crescând în virtute, devin la rândul lor „bãtrâni“, duhovniceºte vorbind. ªi ni se pare aºa pentru cã vedem acest lucru pe plan trupesc, cum un tânãr, înaintând în vârstã, devine bãtrân. Însã nu toþi ucenicii pot ajunge la acea mãsurã duhovniceascã ce i se cere unui bãtrân, ori pentru cã nu s-au strãduit destul în dobândirea virtuþilor, ori pentru cã nu sunt înzestraþi de Dumnezeu cu acele daruri esenþiale pentru un „avva“. Unii dintre ei însã fug de aceastã responsabilitate a cârmuirii sufletelor ºi întâlnim în Pateric monahi care – printr-o mãsurã extremã – chiar s-au mutilat pentru a nu fi fãcuþi, fãrã voia lor, episcopi. În viaþa duhovniceascã întâlnim pe de altã parte ºi cazuri de pãrinþi duhovniceºti care, de bunã voia lor, au redevenit ucenici. Un caz l-am citat mai devreme, când pãrintele îºi dã seama cã este mai prejos decât fiul53. Sfântul Ioan Casian descrie petrecerea stareþului Pinufius. Acesta fusese preot într-o mare mânastire din Egipt, unde era cinstit ºi venerat de toþi pentru viaþa, vârsta ºi preoþia lui. Vãzând el cã nu mai poate trãi în umilinþa ºi în supunerea ce le dorea sufletul sãu, a fugit pe ascuns în îndepãrtata mânãstire a tabenesioþilor, în haine de mirean, cerând sã fie primit. Dupa multã aºteptare în faþa porþii, cãci era socotit ca „un bãtrân prãpãdit care, ajuns la capãtul vieþii, cere sã intre în mânãstire“. Împlinind el acolo muncile cele mai de jos ca un frate începãtor, timp de trei ani, prin vrerea lui Dumnezeu, a fost recunoscut de un frate din mânãstirea sa, pe când sãpa, într-o „îmbrãcãminte ticãloasã“, pãmântul în jurul zarzavaturilor. Fiind descoperit, a fost adus de fraþi, fãrã de voia sa, în mânãstirea lor. „Aici plângea amarnic cã a fost despuiat, din pizma diavolului, de traiul vrednic în umilinþã, de care, îndelung cãutat, se bucurase a-l fi aflat în sfârºit, ºi cã nu s-a învrednicit sã-ºi sfârºeascã viaþa în supunerea ce ºi-o asigurase“. Acum fraþii erau mai vigilenþi ca el sã nu fugã ºi de la ei la fel. Dar iatã cã dupã puþin timp iar a fugit, de data asta mai departe, în þinuturile Palestinei, la mânãstirea Betleem; dupã puþin timp iar a fost descoperit ºi chemat înapoi în mânãstirea sa, cu foarte stãruitoare rugãminþi“54. De ce a renunþat stareþul Pinufius la sarcina de pãrinte pentru cea de ucenic? Nu pentru a fugi de rãspundere, cât pentru a fugi de slava deºartã ºi conºtient fiind cã numai prin viaþã sub ascultare poate sã rãmânã neîmpãrþit, fãrã voie proprie ºi fãrã de griji. Istoric vorbind, problema lepãdãrii de propria voinþã, prin supunerea faþã de obºte sau faþã de un avã, nu s-a pus în mod suficient de clar, cum vom vedea cã s-a pus problema celorlalte douã voturi, decât în cadrul vieþii cenobitice sau chinoviale55, dar nici chiar aici deplin. În cadrul rânduielilor sfinþilor Pahomie, Teodor, Vasile, Casian ºi Benedict, unde sunt tratate castitatea ºi sãrãcia ca promisiune fãcutã înaintea mai multor martori ºi a avei, ascultarea este tratatã tangenþial 146

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

ºi nu formeazã un vot, o fagaduinþã. În schimb, „smerenia este privitã ca o coroanã a castitãþii ºi sãrãciei“. Cu siguranþã, cine e smerit este ºi supus56. Firesc ar fi sã vorbim ºi despre smerenie, ca una ce este legatã atât de strâns de fãgãduinþa ascultãrii, cãci se condiþioneazã reciproc, mai ales cã în primele veacuri ceea ce înlocuia votul ascultãrii era necesitatea pentru un cãlugãr de a fi supus. Însã dimensiunea lucrãrii nu ne permite, acum, aceasta. NOTE BIBLIOGRAFICE 1

Sfântul Vasile cel Mare, Constituþiile ascetice, XIX, în Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, pag. 503; 2 Pãrintele Marc - Antoine Costa de Beauregard, Rugaþi-vã neîncetat, trad. din lb. francezã de Rodica Buga ºi Pr. Prof. Nicolai Buga, Edit. Instit. Biblic, Bucureºti, 1998, pag. 46-47; 3 Pãrintele Marc - Antoine Costa de Beauregard, Rugaþi-vã neîncetat, pag. 47-48; 4 v. de asemenea ºi I Petru II, 12-15; Tit III, 1; II, 9; 5 Drd. Ioan Cârstoiu, Temeiuri neotestamentare pentru voturile monahale, în G.B. XLIV, nr. 1-2, 1985, pag. 66-67; 6 Ucenic poate fi fratele începãtor sau un monah deja consacrat sau chiar orice creºtin ce are un pãrinte duhovnicesc; 7 Arhimandritul Sofronie, Fericirea de a cunoaºte calea, pag. 73; 8 Thomás Spidlík, Spiritualitatea rãsãritului creºtin - III. Monahismul, pag. 71-72; 9 Sfântul Ioan Scãrarul, Scara dumnezeiescului urcuº, IV, 5, pag. 79-80; 10 Arhimandritul Sofronie, Fericirea de a cunoaºte calea, pag. 73-74; 11 Kallistos (Ware) al Diokleei, Paternitatea spiritualã în ortodoxie, prefaþã la Irénée Hausherr, Paternitatea ºi îndrumarea duhovniceascã în Rãsãritul creºtin, trad. de Mihai Vladimirescu, Edit. Deisis, Sibiu, 1999, pag. 18-20; 12 Pateric, Pimen, 173, pag. 188; 13 Îndrumãri în viaþa de obºte monahiceascã ºi cuvinte de folos pentru monahi, prelucrare dupã vechile scrieri de Arhiereul Efrem Tighineanul, Cartea a doua, „Tiparul moldovenesc’’, Chiºinãu, 1940, pag. 21-22; 14 Dreptarul Sfântului Vasile cel Mare, cuprinzând teoria ºi practica monahismului îndeobºte, în Vechile rânduieli ale vieþii monahale, pag. 309-310; 15 Dreptarul Sfântului Vasile cel Mare, cuprinzând teoria ºi practica monahismului îndeobºte, în Vechile rânduieli ale vieþii monahale, pag. 309-310; 16 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, 43, I, în Asceticele, pag. 287. 17 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, 10, I - II, în Asceticele, pag. 288. 18 Îndrumãri în viaþa de obºte monahiceascã ºi cuvinte de folos pentru monahi, prelucrare dupã vechile scrieri de Arhiereul Efrem Tighineanul, Cartea a doua, „Tiparul moldovenesc“, Chiºinãu, 1940, pag. 22-23. 19 Îndrumari în viaþa de obºte monahiceascã ºi cuvinte de folos pentru monahi, prelucrare dupã vechile scrieri de Arhiereul Efrem Tighineanul, Cartea a doua, „Tiparul moldovenesc’’, Chiºinãu, 1940, pag. 27; 20 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, 50, în Asceticele, pag. 294; Vechile rânduieli ale vieþii monahale, pag. 315; 21 Apud Îndrumãri în viaþa de obºte monahiceascã ºi cuvinte de folos pentru monahi, prelucrare de Arhiereul Efrem Tighineanul, pag. 36; 22 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, 9, pag. 320; 23 Vechile rânduieli ale vieþii monahale, pag. 676; 24 Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, 22, Edit. Episcopiei Ortodoxe Alba - Iulia, 1994, pag. 80-81;

147

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 —————————————— 25 26 27 28 29 30 31

32 33 34 35 36 37 38

39 40

41 42

43 44 45

46 47 48 49

50 51 52 53 54 55 56

Mat. XXV, 34- 35; Matei VI, 22-23; Matei VI, 23; Ioan Casian, Convorbiri duhovniceºti, II, 2, pag. 328; Irénée Hausherr, Paternitatea ºi îndrumarea duhovniceascã ..., pag. 95-98; Irénée Hausherr, Paternitatea ºi îndrumarea duhovniceascã în Rãsãritul creºtin, pag. 124; Typikon de la mânastirea Pantocrator din Constantinopol, dupa Dmitrievsku, Opisanie, apud Irénée Hausherr, Paternitatea ºi îndrumarea duhovniceascã, pag. 124; Apud Irénée Hausherr, Paternitatea ºi îndrumarea duhovniceascã, pag. 125; Irénée Hausherr, Paternitatea ºi îndrumarea duhovniceascã, pag. 126-127; Irénée Hausherr, Paternitatea ºi îndrumarea duhovniceascã în Rãsãritul creºtin, pag. 138-141 Pateric, Ammun 3, pag. 34 Arhimandritul Sofronie, Fericirea de a cunoaºte calea, Edit. Pelerinul, Iaºi, 1997, pag. 76-79 Pateric, Antonie 40, pag. 14; Catehezele mici, ed. Auvray, Paris, 1891, pag. 464 apud Thomás Spidlík, Miehelina Tenace, Richard Cemus, Spiritualitatea rãsãritului creºtin - III. Monahismul, trad. de diac. Ioan I. Ica jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2000, pag. 76; Thomás Spidlík, Spiritualitatea rãsãritului creºtin - III. Monahismul, pag. 76-78; Vie de Syméon le Nouveu Théologien, Roma, 1928, pag. XLIX si urm. apud Irénée Hausherr, Paternitatea ºi îndrumarea duhovniceascã în Rasaritul creºtin, pag. 190-191 ; Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, 38, pag. 332; Îndrumãri în viaþa de obºte monahiceascã ºi cuvinte de folos pentru monahi, prelucrare dupã vechile scrieri de Arhiereul Efrem Tighineanul, pag. 39-41 ; Vezi ºi pilda din Pateric, Anonime 1, pag. 147; Rânduiala Cuviosului Ioan Casian IV, 12 în Vechile rânduieli ale Vieþii monahale,pag. 635-636; Rânduiala Cuviosului Benedict (de Nursia), cap. 5, în Vechile rânduieli ale Vieþii monahale, pag. 682-683; Regulile mici, 39, pag. 332; Scara dumnezeiescului urcuº, IV, 38, pag. 105; Sfântul Ioan Scãrarul, Scara dumnezeiescului urcuº, IV, 38, pag. 105, nota 174; Îndrumãri în viaþa de obºte monahiceascã ºi cuvinte de folos pentru monahi, prelucrare dupã vechile scrieri de Arhiereul Efrem Tighineanul, pag. 45-46; Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, 47, pag. 292; Sfântul Ioan Scãrarul, Scara dumnezeiescului urcuº, IV, 7, 9, pag. 81-82; vezi ºi nota 140; Pateric, pag. 343; Pateric, Anonime, apophtegma 10, pag. 343; Casian, Aºezãminte mânãstiresti, IV, 30-32, pag. 155-157; Stan, Recenzie la Karl Heussi, Originea monahismului, pag. 280; Arhim. Atanasie Gladcovschi, Psihologia monahilor, partea I, Edit. România Creºtina, col. „Glasul monahilor“, Bucureºti, 1999, pag. 81;

148

TÂLCUIREA RÂNDUIELII TUNDERII ÎN MONAHISM Pr. Arsenie Boca Intrarea în cãlugãrie se sãvârºeºte în vremea Sfintei Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre ºtiinþã, pe scurt, Sfânta Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viaþa ºi învãþãtura Mântuitorului, precum ºi lucrarea de mântuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfânta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiaºi Jertfe ºi Taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei Jertfe. Braþele pãrinteºti îl aºteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor. În faþa ei pãrãsim viaþa cea uºuraticã a firii ºi dorim sã dãm ºi noi vieþii acelaºi înþeles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeºte pe fratele înaintea uºilor împãrãteºti, deschizându-i urechile dragostei prin cuvintele Domnului: „Veniþi la Mine toþi cei osteniþi ºi împovãraþi – cu pãcatele – ºi Eu vã voi odihni pe voi“. Pãcatele, patimile ostenesc ºi încarcã, slãbesc ºi apasã sufletul în întuneric. Dorul dupã odihnã de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor nimeni ºi nimic nu-i poate rãspunde decât Iisus. De la El învãþãm smerenia ºi primim odihna, adicã nepãtimirea. Cuvântul de lãmurire continuã ºi prin el. Fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în privinþa dorinþei sale. În faþa sfinþeniei lui Dumnezeu avem deodatã aceste simþãminte contradictorii, de fricã ºi de bucurie, de temere ºi de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevãzut de faþã, ci ºi Preaslãvita Sa Maicã, sfinþii îngeri ºi toþi sfinþii cei dintre oameni vin de faþã asupra hotãrârii fratelui cu destinul sufletului sãu. Stau plecate privirile întregii lumi vãzute ºi nevãzute. Aceºtia sunt martorii noºtri în ziua rãsplãtirii, când Mîntuitorul nostru va veni sã judece viii ºi morþii, „nu dupã cum vom fãgãdui mãrturisind – cu gura –, ci dupã cum vom pãzi ºi împlini – cu fapta – cele ce vom fãgãdui“. Deci e întrebat fratele 149

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

de ce a venit în faþa altarului, în faþa jertfelnicului Domnului. Iar fratele rãspunde spunându-ºi dorinþa cãlugãriei. Dorinþa aceasta e însã o convingere. Preotul confirmã bunãtatea ºi fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinþa asupra firii, pe care urmeazã sã o câºtige prin osteneli ºi suferinþe. O astfel de hotãrâre, ca sã ducã la rezultat, trebuie sã îndeplineascã o condiþie esenþialã: sã fie o hotãrâre a libertãþii sale. Libertatea conºtiinþei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemînã în viaþã. Acesta este factorul de care Biserica þine seama ºi garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii ºi statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputinþelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garanþie pentru cãlugãrie. Fãgãduinþele cãlugãriei sunt, aºadar, pe viaþã, viaþã petrecutã într-o mãnãstire. Urmeazã întrebãri ºi rãspunsuri, cele trei rãspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea - ascultarea de povãþuitor ºi de fraþi, iar al treilea sãrãcia, lipsurile vieþii cãlugãreºti. Dupã aceste trei fãgãduinþe din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lãmureºte mai pe larg în ce constau aceste sfinte fãgãduinþe. Mai întâi cã sunt date în faþa Celui Sfânt, cã sunt scrise de îngeri ºi cã vom da seama de ele ºi la sfârþitul lumii. Trãite aceste fãgãduinþe, prin ele se aratã în viaþa noastrã viaþa Domnului, întrucât El Însuºi este viaþa veºnicã. Viaþa monahalã nu este o viaþã dupã trup. Poftele lui trebuie stinse. Cuviinþa faþã de om trebuie câºtigatã ºi mintea curãþitã prin nevoinþe, cãci ºi trupul e chemat la sfinþenie ºi viaþã veºnicã. De aceea ºi el trebuie fãcut ascultãtor de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea îl îmblânzesc. Ascultare sã ai faþã de toþi. „În ascultãri fãrã cârtire“, zice preotul. La viclene gânduri sã te aºtepþi, care vor sã zdruncine hotãrârea de a merge prin greutãþi în urma lui Hristos. Acestea vor sã te întoarcã înapoi de la calea Duhului iarãþi la calea firii. Firea trebuie tãmãduitã de fricã în faþa suferinþei. Pentru dobândirea vieþii duhovniceºti trebuie sã birui ºi toatã dragostea firii, chiar ºi dragostea de pãrinþii dupã trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slavã sã nu mai ai. Nu împãrþi sufletul tãu, ci adunã-l din toate ºi dã-l întreg lui Hristos. De toate sã fii sãrac, ca sã atârni întru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defãima, neînþelegându-þi viaþa, dar nu uita cã nici viaþa lui Iisus nu au înþeles-o cei ce L-au rãstignit. Oamenii prea legaþi de fire nu au înþeles niciodatã vieþuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vieþuire ca de un rãu, ca de o mustrare ºi i-au fãcut mucenici. Iar cuvioºii au trãit o viaþã de bunã voie, o viaþã de mucenici. Vieþile Sfinþilor ne sunt nouã hranã ºi curaj în urmarea lui Hristos, precum ºi convingerea cã e cu putinþã aceastã urmare. Hristos fãcându-Se om, ne-a dat nouã aceastã putinþã. Cu toate acestea, viaþa dupã Hristos nu e o viaþã de vis sau de visãtori, nici o viaþã cu minuni. Lepãdarea de sine ºi crucea rezumã toate 150

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

greutãþile ce le vom avea cu firea cea veche ºi ne prevestesc multã umilinþã în lumea aceasta. Dar tocmai acestea când le vom împlini ne fac dovada cã viaþa noastrã e dupã Dumnezeu. Întru aceasta ne stã puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne amãrâm pentru greutatea virtuþilor, dar cu sufletul ne bucurãm pentru plata pe care o aduc. Fratele e întrebat dacã poate mãrturisi aceastã concepþie de viaþã. Cu Harul lui Hristos acest fel de vieþuire e cu putinþã. Preotul se roagã în continuare lui Dumnezeu, amintind ºi fratelui cã dragostea lui Dumnezeu faþã de cel mai mare pãcãtos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu. De aceea El ºtie dorul fratelui ºi adaugã la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale. Sfaturile evanghelice prin fãgãduinþã solemnã devin porunci. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi înºine, pe viaþã. Dumnezeu primeºte ºi îmbrãþiseazã, apãrã ºi întãreºte un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãþii, asupra neputinþei ºi cãpãtãm curaj în nevoinþe. Un duh nou se sãlãsluieºte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinþii. Cu capul plecat ºi cu cartea rânduielii cãlugãriei pe cap, preotul se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã ºi pe fratele acesta în ceata celor care au pãrãsit toate cele lumeºti ºi s-au fãcut vrednici de Dumnezeu. Întãrit de Adevãr, îngrãdit de Duhul Sfânt, hotãrârea fratelui sã fie neclintitã în rãzboaiele cu meºteºugirea potrivnicã. Biruinþa se câºtigã prin rãbdarea întãritã de Dumnezeu cu Har ºi prin rugãciunile Maicii Creºtinãtãþii, Preasfânta Stãpânã de Dumnezeu Nãscãtoarea ºi ale tuturor sfinþilor întru care S-a proslãvit Dumnezeu Cel în Treime închinat. Toþi îºi pleacã capetele. Preotul din nou se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã pe fratele acesta, care ºi-a ales din feluritele cãi de mântuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugãciunea continuã ca poftele ºi gândurile firii sã fie ridicate de la dânsul odatã cu tunderea pãrului, al cãror semn este. Pãzirea poruncilor aduce în fire sfinþenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu ºi darul nestrãmutãrii hotãrârii fratelui, voinþa oþelitã care i-a caracterizat pe nevoitori. Cu acestea, slujitorul Sfintei Liturghii se apropie de Cel ce nevãzut sãvârºeºte Taina, Hristos, întinde mâna sa dupã Sfânta Evanghelie aºezatã în faþa icoanei Mântuitorului din tâmplã ºi zice: „Iatã Hristos, nevãzut, aici stã de faþã“. ªi preotul mai întreabã o datã pe fratele dacã face pasul cãlugãriei de bunã voie, deplin liber, fiindcã numai acesta e factorul sufletesc hotãrâtor în cãile omului. În adâncul fiinþei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu fãcut omului, prin care l-a deosebit de toatã fãptura vãzutã ºi l-a înrudit cu îngerii ºi cu aceasta l-a fãcut 151

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

capabil ºi de viaþã îngereascã. Cãlugãria e, aºadar, o logodnã cu modul mai presus de veac al vieþuirii îngereºti. Fratele afirmã definitiv libertatea conºtiinþei sale în faþa Celui ce-i va desãvârºi libertatea. Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunoºtinþei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoieºti, dar sãruþi ºi foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului ºi a minþii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viaþã în care ai mai avut pãreri personale ºi voinþã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viaþã sub o nouã lege, tãierea voii ºi a toatã pãrerea îþi este lege. Aceasta o ai chiar din mâna lui Hristos. În lumea nevãzutã sunt mii ºi milioane de fiinþe ºi numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngereºti pe care Dumnezeu a hotãrât sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuþi prin neascultare. De aceea, ca sã sui la sfârºitul zilelor la aceastã destinaþie cereascã, trebuie sã înveþi firea de a nu avea pe pãmânt altã voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e ºi în cer. Ce rost mai au aceste foarfeci? Foarfecele, povãþuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul tãierii patimilor, cãci cu tãierea voii se taie toatã patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunoºtinþa adevãrului care este Hristos. Adevãrul este fiinþã vie. Noi însã suntem fiinþã, dar prinsã în amãgiri. Trebuie tãiate amãgirile ca sã fiinþãm în Adevãr, adicã în Hristos. El e „uºa“ la „casa“ Tatãlui, iar Duhul e „cheia“ cu care Fiul Îi deschide. Aceasta-i cunoºtinþa adevãrului cu noi, cu calea noastrã dupã Duh, cu destinaþia noastrã cereascã. Pe acest înþeles luptãtorul primeºte nume nou, dupã al unuia dintre sfinþii care bine s-au nevoit. De aici începând, de la darea numelui, monahul e un nou botezat care îºi înþelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viaþa lui viitoare, deºi continuatã pe pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime îºi face sãlaº într-un ales. Chemaþii sunt mulþi, dar vin numai câte unii care se aleg. (...)

152

MÃNÃSTIREA COMANA STRÃVECHE VATRÃ MONAHALÃ ÎN VLAªCA Arhim. Irineu Iuraºcu, prof Cornel Andrei

Aºezãmântul monahal de la Comana a fost ridicat într-o poziþie strategicã bine aleasã, pe partea stângã ºi la mijlocul vechiului drum care mergea de la Bucureºti la Giurgiu, într-o zonã mlãºtinoasã ºi bine împãduritã din partea de sud-est a judeþului istoric Vlaºca. Locul ales pentru ctitorie a fost o înãlþime înconjuratã de ape, dând acesteia aspectul unei fortãreþe ce pãrea de necucerit. Iatã cum o descrie Paul de Alep la anul 1657: „… aceastã mãnãstire e situatã ca o insulã, fiind înconjuratã de lacuri, bãlþi ºi mocirle de nepãtruns / …/ nu poate fi vorba de un drum care sã ducã aici; noi am trecut în bãrci. Ei (cãlugãrii) spun: <>, ceea ce ar fi adevãrat, cãci poziþia este una foarte puternicã…“. Începuturile aºezãmântului monahal de la Comana au fost foarte mult timp sub semnul incertitudinii, pentru cã arhiva mãnãstirii a fost înstrãinatã de cãlugãrii greci pe la anul 1850. Aceastã problemã a fost rezolvatã printro lucrare bine documentatã a lui Ioan Brezoianu, publicatã în anul 1861. Autorul a vãzut documentele mãnãstirii, printre care ºi un hrisov emis la 27 septembrie 1461 de Vlad Þepeº prin care acesta dãruia mãnãstirii Comana satul Cãlugãreni. Tot Ion Brezoianu ne-a dat certitudinea cã Vlad Þepeº este ctitorul acestui sfânt aºezãmânt. Calitate de ctitor a mãnãstirii Comana atribuitã domnitorului Vlat Þepeº este întãritã ºi de Cezar Boliac în lucrarea sa „Mãnãstirile din România“, publicatã în anul 1862 la Bucureºti. Mai existã ºi o cartografie a averii mãnãstirii din februarie 1834 la Arhivele Statului din Bucureºti, în care se aminteºte faptul cã în anul 1798 au fost trecute în condica mãnãstirii o serie de hrisoave, printre care este menþionat ºi cel emis de Vlad Þepeº în 27 septembrie 1461, urmat de altele în vremea lui Radu cel Mare ºi Neagoe Basarab. 153

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Mãrturiile prezentate mai sus, precum ºi puternica tradiþie existentã în zonã, ne face sã-l considerãm pe domnitorul Vlad Þepeº ctitorul acestui sfânt aºezãmânt de la Comana. Ctitoria lui Vlad Þepeº de la Comana alãturi de cea a bisericii din Târgºor, ridicate în anul 1461, urmate de importante danii fãcute de domnitor mãnãstirilor de la muntele Athos, fac parte dintr-o laturã mai puþin prezentatã a vieþii marelui voievod ºi anume cea a legãturii lui cu Dumnezeu, cu lumea sfântã, semn cã poveºtile apãrute mai târziu despre el au fost pure nãscociri puse pe seama severitãþii sale împotriva celor care nesocoteau legile acelor timpuri, de grea cumpãnã pentru Þara Româneascã. Gestul fãcut de Vlad Þepeº prin aceste ctitorii ºi danii ar fi sã le privim ca pe o jertfã adusã de el în faþa lui Dumnezeu, de la care avea nevoie de ajutor în rãscoala anitotomanã pe care avea sã o declanºeze spre sfârºitul anului 1461, prin atacarea ºi distrugerea kazalei turceºti de la Giurgiu. Biserica ºi primele construcþii de la Comana, ridicate în secolul XV de cãtre Vlad Þepeº nu mai existã, însã ele au fost clar evidenþiate pe cale arheologicã, în urma unor sãpãturi efectuate în anii 1971-1972, cu ocazia restaurãrii celei de a doua mãnãstiri din secolele XVI-XIX. Biserica ridicatã de Vlad Þepeº era construitã din lemn, pe fundaþii de cãrãmidã, cu dimensiunile exterioare de 12 X 10 m. În interior distanþa era de 8 m între zidurile lungi care se închideau la altar, cu o absidã poligonalã cu trei laturi, adâncã de 2 m. Pereþii bisericii erau tencuiþi pe ambele feþe ºi pictaþi în interior, unde a putut fi identificat ºi un paviment din cãrãmidã. Tot în interiorul acestei biserici s-a descoperit ºi un mormânt situat la mijlocul laturii sudice care nu a putut fi identificat. Mormintele exterioare au fost datate dupã monedele descoperite, ca fiind dupã anii 1444-1445, ºi pânã dupã anul 1574. Ruinele bisericii lui Vlad Þepeº se aflau pe latura sudicã a actualei incinte, parþial sub zidul cu anexele gospodãreºti. La 3 m în direcþia nord-est de vechea bisericã, sub naosul actualei biserici a fost descoperitã fundaþia din cãrãmidã a unui turn de clopotniþã cu dimensiunile de 4 X 4 m, iar la numai un metru de aceastã clopotniþã s-a aflat un mic corp de chilii. Aceasta era imaginea ctitoriei domneºti de la Comana, unde profesorul Constantin Rezachevici susþine cu argumente solide cã aici se aflã mormântul lui Vlad Þepeº. Mormântul descoperit la mijlocul laturii sudice a vechii biserici poate fi atribuit, dupã poziþionarea sa, ctitorului, dar în lipsa unei pietre funerare, acest lucru nu devine o certitudine. Susþinerea profesorului Rezachevici, cum cã înfruntarea din primele zile ale anului 1477, dintre Vlad Þepeº ºi rivalul sãu Laiotã Basarab a avut loc între Giurgiu ºi Bucureºti, este motivatã de „ Povestirea a XVIII–a despre Dracula“ redactatã în slava veche la 1486, tradusã apoi în ruseºte. Aici se dã un mic detaliu despre relieful locului unde a avut loc bãtãlia, anume faptul cã atunci când oastea lui Þepeº îi domina pe adversarii 154

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

sãi, „Dracula, de bucurie, s-a suit pe un deal sã vadã cum taie pe turci ºi s-a depãrtat de oaste“. Prin aceastã greºealã a fost posibil tragicul sfârºit al lui Vlad Þepeº. Detaliul prezentat aici despre existenþa unui deal se potriveºte doar cu zona dintre Bucureºti ºi Giurgiu, unde existã asemenea forme de relief, pe când în zona Bãlþenilor de Ilfov, unde se susþinea de anumiþi istorici cã a avut loc aceastã bãtãlie, terenul este plat fãrã urmã de deal pânã la Snagov. În lipsa unor relatãri precise ale locului unde s-a desfãºurat aceastã luptã, susþinerea profesorului Constantin Razachevici, cum cã aceasta s-a desfãºurat între Bucureºti ºi Giurgiu, este cea mai plauzibilã ºi meritã luatã în seamã. Trupul lui Vlad Þepeº, încãput pe mâna rivalului sãu, avea sã fie înmormântat aºa cum se gãsea, cu hainele de luptã, decapitat ºi plin de rãni, fãrã un ceremonial corespunzãtor rangului sãu, cu haine ºi podoabe alese, ºi fãrã o piatrã funerarã, la ctitoria cea mai apropiatã a voievodului dupã obiceiul strãmoºesc. Aceastã ctitorie nu poate fi alta decât cea de la Comana ºi nicidecum cea de la Snagov, cu care domnitorul nu avea nicio legãturã. Presupusul mormânt de la Snagov reprezintã o legendã care poate fi demolatã uºor, numai prin datarea acestuia în secolul XVI. RECTITORIREA În a doua jumãtate a secolului al XVI- lea, o serie de domenii ale Basarabilor, printre care ºi Comana, intrã în stãpânirea lui ªerban, al doilea paharnic din Coiani (sat Mironeºti, com. Gostinari, jud. Giurgiu), viitorul domn Radu ªerban (1601; 1602-1610; 1611). Bogatul urmaº al boierilor Craioveºti, din ramura vlãsceanã a acestora, a demolat în întregime vechiul aºezãmânt ctitorit de Vlad Þepeº ºi între anii 15881589, reclãdeºte din temelie un altul nou. A început prin a demola vechea clopotniþã, a cãrei fundaþie se aflã sub naosul noii biserici, cu un plan treflat, construitã dupã modelul celor sârbeºti. Biserica a fost pictatã între aniii 1608-1609 de ctitor, care între timp ajunsese domn al Þãrii Româneºti. În tabloul votiv era reprezentat Radu ªerban, împreunã cu soþia ºi cei doi copii, picturã care astãzi nu mai existã. A urmat apoi demolarea vechii biserici, pe latura de sud unde a construit zidul ºi încãperile gospodãreºti. Pe latura de vest a ridicat o construcþie compusã din parter ºi etaj, unde se aflau chiliile, care dãdeau spre interior într-o galerie. Galeria de jos este boltitã dupã tipicul vechi mãnãstiresc, cu arcuri care se sprijinã pe stâlpi rotunzi din cãrãmidã, în timp ce galeria de la etaj se sprijinã pe stâlpi pãtraþi. Au fost închise apoi ºi celelalte laturi, pentru ca în final noua mãnãstire de la Comana sã arate ca o adevãratã fortãreaþã având forma unui patrulater neregulat cu ziduri exterioare ºi cinci turnuri ieºite în afarã, toate prevãzute cu guri de tragere, chiar ºi pentru tunuri mici de cetate. 155

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

În perioada care a urmat dupã Radu ªerban, mãnãstirea de la Comana a cunoscut o perioadã de înflorire sub toate aspectele. A fost înzestratã cu moºii ºi danii, iar în vremea lui Matei Basarab a ajuns un important centru religios. Aici ºi-a fãcut ucenicia pe lângã unchiul sãu cãlugãrul Longhin, viitorul Mitropolit ortodox al Ardealului, Sava Brancovici. În anul 1640, biserica a devenit necropolã domneascã prin aducerea de la Viena a rãmãºiþelor domneºti ale lui Radu ªerban ºi ale ginerelui sãu, Radu Pãtraºcu, fiul lui Mihai Viteazul. Pe piatra pusã peste mormântul comun al celor doi stãteau scris urmãtoarele cuvinte: „Amândoi tare ºi vârtos pentru lege ºi pentru moºie cu pãgânii turci, tãtari, ºi cu ereticii turci s-au bãtut“. Aceste cuvinte cautã sã arate viaþa dusã de aceºti doi foºti domnitori ai Þãrii Româneºti. Alãturi de aceºtia avea sã fie înhumat în toamna anului 1655 Mihai Nicolae Pãtraºcu, ultimul descendent direct al lui Mihai Viteazul, nepot al acestuia dupã tatã ºi totodatã nepot al lui Radu ªerban dupã mamã. Inscripþia de pe mormântul sãu ºi al mamei sale, descoperitã în timpul cercetãrilor arheologice de la Comana din anii 1971-1972, poate fi cititã în felul urmãtor: „suptu aceastã piatrã rãpoasa doamna Ancuþa, fata bãtrânului ªerban Basaraba voevod, soþie lui Pãtraºcu / Mihai voevod împreunã cu fiul lui Mihai Pãtraºcu voevodul cari Þara Cazaceasca tânãr încã fiind jeleni tãiat de moldoveni au sãvârºit“. Aceastã inscripþie vine sã clarifice cauza morþii acestui ultim descendent direct al lui Mihai Viteazul ºi întãreºte raportul ambasadorului Veneþiei la Viena, adresat dogelui la 18 septembrie 1655, prin care se arãta faptul cã Mihai Pãtraºcu se afla pe lângã hatmanul cazacilor Bogdan Hmelnitki ºi stârnea îngrijorarea domnilor Moldovei ºi Þãrii Româneºti, prin faptul cã era nepotul lui Mihai Viteazul ºi putea pretinde dreptul la tronul ocupat de strãmoºii sãi în aceste þãri. În perioada imediat urmãtoare înmormântãrii lui Mihai Nicolae Pãtraºcu, Mãnãstirea Comana s-a aflat în proxima vecinãtate a unuia din teatrele rãzboiului antiotoman al þãrilor române dintre anii 16571662. Acest lucru a condus la folosirea aºezãmântului mãnãstiressc drept loc de adãpost ºi apãrare, suferind distrugeri însemnate cu aceastã ocazie. Ctitoria lui Radu ªerban avea sã fie refãcutã între anii 1657-1662. Acest lucru a condus la folosirea aºezãmântului mãnãstiresc drept loc de adãpost ºi apãrare, suferind distrugeri însemnate cu aceastã ocazie. Ctitoria lui Radu ªerban avea sã fie refãcutã între anii 1699-1703 de vornicul ªtefan Cantacuzino, care a construit lângã latura de nord un frumos foiºor, iar în colþul de sud-est a ridicat un paraclis. În anul 1726, aceastã mãnãstire construitã într-un remarcabil stil brâncovenesc, avea sã fie închinatã Sfântului Mormânt de cãtre Nicolae Mavrocordat. 156

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Rãzboiul ruso-turc din anii 1768-1774 a prins Mãnãstirea Comana în mijlocul evenimentelor militare, desfãºurându-se aici o bãtãlie care a împiedicat recuperarea Bucureºtiului de cãtre turci, în anul 1769. Ca un act de „repetare“ a istoriei acestor locuri, în aceastã bãtãlie avea sã cadã eroic, în lupta cu turcii, un membru al familiei Cantacuzinilor, ctitorii ai acestui sfânt locaº. Spãtarul Pârvu Cantacuzino, fiul lui Drãghici Cantacuzino ºi nepotul Elinei, fiica lui Radu ªerban, aflat în fruntea unor trupe formate din 1000 de arnãuþi ºi 300 de soldaþi ruºi, avea sã fie ucis alãturi de maiorul rus Andreh, în bãtãlia din pãdurea Comana. Acest cantacuzin avea sã fie înmormântat conform aceluiaºi obicei strãmoºesc, la fel ca ºi Vlad Þepeº, la mãnãstirea ctitoritã la Comana de familia sa, ºi nu altã ctitorie a Cantacuzinilor aflatã mai departe de locul unde a fost ucis. Importanþa mãnãstirii fortificate de la Comana, ca punct de apãrare a Bucureºtiului, a fost apreciatã ºi de generalul rus Saltikov, care a stabilit aici cartierul general al trupelor ruseºti din Valahia în anul 1774. Sfârºitul acestui conflict militar avea sã gãseascã sfânta mãnãstire într-o stare avansatã de degradare. Lucrãrile de refacere a mãnãstirii au fost amânate în mod repetat ºi abia în anul 1854 a fost refãcutã din temelii biserica, ocazie cu care probabil au fost distruse mormântul ultimului ctitor, vornicul ªerban Cantacuzino ºi mormântul lui Nicolae Vodã Pãtraºcu. DECÃDRE ªI RENAªTERE În anul 1863, Alexandru Ioan Cuza desfiinþeazã Mãnãstirea Comana ºi confiscã toate averile acesteia. În continuare, biserica mãnãstirii a funcþionat ca bisericã a parohiei satului. Cu toate acestea, ansamblul mãnãstiresc de la Comana nu avea sã fie uitat ºi în anul 1908, Comisia Monumentelor Istorice reuºeºte sã-l restaureze în întregime, pentru ca mai târziu sã intre din nou într-un proces de degradare. Fostele chilii au avut în aceastã perioadã diferite destinaþii, gãzduind ºcoli, spitale ºi chiar administraþia Judeþului Vlaºca, refugiatã aici în timpul rãzboaielor moderne. Societatea „Cultul Eroilor“ a construit pe locul vechiului paraclis, un mausoleu în cinstea eroilor cãzuþi în lupta pentru apãrarea Bucureºtiului din noiembrie 1916. Comisia Monumentelor Istorice a iniþiat în câteva rânduri lucrãri de restaurare a întregului ansamblu care se afla într-o stare jalnicã dupã cel de al II-lea rãzboi mondial. Ultima restaurare a fost realizatã în anul 1978. Pe parcursul întregii perioade comuniste, biserica mãnãstireascã a continuat sã funcþioneze ca o bisericã de parohie, iar o parte a clãdirilor anexe au fost ocupate de fostul C.A.P. Comana. Dupã schimbarea regimului comunist, în luna octombrie a anului 1991, Sfântul Sinod al 157

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Bisericii Ortodoxe Române a hotãrât reînfiinþarea Mãnãstirii Comana ºi numirea ca stareþ a arhimandritului Irineu Ioan Iuraºcu. Din cauza unor dificultãþi întâlnite, mãnãstirea a început sã funcþioneze ca aºezãmânt monahal abia în anul 1992. De la aceastã datã au continuat lucrãrile de restaurare la bisericã ºi la chilii, lucrãri care sunt continuate ºi astãzi. Începând din noiembrie 2003 a fost numit un nou stareþ al Mãnãstirii Comana, în persoana ieromonahului Ghelasie Iorga, în timp ce pãrintele arhimandrit Irineu a trecut la Mãnãstirea Delta Neajlovului, din aceeaºi comunã. Iatã, deci, cum un lucru sfânt creat prin voia lui Dumnezeu, atrage dupã el ºi alte lucruri bune. Aºa se întâmplã ºi la Comana unde sfânta mãnãstire ctitoritã în secolul XV de marele voievod Vlad Þepeº ºi apoi rectitoritã de un alt voievod numit Radu ªerban, a nãscut încã un aºezãmânt situat în Delta Neajlovului din aceeaºi localitate care vine sã-l împlineascã pe primul.

158

SEMINARUL TEOLOGIC „SFÂNTUL IOAN VALAHUL“ DIN GIURGIU SCURT ISTORIC (1996 – 2007) Biserica este, în societatea noastrã, singura instituþie de pe pãmânt care nu se îngrijeºte numai de viaþa pãmânteascã, ci în primul rând de viaþa cereascã, de mântuirea veºnicã a fiecãrui om, pentru cã „Dumnezeul voieºte ca toþi oamenii sã se mântuiascã ºi sã vinã la cunoºtinþa adevãrului“ (I Tim. 2, 4 ). Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: „Ce-i va folosi omului dacã va câºtigã lumea întreagã, iar sufletul sãu îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul sãu?“ (Matei 16, 26). De aceea, El ne îndeamnã: „Cãutaþi, mai întâi, Împãrãþia lui Dumnezeu, ºi toate celelalte se vor adãuga vouã“ (Matei 6, 33). Însã pentru ca sufletele oamenilor sã meargã pe calea mântuirii, sã nu se rãtãceascã ºi sã nu se piardã, Dumnezeu, prin Fiul Sãu Iisus Hristos, a instituit în lume pãstori de suflete, pãzitori care vegheazã la mântuirea sufletelor, ca ele sã dobândeascã viaþa veºnicã. Urmaºi ai Sfinþilor Apostoli, trimiºi de Hristos în lume, ei au misiunea sã lucreze pentru mântuirea oamenilor, învãþându-i sã trãiascã potrivit poruncii iubirii faþã de Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos a spus ucenicilor Sãi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatãl vã trimit ºi Eu pe voi“ (Ioan 20, 21), sau: „Luaþi Duh Sfânt, cãrora veþi ierta pãcatele, le vor fi iertate; cãrora le veþi þine, vor fi þinute“ (Ioan 20, 22-23) sau „Cine vã primeºte pe voi, pe Mine mã primeºte“ (Matei 10, 40), „Cel ce vã ascultã pe voi, pe Mine mã ascultã“ (Luca 10, 16), arãtând prin aceasta importanþa slujitorilor Sãi. Slujirea preoþeascã este, aºadar, cea mai sfântã slujire în lumea aceasta. Prin ea se reflectã lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume, de aceea preoþia implicã ºi cea mai mare responsabilitate pentru pãstorii de suflete. 160

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Conform învãþãturii de credinþã a Bisericii noastre, „Religia este raportul liber ºi conºtient al omului cu Dumnezeu, care se traduce prin sentimentul religios, iar în afarã, prin moralã ºi cult“. Între acþiunile iniþiate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, se numãrã ºi aceea privind reorganizarea învãþãmântului teologic conform cerinþelor Bisericii ºi societãþii româneºti actuale. În procesul de înnoire a învãþãmântului teologic, o atenþie aparte s-a acordat Seminariilor teologice. Un prim pas l-a constituit integrarea Seminariilor Teologice în cadrul învãþãmântului de stat. Un moment important în procesul de reorganizare a învãþãmântului teologic seminarial l-a constituit redeschiderea unor seminarii sau înfiinþarea altora noi. Începând cu anul ºcolar 1996-1997, ºcoala româneascã teologicã s-a îmbogãþit cu un nou Seminar teologic în cadrul Arhiepiscopiei Bucureºtilor. Acesta a luat fiinþã în vechea Cetate a Giurgiului de pe malul bãtrânului Danubius. Preoþii ºi credincioºii de pe aceste meleaguri s-au bucurat atunci când Întâistãtãtorul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Pãrinte Patriarh TEOCTIST, în calitatea Sa de Chiriarh al locului, a acordat Înalta binecuvântare în vederea înfiinþãrii acestei ºcoli teologice. Urmare a predãrii Religiei în ºcoalã, tot mai mulþi tineri s-au apropiat de Sfânta Bisericã, unii dintre ei exprimându-ºi dorinþa de a deveni slujitori ai sfintelor altare. Având în vedere doleanþele acestor tineri de a urma una din formele de învãþãmânt teologic, s-a nãscut ideea înfiinþãrii unui Seminar Teologic liceal la Giurgiu, care a fost primitã cu mult interes atât de cãtre Centrul Eparhial, cât ºi de cãtre Consiliul Local al municipiului Giurgiu. În calitatea sa de profesor la catedra de Istoria religiilor din cadrul Colegiului Naþional „Ion Majorescu“ din Giurgiu ( în perioada 1993-1996 ), Pãrintele profesor Emil Nedelea Cãrãmizaru, împreunã cu distinsul director de atunci al Colegiului, profesorul Mircea Bulboacã, fiu de preot ºi nepot al vrednicului de pomenire Episcop Iosif Gafton al Râmnicului, au avut iniþiativa înfiinþãrii Seminarului teologic în cadrul Colegiului, ca prima ºcoalã cu profil teologic din istoria Cetãþii Giurgiului. Seminarul teologic Giurgiu s-a bucurat de asemenea de sprijin ºi din partea Protoieriei Giurgiu Sud, a Pãrintelui Protoiereu Constantin Buga, a Inspectoratului ªcolar judeþean Giurgiu, prin inspectorul ºcolar general de atunci, profesorul Nelu Lobda, precum ºi din partea Ministerului Învãþãmântului, de la care a obþinut aprobãrile necesare. Aºadar, aceastã remarcabilã realizare pentru Bisericã ºi ªcoalã poartã binecuvântarea Prea Fericitului Pãrinte Patriarh Teoctist, care prin adresa Cancelariei Sfântului Sinod nr. 590/1996, a comunicat Centrului Eparhial hotãrârea privind înfiinþarea Seminarului Teologic 161

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

liceal din Giurgiu. În realizarea acestui obiectiv l-a avut alãturi pe Înalt Prea Sfinþitul Pãrinte Teodosie Arhiepiscopul Tomisului, pe atunci Episcop Vicar al Sfintei Arhiepiscopii a Bucureºtilor. În demersurile întreprinse, s-a primit sprijin din partea P.C. Diacon Profesor Nicu Octavian, Consilier patriarhal, a domnului Petre Tãnãsescu de la Secretariatul de Stat pentru Culte, ºi în mod deosebit din partea P. C. Preot Mihai Hau, Consilier cultural al Sfintei Arhiepiscopii a Bucureºtilor. Vestea înfiinþãrii acestui Seminar Teologic a fost primitã cu bucurie de clerul ºi credincioºii din partea de sud a Câmpiei Dunãrii, care ºi-au vãzut astfel împlinitã nãzuinþa de a avea o ºcoalã teologicã, având ca scop cultivarea dragostei faþã de Hristos ºi Sfânta Sa Bisericã, respectul faþã de valorile spiritualitãþii româneºti, spre binele neamului ºi al þãrii. Elevii ºi profesorii Seminarului Teologic liceal au avut bucuria ca la deschiderea oficialã a cursurilor sã participe Prea Fericitul Pãrinte Patriarh Teoctist, care a binecuvântat acest început de ºcoalã teologicã la Giurgiu. Prea Fericirea Sa a fost întâmpinat cu acest prilej de oficialitãþile oraºului, precum ºi de un mare numãr de preoþi ºi credincioºi. Sfânta Liturghie arhiereascã a fost sãvârºitã de Prea Sfinþitul Episcop Teodosie, înconjurat de un mare sobor de preoþi, în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului“ din Giurgiu. Tuturor celor de faþã, Prea Fericitul Pãrinte Patriarh Teoctist le-a adresat un cuvânt de învãþãturã ºi îndemnuri de zidire sufleteascã. Apoi a sãvârºit o slujbã de binecuvântare ºi sfinþire a Seminarului Teologic liceal. Schema de funcþionare a fost aprobatã cu ordinul Sfintei Arhiepiscopii nr. 2985/1996, potrivit Înaltei rezoluþii a Prea Fericitul Pãrinte Patriarh Teoctist. În anul ºcolar 1996-1997, Seminarul teologic din Giurgiu a funcþionat cu clasa a IX-a, formatã din 33 de elevi, toþi interni. De-a lungul celor zece ani de existenþã, aceastã instituþie teologicã a ºcolarizat tineri din judeþul Giurgiu, din aproape toate zonele þãrii, precum ºi tineri români din Basarabia ºi Ucraina. Din toamna anului 1998 Seminarul teologic îºi mutã sediul pe lângã Grupul ªcolar „Miron Nicolescu“ din Giurgiu. Prin demersurile directorului acestei instituþii, Pr. Prof. Emil Nedelea Cãrãmizaru, sunt transferate Seminarului douã imobile – cãmin ºi cantinã – situate în ªoseaua Sloboziei Nr. 1, unde au fost efectuate ample lucrãri de amenajãri ºi reparaþii. Din anul 1999 aceastã ºcoalã primeºte, cu acordul Patriarhiei Române ºi al Ministerului Educaþiei Naþionale, autonomie cu schemã proprie de funcþionare. În anul 2001, de pe bãncile Seminarului teologic „Sfântul Ioan Valahul“ iese prima promoþie de absolvenþi, cu medii la examenul de 162

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Bacalaureat având peste nota 8, iar procentul celor admiºi la instituþiile de învãþãmânt universitar a fost de 100%. De-a lungul anilor de existenþã a acestei ºcoli, profesorii ºi elevii sãi au fost prezenþi la nenumãrate manifestãri religioase, culturalspirituale ºi de învãþãmânt, în þinuturile giurgiuvene, în þarã ºi strãinãtate. An de an, elevii seminariºti au participat la concursuri ºi olimpiade ºcolare organizate de Ministerul Educaþiei ºi Cercetãrii, unde au obþinut întotdeauna rezultate bune ºi foarte bune. O laturã importantã a activitãþii acestui aºezãmânt teologic o reprezintã corul ºcolii, element reprezentativ al oricãrui Seminar teologic. Un merit deosebit în coordonarea corului Seminarului teologic îl are doamna profesoarã Maria Bãiatu, care încã de la înfiinþarea acestei ºcoli s-a ostenit, atât la catedrã, cât ºi în cadrul nenumãratelor ore de ansamblu coral, sã le insufle elevilor dragostea pentru muzicã ºi arta dirijoralã. Sub îndrumarea Domniei Sale, elevii talentaþi ºi-au însuºit elemente de tehnicã dirijoralã ºi arta cântului frumos, ajungând la rândul lor dirijori de coruri, membri ai unor coruri de prestigiu din þarã, studenþi ºi masteranzi ai Academiei de Muzicã din Bucureºti. În cei zece ani de activitate, corul a mai fost dirijat de Diaconul Profesor Stelian Ionaºcu, de Arhidiaconul Iulian Dumitru, profesorul Alin Cristea ºi profesorul Cãtãlin Lupu, iar în prezent de un absolvent din prima promoþie a Seminarului, P.C. Pr. Prof. Cosmin Mihalcea. Începând cu anul 1997 corul ºi-a fãcut simþitã prezenþa în manifestãrile cultural- artistice ºi religioase la nivel local, naþional ºi internaþional. În cadrul festivalurilor ºi concursurilor, corului i-au fost decernate premii ºi diplome de merit, dintre care se disting Diploma de Merit obþinutã la Festivalul-concurs „O, ce veste minunatã“, ediþia 1997, precum ºi participãrile repetate la manifestãrile prilejuite de sãrbãtorirea Naºterii Domnului, ocazii cu care corul a concertat în Giurgiu la Catedrala Episcopalã „Adormirea Maicii Domnului“ ºi pe scenele Teatrului Valah ºi Casei de Culturã „Ion Vinea“, în Bucureºti la Patriarhia Românã, la Sala Palatului, la Sala Radio, la sala Teatrului de operetã „Ion Dacian“, în Braºov la Biserica Neagrã, în Ploieºti, Piteºti, precum ºi în alte localitãþi. În anul 1997 corul a concertat pentru prima datã în afara graniþelor þãrii în Bulgaria la Russe sub bagheta doamnei profesoare Maria Bãiatu, iar în urmãtorii ani a fost prezent în concerte susþinute în Italia la Veneþia, Florenþa ºi Pisa, în Germania la München, în Austria la Viena, în Franþa la Taizé ºi în Polonia. Nu în ultimul rând se cuvin amintite manifestãrile prilejuite de sãrbãtorirea hramului Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Valahul“ unde corul Seminarului a fost ascultat ºi apreciat de Prea Fericitul Pãrinte Patriarh Teoctist alãturi de Prea Sfinþitul AMBROZIE Sinaitul, pe atunci Vicar patriarhal, de Înalt Prea Sfinþitul Teodosie, 163

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Sebastian Ilfoveanul, Prea Sfinþitul Varsanufie Prahoveanul, precum ºi de înalte feþe bisericeºti din afara graniþelor þãrii. Realizãri remarcabile au fost obþinute nu numai pe latura activitãþii corale, ci ºi pe aceea a manifestãrilor literar-artistice. Un succes de prestigiu al elevilor seminariºti îl reprezintã prezenþa la „Festivalul Naþional de teatru pentru copii ºi tineret“ – Buftea, iunie 2002 cu piesa de teatru „Hoþul de mãrgãritare“ a I.P.S. Bartolomeu (Valeriu Anania), piesã distinsã cu Premiul al III-lea pe þarã. Dãruirea elevilor, coordonaþi de doamna profesoarã Ionela Cralevici, care a asigurat ºi ilustraþia muzicalã, decorurile, costumele, scenografia ºi regia tehnicã a spectacolului, au fãcut posibilã aceastã performanþã. Tot în anul 2002, la a V-a ediþie a concursului de creaþie literarã „Nichifor Crainic“, elevii participanþi au obþinut premiul al II-lea. Elevii Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Valahul“ din Giurgiu, cãlãuziþi de directorul ºcolii, Pãrintele Profesor Emil Nedelea Cãrãmizaru, au dus mesajul lor de pace ºi dragoste creºtinã, dar ºi prestigiul instituþiei lor la Întâlnirea Europeanã a Tinerilor Creºtini care a avut loc la Taizé, în Franþa, în anul 2001, la Barcelona, în Spania, în anul 2002 ºi la Budapesta în Ungaria în anul 2003. Elevii au avut posibilitatea sã se roage împreunã ºi sã dialogheze cu tineri de alte confesiuni, sã participe la conferinþe susþinute de cardinali ºi episcopi, precum ºi de personalitãþi din sfera culturii. Cu aceste ocazii au fost vizitate obiective culturale ºi religioase din Veneþia, Verona, Avignon, Monaco, Madrid, Florenþa, Bologna, Viena, oraºele Strasbourg, Munchen ºi Budapesta. De-a lungul celor zece ani de existenþã, învãþãtura ºi educaþia teologicã pe care leau primit cu prisosinþã la aceastã ºcoalã reprezentativã a învãþãmântului giurgiuvean, au motivat tinerii elevi sã se prezinte ºi sã acceadã la etapele naþionale ale olimpiadelor ºcolare de materii specifice învãþãmântului teologic, cum ar fi cea de Dogmaticã ºi cea de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, unde au obþinut premii ºi menþiuni, culminând în anul 2006 cu premiul I la Olimpiada de Dogmaticã, etapa naþionalã, obþinut de Nica Gheorghe, elev în anul IV al Seminarului teologic, sub îndrumarea domnului profesor Marian Petrovici. Preoþii profesori ºi cadrele didactice care au funþionat în Seminarul teologic au fost permanent animate de dorinþa de perfecþionare în plan profesional. Acest lucru se reflectã în prezenþa în rândul corpului didactic al ºcolii a unor profesori cu gradele didactice II ºi I, în înscrierea unor preoþi profesori la examenul de obþinere a titlului de doctor, în participarea lor la congrese ºi sesiuni de comunicãri ºtiinþifice, în elaborarea de articole ºi lucrãri apãrute în diverse publicaþii de specialitate. Printre aceºti oameni de valoare trebuie amintiþi Preotul Profesor doctorand Emil Nedelea Cãrãmizaru, Preotul Profesor Doctor Tudor Ciocan, Arhidiaconul Doctorand Stelian Ionaºcu. 164

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Anul 2007 reprezintã în istoria acestui Seminar un an de referinþã. Dupã multe ºi susþinute demersuri ale Conducerii ºcolii, în cel de-al doilea imobil obþinut în anul 1999 s-a amenajat,cu binecuvântarea Prea Sfinþitului Dr. AMBROZIE, Episcopul Giurgiului, o ºcoalã nouã dotatã cu tot cea ce este necesar în vederea bunei desfãºurãri a procesului instructiv-educativ la o ºcoalã teologicã. Investiþia se ridicã la aproximativ 2.300.000 Ron (23 miliarde lei vechi). A fost amenajat un Paraclis, cu hramul Sfinþii Trei Ierarhi, împodobit cu o frumoasã catapeteasmã sculptatã în lemn de stejar donatã de Prea Sfinþitul Dr. AMBROZIE. ªcoala a fost amenajatã modern dupã norme europene cu sãli de clasã, cancelarie, birouri, laboratoare de muzicã psalticã, informaticã, laborator de religie, bibliotecã, spaþii pentru recreerea elevilor etc. Paraclisul ºi celelalte spaþii special amenajate din ºcoalã vor fi înfrumuseþate cu picturã bisericeascã. Pe pereþii exteriori au fost executate decoraþiuni bisericeºti în tehnica „Sgraffito“. De asemenea au fost continuate lucrãrile de îmbunãtãþire a condiþiilor de cazare ºi masã a elevilor atât la internatul Seminarului teologic, cât ºi la blocul alimentar. Izvor dãtãtor de luminã, formator de caractere ºi de oameni devotaþi principiilor morale perene ºi de nezdruncinat, bazat pe învãþãtura nemuritoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Seminarul Teologic din Giurgiu are ca ocrotitor pe Sfântul Mucenic Ioan Valahul, cel care, cu sângele sãu L-a mãrturisit pe Învãþãtorul Cel Mare, dând model de curaj, de putere a credinþei ºi de mãrturisire vie a acesteia. O ºcoalã teologicã într-o strãveche Cetate creºtinã precum cea a Giurgiului, reprezintã o fãclie vie ce dã luminã din lumina sa.

165

CUVÂNTUL PREA FERICITULUI LA INAUGURAREA SEMINARULUI Cu prilejul inaugurãrii Seminarului teologic din Municipiul Giurgiu, eveniment petrecut în data de 3 octombrie 1996, Prea Fericitul Pãrinte Patriarh TEOCTIST a participat la deschiderea oficialã a acestei scoli, binecuvântând totodatã noul an ºcolar: „Vã mulþumim pentru aceastã întâmpinare cordialã care exprimã buna ºi frumoasa colaborare dintre autoritatea statalã ºi Bisericã, reluatã în coordonatele normale dupã decenii de separare. Vremea frumoasã, soarele strãlucitor ºi cald, bogãþia locurilor ºi înnoirile pe care le-am vãzut la tot pasul, reprezintã parcã, un semn cã descinderea noastrã în oraºul Giurgiu începe sub bune auspicii ºi munca pe care o începem astãzi va da roade bogate. Ne bucurãm cã, începând din acest an, se deschide prima clasã de Seminar care în viitor sperãm sã devinã o ºcoalã de renume a oraºului Giurgiu. Prezenþa unor personalitãþi ce aparþin unui spectru politic larg reprezintã expresia efortului general la redresarea þãrii, proces la care s-a angajat ºi Biserica cu toatã fiinþa sa. În aceastã idee, Biserica a chemat pe slujitorii ei ca sã fie un liant între toate aceste forþe ºi sã contribuie la înlãturarea dezbinãrilor produse de specificul activitãþii politice diversificate. Biserica nu rãmâne în afara vieþii þãrii în acest proces de înnoire, ci, din contrã, vrea sã-ºi sporeascã contribuþia ºi prin aceastã activitate de a realiza unitatea ºi înþelegerea între toþi cei care cu metode ºi mijloace diferite doresc binele ºi progresul þãrii. Am dori ca prezenþa noastrã aici sã contribuie la aceastã bunã înþelegere între fiii aceleiaºi patrii ºi credincioºii aceleiaºi Biserici. Vã mulþumim pentru frumoasa primire ºi Dumnezeu sã vã binecuvânteze !“ Prea Fericitul Pãrinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 3 octombrie 1996 166

CUVÂNTUL PREA SFINÞITULUI DR. AMBROZIE LA ANIVERSAREA A 10 ANI DE LA ÎNFIINÞAREA SEMINARULUI TEOLOGIC „SF. IOAN VALAHUL“ DIN GIURGIU La acest ceas aniversar pentru Seminarul teologic liceal ortodox „Sfântul Ioan Valahul“ din Giurgiu aº dori, în primul rând, sã felicit corpul profesoral, pe elevii acestei ºcoli, precum ºi pe toþi ceilalþi ostenitori din cadrul instituþiei, sã-i încredinþez de întreaga mea binecuvântare ºi sã le urez succes în activitatea pe care o desfãºoarã. Un gând de mulþumire se îndreaptã spre toþi cei care au contribuit la înfiinþarea ºi buna funcþionare a acestei ºcoli teologice ortodoxe, prima de pe aceste meleaguri. A rânduit Bunul Dumnezeu ca anul acesta sã marcãm 10 ani de la înfiinþarea seminarului. Totodatã aceste evenimente urmeazã la o lunã dupã instalarea Noastrã ca prim episcop al nou înfiinþatei episcopii a Giurgiului. Cum la Dumnezeu nimic nu este întâmplãtor, faptul cã acest liceu teologic ortodox este pus sub patronajul spiritual al Sfântului Ioan Valahul este nu numai inspiratã, dar ºi foarte sugestivã. Sfântul Ioan Valahul a fost un tânãr martir pentru credinþa ortodoxã din secolul al XVII-lea, care, luat rob de cãtre turci, a trebuit sã înfrunte douã mari primejdii pentru sufletul ºi trupul sãu. Prima a venit din partea turcului care îl cumpãrase. Tânãrul rob, în vârstã de numai 15 ani, s-a apãrat ucigându-l pe agresorul sãu ºi, încercând sã fugã, a fost prins ºi a fost dat pe mâna judecãtorului otoman. Acesta, potrivit legii musulmane, l-a dãruit vãduvei turcului ucis de cãtre tânãrul Ioan, pentru ca aceasta sã facã ce crede de cuviinþã cu el. Acum a trebuit sã înfrunte cea de a doua mare primejdie. Femeia i-a propus tânãrului creºtin român sã-i devinã soþ ºi totodatã i-a cerut sã treacã la credinþa islamicã. Ioan, crescut de cãtre pãrinþii sãi în dragostea de Dumnezeu cel Întreit Sfânt, Tatãl, Fiul ºi Sfântul Duh, a rezistat timp de doi ºi jumãtate încercãrilor femeii, dupã 167

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

care, aceasta pierzându-ºi rãbdarea, l-a dat pe mâna chinuitorilor. Aceºtia l-au schingiuit timp de mai multe luni fãrã însã a reuºi sã-i schimbe hotãrârea. Aºa se face cã pe data de 12 mai 1662, Ioan cel din Valahia a primit cununã muceniceascã pe malurile Bosforului. Primit fiind în ceata sfinþilor la o vârstã când tinerii de azi terminã liceul, Sfântul Ioan Valahul este o pildã mereu vie pentru noi toþi, dar în mod deosebit pentru tineri. Acest sfânt adolescent ne aratã cum, la aceastã vârstã, te poþi menþine curat înaintea lui Dumnezeu, cum tinerii de acum se pot feri de orice constituie astãzi un atentat la frumuseþea sufleteascã, la buna cuviinþã ºi la educaþia ºi morala creºtinã pe care pãrinþii le-au sãdit-o încã din fragedã pruncie. Chiar dacã astãzi la noi nu mai este posibil ca oamenii sã fie supuºi torturilor fizice pentru a-ºi lepãda credinþa, asupra lor se exercitã alte presiuni, mai subtile ºi cu atât mai periculoase cu cât sunt ascunse sub o aparentã neutralitate ºi par inofensive. Este o bucurie ºi o responsabilitate pentru mine sã am în cadrul eparhiei un seminar teologic, drept pentru care vã asigur cã el se va afla permanent între prioritãþile mele ca ierarh ºi pãrinte duhovnicesc al credincioºilor din aceste vechi þinuturi româneºti. Sunt convins cã voi colabora foarte bine cu distinsul corp profesoral, precum ºi cu elevii seminarului „Sfântul Ioan Valahul“. Tuturor celor care au pus o parte din sufletul, sudoarea, inteligenþa, într-un cuvânt viaþa lor, pentru ca acest seminar sã existe, sã funcþioneze ºi sã devinã din ce în ce mai bun, precum ºi celor care au trudit la apariþia acestei reviste aniversare, le dãruiesc arhiereºti binecuvântãri ºi chem într-ajutor pe Sfântul Ioan Valahul în rugãciunea pe care o înalþ cãtre Bunul Dumnezeu ca sã-i pomeneascã pe dânºii întru Împãrãþia Sa cea cereascã acum ºi pururea. † Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului 12 mai 2006

168

PROFESORII CARE AU PREDAT LA SEMINARUL TEOLOGIC „SFÂNTUL IOAN VALAHUL“ ÎNTRE ANII 1996-2006 Director, Pr. Prof. Cãrãmizaru Nedelea Catedra de Istoria Bisericii Universale Pr. Prof. Buga Constantin 1996-2000 Prof. Brãniºtãreanu Ionela 2001-2002 Pr. prof. Mihoci ªtefan 2002-2003 Pr. Prof. Podaru Mihãþã 2003-2004 Pr. Prof. Neacºu Liviu 2005-2006 Catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române Pr. Prof. Zamfir Liviu 1999-2003 Prof. Anãstãsoaie Teodor 2003-2004 Pr. Prof. Podaru Mihãiþã 2003-2004 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2004-2006 Catedra de Catehism – Dogmaticã Pr. Prof. Cãrãmizaru Nedelea 1996-2003 Pr. Prof. Pestroiu David 2000-2001 Pr. Prof. Ciocan Tudor 2001-2003 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2002- 2003 Prof. Anãstãsoaie Teodor 2003-2004 Prof. Petrovici Marian 2004-2006 169

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Catedra de Vechiul Testament Pr. Prof. Buga Constantin 1996-2006 Pr. Prof. Constantin Cristian 1999-2002 Prof. Anãstãsoaie Teodor 2003-2004 Catedra de Noul Testament Pr. Prof. Cãrãmizaru Nedelea 1996-1997 Pr. Prof. Buga Gheorghe 1997-1998 Prof. Moþoc Nicolae Dorel 1998- 2000 Pr. Prof. Ciocan Tudor 2000-2003 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2002-2006 Prof. Anãstãsoaie Teodor 2003-2004 Pr. Prof. Constantin Cristian 2003-2004 Pr. Prof. Pleºa Ionel 2004-2006 Pr. Prof. Alexandrescu Ilie 2004-2005 Catedra de Liturgicã Prof. Fîrtat Marian 1998-1999 Pr. Prof. Dumitrescu Constantin 1999-2003 Pr. Prof. Mihoci ªtefan 2002-2003 Pr. Prof. Alexandrescu Ilie 2003-2005 Pr. Prof. Stãnescu Vasile 2003-2004 Pr. Prof. Alexandrescu Ilie 2004-2006 Catedra de Spiritualitate Pr. Prof. Constantin Cristian 1998-2003 Pr. Prof. Mihoci ªtefan 1999-2002 Pr. Prof. Dumitrescu Constantin 1999-2001 Prof. Dumitru Iulian 2000-2001 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2001-2005 Pr. Prof. Cãrãmizaru Nedelea 2002-2006 Prof. Fîrtat Marian 1998-1999 Pr. Prof. Mihoci ªtefan 1999-2000 Pr. Prof. Zamfir Liviu 1999-2000 Catedra de Pastoralã Pr. Prof. Alexandrescu Ilie 2003-2006

170

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Catedra de Cateheticã Prof. Moþoc Dorel 1999-2000 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2000-2003 Pr. Prof. Stoian Marian 2003-2004 Pr. Prof. Pleºa Ionel 2004-2006 Catedra de Îndrumãri Misionare Pr. Prof. Dumitrescu Constantin 1999-2001 Pr. Prof. Zamfir Liviu 2001-2002 Pr. Prof. Alexanrescu Ilie 2002-2003 Prof. Anãstãsoaie Teodor 2003-2004 Prof. Puflea Nicuºor 2005-2006 Catedra de Omileticã Prof. Moþoc Dorel 1999-2000 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2000-2003 Pr. Prof. Stoian Marian 2003-2004 Pr. Prof. Pleºa Ionel 2005-2006 Catedra de Tipic bisericesc Pr. Prof. Gheorghe Ioan 1997-1998 Prof. Fîrtat Marian 1998-1999 Pr. Prof. Dumitrescu Constantin 1999-2002 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2002-2003 Pr. Prof. Stãnescu Vasile 2003-2004 Pr. Prof. Pleºa Ionel 2004-2006 Catedra de Muzicã psalticã Prof. Stelian Ionaºcu 1997-2000 Prof. Fîrtat Marian 1998-1999 Pr. Prof. Dumitrescu Constantin 1999-2003 Prof. Iulian Dumitru 2000-2001 Prof. Cristea Alin 2003-2005 Prof. Lupu Cãtãlin 2003-2005 Prof. Mihalcea Cosmin 2005-2006 Catedra de Muzicã liniarã Prof. Bãiatu Maria 1996-2006 Pr. Prof. Dumitrescu Constantin 1999-2002 171

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Catedra de Istoria Religiilor Prof. ªandru Neculai 1999-2000 Prof. Brãniºtãreanu Ionela 2001-2002 Pr. Prof. Mihoci ªtefan 2002-2003 Pr. Prof. Podaru Mihãiþã 2003-2004 Pr. Prof. Pleºa Ionel 2004-2006 Catedra de Pedagogie Pr. Prof. David Pestroiu 2000-2001 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2001-2002 Pr. Prof. Pleºa Ionel 2005-2006 Catedra de Drept canonic Pr. Prof. David Pestroiu 2000-2001 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2001- 2003 Pr. Prof. Stoian Marian 2003-2004 Prof. Anãstãsoaie Teodor 2004-2005 Pr. Prof. Puflea Nicuºor 2005-2006 Catedra de Moralã Pr. Prof. David Pestroiu 2000-2001 Pr. Prof. Vîlcan Emilian 2001-2002 Pr. Prof. Alexandrescu Ilie 2002-2003 Prof. Anãstãsoaie Teodor 2003-2005 Pr. Prof. Pleºa Ionel 2005-2006 Catedra de Limba ºi literatura românã Prof. Mircea Bulboacã 1996-2001 Prof. Mihaela Edir Iordache 1997-1998 Prof. Crãiþã Maria 1998-2004 Prof. Mucenic Dan 2002-2003 Prof. Georgescu Mihaela 2004-2006 Pr. Prof. Pleºa Ionel 2004-2005 Prof. Chilat Iacob 2004-2006 Catedra de Limba Francezã Prof. Mihaela Georgescu 1996-1998 Prof. Culcuºicã Mirela 1998-1999 172

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Prof. Prof. Prof. Prof.

Aldea Ioana 1999-2004 Tutu Cristina 1999-2000 Marciu Octavia 2002-2005 Crãiþã Dumitru 2005-2006

Catedra de Limba Englezã Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof.

Dana Cãpãþînã 1996-1997 Mariana Bujan 1997-1998 Arabela Ionescu 1997-1998 Pãgilã Camelia 1998-1999 Cojocaru Mihaela 1998-1999 Constantinescu Silviu 1999-2000 Stanciu Ioana 2000-2001 Nistor Viorica 2001-2002 Pãcuraru Teodor 2002-2003; 2005-2006 Bãdãrãu Claudia 2003-2005

Catedra de Limba Latinã Prof. Zisu Cristiana 1996-1998 Prof. Duþu Cristina 1998-1999 Pr. Prof. Constantin Cristian 1999-2000 Prof. Brãniþtãreanu Ionela 1999-2003 Pr. Prof. Petcu Rãzvan-Lucian 2003-2006 Catedra de Limba Greacã Prof. Cradincea Ion 1998-1999 Pr. Prof. Ciocan Tudor 1999-2002 Prof. Moþoc Dorel 1999-2000 Prof. Brãniºtãreanu Ionela 2001-2003 Catedra de Limba rusã Prof. Mãdescu Ion 1999-2002 Prof. Dragomir Gheorghe 2002-2003 Catedra de Literaturã universalã Prof. Crãiþã Maria 1998-2001

173

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Catedra de Istorie Prof. Prof. Prof. Prof.

ªtefan Pãun 1996-1998 Victor Ciobanu 1997-1998 Stere Dumitru 1998-1999;2003-2006 ªandru Neculai 1999-2002

Catedra de Sociologie Prof. Brãniºtãreanu Ionela 2002-2003 Pr. Prof. Stoian Marian 2003-2004 Pr. Prof. Neacºu Liviu 2004-2006 Catedra de Logicã Prof. ªandru Neculai 1999-2002 Prof. Brãniºtãreanu Ionela 2002-2003 Pr. Prof. Marian Stoian 2003-2004 Pr. Prof. Neacºu Liviu 2004-2006 Catedra de Psihologie Prof. Raita Mihail 1998-1999 Prof. ªandru Nicolae 1999-2002 Prof. Brãniºtãreanu Ionela 2002-2003 Pr. Prof. Stoian Marian 2003-2004 Pr. Prof. Pleºa Ionel 2004-2005 Pr. Prof. Neacºu Liviu 2005-2006 Catedra de Economie Prof. Constantin Stoenescu 1996-1997 Prof. Raita Mihai 1998-1999 Prof. ªandru Nicolae 1999-2000 Prof. Brãniºtãreanu Ionela 2002-2003 Pr. Prof. Stoian Marian 2003-2004 Pr. Prof. Neacºu Liviu 2004-2006 Catedra de Filosofie Prof. ªandru Neculai 2000-2002 Prof. Brãniºtãreanu Ionela 2002-2003 Pr. Prof. Stoian Marian 2003-2004 174

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Pr. Prof. Pleºa Ionel 2004-2005 Pr. Prof. Neacºu Liviu 2005-2006 Catedra de Geografie Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof.

Chiþu Anca 1996-1998 Voinea Veronica 1997-1998 Neguþ Viorica 1998-2002 Chican Alma 1998-1999 Guþu Marinela 2002-2003 Ivan Mihãiþã 2003-2004 Alexandrescu Adriana 2004-2005 Vîlcan Ana 2005-2006

Catedra de Biologie Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof.

Anton Enache 1996-1997 Apostu Emilia 1997-1998 Dan Marioara 1998-1999 Alexandrescu Adriana 1999-2003;2004-2005 Roºu Liliana 2003-2004 Vîlcan Ana 2005-2006

Catedra de Chimie Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof.

Dumitru Mihãilã 1996-1998 Mãndoiu Georgeta 1998-1999 Alexandrescu Adriana 1999-2000; 2002-2003 Prozan Livia 2000-2001 Spînu Florentina 2003-2004 Crãciun Daniela 2004-2005 Ababei Lucica 2005-2006

Catedra de Fizicã Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof.

Sebastian ªive 1996-1997 Camberea Lucia 1997-1998 Alexandru Mircescu 1997-1998 Fãiniþã Aurelia 1998-1999 Bãlan Angelica 1998-1999 Mãnãilã Lucia 1999-2000 Alexandrescu Adriana 2000-2003 Crãciun Daniela 2003-2005 Ababei Lucica 2005-2006 175

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Catedra de Matematicã Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof. Prof.

Marinescu Silvica 1996-1998 Sîrbu Nicolae 1998-2000 Tincu Elena 1998-1999 Þuþuianu Chiril 1998-1999 Alexandrescu Adriana 2000-2005 Sefciuc Roxana 2003-2004 Vîlcan Ana 2004-2006

Catedra de Informaticã Prof. Bãlan Angelica 1999-2002 Prof. Marica Lucian 2002-2003 Prof. Chican Roxana 2003-2006 Catedra de Educaþie fizicã Prof. Gîrlea Dorian 1999-2000 Prof. Viºan Gabriel 2000-2004 Prof. Vîlcea Livian 2004-2006

176

PROMOÞIILE DE ABSOLVENÞI AI SEMINARULUI TEOLOGIC „SF. IOAN VALAHUL“ Promoþia 2001 – Diriginte: Preot Prof. Ciocan Tudor 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27.

Albu Simion Bogdan Alexandrescu Georgian Anghene Ionuþ Bãlãbãneanu Marin Bãloiu V. Ionuþ Chivu N. Constantin Ciprian Craiciu I. Valentin Drãguþan M. Nicolae Joiþoiu T. Valentin Mirel Lupescu A. Valentin Matei N. Florin Mihalcea C. Cosmin Constantin Mijata Claudiu Milea Ciprian Florinel Mitu Florin Adrian Miu Ion Valentin Miu George Mirea Emanuel Mihail Neacºu Marius Mihãiþã Neagu Petre Pîrvu Adrian Remuº Marius Roºca Valentin ªerban Ioan Tudor Stelian Sorin Vacea Savian Ionuþ Voinea Ionuþ Cosmin 177

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Promoþia 2002 – Diriginte: Preot Prof. Mihoci ªtefan 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25.

Abãlaru A. Ionuþ – Daniel Bãncilã I. Ionuþ Ciubuc I. Traian Cojocaru N. Daniel – Ionuþ Deaconu H. Gheorghe – Dafinel Dochia S. Alexandru – Marian Dogaru V. Ionuþ – Cornel Dragne P. Alexandru – Mihai Enache V. Narcis Gheþea Ghe. Alexandru – Daniel Iorga M. Nicolae Irimia Ghe. Mihãiþã Joga P. Toni – Alexandru Lamba A. Cristian – Ionuþ Mircea A. Andrei – Costel Nedelcu C. Ionuþ Nidelcea I. Ionel – Cristian Oþelea J. Mãdãlin – Costel Papuc I. Adrian Pop I. Cristian Rebeja T. Sergiu Rîmaru M. Marius – Ionel Samson V. Mihai – Rãzvan Tulea S. Pantelimon – ªtefan Vasilãºeanu M. Tudorel Adrian

Promoþia 2003 – Diriginte: Preot Prof. Constantin Cristian 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13.

Anghel I. Paul Badea V. Constantin – Cãtãlin Bãdãnace I. Cãtãlin – Florin Cataranciuc I. Roman Cîþu F. Ionel Chiran M. Alexandru – Marius Constantin N. Nicuºor – Laurenþiu Cristea S. Dãnuþ – Florin Darii I. Adrian Dragu C. Adrian Ene I. Marius – Petricã Ghedea Ghe. Bogdan – Cãtãlin Grigore N. Constantin 178

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34.

Maria Ghe. ªtefan – Dode Matache A. Florentin – Daniel Nãstase N. Costel Neagoe T. Dan – Ionuþ Neagoe T. Sorin – Costel Nedelcu A. Mihai – Octavian Neamþu E. Bogdan – Cãtãlin Petru A. Rareº Rãducoiu I. Ovidiu – Cãtãlin Sîrmã S. Emil Stanciu S. Bogdan – Petruþ Stanciu Ghe. Teodor – Costel Sula T. Sergiu ªtefan F. Valentin Tonca C. Florin Cristian Trãistaru M. Iulian – Rãzvan Uþã – Armeanca N. Costin Veºteman I. George – Lucian Viºãnescu P. George – Rãzvan Voicu F. Enache – Marian Voinea M. Ionuþ

Promoþia 2004 – Diriginte: Profesor Anãstãsoaie Teodor 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19.

Alaci G. Cãtãlin – Georgian Badea M. Florin Bagia C. Tãnase Bãrbuceanu I.Constantin – Adrian Bîscoveanu ªtefan – Florin Bufnea I. Andrei – Sergiu Calcea Rafael Cenuºã C. Costinel – Dãnuþ Chivu A. Dragoº – Nelu Dinu C. Ilie – Eugen Ene I. Alexandru – Mircea Gãinã M. Paul – Cristinel Grama M. Ionuþ Iacob D. Mihãiþã Maria Ghe. Nicolae Necula M. Daniel – Mihai Nicu I. Vasile Niculae N. Bogdan – ªtefan Olteanu P. Paul 179

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34.

Oprea F. Adrian Opriºan C. Cosmin – Bogdan Popa D. Rãzvan – Florin Ruºanu Ghe. Valentin - Adrian Scarlet Paul Sihleanu D. Emil Sima Ionuþ – Cornel ªtefan I. Marian Tatu Alexandru Tudor M. Marius – Alexandru Þigãnuºu I. Viorel Urucu C. Costinel – Laurenþiu Vãtui George - Ovidiu Viºan R. Oprea Vrabie C. Claudiu

Promoþia 2005 – Diriginte :Preot Prof. Vîlcan Emilian 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26.

Alexandrescu I. George – Alexandru Alexandrescu I. Grigore – Emilian Anton S. Marius – Gheorghiþã Baros A. Alin Bãlan Aurelian – Alin Bococi N. Ilie Briºcã I. Andrei – Marius Butnaru I. Cristinel – Florin Calcea M. Alin – Gabriel Cantia G. Ionel – Adrian Chirobocea Alexandru Ciobanu G. Marius – Valentin Ciobotoiu I. Adrian Constantinescu O. Octavian Coveºan I. Marius – Cristi Crãciun M. Cristian Drãgan G. Florin – Valentin Drãgan I. Gabriel Fãºie Ion – Alexandru Flãmînzeanu N. Gabriel Florescu M. Dan – Florian Frîncu M. Marian – Florin Ghindar I. ªtefan – Adrian Ion F. Mircea – Florin Ionescu N. Mihai Jumarã F. Constantin 180

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37.

Lia Vlad - Cãtãlin Muºat A. ªtefan Neagoe T. George – Robert Niþu N. Cristian – Narcis Pîrlan N. Cãtãlin – Lucian Popescu Marian Rotaru Nicolae ªerban Ionuþ Tudor F. Sebastian Þîrdea I. Eugen – Marius Vasile A. Marius.

Promoþia 2006 – Diriginte: Preot Prof. Petcu Rãzvan Lucian 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30.

Albu I. Silviu – Mihail Andreica G. Marian Bãdescu V. ªtefãnel Burcea M. Iulian – Marian – Lucian Burlacu G. Lucian Corozãl P. Vasilicã – Marinel Covacu D. Alexandru – Ion Cristescu D. Cristi – Adrian Dumitru V. Alin – George Herman Aurel Hjouj F. George – Samer Iacob S. Lucian – Cãtãlin Lungu P. Valentin – Ciprian Lupãºtean A. Mihai – Laurenþiu Mãierean A. Anton Marinache I. Marian – Daniel Neagu V. Florin Nicoarã Eusebiu Nicolae D. Mihail – Dumitru Nicolau C. Alexandru Panait C. Doru – Andrei Pasecinic V. Grigore Pãun N. Ioan Petre B. Marian Popa S. Costel ªerban M. Mihail – Ionuþ ªtefan I. Lucian- Ionuþ Tarara P. Marian – Daniel Trãistaru M. Dãnuþ – Marius Viºan Andrei – Cãtãlin 181

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Diriginte: Preot Prof. Alexadrescu Ilie 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29.

Apostol Cezar Arnãutu George Bãlãjel C. Adrian Coman M. Dorin - Marian Comnea A. Ilie Drãgan M. Ionuþ Iancu I. Gabriel - Marian Lazãr I. Fãnicã Leºeanu M. Emil – Ionuþ Mãgãreaþã P. Mihai - Ionel Mereuþã Ghe. Doricã Mihalache M. Ionuþ Mihãiþã A. Daniel Miu T. Rãzvan - Mãdãlin Morari Ionuþ -Paul Murgu M. Robert – Marian Nae R. Cãtãlin - Marian Nicolae Ghe. George Niþã M. Nicolae Pîrlog Laurenþiu - Marius Popescu C. Bogdan – Dorel Preda I. Emil - George Predoiu Paul - Petre Racoviþã P. Cristian Radu Ghe. Bogdan -Petruþ Rotaru M. Paul - Cristian Surcel B. Mircea Timofte D. Valentin - Florin Þãranu S. Daniel

182

EVALUAREA PREDÃRII RELIGIEI ÎN ªCOALÃ Pr. Balaban Mihail ªcoala face parte, alãturi de Bisericã, dintre acei factori care de-a lungul vremurilor au conferit stabilitate ºi au impus societãþii ºi culturii un sens ascendent. Schimbãrile rapide ºi dezordonate ale lumii în care trãim au zguduit multe ierarhii ºi au aºezat praful relativitãþii peste multe valori tradiþionale. Relaþia statornicã dintre ªcoalã ºi Bisericã a fost ºi ea supusã aceloraºi fenomene care au bulversat sentimentul normalitãþii, impunând reformularea acestei legãturi. Activitatea profesorilor de Religie este semnul cã lucrurile tind sã se reaºeze, deºi experienþa spune cã nu toate ºi-au gãsit locul potrivit. Sã începem cu un recurs la istorie, din care sã extragem câteva înþelesuri capabile sã aºeze expunerea care va urma pe un teren stabil ºi sã conducã spre soluþii înþelepte. Partea I: Scurt istoric al învãþãmântului religios românesc Originile învãþãmântului religios se regãsesc în cateheza primilor creºtini. Urmând exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinþii Apostoli au predicat Evanghelia aºa cum au primit-o ºi au învãþat la rândul lor pe ucenici sã o predea neschimbatã. Sfinþii Pãrinþi ºi marii dascãli ai Bisericii din primele veacuri, pe lângã faptul cã au fost propovãduitori ai Cuvântului, au fost ºi mari cateheþi, scriind cãrþi despre cum trebuie iniþiaþi în tainele credinþei creºtine adulþii, tinerii ºi copii. Modelul moral al catehezei creºtine este Iisus Hristos, iar obiectul catehezei este învãþãtura Sa. În Noul Testament, gãsim îndemnul cãtre educare ºi formare exprimat prin porunca datã Apostolilor: „Drept aceea, mergând, învãþaþi toate neamurile, botezându-le în numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh, Învãþându-le sã pãzeascã toate câte V-am poruncit Eu 183

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

vouã…“ (Matei 28,19-20). De aceea, pentru orice cleric, educaþia religioasã reprezintã piatra de temelie a activitãþii sale pentru cã împlinirea poruncii divine asigurã nu numai rãspândirea învãþãturii dumnezeieºti, ci mai mult, legãtura permanentã, veºnicã, dintre oameni ºi Iisus Hristos : „…ºi iatã Eu sunt cu voi pânã la sfârºitul veacului. Amin!“(Matei 28,19-20). Tocmai în sensul realizãrii comuniunii cu divinitatea, educaþia religioasã trebuie începutã în familie ºi continuatã, cu profesionalism, în perimetrul ºcolar. Aceastã condiþie esenþialã au înþeles-o slujitorii ortodoxiei româneºti ºi de aceea începuturile învãþãmântului românesc sunt legate indisolubil de Bisericã. În mânãstirile noastre, cãlugãri cu ºtiinþã de carte îi învãþau pe copii sã scrie ºi sã citeascã. Acelaºi lucru îl fãceau ºi preoþii de prin sate. Conform mãrturiilor de care dispunem, în mod cert, primele ºcoli au fost înfiinþate de cãtre Bisericã, învãþãtori fiind chiar preoþii. „Manualele“ acestor elevi erau în special cãrþile de cult. „De la diaconul Oprea (în Epilogul la Octoihul Românesc-1570) ne-a rãmas însemnat „pentru prima oarã termenul ºcoalã, folosit în sens educativ ºi instituþional. ªtefan Bârsãnescu, într-o carte pe cât de ineditã – prin datele ce prezintã -, pe atât de interesantã ºi mai ales riguros documentatã, depisteazã ºcoli ortodoxe devreme, în secolul X, la Cenad în Transilvania, demonstreazã, apoi cã predica trebuie sã fie consideratã sistem de învãþãmânt, cã mitropoliþii erau învãþãtori ºi dascãli, cã Patericele, Vieþile Sfinþilor, Scara º.a. erau mijloace de instruire, cã mânãstirile erau ºcoli, locuri prin care lumea româneascã îºi organiza educaþia, Biserica fiind conºtientã de rolul ei educativ, cã ºcolile de citeþi erau o adevãratã formã de învãþãmânt la români, tot aºa cum erau ºi ºcolile de copiºti ºi ºcolile de muzicã. În plus, ªt. Bârsãnescu demonstrezã cã preoþii în general erau învãþãtori ºi fãceau ºcoalã ºi acasã, cu unul sau mai mulþi elevi“1 Implicarea Bisericii prin slujitorii ei în actul educaþional, a avut meritul de a contribui la filtrarea ºi formarea unei bune pãrþi a culturii româneºti. Conºtienþi de necesitatea unei limbi proprii, clericii ortodocºi, trecând peste latura socio-politicã a vremi care impunea ca limbã când pe cea slavã, când pe cea latinã, când pe cea germanã, etc., au învãþat poporul întotdeauna numai în limba românã, fie de la amvon, fie în particular prin acele forme incipiente ale ºcolarizãrii maselor. „La începutul secolului XVI, deci descriind situaþii ºi mai vechi, un preot sas din Bistriþa, Adalbert Wurmloch, scrie unui prieten al sãu din Breslau cã preoþii români „explicã“ Epistolele Sfântului Pavel ºi Evanghelia în limba românã,dupã ce le-au citit în slavonã, „pe care mirenii nu o înþeleg“2. În a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea ºi apoi în prima jumãtate a secolului urmãtor, sub impulsul ideilor iluministe ºi a celor de renaºtere naþionalã a popoarelor europene, statul a început sã organizeze un învãþãmânt primar de mase. Din cauza faptului cã românii la acea datã 184

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

se aflau sub mai multe regimuri politice, nu putem vorbi despre un caracter unitar al învãþãmântului. În secolul al XIX-lea învãþãmântul a cunoscut o mare dezvoltare în aproape toate teritoriile locuite de români. De la ultimele ºcoli sãteºti, într-un timp relativ scurt, românii ºi-au organizat un sistem educaþional modern, în consonanþã cu cel european al timpului. De la generalizarea ºi obligativitatea învãþãmântului elementar de patru clase, s-au deschis numeroase ºcoli secundare (sau gimnaziale), licee ºi chiar universitãþi. Prin eforturile deosebite ale Mitropolitului Veniamin Costachi, precum ºi ale lui Gheorghe Asachi, în Moldova, la începutul secolului al XIX-lea s-a înfiinþat Seminarul de la Socola-Iaºi (în anul 1803), o ºcoalã „normalã“ cu douã cicluri de studii, primul de doi ani ºi gimnaziul de patru ani (în anul 1828), urmate în anul 1832 de alte ºase ºcoli gimnaziale þinutale. Numãrul acestora din urmã avea sã ajungã în anul 1842 la unsprezece. În anul 1834 se deschidea la Iaºi prima ºcoalã gimnazialã publicã pentru fete. În acelaºi an lua fiinþã la Iaºi Academia (Universitate) numitã Mihãileanã dupã numele domnului Mihail Sturza, care avea în componenþa sa douã facultãþi, de filozofie ºi de drept, precum ºi alte cursuri „extraordinare“de inginerie, agronomie, filologie ºi arte frumoase. De remarcat cã toate aceste ºcoli, cu excepþia Academiei, aveau printre materiile obligatorii care se predau ºi Religia, iar unii dintre profesorii care predau în aceste ºcoli erau clerici cu o pregãtire aleasã, dobânditã la ºcoli de prestigiu din vestul Europei. În Þara Româneascã un rol important în dezvoltarea învãþãmântului l-a avut mitropolitul Grigore Dascãlul. Acesta a purtat de grijã ºcolilor sãteºti deschise pe lângã biserici, dar ºi ºcolii de la Sfântul Sava din Bucureºti, care prin programa sa ºcolarã era de fapt un veritabil liceu. În anii 1836-1837 se vor înfiinþa patru seminarii teologice eparhiale la Bucureºti, Buzãu, Argeº ºi Râmnic, acestea fiind de fapt singurele ºcoli de nivel gimnazial ºi liceal din þarã, alãturi de ºcoala de la Sfântul Sava. În Transilvania,pe lângã mai vechile ºcoli unite de la Blaj, a cãror existenþã se datoreazã eforturilor episcopului Inochentie Micu, în anul 1786, Dimitrie Eustatievici, directorul ºcolilor confesionale ortodoxe române din Transilvania, deschide la Sibiu un curs de pregãtire a viitorilor învãþãtori ai acestor ºcoli3. Elevi ai acestor instituþii vor fi trimiºi ca bursieri ai Episcopiei la studii la Universitatea din Viena. Episcopul Vasile Moga a purtat o grijã deosebitã pentru ºcolile sãteºti, cerând preoþilor ºi cântãreþului bisericesc sã-i înveþe pe toþi copiii carte, iar pãrinþilor sãºi trimitã copiii la ºcoalã. Eforturile sale de propãºire culturalã a poporului român au fost socotite primejdioase pentru stat, ºi pe acest considerent dreptul de inspecþie ºi control al acestor ºcoli i-a fost luat ºi acordat episcopului romano-catolic de Alba Iulia. Dupã alegerea lui Andrei ªaguna ca episcop ortodox al Transilvaniei, învãþãmântul românesc cunoaºte o dezvoltare fãrã precedent pânã atunci. 185

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

La sfârºitul pãstoririi sale, aproape cã nu mai exista parohie în Transilvania care sã nu aibã ºcoalã (existau peste 800 de ºcoli faþã de 350 la data urcãrii sale pe tronul arhieresc). A deschis un liceu la Braºov ºi un gimnaziu la Brad ºi s-a îngrijit de ridicarea nivelului de absolvire a absolvenþilor celor douã secþii, teologic-pastoralã pentru preoþi ºi de învãþãtori de la Institutul de la Sibiu, pregãtirea ºi formarea acestora aflându-se în grija Bisericii. De aceea, mitropolitul Andrei ªaguna poate fi numit pe drept cuvânt restaurator al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania ºi ctitor al învãþãmântului românesc transilvãnean. În Bucovina (dupã anul 1775) austriecii permit Bisericii Ortodoxe sã organizeze un sistem de învãþãmânt în care doar clasele primare sã se facã în limba românã. Aceste ºcoli sãteºti au fost organizate ºi întreþinute de Bisericã, învãþãtorii fiind preoþi. De remarcat cã în localitãþile în care se gãseau coloniºti germani, românii nu aveau dreptul sã deschidã ºcoli, trebuind sã urmeze ºcoala germanã. În anul 1827 se deschide la Cernãuþi un Institut teologic care pregãtea pe viitorii preoþi ºi învãþãtori. În 1848, tot la Cernãuþi se deschidea o ºcoalã normalã (pedagogicã) numai pentru pregãtirea învãþãtorilor. Din anul 1869 toate ºcolile trec sub controlul statului ºi de acum limba de predare în toate ºcolile, începând de la clasele primare, va fi germana. Dispãrea astfel orice formã de învãþãmânt în limba românã. În anul 1875 se deschide la Cernãuþi o universitate de limba germanã care avea în componenþa sa ºi o Facultate de Teologie Ortodoxã. În Basarabia (dupã 1812) ºcoala era în sarcina Bisericii. La mijlocul secolului al XIX- lea funcþionau peste 300 de ºcoli parohiale sãteºti cu limba de predare românã. Însã,dupã 1861, autoritãþile ruseºti au impus predarea în limba rusã, învãþãtorii fiind ruºi. Drept consecinþã, aproape toþi elevii români vor abandona aceste ºcoli, preferând sã rãmânã analfabeþi. Situaþia se va menþine pe toatã perioada stãpânirii ruseºti, populaþia româneascã a Basarabiei având cel mai ridicat nivel de analfabetism în comparaþie cu românii din celelalte provincii ale þãrii. În Banat ºi în teritoriul celor douã regimente grãnicereºti române din Transilvania românii aveau o situaþie mai bunã din punct de vedere politic ºi social decât a confraþilor din restul Transilvaniei, Partium ºi Mureº. Au putut avea ºi ºcoli în limba românã, deschise pe lângã biserici, iar din 1822 un Institut Pedagogic ºi Teologic la Arad, care pregãtea viitorii preoþi ºi învãþãtori. În celelalte teritorii din interiorul arcului carpatic aflate sub stãpânire habsburgicã problema ºcolilor româneºti era una destul de grea. Autoritãþile nu sprijineau învãþãmântul pentru români aºa cum o fãceau pentru saºi, secui ºi maghiari. Permiteau doar celor douã Biserici româneºti, cea ortodoxã ºi cea greco-catolicã sã aibã ºcoli, numite confesionale, organizate în sate pe lângã biserici, învãþãtori fiind atât absolvenþii ai ºcolilor pedagogice de la Blaj ºi Sibiu, cât ºi preoþii. 186

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Dupã anul 1859 când a avut loc unirea Þãrii româneºti ºi a Moldovei într-un singur stat, prin politica activã a introducerii reformelor de modernizare în toate domeniile, învãþãmântul a beneficiat de o atenþie deosebitã. Învãþãmântul primar de patru clase s-a generalizat ºi a devenit obligatoriu, s-au înfiinþat gimnazii, licee, ºcoli normale pedagogice pentru pregãtirea învãþãtorilor, noi seminarii teologice ºi douã Universitãþi, la Bucureºti ºi la Iaºi, cea de la Bucureºti având în componenþã ºi o Facultate de teologie ortodoxã. Cum la baza învãþãmântului românesc au stat ºcolile deschise prin grija Bisericii pe lângã parohii, iar primii învãþãtori au fost preoþii, era normal ca în momentul în care statul a preluat sarcina organizãrii ºi generalizãrii învãþãmântului, Religia, ca materie de studiu, sã se gãseascã în programa de învãþãturã, începând de la prima clasã primarã pânã la ultima clasã de liceu, fapt viabil pentru întreg spaþiul locuit de români. Dupã realizarea unitãþii naþionale în 1918, prin legi succesive care au oglindit eforturile deosebite depuse în aceastã perioadã, s-a realizat o uniformizare a sistemului de învãþãmânt ºi a programelor ºcolare. Cel mai puternic efort a fost depus pentru înlãturarea analfabetismului, care afecta foarte mulþi oameni. O altã problemã era aceea cã, din cauza sãrãciei, mulþi copii nu puteau urma ºcoala. Chiar dacã unii o începeau, dupã puþinã vreme erau nevoiþi sã o abandoneze. Cu toate greutãþile întâmpinate, numãrul celor care au urmat cel puþin ºcoala primarã a crescut constant. Astfel, dacã dupã primul rãzboi mondial, circa 2/3 din copiii cu vârstã ºcolarã urmau o formã de învãþãmânt, în preajma celei de-a doua conflagraþii mondiale, procentul acestora trecea de 75%. Mai trebuia spus cã dacã pe primele patru clase le urmau aproape toþi, fiind obligatorii ºi gratuite, la gimnaziu ºi la liceu mergeau foarte puþini. În aceastã perioadã, Religia era o materie obligatorie începând din clasa întâi pânã în clasa a XII-a. La ciclul primar predarea o fãceau învãþãtorii pregãtiþi în ºcolile normale pedagogice. La gimnazii ºi licee predarea era asiguratã de profesori, precum ºi de preoþi care absolviserã un seminar teologic, o facultate sau un institut de teologie de grad universitar. În aceastã perioadã funcþionau 18 seminarii teologice, numeroase ºcoli normale de învãþãtori, precum ºi facultãþi ºi institute de teologie ortodoxã de grad universitar la Bucureºti, Cernãuþi, Sibiu, Chiºinãu, Arad, Oradea, Cluj. Dupã proclamarea Republicii Populare la 30 decembrie 1947, regimul comunist a impus o reformã a învãþãmântului dupã modelul sovietic. Consecinþa a fost dramaticã pentru studiul religiei, ca ºi pentru întregul sistem de învãþãmânt de la noi, cel teologic fiind afectat în mod deosebit. Religia a fost complet eliminatã dintre obiectele de studiu la toate clasele, numãrul seminariilor teologice a fost redus la ºase, al 187

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

facultãþilor de teologie la douã, iar absolvenþii ºcolilor normale nu mai erau instruiþi pentru Religie, aceastã materie fiind eliminatã din planul de învãþãmânt. Mai mult decât atât, a fost interzisã predarea religiei de cãtre preoþi în biserici, sub forma unor cursuri de catehizare. Dupã 42 de ani de cacofonicã „epocã comunistã“, au venit schimbãrile dramatice la sfârºitul anului 1989, când jertfa unor tineri care, deºi nu beneficiaserã de nici o educaþie creºtinã în ºcoalã – dimpotrivã, fuseserã îndoctrinaþi cu o învãþãturã comunistã atee – au murit strigând: „Vom muri ºi vom fi liberi!“ – expresie profund creºtinã ce a adus poporului român libertatea rãpitã de bolºevici. Deºi au trecut mai bine de patru decenii de când fusese interzisã orice formã de educaþie ºi catehezã religios-creºtinã, sentimentele religioase ale oamenilor nu au putut fi þinute îndepãrtate, ci doar þinute sub obroc. Lucrul cel mai îmbucurãtor este cã tocmai tinerii, copiii, au fost cei mai deschiºi spre a afla despre credinþa creºtinã, lucruri cu totul noi pentru ei, ca ºi pentru mulþi dintre pãrinþii lor, nãscuþi ºi educaþi în comunism. Încã din toamna anului 1990 Patriarhia Românã ºi Ministerul Învãþãmântului ºi ªtiinþei semneazã un protocol prin care se convine ca începând din trimestrul al II-lea al anului ºcolar 1990-1991, mai precis din ianuarie 1991, sã fie introdusã ca materie de studiu la ciclul primar ºi cel gimnazial, Educaþia Religioasã. Partea a II a : Rezultate, probleme, perspective Aceastã trecere, fie ea ºi rapidã prin istoria învãþãmântului românesc, duce la formularea unui argument istoric în favoarea Religiei în ºcoalã. Nu este însã unicul argument în acest sens, alãturi de el pedagogii aducând multe altele: cultural, psihologic, etic, sociologic, ecumenic, teologic, pedagogic4. ªi ca un argument logic, am putea spune cã o culturã este completã dacã are ºi un învãþãmânt complet, adicã un învãþãmânt care sã acopere prin activitãþile sale educaþionale tot spectrul cultural al comunitãþii pe care o reprezintã. Tocmai de aceea, „Între religie ºi culturã relaþiile sunt de întrepãtrundere ºi complementaritate. Religia a încorporat numeroase acte culturale, le-a susþinut sau promovat. În acelaºi timp ea a orientat cultura, i-a imprimat o anumitã demnitate, a „vertebrat-o“ din interior, mai ales în perioadele de derivã, de declin spiritual. Biserica a constituit ºi constituie un perimetru al creaþiei spirituale. Numeroºi sunt oamenii Bisericii care au contribuit la generarea unor mari opere culturale. În localitãþile din þara noastrã, Biserica a fiinþat ca un focar de culturã, de iradiere a învãþãturii, civilitãþii, demnitãþii“5. Ca o concluzie a celor de mai sus putem spune cã reintroducerea Religiei în ºcoalã nu a însemnat o reorientare a societãþii în plan ideologic, ci o reparaþie culturalã ºi moralã, istoricã ºi fireascã. 188

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Dupã cum se ºtie, demersurile pentru reintroducerea Religiei în programa ºcolarã au urmat o evoluþie ascendentã. Prin Legea Învãþãmântului nr. 84/1995, care a fost completatã de o legislaþie elaboratã între 1998-1999, Religia a devenit materie obligatorie pentru întreg ciclul preuniversitar, fiind elaborate programe de studiu ºi manuale. Dacã în primii ani de la reintroducerea Religiei în ºcoalã, la început ca educaþie moral-religioasã ºi cu statut de disciplinã opþionalã ºi facultativã, câte o orã pe sãptãmânã, nu existau programe analitice, nici manuale, nici cadre didactice calificate, iar Biserica Ortodoxã nu putea pune la dispoziþie nici mãcar un catehism creºtin ortodox adecvat pentru copii, în scurtã vreme aceste carenþe, inerente unui început de drum, au fost depãºite într-o bunã mãsurã. În anul 1991 Sfântul Sinod aprobã proiectul Programei analitice de predare a educaþiei moral-religioase, aprobatã ulterior ºi de Ministerul Învãþãmântului. În acelaºi an se introduce la ºcolile normale de învãþãtori – liceele pedagogice – predarea a douã ore de religie ºi o metodologie de atestare a învãþãtoarelor pentru predarea educaþiei moralreligioase, în felul acesta urmând sã aparã primele cadre calificate dupã 43 de ani. Începând din anul 1993 denumirea disciplinei se schimbã din „Educaþie moral-religioasã“ în cea de „Religie“. În anul 1994 se înfiinþeazã posturile de inspectori de Religie în cadrul Inspectoratelor ºcolare judeþene, pentru ca în anul urmãtor, în cadrul facultãþilor de teologie sã înceapã a funcþiona modulul pedagogic pe care va trebui sã-l urmeze toþi cei care vor preda ca profesori de religie. În anul 1995 Sfântul Sinod ºi Ministerul Învãþãmântului aprobã noua programã analiticã pentru predarea Religiei de la clasa I la clasa a X-a. În acelaºi an intrã în vigoare Legea Învãþãmântului, nr. 84/1995, care stipuleazã cã religia este disciplinã obligatorie în ciclul primar, opþionalã în cel gimnazial ºi facultativã în cel liceal ºi profesional. De asemenea, profesorii de Religie va trebui sã se prezinte la examenele de grad didactic. „Din cauza unor ambiguitãþi legate atât de prevederea legalã, cât ºi de hotãrârea Curþii Constituþionale nr. 72/18.06.1995, Biserica Ortodoxã Românã a solicitat modificarea art. 9 din Lege, printr-o iniþiativã particularã sprijinitã de peste 1 milion de semnãturi din partea credincioºilor. Aºa s-a ajuns la actualul conþinut al art. 9 din Legea Învãþãmântului privind învãþãmântul religios ºi teologic, care are prevederi mai clare ºi precise decât forma anterioarã. Se menþioneazã cã Religia este disciplinã ºcolarã, parte a trunchiului comun, ceea ce înseamnã cã se asigurã tuturor elevilor din învãþãmântul preuniversitar posibilitatea de a frecventa orele de Religie ºi de a parcurge întreg conþinutul acestei discipline, având libertatea, potrivit prevederilor constituþionale, ºi de a 189

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

nu frecventa aceste ore. Este de la sine înþeles cã nu existã nici o constrângere sau restricþie de ordin confesional.“6 Printr-o Ordonanþã de urgenþã a Guvernului, nr.36/1997, Religia devine disciplinã de studiu pentru clasele I-XII (XIII) ºi pentru ºcolile profesionale. Aceastã ordonanþã capãtã putere de lege în anul urmãtor, confirmându-se astfel obligativitatea predãrii Religiei pe tot parcursul ciclului de studii preuniversitare, cu observarea opþiunii personale a elevilor ºi familiei acestora cu privire la apartenenþa religioasã. Tot în aceastã perioadã apar mai multe manuale ºcolare de religie, precum ºi manuale de metodica predãrii Religiei, care, dupã aprobarea lor de cãtre Sfântul Sinod, sunt folosite cu succes în procesul de învãþãmânt „Privitor la învãþãmântul teologic ortodox, este de remarcat dezvoltarea sa, am putea spune fãrã precedent, ca urmare a unei cerinþe acute din partea celor care manifestã vocaþie pentru activitatea sacerdotalã ºi pastoral-misionarã, dar ºi din partea celor care vor sã-ºi lãrgeascã orizontul cultural-spiritual. Venindu-se în întâmpinarea unor asemenea doleanþe ºi comandamente, prin Protocolul încheiat între Ministerul Învãþãmântului ºi ªtiinþei (9870/30.05.1991) ºi Patriarhia Românã (124/31-05.1991), învãþãmântul teologic superior a fost inclus în cadrul Universitãþilor de stat, iar Convenþia încheiatã între Universitatea din Bucureºti ºi Institutul Teologic de Grad Universitar Bucureºti, din 20 septembrie 1991, face unele precizãri tehnice privind aceastã înþelegere. Ca urmare a acestor reglementãri ºi a prevederilor Legii Învãþãmântului, nr. 84/ 995, învãþãmântul teologic ortodox universitar s-a dezvoltat ºi diversificat an de an, ajungându-se ca, de la douã Institute Teologice Universitare - cu o singurã specializare, existentã în anul 1990, sã funcþioneze acum 15 Facultãþi de Teologie Ortodoxã cu mai multe specializãri, în funcþie de opþiuni ºi oportunitãþi (Teologie Pastoralã, Teologie Litere, Teologie Limbi clasice, Teologie Asistenþã Socialã, Teologie Picturã Religioasã, Teologie Patrimoniu Cultural, Teologie Istorie ºi Comunicare ºi Slujire prin Limbaj Mimico-Gestual). Învãþãmântul Teologic Ortodox Universitar, ca ºi învãþãmântul universitar de stat, organizeazã ºi cursuri de studii aprofundate ºi doctorat. Tot la nivel de studii universitare existã un intens schimb de bursieri cu Bisericile ºi centrele teologice din strãinãtate, mulþi tineri români urmând cursuri de doctorat peste hotare ºi, de asemenea, mulþi strãini studiind în centrele noastre teologice universitare. S-a reglementat, de asemenea, ºi situaþia învãþãmântului teologic preuniversitar, prin includerea sa în reþeaua instituþiilor de învãþãmânt de stat, prin Protocolul încheiat cu Ministerul Învãþãmântului (nr. 9484/16.03.1993), învãþãmântul teologic ortodox preuniversitar fiind reprezentat de Seminariile Teologice - al cãror numãr a crescut de la 6 190

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

la 37, ºcolile de cântãreþi bisericeºti - care ºi ele sunt în numãr de 19 ºi ºcolile Teologico-Sanitare - în numãr de 9. Prin Precizãrile Ministerului Învãþãmântului (nr. 27121 din 04.03.1996) s-au reglementat ºi unele aspecte privind organizarea ºi desfãºurarea activitãþii din învãþãmântul teologic preuniversitar de stat, conform Legii Învãþãmântului. Toate ºcolile teologice de nivel universitar sau preuniversitar s-au integrat armonios în învãþãmântul de stat, iar prezenþa lor în acest context se manifestã prin participarea cu specificitatea lor, la toate activitãþile caracteristice învãþãmântului.“7 În ansamblu, efectele reintroducerii predãrii Religiei în ºcoalã au fost pozitive. În primul rând, copiii au putut beneficia de o educaþie moralcreºtinã sistematicã, fãcutã pe baza unei metodologii adecvate de cãtre cadre didactice instruite. Receptivitatea copiilor la cateheza creºtinã a fost ºi este deosebit de îmbucurãtoare pentru Bisericã. Faptul surprinzãtor a fost acela cã, pe baza cunoºtinþelor de la ora de Religie, copiii încep sã-ºi „educe“ ºi sã-ºi „catehizeze“ pãrinþii. Astfel, oameni maturi, care n-au frecventat biserica, vin acum regulat la sfintele slujbe aduºi de proprii lor copii. Dacã pânã în anul 1989, la bisericã veneau mai ales oameni în vârstã, acum bisericile sunt pline cu copii ºi tineri. Este un semn cã aceia care poartã misiunea credinþei creºtine în ºcoalã ºi-au fãcut datoria de a le insufla tinerilor preþuirea ºi dragostea pentru Evanghelie ºi viaþa în Bisericã. Rãmâne în sarcina Bisericii sã exercite o pastoraþie adecvatã în condiþiile bulversante ale lumii aflate în plinã transformare ºi evoluþie înspre ceva încã necunoscut. Unul dintre scopurile pentru care a fost abordat, istoric, locul Religiei în învãþãmântul românesc a fost acela de a reliefa aspectul ei integrator ºi unificator în raport cu celelalte discipline. Se cere ca acest aspect sã fie accentuat, iar Religia sã nu fie predatã „în opoziþie cu“ sau „spre deosebire de“ alte obiecte de studiu, mai „serioase“. Indiferent din partea cui ar veni aceste iniþiative, acest prag ideologic ºi psihologic trebuie depãºit. În caz contrar, efectele asupra formãrii culturale a tinerilor ar fi grave. Reluarea dupã o întrerupere de peste patru decenii a predãrii unei discipline complexe, care se adreseazã în mod deosebit sufletului, a fost ºi este în continuare dificilã. În primul rând din cauza destinaþiei speciale, care nu se poate limita numai la intelect, devenind aridã ºi împovãrãtoare, în contradicþie cu aºteptãrile elevilor, sau numai la latura pios-moralã, generând aspecte de bigotism, dar ºi din cauza multiplelor imperfecþiuni ºi inflexibilitãþii programei ºcolare, predarea Religiei este delicatã ºi încã face apel în cea mai mare mãsurã la tactul ºi înþelepciunea profesorului. Ajungem inevitabil la problema cadrelor didactice calificate, care au lipsit o lungã perioadã de timp. Dacã primii la care s-a apelat în mod firesc au fost preoþii, trebuie sã o spunem, nu fãrã tristeþe, cã nu toþi 191

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

dintre aceºtia au avut tactul, elocinþa, cunoºtinþele de pedagogie elementare pentru a lucra fructuos cu copiii. ªi pânã în prezent a rãmas destul de gravã situaþia cadrelor didactice specializate pentru predarea Religiei. Impresia - pe care o mãrturisim cu tristeþe - despre atenþia acordatã modulului pedagogic în facultãþile de teologie este cã acest modul este un apendice formal, care nu spune mai nimic despre capacitatea absolvenþilor de a fi profesori de religie. Riscurile sunt majore, mai ales atunci când, aºa cum se întâmplã în cazul Religiei, pentru aºteptãrile copiilor, profesorul de religie este prima emblemã a credinþei. Modul de susþinere a examenelor pentru posturi, de titularizare ºi acordare a gradelor didactice trebuie evident îmbunãtãþit, înþelegând prin aceasta nu o îngreunare teoreticã ºi birocraticã, ci un accent mai puternic pe profesionalism ºi calitatea predãrii, þinând cont de toate aspectele, inclusiv cele teologice ºi morale ale predãrii Religiei. Manualele pentru elevi, manualele profesorului ºi manualele de Metodica predãrii Religiei, împreunã cu programa analiticã au numeroase deficienþe, semnalate chiar de cãtre cadrele didactice. O comunicare eficientã ºi constantã este absolut necesarã pentru ca situaþia sã se îmbunãtãþeascã în timp cât mai scurt. În încheiere, situaþia din Învãþãmântul teologic ºi religios, la sfârºitul anului 2005 se prezenta astfel : - În ºcolile de stat, la disciplina Religie, erau încadraþi 10.514 profesori, dintre care 2.987 titulari, iar restul, 7.527 suplinitori. Au obþinut definitivatul - 2.670, gradul didactic II - 783 ºi gradul didactic I -165. - În activitatea de îndrumare ºi control, funcþionau 42 de inspectori de Religie, în cadrul Inspectoratelor ºcolare Judeþene, din care 35 cu studii teologice, restul studii laice, iar pe lângã aceºtia, se ocupã cu aceleaºi probleme Consilierii culturali sau de învãþãmânt de la Centrele Eparhiale. - Învãþãmântul teologic preuniversitar era reprezentat de 18 ºcoli de cântãreþi, 39 de Seminarii Teologice Ortodoxe, cu 2 specializãri pastoralã ºi patrimoniu - ºi 5 ºcoli Teologico-sanitare. - În ºcolile de cântãreþi bisericeºti, au fost înscriºi 814 elevi ºi au absolvit 157; în Seminariile Teologice, înscriºi 7.016 ºi absolvenþi 973, iar în ºcolile teologico-sanitare, 325 înscriºi ºi 55 absolvenþi. - În învãþãmântul teologic ortodox superior, funcþioneazã 11 Facultãþi de Teologie Ortodoxã ºi 4 secþii, în cadrul altor facultãþi, cu un numãr de 10 specializãri: Teologie Pastoralã, Teologie-Litere, Teologie-Limbi Clasice, Teologie-Asistenþã socialã, Teologie-Picturã bisericeascã, Teologie-Patrimoniu cultural, Teologie-Istorie, TeologieLimbaj mimico-gestual, Teologie Muzicã, Teologie-Comunicare socialã ºi Relaþii publice.

192

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

NOTE BIBLIOGRAFICE 1

2 3 4

5 6

7

Episcop Dr. Antonie Plãmãdealã, Clerici ortodocºi, ctitori de limbã ºi culturã româneascã, Bucureºti, 1977, p.38-39 Episcop Dr. Antonie Plãmãdealã, op.cit. p.6) Mircea Pãcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.III p. 66 Constantin Cucoº, Educaþia religioasã. Repere teoretice ºi metodice, Polirom, 1999, p. 13-15 Constantin Cucoº, op.cit. , p. 17 Diac.- Prof. Nicu Octavian, Statutul învãþãmântului teologic ºi religios în România , Bucureºti, 2005 Diac.- Prof. Nicu Octavian, op.cit

193

SFÂNTUL AMBROZIE ÎN SPIRITUALITATEA ªI CULTURA ROMÂNEASCà Nica Gheorghe Elev an V, Seminarul Teologic „Sfântul Ioan Valahul“ Giurgiu. Sfântul ºi slãvitul Ambrozie, arhipãstorul Mediolanului din a doua jumãtate a secolului al IV-lea, face parte din pleiada strãluciþilor ierarhi ºi scriitori bisericeºti care prin geniul lor au marcat o perioadã istoricã renumitã, perioadã intratã în conºtiinþa Bisericii sub denumirea de „veacul de aur“ al literaturii patristice. Cultul Sfântului Ambrozie, dupã datina bisericeascã, a fost mai întâi introdus în Minologhiile, Sinaxarele ºi calendarele locale. Ulteior, cultul Sfântului Ambrozie s-a introdus ºi în alte biserici, fie din Occident, fie din Orient. Credem cã ºi în Biserica strãromânã, cultul Sfântului Ambrozie a pãtruns de timpuriu, datoritã multiplelor relaþii fructuoase pe care Sfântul Ambrozie le-a avut în timpul bogatei sale vieþi arhipastorale, cu eparhii din provinciile romane de la vest ºi sud de Dunãre, provincii vecine cu Dacia Carpaticã, datoritã circulaþiei textelor numeroase, traduse în Rãsãrit din opera sa atât de considerabilã. De asemenea, trebuie sã avem în vedere ºi posibilitatea pãtrunderii slujbei Sfântului Ambrozie în Biserica Românã, prin faptul cã episcopiile noastre din Dacia Ponticã ºi de pe malul drept al Dunãrii, aparþineau în epocã de Patriarhia Ecumenicã. De aici uºor a putut pãtrunde în nordul Dunãrii, în Dacia Carpaticã, unde cultul Sfântului Ambrozie se va întâlni, documentar atestat, în toate cele trei provincii istorice româneºti. În secolele ce au precedat procesul istoric al întemeierii statelor feudale româneºti ºi reorganizãrii Bisericii noastre, proces ce s-a desfãºurat de la începutul secolului al XIV- lea, textele liturgice, biblice, patristice au circulat desigur în spaþiul etnic ºi spiritual românesc, încã din epoca anterioarã în cadrul formaþiunilor politice prestatale timpurii. În textele slujbelor, în limba slavã bisericeascã din Mineie, care circulau 194

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

atunci la noi, la 7 decembrie este ºi slujba Sfântului Ambrozie, Episcopul Mediolanului, cât ºi în sinaxarele pictate în biserici. Aºa se face cã în fresca bisericii mãnãstireºti de la Cozia, Sfânta Treime, de pe malul drept al Oltului, ctitoria marelui Voievod Mircea cel Bãtrân, este ºi icoana Sfântului Ambrozie la 7 decembrie. În secolele urmãtoare, XV-XVI, toate mineiele slave în manuscris cuprind slujba Sfântului Ambrozie ºi sinaxarul. Începând cu a doua jumãtate a secolului al XVII-lea, orizonturi foarte senine se deschid în ceea ce priveºte receptarea vieþii, nevoinþelor ºi operei Sfântului Ambrozie în Bisericã, în spiritualitatea ºi cultura româneascã. Astfel în anul 1683, s-a tipãrit pentru prima datã în limba românã un medalion literar liturgic, consacrat Sfântului Ambrozie într-o operã de mare circulaþie în spaþiul românesc, opera marelui Mitropolit Dosoftei al Moldovei, Proloagele tuturor Sfinþilor, Sinaxarul sau viaþa ºi petrecerea Sfinþilor. De asemenea, în pictura bisericeascã din cele mai vechi timpuri întâlnim în sinaxar sau într-un medalion aparte din Sfâtul Altar, în registrul superior ierarhilor, autori de Sfinte Liturghii, icoana marelui ierarh. În anul 1698, se publicã în limba românã un nou medalion literar liturgic, consacrat Sfântului Ambrozie, în Mineiul tipãrit la Buzãu de episcopul Mitrofan, din porunca ºi toatã cheltuiala Prea luminatului Domn Constantin Brâncoveanu. Un pas hotãrâtor în receptarea vieþii ºi nevoinþelor Sfântului Ambrozie în spiritualitatea ºi cultura româneascã se face în a doua jumãtate a secolului XVIII, când arhimandritul Macarie, „predicatorul evangheliei“ de la catedra mitropolitanã din Bucureºti, isprãveºte în 1782 de tradus monumentala lucrare hagiograficã „Vieþile Sfinþilor“. Din aceastã lucrare se mai pãstreazã astãzi la Biblioteca Academiei Române ºase volume, inclusiv volumul care cuprinde luna decembrie - viaþa Sfântului Ambrozie al Mediolanului, în ziua a 7-a. În cadrul ºcolii paisiene de la Neamþ, ierodiaconul ªtefan, la îndemnul stareþului Paisie, traduce în româneºte „Vieþile Sfinþilor“ pe larg, în 12 volume, dupã Sfântul Dimitrie al Rostovului. ªi aceastã lucrare cuprinde în volumul pe decembrie, în ziua a 7-a „Viaþa celui întru sfinþi pãrintelui nostru Ambrozie, episcopul Mediolanului“. Tot ºcolii paisiene de la Neamþ îi este atribuitã lucrarea intitulatã „Proloagele“, în care un nou medalion literar liturgic îi este consacrat Sfântului Ambrozie. Urmeazã o perioadã de culme în ceea ce priveºte receptarea operei ambroziene în Biserica noastrã Ortodoxã, în cultura ºi spiritualitatea româneascã, perioadã închinatã prin studii speciale Sfântului Ambrozie, de mari patrologi ºi teologi români. Este vorba de perioada secolelor XIX ºi XX. În aceastã epocã Pr. Prof. Cicerone Iordãchescu, a publicat „Istoria vechii literaturii creºtine“ (epoca de aur 325-461), prezintã 195

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

competent viaþa ºi opera Sfântului Ambrozie. Pãrintele profesor de Patrologie Ioan G. Coman predominã atât calitativ, cât ºi numeric cu privire la studiile închinate Sfântului Ambrozie al Mediolanului: - Prosopopeea Romei la Simah, Sfântul Ambrozie ºi Prudenþiu. Elemente istorice ºi literare. - Elemente ecumenice în orizontul istoric al Sfântului Ambrozie. - Profil literar ambrozian Pãrintele profesor Ene Braniºte a tradus un volum masiv din opera ambrozianã, ajutat de Prof. David Popescu. De asemenea, Pr. Prof. Vasile Rãducã a tradus ºi tipãrit fragmentar opera ambrozianã „Despre Sfântul Duh“. Aºadar, viaþa, nevoinþele, scrierile ºi slujba sfântului Ambrozie la noi în spiritualitatea ºi cultura româneascã, au circulat de timpuriu fiind o adevãratã pildã de apãrare a dreptei credinþe ºi de viaþã moralã.

196

ASISTENÞA SOCIALÃ ÎN BISERICA ORTODOXÃ ROMÂNÃ Pr. Popa Edmond Nicolae Consilier Social „Cel ce are douã haine sã dea celui ce nu are ºi cel ce are bucate sã facã asemenea.“ (Luca 3, 11) Slujirea aproapelui - diaconia - ºi dragostea prin faptã faþã de semeni - filantropia - sunt trãsãturi fundamentale ale învãþãturii creºtine. Biserica, de la începuturile sale, a organizat acþiuni de întrajutorare a apropelui aflat în nevoie (Fapte 6), acþiuni continuate ºi crescute firesc ajungând în epoca patristicã la forma Vasilidelor, ca mai apoi sã rãmânã o permanenþã, o prezenþã concretizatã a iubirii faþã de aproapele, o iubire jertfelnicã. Iubirea sau slujirea aproapelui în Bisericã este regãsitã la nivel individual, prin lucrarea slujitoare a fiecãrui credincios ºi la nivelul Bisericii, la nivel de comunitate-comuniune, prin fapte ce aparþin tot creºtinilor (apostolatul social), însã împreunã adunaþi în organismul viu al Bisericii lui Hristos, în care fiecare mãdular trãieºte ºi creºte în aceeºi credinþã ºi în acelaº har al iubirii, al Iubirii lui Dumnezeu faþã de om, iubire ce se prelungeºte peste veacuri în ºi prin viaþa creºtinilor, aceeaºi cu viaþa Bisericii. Biserica Ortodoxã Românã a practicat dintotdeauna diaconia ºi filantropia creºtinã, a fost prezentã în mijlocul credincioºior sãi atunci când istoria a vitregit viaþa lor ºi a continuat sã fie lucrãtoare neostenitã, cãci viaþa Bisericii se împleteºte cu viaþa neamului pe care-l slujeºte. Dupã 1989 Biserica Ortodoxã Românã a fost confruntatã cu problemele sociale ºi materiale ale credincioºilor, probleme complexe ºi extinse ce au pretins o refacere ºi o dezvoltare specificã a ceea ce numim astãzi asistenþa socialã. Astfel s-a considerat necesarã o reevaluare ºi o actualizare instituþionalã a practicii slujirii aproapelui - slujire regãsitã permanent în tradiþia bisericeascã ortodoxã - prin aprecierea criticã ºi

198

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

evaluarea activitãþii de asistenþã socialã a Bisericii Ortodoxe din România. Asistenþa socialã, în contextul actual al politicilor socio-educaþionale ºi specific situaþiei din România, trebuie sã menþinã un echilibru în ceea ce priveºte relaþia dintre anumite categorii sociale vulnerabile cum ar fi copii, familii tinere în dificultate sau bãtrâni, însã toate în raport cu învãþãtura de credinþã a Bisericii Ortodoxe. Menþionãm cã asistenþa socialã în Biserica Ortodoxã este una a îmbinãrii lucrãrii laice cu cea clericalã, astfel încât sã se menþinã un echilibru, fãrã a ne apropia de extrema în care acþiunile Bisericii sã fie golite de sensul religios - laicizate, sau cealaltã, în care acþiunile Bisericii sã vizeze mai puþin nevoile reale sociale, lãsând loc numai unei acþiuni cu caracter religios. De altfel, astfel de extreme sunt nespecifice Ortodoxiei, cu atât mai mult celei româneºti, unde a sluji, a dãrui, a fi prin faptã alãturi de semenul suferind, este una dintre cele mai fireºti stãri a ei de a fi. Totuºi, alte Biserici creºtine din Europa, au desfiinþat carcterul haric, religios al acþiunilor sale, lãsând ca acþiunile sociale sã fie cele ce primeazã. O astfel de situþie este una de crizã ºi ne-echilibru, ea fiind strãinã lumii ortodoxe. Acþiunile de asistenþã socialã în Biserica noastrã funcþioneazã pe baza Regulamentului de organizare ºi funcþionare a sistemului de asistenþã socialã în Biserica Ortodoxã Românã. 1 Dintre obiectivele reþelei de asistenþã socialã menþionate în Regulament amintim: aducerea la îndeplinire a misiunii pe care o are Biserica pentru cei aflaþi în situaþii de dificultate, în conformitate cu învãþãtura de credinþã, furnizarea de servicii sociale primare ºi specializate, precum ºi servicii de îngrijire social-medicalã; crearea ºi menþinerea unor reþele de suport, la nivel comunitar, pentru persoanele sau grupurile sociale care se aflã în situaþii de dificultate (prin înfiinþarea ºi administrarea unor instituþii de asistenþã socialã), precum ºi efectuarea de studii ºi cercetãri sociale referitoare la diferite problematici ºi fenomene sociale.2 Astfel, obiectivul principal ale programelor de asistare socialã a Bisericii îl reprezintã înfiinþarea de noi instituþii sociale ca alternative la serviciile de asistenþã socialã pentru persoanele defavorizate care nu sunt cuprinse în sistemul asistenþei sociale de stat, precum ºi în scopul prevenirii instituþionalizãrii copiilor din familii cu risc social ºi a bãtrânilor singuri. În prezent, pe lângã Biroul de asistenþã socialã al Patriarhiei Române funcþioneazã 35 de birouri eparhiale, dintre care 15 birouri de asistenþã socialã la nivel de centru eparhial, 15 birouri în cadrul protopopiatelor ºi 5 birouri la nivel de parohie.3 Conform sesiunii de lucru a Consiliului Naþional Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române din 8-9 februarie a.c., în urma analizei operei social-caritative a Bisericii Ortodoxe Române, s-a constat cã pe cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române funcþioneazã 279 aºezãminte sociale 199

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

(237 în 2005), dintre care 91 pentru copii (65), 32 pentru vârstnici (25), 92 cantine ºi brutãrii sociale, 37 cabinete medicale ºi farmacii (33), ºapte centre de diagnostic ºi tratament ºi ºapte centre consiliere, nouã centre pentru asistenþa familiilor aflate în dificultate ºi un centru de asistenþã pentru victimele traficului de persoane.4 Dintre serviciile soaciale ale Biseiricii noastre, un loc aparte îl ocupã Asociaþia Diaconia a Patriarhei Române, Asociaþie ce a avut ca Preºedinte pe Înalt Prea Sfinþia Sa, Prea Sfinþitul Ambrozie Sinaitul. Ea funcþioneazã, alãturi de alte organizaþii neguvernarnentale, sub oblãduirea Patriarhiei Române, în folosul categoriilor de persoane defavorizate: copii, femei, bãtrâni, familii cu posibilitãþi materiale reduse, promovând ºi susþinând integrarea socialã, economicã, culturalã, educativã a acestora, dispunând de trei servicii: Centrul pentru protejarea ºi asistarea mamelor ºi copiilor acestora, victime ale violenþei în familie; Centrul de îngrijire de zi pentru copii ºcolari; Serviciul de Consiliere ºi sprijin familial.5 La nivelul Eparhiei Giurgiului, dupã instalarea Prea Sfinþitului Ambrozie Sinaitul, s-au luat mai multe mãsuri de reînvigorare a vieþii religioase ºi de susþinere a activitãþii sociale a Bisericii. Astfel, dincolo de proiectele deja împlinite, se intenþioneazã ca la Letca Nouã, acolo unde a plâns icoana Maicii Domnului, sã se realizeze un Aºezãmânt în care sã fie preluaþi copii de la Direcþia de Asistenþã Socialã Giurgiu ºi cãrora sã li se asigure asistarea pânã la vârsta de 18 ani. Asistenþa socialã în Biserica noastrã este o prezenþã dinamicã ºi realã, adaptatã ºi mereu generoasã fãþã de cei pãstoriþi, dar împreunã cu aceºtia, prin implicare ºi solidaritate a unora faþã de ceilalþi.6 Continuarea demersurilor instituþionale ale Bisericii Ortodoxe Române pentru angajarea sa socialã (precum înfiinþarea Sectorului Socialmisionar la nivelul fiecãrei eparhii – ºi conferirea personalului aferent, adaptarea servicilor sociale ale Bisericii la nivelul stndardelor profesionale pretinse de noile acte normative de la nivelul Uniunii Europene) este un deziderat ce se înscrie în firescul învãþãturii sale de credinþã, de a trãi ºi de a lucra în slujirea aproapelui, de a duce peste veacuri frumuseþea ºi taina iubirii lui Hristos. NOTE BIBLIOGRAFICE 1 2 3 4

5 6

http://www.patriarhia.ro/Administratia/BS/regulament.html Ibidem conform www.patriarhia.ro/Administratia/BS/CNB2005.html conform http://www.mol.ro/index2.php?option=com_content&task=view&id=1707&pop=1&page=0&Itemid=9 conform http://asociatiadiaconia.uv.ro/despre.html Pentru surprinderea unei imagini de ansamblu a asistenþei sociale a Bisericii Ortodoxe Române se recomandã lucrarea Apostolatul Social al Bisericii – împlinirea lucrãrii în Hristos, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureºtilor, Bucureºti, 2006

200

DARE DE SEAMA A SECTORULUI SOCIAL ASUPRA ACTVITAÞII SOCIALE ÎN EPARHIA GIURGIULUI PE ANUL 2006 Pr. Popa Edmond Nicolae Consilier social În anul 2006, sectorul social al Episcopiei Giurgiului, deºi aflat la început de drum, ºi-a desfaºurat o bogata activitate prin grija ºi binecuvântarea Prea Sfinþitului Episcop Dr. Ambrozie. O deosebitã realizare a sectorului social o reprezintã înfiinþarea Asociaþiei Letca Nouã, asociaþie de binefacere neguvernamentalã cu personalitate juridicã, apoliticã de utilitate publicã. Aceasta are ca scop desfãºurarea de activitãþi cu caracter caritabil religios – social, spiritual, cultural- educativ ºi medico-farmaceutic în folosul categoriilor de persoane cu handicap sau familii cu posibilitãþi materiale reduse, imigranþi, bolnavi, refugiaþi, deþinuþi ºi familiile lor. Sectorul social a avut în vedere urmãtoarele obiective: - Coordonarea activitãþii social-misionare în protopopiate, asistenþa religioasã în unitãþi bugetare, asistenþa medicalã caritativã, asistenþa filantropicã a altor unitãþi din episcopie ºi O.N.G.- uri, care funcþioneazã cu binecuvântarea bisericii; - Oferirea serviciilor de consiliere ºi consultanþã socialã; - Sprijin material, financiar ºi de consiliere pentru persoanele de toate categoriile sociale defavorizate care solicitã sprijin urgent, precum ºi pentru alte proiecte din unitãþile sociale din eparhie; - Derularea de proiecte cu finanþare internã ºi externã, desfãºurate în parteneriat cu organizaþii guvernamentale ºi neguvernamentale; Printre proiectele derulate în cadrul sectorului social se pot enumera: 201

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

1. Proiect „Hristos – Pâinea Noastrã“ În perioada august 2006 - decembrie 2006 acest program s-a realizat cu sprijinul Asociaþiei Letca – Nouã ºi a constat în distribuþia de alimente de bazã ( orez, zahãr, fainã, ulei ). Beneficiarii au fost: - Spitalul de neuropsihiatrie de la Vadu – Lat; - Spitalul de la Ghimpaþi; - Bucãtãria Seminarului Teologic din Giurgiu - „Sf. Ioan Valahul“ Programul, în valoare totalã de 5 000 RON, s-a desãaºurat pe parcursul a 10 tranºe de distribuþie ºi a avut 350 de beneficiari. Proiectul continuã în perioada ianuarie- august 2007 când se va implementa un program alimentar, având urmãtoarele categorii de beneficiari: spitale, penitenciarul Giurgiu, orfelinate, centre de plasament de stat ºi private, familii ºi centre de zi pentru copii ºi copii cu dizabilitãþi. 2. Proiect „Donaþii de paturi pentru spitale“ Proiectul a constat în aducerea pentru Spitalul Judeþean Giurgiu a douã transporturi de ajutoare formate din 3 tiruri conþinând 140 paturi + saltele ºi noptiere, 14 cãrucioare transport bolnavi, 30 cârje ortopedice, 300 cutii pampers adulþi, materiale sanitare ºi 3 tone de alimente, donate de Fundaþia „Karpaten Expres Olanda“. 3. Proiect „ Donaþii de icoane ºi publicaþii religioase“ Proiectul cuprinde trei etape în perioada 2006-2007, prin care Asociaþia Letca Nouã oferã donaþii de publicaþii religioase, iconiþe, cruciuliþe, etc. Astfel, în prima decadã a anului 2006 s-a desfãºurat Proiectul „Biblia cu ilustraþii“ prin care broºuri religioase au fost donate copiilor de ºcoalã primarã din ºcoli ºi centre de plasament ºi a avut 500 de beneficiari. În a doua decadã a anului 2006, proiectul a continuat cu distribuþia de Biblii, materiale biblice, iconiþe, cãrþi religioase, cruciuliþe, calendare creºtin-ortodoxe în Penitenciarul Giurgiu. Beneficiarii au fost cei 1328 de deþinuþi din penitenciar, bãrbaþi, femei ºi minori. Pentru anul 2007 au fost depuse douã proiecte de distribuire de cãrþi ºi materiale religioase, destinate centrelor de plasament pentru copii, cãminelor de bãtrâni ºi Penitenciarului Giurgiu. 4. Proiectul „ Darul Sfântului Nicolae“ În perioda 1-6 dec 2006, acest program a fost realizat de Asociaþia Letca Nouã ºi a constat în daruri, pachete ce au conþinut: fructe, dulciuri, jucãrii, articole de îmbrãcãminte. 202

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Beneficiarii au fost 40 copii sãnãtoºi ºi copii cu dizabilitãþi din centrele de plasament, casele de copii de tip familiar: „Casa Verde“, „Casa Andrei“ºi „Casa Ioana“. 5. Proiectul „ Iatã, vine Moº Crãciun!“ Acest proiect a fost realizat de Asociaþia Letca Nouã în ziua de Crãciun a anului 2006, când s-au fãcut vizite la centrele de plasament „Casa Mea“ ºi „Casa Noastrã“, unde 30 copii cu vârstele cuprinse între 5-14 ani, au primit daruri constând în pachete cu fructe, dulciuri, jucãrii, articole de îmbrãcãminte. 6. Proiectul „ Iata, vin colindãtorii!“ În perioada 21-25 dec. 2006, s-a derulat acest proiect sãvârºit de Asociaþia Letca Nouã, în patru etape: - în 21 dec., dupã Concertul de Crãciun, elevii Seminarului teologic din Giurgiu au primit 200 daruri, pachete ce au conþinut: cãrþi religioase, iconiþe, calendare, dulciuri, fructe, truse medicale. - în 22 dec., în cadrul Capelei Penitenciarului Giurgiu, Corul de colinde alcãtuit din deþinuþi, a prezentat un program de cântece religioase pe toate secþiile penitenciarului, ocazie cu care deþinuþii au primit daruri compuse din cruciuliþe, iconiþe, cãrþi religioase, precum ºi dulciuri ºi fructe; - în 23 dec., în Spitalul Judeþean Giurgiu, Corala Preoþeascã a susþinut un program de colinde, iar bolnavii au primit pachete cu dulciuri, fructe, iconiþe ºi calendare. - în Ajunul Crãciunului, copiii de la casa de copii de tip familiar „Casa Mea“ au susþinut un program de colinde ºi poezii religioase, iar la final au fost rãsplãtiþi cu daruri. 7. Proiectul „Dar din dar se face rai“ În ziua de 30 dec. Asociaþia Letca Nouã a adus pace ºi bucurie în mijlocul a 200 de familii sãrace din întreaga Eparhie a Giurgiului prin dãruirea a 200 de pachete conþinânt alimente, fructe, dulciuri, sucuri, îmbrãcãminte. Selecþia a fost fãcutã în urma anchetelor sociale la nivelul celor patru protopopiate ale Eparhiei Giurgiului. 8. Proiectul „Iubeºte-þi aproapele ca pe tine însuþi“ Acest proiect a fost realizat în ziua de 31 dec. 2006 de Asociaþia Letca Nou prin cele douã vizite efectuate la Spitalele de la Vadu Lat ºi Ghimpaþi. Astfel, cei 90 de bolnavi de la spitalul Vadu Lat ºi cei 30 de 203

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

bolnavi de la Spitalul Ghimpaþi au primit pachete ce conþineau mâncare gãtitã, dulciuri, sucuri ºi cãrþi religioase. Programul „Lasaþi copiii sã vinã la mine!“ este un program început de Asociaþia Letca Nouã ºi constã în finalizarea lucrãrilor la aºezãmântul „Grãdina Maicii Domnului“ de la Parohia Letca Nouã, singurul aºezãmânt social din Eparhia Giurgiului care a crescut ºi s-a dezvoltat în sânul bisericii. Acest aºezãmânt este casa de copii de tip familiar, are o capacitate de 20 de locuri ºi a fost înfiinþat pentru ajutorarea copiilor orfani din cuprinsul eparhiei, urmând ca în anul 2007 sã se facã demersurile pentru obþinerea acreditãrii ºi funcþionarea lui în bunã stare. În speranþa cã Sectorul Social prin Asociaþia Letca Nouã ºi-a îndeplinit obiectivele propuse în anul 2006, aducem mulþumiri Bunului Dumnezeu pentru toate darurile Sale ce ne-au fost încredinþate în scopul ajutorãrii tuturor categoriilor sociale defavorizate, mulþumin Prea Sfinþitului Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, pentru grija ºi dragostea cu care ne-a înconjurat în sãvârºirea acestor activitãþi, mulþumim colaboratorilor care s-au implicat material ºi spiritual în realizarea acestor activitãþi social- caritabile ºi nãdãjduim ca în anul 2007 acest sector sã se dezvolte ºi sã dea roadele cele bune plãcute lui Dumnezeu.

204

PAªTELE, SÃRBÃTOAREA LUMINII ªI A BUCURIEI ÎN ORTODOXIE Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae Paºtile sunt în Ortodoxie „sãrbãtoarea sãrbãtorilor“. Dacã sãrbãtoarea este o þâºnire de viaþã dumnezeiascã în creaþie ºi ca atare o þâºnire deplinã mai presus de fire, Paºtile sunt þâºnirea deplinã a vieþii dumnezeieºti în existenþa noastrã creºtinã. Natura noastrã omeneascã nu mai este strãluminatã numai trecãtor de o razã dumnezeiascã ce aratã cã ea nu e de la sine ºi singurã existentã, ci aceastã naturã e strãbãtutã deplin ºi pentru veci de viaþa dumnezeirii, e transfiguratã, ridicatã la înlãnþuirea procesului de corupere continuã care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul în iadul tenebrelor. De aceea Paºtile sunt o explozie de bucurie care perpetueazã explozia de bucurie a ucenicilor care au vãzut pe Domnul înviat. De aceea, credincioºii se salutã cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o altã bucurie: „Hristos a înviat!“ „Adevãrat a înviat!“, pânã la Înãlþarea Domnului, de când se salutã cu altã veste tot aºa de mare, legatã interior de prima: „Hristos s-a înãlþat!“, pânã la Cincizecime, care anticipeazã Cincizecimea deplinã sau umplerea desãvârºitã a vieþii noastre de Duhul Sfânt. Bucuria aceasta are atâta entuziasm în ea, încât ea e ca o „sfântã beþie“, ca o „beþie treazã“ de care vorbeºte Sfântul Grigore de Nisa. E ca o „beþie treazã“ pentru cã e produsã de cea mai autenticã, dar ºi cea mai minunatã realitate, realitatea neasemãnat de frumoasã a vieþii veºnice ºi plenare, mai frumoasã ºi mai minunatã decât ºi-o poate închipui orice imaginaþie, motiv pentru care Sfântul Grigore de Nisa spune cã îngerii nu pun în funcþie nici o imaginaþie pentru cã realitatea pe care o vãd întrece orice imaginaþie. Entuziasmul manifestat de Apostoli la Cincizecime în urma Pogorârii Duhului Sfânt, care pãrea privitorilor ca o beþie (Fapte II, 13), începuse de la Înviere. Ea caracterizeazã bucuria tot cursul vieþii pãmânteºti. Acest entuziasm e produs de împãrtãºirea de „vinul cel nou“ al vieþii de care a vorbit Hristos înainte de Patimile 206

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Sale (Marcu XIV, 25): „Veniþi cu rodul viþei celei noi al dumnezeieºtii veselii, în ziua cea vestitã a Învierii împãrãþiei lui Hristos sã ne împãrtãºim.“. Femeile mironosiþe, aflând de la înger despre Învierea Domnului, aleargã „cu fricã ºi cu bucurie mare“ sã ducã aceastã veste ucenicilor. Justificând bucuria lor, primul cuvânt pe care li-l adreseazã Iisus cel înviat la întâlnirea cu ele, este: „Bucuraþi-vã!“ (Matei XXVIII, 9). De atunci, cei ce cred aleargã cu aceeaºi bucurie debordantã în noaptea Paºtilor ºi în zilele ce urmeazã, vestind tuturor celor pe care îi întâlnesc: „Hristos a înviat!“. Bucuria este starea sufleteascã principalã pe care a produso vestea Învierii în cei care ºtiau cã viaþa lor sfârºeºte în moarte. Bucuria aceasta se menþine în creºtini continuu, dar se actualizeazã mai ales în noaptea Paºtilor. Femeile mironosiþe se bucurã nu numai pentru cã-L vor vedea iarãºi pe Învãþãtorul iubit, ci pentru cã învierea Lui înlãturã, în general, moartea ca sfârºit al vieþii noastre din orice timp. În viaþa noastrã, a creºtinilor, s-a produs prin învierea lui Hristos o schimbare radicalã, în ea a pãtruns o luminã nesfârºitã; conþinutul ei a cãpãtat o valoare incomensurabilã; ea s-a umplut de o bucurie inepuizabilã. Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiascã justeþea bucuriei de care au fost cuprinse femeile mironosiþe. El nu le-a îndemnat sã se bucure pentru simplul fapt cã vor fi iarãºi cu El, ci pentru semnificaþia generalã nouã ºi plinã de fericire pe care o are învierea Lui pentru cei ce cred în El. Aceastã confirmare a produs-o Hristos de atunci încoace continuu: faptul cã Apostolii au fost în stare sã moarã pânã la unul pentru mãrturia învierii lui Hristos, faptul cã mãrturia aceasta a produs milioane de mucenici ºi de sfinþi, cã cei credincioºi nu pot gãsi sens existenþei lor fãrã aceastã înviere, e o repetare continuã a confirmãrii învierii date de cãtre Hristos. Existenþa noastrã s-a umplut prin învierea Domnului de bucuria prin excelenþã, de o bucurie realã, consistentã ºi durabilã. Se ºtie cã pe noi, creºtinii, bucuriile trupeºti nu ne satisfac deplin, cã sufletul nu e satisfãcut de ele, iar bucuriile sufleteºti sunt nedepline pentru cã noi trãim marginile cunoaºterii, ale iubirii, ale puritãþii sentimentelor noastre. Bucuria Învierii nu e nici trecãtoare, nici deplinã. E bucuria prin excelenþã pentru cã e bucuria eternã ºi deplinã. De aceea, nimeni nu trebuie sã fie trist în noaptea Învierii. Nimeni nu trebuie sã plângã. Cãci toate motivele de întristare apar acum fãrã însemnãtate faþã de biruirea morþii. De ce sã ne întristãm de pricini care ne conduc spre moarte, când ºtim acum cã prin moarte trecem la viaþa veºnicã. De aceea Biserica intoneazã în noaptea Învierii: „Cu bucurie unul pre altul sã ne îmbrãþiºãm: O, Paºtile! Izbãvirea de întristare“. Iar în cuvântul Sfântului Ioan Gurã de Aur din noaptea de Paºti se spune: „Nimeni sã nu plângã pentru 207

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

sãrãcie, cã s-a arãtat împãrãþia pentru toþi. Nimeni sã nu se tânguiascã pentru pãcate, cã iertare din mormânt a rãsãrit. Nimeni sã nu se teamã de moarte, cã ne-a eliberat pe noi moartea Mântuitorului.“ ªi precum înainte de învierea lui Hristos toate erau þinute într-o frânturã de sens neîmplinitã, batjocoritã, chinuitoare, aºa învierea Lui umple toate de luminã ºi de bucurie. Cãci, când o singurã pãrticicã din lume se umple de sensul deplin, toate se umplu de la ea de acest sens. Dacã pentru o singurã fãpturã – ºi aceasta este umanitatea lui Hristos – timpul a devenit un timp spre înviere ºi spre viaþa de veci, lumina în care e pusã acea fãpturã e vãzutã de toate celelalte ºi devine o asigurare spre învierea ºi viaþa de veci, despre lumina integralã pentru noi toþi. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sãrbãtori, etape ale înaintãrii în luminã, ducându-ne tot mai aproape de marea luminã eshatologicã. Mai bine zis, timpul întreg a devenit un ajun al duminicii veºnice, al petrecerii veºnice în lumina descoperitã a învierii, cum zilele sãptãmânii, zile închinate sfinþilor care au trãit timpul în aceastã luminã a Învierii, sunt sãrbãtori pregãtitoare pentru duminica Învierii, cum au fost ºi pentru ei. Precum bucuria Învierii întrece toate bucuriile ºi copleºeºte toate tristeþile, aºa lumina ei întrece toate luminile revelaþiei nedepline din Vechiul Testament. Acolo, un stâlp de foc conducea un popor dintr-o robie pãmânteascã într-o libertate pãmânteascã exterioarã; acolo, Moise le fãcea cunoscutã voia unui Dumnezeu ascuns în întuneric ºi simþit în parte doar de el însuºi. Aici, Dumnezeu însuºi, Soarele Hristos ne lumineazã, arãtat prin învierea Sa din morþi în mod deplin, ºi ne conduce spre libertatea ºi viaþa deplinã a vieþii eterne: „În locul stâlpului celui de foc a rãsãrit Soarele dreptãþii, în locul lui Moise, Hristos, mântuirea sufletelor noastre.“ S-a spus cã „vestea bunã“ (Evanghelia) creºtinã se concentreazã în vestea învierii lui Hristos, temei al siguranþei cã ºi noi vom învia. Apostolii ºi-au vãzut misiunea lor în a fi martori ai învierii lui Hristos (Fapte I, 22). Desigur, însã, cã aceastã veste a fost prin excelenþã „vestea bunã“ nu pentru cã a anunþat învierea unui om simplu; nici n-a întemeiat nãdejdea învierii noastre, a tuturor, pe învierea unui astfel de om simplu. Aceasta n-ar fi o înviere pentru eternitate ºi spre plenitudinea vieþii lui Dumnezeu, ci o repetare pe planul actual sau al unui plan puþin deosebit, dar tot relativ, al vieþii omeneºti obiºnuite. Ea a fost vestea prin excelenþã bunã pentru cã a anunþat învierea Celui ce, fiind om, a fost ºi Dumnezeu ºi pentru cã noi înviind, pe temeiul învierii Lui, ne vom împãrtãºi de viaþa deplinã a umanitãþii lui în Dumnezeu. Apostolii fiind martorii Învierii lui Hristos, au fost în acelaºi timp martorii tuturor semnelor ºi cuvintelor prin care Hristos Însuºi ºi-a dovedit dumnezeirea Lui, ca unii ce au stat în preajma Lui „în tot timpul petrecerii Lui între noi“ (Fapte I, 21). Numai 208

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

o astfel de înviere e o înviere întru plinãtatea eternã a vieþii noastre ºi ea întemeiazã bucuria noastrã planarã sau coincide cu ea. Femeile mironosiþe pleacã de la mormânt nu numai cu bucurie, ci ºi cu „fricã mare“. În bucuria lor e prezentã simþirea misterului, simþirea izbucnirii existenþei supreme, dumnezeieºti. De aceea, bucuria lor nu e o bucurie obiºnuitã. Heidegger a deosebit între „Furcht“ ca fricã de ceva din lume ºi „Angst“ ca un fel de cutremurare în faþa morþii, care pune capãt existenþei în lume. În bucuria trãitã de femeile mironosiþe la vestea învierii Domnului este o astfel de cutremurare, care le punea înaintea unui alt plan de existenþã. Dar cutremurarea aceasta nu avea un caracter negativ, nu era o spaimã, cãci nu era produsã de sentimentul golului, al nefiinþei, ci era o cutremurare amestecatã cu bucurie. Învierea lui Hristos e „începãtura altei vieþi, veºnice“. Planul acestei existenþe, de un caracter cu totul nou, al existenþei noastre, l-au simþit ca un plan al existenþei în plenitudine. Viaþa creºtinului în plenitudinea ºi, deci, în bucuria ºi lumina deplinã este o altã viaþã la care se poate ajunge printr-o ridicare ce nu e efectuatã de noi înºine, ci de Dumnezeu asupra fiinþei noastre, deºi ni se cere ºi nouã pregãtire ºi receptivitate pentru aceasta. Acesta e sensul cuvântului „Paºti“. În „Sinaxarul“ de la utrenia Învierii, Paºtile, care se traduc prin cuvântul românesc „trecere“, sunt asemãnate cu „trecerea“ de la nefiinþã la existenþã în actul creaþiei de la început, cu cea de la robia poporului Israil, la libertatea lui în þara fãgãduinþei ºi cu întruparea Fiului lui Dumnezeu. Învierea este ultima „trecere“ prefiguratã de celelalte. Ea e „trecerea“ desãvârºitã pentru cã e trecerea noastrã de la pãmânt la cer. Învierea e ºi trecerea definitivã ºi totalã a creaþiei de la moarte la viaþã. În aceastã ultimã trecere sau transcendere se împlineºte scopul creãrii lumii de cãtre Dumnezeu. Iatã cuvântul „Sinaxarului“: „Aceastã zi o numim Paºti care înseamnã în limba evreiascã trecere. Pentru cã aceasta e ziua în care a adus Dumnezeu la început lumea din nefiinþã. Întru aceastã zi scoþând pe poporul Israel din mâinile lui Faraon, l-a trecut prin Marea Roºie. Tot întru aceastã zi s-a pogorât din cer ºi s-a sãlãºluit în pântecele Fecioarei. ªi acum din pântecele iadului scoþând toatã firea omeneascã, o a înãlþat la ceruri ºi o a adus la cinstea cea dintâi, a nestricãciunii.“ Învierea e o transcendere a noastrã la plenitudinea vieþii în Dumnezeu, deci la învestirea ei cu toate lucrãrile dumnezeieºti necreate, dar o transcendere la care colaboreazã ºi ea. Transcenderea existenþei noastre din robia pãcatului, la o viaþã deplin pnevmatizatã prin îndumnezeire, s-a fãcut prin naºterea ºi învierea umanului în ipostasul divin. Propriuzis, Hristos însuºi e „Paºtile“. El e transcenderea pentru cã în El se produce aceasta, pentru cã în El se predã fiinþa noastrã în mod deplin 209

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

lui Dumnezeu prin jertfã. ªi ne predã într-o nevinovãþie ºi blândeþe asemenea celei a mielului pascal din Vechiul Testament. Dar pe când mielul acela n-a ridicat cu adevãrat pãcatul lumii pentru cã jertfa lui nu era actul liber al unui om fãrã pãcat ºi deci n-a putut obþine decât o trecere a fiilor lui Israil din robia pãmânteascã la libertate pãmânteascã, ca prefigurare a trecerii de la altã robie la altã libertate superioarã, Hristos a venit ca Mielul în sensul deplin al cuvântului care ne-a trecut de pe pãmânt la cer, pentru cã El însuºi a fãcut aceastã trecere pentru Sine ca om: „Hristos, Paºtile cele nouã, jertfa cea vie jertfitã, Mieluºelul lui Dumnezeu, Cel ce ridicã pãcatul lumii“. În Hristos cel înviat rãmâne înscrisã jertfa, cãci numai prin jertfa Lui s-a fãcut transcenderea. El rãmâne Paºtile permanent prin excelenþã sau trecerea continuã, ca sã putem trece ºi noi în orice timp împreunã cu El în planul învierii ºi al vieþii de veci. Toatã existenþa noastrã ºi a istoriei este, unitã cu Hristos, un Paºti, o trecere, de aceea ºi o jertfã cu Hristos însuºi. De aceea, lãudând pe Hristos cel înviat, nu uitãm sã lãudãm ºi crucea Lui, cãci prin ea a înfãptuit Hristos trecerea de la moarte la viaþã ºi prin ea putem face ºi noi aceastã trecere: „Cinstitei Crucii Tale ne închinãm, Hristoase, ºi sfântã învierea Ta o lãudãm ºi o slãvim. Cãci cu rana Ta noi toþi ne-am vindecat.“ Sau: „Fãcându-se ca un om, pãtimeºte ca un muritor, ºi prin patimã pe cel muritor îl îmbracã întru nestricãciune.“ În tãria incoruptibilitãþii e fructificatã tãria spiritualã a pãtimirii de bunã voie ºi fãrã vinã. În ordinea spiritualã, nevinovãþia, blândeþea ºi jertfa Mielului care suportã junghierea, echivaleazã cu puterea leului care învinge moartea. În ordinea spiritualã numai Mielul nevinovat ºi înjunghiat ia puterea; numai el este leul care biruieºte (Apoc. V, 5-6). De aceea, precum se vorbeºte de puterea crucii lui Hristos în sãptãmâna Patimilor, tot aºa se vorbeºte de ea în sãrbãtoarea Paºtilor: „Cu crucea Ta ai stricat blestemul lemnului, cu îngroparea Ta ai omorât stãpânirea morþii.“ Crucea continuã sã ne lumineze ºi acum din Hristos, cãci ea înseamnã blândeþe, moarte faþã de tot ce ne þine înlãnþuiþi de ceea ce ispiteºte trupul ºi dezvoltã patimile care ne fac neliberi ºi ne închid într-o existenþã a repetiþiei lipsitã de sens, încheiatã prin moartea definitivã. Datoritã crucii acesteia, Hristos nu a putut fi þinut în iad, cãci introducea acolo liniºte, blândeþe ºi nevinovãþie, aducea lumina din care emana puterea de leu biruitor. Blândeþea ºi ferma lui dãruire de sine îi fac pe cei de acolo sã scape de legãturile dureroase ale pãcatului lor ºi sã se descopere pe ei înºiºi în adevãratul sens al existenþei lor: „Cela ce a dat învierea neamului omenesc, ca un miel spre înjunghiere s-a adus. Înfricoºatu-s-au de acesta cãpeteniile iadului ºi s-au ridicat porþile cele de durere, cã a intrat împãratul slavei, zicând celor din legãturi: Ieºiþi! ªi celor din întuneric: Descoperiþi-vã! „ (Miercuri seara din Sãptãmâna luminatã). În baza puterii Sale, Hristos intrã în iad în mod 210

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

paradoxal ca „jertfit ºi nejertfit“, ca „jertfã vie“, ca predat cu totul lui Dumnezeu ºi tocmai de aceea plin de putere dumnezeiascã, ca Miel ºi ca Împãrat. Blândeþea Lui e cu atât mai biruitoare cu cât este a Împãratului: „Mântuitorul meu, vie ºi nejertfitã jertfã, ca un Dumnezeu pe Tine însuþi de voie aducându-Te Tatãlui, ai înviat pe Adam împreunã cu tot neamul, sculându-Te din mormânt.“ (din Canonul din noaptea de Paºti). Sau: „Doamne, cela ce iadul ai prãdat ºi moartea ai cãlcat, Mântuitorul nostru, cela ce ai luminat lumea cu cinstitã crucea Ta, miluieºte-ne pe noi!“. Iadul nu a putut suporta prezenþa în el a Mielului jertfit, cãci în blândeþea Lui era puterea dumnezeiascã. În iubirea maximã manifestatã de Hristos pe cruce e atâta viaþã ºi putere cã prin ea readuce la viaþã nu numai trupul Sãu, ci trezeºte din moarte sau din paralizie ºi puterile sufleteºti ale celor din iad. Dar aceastã putere a iubirii care a mers pânã la cruce, o actualizeazã Hristos continuu. El pãstreazã rãnile sale în trupul Sãu ca o sursã permanentã a iubirii sale, ca o dovadã cã Cel ce a înviat nu e altul decât Cel ce s-a rãstignit pentru noi. Dacã ar fi altul, învierea Lui ºi cea viitoare a noastrã n-ar avea temeiuri în iubirea Lui ºi n-am fi pregãtiþi ºi noi pentru ea prin iubirea noastrã faþã de El, trezitã de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desãvârºire spiritualã: „Rãnile Tale, Hristoase, care de voie le-ai rãbdat pentru noi, le-ai arãtat ucenicilor Tãi, punându-le mãrturie slãvitei Învierii Tale.“ (la Utrenia din duminica Tomii). Prin pipãirea rãnilor s-a convins Toma cã iubirea lui Hristos manifestatã în rãstignire a fost aºa de mare, cã prin ea a înviat ºi ne va învia ºi pe noi, cãci o asemenea iubire nu putea fi decât iubire dumnezeiascã. Numai în sensul cã iubirea maximã, iubirea adevãratã este iubire dumnezeiascã se adevereºte adagiul: „Iubirea în veci nu moare.“ Iubirea nevinovatã a Mielului strigã în urechile sufletelor amorþite ale celor din iad ca un rãcnet de leu trecându-i în împãrãþia Sa: „Deºteptat-ai dupã ce ai adormit, pe cei morþi din veac, împãrãþeºte ca un leu rãcnind în iad.“ Viaþa învierii este viaþa plinãtãþii ºi, deci, a luminii depline, ºi aceastã calitate o are pentru cã este o viaþã de participare neîmpuþinatã la viaþa lui Dumnezeu. Acesta e sensul asumãrii trupului ºi învierii lui în ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul. Propriu-zis, asumarea naturii noastre în Dumnezeu-Cuvântul trebuia sã ajungã la înviere. Sãrbãtoarea Paºtilor în Biserica Ortodoxã dã expresie acestei bucurii ºi lumini nemãrginite, izbucnite în existenþa omeneascã odatã cu þâºnirea orizontului vieþii dumnezeieºti în ea. Cãci prin aceasta, viaþa creºtinilor e înãlþatã la plenitudine ºi eternitate în Dumnezeul devenit om, la împãrtãºirea de viaþa nelimitatã ºi transcendentã a lui Dumnezeu, revãrsatã din ipostasul Cuvântului. 211

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Nu existã imn pascal care sã nu dea expresie acestei bucurii nãscutã din încredinþarea izbucnirii plinãtãþii de luminã ºi de existenþã în viaþa noastrã pãmânteascã: „Aceasta este ziua pe care a fãcut-o Domnul, sã ne bucurãm ºi sã ne veselim într-însa.“, proclamã preotul înconjurând tetrapodul, mai bine zis Evanghelia aºezatã pe el ca simbol al lui Hristos ºi tãmâindu-l dupã ce a început slujba Învierii cu lauda adusã Sfintei Treimi care a sãvârºit întreagã aceastã operã. Iar primul imn pe care-l cântã Biserica în aceastã noapte la slujba care începe odatã cu trecerea nopþii din miezul ei, este un îndemn adresat nu inºilor singulari, ci obºtii credincioºilor sã se deschidã luminii aduse de învierea lui Hristos, prin trecerea virtualã a întregii noastre creaþii de la moarte la viaþã ºi de la pãmânt la cer: „Ziua Învierii, sã ne luminãm popoare, Paºtile Domnului, Paºtile! Cã din moarte la viaþã ºi de pe pãmânt la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi. „ Lumina Învierii nu e lumina unui fulger care trece rapid de la rãsãrit pânã la apus, descoperind pentru o clipã ce înseamnã a zace în întuneric, ci o luminã statornicã, de o adâncime necuprinsã care descoperã cele de sus ºi cele de jos cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o vreme: „Acum s-a umplut de luminã ºi cerul ºi pãmântul ºi cele de dedesubt. Deci sã prãznuiascã toatã fãptura învierea lui Hristos, întru care s-a întãrit.“ S-a descoperit destinaþia noastrã, a credincioºilor pentru viaþa eternã în Dumnezeu, s-a descoperit Dumnezeu ca un Dumnezeu al iubirii care vrea sã se uneascã cu noi pentru veci, s-a descoperit destinaþia trupurilor, care se descompun, spre participarea la slava noastrã în Dumnezeu, s-a descoperit rostul faptelor noastre, ca mijloace ºi drum de desãvârºire ºi de pregãtire a creºtinilor spre viaþa eternã. Întru învierea lui Hristos, odatã cu natura omeneascã s-a întãrit, într-o veºnicã incoruptibilitate, întreaga naturã. Viaþa învierii care s-a ridicat din mormânt, mai bine zis Iisus însuºi, cãci viaþa adevãratã e totdeauna o persoanã, e un izvor al incoruptibilitãþii noastre. Viaþa învierii lui Iisus e ca o apã din care, adãpându-ne, întreþinem viaþa noastrã pentru veci, spre deosebire de apa care, prin lovitura de toiag a lui Moise, izvorând din piatrã, întreþinea numai viaþa trupului pentru scurt timp. Persoana, în general, e un izvor viu de viaþã pentru alte persoane. Dar persoana lui Hristos, persoanã divinã, dar ea însãºi ºi persoanã umanã nemuritoare prin fondul dumnezeirii din care se adapã, adapã în veci ºi pentru veci ºi persoanele noastre: „Veniþi sã bem bãuturã nouã, nu din piatrã seacã fãcutã cu minuni, ci din izvorul nestricãciunii, din Hristos cel ce a izvorât din mormânt, întru care ne întãrim.“ A bea dintr-o persoanã înseamnã a fi într-o comuniune cu ea, aºa cum a bea din naturã, din piatrã, înseamnã a fi într-o comunicare cu natura. Iar cu natura nu poate comunica decât trupul, nu persoana ca 212

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

întreg. A bea din Persoana lui Hristos înseamnã a fi în comuniune cu un izvor de putere spiritualã infinitã, care a fãcut ºi trupul pe care l-a luat incoruptibil ºi poate învia la o stare de incoruptibilitate eternã ºi trupul celor ce sunt în comuniune cu Ea. Trupul înviat al lui Hristos e pnevmatizat sub forþa spiritului Sãu îndumnezeit, prin gradul dumnezeiesc al puterii obþinute de el, iar aceastã stare de pnevmatizare îl spiritualizeazã în aºa mãsurã încât nu mai e experiat ca un obiect impenetrabil, ci primit ca un conþinut al subiectului Sãu, fluid ºi penetrant, capabil sã se interiorizeze celorlalte subiecte, împreunã cu subiectul Lui spiritual propriu-zis: „Hristos reaprinde trupul Sãu ca pe un sfeºnic de lumina Sa dumnezeiascã.“, spune Sfântul Maxim Mãrturisitorul1. Trupul lui Hristos devine luminos ca ºi dumnezeirea lui sau ca ºi subiectul dumnezeiesc ºi îndumnezeit al lui Hristos. Ideea pancomuniunii universale în Hristos cel înviat o exprimã Sfântul Atanasie astfel: „Cuvântul, prin care ºi în care au fost create toate lucrurile, conduce din nou creaþiunea întreagã, care pãrãsise miºcarea ce i-a fost datã ºi o recompune ºi o readunã. Diviziunile apãrute în creaþiune prin separarea elementelor, care erau destinate sã menþinã creaþiunea ca un tot ºi sã n-o lase sã se împartã, au fost depãºite în Hristos ºi puterea unificatoare realizatã în El exercitã o forþã de unificare în toatã creaþiunea… Prin moartea ºi învierea Sa a îndepãrtat separarea dintre rai ºi lumea apãrutã dupã cãdere ºi ne-a deschis nouã raiul interzis, pentru cã El însuºi se întoarce dupã înviere pe pãmânt ºi aratã cã raiul ºi pãmântul sunt una. Prin înãlþarea la cer uneºte cerul cu pãmântul ºi ridicã trupul nostru omenesc asumat de El ºi alcãtuit din aceeaºi esenþã ca ºi al nostru. Ridicându-se cu sufletul ºi cu trupul deasupra cetelor îngereºti, a restabilit uniunea între lumea noastrã sensibilã ºi inteligibilã ºi armonia creaþiunii întregi.“2 Toate au fost puse în lumina deplinã a scopului lor prin înviere. Prin ea a început raiul comuniunii eterne ºi depline între noi creºtinii ºi Dumnezeu ºi întreolaltã. De aceea toate laudã acum în mod conºtient, sau fãrã sã-ºi dea seama, pe Hristos: „Luminatu-s-au toate cu învierea Ta, Doamne, ºi raiul iarãºi s-a deschis ºi toatã zidirea lãudându-Te, cântare Þie aducem totdeauna.“ Cântarea bisericeascã prezintã experienþa acestui început de pancomuniune deplinã, ca o pornire a credincioºilor de a se îmbrãþiºa, de a privi ca fraþi ºi pe duºmani ºi de a ierta: „Ziua Învierii, sã ne luminãm cu prãznuirea ºi unul pe altul sã ne îmbrãþiºãm, sã zicem fraþilor ºi celor ce ne urãsc pe noi, sã iertãm toate pentru Înviere.“ Transparenþa virtualã a trupurilor, corespunzând transparenþei începãtoare a sufletelor, implicã o totalã intimitate ºi familiaritate. În aceastã interioritate ºi familiaritate reciprocã, fluidã ºi profundã a persoanelor, care are ca subiect central pe Hristos, acesta nu e numai 213

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

izvorul apei vii a unei existenþe întinerite, veºnic neveºtejite în bogãþia ºi în noutatea ei continuã ºi inepuizabilã, ci ºi izvorul care lumineazã toatã realitatea aceasta a pancomuniunii totale. În acest tot al pancomuniunii personale, e o luminã solidarã cu curãþia, cu sfinþenia, cu transparenþa ºi cu sinceritatea ei. Unde nu e curãþie în relaþii, nu e nici comuniune deplinã, nici lumina deplinei descoperiri reciproce. Hristos e lumina ce se descoperã deplin, în profunzimea neajunsã a calitãþii de cauzã creatoare ºi susþinãtoare a vieþii tuturor, pentru cã din el izvorãºte curãþia iubirii atotgeneroase faþã de toate. Aceastã sfinþenie a comuniunii totale începãtoare, care þâºneºte prin învierea lui Hristos, umple pe adevãraþii creºtini în miezul nopþii în care se produce, de o ambianþã de sfinþenie, de limpezime, de transparenþã ºi de apropiere, a cãror expresie totalã e o pace mai presus de fire între toate. Cerul pãtrunde cu lumina lui infinitã toatã firea, fãcând-o proaspãtã ca la început, dându-i strãlucire de sãrbãtoare: „Cât este de sfinþitã cu adevãrat ºi mult prãznuitã ºi strãlucitã aceastã noapte de mântuire, mai înainte vestitoare a zilei celei purtãtoare de luminã a Învierii, întru care lumina cea fãrã de ani din mormânt tuturor a strãlucit.“ Sãrbãtoarea e simþitã ca o totalã transcendere realizatã de creaþie în Hristos cel înviat. Transcenderea pe care Biserica o numeºte Paºti e trãitã într-o negrãitã bucurie, într-o bucurie de copii nevinovaþi ºi zburdalnici. Biserica exprimã aceastã transcendere într-o înºirare de atribute care ar vrea sã fie fãrã sfârºit pentru cã sunt cu neputinþã de cuprins ºi de exprimat, ºi prin care încearcã sã exprime negrãita stare cu totul nouã în care ea transformã firea: „Paºtile cele sfinþite astãzi nouã s-au arãtat, Paºtile cele nouã ºi sfinte, Paºtile cele de tainã, Paºtile cele preacinstite, Paºtile, Hristos Mântuitorul, Paºtile cele fãrã prihanã, Paºtile cele mari, Paºtile credincioºilor, Paºtile care au deschis nouã uºile raiului, Paºtile cele ce sfinþesc pe toþi credincioºii.“ Am vãzut cã Sfântul Maxim Mãrturisitorul a înþeles trupul înviat al Domnului ca un sfeºnic spiritualizat din care lumineazã dumnezeirea Lui în mod neîmpiedicat. Cântarea bisericeascã vede în trupul înviat al Domnului o oglindã a dumnezeirii Lui. Ea scoate pe lângã aceea în evidenþã faptul cã aceastã stare ºi funcþiune a trupului este cea mai înaltã treaptã la care este ridicat el. Ea este treapta eshatologicã la care vor fi ridicate trupurile noastre. Trupul lui Hristos este pârga acestei trepte eshatologice culminante a trupurilor noastre. În Hristos culmineazã lumina la care se vor ridica adevãraþii creºtini prin strãdanii continue. Tot întunericul, chiar cel culminant al iadului, a fost risipit prin Hristos, Lumina Lumii. Dacã mai rãmâne un iad, el nu mai proiecteazã asupra lumii nici un fel de întuneric, de lipsã de sens. Legãturile lui cu lumea au fost tãiate. Desigur, e vorba de lumea vãzutã de cei ce cred în învierea lui Hristos. 214

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Lumina neînseratã care iradiazã din trupul lui Hristos nu e o luminã impersonalã, ci lumina Persoanei supreme, deci ºi cãldura dragostei supreme a lui Dumnezeu adusã aproape creºtinilor credincioºi ºi comunicatã lor, întrucât aceastã Persoanã s-a fãcut ºi rãmâne în veci ºi om: „Închinãciune de searã aducem Þie, luminii neînserate, care la sfârºitul veacurilor, ca într-o oglindã prin trup ai strãlucit lumii ºi pânã la iad te-ai pogorât ºi întunericul cel de acolo l-ai stricat ºi lumina învierii neamurilor ai arãtat, Dãtãtorule de luminã, Doamne, slavã Þie!“ (Miercuri seara în Sãptãmâna luminatã) Lãmuriri de mare preþ cu privire la trupul înviat al Domnului dau cântãrile din Duminica Tomii. Acesta pipãie urmele rãnilor din coasta Lui, ceea ce dovedeºte cã trupul e menþinut în veci. Dar trupul acesta e arzãtor ca focul ºi numai condescendenþa Domnului îl apãrã pe Toma sã nu se ardã la atingerea lui. Focul curãþiei, al iubirii ºi al bogãþiei spirituale a sufletului lui Hristos, plin de Duhul Sfânt al dumnezeirii Sale, ridicã la stare de foc ºi de luminã ºi trupurile noastre. Dacã lumina de pe faþa lui Moise era atât de orbitoare cã nu putea fi privitã de evrei ºi de aceea Moise trebuia sã umble cu faþa acoperitã de un zãbranic (II Cor. III, 13), dacã lumina feþii lui Hristos pe muntele Tabor strãlucea ca soarele ºi a umplut de spaimã pe cei trei ucenici (Marcu IX, 6; Luca IX, 34), cu cât mai orbitoare nu trebuie sã fi fost lumina trupului înviat al lui Hristos? Dar mâna lui Toma, fiind apãratã de ocrotirea dumnezeiascã ca sã nu se ardã, a simþit totuºi în ea puterea dumnezeiascã din trupul Lui: „Cine a pãzit atunci mâna ucenicului nearsã, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei îndrãznealã de a putut pipãi osul cel de vãpaie? Cu adevãrat ceea ce a pipãit. Cã de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipãi ea patimile cele ce-au clãtinat cele de sus ºi cele de jos?“ (Sâmbãta în Sãptãmâna luminatã). Toma a crezut prin adeverirea ce i-o dãdeau rãnile trupului cã Hristos însuºi a înviat cu trupul. Dar a crezut cã a înviat Hristos, nu simplu pentru cã a pipãit un trup ca la nostru. Cãci în acest caz ar fi putut socoti cã Hristos nu a înviat cu adevãrat, ci a revenit la viaþa pãmânteascã, sau poate nu a murit. Ci a crezut ºi pentru cã a simþit trupul lui Hristos plin de puterea Duhului. Toma a simþit cu mâna sa firea îndoitã a Mântuitorului: „Iar el simþind cu mâna sa firea Ta îndoitã, plin de fricã a strigat cãtre Tine: Domnul meu ºi Dumnezeul meu, slavã Þie!“ (Vecernia din sâmbãta Sãptãmânii luminate). Toma a simþit în toatã firea sa un cutremur la pipãirea coastei lui Hristos. Cãci prin ea a simþit nu numai cãldura omeneascã a coastei, ci ºi lucrarea dumnezeiascã manifestatã prin ea, cu mult mai mult decât a simþit aceastã putere femeia care suferea de curgerea sângelui: „Cu fricã mâna puindu-ºi Toma în coasta Ta cea de viaþã aducãtoare, Hristoase, tremurând a simþit, Mântuitorule, îndatã îndoita lucrare a celor douã firi, care întru tine sunt 215

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

unite fãrã amestecare ºi cu credinþã a strigat zicând: Tu eºti Domnul cel preaînãlþat, Dumnezeul Pãrinþilor ºi al nostru, slavã Þie!“ (Utrenia din Duminica Tomii). Astfel Toma cunoaºte pe Dumnezeu, înviat ca om, nu numai cu ochii, ci ºi cu pipãirea. El a adaos la mãrturia ºi la predica apostolicã un temei nou, o experienþã nouã a dumnezeirii lui Hristos cel înviat: „Iscodirea ta, Tomo, vistierie ascunsã ne deschizi nouã, cã teologhisind cu limba cea de Dumnezeu purtatã, lãudaþi-L, ziceai, pe Hristos ºi-L preaînãlþaþi întru toþi vecii.“ (Ibid.). Sau: „Bogãþie scoþând din vistieria cea nefuratã, din dumnezeiasca coasta Ta cea împunsã cu suliþa, Fãcãtorule de bine, de înþelepciune ºi de cunoºtinþã umple lumea Geamãnul.“ (Ibidem) Trupul înviat al Domnului þine de un plan transcendent planului nostru de trãire. Dar pentru cei ale cãror simþuri sunt înãlþate prin energia Duhului Sfânt, datoritã credinþei, aceastã transcendenþã nu e sesizabilã numai prin simþuri ca o realitate exterioarã, ci e intratã în comunicare cu fiinþa lor. Cãci are fluiditatea spiritualitãþii ºi iradierea iubirii maxime. Acest trup e transcendent numai în sensul cã e o realitate din planul Duhului ºi ni se cere o ridicare la starea de înduhovnicire, care e þinta noastrã, pentru ca astfel nu numai sã ºtim de El prin credinþã, ci sã ne ºi unim cu el în mod simþit. Aceasta e împãrtãºirea mai adevãratã de el în lumina viitoare neînseratã de care vorbeºte Liturghia ortodoxã. Aceasta e nu numai Botezul în Duhul Sfânt ºi în foc, ci comuniunea în foc ºi în luminã a tuturor cu Hristos în împãrãþia cerului, unde drepþii vor strãluci ca soarele în lumina feþii lui (Matei XIII, 43). De aceastã comuniune sau împãrtãºit Apostolii ºi ea le-a dat putere sã umple totul de focul lui Hristos (Luca XII, 49) ºi sã fie martori ai Învierii Lui pânã la moarte. NOTE BIBLIOGRAFICE 1 2

Ambigua, P.G., 91, 1277. La F. Meyendorff, Le Christ dans la théologie byzantine. Les Editions du Cerf, Paris, 1969, p. 194.

216

SACRALITATE EUHARISTICà ÎN VREMURI CONTEMPORANE Pr. Asist. Dr. Gheorghe Ispas Cultul ortodox actualizeazã ºi permanentizeazã relatarea biblicã legatã de viaþa Mântuitorului Iisus Hristos. Relatarea biblicã ºi istoricã a Mântuitorului este, în fapt, realitatea culticã, euharisticã a Sa, iar Taina Sfintei Euharistii este o „capodoperã a iubirii, a milei ºi a atotputerniciei divine“1. Centrul cultului liturgic al Bisericii este eminamente recunoscut ca fiind Euharistia. „Trupul istoric al lui Iisus, aºa cum a trãit, a murit ºi a înviat, cum strãluceºte preamãrit la dreapta Tatãlui, se gãseºte în mod real pe Sfânta Masã ºi se oferã credincioºilor ca Cina cea de Tainã“2. Memorialul euharistic redã întreaga iconomie a mântuirii neamului omenesc, mergând chiar dincolo de Întrupare. Sensul Euharistiei este unul totalizator, deoarece întreaga istorie trecutã, prezentã ºi viitoare este în ea3. Euharistia ne reaminteºte de creaþia lumii, de cãdere, de sfâºietoarea cãutare a lui Dumnezeu, de întruparea Domnului, de patimile, moartea ºi învierea Sa, de sfânta Sa Înãlþare ºi de focul pogorâtor ºi întemeietor al Duhului. Recapitulând întreaga istorie, Euharistia se deschide totodatã spre eshaton, fãcându-ne din fii vremelnici ai istoriei, fii nemuritori ai împãrãþiei veºnice deja începute. Eshatologia este gustatã în Euharistie, iar Euharistia arvuneºte plinãtatea împãrãþiei ce va sã vinã. Dupã Nicolae Cabasila, „vremea aceasta (a Euharistiei) înseamnã vremea aceea (a Iconomiei), prin aceastã Sfântã Tainã noi fiind contemporani evenimentelor trecute ºi viitoare din istoria sfântã a mântuirii. Prin ea, veºnicia se manifestã ºi activeazã în realitatea cotidianã“4. Ca participanþi la aceastã Tainã, ieºim din ciclicitatea ameþitoare a istoriei ºi suntem introduºi în prezentul continuu al veºniciei, deoarece Hristos este acelaºi, ieri, astãzi ºi în veci. Scriptura ºi Cultul se întâlnesc în conþinutul ºi finalitatea edificatoare a lor, cãci scopul revelaþiei divine unitare a Scripturii ºi a Cultului este îndumnezeirea omului în Hristos, hristificarea lui: „Hristos 217

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

al Evangheliei ºi Hristos al Euharistiei sunt Unul ºi acelaºi Hristos, Dumnezeu, Omul, Iisus Hristos“5. Liturghia îºi are începutul în Evanghelie, iar Evanghelia îºi continuã dinamica transfiguratoare în Liturghie. Împãrãþia anunþatã la începutul Liturghiei este aceeaºi cu împãrãþia a cãrei dimineaþã este vestitã de „îngerul Domnului“ prin cuvintele: „pocãiþi-vã cã s-a apropiat împãrãþia cerurilor“ (Matei III, 2). Liturghia Cuvântului ºi Liturghia euharisticã sau Liturghia catehumenilor ºi a credincioºilor continuã cultic unitatea interioarã dintre Cuvânt ºi Tainã. Cina pregãtitã pentru noi în cadrul Sfintei Liturghii este atât a Cuvântului lui Dumnezeu, cât ºi a Trupului Domnului. Dupã slãvita Sa Înviere, Mântuitorul, mergând spre Emaus cu ucenicii Sãi, le-a explicat Scripturile, apoi, la masã, „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o ºi le-a dat-o“ (Luca XXIV, 13-35). Împãrtãºirea cu Cuvântul este indispensabilã, deci, împãrtãºirii cu Trupul, deoarece prin auzirea cuvântului ia naºtere în noi „crezul“ ca prolog al Tainei. Fãrã afirmarea credinþei nu este cu putinþã participarea la Tainele Bisericii în iconomia Liturghiei; crezul niceo-constantinopolitan precede cuminecarea cu Trupul ºi Sângele Domnului, iar înainte de împãrtãºirea propriu-zisã, rostim o altã mãrturisire: „Cred, Doamne, ºi mãrturisesc cã Tu eºti cu adevãrat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume…“6. Crezul este împãrtãºirea cu Cuvântul în vederea împãrtãºirii cu Trupul. Diferit de Apus, unde Cuvântul ºi Taina sunt concepute separat, Rãsãritul creºtin n-a lipsit niciodatã Taina de conþinutul ei evanghelic. „Toatã slujirea este construitã pe o bazã biblicã ºi, de aceea, necunoaºterea Scripturii duce la necunoaºterea slujirii divine, duce la ruperea evlaviei liturgice de sensul cel adevãrat al legii rugãciunii – al lex orandi…“7. Relaþia dintre Cuvânt ºi Tainã este una de tip perihoretic: Cuvântul este în Tainã, dar ºi Taina este în Cuvânt8. Cuvântul „creºte ºi se întãreºte cu Duhul“ în Tainã, iar Taina nu poate fi împãrtãºitã decât celui ce crede ºi dã mãrturie despre Cuvântul. Cuvântul este desãvârºit în Tainã, „considerã Taina ca fiind împlinirea Sa, cãci în tainã Hristos Cuvântul devine viaþa noastrã“9. În acelaºi timp însã, sufletul, forma sau puterea formatoare a Tainei este Cuvântul, care imprimã ºi scoate în relief sensul ei10. Împreunã - locuirea în Duhul a Tainei ºi a Cuvântului constituie apoi temelia Bisericii creºtine, deoarece, la Ierusalim, prin pogorârea Duhului Sfânt, prin cuvântul rostit de Sfântul Apostol Petru ºi prin Botez, s-a înfiinþat prima comunitate creºtinã. Unitatea lãuntricã ºi ontologicã - am putea spune - între Cuvânt ºi Tainã, se extinde ºi creºte în sinaxa liturgicã. Împreunã locuind, Cuvântul ºi Taina trag comunitatea liturgicã spre împreunã locuire cu Hristos cel înviat. Liturghia catehumenilor sau 218

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

a Cuvântului ºi Liturghia credincioºilor sau Euharisticã, sunt, aºadar, în lumina celor spuse mai sus, într-o relaþie de interdependenþã, de întrepãtrundere, fãrã a uita cã Liturghia Euharisticã realizeazã plenar, prin împãrtãºirea cu Trupul ºi Sângele lui Hristos, împreunã-locuire în împãrãþia lui Dumnezeu. Dar împãrtãºirea cu Hristos, în Taina Euharistiei constituie culmea „pãrtãºiei la firea dumnezeiascã“ (II Petru I, 4), deoarece, dincolo de ea, „nu mai este loc unde sã pãºim“11. Ea nu exclude însã alte moduri de prezenþã ºi lucrare a lui Hristos în Liturghie. Sfintele Taine continuã ºi desãvârºesc marile evenimente biblice, dar începutul trebuie cãutat în Scripturi. Biserica, asistatã de Duhul Sfânt, a „cules tainele din pomul sfânt al Bibliei, ca fructe coapte ºi pline de gingãºie ºi ne oferã sã bem bãuturã ºi sã mâncãm mâncarea Cuvântului ºi sã trãim realitatea cea mai cutremurãtoare: venirea lui Hristos“12. Cãtre aceste valori sacramental-liturgice este îndreptat orice credincios al Bisericii ce se doreºte a fi mãdular viu al acestui trup tainic (Biserica), al cãrui cap este Hristos – Dumnezeu, într-o vreme în care Biserica este confruntatã cu un spirit ºi proces de secularizare ce-ºi îndreaptã atenþia cãtre creaþie, aºezând pe om în locul Creatorului. Omenirea atinge o crizã spiritualã fãrã precedent, uitând cã „centrul de gravitate al Bisericii, al omului ºi al întregii creaþii se aflã în Sfânta Treime ca izvor de sfinþire ºi viaþã veºnicã pentru cei ce cred în Hristos“13. Iar izvorul viu ºi nesecat la care suntem invitaþi cu stãruinþã de Bunul Dumnezeu este Liturghia creºtinãtãþii noastre ortodoxe, îmbogãþitã succesiv prin „creaþia colectivã ºi anonimã a pietãþii poporului ºi a liturghisitorilor, nu impusã prin ordine papale sau decrete sinodale, ci generalizatã cu încetul prin acceptarea ºi îmbrãþiºarea ei benevolã de cãtre toate popoarele ortodoxe, pentru frumuseþea, profunzimea ºi valoarea ei“14. Asistãm acum la un proces complex de globalizare, bazat pe mondializare simþitã în toate aspectele vieþii: social, politic, cultural ºi chiar religios. Se destructureazã state, culturi tradiþionale, economii naþionale etc., dorindu-se a se forma structuri sau societãþi transnaþionale, ce vor fi controlate doar de o minoritate suprapoliticã ºi o elitã economicã. În societatea contemporanã întâlnim oameni dezbinaþi lãuntric, care nu conºtientizeazã relaþia lor cu Dumnezeu, cu semenii, cu ei înºiºi. Cerinþele lor religioase sunt „satisfãcute mecanic, prin obiºnuinþe de familie sau uzanþe sociale, cãrora ei nu le adaugã nimic care sã însemne un fior sufletesc, o cutremurare lãuntricã, o aderenþã cerebralã“15. Într-o asemenea situaþie, globalizarea ideologicã încearcã sã se substituie unitãþii în Hristos, universalitãþii creºtine ºi loveºte puternic 219

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

în demnitatea persoanei umane afirmate de creºtinism: „În timp ce pare cã-i uneºte pe oameni în exterior sau favorizeazã apropierea reciprocã a acestora, cã eliminã barierele despãrþitoare dintre ei ºi faciliteazã comunicarea, în realitate ea duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul (sincretism) religiilor, la omogenizarea înfãþiºãrii ºi comportamentului oamenilor… la anihilarea omului ca Persoanã.16“ Universalitatea creºtinã, însã, se construieºte diametral opus la nivel personal, cât ºi la nivelul comuniunii, pornind dinãuntrul omului, înãlþându-l spre Dumnezeu, spre Împãrãþia Sa, pe care o „invocãm“ sã vinã. ªi, într-adevãr, aceastã legãturã lãuntricã a omului cu Dumnezeu culmineazã cu unirea în chip tainic prin Euharistie, prin Liturghie, un „bun preþios deja dat, existent, care trebuie numai reînviat ºi revalorificat“17, evidenþiind faptul cã e de datoria Bisericii sã se implice în spiritualizarea societãþii, având conºtiinþa cã „un viitor fãrã Bisericã e un viitor fãrã viitor“18. BIBLIOGRAFIE Cãrþi de cult - Liturghier, Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureºti, 2000. CÃRÞI, STUDII, ARTICOLE - BOBRINSKOY, Boris, L’Eucharistie, Jean HEITZ, Paul JELUAN, Intercommunion. Des Chretiens s’interrogent - Eucharistie - Eglise - Unité, Channe, 1969. - BRANIªTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Participarea la Liturghie, în colecþia „Clasici ai teologiei româneºti“, vol. III, Editura România Creºtinã, Bucureºti, 1999 (preluare a lucrãrii autorului din 1949). CABASILA, Nicolae, Despre viaþa în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezanã, Sibiu, 1943 ºi Editura institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureºti, 1989 ºi 2001. - EVDOCHIMOV, Paul, Rugul aprins, Editura Mitropoliei Banatului, Timiºoara, 1994. - MANTZARIDIS, Georgios, Globalizare ºi universalitate, traducere de Pr. Prof. Dr. Vasile Rãducã, Editura Bizantinã, Bucureºti, 2002. - NELLAS, Panayotis, Omul - animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediþia a II-a, 1999. - PLÃMÃDEALÃ, Î. P. S. Dr. ANTONIE, Mitropolitul Ardealului, Biserica în mers, vol. I, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1999. 220

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

- POPOVICIU, I. Nicolae, Epicleza Euharisticã, Editura Librãriei Arhidiecezane, Sibiu, 1933. - RADU, Pr. Lect. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine ºi problema intercomuniunii, tezã de doctorat, în „Ortodoxia“, anul XXX (1978), nr. 1-2. - SAVIN, Ioan Gh, Iconoclaºti ºi apostaþi contemporani, Editura Anastasia, Bucureºti, 1995. - SCHMEMANN, Alexandre, Euharistia - Taina Împãrãþiei, traducere de Pr. Boris RÃDULEANU, Editura Anastasia, Bucureºti, 1999. - STÃNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru Spiritualitate ºi comuniune în Liturghia ortodoxã, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986. NOTE BIBLIOGRAFICE 1

Diac. Nicolae I. POPOVICIU (viitor Episcop al Oradiei), Epicleza euharisticã, tezã de doctorat, Editura Librãriei Arhidiecezane, Sibiu, 1933, p. 1. 2 Panayotis NELLAS, Omul - animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 93. Deºi este o expresie care poate fi primitã cu rezerve sau chiar „ºocheazã“ teologic, traducãtorul lucrãrii respectiv, Diac. Dr. Ioan I. ICà jr., în ediþia a II-a, Sibiu, 1999, p. 55.58, prezintã lãmuriri, note ºi comentarii asupra provocatoarei sintagme patristice „omul – animal îndumnezeit“. 3 Cf. Boris BOBRINSKOY, L’Eucharistie, Jean HEITZ, Paul JELUAN, Intercommunion. Des Chretiens s’interrogent - Eucharistie - Eglise - Unité, Channe, 1969, p. 29. 4 Apud Panayotis NELLAS, op. cit., p. 92. 5 Pr. Lect. Dumitru RADU, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine ºi problema intercomuniunii, tezã de doctorat, în „Ortodoxia“, anul XXX (1978), nr. 1-2, p. 20. 6 Liturghier, Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureºti, 2000, p. 176. 7 Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru STÃNILOAE, Spiritualitate ºi comuniune în Liturghia ortodoxã, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 102-103. 8 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia - Taina Împãrãþiei, traducere de Pr. Boris RÃDULEANU, Editura Anastasia, Bucureºti, 1999, p. 72. 9 Ibidem, p. 74. 10 Pr. Prof. Dr. Dumitru STÃNILOAE, op. cit., p. 101-102. 11 Nicolae CABASILA, Despre viaþa în Hristos, traducere de Pr. Teodor BODOGAE, Editura institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureºti, 1989, p. 193. 12 Paul EVDOCHIMOV, Rugul aprins, Editura Mitropoliei Banatului, Timiºoara, 1994, p. 64. 13 Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Cuvânt înainte la lucrarea Pr. Prof. Dr. Ene BRANIªTE, Participarea la Liturghie, Editura România Creºtinã, Bucureºti, 1999, p. 10. 14 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIªTE, Participarea la Liturghie, p. 37. 15 Ioan GH. SAVIN, Iconoclaºti ºi apostaþi contemporani, Editura Anastasia, Bucureºti, 1995, p. 123. 16 Georgios MANTZARIDIS, Globalizare ºi universalitate, trad. de Pr. Prof. Dr. Vasile RÃDUCÃ, Editura Bizantinã, Bucureºti, 2002, p. 6. 17 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIªTE, op. cit., p. 38. 18 Î.P.S. ANTONIE PLÃMÃDEALÃ, Biserica în mers, vol I, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1999, p. 228.

221

PREOTUL ªI PREDICA Pr. prep. drd. Nicuºor Beldiman Una din prerogativele fiinþei umane, care ne deosebeºte de necuvântãtoare ºi ne situeazã deasupra lor, este facultatea vorbirii, cuvântul sau graiul. Nimic mai mult decât felul nostru de a vorbi nu caracterizeazã ºi nu reprezintã firea ºi personalitatea noastrã, gradul de culturã ºi de educaþie, gesturile ºi înclinaþiile proprii. Vorba, vocabularul ºi felul de a ne exprima reprezintã o laturã esenþialã a felului nostru de a ne manifesta în afarã ºi de a fi în relaþie cu oamenii, ceva care ne este absolut propriu ºi ne caracterizeazã efectiv. Rostirea unui cuvânt, bun sau rãu, declanºeazã consecinþe pe mãsura încãrcãturii conferite. Ecoul unui cuvânt în universul moral este nelimitat. Prin viu grai sau prin scriere, trece din suflet în suflet, de la tatã la fiu, din generaþie în generaþie, de la popor la popor, din veac în veac, zidind sau dãrâmând, întãrind sau slãbind, înfrãþind sau învrãjbind, ca mãrturie bunã sau rea, dupã cum a fost bun sau rãu, omul care l-a rostit1. Cuvântul poate zidi, poate apropia pe ascultãtori de Dumnezeu, dar, prost întrebuinþat, poate sã-i ºi îndepãrteze. La fel, o predicã bunã îi apropie pe ascultãtori, iar o predicã „de toatã trebuinþa“, rostitã la întâmplare, îi poate îndepãrta, creºtinii plecând cu un gust amar ºi cu pãrere de rãu cã ºi-au irosit timpul pentru o îngrãmãdire de cuvinte. Omul modern este receptiv la cuvânt ºi acesta selecteazã în funcþie de ce i se pare mai relevant pentru viaþa personalã. Predica este spaþiul în care preotul poate greºi, scandaliza, contramãrturisi, dacã nu are „cuvânt cu putere multã“. Mijloacele de informare în masã au contribuit simþitor la ridicarea nivelului informaþional al ascultãtorilor, chiar dacã, evident nu toate informaþiile receptate sunt ziditoare de suflet. Se pot lesne observa douã extreme: anumite biserici sunt preferate pentru cã în ele slujesc preoþi care predicã frumos ºi convingãtor, încât vin credincioºi de la distanþe kilometrice apreciabile, iar unele sunt goale deoarece nu se predicã, sau se predicã improvizat, cu abateri grave de la subiect, într-un limbaj de lemn, producând „un zgomot neplãcut“2. 222

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Preotul este, întâi de toate, slujitor al cuvântului ºi a nu predica înseamnã a-ºi anula propria-i slujire; iar acolo unde nu predicã el, vor veni alþii care sã abatã de la adevãr ºi de la bisericã pe cei care, dornici de adevãr, nu l-au aflat la preot, fiind înºelaþi de cei care au arãtat râvnã în slujirea minciunii. Predicarea cu putere ºi cu înþelepciune a învãþãturilor creºtine mântuitoare este semnul neîndoielnic cã preotul este treaz ºi biserica vie, cã þarina datã lui rodeºte grâul cel bun. Numai aºa preotul va putea fi un slujitor al vremii de azi. El trebuie sã ºtie cã pentru a sluji a fost chemat ºi trimis, nu spre a fi slujit. Credincioºii sunt însetaþi mai mult ca oricând de predici care sã rãspundã întrebãrilor cei frãmântã. De aceea, pentru ca predica sã-ºi atingã þelul, se cere o reconsiderare a exigenþelor ce i se impun propovãduirii ºi propovãduitorului, despre care vom încerca sã vorbim în cele ce urmeazã. 1. Predica – act liturgic. În Bisericã, preotul are chemarea sã împlineascã întreita slujire, de liturghisitor sau sfinþitor, de conducãtor sau îndrumãtor duhovnicesc ºi de propovãduitor sau învãþãtor, continuând de-a lungul timpului opera Mântuitorului nostru Iisus Hristos de rãscumpãrare a omenirii din robia pãcatului ºi a morþii. Potrivit tradiþiei ortodoxe, slujirea învãþãtoreascã nu poate fi evaluatã decât în contextul celorlalte douã, propriu-zis între ele existând o legãturã organicã, deoarece accentuarea unei singure laturi a activitãþii rãscumpãrãtoare a Mântuitorului ar denatura conþinutul esenþial al creºtinismului. De aceea, nu numai sfintele slujbe sunt acte liturgice deosebit de importante pentru mântuirea credincioºilor, ci ºi predica. Aceasta, ca mod concret de manifestare al slujirii didactice este în acelaºi timp parte constitutivã a cultului divin. Chiar din primele zile ale creºtinismului, cultul creºtin cuprindea pe lângã lecturile biblice ºi predicarea învãþãturii celei noi adusã de Mântuitorul Hristos. Adunãrile de cult numite în Noul Testament, fie „óõíáãþãáé“, fie „åêêëçóßáé“, aveau urmãtoarele momente liturgice: frângerea pâinii, rugãciunea ºi lauda adusã lui Dumnezeu, citirile din cãrþile sfinte, predica ºi cântãrile religioase, unite cu agapele, colectele pentru sãraci ºi manifestãrile harismelor. Mãrturiilor din Sfânta Scripturã referitoare la aceste momente (Fapte 2, 42; 20, 7), se adaugã cele mai vechi scrieri din perioada primarã a Bisericii, potrivit cãrora citirea ºi explicarea textelor biblice s-a fãcut chiar de la începutul sãvârºirii Sfintei Liturghii. Astfel, Sfântul Justin Martirul ºi Filosoful în Apologia I, scrisã pe la anul 150, ne spune: „Iar în aºa zisa zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce trãiesc la oraºe sau la sate ºi se citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeþilor, câtã vreme îngãduie timpul. Apoi, dupã ce cititorul înceteazã, întâistãtãtorul þine un cuvânt prin care sfãtuieºte ºi îndeamnã la imitarea acestor frumoase învãþãturi. Apoi, ne ridicãm în picioare toþi laolaltã ºi 223

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

înãlþãm rugãciuni, dupã care, încetãnd noi rugãciunea, aºa cum am arãtat mai înainte, se aduce pâine ºi vin ºi apã, iar întâi-stãtãtorul înalþã rugãciuni ºi mulþumiri, cât poate mai multe, la care poporul rãspunde într-un singur glas, rostind Amin“3. În secolul al IV-lea pelerina Egeria, cunoscutã sub numele de Silvia, în lucrarea Peregrinatio ad Loca Sancta ne descrie urmãtoarele momente: „Aici e obiceiul ca dintre toþi preoþii care sunt de faþã, sã vorbeascã toþi care doresc ºi în urma tuturor sã predice episcopul. De aceea, aceste predici se þin totdeauna în zile de duminicã, pentru ca totdeauna sã se instruiascã poporul în Sfintele Scripturi ºi în dragostea de Dumnezeu; ºi pânã ce se þin aceste predici se aºteaptã mult, ca sã se facã Liturghia în Bisericã“4. Aºadar, de la început propovãduirea creºtinã fãcea parte constitutivã din structura slujbelor divine, cãci ea a fost fãrã încetare „o piesã sau un element al cultului“5, învãþãtura împãrtãºindu-se credincioºilor în atmosfera spiritualã, vie, caldã a harului, a rugãciunii. Predica sau omilia, la care s-a adãugat apoi cateheza, au fost ºi sunt pãrþi obligatorii ale rânduielii Sfintei Liturghii. Ea nu este facultativã, nici apanajul unor preoþi mai cultivaþi sau mai talentaþi, ci moment din rânduiala obligatorie a Sfintei Liturghii6. Atât predica cât ºi cultul îºi au locul lor bine fixat ºi de nelipsit în viaþa noastrã religioasã ortodoxã. Propovãduirea nu înlocuieºte cultul, nu-l poate anula, ci ea este o parte a lui ºi rodul ei haric se împlineºte mai ales în atmosfera cultului. Existã falsa convingere cã o slujbã bine sãvârºitã ar face de prisos predica. Desigur, o slujbã sãvârºitã canonic este completã ºi fãrã predicã. Dar includerea predicii în actul liturgic are o importanþã deosebitã. Cu toate cã preotul are admirabile calitãþi liturgice ºi un tact pastoral desãvârºit, fãrã predicã va fi lipsit de una dintre cele trei laturi ale slujirii, dimensiunea învãþãtoreascã. Slujitorul care oficiazã cu dãruire ºi conºtiinciozitate, cunoscând semnificaþia actelor cultice pe care le sãvârºeºte, va fi eficient ºi în exercitarea obligaþiilor omiletice, iar când o slujbã este oficiatã necorespunzãtor va atrage nemulþumirea credincioºilor prezenþi, fapt pentru care va compromite gradul lor de receptivitate în momentul predicii; ei vor fi foarte puþin dispuºi sã asculte rostirea unui slujitor care ºi-a bãtut joc de slujbã, cum se spune uneori. Pe de altã parte, dacã în urma unei slujbe sãvârºite corect, creându-se o atmosferã liturgicã deosebitã, slujitorul va avea o prestaþie omileticã slabã, impresia finalã negativã se va rãsfrânge ºi asupra ceremonialului sãvârºit anterior. Iar când ambele prestaþii, culticã ºi didacticã, sunt sub nivel, credinciosul va fi martorul indignat al unui dezastru liturgic7. Întreaga rânduialã a cultului ortodox este ºi propovãduire, dar aceasta nu-l scuteºte pe preotul slujitor de predicã. Nu trebuie sã uitãm un lucru: cultul vizeazã cu prioritate inima, sensibilizeazã trãirea 224

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

adevãrurilor sfinte, dar e necesarã ºi implicarea minþii pentru cunoaºterea acestor adevãruri8. Aºa cum sfinþii Apostoli nu doar istoriseau simplu viaþa Domnului, în cuvântul lor, ci o ºi explicau, o aplicau la situaþii specifice, legate de loc, de context etnic, spiritual, la fel ºi preotul are misiunea nu numai de a citi Sfânta Evanghelie, ci ºi de a o explica, nu numai de a sãvârºi Sfintele Taine, ci ºi de a le tâlcui înþelesul9. Frumuseþea oricãrei slujbe, îndeosebi Sfânta Liturghie, este sporitã prin propovãduire, care are rolul de a face mai bine cunoscute actele cultice. Predica este o cãlãuzã pentru credincioºi în parcurgerea itinerariilor liturgice, dar ºi pentru luminarea minþilor în vederea asimilãrii învãþãturii necesarã mântuirii. Prin predici ºi cateheze preotul este îndatorat sã facã o educaþie liturgicã a credincioºilor, ca ei sã înþeleagã ºi sã se foloseascã prin participarea lor la sfintele slujbe. A rãmâne numai la oficierea rânduielii slujbei, fãrã un cuvânt de învãþãturã, înseamnã a încuraja necunoaºterea teologicã ºi lipsa de grijã pentru pãstoriþi. Preotul nu mai poate rãmâne doar un om al Liturghierului ºi al Molitfelnicului, un prestator de servicii religioase, ci grija lui trebuie sã cuprindã ºi instruirea credincioºilor. 2. Predica – îndatorire canonicã. Din cuprinsul Sfintei Scripturi observãm cã Mântuitorul a ales pe cei doisprezece Apostoli ca „sã-i trimitã sã propovãduiascã“ (Marcu 3, 14), sã fie martorii învãþãturii, morþii, învierii ºi înãlþãrii sale în Ierusalim, Iudeea, Samaria, pânã la marginile lumii (Fapte 1, 8). Conºtiinþa Sfinþilor Apostoli era atât de puternic stãpânitã de obligaþia propovãduirii Cuvântului lui Dumnezeu, încât în cartea Faptele Apostolilor, prima istorie a predicii creºtine, se relateazã cã au adunat mulþimea ucenicilor ºi au hotãrât cã: „nu este drept ca noi, pãrãsind Cuvântul lui Dumnezeu, sã slujim la mese. Drept aceea, fraþilor, cãutaþi ºapte bãrbaþi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt ºi de înþelepciune, pe care noi sã-i rânduim la aceastã slujbã. Iar noi vom stãrui în rugãciune ºi în slujirea Cuvântului“ (Fapte 6, 2-4). Aºadar, având certitudinea cã vestesc Evanghelia Mântuitorului Hristos, cã împãrtãºesc cuvintele lui Dumnezeu, s-au consacrat integral propovãduirii din adâncul ºi curãþia inimii lor. Urmãtori învãþãturilor scripturistice, Sfinþii Pãrinþi au considerat propovãduirea cuvântului lui Dumnezeu ca marea datorie a preotului, predicile lor fiind ºi astãzi modele de oratorie creºtinã, atât în formã cât ºi în mesaj. Convinºi de valoarea predicii în viaþa creºtinilor, ei oferã preoþilor nenumãrate învãþãturi ºi îndemnuri, pentru a-i determina sã îndeplineascã cu vrednicie misiunea predicatorialã. Sfântul Ioan Gurã de Aur, cel mai mare predicator din epoca patristicã, defineºte predica 225

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

„o datorie care cuprinde pe toate celelalte“10. Din aceastã cauzã, insistã mereu ca preotul sã mediteze pentru a cunoaºte în profunzime adevãrurile dumnezeieºti, descoperite nouã prin revelaþie divinã. În binecunoscutul sãu Tratat despre Preoþie vorbeºte despre importanþa covârºitoare a predicii, în termeni testamentari: „În afarã de pilda prin faptã, preoþii n-au decât un singur mijloc, o singurã cale de vindecare: învãþãtura cu cuvântul, predica. Acesta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer, aceasta þine loc de medicament, aceasta þine loc de cauterizare, þine loc de bisturiu. Dacã preotul trebuie sã ardã sau sã taie trebuie neapãrat sã se foloseascã de predicã. Dacã predica nu-i în stare sã facã asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predicã ridicãm sufletul deznãdãjduit; prin predicã smerim sufletul îngâmfat; prin predicã tãiem ce-i de prisos; prin predicã împlinim cele de lipsã; prin predicã lucrãm pe toate celelalte câte ne ajutã la însãnãtoºirea sufletului…“11. Vãzând respectul faþã de cuvânt al Sfinþilor Apostoli, al Pãrinþilor bisericeºti ºi al marilor predicatori ai altarelor strãbune, suntem convinºi cã trecerea timpului n-a micºorat gradul de rãspundere a predicatorului. Dimpotrivã, responsabilitatea a crescut o datã cu mutaþiile multiple pe care omenirea le-a suferit. Slujitorul cuvântului este chemat sã îndeplineascã cu dragoste nelimitatã ºi cu pasiune sfântã datoria de propovãduitor, conºtient fiind cã predica nu este doar un mijloc de transmitere a învãþãturii de credinþã, ci ºi o obligaþie canonicã . Astfel, Canoanele Bisericii nu întârzie sã prevadã ºi ele datoria de a propovãdui cuvântul lui Dumnezeu, cu sancþionarea clericilor care nu ar respecta aceastã îndatorire sfântã: „Episcopul sau preotul arãtând nepãsare clerului sau poporului ºi neînvãþându-i pe aceºtia dreapta credinþã, sã se afuriseascã, iar stãruind în nepãsare ºi în lenevie, sã se cateriseascã“12, precizeazã Canonul 58 Apostolic, iar Sfinþii Pãrinþi participanþi la Sinodul VI Ecumenic (Trulan,692 ) nu numai cã impun, prin Canonul 2, respectarea vechilor canoane care poartã numele Sfinþilor Apostoli, deci reînnoiesc cele prevãzute de canonul 58 Apostolic, ci fixeazã prin Canonul 19 cea mai detaliatã reglementare privitoare la predicã: „Se cuvine, ca înainte-stãtãtorii Bisericilor sã înveþe în fiecare zi, ºi cu deosebire în duminici, întregul cler ºi popor, cuvintele dreptei credinþe, culegând din scriptura dumnezeiascã înþelesurile ºi judecãþile adevãrurilor ºi sã nu treacã hotarele cele ce sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtãtorilor pãrinþi. Dar ºi dacã s-ar dezbate vreun cuvânt din Scripturã, pe acesta sã nu-l tâlcuiascã altfel decât au arãtat luminãtorii ºi dascãlii Bisericilor prin scrierile lor proprii ºi mai vârtos întru acestea sã se mulþumeascã, decât alcãtuind cuvântãri proprii, ca nu cumva sã ajungã ca fiind neiscusiþi pentru aceasta, sã se abatã de la ceea ce se cuvine. Pentru cã popoarele prin învãþãtura pomeniþilor pãrinþi au ajuns la cunoºtinþa celor vrednice ºi de dorit, precum ºi a celor nefolositoare 226

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

ºi de lepãdat, sã-ºi potriveascã viaþa spre mai bine ºi sã nu fie cuprinºi de patima neºtiinþei, ci luând aminte la învãþãturã, se feresc pe ei ca sã nu pãþeascã ceva rãu, ºi de frica pedepselor care au sã vie, îºi lucreazã loru-ºi mântuirea“13. Acest canon precizeazã trei elemente esenþiale: a. slujitorii bisericeºti trebuie sã instruiascã poporul, adicã sã predice întotdeauna, mai ales în duminici ºi sãrbãtori; b. predica sã se întemeieze pe Sfânta Scripturã; c. predicatorul sã interpreteze Sfânta Scripturã în duhul tradiþiei patristice14. Conþinutul punitiv al primului canon citat ºi cel parenetic al acestuia din urmã ne aduce aminte de teama izvorâtã dintr-o grijã adâncã a Sfântului Apostol Pavel, exemplu de conºtiinþã misionarã15 : „Cãci dacã vestesc Evanghelia nu-mi este laudã, pentru cã stã asupra mea datoria. Cãci vai mie dacã nu voi binevesti“ (I Cor. 6, 19), ºi de sfatul adresat colosenilor: „Cuvântul lui Hristos sã locuiascã întru voi, bogat întru toatã înþelepciunea „(Colos. 3, 16), îndemn deosebit de important pentru orice predicator conºtiincios, mai ales astãzi, când suntem confruntaþi cu o puzderie de „predicatori“, falºi apostoli, desigur, dar abili mânuitori ai vorbelor. 3. Importanþa soteriologicã a predicii. Mijlocul cel mai de seamã prin care ajunge adevãrul la cunoºtinþa celor ce-l cautã este cuvântul: „Credinþa este din auzire“ (Romani 10, 17), ea vine prin cuvântul credinþei. Cuvântul propovãduit este condiþia naºterii credinþei, a începerii lucrãrii de mântuire, ca ºi a altor lucrãri: „Nu putem admira îndeajuns folosirea cuvântului în treburile omeneºti – spunea Bossuet. Fie cã este interpretul oricãrui sfat, mijlocitorul tuturor tratatelor, mãrturia bunei credinþe, el este mai trebuitor ºi eficient în slujirea religioasã. Iatã o dovadã sensibilã în aceastã privinþã: este un adevãr de temelie cã nu putem obþine harul decât prin mijloacele stabilite de Dumnezeu. Or, fapt este cã Fiul lui Dumnezeu a voit sã aleagã cuvântul ca sã fie un instrument al harului ºi un organ universal al Duhului Sãu în sfinþirea sufletelor „16. Dacã pentru oratorii pãgâni, elocinþa urmãrea doar asigurarea unui succes imediat, în coordonatele limitate ale imanentului, scopul principal al vorbitorilor fiind câºtigarea bunãvoinþei judecãtorilor în tribunale, pentru predicatorii creºtini scopul propovãduirii este fiinþial legat de mântuirea ascultãtorilor. Cuvântul este calea prin care se mijloceºte însãºi cunoaºterea lui Dumnezeu, fundamentul acestei cunoaºteri fiind orientarea sufletului credinciosului spre Dumnezeu, care a înzestrat creatura Sa cu o anumitã înrudire cu Creatorul ei. De asemenea „cuvântul este cea mai mare forþã 227

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

spiritualã a celei mai înalte fiinþe create pe pãmânt: prin cuvânt omul poate sãvârºi un bine enorm, atunci când e folosit pentru zidire, adicã numai pentru trezirea ºi susþinerea în om a responsabilitãþii faþã de semeni ºi faþã de Dumnezeu“17. Existã o legãturã indisolubilã ºi între cuvântul divin propovãduit ºi lucrarea credinþei. Credinþa este pe de o parte rod al harului ºi al deschiderii noastre spre Dumnezeu, dar este ºi o consecinþã a propovãduirii. Grãitoare sunt în acest sens cuvintele rostite de Sfântul Apostol Petru la Sinodul apostolic din Ierusalim: „neamurile sã audã cuvântul Evangheliei ºi sã creadã“ (F.Ap. 15, 7). Primirea cuvântului divin cu credinþã conduce la mântuire: „Cel ce ascultã cuvântul Meu ºi crede în Cel ce M-a trimis are viaþã veºnicã“ (Ioan 15, 24). Dar ºi pentru a putea asculta ºi înþelege este nevoie de o credinþã iniþialã, care este darul lui Dumnezeu18. Credinþa este un rãspuns dat cuvântului lui Hristos. Aceste douã realitãþi se influenþeazã reciproc ºi se determinã una pe alta. Credinþa este o adeziune la cuvânt sau constituie rãspunsul personal la cuvântul lui Dumnezeu, iar propovãduirea poate fi numitã ca un fapt al credinþei19. Nu existã slujire adusã lui Dumnezeu ºi nici mântuirea sufletului fãrã credinþã, din aceastã cauzã rolul principal al propovãduirii cuvântului lui Dumnezeu constã în chemarea la credinþã. Vestirea cuvântului divin este izvor al credinþei, dupã cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „credinþa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos“ (Rom.10, 17). Acest fapt al naºterii credinþei poate fi observat ºi cu ocazia predicii þinute de Sfântul Apostol Petru la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, când s-au convertit la creºtinism aproape 3000 de suflete, dupã ce au primit cuvântul ºi botezul. Credinþa primitã prin auz constã în a mãrturisi prin cuvânt învãþãturile Bisericii, cã Hristos este Dumnezeu ºi are putere. Aceasta este prima treaptã a credinþei, adicã cea iniþialã. În primul rând credinþa este produsã de cuvântul lui Hristos sau vestirea despre Hristos. Ca început al mântuirii stã chemarea la credinþã: prin propovãduire ºi este mereu deci convertire, schimbare a vieþii20. Propovãduirea necesarã, cãci este temelie ºi reazem al credinþei, care trebuie sã fie „lucrãtoare prin iubire“ (Gal. 5, 6). Cuvântul propovãduit devine eficient numai atunci când este unit cu credinþa. Necredinþa face cuvântul divin nelucrãtor, cãci el rãmâne doar ceva auzit, exterior, despãrþit de persoana ascultãtorilor, nelegat ºi depãrtat de ei. Ascultarea propriu-zisã a cuvântului propovãduit nu este suficientã, ci este necesarã împlinirea lui. Ascultarea cuvântului nu este mântuitoare, ci numai împlinirea cuvântului dumnezeiesc sau integrarea vieþii proprii, în sensul ºi duhul mesajului dumnezeiesc. La mântuirea credincioºilor contribuie doar articularea cuvintelor propovãduite în viaþã. Predica are menirea de a edifica credinþa, de a comunica puterea înduhovnicirii ºi trãirii dupã voia lui Dumnezeu. Importanþa ºi 228

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

necesitatea propovãduirii decurg limpede din valoarea ºi trebuinþa credinþei ºi a faptelor bune pentru mântuire. Propovãduirea naºte credinþa, dar o ºi dezvoltã ºi o face lucrãtoare în fapte ale dreptãþii ºi ale virtuþii creºtine. Fãrã predicarea cuvântului divin nu existã mântuire sigurã. Pentru a ne mântui este absolut necesarã credinþa în Hristos. Nimeni nu poate crede în Hristos fãrã sã-l cunoascã, iar cunoaºterea, credinþa ºi îndreptarea vieþii vin din predicarea cuvântului lui Dumnezeu. La credinþã trebuie sã se adauge ºi faptele corespunzãtoare. Nu ne mântuim numai întrucât ajungem sã-L cunoaºtem pe Hristos, ci ºi pentru cã ne transformãm viaþa în duhul învãþãturilor ºi vieþii Lui. Fãrã fapte în spiritul credinþei nu existã mântuire. Asemenea fapte nu se realizeazã însã fãrã predicã21. 4. Importanþa pregãtirii pentru alcãtuirea predicii. Pentru mulþi dintre slujitorii altarelor, mai ales când se aflã la începutul misiunii lor, predica este o piatrã de încercare, depãºitã mai apoi, de cele mai multe ori, dar nu fãrã dificultate. Mulþi au simþit povara de a alcãtui o predicã, în ciuda cunoºtinþelor teologice acumulate pe parcursul anilor de studiu. A fi concis, precis, coerent ºi clar atunci când vorbeºti despre o temã, a te încadra într-un timp psihologic, a gãsi limbajul adecvat pentru a rãmâne tot timpul aproape de sufletul celor care te ascultã nu este uºor. Cel care vrea sã transmitã cuiva o pãrere, o învãþãturã, are grijã sã o facã de aºa manierã încât sã fie cât mai bine înþeles de cãtre ascultãtori. Desigur, pentru ca înþelegerea sã aibã loc, este necesar ca ºi ascultãtorii sã aibã fondul aperceptiv corespunzãtor precum ºi bunãvoinþa de a asculta ceea ce li se transmite. Dar ºi mai necesar este ca vorbitorul sã se foloseascã în expunerea sa de toate mijloacele de care dispune pentru a se face înþeles cât mai uºor ºi cât mai bine de toþi ascultãtorii. Preocuparea aceasta de a se face înþeles o are orice om care, intenþionat sau întâmplãtor, leagã cu cineva firul unui dialog, scrie un articol, un studiu sau o carte ºi trebuie, desigur, sã o aibã ºi predicatorul. Trãsãtura caracteristicã a predicii actuale „este masiva ei orientare spre trecut; predica de azi nu e destul de actualã, sau destul de actualizatã. Se citeazã din Sfânta Scripturã, sunt evocate vieþile sfinþilor, sunt actualizate virtuþi ºi pãcate din unghiul de vedere al moralei creºtine, dar toate acestea aparþin trecutului. Pentru predicator temeiurile tradiþiei sunt de o eternã actualitate; pentru psihologia ascultãtorului, pentru înþelegerea ºi adeziunea lui, toate acestea vin dintr-o vreme nedeterminatã ºi nu au pe ce se rezema în sufletul sãu. E foarte greu pentru ascultãtor sã facã saltul uriaº spre trecut ca sã-l lege cu prezentul. De la Sfinþii Pãrinþi predicatorul învaþã ce sã predice, dar de la nici unul nu aflã cui sã predice. Lumea cãreia s-au adresat Sfinþii Pãrinþi a apus de mult; 229

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

rãmânând la acel trecut, predicatorul nu izbuteºte sã pãtrundã în sufletul ascultãtorului sãu de azi“22. Cu aceste cuvinte îºi începea Pãrintele Sebastian Chilea o analizã psihologicã a crizei predicii din vremea sa. Bineînþeles cã aceste mãrturisiri sunt valabile ºi pentru noi, predicatorii de astãzi, cu toate cã au fost scrise acum aproape 40 de ani. În acelaºi context Pãrintele Chilea spune: „Predicatorul actual trebuie sã fie cu grijã deosebitã când se adreseazã ascultãtorilor sãi. Punctul sãu de plecare trebuie sã fie o anume prezenþã sufleteascã a ascultãtorilor sau ceea ce înþelegem prin actualitatea sufleteascã. Sã nu nãdãjduim niciodatã cã atenþia ascultãtorilor îl poate urmãri în orice condiþii, dacã are de spus ceva de seamã. Este iluzia cea mai frecventã. Atenþia ascultãtorilor nu poate sã urmãreascã decât o dezvoltare care porneºte de la ceva actual, cunoscut, trãit ºi de înaltã valoare pentru ei. Predicatorul care nu þine seama de aceastã caracteristicã a psihologiei ascultãtorului este pierdut“23. Aºadar, pentru a-ºi împlini scopul, predica trebuie sã rãspundã exigenþelor credincioºilor de azi. Actualitatea sufleteascã este legatã de înnoirile care apar în mod firesc ºi spontan în viaþa lor. Ei aºteaptã o predicã în limba lor, a veacului în care trãiesc. Rostirea de la amvon presupune argumente indubitabile, logicã, desfãºurare de idei, stil sobru ºi ales, pentru cã „lumea nu se mai mulþumeºte cu retorici ieftine ºi cu floricele. Exigenþele oamenilor faþã de preoþi au crescut. Cultura, care a devenit un bun de masã, a schimbat simþul critic al credincioºilor. Se cere de la preot neapãrat culturã, nu mai merge numai cu Ceaslovul ºi Molitfelnicul“24. Preotul trebuie sã fie integrat în vremea sa cu civilizaþia ºi cultura, cu operele literare, cu arta, cu poezia ºi filosofia, cu ºtiinþa din toate domeniile ºi numai în contextul lor sã-ºi expunã explicarea Evangheliei. Sã ºtie spre ce se îndreaptã interesul credincioºilor, iar acesta trebuie satisfãcut nu prin predici abstracte, despre lucruri asupra cãrora credincioºii nu sunt informaþi ºi nu au mijloacele de a înþelege, ci prin predici luminate, plasate în contextul intereselor oamenilor din vremea noastrã25. Predicatorul creºtin va trebui, de asemenea, sã se sileascã sã intuiascã frãmântãrile sufleteºti ale auditorului sãu. Credinciosul cãruia îi vorbeºte nu este nici publicul de la o conferinþã, nici cel de la o prelegere academicã, nici cel de la o întrunire publicã; în faþa lui stã un public de diferite vârste, diferite pregãtiri intelectuale, diferite convingeri morale, nevoi ºi necazuri diverse care toate reprezintã tot atâtea diferenþe receptive26. Fãrã cunoaºterea acestora predica poate fi un eºec. Cauzele acestui eºec sunt prezentate de Pãrintele Grigorie Cristescu astfel: „Teme imprecise, neclare, vagi, o dezvoltare confuzã, haoticã, articulaþii artificiale sau sclerotice, concluzii lipsite de orice dinamism. Tu, predicator, eºti izolat de viaþa din vremea ta ºi prea prezent în trecutul îndepãrtat“27. 230

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Trebuie observat cã actualizare nu înseamnã îndepãrtare de Tradiþie, ci, dimpotrivã, o prelungire a tradiþiei pânã la noi „legând ce este vechi ºi rodnic din trecut cu ceea ce este viu ºi rodnic din prezent. Legãtura aceasta þine de arta predicatorului, de felul în care ºtie sã facã transmutaþiile din minereu în metal nobil prin puterea creatoare de lumi a cuvântului, de mãiestria cuvântãtorului. Latura creaþiei originale cere mereu rãmânerea la simplitate, reducerea expresiei la strictul necesar, orientarea spre viaþã, singura modalitate de a înviora, de a da viaþã predicii, de a o face ascultatã. Ca o predicã sã fie vie, trebuie sã cuprindã fapte vii ºi simple, sã palpite de viaþã. ªi viaþa aceasta în forma cea mai simplã nu o sesizãm decât în prezent „28. A reproduce de la amvon o predicã rostitã cu mult în urmã înseamnã a ignora trebuinþele prezente ale ascultãtorilor. Apelul propovãduitorului la fapte istorice ºi adevãruri din Sfânta Scripturã ºi Sfânta Tradiþie este binevenit atunci când se face raportarea lor la contemporan29. În acest context ne amintim de cuvintele lui Nicolae Iorga adresate cândva senatorilor: „Toþi vorbiþi frumos despre trecut, dar ce faceþi ca prezentul sã fie mai bun, mai frumos ?“30. La fel ºi predica, trebuie sã se înnoiascã permanent, spre a nu deveni rutinã31. De aceea, pentru reuºita unei predici, la început de secol XXI, predicatorul începãtor trebuie sã conºtientizeze cã predicile atât de frumoase ºi convingãtoare ale marilor predicatori nu s-au nãscut la întâmplare, ci sunt rezultatul unui efort de excepþie pe plan teologic, cultural, pastoral ºi duhovnicesc. Dacã unele daruri pot fi moºtenite prin naºtere, cum ar fi, de pildã, frumuseþea fizicã, însuºirea de bun vorbitor presupune o muncã uriaºã, pe parcursul unui numãr însemnat de ani. Celebrul orator latin Cicero are mare dreptate în aceastã privinþã când afirmã: „Poeta nascitur, orator fit“32, cuvinte care exprimã concis faptul cã darul oratoriei nu se moºteneºte, ci se cultivã33. Convingãtoare sunt în acest sens cuvintele Pãrintelui Dumitru Belu, cel mai prolific autor de studii omiletice româneºti: „o predicã, se ºtie, are valoarea ostenelii ce depui la întocmirea ei“34. Predica fiind un dialog, nu un monolog, succesul acesteia depinde în mare mãsurã de viaþa ºi pregãtirea propovãduitorului, ca rod al unui efort neîntrerupt de autodepãºire. Dacã omul nãscut pentru elocvenþã are nevoie de studiu permanent pentru a-ºi conserva acest dar35, cu atât mai mult un predicator obiºnuit trebuie sã citeascã mult, sã gândeascã mult, pornind de Sfânta Scripturã, de la textul ce urmeazã a fi comentat ºi explicat, într-un cuvânt trebuie sã se pregãteascã temeinic pentru alcãtuirea cuvântului de învãþãturã. Referitor la aceastã pregãtire, tratatele de Omileticã disting douã mari etape în elaborarea ºi redactarea predicii: îndepãrtatã sau generalã ºi apropiatã sau specialã. Cea dintâi începe în clipa în care tânãrul s-a hotãrât pentru misiunea 231

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

preoþeascã. El trebuie sã-ºi orienteze cu perseverenþã în aceastã direcþie întreaga sa pregãtire: lectura, gândirea, simþirea, voinþa, atitudinea generalã faþã de lucruri ºi oameni, þinuta, viaþa sa întreagã36. Pãrintele Galeriu povestea odatã, la una din orele de curs: „M-a rugat deunãzi un confrate mai tânãr sã-i sugerez câteva teme pentru predici, totodatã sã-i dau niscaiva idei, cã el pur ºi simplu nu mai ºtie despre ce sã mai vorbeascã…“. Apoi, dupã ce a clãtinat din cap de câteva ori, indignat ºi mâhnit, a zis: „Vai, vai, sãrmanul! Cum sã spui aºa ceva, când sunt atâtea probleme; atâtea întrebãri ale credincioºilor la care aºteaptã rãspuns ?! A, alta-i pricina, de fapt: dacã nu pui la timp în buzunare ce trebuie, când cauþi la nevoie în ele, nu gãseºti nimic !“37. Tot în privinþa pregãtirii generale pentru predicã este sugestivã ºi mãrturisirea unui profesor de teologie american, Henry Ward Beecker, fãcutã unui ucenic al sãu. Acesta i-a ascultat într-o dimineaþã predica ºi impresionat i-a spus profesorului: „Intenþionez sã intru curând în pastoraþie. Una din întrebãrile care mã neliniºteºte este cât timp ar trebui sã afectez pregãtirii predicii. Mi-a plãcut în aceastã dimineaþã atât de mult predica dumneavoastrã, încât m-am gândit sã vã întreb cât timp v-a trebuit s-o pregãtiþi, ca sã am pentru mine un indiciu“. Profesorul i-a rãspuns: „Tinere, predica pe care am rostit-o azi-dimineaþã am pregãtito chiar din ziua în care m-am nãscut“38. În cadrul pregãtirii generale, trebuie avute în vedere urmãtoarele: - dezvoltarea judecãþii, cu o gândire logicã, prin lecturã sistematicã, cu discernãmântul necesar; - cultivarea memoriei prin învãþarea unor versete din Sfânta Scripturã, a unor poezii frumoase, fragmente liturgice, citate semnificative pe care le întâlnim în lecturile noastre39. Nu trebuie sã se uite cã o memorie bunã este condiþionatã ºi de pãstrarea unor reguli de igienã. Alcoolul, privegherile prelungite, surmenajul ºi în general orice fel de excese influenþeazã neprielnic asupra memoriei40; - studierea izvoarelor predicii, din care sã rezulte fiºe, notiþe, rezumate. Puse în rânduialã, ele ne vor servi la nevoie, scutindune de eventuale cãutãri disperate din ajunul rostirii predicii41; - cultivarea cu grijã a limbajului ºi stilului omiletic, ºtiut fiind faptul cã greºelile de limbã în predicã înseamnã lipsã de respect faþã de învãþãtura propovãduitã, faþã de ascultãtori. Greºelile de limbã scad autoritatea predicatorului ºi eficienþa predicii. Întrucât limbajul este cea mai bunã oglindã a spiritului omenesc42, socotim cã este în acelaºi timp ºi o carte de vizitã a predicatorului. Pentru a preîntâmpina pericolul degradãrii limbajului, profesorul Fred B. Cradock ne propune urmãtoarele sugestii: 232

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

- conºtientizarea importanþei ºi puterii cuvintelor; - strãdania de a gãsi expresii imaginative ºi stimulative; - consacrarea mãcar a unui sfert de orã în fiecare zi pentru a citi texte din mari autori de eseuri, poeme, romane, etc., fãrã a neglija Scriptura ºi pe Sfinþii Pãrinþi; - compunerea scrisorilor pentru prieteni, pãrinþi, rude. Dintre toate mijloacele de scriere, scrisorile personale sunt cele care se apropie cel mai mult de stilul vorbit; - ascultarea cu atenþie a diferiþilor vorbitori, în împrejurãri diferite, nu numai în ocazii culturale elevate, ci ºi în altele; - înlãturarea din textul predicii a tot ceea ce este de prisos43. - exerciþiul de redactare a predicilor este deosebit de necesar pentru predicator, deoarece „trebuie sã se deprindã a se sluji bine de condei, dacã vrea sã ajungã a se sluji bine de cuvânt“44; - deprinderea de a vorbi liber prin exersare permanentã, folosindu-se de orice ocazie care i se oferã. Procedeul acesta este necesar mai ales celor emotivi, care au nevoie sã-ºi înfrângã timiditatea ºi tracul. Dar orice predicator are nevoie de asemenea exerciþiu de vorbire liberã în public, pentru a se deprinde cu intonaþia, gestica, þinuta ºi pentru a percepe reacþiile ascultãtorilor. Pregãtirea apropiatã reprezintã eforturile care se fac de cãtre predicator înaintea rostirii predicii cerutã de proxima sãrbãtoare din cursul anului liturgic. Este indicat ca pentru o predicã duminicalã sau pentru o anumitã sãrbãtoare sã înceapã pregãtirea cât mai devreme posibil, aproape cu o sãptãmânã înainte. Pentru a fi eficientã, pregãtirea apropiatã trebuie sã þinã seama de timpul, persoanele ºi locul în care va fi rostitã cuvântarea. Un alt moment important este acela al fixãrii temei în legãturã directã cu cele trei împrejurãri. Este necesar sã se aleagã o singurã temã care sã fie clarã pentru ascultãtori. Singularitatea temei, a unei idei centrale este subliniatã atât de predicatori, cât ºi de credincioºi: „Ca predica sã fie bunã trebuie sã limpezeascã o singurã problemã, adicã preotul sã nu se împrãºtie, abordând foarte multe probleme, noþiuni ºi sã nu limpezeascã nici una“45. Claritatea unei predici este strâns legatã de capacitãþile predicatorului de a face o alegere justã, a accepta sã înlãture multiplele teme secundare ºi sensuri pe care le oferã o pericopã. Dacã preotul va dori sã transmitã mai multe mesaje, ascultãtorii riscã sã nu recepþioneze nici unul, pentru cã vor fi nevoiþi sã urmãreascã mai multe teme în acelaºi timp, sã treacã de la un mesaj la altul, iar la un moment dat, obosiþi ºi dezinteresaþi, nu vor mai asculta predica46. Una dintre marile greºeli omiletice este a rosti o predicã fãrã a ºti în prealabil ce gen vei aborda. Aºa se face cã de multe ori ascultãm o îngrãmãdire de cuvinte înºirate la întâmplare, care, în loc sã zideascã, 233

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

sã înveþe, sã miºte inima ºi sã placã, din contrã, lasã un gust amar ascultãtorilor. De aceea cunoaºterea competenþelor ºi limitelor fiecãrui gen omiletic este una din regulile principale ale propovãduirii. Trebuie sã recunoaºtem, însã, cã o predicã nu se încadreazã strict 100 % în limitele unui anumit gen. Cãci „graniþele se întrepãtrund de multe ori. Bunãoarã, o predicã tematicã va avea câteodatã pasaje în care se face exegeza unui text scripturistic, trecându-se astfel graniþa în genul omiliei exegetice. Dar dupã parcurgerea acelui pasaj vorbitorul va reveni în matca predicii tematice“47. Propriu-zis, fiecare predicã trebuie sã se încadreze în ansamblu într-un gen precis, din care nu va ieºi decât pentru scurte momente, pentru scopuri bine determinate. Autorii manualelor ºi cursurilor de omileticã nu fac o prezentare identicã a acestor genuri, între ei existând unele diferenþe: Nicolae Iancu, în teza de licenþã cu subiectul Cuvântarea bisericeascã ºi felurile ei, susþinutã în anul 1902, evidenþiazã doar trei feluri sau genuri de cuvântãri bisericeºti: predica propriu-zisã, omilia ºi pareneza; pãrintele Dumitru Belu, în capitolul „Felurile predicii“48, împarte predicile în trei categorii: dupã formã (omilia ºi predica tematicã), dupã conþinut (dogmatice, morale, de mângâiere, apologetice, liturgice, sociale, istorice ºi catehetice), iar domnul Ioan Toader, în îndrumarul omiletic, Metode noi în practica omileticã49, menþioneazã doar douã mari genuri omiletice: omilia (exegeticã) ºi predica tematicã (în care intrã: predici dogmatice, morale, liturgice, pareneza ºi panegiricul)50. Totuºi, comparând ºi analizând în aceastã privinþã mai multe surse bibliografice51 cu realitatea liturgicã din Biserica noastrã, distingem urmãtoarele genuri: predica propriu-zisã (sinteticã), panegiricul, pareneza ºi conferinþa religioasã. Omilia (üìéëßá= cuvântare; üìéëÝù= a cuvânta; üìéëïò= mulþime, adunare) este o cuvântare bisericeascã ce explicã în mod concret, practic ºi edificator o pericopã sau un text din Sfânta Scripturã. La rândul ei are douã moduri de aplicare: omilia exegeticã (omilia micã) ºi omilia tematicã (omilia mare sau sinteticã). Omilia micã sau exegeticã, are drept obiectiv explicarea pericopelor biblice verset cu verset, fãcând propriu-zis exegeza textelor, a fiecãrui verset, iar la nevoie chiar a fiecãrui cuvânt în parte. De aceea, acest gen de predicã se mai numeºte ºi omilie analiticã (áíáëßù= a dezlega, a analiza). Omilia mare, tematicã sau sinteticã, trateazã o singurã temã, aleasã din pericopa zilei (din Sfânta Evanghelie sau din Apostolul rânduit). Nu este vorba de o predicã tematicã propriu-zisã, ci de o analizã a unui fragment, pe baza cãruia predicatorul vine cu idei secundare faþã de versetul sau cuvântul principal. Alãturi de omilia exegeticã ºi cea tematicã, avem ºi omilia cateheticã, ce îºi propune tratarea unui adevãr dogmatic, precis formulat în Simbolul de credinþã ºi cuprins în pericopa apostolicã sau evanghelicã a zilei respective. 234

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Aceastã omilie „se desfãºoarã în cadrul cultului divin public, strâns legatã de pericopa scripturisticã zilnicã ºi nu are continuitatea catehezelor ºi nici momentelor logico-psihologice dupã care se desfãºoarã catehezele, care sunt propriu-zis lecþii de religie“52. Predica propriu-zisã sau sinteticã este genul de predicã ce are specific unitatea materiei, tratând doar o singurã temã, ºi sistematizarea în prezentarea învãþãturilor singulare. Dupã conþinut, predicile tematice sunt: biblice, dogmatice, morale, liturgice, apologetice ºi istorice. Panegiricul (ðÜí-Þãýñéò, åùò = adunarea poporului, reuniune pentru o sãrbãtoare) face parte din categoria predicilor tematice istorice, cu caracter aghiografic. La rândul lor, predicile aghiografice sunt predici pure ºi de laudã (encomiastice). În aceastã ultimã categorie intrã panegiricul53, o cuvântare bisericeascã în care se face preaslãvirea unui adevãr fundamental de credinþã, al unui fapt deosebit din istoria mântuirii, ca de exemplu Naºterea Domnului, a Maicii Domnului ºi a Sfinþilor. Scopul panegiricului este acela de a crea în sufletul credincioºilor admiraþie ºi respect pentru viaþa sfinþilor, pentru virtuþile lor alese ºi de a-i determina pe ascultãtori sã urmeze exemplul vieþii lor. În elaborarea acestei cuvântãri se va pleca întotdeauna de la ceva concret, adicã de la persoana sfântului pe care-l cinstim, cuvântarea va reliefa o singurã virtute a sfântului respectiv, pentru a nu aglomera prea mult conþinutul, va fi feritã de exagerãri („sfântul acesta este cel mai mare!“), ºi nu vom ezita sã pomenim ºi ispitele ºi încercãrile sfinþilor spre a da pildã bunã ascultãtorilor54. Pareneza este o cuvântare bisericeascã simplã ce se rosteºte la momente liturgice speciale, fie de bucurie (botez, cununie, sfinþirea Bisericii, instalarea preotului în parohie), fie de întristare (înmormântare, parastase, calamitãþi naturale). Etimologic, pareneza vine din grecescul ðáñáéíÝù-ù = a sfãtui, a avertiza, a încuraja, respectiv substantivul Þ ðáñáßíåóéò, åùò încurajare, exortaþie. Ea figureazã în limbajul omiletic de mai bine de 100 de ani, desemnat ca gen distinct de predicã în Manualul de Omileticã al pãrintelui Vasile Mitrofanovici55. Chiar dacã este mai scurtã decât predicile obiºnuite, pareneza este foarte importantã pentru slujirea credincioºilor pentru cã, la slujbele ocazionale participã, de obicei ºi credincioºi care frecventeazã mai rar biserica sau chiar deloc. Preotul are astfel ocazia sã-i câºtige pentru mântuire ºi pe aceºtia sau sã-i piardã definitiv, printr-o cuvântare nereuºitã56. În acest scop, pareneza trebuie gânditã ºi lucratã cu aceeaºi conºtiinciozitate ca ºi predicile din duminici ºi sãrbãtori. Ca structurã, ea va avea douã pãrþi: în prima se va evidenþia pe scurt o temã a doctrinei ortodoxe, iar în a doua se vor face anumite îndemnuri legate de viaþa concretã a credincioºilor. Întreaga cuvântare se va lega strict de momentul liturgic respectiv. 235

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Elaborarea predicii creºtine are, în general, o anumitã asemãnare cu cea utilizatã de Retorica anticã, în special cea propusã de Quintilian în lucrarea sa Institutio oratoria, unde ne prezintã urmãtoarele etape: a. Inventio (gãsirea ºi adunarea materialului). Odatã fixat asupra subiectului, preotul urmeazã sã treacã la munca de precizare a conþinutului temei respective. Acest lucru se face printr-un susþinut efort de documentare. Înainte de a începe cãutarea propriu-zisã a materialelor sunt importante trei elemente: o rugãciune pentru începutul lucrului, meditarea asupra temei ºi încercarea de a schiþa un plan scris fãrã a consulta nici o sursã de inspiraþie57. Dupã ce ne-am fixat propriile idei ºi intenþii, vom folosi Sfânta Scripturã, lucrãri patristice, cãrþi de predici, manuale de teologie, precum ºi cuvântãrile predicatorilor consacraþi, puse la îndemânã prin intermediul internetului58. b. Distributio (sistematizarea). Dupã gãsirea materialului urmeazã aranjarea ºi alegerea lui potrivit planului prestabilit. Nu ne vom opri decât la ideile care slujesc direct tema. Oricât de adâncã ºi nouã ar fi o idee, sã o lãsãm deoparte dacã nu are legãturã cu ceea ce vrem sã spunem. În operaþia de alegere, de triere a materialului, trebuie sã ºtim a ne limita. Odatã ce ne-am fixat asupra unei teme, sã reþinem numai materialul care o sprijinã ºi sã înlãturãm fãrã milã restul. Se înþelege cã ceea ce este de prisos nu aruncãm, ci punem deoparte pentru altãdatã. Parafrazând un cuvânt al lui Boileau, care zice : „cine nu ºtie sã se limiteze, nu ºtie sã scrie“, putem spune „cine nu ºtie sã se limiteze, nu ºtie sã predice“. A pune prea mult într-o predicã înseamnã a nu dezvolta bine nici o idee. Îngrãmãdirea de idei duce la înãbuºirea ºi strâmtorarea uneia de cealaltã. Un prea mult în ce priveºte ideile înseamnã un prea puþin în ce priveºte dezvoltarea lor, fapt care duce la diminuarea puterii de convingere a predicii. Aceasta trebuie sã fie cuprinsã dintr-o singurã privire, ca un tablou, ceea ce nu se poate realiza prin îngrãmãdirea de idei multe, ci numai alegând ºi reþinând doar pe cele potrivite pentru cazul dat59. Ideile asupra cãrora ne-am oprit ºi pe care le dezvoltãm în cuprinsul predicii nu le putem prezenta oricum, la voia întâmplãrii, ci potrivit unui plan prestabilit. Necesarã în toate domeniile de activitate, ordinea este necesarã ºi în sfera propovãduirii. ªi preotul predicator e obligat sã lucreze dupã plan. Este obligat sã-ºi planifice pe un timp mai îndelungat propovãduirea ºi e obligat sã-ºi întocmeascã dupã un plan precis fiecare cuvântare. Cu privire la avantajele utilizãrii planului, reþinem urmãtoarele: eliminã riscul împrãºtierii, obligându-l pe predicator sã-ºi valorifice mijloacele în direcþia propusã; ne ajutã sã facem o triere corespunzãtoare a materialului adunat prin munca de documentare; indicã ordinea ideilor 236

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

ce vor fi dezvoltate; oferã vorbitorului sentimentul siguranþei; ajutã efectiv la memorizarea ºi rostirea liberã a predicii, facilitându-i predicatorului o privire de ansamblu pe tot parcursul predicii, precum ºi dezvoltarea ideilor în ordinea indicatã de însãºi legãtura lor internã, logicã60. Vorbind despre importanþa de a predica dupã plan, nu vrem sã spunem cã în orice cuvântare trebuie sã anunþãm fiecare punct, fiecare idee, ci ele vor fi doar sugerate, prin pauze de câteva secunde, însoþite cel mai adesea de repetarea formulei de adresare61. Pãrþile principale ale planului sunt: textul (sau „motto-ul“), formula de adresare, introducerea, tratarea ºi încheierea. Textul este reprezentat de un verset din Sfânta Scripturã, de un fragment liturgic din slujba respectivã, de o frazã a unui sfânt pãrinte. El nu este neapãrat obligatoriu, dar atunci când este ales în mod inteligent, este binevenit în fruntea oricãrei predici. Trebuie sã stea în strânsã legãturã cu tema pe care o vom dezvolta, având rolul de o sugera ºi de a o oglindi62. Formula de adresare este folositã pentru orice predicã, dar ea diferã de la un gen la altul. Ca formule de adresare se pot folosi expresii ca: iubiþi credincioºi, fraþi creºtini, drept-mãritori creºtini, iubiþi miri, cinstiþi nuni, cinstiþi nuntaºi, îndureratã familie, întristaþi credincioºi. Introducerea, prima parte a oricãrei cuvântãri, strâns legatã de tratarea temei, este necesarã din mai multe motive: realizarea unei minime captatio benevolentiae, trezirea atenþiei ascultãtorilor ºi crearea dispoziþiei lor de a primi învãþãturile. Ea trebuie sã respecte o anumitã proporþie faþã de întreg. Nu se cade sã-l þii pe cineva la uºã! Nu se cade sã oboseºti de la început atenþia ascultãtorilor! spunea pãrintele Dumitru Belu. În raport cu lungimea predicii, introducerea sã nu fie mai lungã de o pãtrime ºi nici mai scurtã de o optime63. Tratarea constituie partea cea mai însemnatã a predicii, pentru cã de felul cum învãþãtura este dezvoltatã ºi prezentatã depinde realizarea scopului propus. Aceasta reprezintã aproximativ 2/3 din predica respectivã ºi cuprinde urmãtoarele momente logico-psihologice: explicaþia (lãmurirea unei idei dogmatice sau morale), istorisirea (expunerea faptelor biblice, istorice), argumentarea (susþinerea ºi întãrirea temei tratate). Dupã ce preotul a explicat, istorisit ºi argumentat, va trebui sã raporteze cele prezentate la viaþa ascultãtorilor. În acest scop sunt binevenite ºi digresiunile sau ilustraþiile care au darul sã învioreze predica ºi totodatã, sã exemplifice elemente din cele expuse anterior64. Pãrintele Marin C. Ionescu este de pãrere cã utilizarea ilustraþiilor este „cel mai fericit mijloc de a da viaþã predicilor noastre. Ilustraþiile poartã cu sine o putere uimitoare de a clarifica cele mai grele ºi cele mai abstracte idei religioase“65. Totodatã ne recomandã ºi câteva reguli pentru folosirea lor: 237

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

- sã nu fie fabricate în felul istorisirilor morale utilizate în cursul primar; - trebuie sã fie în aºa fel alcãtuite încât sã îngãduie spiritului ascultãtorilor o scurtã respiraþie de întãrire spre zborul cald cãtre Dumnezeu; - sã se þinã cont de spiritul timpului, deºi ilustraþiile cele mai fericite sunt cele clasice, potrivite pentru toate timpurile66. De unde putem lua aceste ilustraþii? Rãspunsul este simplu: izvoarele predicii sunt ºi izvoare pentru ilustraþii - Sfânta Scripturã, scrierile Sfinþilor Pãrinþi, literatura universalã ºi naþionalã. Episcopul Grigorie Comºa al Aradului a tipãrit la începutul secolului al XX-lea un mare volum de pilde67, iar mai aproape de zilele noastre pãrintele ªtefan Slevoacã a tipãrit, ca adaos al unui volum de predici, mai multe ilustraþii pe teme diferite68. Însã, cele mai reuºite ilustrãri le socotim pe cele redate în predicile Î.P.S. Antonie al Ardealului69 ºi ale pãrintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia70. Numeroase digresiuni putem gãsi ºi în cartea de predici a pãrintelui profesor Vasile Gordon71. Încheierea trebuie lucratã cu aceeaºi grijã ca întreg corpul predicii pentru a nu se strica tot ce s-a clãdit pânã aici. Este cu totul nepotrivit ca predica sã se termine brusc. Ea poate începe „ex abrupto“, dar aminul final nu poate fi rostit pe neaºteptate72. Ca orice concluzie trebuie sã fie în strânsã legãturã cu subiectul tratat ºi poate cuprinde o recapitulare succintã a ideilor mai importante ale predicii, o aplicare a temei tratate la viaþa ascultãtorilor, o exortaþie sau exprimarea unor dorinþe, a unor nãdejdi. c. Elocutio (grija pentru limbaj ºi stil). De la planul dezvoltat se trece la redactarea efectivã a predicii. Dacã la adunarea materialului suntem mai mult receptivi, la redactarea predicii suntem mai ales creatori, în sensul cã de la sentimentul vag al cuvântãrii trebuie sã trecem la concretizarea ei în forme precise, clare. Un gând înalt, o învãþãturã aleasã nu înseamnã mare lucru dacã nu sunt înfãþiºate în aºa chip ca ele sã rãzbatã în sufletele ascultãtorilor ºi sã le rãscoleascã. Predica trebuie scrisã în totalitate, mai ales de cãtre preoþii începãtori. „Dupã cum un marinar abia intrat în serviciu nu se avântã sã navigheze pe lângã coastã, la fel predicatorul începãtor nu se avântã la propovãduire încrezânduse în inspiraþia ºi improvizaþia de moment“73. La folosirea materialului trebuie sã ne ferim pe cât posibil de copiere, chiar dacã avem multe idei ale altora în materialul respectiv. El trebuie prelucrat în aºa fel încât sã avem sentimentul cã predica întocmitã ne aparþine, este un act de creaþie personalã. Etapa „elocutio“ are în vedere, de fapt, întregul efort stilistic al predicatorului. În traducere, elocutio înseamnã exprimare, fel de exprimare sau stil. Stilul reprezintã aºadar totalitatea mijloacelor 238

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

lingvistice pe care le foloseºte un scriitor pentru a-ºi exprima gândirea ºi simþirea sa74. Sau, potrivit Dicþionarului Explicativ al Limbii Române, talentul, arta de a exprima ideile ºi sentimentele într-o formã aleasã, personalã75. În general, predicatorii, înainte de a-ºi redacta propriile predici, se inspirã din predicile altora. Trebuie sã observãm, însã, cã foarte puþine utilizeazã un stil direct, apropiat de cel oral. Cele mai multe sunt compuse în laborator, cu grijã ca fraza scrisã sã fie cât mai completã. Astfel, întâlnim fraze lungi, greoaie, aproape imposibil de memorat. Se întâmplã aºa pentru cã este o diferenþã notabilã între stilul propriu scrisului ºi cel al oralitãþii. Primul admite propoziþii ºi fraze mai scurte, directe, pline de vioiciunea convorbirii de la suflet la suflet. Când redactãm predicile, vom fi atenþi ca propoziþiile ºi frazele pe care le scriem sã fie cât mai concise, spre a facilita ascultãtorilor o asimilare uºoarã. De aceea, slujitorul amvonului va aborda un stil ce nu se va îndepãrta de la duhul limbii vechilor cazanii, chiar dacã, obligatoriu, limbajul va fi actualizat76. Stilul, oricât de îngrijit ar fi, nu trebuie sã subjuge conþinutul. Din instrument auxiliar nu trebuie sã devinã scop în sine. Sfântul Ioan Gurã de Aur, unanim recunoscut ca un geniu al frazei omiletice, neîntrecut în fineþea stilului, afirmã: „Nu cer de la preot nici podoaba cântatã a cuvântãrilor oratorilor pãgâni ºi nici nu mã intereseazã cum îi este fraza ºi stilul! Sã fie preotul sãrac în cuvinte! Sã-ºi aranjeze simplu ºi fãrã meºteºugire cuvintele în frazã. Numai sã nu fie neiscusit în ºtiinþã, sã nu fie neiscusit în precizia dogmelor!“77. Sfântul Ioan Hrisostom nu vrea sã îndemne la neglijarea stilului, ci subliniazã doar statutul de complementaritate al acestuia, nu de scop în sine. Predicatorul îºi va supraveghea exprimarea, fãrã a cãdea în retorism. „Cine priveºte ºi trateazã predica prin prisma frazei ºi a succesului oratoric imediat, o denatureazã ºi o stricã. Faptul cã predica literarã sau retoricã poate sã placã unora dintre ascultãtori, nu îndreptãþeºte pe preot sã cedeze ºi sã sacrifice gustului interesele sufleteºti ale lor ºi ale celorlalþi“78. Prezentarea predicii, mai ales în vremea noastrã, trebuie sã se facã în cuvintele obiºnuite ale tuturor, folosindu-se un vocabular îngrijit, bogat, propriu, curat, cu putere expresivã. Dintre calitãþile stilului, generale ºi particulare, cele mai strâns legate de actul omiletic sunt: corectitudinea (gramaticalã ºi de conþinut), puritatea, claritatea, precizia, concizia, naturaleþea, armonia ºi fineþea79. d. Memoria (memorarea cuvântãrii în vederea rostirii libere). Rostirea liberã a cuvântãrii asigurã o mai strânsã legãturã între vorbitor ºi ascultãtori, aºa încât preoþii sunt sfãtuiþi sã nu-ºi citeascã predica, ci sã vorbeascã liber. Predica nu este monolog, ea este dialog între preot ºi credincioºi. Ceea ce predicã preotul constituie rãspunsul la întrebãrile 239

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

pe care credincioºii ºi le pun în mintea lor în ceasuri de rãgaz sau ascultând ceea ce li se spune de la amvon. Pentru a þine seama de întrebãrile lor, predicatorul trebuie sã le cunoascã. Vorbirea liberã îl ajutã tocmai în direcþia aceasta. Cuprinzându-i în privirile lui pe toþi, predicatorul poate citi dintr-un gest, dintr-o miºcare, din privirile ascultãtorilor ce anume nedumeriri, ce anume întrebãri formuleazã ºi cunoscându-le, intuindu-le, le poate rãspunde pe loc. Când însã îºi citeºte predica, preotul slãbeºte pânã la anulare legãtura vie dintre el ºi ascultãtori, riscând astfel sã monologheze ºi sã împuþineze pânã la desfiinþare puterea de rodnicie subiectivã a cuvântului80. De aceea, ca sã poatã fi rostitã liber ºi fãrã poticneli, predica trebuie sã fie memoratã integral, mai ales de predicatorii începãtori. Primele predici trebuie memorate cu maximã grijã, pentru a preîntâmpina eventuale poticneli ºi sincope în timpul predicãrii. Cu timpul, dupã ce vorbitorul va câºtiga experienþã ºi dexteritate în improvizaþii ºi formulãri ad-hoc, nu mai este atât de necesarã memorarea integralã a predicii, fiind suficientã reþinerea reperelor de bazã ale planului. O datã cu acestea putem memora ºi anumite fraze la care s-a muncit mai mult ºi care exprimã foarte bine adevãrurile pe care vrem sã le propovãduim. În acest scop, în ajunul rostirii predicii vom repeta liber, în liniºtea camerei de lucru, fie predica integralã, fie mãcar acele pãrþi care solicitã un efort special pentru fixare81. e. Actio cuprinde mijloacele vorbitorului prin care îºi transmite predica: vocea, gestica, mimica, þinuta vestimentarã ºi aspectul fizic. Vocea. „Cel mai bun mijloc de a avea o bunã intonaþie este sã fii natural, ca ºi când ai vorbi cu un prieten, despre un eveniment care te pasioneazã sau care þi s-a întâmplat! Vocea noastrã nu poate fi vibrantã decât atunci când exprimã un sentiment, o experienþã, o pasiune“82. La fel ºi în predicã, nu utilizãm invariabil aceeaºi intensitate a vocii, pentru cã trebuie s-o adaptãm în permanenþã textului, auditorului, spaþiului în care vorbim. Predicatorul, chiar dacã vorbeºte despre lucruri importante, nu înseamnã cã trebuie sã devinã grav ºi plictisitor. Dimpotrivã, poþi rãmâne convingãtor pentru ascultãtori, fiind dinamic, percutant, trecând de la un ton solemn, în care conteazã fiecare silabã, la un ton familiar, ca ºi cum ai mãrturisi auditoriului un secret; încetinind rostirea unor fraze ca ele sã capete greutate83. Gestica. Gestul este complementul firesc ºi necesar al cuvântului. Folosit în vorbirea obiºnuitã, el a fost ºi este valorificat în mod deosebit în arta oratoricã. La greci ºi la romani, gesticulaþia constituia o parte integrantã a educaþiei retorice. Evident ºi oratoria bisericeascã a acordat atenþia cuvenitã gesturilor ca mijloace de întãrire ºi desãvârºire a celor transmise prin cuvânt. Se înþelege, fireºte, cã la predicã nu vom avea o poziþie rigidã, fixã, sau de copil timid care-ºi rosteºte sufocat de emoþie 240

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

poezia pe scenã, dar nici nu vom face gesturi excentrice, fluturând mâinile în toate pãrþile. Vom face numai acele miºcãri discrete, absolut necesare pentru a sublinia anumite momente ale predicii84. Mimica ºi privirea trebuie sã însoþeascã, de asemenea, în mod natural ºi discret textul predicii. Vom privi în aºa fel încât fiecare ascultãtor sã se simtã vãzut, fãrã a ne localiza cu insistenþã asupra cuiva. Un vorbitor care nu se uitã spre cel care-l ascultã ar putea transmite mesaje de tipul: „nu sunt sigur pe ce spun“, „nu sunt prea sigur pe mine“ sau chiar „sã nu crezi ce-þi spun“85. Þinuta vestimentarã ºi aspectul fizic trebuie sã fie în armonie cu îndatorirea pe care preotul o are de îndeplinit. Prin urmare, vom fi atenþi la o þinutã curatã ºi îngrijitã, elegantã ºi sobrã, lipsitã de excentrisme. Toate cele mai sus enumerate þin nu numai de ceea ce am putea numi „deontologia omileticã“, ci ºi de bunul simþ al fiecãrui vorbitor. Cine se îngrijeºte sã cultive aceastã virtute, cu siguranþã îºi va controla întotdeauna vocea, expresia feþei, gesturile, þinuta corporalã ºi vestimentarã. În concluzie, slujirea cuvântului este un act liturgic, o îndatorire canonicã ºi un mijloc de a-i conduce pe credincioºi pe drumul mântuirii. Pentru aceasta se cere, însã, o pregãtire corespunzãtoare, atât din punct de vedere intelectual cât ºi duhovnicesc. Predica nu se datoreazã numai urechilor minþii ci ea trebuie sã zguduie inimile. În acest sens, predicatorul creºtin nu poate vorbi cu credibilitate ºi cu o bunã cunoaºtere despre Dumnezeu fãrã a fi locuit de El, despre sfinþenie, fãrã a o practica, despre om, fãrã a-l iubi ca pe sine însuºi. Adevãratul propovãduitor este acela care creºte ºi se înnoieºte cu fiecare ascultãtor pe care îl cãlãuzeºte spre mântuire ºi îl îndreaptã cu privirea spre Hristos, Învãþãtorul nostru Suprem. Dacã am înþeles cã predica este un fruct spiritual, atunci vom ºti cã ea se pregãteºte cu rugãciune, cu meditaþie sfântã, aºa încât sã izvorascã firesc din viaþa interioarã a preotului. Atunci când cuvintele care ies din gura preotului sunt o izbucnire sincerã a ceea ce el simte ºi trãieºte, dacã el vibreazã cu adevãrat când rosteºte cuvântul lui Dumnezeu, ecoul trãirii sale se rãsfrânge asupra credincioºilor care-l ascultã86. Pentru a ridica nivelul predicii, care este o parte din trãirea lui, preotul trebuie sã ridice continuu nivelul sãu de gândire ºi de trãire duhovniceascã. Predica nu este numai vorbire, ci este viaþã preoþeascã. Aceasta o deosebeºte radical de orice altã vorbire. Sfinþenia vieþii presupune compatibilitate între cuvântul predicat ºi viaþa personalã. „Viaþa ta sã-þi fie oratoria ta!“, zice Fericitul Augustin87, iar Sfântul Grigorie cel Mare ne spune: „Fiecare preot trebuie sã vorbeascã mai mult prin viaþa sa curatã, decât sã arate prin cuvinte drumul pe care trebuie sãl urmeze. Cãci cocoºul luat de Domnul ca simbol al unui bun propovãduitor, atunci când vrea sã cânte îºi scuturã aripile ºi bãtându241

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

se pe sine, devine mai sprinten. Acest lucru vrea sã arate necesitatea ca propovãduitorii sã fie treji în hotãrârea de a face binele. Sã nu-i trezeascã pe alþii prin predicã, în timp ce ei înºiºi dormiteazã… Sã se loveascã pe ei înºiºi cu aripile gândurilor bune, îndreptând, cu un aspru examen de conºtiinþã moleºeala cea dãunãtoare ºi zadarnicã. Înainte de a rãsuna cuvintele lor de dojanã, faptele vieþii lor sã fie mãrturii dovedite a ceea ce vor sã spunã cu gura“88. Aºadar, în afara de predica propriu-zisã, liturgicã, preotul este dator sã înveþe „cu timp ºi fãrã timp“ (I Tim 4, 2), sã foloseascã orice prilej pentru a lãmuri pe ascultãtori asupra adevãrurilor vieþii creºtine. Parafrazând un cuvânt de folos rostit despre rugãciune, putem spune cã preotul care predicã numai când predicã, acela nu predicã. În orice moment ºi în orice împrejurare cuvântul preotului trebuie sã fie o mãrturisire de credinþã. Este absolut imposibil ca acelaºi preot care a fost invitat într-un loc sâmbãtã seara, unde s-a întâlnit cu mai mulþi enoriaºi ºi unde a vorbit mai mult decât era necesar, a doua zi sã creadã cã-i va convinge pe aceeaºi enoriaºi printr-o predicã, oricât de ireproºabilã ar fi la prima vedere. Dacã predica nu devine stare permanentã în viaþa preotului, roadele sunt întâmplãtoare ºi nu sunt durabile. Oratoria, oricât ar fi de strãlucitã, dacã nu-ºi are acoperire în viaþa preotului, poate cel mult sã învingã dar nu sã convingã. NOTE BIBLIOGRAFICE 1

Pr. prof. dr. Dumitru Belu, Graiul în funcþia lui eticã, în „M.M.S.“, Anul XLVII (1978), nr. 78, p. 453. 2 James Black, The Mystery of preaching, London, 1924, p. 9. 3 Sf. Justin Martirul ºi Filosoful, Apologia I, în Apologeþi de limbã greacã, P.S.B., vol. 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureºti, 1980, p. 71. 4 L. Duchesne, Origines du culte chrétién. Étude sur la liturghie latine avant Charlemagne. Editeur, E. de Boccard, Paris, 1927, p. 59, nota 1, apud Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Introducere în Omileticã, Editura Universitãþii din Bucureºti, 2001, p. 12. 5 Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Cultul divin ca mijloc de apãrare a dreptei credinþe, în „G.B.“, Anul XXXV (1976), nr. 9-12, p. 904 . 6 Idem, Tradiþie ºi înnoire în slujirea liturgicã, vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureºti, 2004, p. 37. 7 Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Predica ocazionalã, (Pareneza), E.I.B.M.B.O.R., Bucureºti, 2001, p. 146. 8 Idem, Predica, parte integrantã a cultului divin, în „G.B. „, Anul L (1992 ), nr. 3-4, p. 42. 9 Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Preoþia ca slujire a cuvântului, în „O. „, Anul XXXI (1979), nr. 2, p. 310. 10 Sf. Ioan Gurã de Aur, Despre Preoþie, trad. Pr. dr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureºti, 1987, p. 89. 11 Ibidem, p. 99. 12 Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed. îngrij. de arhid. prof. dr. Ioan Floca, Sibiu, 1992, p. 37. 13 Ibidem, p. 117. 14 Pr. asist. Nicolae Dura, Norme canonice referitoare la îndatorirea învãþãtoreascã ºi omileticã a preotului, în „M.B.“, Anul XXXIII (1983), nr. 3-4, p. 162. 15 Pr. prof. dr. Vasile Gordon , Introducere… , p. 20.

242

———————————————— Episcopia Giurgiului ———————————————— 16

17 18

19 20 21 22 23 24 25 26 27

28 29

30

31 32 33

34 35 36

37 38

39 40 41 42 43

44 45 46 47 48 49 50 51

52

53

54 55 56

J. B. Bossuet, Predication évangélique, III-e, Paris, 1927, p. 13, apud Magistr. Anatolie Zarea, Predica ºi ascultãtorii ei, în „S.T.“, Anul XVIII (1966), nr. 5-6, p. 356. Pr. dr. Dumitru Stãniloaie, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 219 Pr. lect. dr. Nicolae Dura, Propovãduirea ºi Sfintele Taine.Valoarea lor în lucrarea de mântuire, E.I.B.M.B.O.R, Bucureºti, 1998, p. 95. Ibidem. Ibidem, p. 96. Pr. prof. dr. Dumitru Belu, Curs de Omileticã, dactil., f.a., Sibiu, p. 41. Pr. Sebastian Chilea, Consideraþii omiletice actuale, în „O.“, Anul XIX (1967), nr. 1, p. 66. Ibidem, p. 72. Mitrop. dr. Antonie Plãmãdealã, Vocaþie ºi misiune în vremea noastrã, Sibiu, 1984, p. 163. Idem, Tâlcuri noi la texte vechi, Bucureºti, 1996, p. 11. Pr. Sebastian Chilea, Predica de succes, în „M.O.“, Anul XVIII (1954), nr. 1-3, p. 38. Pr. prof. Grigorie Cristescu, Predicã pentru vremea ta!, în „G.B.“, Anul XI (1950), nr. 9-10, p. 48. Pr. Sebastian Chilea, Consideraþii omiletice …, p. 78. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Necesitatea actualizãrii predicii sub aspect misionar, în „B.O.R.“, Anul CIV (1986), nr. 7-8, p. 107. Ep. Vasile Coman, Îmbunãtãþirea activitãþii pastoral misionare a preotului, în „B.O.R.“, Anul CVI (1984), nr. 8-10, p. 606. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, art. cit., p. 111. Dicþionar de proverbe ºi cugetãri latine, Ed. Albatros, Bucureºti, 1976, p.165. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Poeta nascitur, orator fit. Vocaþia omileticã a Mitropolitului Antonie Plãmãdealã, în „S.T.“, Anul I (2005), nr. 4, p. 44. Pr. prof. dr. Dumitru Belu, op. cit., p.159. Pr. asist. drd. Vasile Creþu, Comunicarea în predicã, în „O.“, Anul LV (2004), nr. 3-4, p. 196. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Biserica ºi Scoala. Analize omiletice, catehetice ºi pastorale, Bucureºti, 2003, p. 243. Apud Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Poeta nascitur…, p. 45. J. Daniel Baumann, An Introduction to Contemporary Preaching, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1988, p. 111, apud Pr. prof. dr. Vasile Gordon, art. cit., p. 46. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Biserica …, p. 243. Ibidem, p. 244. Ibidem. Pr. prof. dr. Sebastisan Chilea, Predicatorul, în „M.O.“, Anul XII (1958), nr. 3-4, p. 180. F. Cradock, Precher, trad. de J. F. Rebeaud, Geneva, 1991, p. 169-170, apud Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Introducere… , p. 284. Pr. prof. dr. Dumitru Belu, op.cit., p. 141. Lect. dr. Ioan Toader, Metode noi în practica omileticã, Ed. Arhidiecezana, Cluj, 1997, p. 100. Pr. asist. drd. Vasile Creþu, art. cit., p. 168. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Introducere…, p. 262. Pr. prof. dr. Dumtru Belu, op. cit., p. 186. Editura Arhidiecezanã, Cluj, 1997. Lect. dr. Ioan Toader, op. cit., Edit. Arhidiecezanã, Cluj, 1991, p. 26. Prot. dr. Vasile Mitrofanovici, Omiletica Bisericii dreptcredincioase rãsãritene, Cernãuþi, 1875; Arhid.dr. Nicolae Balcã, Curs de omileticã, dactil., în Biblioteca Facultãþii de Teologie Bucureºti; Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Curs de omileticã, dactil., în Biblioteca Facultãþii de Teologie din Bucureºti. Pr. prof. dr. Grigore Cristescu, Omilie „mare“ ºi „ omilie micã“ sau omilie „ tematicã“ ºi omilie „exegeticã“?, în „M.M.S.“, Anul XXXIV (1958), nr. 1-2, p. 48. Pr. dr. Constantin Duþu, Panegiricul ca formã a predicii în trecut ºi astãzi, în „O „, Anul XLIV (1992), nr. 1-2, p. 107. Pr. prof. dr. Dumitru Belu, op.cit., p. 236. Prot. dr. Vasile Mitrofanovici, op.cit., p. 605. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Biserica ºi ªcoala ..., p. 252.

243

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 —————————————— 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75

76 77 78

79

80 81 82

83 84 85 86 87 88

Pr. asist. drd. Vasile Creþu, art. cit., p. 168. Vezi www.sfaturiortodoxe.ro; www.creºtinismortodox.ro; www.resurseortodoxe.ro Pr. prof. dr. Dumitru Belu, op.cit., p. 148. Ibidem, p. 152. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Introducere..., p. 289. Ibidem. Pr. prof. dr. Dumitru Belu, op.cit., p. 163. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, op.cit., p. 290. Pr. Marin C. Ionescu, Inimã ºi suflet. Omiletica vremurilor noastre, Bucureºti, 1927, p. 106. Ibidem, p. 107. O mie de pilde pentru viaþa creºtinã, Arad, 1929. Din tezaurul ortodoxiei, Edit. Episcopiei Buzãului, 1990. Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989. Dãruind vei dobândi, Cluj-Napoca, 1994. Mergând învãþaþi… ( Predici), Ed. Universitãþii din Bucureºti, 2001. Pr. prof. dr. Dumitru Belu , op.cit., p. 177. Pr. prof. dr. Dumitru Belu, op.cit., p. 160. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, op.cit., p. 290. Dicþionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureºti, 1998, p. 1021, col. II. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, op.cit., p. 239. Sf. Ioan Gurã de Aur, op. cit., p. 107. Prof. Teodor M. Popescu, Predica, o mãrturisire a preotului, în „G.B“, Anul (XLI), nr. 11-12, p. 646. Pr. prof. Nicolae Petrescu, Omiletica. Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureºti, 1978, p. 223. Pr. prof. dr. Dumitru Belu, op.cit., p. 303. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, op.cit., p. 293. Nathalie Pacout, Parler en public, Alleur ( Belgique ), 1988, în limba românã, Arta de a vorbi in public, trad. Mihai Ghivirigã, Ed. Globus, Bucureºti, 1998, p. 91, apud Pr. asist. drd. Vasile Creþu, art.cit., p. 180. Pr. asist. drd. Vasile Creþu, art.cit., p. 181. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, op.cit., p. 294. Nicki Stanton, Comunicarea, Ed. S. C. ªtiinþã & Tehnicã, Bucureºti, 1995, p. 11. Lect. dr. Ioan Toader, op.cit., p. 172. De doctrina christiana, PLXXXIV, 4, 61, apud Pr. prof. dr. Vasile Gordon, op.cit., p. 251. Sf. Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, IV, 40, trad. în rom. de Prof. dr. Al. Moisiu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureºti, 1996, p. 207.

244

CÂNTAREA DIN CULTUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE SINTAXÃ; FORMÃ ªI STIL; UNITATE ÎN DIVERSITATE; Pr. Lector univ. Stelian Ionaºcu Introducere Biserica noastrã este una dintre puþinele Biserici în care muzica de cult sã se exprime în dimensiuni artistice distincte, fãrã a se exclude una pe cealaltã; monodiei de sorginte bizantinã i se va alãtura - la începutul secolului al XIX-lea – muzica în manierã coralã, venitã la început pe filierã ruseascã ºi occidentalã.1 Fenomenul în sine, ce propunea o diversitate stilisticã, nu a dorit niciodatã sã se transforme într-o rivalitate, deºi cântarea coralã a generat un entuziasm cvasi-general ºi chiar „susþinerea politicã“2 în momentele în care se afirma timid ºi prin influienþe strãine, ca astãzi sã se ridice voci izolate, care sã conteste prezenþa acesteia în Bisericã.3 Aºezat la confluenþa lumii occidentale ºi orientale a bãtrânului Continent, „poporul român a înregistrat curente ºi idei în tot ceea ce a constituit valoare perenã, dar a ºi iradiat elementele distinctei sinteze autohtone, sincronizându-ºi astfel evoluþia cultural istoricã cu civilizaþia societãþii contemporane. Dialogul deschis purtat de-a lungul secolelor între cultura apuseanã ºi cea rãsãriteanã pe pãmântul nostru a sensibilizat spiritul creator românesc pe de o parte în direcþia excepþionalei capacitãþi receptive, iar pe de altã parte în forþa de generalizare ºi universalizare“4. Cultura muzicalã românescã nu putea evita pentru multã vreme noua formã artisticã de tip apusean (polifonia ºi armonia); ea nu a avut mijloacele necesare dintr-un început pentru a se afirma mai devreme. Ceea ce trebuie remarcat este faptul cã, în strãdania de „europenizare“(am putea sã o numim „prima integrare“), prin discutatul decret al lui Cuza, s-a încercat „purificarea“ totalã de influenþa fanariotã 246

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

în care, greºit s-a socotit a face parte ºi muzica psalticã; „înlocuirea“ precipitatã a acesteia se va face printr-o nouã „influenþã,“ de data aceasta ruseascã ºi mai apoi germano-austriacã. Abia mai târziu, altoirea muzicii corale pe tulpina multiseculara a tradiþiei monodice psaltice, avea sã ducã la crearea unui stil propriu românesc, ca expresie „a unei necesitãþi spirituale a sufletului care îºi cautã mântuirea în timpul nostru „5. Nu trebuie sã uitãm cã muzica polifonicã a intrat în þara noastrã pe uºa Sfintei Biserici, primele încercãri corale fiind cele de sorginte bisericeascã; cântarea din cultul Bisericii noastre s-a dezvoltat paralel cu muzica laicã pânã la un anumit punct în care, muzica extra-bisericeascã ºi-a putut permite o modernizare inacceptabilã ºi inaccesibilã în Bisericã. Apreciind perioada în care ne aflãm ca o perioadã de maturitate, prin afirmarea deopotrivã a monodiei psaltice de tradiþie bizantinã ºi a polifoniei corale bisericeºti, perioadã în care probabil nu ne vom aºtepta la prefaceri spectaculoase, de esenþã în morfologia ºi sintaxa cântãrii, putem afirma cã muzica din Biserica Ortodoxã Românã se desfãºoarã sub un titlu generic: unitate în diversitate. Unitatea cântãrii în Biserica noastrã este pãstratã de textul liturgic care este unic în toatã Ortodoxia, de melosul bizantin autentic – fie sub forma explicitã a monodiei psaltice, fie cã transpare din înveºmântarea armonico-polifonicã, de scenografia ºi regia miºcãrilor preotului în drama liturgicã ºi de lipsa instrumentelor ºi a acompaniamentului orchestral în cântarea din cultul divin al întregii Ortodoxii.6 Diversitatea – consecinþã a toleranþei ºi deschiderii teologice specifice poporului nostru – se manifestã prin sintaxa muzicalã abordatã în cântarea liturgicã, (monodie, armonie, polifonie sau eterofonie) ºi prin interpretarea sau maniera de cânt de tip solistic, cântare monodicã cu acompaniament de ison sau fãrã, cântarea credincioºilor în comun, grup coral, cor mixt, cor bãrbãtesc, cor de voci egale etc. Muzica bisericeascã reprezintã haina diafanã cu care se îmbracã cuvântul, în rostirea – de cele mai multe ori – a unor adevãruri dogmatice. Am apela aici la similitudinea ºi apropierea dintre muzica bisericeascã ºi teologia ortodoxã, gândindu-ne cã amândouã sunt sub aceeaºi umbrire a Sfântului Duh7. Putem spune cã muzica bisericeascã se aflã sub „incidenþa“ dogmei în sensul cã, aºa cum definiþia dogmaticã nu poate fi schimbatã, dar în jurul acesteia se poate teologhisi, aºa muzica bisericeascã trebuie sã-ºi pãstreze nota sa specificã, autenticã, dar ea poate fi exprimatã în limbajul vremurilor noastre (polifonic, armonic sau eterofonic); important este sã nu ne depãrtãm de filonul original – melosul bizantin. Aºadar, evoluþia limbajului în care se exprimã cântarea în Biserica noastrã este ceva firesc, iar cei care criticã, neînþelegând muzica coralã din cadrul Sfintei Liturghii, nu cunosc procesul istoric firesc, dar ºi teologic, care nu poate fi neglijat. Sfântul Atanasie cel Mare vrând sã 247

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

arate cã lumea este o unitate, pentru cã Unul este Dumnezeu care a creat-o ºi o cârmuieºte, apelezã la o metaforã din spaþiul muzical: „Precum un cântãreþ, combinând sunetele joase cu cele înalte ºi cele din mijloc împreunându-le cu altele prin arta lui, alcãtuieºte o unicã melodie, aºa ºi Înþelepciunea lui Dumnezeu, purtând tot universul ca pe o lirã ºi împreunând cele din aer cu cele de pe pâmânt ºi pe cele din cer cu cele din aer ºi unind întregurile cu pãrþile ºi cârmuindu-le toate cu porunca ºi voia Sa, alcãtuieºte o singurã lume ºi o unicã rânduialã frumoasã ºi armonioasã a ei, El însuºi rãmânând nemiºcat, dar toate miºcându-le, prin crearea ºi orânduirea lor, dupã bunãvoirea Tatãlui“. Din cele spuse aici înþelegem cã unitatea lumii se conciliazã cu bogãþia energiilor ºi formelor ei care pot fi þinute în armonie numai printr-o Raþiune supremã, care se reflectã în raþionalitatea reciproc articulatã a pãrþilor ei. Datoritã acesteia niciuna nu se rãzboieºte împotriva celeilalte, ci fiecare respectã ºi promoveazã pe fiecare8. În acestea gãsim argumentul teologic al celor douã dimensiuni artistice care convieþuiesc în armonie în muzica de cult din Biserica noastrã. Deasemeni, în prefaþa volumului I din Dogmatica sa, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae spune: „Ne-am silit sã înþelegem învãþãtura Bisericii în spiritul Pãrinþilor, dar în acelaºi timp sã o înþelegem aºa cum credem cã ar fi înþeles-o ei astãzi. Cãci ei n-ar fi fãcut abstracþie de timpul nostru, aºa cum n-au fãcut de al lor“.9 Extrapolând cele spune mai sus în planul muzicii bisericeºti, putem afirma cã tot aºa nu putem face abstracþie de timpul nostru ºi de evoluþia fireascã a muzicii în Bisericã; este suficient sã amintim cã în primele trei secole, creºtinii interpretau psalmii la „frângerea pâinii“ într-o formã simplã, apropiatã de recitativ, iar dupã secolul IV, când muzica a devenit mai complicatã, a fost nevoie de interpreþi, de cântãreþi cu o pregãtire specialã; astfel, de la cântarea în comun s-a trecut la cântarea de tip solistic. Am putea vedea în muzica monodicã de sorginte bizantinã întreaga Filocalie a Sfinþilor Pãrinþi, care rãmâne totdeauna o sursã de inspiraþie pentru întreaga teologie scrisã în vremurile noastre; cele douã nu se exclud ºi nu se contrazic, aºa cum nu ar trebui sã aparã disensiuni între simpatizanþii unei sintaxe sau a alteia (monodie sau armonie). Pe de altã parte, muzica psalticã de sorginte bizantinã cântatã astãzi în Biserica Ortodoxã Românã, în Biserica Greacã, Sârbã sau Bulgarã, nu mai este aceeaºi cu cea din timpul lui Cucuzel, traducerile din sistema veche dovedind acest lucru. „Polemica“ generatã de viziunea subiectivã asupra „convieþuirii“ în spaþiul românesc deopotrivã a muzicii psaltice, corale ºi a cântãrii în comun a fost observat prima datã de George Breazul, care la deschiderea cursurilor Academiei de Muzicã bisericeascã la 1 martie 1928, mãrturisea : „Odatã stabilit acest caracter antinomic al direcþiunilor ce se disting în muzica noastrã bisericeascã este firesc sã admitem cã prima mãsurã de avut în vedere la întemeierea unei Academii de Muzicã bisericeascã este sã se înlãture 248

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

tendinþa de adversitate dintre cele douã forme de muzicã , sã se împace ºi sã se contopescã în spiritul unitãþii operei de artã , cele douã forme dimensionale melodice ºi armonice, cele douã stiluri de muzicã bisericeascã“.10 Iatã cã evoluþia cântãrii în Bisericã este fireascã, fie cã ne referim la aceeaºi sintaxã, fie la limbaje diferite, în cazul nostru la o nouã dimensiune artisticã: înveºmântarea armonico-polifonicã a cântului bizantin. Prin aceastã formã, muzica este exprimatã în limbajul vremurilor noastre; Compozitorul Paul Constantinescu argumenta acest lucru asfel: „Dacã în Apus, condiþiile istorice au fost altele decât la noi ºi au favorizat dezvoltarea polifoniei ºi chiar notaþia care, cãpãtând un sens mai artificial decât cea orientalã bizantinã, totuºi prin poziþia sa graficã a putut fi de un oarecare ajutor (se puteau vedea mai bine coincidenþele sonore simultane), la noi muzica a continuat mai departe tradiþia ºi caracterul muzicii greceºti prin muzica bizantinã, bineînþeles cu toate influenþele suferite, care nu s-au rezolvat în polifonie ca în Apus, ci au dus mai departe ceea ce era specific ei, bogãþia melodicã“.11 Odatã înþeles conceptul linear melodic al muzicii bizantine, precum ºi structura sa intimã, acel sistem de relaþii sonore complexe care conferã „viaþã“ acesteia, compozitorul Paul Constantinescu îºi pune problema transformãrii ei dupã nevoile actuale, când urechea nu se mai mulþumeºte cu o simplã melodie, ci cere o adâncire sonorã, o polifonie“ .12 Astãzi, în cultul Bisericii Ortodoxe Române, la Sfânta Liturghie sunt folosite limbaje muzicale diferite: a) Cântarea în comun,13 prin participarea tututor credincioºilor la cântare; b) Cântarea solisticã, în manierã psalticã, cu acompaniament de ison sau fãrã; c) Cântarea coralã în direrite variante: grup vocal, cor mixt, cor bãrbãtesc, cor de copii, cu un repertoriu adecvat Sfintei Bisericii. Considerãm cã toate aceste forme de abordare a rãspunsurilor liturgice sunt fireºti, nu contravin nici dogmelor Bisericii Ortodoxe ºi nici tradiþiei ºi practicii Bisericii de la începuturi pânã astãzi. A. Cântarea bizantinã Tradiþia muzicalã în Bisericã este atestatã de Sfânta Scripturã a Vechiului ºi Noului Testament ºi de Sfinþii Pãrinþi. Muzica liturgicã presupune o seamã de evaluãri semantice prin introspecþia amãnunþitã a fenomenului legat de însãºi relaþia Dumnezeu-om, Dumnezeu-lume, în lumina Vechiului ºi Noului Testament. „La început“, când Dumnezeu a voit sã creeze lumea, ieºind din „tãcerea“ Sa, din „întunericul Sãu divin“14 a început a fixa niºte limite sau „tuºe“ ca în scrierea unei partituri muzicale sau a unei opere de artã în general. El a separat douã lumi: cerul de pãmânt, a despãrþit lumina 249

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

de întuneric, ziua de noapte, apele de deasupra tãriei de cele de dedesubtul ei, marea de uscat etc...( Facere I, 1-10). Din Evanghelia Sfântului Ioan, în care vorbeºte de „Cuvântul prin care toate s-au fãcut“ (In.I, 3), vedem cum Cuvântul-luminã este de auzit ºi de vãzut deºi încã nu existã ureche (umanã) sã-L audã, ochi (omenesc) sã-L vadã15. De aceea, se considerã cã Vechiul Testament este poporul ascultãrii, al cuvântului iar „Noul Israel“ poporul vederii nemijlocite a lui Dumnezeu16. În revelaþia Noului Testament, Dumnezeu ne vorbeºte direct prin Fiul Sãu: „pe Dumnezeu nimeni nu L-a vãzut vreodatã; Fiul, Care este în sânul Tatãlui, Acela L-a fãcut cunoscut“ (In.1, 18). Dumnezeu ni Sa fãcut în Iisus Hristos „glas de iubire“17. ªi totuºi, tot urechea, glasul, vocea, cântul sau tunetul sunt cele mai accesibile ºi în „împãrãþia harului“18. La Învierea Domnului, mironosiþele ºi ucenicii nu pot sã-L recunoascã pe Iisus dupã Chipul Sãu, „ochii lor fiind þinuþi sã nu-L cunoascã“. Maria Magdalena îl va recunoaºte abia când va fi strigatã pe nume (In. XX, 14-16), iar la Botezul Domnului (revelaþia Sfintei Treimi) ºi la Schimbarea la Faþã, Dumnezeu-Tatãl nu se aratã, El se aude: „ªi iatã glas din ceruri (nor) zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit“ (Matei III, 17; XVII, 5). Referindu-ne la aspectul istoric al muzicii primelor veacuri creºtine descoperim - fãrã multe dovezi - cã începuturile sunt legate de intonarea psalmilor din sinagoga iudaicã. Cântarea în Bisericã a tuturor credincioºilor a fost cultivatã în Biserica primarã pentru consolidarea unitãþii creºtine, ca mijloc eficace de apãrare a dreptei credinþe în controversele doctrinare ºi de rãspândire a creºtinismului, fiind tot timpul însã o formã importantã de exprimare a iubirii lui Dumnezeu ºi adorãrii Lui.19 Cântarea a fost prezentã la primii creºtini dintru început: Sfântul Evanghelist Matei aminteºte cã la Cina cea de Tainã s-au cântat psalmi din Vechiul Testament (Mt. XXVI, 30), iar Sfinþii Apostoli, la „frângerea pâinii“ au întrebuinþat ºi ei cântarea psalmilor dupã exemplul Mântuitorului la Cinã: „ªi erau întotdeauna în templu lãudând ºi binecuvântând pe Dumnezeu“ (Lc. XXIV, 53). Mai mult ei se adunau ºi noaptea în case particulare, unde înãlþau rugãciuni ºi unde cântau imne , laude ºi cântãri duhovniceºti. (Faptele Apostolilor I, 9; III, 1; XVI, 25). Cum era aceastã cântare este greu de spus din lipsa dovezilor, dar putem spune cu certitudine cã melodia psalmilor cântaþi de Mântuitorul împreunã cu ucenicii Sãi, era cea de la sinagoga iudaicã.20 Din punctul de vedere al felului interpretãrii avem dovezi certe pentru cântarea în comun, începând cu primele secole creºtine, cum ne încredinþeazã Tertulian: „fiecare poate cânta lui Dumnezeu din Sfânta Scripturã, sau din propria lui imaginaþie“,21 iar Sfântul Ioan Gurã de Aur spune: „din vechime toþi se adunau ºi cântau dulce împreunã; aceasta facem ºi noi: femei,

250

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

bãrbaþi, bãtrâni ºi tineri, se deosebesc prin vârstã, nu însã dupã felul cântãrii, cãci spiritul cântãrii armonizând vocea fiecãruia, rezultã din toate o melodie“.22 Ne-au rãmas o seamã de referiri la muzica primelor veacuri23 în însemnãrile Sfântului Vasile cel Mare24 , Sfîntul Niceta de Remesiana25care insistã asupra esteticii interpretãrii , intrând în amãnunte de tehnicã vocalã26 - Isidor de Sevilla, Sfântul Ignatie Teoforul, Nichifor Calist º.a. Aceºtia vorbesc despre evoluþia cântãrii în Bisericã, de la „cântarea simplã aproape de mãsura glasului ca întrebuinþare în vorbirea curentã“27 pânã la apariþia cântãrii antifonice care îºi are debutul în practica Sfântului Ignatie Teoforul. Rânduiala Sfintei Lirtughii în primele 3 – 4 secole, aºa cum ne-o descriu cele mai vechi mãrturii ºi documente liturgice care au ajuns pânã la noi (Prima apologie a Sfântului Iustin Martirul, Rânduieli bisericeºti º.a.) se înfãþiºeazã ca un continuu dialog sau schimb de rãspunsuri între proestosul - episcop sau preot - ºi diacon pe de o parte ºi credincioºi, de altã parte. Toate rugãciunile sau molitfele – pe care preotul le citeºte astãzi în tainã – erau rostite în întregime cu glas tare, ca ºi ecteniile, iar credincioºii, care le ascultau cu atenþia cuvenitã, se asociau toþi, cu un singur glas, prin rãspunsuri care de altfel erau scurte ºi puþine la numãr – fie confirmând sfârºitul rugãciunilor prin Amin, fie dând urmare îndemnului la rugãciune, cu formula Doamne miluieºte sau Dã Doamne, dupã fiecare aliniat al ecteniilor28. Aºa se ºi explicã rolul limitat al psaltului, cântãreþului sau anagnostului pânã în secolele IV – V. Considerãm cã dezvoltarea tipicului Sfintei Liturghii prin adãugarea succesivã a unor noi piese, imne, rituri ºi ceremonii a generat creºterea rolului cântãreþului ºi întãrirea statutului acestuia de coordonator, dirijor dar ºi solist; formularul liturgic cãpãtând în ochii poporului un aspect tot mai complicat, mai ornamentat, a determinat ca rugãciunile care pânã atunci erau rostite de proestos cu voce tare în întregime, sã fie citite în tainã, în timp ce credincioºii sau cântãrþii executã imnele cele noi, introduse în cult. Numai sfârºitul acestor rugãciuni, adicã ecfonisele (ºi bineînþeles ºi ecteniile), precum ºi rugãciunea finalã a amvonului, au fãcut excepþie de la aceastã regulã, rãmânând sã fie rostite mai departe cu glas tare, pentru a orienta cântarea poporului. Dezvoltarea repertoriului liturgic, atât cantitativ dar mai ales calitativ, constituia o necesitate pentru cã muzicã laicã, care nu le era strãinã creºtinilor, era superioarã muzicii bisericeºti simple, apropiatã de recitative. „Biserica la început întrebuinþa o cântare simplã, aproape de mãsura glasului ce o întrebuinþãm în vorbirea curentã, iar cântarea meºteºugitã s-a introdus pe urmã – spune Isidor de Sevilla – nu pentru creºtinii duhovniceºti, ci pentru cei trupeºti, pentru cã aceºtia nefiind sensibilizaþi de obiectele cântãrii (text, n.n.), sã fie miºcaþi cel puþin de sunetele plãcute“29. Astfel, de la cântarea simplã ºi antifonicã 251

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

a primelor trei secole, s-a ajuns la cântarea responsorialã,30 amintitã de istoricul Socrat: „cântãreþul intona psalmii ºi imnele într-o melodie foarte plãcutã, iar poporul lua numai partea finalã „mila Lui în veac, Aliluia“31. Sfinþii Pãrinþi ai Bisericii au fost în acelaºi timp ºi pãrinþi ai muzicii, fiind compozitori ai imnelor ºi cântãrilor din Bisericã. Amintim doar pe Sfântul Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei (+ 107), Sfântul Iustin Martirul ºi Filozoful (+165), Clement Alexandrinul (+220), Sfântul Efrem Sirul (+379), Sfântul Atanasie cel Mare (+374), Sfântul Grigorie de Nazianz (+381), Sfântul Niceta de Remesiana (+414), Sfântul Ioan Damaschinul (+749) º.a. Sub îndrumarea acestora, cântãreþii nu mai puteau veni în Bisericã nepregãtiþi iar Sinodul de la Laodiceea (367), prin canonul 15, hotãrãºte ca numai anumite persoane sã se ocupe de cântarea bisericeascã: „Nu se cuvine ca afarã de cântãreþii canonici care au voie sã se urce la amvon ºi de acolo sã cânte, alþii sã înveþe în Bisericã“32. Deasemenea, se cere o pregãtire moralã specialã a cântãreþilor care erau „coliturghisitori“ cu preotul. Se pare cã în Biserica din Africa, instalarea cântãreþilor se fãcea de episcop prin urmãtoarele cuvinte: „Vide, ut quod ore cantus, corde credas; et quod corde credis, operibus comprobes“ (Vezi ca ceea ce cânþi din gurã sã crezi ºi în inimã, ºi ce crezi în inimã, sã confirmi ºi în fapte)“33. Din punct de vedere tehnic-interpretativ, iatã ce se cere unui cântãreþ din vechime: „Voim ca cei ce vin la Bisericã spre a cânta, sã nu întrebuinþeze nici strigãri necuviincioase, nici sã sileascã firea spre rãcnire, nici sã zicã ceva ce Bisericii nu-i convine, ci cu mare atenþie ºi cu umilinþã sã aducã lui Dumnezeu – privitorul celor ascunse – astfel de cântãri“.34 Se cuvine sã facem câteva referiri la cântarea ecfoneticã exprimatã grafic cu ajutorul unei notaþii utilizate pentru citirea cu voce înaltã a pericopelor evanghelice, a Apostolului ºi a paremiilor. Din scrierile veacului al II-lea al creºtinãtãþii se vede, cã „cetirile din sfintele cãrþi se fãceau prin cetitori care stau pe un loc înalt“35. Dacã notaþia ecfoneticã- una din cele mai vechi notaþii bizantine- se pãstreazã în manuscrise aparþinând secolelor IX-XIV,36din citatul amintit mai sus, reiese cã practica cântãrii ecfonetice trebuie cãutatã în însãºi intonarea rugãciunilor preotului (proistos) ºi a citirilor din cãrþile sfinte, practicã ce coincide cu ritualul „frângerii pâinii“ din primele veacuri creºtine. Aceasta ne duce imediat cu gândul la recitativ, care înseamnã exprimarea cuvântului la graniþa dintre rostire ºi cânt37. Esenþa gândirii unitare, capabilã sã consfinþeascã legãtura (indestructibilã în muzica vocalã) dintre parametrii esenþiali comunicãrii rostite prin vorbire ºi ceea ce numim cântare constituie un aliaj organic între cuvânt ºi muzicã în însuºi momentul plãmãdirii lor împreunã, graþie actului creator. În momentul creaþiei cât ºi al interpretãrii, liantul face atât de unitarã contopirea dintre cuvânt ºi muzicã încât „cuvântul va cânta, iar muzica va grãi întru cele înãlþãtoare 252

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

drept duhovniceascã ofrandã ceremonialã de rugã, laudã ºi mulþumire închinate lui Dumnezeu“ 38. B.Cântarea de sorginte bizantinã în spaþiul românesc Am vãzut cã în primele veacuri ale creºtinismului, cântarea religioasã avea ca model cântarea sinagogalã, cãreia i s-au alãturat, dealungul veacurilor, influenþele muzicii altor popoare din Asia Micã – Siria , Antiohia, Armenia – ºi ale vechii muzici greceºti. Odatã cu apariþia ºi dezvoltarea imnografiei creºtine, în cadrul cântarii religioase s-a produs o anumitã sintezã, o direcþionare din ce în ce mai clarã, mai stabilã, muzica religioasã începând sã capete personalitate, centrul de creaþie ºi evoluþie fiind Bizanþul, capitala Imperiului de Rãsãrit. De aici, dupã 1453 s-a rãspândit cãtre alte noi centre mãnãstireºti din Grecia, Muntele Athos, Palestina, Alexandria ºi Balcani. Vechea muzicã bizantinã, pãstratã în manuscrise din cele mai variate ca structurã ºi conþinut, a devenit obiect de cercetare sistematicã pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost iniþiate primele încercãri de stabilire a unei baze teoretice în descifrarea vechii notaþii muzicale neumatice. Dacã þinem seamã de evoluþia acestei notaþii vom avea în vedere 2 mari perioade: - muzica veche bizantinã, cunoscutã în manuscrisele care conþineau „vechea sistimã“ (pânã la începutul secolului al XIX-lea ); - muzica chrysanticã, oficializatã de Patriarhia din Constantinopol la anul 1814, cunoscutã sub denumirea de „noua sistimã“ care se practicã ºi astãzi în biserica ortodoxã. Cel mai stabil ºi mai viguros sistem muzical practicat în notaþia veche este cel al lui Ioan Cucuzel. În acest sistem ºi-au notat cântãrile ºi primii compozitori români din secolele XV ºi XVI – Evstatie Protopsaltul, Dometian Vlahul, Theodosie Zotica, reprezentanþi ai ªcolii de la Putna; tot în acest sistem de notaþie, în anul 1713, apar ºi primele cântãri religioase cu texte literare în limba românã, în opera lui Filotei Ieromonahul – Psaltichie româneascã lucrare apãrutã în timpul lui Constantin Brâncoveanul ºi al pãstoriei lui Antim Ivireanul. Acesta este începutul „românirii“ cântãrilor religioase prin traducerea ºi adaptarea textelor româneºti la melodiile clasicilor muzicii bizantine. Drumul deschis de Filotei Ieromonahul a fost continuat pe parcursul întregului secol al XVIII-lea de muzicienii români: Ioan Duma Braºoveanul, ªerban Protopsaltul, Naum Râmniceanu, Mihalache Moldoveanul, Iosif de la Neamþ etc. La începutul secolului al XIX-lea, în anul 1814, în urma unui edict al Patriahului de la Constantinopol, sistemul de notaþie cucuzelian a fost scos din uz ºi înlocuit cu un sistem nou, al cãrui fundament teoretic a 253

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

devenit mult mai stabil, mai precis, mai clar în formulare, utilizând în continuare notaþia neumaticã. În consens cu aceastã atitudine, Biserica noastrã nu putea refuza înoirile care veneau de la Patriarhia din Constantinopol, acceptând sistima cea nouã, chrysanticã, stabilitã de cei trei reformatori: Chrysant de Madit - mitropolit de Prusa, Grigorie Protopsaltul ºi Hurmouz Hartofilax. În þara noastrã noua sitemã a muzicii bisericeºti a fost adusã de Petre Efesiu în 1816, care a deschis o ºcoalã de muzicã la Biserica Sfântul Nicolae ªelari din Bucureºti. El a avut ca elevi pe Macarie Ieromonahul ºi Anton Pann, douã personalitãþi care au deschis drumul primelor tipãrituri în limba românã a unor cãrþi de muzicã (în 1821, Macarie Ieromonahul tipãreºte la Viena trei cãrþi: Teoreticonul, Anastasimatarul ºi Irmologhionul). Strana a fost prima ºcoalã la noi în þarã; este cea care a dat prilejul introducerii ºi dezvoltãrii prin citire ºi cântare, a limbii ºi culturii româneºti: „Cântã, mãi frate, române, Pe glasul ºi limba ta, ªi lasã cele streine, Ei de a le ºi cânta“, 39 zice Anton Pann, iar Macarie Ieromonahul spune în prefaþa „Irmologionului“, dedicatã „Cinstitului ºi în Hristos iubit Patriot cântãreþului român“, acest crez memorabil: „Podoaba ºi fericirea unui neam, iubitule, vine din paza legilor strãmoºeºti ºi din dragostea cea fierbinte spre sporirea împodobirii neamului“40. Monodia psalticã chrysanticã, atât de specificã ortodoxiei, a fost statornicitã ºi desãvârºitã de Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, ªtefanache Popescu, Ioan Popescu-Pasãrea ºi de mulþi alþi muzicieni formaþi la ºcoala acestor maeºtri, evoluând într-un autentic spirit naþional. ªcoala de muzicã psalticã româneascã a devenit autonomã ºi s-a dezvoltat numai în „limba patriei,“41 cum se exprima Macarie prin anii 1821 –1823. Toate oficiile liturgice au început sã beneficieze de cântãri trebuincioase, astfel încât nu mai era necesar ca psalþii sã apeleze la un repertoriu strãin, exprimat într-o altã limbã decât cea românã, iar prin decretul din 1863 al lui Alexandru Ioan Cuza, s-a statornicit definitiv ca în toate mânãstirile ºi bisericile de mir, „cultul cel atotputernic sã se serbeze numai în limba românã“.42 Esenþa artei muzicale bizantine o reprezintã monodia vocalã, care este organic legatã de sistemul celor 4 ehuri bizantine43 (însemnând 4 autentice ºi 4 plagale, în tereminologie greacã, sau 8 glasuri în terminologie slavã). Acest sistem conferã personalitate monodiei poate în mai mare mãsurã decât în folclor. Astfel, un anumit mod conferã monodiei: 1. formule ºi cadenþe caracteristice; 2. o anumitã dispoziþie diastematicã (intervalicã); 3. un anumit sistem funcþional; 4. un anumit ambitus; 5. un ethnos specific. Caracterul atât de special, de complex al muzicii bizantine (subliniem aici ºi existenþa unui filon autentic românesc ce a început 254

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

sã se dezvolte din secolul al XV-lea)44, faþã de muzica occidentalã a determinat acea „prãpastie peste care se grãbeau „sã zideascã o punte“ înaintaºii muzicii sacre româneºti45 încã de acum 130 de ani, prin compoziþiile în manierã coralã. C. Cântarea coralã Pânã la apariþia muzicii noastre corale culte de tip european, la noi, ca ºi la popoarele din Balcani ºi Rãsãritul Europei, nu a existat altã muzicã decât cea popularã ºi cea bisericeascã de origine bizantinã, la care pe la sfârºitul secolului al XVIII-lea, se mai adaugã ºi un început de muzicã cultã laicã reprezentatã de cântecele lumeºti compuse de unii boieri, sub întreita influenþã a muzicii populare, a cântãrii de stranã ºi a muzicii orientale. Cauzele care au întârziat la noi apariþia unei arte muzicale mai evoluate – creaþie a unor compozitori de profesie – au fost multiple. Dominaþia politicã ºi economicã a imperiului otoman a menþinut Þãrile Române într-o stare social - culturalã înapoiatã. Mai târziu, prin veacul al XVIII-lea, clasele sociale dominante au fost influenþate de cultura greco-turceascã, despre care muzicologii susþin cã, cel puþin în ce priveºte muzica, nu a avut darul de a constitui un stimul pentru apariþia unei arte de o mai mare complexitate a mijloacelor de exprimare. Zeno Vancea adaugã la acestea spiritul conservator al Bisericii,46 continuatoare a vechiilor tradiþii religioase bizantine, care admitea arta (pictura ºi muzica), doar în mãsura în care ea corespundea unor necesitãþi strict religioase. Afirmaþiile acesteia sunt contrazise în cele spuse de episcopul Dunãrii de Jos, Partenie Clinceanul47 sau de aceeaºi atitudine a istoricului D. A. Xenopol.48 Pe la sfârºitul secolul al XVIII-lea ºi începutul secolului urmãtor, numai o micã parte a boierimii, mai ales cea de curte, „citea poezie neogreacã ºi acorda o oarecare atenþie picturii“49 ; referitor la preocupãrile muzicale avem relatãri destul de sumare : consulul englez la Bucureºti , Wilkinson în lucrarea Tableau historique , geographique et politique de la Moldavie et de la Walahie (Paris 1821 p .123), afirmã cã „boierii, nevând un gust bine format pentru muzicã, nu o studiazã niciodatã ºi numai robii lor þigani se ocupã cu ea. Cu toate acestea, soþiile lor iubesc genul muzicii germane ºi mai multe dintre ele cântã la pian, dar în lipsã de perseverenþã ele nu ajung niciodatã la un anumit grad de desãvârºire“…50 ). Într-un sens mai favorabil vorbeºte francezul Lejeune (fost profesor la curtea domneascã): „cucoanele grecoaice, valahe ºi moldovence gustã ºi cultivã muzicã europeanã ºi aproape toate cântã din gurã ºi dintr-un instrument. Dacã din întâmplare sunt condamnate sã asculte muzicã turceascã, ele o suportã ca pe atâtea lucruri care þin de obiceiuri“.51 Dupã anul 1836, când Ieromonahul Macarie trecea la cele veºnice, o nouã dimensiune artisticã va pãtrunde în cultul Bisericii Ortodoxe 255

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Române: cântarea coral religioasã vocal-armonicã ºi polifonicã. Precizãm cã aceastã nouã formã artisticã s-a manifestat în general, doar în cadrul Sfintei Liturghii, celelalte slujbe religioase importante – Vecernia, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile etc. – desfãºurându-se în sonoritãþile monodiei psaltice. Deci arta coralã religioasã a intervenit numai la Liturghie, corul dând rãspunsurile liturgice în locul psaltului, al cântãreþului. Dupã unele documente se poate afirma cã muzica coralã în Biserica Ortodoxã Românã ar fi pãtruns mult mai devreme în Transilvania. Acest lucru îl demonstreazã profesorul Gheorghe Ciobanu care analizeazã un „Kirie eleison“ (Doamne miluieºte) din manuscrisul grecesc 362 de la Biblioteca Academiei Române, Filiana Cluj, p. 224 – 231), armonizat pentru cor mixt, cu notaþie neumaticã bizantinã, în ºapte variante armonice cu înlãnþuiri de acorduri, doar în stare directã.52 El afirmã cã aceastã formã armonicã nu putea sã fie nici creaþia grecilor ºi nici a popoarelor din balcani, ci o formã de propagandã catolicã în Transilvania ce se fãcea prin intermediul muzicii de facturã occidentalã, dupã promulgarea actului de unire a unei pãrþi a românilor ortodocºi cu Roma, în 1701. Studiile de bizantinologie mai noi fãcute de Ozana Alexandrescu53 reconsiderã afirmaþiile lui Gheorghe Ciobanu. Analizând elementele oferite de Ms. 362, aceasta afirmã posibilitate alcãtuirii culegerii în insula Hios, supoziþie sprijinitã chiar de cãtre controversata includere a piesei corale Doamne miluieºte. În insula Hios, secolul de dominaþie genovezã (aprox.1355-1462), a avut drept consecinþã practicarea cultului creºtin de rit catolic pentru o importantã parte a populaþiei. În Grecia modernã (de dupã 1923), pe insula Hios existã o arhiepiscopie de rit ortodox ºi o episcopie de rit catolic. În aceste condiþii devine un fapt comun coexistenþa repertoriului liturgic muzical propriu ambelor confesiuni. Cel care a alcãtuit Ms.362 între p. 15-232 a adãugat între p. 232-233 cântarea Kyrie eleison pe patru voci, o piesã atât de frecventã în repertoriul catolic. Copistul a notat piesa coralã în sistemul de notaþie cu care era cel mai bine deprins, ºi anume cel neumatic de tradiþie bizantinã.54 În Biserica Ortodoxã Românã, în mod oficial, cântarea coralã va fi introdusã pe la jumãtatea secolului al XIX-lea ºi fenomenul în sine a fost vãzut ca o încercare „de a înlãtura cântarea de stranã“,55 eminamente vocalã ºi monodicã. În fond, introducerea cântãrii corale în Biserica româneascã s-a datorat în bunã mãsurã, spiritului de reformã de care a fost cuprinsã întreaga societate româneascã în secolul al XIXlea, ca efect al Revoluþiei franceze din anul 1789.56 Stimularea dezvoltãrii muzicii culte la noi este legatã de înfiinþare a câtorva instituþii care sã asigure mijloacele materiale necesare: Societatea Culturalã Filarmonicã din Bucureºti în 1833, Conservatorul Filarmonic-dramatic din Iaºi în 1836, Conservatorul de Muzicã din Iaºi, în 1860 ºi Conservatorul de Muzicã din Bucureºti, în 1864.57 256

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Domnitorul Alexandru Ghica va lua iniþiativa înfiinþãrii primului cor bisericesc, sub conducerea arhimandritului Visarion, un preot rus din Silistra, cor ce va funcþiona pe lângã „Stabul Oºtirii“, în 1836.58 Despre începuturile cântãrii corale în Biserica noastrã mai ales despre receptarea, acceptarea ºi promovarea ei, aflãm dintr-un „Memoriu pentru Cântãrile bisericeºti“ aparþinând episcopului Melchisedec de Roman la anul 1881 – unul din cele mai vechi documente. El face referire la faptul cã arhimandritul rus Visarion a transcris, în limba românã, cântãrile armonice care erau în uz la acea datã în Rusia. Dupã modelul corului din Bucureºti al lui Visarion ºi utilizând acelaºi repertoriu, s-a înfiinþat un cor ºi în Moldova la Socola, condus de Alexandru Petrino. Aici însã acest stil de cântare a întâmpinat opoziþia fermã a episcopului Meletie, care „deprins cu cântarea monodicã nu putea suferi sã audã în bisericã noua cântare coralã armonicã“59ºi a fãcut un raport la Patriarhia de Constantinopol în urma cãreia s-a desfiinþat corul de la Socola ºi apoi ºi cel din Bucureºti. Episcopul Melchisedec Roman apreciazã, în lucrarea citatã de noi, cã situaþia incertã a muzicii corale bisericeºti de la sfâºitul secolului al XIX-lea se datoreazã lipsei ºcolilor speciale de pregãtire ºi a controlului din partea Sfântului Sinod ca autoritate bisericeascã.60 Cu toate acestea, gustul pentru cântarea coralã a generat înfiinþarea mai multor coruri, care practicau cântarea armonicã, bucurându-se de sprijinul guvernului Cuza – de care am mai amintit – ºi de dezvoltarea învãþãmântului muzical superior. Al doilea cor bisericesc va lua fiinþã în anul 1854 pe timpul domniei lui Gheorghe Bibescu;61de data acesta, reorganizat ºi condus de Gheorhe T. Burada; acesta a cântat Sfânta Liurghie pentru prima oarã la biserica Sf. Atanasie ºi Chiril din Iaºi. În 1876 conducerea corului va fi luatã de Gavriil Musicescu. În 1848 funcþiona „Corul armonic“ la Biserica Creþulescu din Bucureºti, instruit de Anton Pann.62 Din 1864, pe lângã Conservatorul de Muzicã din Bucureºti va funcþiona un cor bãrbãtesc sub conducerea lui Grigore Manciu.63 În Moldova funcþiona Corul Mânãstirii Neamþ încã de la începutul secolului al XIX-lea.64 În Banat primul cor ia fiinþã la Lugoj în 1840, condus de învãþãtorul Ghina, cor care în anul 1860 primeºte denumirea de „Reuniunea de Cântãri“.65 În Transilvania se presupune cã primul cor a luat fiinþã în anul 1850.66 Cercetãrile mai noi fãcute de Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu67, aratã cã primul cor din Transilvania s-ar fi înfiinþat cu doi ani mai devreme (1848), odatã cu hirotonia lui Andrei ªaguna ca episcop la Carloviþ de cãtre Mitropolitul Iosif Raiacici, pentru românii ortodocºi din Transilvania. Venirea lui Andrei ªaguna la cârma Bisericii Ortodoxe din Transilvania va însema o adevãratã reformã în toate domeniile de activitate ale bisericii: administrativ, cultural ºi politic naþional.68 Datele cele mai sigure sunt furnizate de descoperirea în anul 1974 a „Liturghiei Sfântului Ioan Gurã 257

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

de Aur pentru cor mixt“, în Biblioteca Institutului Teologic Universitar din Sibiu, actuala Teologie Ortodoxã „Andrei ªaguna,“ prin grija directorului de atunci, Pr. Ioan Beju. Documentul a fost cercetat de profesorul de muzicã bisericeascã Arhid. Ioan Gh. Popescu (1925 – 1992), care ne informeazã despre existenþa acestei partituri corale prin care aºeazã la Sibiu, în anul 1854, existenþa unui cor bisericesc bine închegat. „Liturghia pentru cor mixt“ a fost cunoscutã de preotul Dimitrie Cuntanu, care în prefaþa la „Cântãrile bisericeºti“, Sibiu, 1890 spunea: „În biserica sa catedralã, ªaguna a introdus mai întâi cântare coralã dupã note, iar în 1854 a tipãrit cântãrile Liturghiei Sfântului Ioan Hrisostom, pentru cor mixt în 4 voci.“69 Liturghia va fi cunoscutã ºi de compozitorul Timotei Popovici care introduce în Liturghia sa pentru cor mixt rãspunsurile ecteniilor nr. 1 – 4, Sfinte Dumnezeule, Rãspunsurile de dupã Apostol ºi Evanghelie, Heruvicul, Ca pre Împãratul, Rãspunsurile de la ectenia punerii înainte, Unul Sfânt, Chinonicul „Lãudaþi“ ºi Vâzut-am lumina, cântãri ce poartã trimiterea „din Liturghia greceascã“ rânduitã de T. Popovici, adicã din Litughia tipãritã de ªaguna în 1854.70 „Liturghia greceascã“ e menþionatã ºi de preotul compozitor Gheorghe ªoima, care þine sã remarce cã „melodiile sunt luate din Liturghia greceascã ºi armonizate pentru cor mixt de cãtre unul dintre acei la care apela ªaguna“.71 Am vãzut care au fost zorii coralisticii liturgice româneºti, o adevãratã anacruzã stilsticã ºi de gen , dincolo de care se întrevedeau - dupã un secol de trudã ºi cãutãri - liniile clasicismului liturgic românesc, un „platou“ de mai mare altitudine unde se puneau bazele cântãrii coraleliturgice de tradiþie bizantinã în Biserica Ortodoxã Românã. În economia începutului de secol XX, sau mai bine spus la rãscrucea dintre sec. XIXXX, corul începe sã fie perceput ca o extensie a comunitãþii credincioºilor,72 investit cu rol activ în desfãºurarea ritualului liturgic, devenind co-participant cu preotul la rugãciunea ºi mijlocirea cãtre Dumnezeu; corul adaugã în acest scop sensibilitate, frumuseþe ºi mãreþie în desfãºurarea liturgicã. Implicarea colectivã în actul de rugãciune pãzeºte pe credincios de egoism - lucru ce rezultã din înseºi textele rugãciunilor din cãrþile de cult - întreaga imnografie având la bazã modelul de rugãciune oferit în dar de Mântuitorul Iisus Hristos: Rugãciunea Domneascã (Tatãl nostru..., Pâinea noastrã..., ªi ne iartã nouã..., Doamne miluieºte..., Prea Sfântã Nãscãtoare de Dumnezeu miluieºtene pre noi..., Veniþi sã ne închinãm ºi sã cãdem la Hristos..., Sfinte Dumnezeule miluieºte-ne pre noi..., Nãscãtoare de Dumnezeu, noi robii Tãi..., (Noi), care pe Heruvimi închipuim..., ...cântare aducem..., grija sã o lepãdãm..., pre Tine Te lãudãm..., îþi mulþumim...., ºi ne rugãm Þie..., Cuvine-se cu adevãrat sã te fericim...,Vãzut-am lumina ...etc.) Mult prea tânãra coralisticã româneascã – pânã la crearea propriului stil autohton prin altoirea pe tulpina multisecularã a monodiei 258

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

bizantine – avea sã cunoascã însã experienþa mai grea a fiecãrui început prin preluarea ºi imitarea sistemului european de cântare, suferind influenþe ruseºti, sârbeºti sau de sorginte greacã,73 precum ºi din coralul protestant. Deºi apariþia coralului litugic nu mai suporta amânare, el a fost grãbit ºi de intens discutatul decret al lui Cuza,74 care, în intenþia de „purificare“ prin îndepãrtarea factorului strãin (recte fanariot), va atrage prin înlocuirea precipitatã, o altã influenþã strãinã (ruseascã ºi mai apoi germano-austriacã); cu alte cuvinte, strãdania de „europenizare“ avea în proiect înlocuirea muzicii psaltice – confundatã cu regimul fanariot - ºi adoptarea cântului coral-armonic, care se gãsea în faza stângãciilor începutului, atât tehnic cât ºi stlistic. Din fericire, acest aspect de conjuncturã forþatã, incitatoare la polemici pãguboase ºi sterile , nu a durat mult; muzica psalticã ºi-a urmat cursul sãu firesc, culminând cu Macarie-Pann-Suceveanu, iar creare unui stil propriu care sã descopere adevãrata identitate româneascã în cântul liturgic armonico-polifonic, va fi un proces de lungã duratã ºi de intensã implicare a unor personalitãþi care sã lupte cu credinþã, mãiestrie, dragoste ºi pricepere. De la promotorul cântului coral, venit la noi pe filierã ruseascã (via Rusia), Visarion Arhimandritul – întru început de secol XIX, din timpul domniei lui Alexandru Ghica, la Bucureºti – se face o trecere peste câteva decenii la Gavriil Musicescu 75, ºi implicit un salt calitativ atât componistic cât ºi interpretativ; Gavriil Musicescu – marele profesor ºi dirijor cu nume predestinat – rãmâne unul dintre principalii exponenþi întru introducerea în creaþia coral-liturgicã a stilului armonic de influenþã ruseascã , precum ºi un adept convins al notaþiei „pe portativ“ inclusiv pentru notaþia liturgicã de stranã, fapt ce va produce „seisme“ în relaþiile sale cu instanþele sinodale76 . Pentru vocile puritane – care contestã astãzi insertul coral al compozitorului prin faptul cã „izul rusesc“ ºi sonoritãþile ample, cu mãreþia edificiului sonor ºi impozanþa cadenþelor ar crea o discrepanþã cu starea de rugãciune liniºtitã, de reculegere din Biserica Ortodoxã - existã ºi un rãspuns pe mãsurã: personalitatea harismaticã a lui Musicescu a deschis pentru prima datã dreptul alinierii la universalitate a muzicii româneºti – surprinzãtor – prin porþile conservatoare, clarvãzãtoare ºi cu putere haricã de filtrare ale Bisericii; zorii clasicismului românesc se ivesc prin creaþia lui Musicescu, când cultura europeanã proba deja – dupã reverberaþiile romantice – valenþele unui neoclasicism ºi chiar impresionism. Cu aceleaºi stângãcii ale începutului sau confruntat ºi compoziþiile de influenþã germano-austriacã; acest stil a fost promovat de compozitorii ºcoliþi la Bonn, Leipzig, Dresda ºi Viena, între care amintim, selectiv, pe Alexandru Flechtenmacher, Ioan Andrei Wachmann, Eduard Wachmann, Carol Miculi, Eusebiu Mandicevschi, Gheorghe Mandicevschi º.a. 259

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Opusurile coral-liturgice concepute sub imperiul acestei direcþii stilistice, sunt demne ºi astãzi de respect, dacã ne gândim cã învãþau muzica la celebrele Conservatoare germano-austriece, ºi cã mai apoi deveneau profesori la Conservatoarele înfiinþate la noi. Nu fac procese – mãrturisea Gheorghe Cucu - celor dintâi compozitori români, cu ale cãror compoziþii ne-am hrãnit ºi ne-am încãlzit sufletele... dar acum, când am devenit maturi, când ne-a venit judecatã, când putem sã ne controlãm pe noi înºine, am fi vinovaþi dacã nu ne-am face datoria, propunând mijloace de îndreptaare la lucrãri care pânã ieri ni se pãreau perfecte, pentru a crea o muzicã nouã care sã merite cu adevãrat numele de artã77. Aºadar, fãrã a face un caz de criticã la adresa acestor personalitãþi tenace, cu „condei“ mãiestrit ºi fãrã „taine“ în armonia tonalã, putem considera prezenþa creaþiei lor în spaþiul liturgic românesc, mai degrabã ca o perioadã de tranziþie, de pionerat, în construirea unei ªcoli Naþionale de intrepretare, dirijat, pedagogie ºi compoziþie româneascã, „pãcãtuind,“ totuºi, prin distanþarea de fondul ortodox ºi de expresia bizantinã a cântului religios. Gestul de impunere – din partea lui Eduard Wachmann – a stilului clasic european, în spaþiul românesc, unde credinciosul era obiºnuit cu orizontalitatea melodiei psaltice, cu toatã pretenþia profesionalismului, va fi perceput ca artificial ºi forþat ; în ultimã instanþã, selecþia o face tot creºtinul rugãtor în Bisericã, înaintea unei legiferãri sinodale. Se dorea tot mai mult restabilirea echilibrului judicios între rãdãcinã ºi floare, prin prezentarea muzicalã a monodiei de la simplu la complex, de la orizontaliatea monodicã la plurivocalitate. Acest lucru nu putea sã aparã decât la o maturitate stilisticã. Pãtrundem astfel în sfera curentului tradiþionalist, afirmat cu precãdere de la D.G. Kiriac, pânã la care, cu foarte mici excepþii, compozitorii noºtri credeau cã valoarea esteticã a unei muzici bisericeºti evoluate nu poate fi garantatã decât pe un stil armonic apusean. Zeno Vancea afirmã cã melodiile populare ºi cântecul de stranã datoritã structurii lor modal-arhaice , „ erau refractare unor armonizãri dupã reguli clasice pe care înaintaºii ºi le-au însuºit la ºcolile strãine; aceste melodii li se pãreau de bunã seamã primitive , nepotrivite pentru crearea unei arte muzicale superioare“.78 De aceea, la început, aceste melodii au fost evitate din pricina dificultãþilor pe care le întâmpinau în valorificarea elementelor lor în formele muzicii culte. Drumul cãtre o muzicã liturgicã de sorginte bizantinã, fie sub aspectul prelucrãrii armonice sau polifonice, fie creaþie în stil ºi formã psalticã, a fost deosebit de anevoios; ea se va înfiripa în timp, având de înfruntat concurenþa celor douã curente amintite mai înainte, curente care, selectiv, persistã ºi astãzi în unele biserici prin utilizarea unui repertoriu fãrã legãturã cu monodia psalticã. Aceastã contradiþie între melosul bizantin ºi muzica de influenþã ruseascã sau protestantã, a fost semnalatã, cu multã acuitate de cãtre reformatorul 260

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

ºi, totodatã, promotorul muzicii psaltice, D.G. Kiriac: „În Bisericã muzica are rolul de a ne face sã ne gândim ºi sã ne rugãm. Plãcerea ºi trivalul trebuie evitate cât se poate. Ei bine, cu muzica coralã de care ne servim astãzi în bisericã, cu forma de cântec ºi cadenþele ei proprii cântecului lumesc, cu forma pãtratã, cu repetarea unor perioade de efecte, cu ritmuri sãltãtoare, cu toate aceste elemente suntem siguri cã muzica noastrã va plãcea, însã nu tot aºa de siguri suntem cã vom dispune pe credincioºi la rugãciune“79. Aºadar, D.G. Kiriac a negat dreptul muzicii „lumeºti“ pe care a auzit-o la teatre ºi în saloane, de a rãsuna la Liturghie, nu a negat, însã, nevoia legitimã de complexitate a proiecþiei sonore. Deºi a afirmat cã „orice altã muzicã decât vechea melodie bisericeascã nu va fi la locul ei în bisericã“, totuºi, nu a vãzut-o nici o clipã altfel decât supusã unei prelucrãri polifonice. „Cum în biserica noastrã nu sunt admise instrumentele, care va fi stilul coral de care ne vom servi? Negreºit, cel polifonic“.80 Ceea ce reproºa acesta în fapt, era deci stilul ºi nu cântarea pe mai multe voci a repertoriului coral. În privinþa stilului, obþinerea sa deschidea acel proces repercurtor prin care expresia muzicalã religioasã româneascã avea sã se apropie din nou de datele ei „genetice“, de trãirea religioasã creºtinã a începuturilor, nedeviate de culoarea orientalã a lumii estetice ºi de gustul pentru spectacular al celor vestice. Dezideratele erau deci: complexitatea în planul scriiturii contrapunctice ºi simplitatea în cel melodic. Este de ºtiut cã, încã de pe vremea când studia la Schola Cantorum cu Vincent d’Indy, el ºi-a fixat ca model de compoziþie modalã creaþia polifonicã a lui Palestrina, de la ale cãrei principii îºi propunea - pentru creaþia sa ulterioarã - sã foloseascã melodii din Biserica noastrã, ca teme pe care sã le dezvolte „conform regulilor artei: armonice ºi contrapunctice“81. Graþie lui Macarie , autor al celebrului Axion- Îngerul a strigat, glas I, ºi a inspiraþiei lui Al. Podoleanu de a-l trimite la Paris în notaþia „liniarã,“ acesta urma sã se întoarcã „acasã“ cu hainã nouã datã de Kiriac. Într-un fel, Îngerul a strigat , urma sã intre a doua oarã în istorie dupã o „facere“ a lui Kiriac care îi pune, prin stilul autentic de exprimare un patent original incontestabil.82 Toate demersurile lui D.G.Kiriac se constituiau într-o argumentaþie îndeajuns de puternic motivatã lãuntric, încât valul înoirii ºi primenirii sã porneascã ofensiva unei „a doua româniri“- cum frumos se exprima V.Gruescu în lucrarea sa de doctorat83- dupã ce , cu un secol în urmã, la loc de onoare se începea „românirea“ prin Filothei sin Agãi Jipei ºi se continua prin Macarie – Pann - Suceveanu; acum, aceastã a doua românire, se desfãºura pe coordonatele specifice contextului creator liturgic ºi concertant. Mai târziu, elevii lui D.G. Kiriac – între care amintim pe Gheorghe Cucu , Ioan D. Chirescu ºi Nicolae Lungu – printr-o muncã artisticã susþinutã, au cãutat sã pãtrundã ºi mai mult în tainele melosului bizantin. Dacã în I.D. Chirescu ºi Nicolae Lungu vedem prelungirea spiritului 261

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

creator al profesorului ºi marelui înaintaº , Dimitrie Kiriac - marele susþinãtor al cântãrii corale psaltice84, Gheorghe Cucu85 (ºi mai apoi, Paul Constantinescu ), prin creaþia coralã religiasã, poate fi caracterizat mai degrabã ca o extensie interesantã a maestrului sãu, D.G. Kiriac, al cãrui discipol ºi admirator a fost; la linia reformatoare a profesorului sãu, acesta a venit cu ceva nou, croindu-ºi o cale personalã pentru compoziþia sa: a adãugat suptil, precum „sarea în bucate,“ la filonul tradiþional bizantin inepuizabil ºi elemente de esenþã folcloricã , probabil cu gândul (nemãrturisit) de a câºtiga pentru liturghisire întreg sufletul românesc, mai mult sau mai puþin ºcolit. Liturghia sa pentru cor mixt, terminatã în 1917, a vãzut cerneala tiparului abia în 1970, prin grija maestrului Nicolae Lungu, cel care se va îngriji ºi de editare Liturghiei lui T.Teodorescu-Iaºi (1950) ºi a încredinþat manuscrisul cu Liturghia lui Paul Constantinescu, Pãrintelui Profesor Constantin Drãguºin, (apãrutã în 1986). Ioan D. Chirescu86 , deopotrivã muzician (absolvent de Conservator) ºi teolog (licenþiat al Facultãþii de Teologie în 1914), va fi un continuator fidel al maestrului sãu, autor al unui impozant opus coral liturgic în dublã variantã: Cântãrile Sfintei Liturghii dupã vechile melodii tradiþionale ce se cântã la stranã în Biserica Ortodoxã Românã (1972), unde sunt armonizate rãspunsurile liturgice pe glasul V (primele 97 de pagini), ºi pe glasul VIII (p.97-172), având în Anexã, axioane praznicale, chinonice ºi concerte pentru toate ocaziile. Dacã melodiile pãstreazã „izul de stranã“, sintaxa armonicã este impregnatã de relaþia tonal – funcþionalã, rareori întâlnid pasaje cu efecte modale, cum le-ar fi cerut melodia. Mult mai consecvent liniei tradiþionale impuse (sau mai bine spus, propuse) de Kiriac a fost Nicolae Lungu – nãscut odatã cu secolul XX – care timp de aproape 7 decenii, s-a aplecat cu deosebitã dragoste ºi multã înþelegere, asupra vechilor melodii bisericeºti. În Liturghia sa Psalticã – lucrare tipãritã cu aprobare Sf. Sinod ºi binecuvântarea Patriarhului Justinian (1957)-întâlnim o linie melodicã mai simplã, intenþionat curãþitã de multe ornamente care, dupã pãrerea sa, ar umbri melodia ºi ar face mai dificilã executarea ei. Nicolae Lungu nu va apela niciodatã la sintagma coral-liturgic, dar va vorbi totdeauna de cântarea coralã-psalticã, gen bine delimitat în cântarea noastrã bisericeascã tradiþionalã; pânã la forma finitã a unei piese psaltice corale era nevoie de un adevãrat „ritual“ folosit de meºteºugarul care „lãmureºte“ aurul în topitoare. Aºadar, irizarea armonicã va fi o „hainã ºi nu o carapace“;87 este un adept al polifonizãrii transparente, fãrã sã punã muzica înainea claritãþii cuvântului liturgic, iar partitura sa coralã are drept scop rostirea „dimpreunã“ a textului de întregul cor. Cântare la unison (unisonul coral), prin care parcã atrage atenþia cã în partiturã a fãcut apel direct la marii autori protopsalþi (Varlaam, Ieromonahul Macarie, Anton Pann, Dimitrie 262

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Suceveanu, ªtefanache Popescu, Ioan Zmeu, Nicolae Severeanu, Ioan Popescu-Pasãrea), aratã respectul pentru cântul monodic tradiþional citat. Cântarea coralã în Biserica Ortodoxã Românã ºi-a gãsit un mod propriu de exprimare; axa logisticã a acesteia este consfinþitã de Lungu, lansatã de Kiriac, filtratã dezinvolt de Chirescu ºi de Cucu. Acest „careu de aºi“ al mãiestrie componistice va rãmâne în istorie. Concluzii În contextul unor concluzii post-analitice, compozitorii români care ºi-au îndreptat atenþia cãtre creaþia coralã religioasã sunt destul de numeroºi. La o primã ºi mai puþin riguroasã catalogare, am putut identifica peste o sutã de compozitori, din toate generaþiile88, care au abordat acest gen de creaþie. Unii dintre ei au compus cântãri pentru una sau mai multe Liturghii89, alþii s-au oprit la unele piese izolate ale oficiului liturgic. O evidenþã a acestui gen de creaþie este, din pãcate, greu de realizat, deoarece au fost tipãrite puþine Litughii; cele mai multe, rãmase în manuscris, s-au rãtãcit prin diverse colecþii ºi arhive particulare. Ne-am putea da seama de amploarea ºi bogãþia stilisticã a creaþiei corale religioase din diverse regiuni ale României, numai dacã am parcurge în întregime operele unor grupuri compacte de compozitori, ca: George Dima, Iacob Mureºianu, Timotei Popovici, Augustin Bena, Liviu Tempea, Francisc Hubic, Tudor Jarda, Sigismund Toduþã, etc. în Transilvania; Antoniu Sequens, Nicolae Popovici, Ioan Vidu, Vasile Ijac, Sabin V. Drãgoi, Vadim ªumski, Zeno Vancea, Filaret Barbu, în Banat: Isidor Vorobchievici, Carol Miculi, Ciprian Porumbescu, Eusebiu ºi Gheorghe Mandicevschi, Victor Vasilescu, în Bucovina; Mihail Berezovschi ºi Mihai Bârcã, în Basarabia. „Compozitorii veacului nostru au înþeles pe deplin importanþa exploatãrii la maximum a melosului pur bisericesc; de aceea creaþia lor coralã religioasã ete strãbãtutã ca de un fir roºu, de specificul cântãrii de stranã pur româneºti, fie cã-i vorba de Muntenia, Moldova ºi Oltenia, fie de Transilvania ºi Banat. Rãspunsurile de la Sfânta Liturghie, aºa cum le avem ºi astãzi, nu sunt traduceri sau adaptãri din muzica neo-greacã, ci sunt creaþii pur româneºti ale lui Anton Pann, Iosif Naniescu ºi alþii, creaþii care, fãrã a se desprinde total de specificul melosului bizantin, au un iz naþional destul de accentuat, fiindcã muzica bisericeascã româneascã nu s-a depãrtat total de cea neo-bizantinã - cum s-a petrecut la unele popoare vecine - dar nici nu a rãmas încorsetatã în tiparele acesteia, ci are un pronunþat specific autohton.Melodiile noastre de stranã au fost foarte mult utilizate atât în prelucrãrile ºi armonizãrile corale bisericeºti, cât ºi în cele vocal – instrumentale, sau numai instrumentale (vezi: Paul Constantinescu, Doru Popovici º.a.)“.90 Iatã deci cã literatura muzicalã religioasã românescã a înregistrat numeroase cântãri liturgice de inspiraþie psalticã, dar ºi opere originale 263

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

în diverse alte stiluri ºi melosuri. Multe din ele pot fi audiate în marile catedrale ºi biserici de mir ale ortodoxiei româneºti, acolo unde existã formaþii corale corespunzãtoare. De asemenea, creaþia coralã de concert deþine, la rându-i un numãr important de opere de mare expresivitate artisticã, o mare parte din acestea fãcându-ºi loc în repertoriul marilor noastre formaþii corale, opere ale compozitorilor români ce ar trebui sã fie mai des audiate în sala de concert. Cu toate cã, în cea mai mare parte, creaþia coralã religioasã a fost încredinþatã corului mixt, ea ar putea fi pusã în valoare ºi prin profundele ºi expresivele sonoritãþi specifice corului bãrbãtesc91, atât de adecvat acestui gen de muzicã. Þinând seama de aceste aspecte, considerãm cã direcþiile de manifestare a creaþiei corale religioase ar fi urmãtoarele: a) Prelucrarea armonicã sau polifonicã a melosului bizantin ºi de tradiþie bizantinã, a cântãrii psaltice chrysantice; b) Creaþia originalã a compozitorilor în stil ºi formã psalticã; c) Creaþia originalã a compozitorilor, strãinã de stilul ºi modalismul psaltic (stil liber); d) Creaþia coralã religioasã cu acompaniament instrumental, în stil psaltic sau în stil liber; e) Împrumuturi ºi prelucrãri corale ale unor creaþii din literatura muzicalã occidentalã, aparþinând altor culte.92 Vechea monodie bizantinã ºi cea de tradiþie bizantinã au stat mai puþin în atenþia compozitorilor, din pricina faptului cã aceºtia nu au avut la îndemânã transcrierile cuvenite în notaþia liniarã. Acum, când întreaga creaþie a compozitorilor români din secolele XV – XVI, aparþinând lui Evstatie, protopsaltul Putnei, lui Dometian Vlahu ºi lui Theodosie Zotica, a fost transcrisã integral93, când multe cântãri ale unor compozitori din secolele XVII ºi XVIII – ca Iovaºcu Vlahu, Vlad Grãmãticul, Filotei sin Agãi Jipei94 etc. – ne sunt cunoscute prin numeroasele transcrieri editate în diverse studii ºi volume, am putea spera cã apariþia unor creaþii corale inspirate din acest melos atât de specific ºi de inedit, sã nu întârzie în a-ºi gãsi locul cuvenit în creaþia coralã a compozitorilor români. Este adevãrat cã monodia chrysanticã a secolelor XIX – XX s-a bucurat de o mai mare atenþie din partea celor care au prelucrat ºi armonizat melosul psaltic. Cântãri liturgice compuse de Macarie Ieromonahul, Anton Pann, ªtefanache Popescu, Ghelasie Basarabeanu, Dimitrie Suceveanu, Nectarie Frimu, Iosif Naniescu, Ioan Zmeu, Ioan Popescu-Pasãrea, Theodor Stupcanu, Nicolae Severeanu, etc. au fost prelucrate ºi armonizate în special de compozitorii celei de a doua generaþii – dupã îndemnul ºi exemplul lui D.G. Kiriac - de Gheorghe Cucu, Ioan D. Chirescu, Nicolae Lungu, etc. Ei au pãstrat specificul acestui melos, contribuind, prin creaþia lor, la constituirea unui stil coral specific ortodoxiei româneºti. În prelucrãrile lor corale, compozitorii au respectat structura modalã ºi melodicã a monodiei psaltice, precum ºi construcþia arhitectonicã de formã 264

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

a acestui melos. Intervenþia creatoare s-a manifestat în înveºmânarea armonicã ºi în travaliu polifonic al cântãrilor, prin adoptarea unui stil imitativ sau fugato, în funcþie de momentul ºi durata execuþiei cântãrilor în cadrul oficiului liturgic. În spaþiul românesc psaltichia bizantinã a suferit un fenomen de „localizare“, de „autohtonizare“ – cum afirmã pãrintele Petre Vintilescu95 – prin afirmarea geniului românesc specific neamului, fãrã a desfiinþa spiritul ºi esenþa psaltichiei originale. Punctele fireºti de „acomodare“ se regãsesc ºi în creaþia coralã de gen, prin faptul cã s-a avut în vedere ca monodia psalticã sã primeascã haina cea mai adecvatã, într-o nouã prezentare - sintaxa armonico-polifonã. NOTE BIBLIOGRAFICE 1

2

3

4

5

6

7

Dacã în Biserica Greacã predominã sintaxa monodicã, evitându-se cântarea coralã, în Biserica Rusã muzica coralã pune în minoritate cântarea monodicã. Referindu-se la cele douã sintaxe ale muzicii de cult din Biserica noastrã, pãrintele prof. Dr. Nicu Moldoveanu apreciazã ca fireascã prezenþa lor împreunã: „încã din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea cultura muzicalã în Biserica Ortodoxã Românã intrã într-o nouã etapã a dezvoltãrii sale, prin pãtrunderea în cultul divin, alãturi de cântarea monodicã de stranã a cântãrii coral-armonicã,( Doctorand Nicu Moldoveanu, Cântarea coralã în Biserica Ortodoxã Românã- de la pãtrunderea ei în cultul divin pânã la sfârºitul secolului al XIX, în „Studii Teologice“ nr. 7-8/1967, p. 504). În legaturã cu specificul cântãrii din Biserica noastrã, aceeaºi apreciere o face ºi muzicologul Titus Moisescu: „monodia bizantinã a cunoscut în România o evoluþie interesantã, dezvoltându-se într-un evident spirit naþional ºi purtând amprenta unor elemente stilistice clar diferenþiate de cele aparþinând altor centre ortodoxe strãine“ (Titus Moisescu, Muzica bizantinã în evul mediu românesc-schiþa unei eventuale istorii a acestei strãvechi arte, Editura Academiei Române, Bucureºti, 1995, p.70.) Ne referim la decretul nr. 101/18.01.1965, emis de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin care se prevedea organizarea corurilor ºi în oraºele de provincie ºi chiar în mãnãstiri. Din fericire, aceste voci „izolate“ nu se manifestã în lucrãri scrise, neputând justifica aceastã poziþie decât ca o respingere subiectivã. Viorel Cosma, Douã milenii de muzicã pe pãmântul României, Editura Ion Creangã, Bucureºti, 1972, p.5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloaie, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol. I, Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ediþia a II-a, Bucureºti 1996, p.2. Excepþie fac câteva biserici din Grecia - Insula Corfu - unde influenþa catolicã din Italia sa manifestat ºi prin prezenþa orgii în Liturghia Ortodoxã. Referitor la cântarea vocalã ºi vocalinstrumentalã în Bisericã, puteþi vedea poziþia noastrã în articolul Cântarea religioasã vocalã ºi vocal-instrumentalã la evrei, în Biserica Ortodoxã Românã ºi Biserica Romano-Catolicã, în „Glasul Bisericii“, an LIV, 5-8/1998 p. 131- 143. Vezi, deasemenea, Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, De ce nu se foloseºte muzica instrumentalã în bisericile ortodoxe? în: Tradiþie ºi înnoire în slujirea liturgicã, vol. II, Galaþi, 2001, p. 59-67. Cã muzica are caracter dogmatic, aceasta ne-o spune Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la Duhul Sfânt, Cel care „a inspirat cartea Psalmilor; el a împreunat laolaltã cu dogmele plãcerea cântului, pentru cã, fãrã de ºtirea noastrã, odatã cu bucuria ºi frumuseþea celor auzite, sã primim ºi folosul care rezultã din cuvintele pe care le auzim. ( Sfântul Vasile cel Mare, Din cuvântul înainte de psalmi, colecþia P.S.B., partea a II-a, Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al B.O.R., Bucureºti, 1988 ). Sfântul Dionisie pseodo-Areopagitul are aceeaºi pãrere despre

265

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 —————————————— „împreunã glãsuirea“ celor sfinte prin arta cântului: „consemnarea sfântã a dumnezeieºtilor cântãri, care cere drept scop sã laude faptele ºi descoperirile divine ºi sã preamãreascã sfintele cuvinte ºi fapte ale oamenilor lui Dumnezeu, formeazã o cântare obºteascã, de laudã ºi o expunere a lucrãrilor divine ce trezeºte în toþi cântãreþii cei plini de Dumnezeu o dispoziþie proprie primirii ºi comunicãrii fiecãrei taine a ierarhiei ( Sfântul Dionisie pseudo-Areopagitul, Ierarhia Cereascã, Ierarhia Bisericeascã, Iaºi, Institutul European, 1994, p.95 ). 8 Sfântul Atansie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, PSB, 15, EIBMO, Bucureºti 1987, p. 79, unde vezi ºi nota 99. 9 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloaie, Teologia Dogmaticã..., p.2. 10 Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, Editura Muzicalã a Uniunii Compozitorilor, Bucureºti, 1967, p.167. 11 Vasile Tomescu, op.cit, p.169-170. 12 Ibidem, p.171. 13 Cântarea în comun este numitã în unele studii cu titlul sinonim de cântarea omofonã apelând la ceea ce exprima „omofonia în Grecia anticã“: interpretarea coralã (instrumentalã) a unei melodii la unison sau octavã; grc. Homos =egal, phone=sunet, voce“, c.f. Dumitru Bughici, Dicþionar de forme ºi genuri muzicale Editura Muzicalã, Bucureºti, 1978, p. 216. Astãzi prin omofonie se are în vedere un stil muzical opus polifoniei, presupunând toate posibilitãþile de incidenþã verticalã ce se desfãºoarã numai în relaþia de simultaneitate a obiectelor, evenimentelor sau chiar a categoriilor sintactice, rezumate în esenþã la armonie (acorduri, conglomerate ºi blocuri sonore). Pentru evitarea oricãrei confuzii este de preferat utilizarea expresiei cântarea în comun celei omofone . 14 Dionisie pseudo-Areopagitul, Despre numele divine. Teologia misticã, Iaºi, Institutul European, 1993, p.147. 15 Nicolae Teodoreanu , Pentru o teologie a muzicii sacre ( I ), în: Muzica nr. 3 (47), 2001 p. 16. 16 În istoria Vechiului Testament revelaþia era întotdeauna indirectã; „acusticul“ a avut un cu totul alt destin decât „vizualul“ în revelarea sau ascunderea lui Dumnezeu. Cãci nimeni nu putea sã vadã faþa lui Dumnezeu ºi sã trãiascã, aºa cum îi spune Domnul lui Moise pe muntele Sinai (Ieºire 33, 20). Vederea lui Dumnezeu nu era posibilã, în schimb glasul Domnului sa lãsat auzit în nenumãrate rânduri de profeþi. „Israel este poporul cuvântului ºi al ascultatului“ –Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseþii, Bucureºti, Editura Meridiane, 1992, p.35), cãci la vechii evrei, auzul avea întâietate faþã de vãz. Astfel, chiar primii oameni, Adam ºi Eva, dupã cãderea în pãcat, nu îl pot vedea pe Dumnezeu, dar pot auzi glasul Lui, „umblând în grãdinã“( Facere III, 8-10 ).Domnul grãieºte apoi lui Cain, Noe, lui Avraam, Isaac ºi Iacob, lui Moise: „Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domul peste ape multe. Glasul Domnului întru tãrie, glasul Domnului întru mare cuviinþã. Glasul Domnului, Cel ce sfarãmã cedrii ºi va zdrobi Domnul cedrii Libanului; ºi îi va fãrâmiþa pe ei ca pe viþelul Libanului, iar cel iubit ca puiul de rinocer. Glasul Domnului, cel ce varsã para focului. Glasul Domnului, cel ce cutremurã pustiul ºi va cutremura Domnul pustiul Cadeºului. Glasul Domnului cel ce îndoaie cedrii ºi va descoperii dumbrãvile ºi în locaºul lui fiecare va spune: slavã!“(Psalmul 28, 3-9). 17 Pr.Dumitru Stãniloae, Teologia moralã ortodoxã, Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureºti, 1981, p.39. 18 Celelalte simþuri participã ºi ele, dar într-o nãsurã mai micã, la „perceperea“ divinitãþii, datã fiind deplinãtatea întrupãrii lui Dumnezeu-Cuvântul. Astfel, Apostolul Toma se încredinþeazã de Învierea lui Hristos prin pipãit, punând mâna în coasta Sa, aceasta fiind pentru el singura probã credibilã. Gustul este amintit de Psalmistul David, „gustaþi ºi vedeþi cã bun este Domnul“(Psalmul 33, 8), ca o prefigurare a Euharistiei (In.VI, 53). Mirosul poate simþi „atmosfera“ duhovniceascã pe baza textelor din Sfânta Tradiþie -“întru miros de bunã mireasmã duhovniceascã“. 19 Amãnunte privind cântarea în comun se gãsesc în urmãtoarele articole: Asistent univ. ªtefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana ºi ecumenicitatea patristicã din sec. IV ºi V (453-587), în „Studii Teologice, „ XXI, 7-8/1968, p.549; Nicolae Lungu, Cântarea în comun ca mijloc de lãmurire a dreptei credinþe, în“ B.O.R.“, an LXX, 11-12, 1952, p.890-900; Idem, Cântarea în comun a poporului în Bisericã, în „Studii Teologice“, an III/1951, p.25-30. 20 Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie ºi bizantinologie, vol.I, Editura muzicalã, Bucureºti, 1974, p.33.

266

———————————————— Episcopia Giurgiului ———————————————— 21

Tertulian, Apologia 39, apud Alexandru Luca, „Priviri generale asupra muzicei din Biserica Ortodoxã de rãsãrit de la începuturile creºtinismului ºi pânã în dilele noastre“, Bucureºti, Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, 1898, p.12 22 Sfântul Ioan Gurã de Aur, Omilia la Psalmul 145, apud Al. Luca, „op.cit“, p.17. 23 George Breazul, Muzica primelor veacuri ale creºtinismului, în: Raze de luminã, an VI, nr.5, noiembrie/decembrie 1934. 24 Nicolae Lungu, Cântarea în comun ca mijloc de lãmurire a dreptei credinþe, în „B.O.R.“ 1112, 1952, p.892. 25 Niceta de Remesiana, De Psalmodie bono, XIII,Turner, p.239-240, apud: Asist.univ. ªtefan Alexe, op. cit.,p.545. Ideile Sfântului Niceta de Remesiana sunt preluate mai târziu de Fericitul Augustin, Expunerea la Psalmul XXXIII, 3. Cuvânt I, 8, P-L, XXV, 383,apud Alexandru Luca , Priviri generale asupra musicei din Biserica Ortodoxã din Rãsãrit..., Bucureºti, 1898, p.117. 26 Cântarea trebuie sã fie omoforã ºi uniformã. Pentru realizarea unitãþii de cântare este nevoie totdeauna de o anumitã educaþie muzicalã, pentru ca vocile sã formeze un tot armonios, plãcut la auz. ªi în acest caz, unii credincioºi cu o voce mai evoluatã, din dorinþa de a-ºi manifesta calitãþile vocale ieºeau din armonia corului, luând-o înainte sau prelungind nota finalã. Sfântul Niceta dã reguli pentru realizarea unei cântãri plãcute: „Vocea noastrã a tuturor sã nu fie discordanþã, ci armonioasã. Nu unul sã o ia înainte în chip prostesc, iar altul sã rãmânã în urmã, sau unul sã coboare vocea, iar altul s-o ridice, ci fiecare este invitat sã-ºi încadreze vocea, cu umilinþã, între glasurile corului care cântã laolaltã; nu ca cei ce ridicã glasul sau o iau înainte sã iasã în evidenþã în chip necuviincios, ca spre o ostentaþie prosteascã în dorinþa de a plãcea oamenilor“. 27 Isidor Espoliano, De oficiis, vezi ºi Manual de Tipic sau formularul Slujbei de Dumnezeu al Bisericii Ortodoxe de Protosinghelul Melchisedec, Iaºi, 1854, p.18. 28 Vezi, de exemplu, Rânduiala Liturghierului clementin , din Cartea a VIII-a a „Constituþiilor apostolice“, cap. 6,10. 29 În cartea De oficiis, ºi Protosinghelul Melchisedec, op.cit, p.18. 30 Diac. Asis.Nicu Moldoveanu, Izvoare ale cântãrii psaltice în Biserica Ortodoxã Românã, Bucureºti, 1974, p.13-14. 31 Socrat, Istoria Bisericeascã, cartea a II-a, cap.12. 32 Al.Luca, op.cit, p.21. 33 Ibidem, p.22. 34 Canonul 21 al Sinodului V Ecumenic, apud Al.Luca, op.cit, p.23. 35 Protosinghelul Melchisedec, Tipicul Bisericii Ortodoxe, Bucureºti, 1900, Tipografia Cãrþilor Bisericeºti, p. 7. 36 Titus Moisescu, Prolegomene bizantine, (II), Editura Muzicalã, 2003, p.30. 37 Muzica ia naºtere din vorbire, plecând de la cercetarea cu mijloace acustice a unui caz concret: recitarea ritualã a unui psalm în bisericã. Este vorba despre practica devenitã tradiþionalã a recitãrii psalmilor în bisericã, cu o oarecare intonare, dar care rãmâne în limitele certe ale vorbirii, în pofida unei anumite melodizãri foarte caracteristice. Ceea ce remarcãm este faptul cã în textul recitat existã deja germeni sistemelor muzicale. În practica muzicii bizantine recitarea ecfoneticã înseamnã: „se cântã cu voce tare, pe un ton înalt, ºi la un mod major“( Grigore Panþiu ,Notaþia ºi ehurile muzicii bizantine, Bucureºti, Editura Muzicalã a Uniunii Compozitorilor, 1971, p.11). Convieþuirea organicã, simbolicã ºi semanticã dintre cuvânt ºi sunet muzical s-a cãutat sã se exprime de profesor univ. Petre Crãciun (Universitatea de muzicã din Bucureºti) cu termenul sugestiv verbo-muzicã sau limbaj verbo-muzical, de pe poziþia dascãlului ºi interpretului cu experienþã vastã în domeniul cântului coral. 38 Valentin Gruescu, Liturghia coralã de tradiþie bizantinã pe drumul clasic al desãvârºirii de la Dumitru G. Kiriac la Paul Constantinescu ( Tezã de doctorat), Bucureºti, 2004, p. 121. 39 Anton Pann, Cãtre cântãtori, din „Heruvico-Chinonicar“, I, Bucureºti, 1846. 40 Apud Gheorghe Ciobanu, Izvoarele muzicii româneºti (Anexã), vol II, Bucureºti 1978, p.231. 41 Titus Moisescu , Muzica bizantinã în evul mediu românesc, Editura Academiei Române, Bucureºti, 1955, p. 70 42 Mihail Gr. Posluºnicul, Istoria musicei la Români, Editura Cartea românescã, Bucureºti, 1928, p.16.

267

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 —————————————— 43

44

45

46

47

48

49 50 51

52 53

54 55 56

57 58

Victor Giuleanu, Melodica bizantinã (Introducere în teoria muzicii bizantine- cap.I ) Editura Muzicalã, Bucureºti, 1981 „Avântul cultural de la începutul sec. XV este marcat de o creaþie poetico-muzicalã autohtonãPripealele lui Filotei de la Cozia- fostul logofot al lui Mircea cel Bãtrân (1386- 1418), cunoscute sub denumirea de „mãrimuri“ sau „veliceanii“, apud. Sebastian Barbu Bucur, Cultura muzicalã de tradiþie bizantinã pe teritoriul României în sec. al XVIII- lea ºi început sec. al XIX-lea ºi aportul original al culturii autohtone, Editura muzicalã, Bucureºti 1989, p. 26. Vezi ºi Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie ºi bizantinologie, vol. I , Editura muzicalã, Bucureºti 1974, p. 298. Compozitorul Gheorghe Dima semneazã un apel în România muzicalã , IX-1898: „sã ascultãm, deci, glasul timpului ºi sã ne grãbim sã zidim o punte peste prãpastia cea mare care este între cultura modernã ºi muzica noastrã bisericeascã, prin care continuã eforturile Episcopului Melchisedec, ale lui Gavriil Musicescu, Alexandru Podoleanu ºi D.G. Kiriac“. Zeno Vancea, Creaþia muzicalã româneascã în secolele XIX – XX, Editura Muzicalã a Uniunii Compozitorilor, Bucureºti, 1968, vol I, p.23. „Noi nu avem în bisericã nici cântãreþi nici diaconi pentru cã se plãtesc foarte rãu, þara noastrã a fãcut progrese mari, pentru cã decopiazã civilizaþia occidentalã; orientul ºi producþiile sale sunt în decãdere mare. De aceea acum este secetã mare pentru musica cea veche ºi este belºug pentru cealaltã, ºi degeaba este orice silinþã a noastrã, cãci orice vom face ºi orice vom drege, musica cea nouã va înlãtura cu desãvîrºire pe cea veche. Cel mult puteþi sã-i amînaþi moartea pentru câtva timp, însã ea va muri negreºit ºi cât de curând pentru cã melodia ºi cântãrile în genere, executate pe mai multe voci, sunt, de o mie de ori, mai frumoase decât pe o voce, ºi dovada o avem înaintea ochilor, o simþim în fiecare zi, în faptul cã, în bisericile cu coruri bune, se duce lume multã, iar în cele cu musica veche sau cu coruri neperfecte, nu se duce. Afirm cele ce zic ºi sã mã credeþi cã nu sunt tocmai strãin de aceste douã musici. Pot spune cã am cunoºtinþe ºi de una ºi de alta“.(Revista Arhiva, nr.8, din 1901, p. 305, preluat de M.Posluºnicu „op.cit.“ p.362-363).Cum bine observa pr.prof.dr. Nicu Moldoveanu în „Studii Teologice“,78/1967,p.519, Muzica bisericeascã psalticã dãinuie mai departe (alãturi de cântrea coralã), cu predilecþie la Vecernie, Utrenie ºi celelalte laude bisericeºti. „Dupã cum Înalt Prea Sfinþia Sa (D.D. Naniescu, n.n.) a învoit ca picturile catedralei sã iasã din formele cele înguste, dizgraþioase, slabe ºi urâte ale artei bizantine ºi a lãsat pe eminentul pictor, Tãtãrescu, sã împodobeascã zidurile bisericii cu figuri imprimate de idealul frumosului, astfel acuma pune încununarea operei sale, Mitropolia din Iaºi, din punct de vedere artistic, creând un cor, care sã satisfacã , în totul cerinþele musicei moderne.“ (Revista „Arhiva“ nr. 56, an VI, februarie 1895, apud. M.Poºluºnicu, op.cit, p.357.) Zeno Vancea, op. cit. p. 24. Ibidem. St. Ig. Raicevich, Osservatione storiche, naturali e politeche intorno la Valachia e Moldavia, Napoli 1788, apud. Zeno Vancea , op. cit., p.25 G. Ciobanu, op. cit. p.402-417 Ozana Alexandrescu, O reconsiderare privind provenienþa manuscrisului 362. BAR. Cluj Napoca, în „Muzica“, an VIII, nr.1 (29), ianuarie-martie, 1997, p. 106-112. Vezi mai pe larg explicaþiile din lucrarea citatã la nota precedentã (Ibidem, p.108-109). Zeno Vancea, op.cit., p.9. Drd. Nicu Moldoveanu, Cântarea coralã în Biserica Ortodoxã Românã de la pãtrunderea ei în cultul divin pânã la sfârºitul sec. Al XIX-lea, în „Studii Teologice“, nr. 7-8/1967, p.504. Ibidem, p.505. „Întocându-se dintr-o cãlãtorie de la Constantinopol ºi trecând prin Silistra, Domnitorul Alexandru Ghica, a auzit acolo corul bisericii condus de preotul rus Visarion. Chemat de domn în Bucureºti, Arhimandritul Visarion primi însãrcinarea de a forma un cor compus din militari, care urma sã funcþioneze pe lângã « Stabul Oºtirii ». Scrisoarea lui Alexandru Ghica (nedatatã), cãtre colonelul Odobescu se referã la înfiinþarea acestui cor: «Sã puneþi din muzicanþi câþi vor avea glasul bun sã înveþe cântarea liturghiei ruseºti cu cuvinte româneºti; Frate-mieu Mihalache are notele acestei liturghii.Vã rog înþelegeþi-vã cu Domnia Sa ºi faceþi bunã punere la cale pentru aceasta ca sã ia grabnicã sãvârºire fiind lucru bun ºi de trebuinþã » „(Nicolae Iorga, Studii ºi documente vol. XI, p.2-8)

268

———————————————— Episcopia Giurgiului ———————————————— 59

60

61

62

63 64 65 66 67

68

69 70

71

72 73

74

75

76

Episcopul Melchisedec Roman, Memoriu pentru cântãrile bisericeºti în România, Bucureºti, 1881, Tipografia statului, p.23 Corurile erau dirijate de strãini, necunoscãtori ai stilului autohton, amintind cã ºi un evreu, ajunsese dirijorul unui cor din Bucureºti, compunând cântãri dupã bunul plac fãrã norme clare, încât era „un chin de a asculta în bisericã astfel de cântãri“.(Episcopul Melchisedec Roman, op.cit, p.23) Diac. Conf. Dr. Nicu Moldoveanu Muzica bisericeascã la români în sec. al XIX-lea, în Glasul Bisericii, an XLII, (1983), nr.9-12, p.608 Anton Pann ne-a lãsat tipãrit în Liturghierul sãu (1847,p.77-78) armonizat pe patru voci mixte în notaþie psalticã: Doamne miluieºte, Þie Doamne, Dã Doamne, ªi Duhului Tãu, º.a. vezi: Nicu Moldoveanu, Muzica bisericeascã... Glasul bisericii“, 9-12 /1983, p.608; ºi Gheorghe Ciobanu, Izvoare ale muzicii româneºti, vol. II, Editura muzicalã , Bucureºti, 1978, p.216-217 (Anton Pann-Rãspunsurile mici pentru cor); M.Posluºnicu, op.cit. p.186-187, adaugã faptul cã „tinerii erau plãtiþi cu douãzeci de lei vechi pe lunã“. Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, op.cit.,p.608, M.Posluºnicul, op.cit., p.209 Diac. Conf. Nicu Moldoveanu, op.cit., p.608 Ibidem. Vasile Stanciu, Muzica bisericeascã coralã din Transilvania, Presa Universitarã Clujeanã, 2001, p. 259. Vezi mai pe larg în M.Posluºnicul op.cit. p.111-114 ºi Antonie Plãmãdealã , De la Filotei al Buzãului la Andrei ªaguna, Sibiu, 1997, 221 p. Este greu de crezut însã cã un cor putea sã se formeze ºi sã funcþioneze simultan cu venirea Epioscopului Andrei ªaguna. Vasile Stanciu,op. cit, p.15. Ibidem, p.16-face trimitere la Timotei Popovici, Din repertoriul Corului Mitropoliei din Sibiu, Cântãrile Liturghiei pentru cor mixt, Ediþia a II-a, Sibiu, 1943, p.1,14,16-19, 41-44, 49-50. Pr. Conf. Gheorghe ªoima, Muzica bisericeascã ºi laicã la Institutul Teologic din Sibiu, În „Mitropolia Ardealului“, an VI(1961), nr. 11-12, p.800 Valentin Gruescu, op. cit. p. 124 Ioan Haviara, protopsalt al Bisericii Sfânta Treime ºi dirijorul Rantanthiger de la Capela curþii chesaro-crãieºti din Viena, prelucrau prin 1830 ºi forme corale dupã melodii greceºti;Timotei Popovici a fost tributar al unor elemente de inspiraþie melodicã datorate acestora (vezi Liturghia greceascã din 1850). Publicarea în M.O. nr.17 din 23 ianuarie 1865 a Decetului nr. 101 din 18 ianuarie 1865, semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, avea drept urmare instituirea unui sistem organizat de introducere a cântului coral în ceremonialul liturgic din întreaga þarã. Numit inspector al corurilor, I. Cartu va înfiinþa, coordona ºi verifica activitatea în domeniu. Acesta era trimis chiar la Mãnãstirea Neamþ sã predea cãlugãrilor muzica vocalã în notaþie liniarã (vezi mai pe larg, Gavriil Galinescu, Cântarea bisericeascã, Tipografia Alexandru Þerec, Iaºi, 1941, p.74 º.u.) Gavriil Musicescu (20.III.1847 – 8.XII.1903), nãscut la Ismail, vine în Moldova unde între 1860-1864 se pregãteºte la seminarul din Huºi sub îndrumarea episcopului Melchisedec ªtefãnescu, iar din 1864 ajunge la Conservatorul nou înfiinþat din Iaºi, având la asamblu coral pe Gheorghe Burada. Îndrãgeºte corul, de care nu se va mai despãrþi niciodatã; la început corist în Corul Mitropolitan din Iaºi (1866-1970),apoi profesor de armonie la Conservatorul din Iaºi (1872-1903), dupã ce se ºcoleºte cu Iosif K. Hunke la Conservatorul din Petersburg (1870-1872). A fost dirijor al Corului Metropolitan din Iaºi pânã la sfârºitul vieþii. A realizat 11 volume de transcrieri din notaþia psalticã în notaþia liniarã: Rânduiala vecerniei de sâmbãtã seara a celor 8 glasuri, Anastasimatarul cuprinzând serviciile de sâmbãtã seara ºi de Duminicã dimineaþa puse pe cele 8 glasuri întrebuinþate de Biserica Ortodoxã Românã“ (1884-1889), destinate învãþãmântului seminarial, care însã au atras respingerea lor de cãtre instanþele sinodale (atât în 25 mai 1899, în urma raportului arhiereului Nifon Ploieºteanu, cât ºi – sentinþa definitiva – celei din 24 octombrie 1900, ambele la Iaºi) . Cu spiritul lucid, într-o discuþie particularã, Pãrintele Profesor Nicu Moldoveanu mãrturisea cã Musicescu ar fi avut „sorþi de izbândã“ dacã ar fi transpus piesele liturgice lãsând deopotrivã ºi notaþia

269

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

77

78 79

80 81 82

83 84 85

86

87 88

89 90 91

92 93

psalticã, aºa cum apare în Cãrþile de muzicã destinate cultului astãzi. (Cântãrile Sfintei Liturghii, Vecernier, Utrenier, Catavasier etc). Nicolae Lungu, Prefaþã la Cântãrile Sfintei Liturghiide Gheorghe Cucu, extras din BOR. nr.34/1970, p.III. Zeno Vancea op. cit. p.12 Constantin Brãiloiu, Prefaþã la Liturghia psalticã a lui D.G. Kiriac, Ediþie postumã, fãrã an de apariþie. Ibidem, p.2. Ibidem. Kiriac nu excela în descifrarea notaþiei psaltice, dar îºi gãsea compensaþie în simþul artistic, în bazele educaþiei din copilãrie, cãruia cântarea bisericeaascã nu-i era câtuºi de puþin strãinã ºi în pregãtirea muzicalã temeinicã pe drumul de la Podoleanu la Capela Românã din Paris, de la Conservatorul Naþional de Muzicã la Schola Cantorum. V. Gruescu op. cit. p. 34. Nicolae Lungu Prefaþã la Liturghia psalticã , Bucureºti, 1957. O succintã analizã a „momentului“ Cucu în dezvoltarea liniei corale în Liturghia noastrã ortodoxã o face pr. prof. Nicu Moldoveanu. Profesorul, dirijorul ºi compozitorul Gheorghe Cucu – 100 de ani de la naºtere- 11.02.1882- 24.08.1932, în Studii Teologice,9-10 (XXXIV), 1982, p. 712-719 despre care afirmã: „Dintr-o succintã analizã a compoziþiilor, prelucrãrilor ºi armonizãrilor de cântãri bisericeºti ºi populare, care au contribuit în mod substanþial la fixarea ºi îmbogãþirea repertoriului bisericesc ºi laic românesc, ne dãm seama cã Gheorghe Cucu a luptat în mod conºtient pentru o reformã a muzicii corale bisericeºti care sã se bazeze pe tradiþia psalticã a cântãrii de stranã , iar în ceea ce priveºte muzica coralã laicã, pe frumuseþea ºi spontaneitatea folclorului nostru atât de bogat.“ În anul 1919 el primeºte de fapt premiul al II-lea George Enescu pentru Liturghia nr. 1 compusã în 1917. Pânã în 1928 va colabora alãturi de maestrul sãu D.G.Kiriac la cârma Societãþii corale Carmen, iar între 1912-1932 va fi dirijor al corului Sfintei Mitropolii din Bucureºti. Numele lui Ioan D.Chirescu este trecut la loc de cinste ºi în articolul pr. prof. Nicu Moldoveanu. Creaþia coralã bisericeascã la români în secolul al XX-lea (partea aII-a ) în Biserica Ortodoxã Românã, 3-4 (CIV, 1986), p. 123-124, unde este analizatã activitatea a peste 50 de nume de compozitori, profesori, preoþi, absolvenþi ai Facultãþilor de Teologie ºi Conservatorului, cu toþii „animaþi de dorinþa sincerã ca românii sã aibã cântarea lor coralã ºi în Bisericã...ºi cel mai mare câºtig este acela cã ºi acest gen de muzicã a fost orientat corect cãtre un stil autohton”. Valentin Gruescu, op.cit. p. 55. O clasificare a compozitorilor în aceastã diversitate stilisticã este aventuroasã, atâta vreme cât nu cunoaºtem muzica respectivã în toatã complexitatea ei, în care comozitorii au abordat diferite modalitãþi de exprimare muzicalã, în forme ºi stiluri diverse, dar ºi cu un melos de asemenea diferit, dependent chiar ºi de regiunea geograficã în care au activat; creaþia coralliturgicã româneascã oferã , aºadar, o panoplia largã de exprimare stilisticã, niciodatã exhaustiv analizatã. Redãm, spre edificare, tabloul compozitorilor români, prezentaþi de Zeno Vancea în Creaþia muzicalã româneascã...orânduiþi dupã generaþii, cei mai mulþi dintre ei scriind lucrãri izolate de provenienþã bisericeascã, sau o Liturghie ; deasemeni, catalogarea creaþiei corale religioase întreprinsã de Mihai Popescu, în Repertoriu general al creaþiei muzicale româneºti; vezi ºi Nicu Moldoveanu , Preocupãri de muzicã ºi muzicologie în Biserica Ortodoxã Românã în ultimii 50 de ani (1925-1975), în Studii Teologice,an XXIX, 1977, nr. 3-4, p.263-297 Eusebiu Mandicevski a compus între 1880-1913, 12 Liturghii. Diac. Conf. Nicu Moldoveanu, op. cit. p. 138-139. Semnalãm predilecþia lui Ciprian Porumbescu spre compoziþii adresate corurilor bãrbãteºti, precum ºi a altor compozitori: Sabin Drãgoi sau Gheorghe Danga (a se vedea Nicu Moldoveanu, Repertoriu coral bãrbãtesc ºi de voci egale. Bucureºti 1983, Idem Galaþi, 1998). Titus Moisescu, Muzica bizantinã..., p.72. Amintim ultima lucrare apãrutã post mortem a lui Titus Moisescu: Florilegiu sau cristomaþie de cântãri religioase de compozitori români din secolelel XV-XVII, Editura Muzicalã, Bucureºti, 2002, în care cu predilecþie sunt lucrãri traduse din manuscrisele compozitorilor putneni (Evstatie, Dometian Vlahul, Teodosie Zotica, Iovaºcu Vlahul)

270

———————————————— Episcopia Giurgiului ———————————————— 94

95

Sebastian Barbu Bucur a tradus în mai multer volume opera lui Filotei, sub titlul Filotei sin Agãi Jipei- Psaltichie rumâneascã , între anii 1981-1991; ultima lucrare este Manuscrisele muzicale româneºti del Muntele Athos, Editura Muzicalã, Bucureºti, 2000. Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnograficã din cãrþile de ritual ºi Cântarea bisericeascã, Bucureºti, Editura Pace, 1937

271

NICHIFOR CRAINIC Personalitate controversatã, amestec de serafic ºi de teluric, teolog ºi om politic, poet ºi publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cât de complex, pe atât de reprezentativ pentru o întreagã categorie de cãrturari români ieºiþi din orizontul satului tradiþional. Ei rãmân fundamental „þãrani“, „oameni ai pãmântului“, respectuoºi faþã de tradiþie, temeinici în gândire ºi în faptã, nu lipsiþi de mândria de a fi depãºit pe cont propriu anonimatul istoric al speþei, oarecum „neºlefuiþi“ comportamental, de o vitalitate uneori exacerbatã, surprinzãtori atât în patimi cât ºi în virtuþi. În aceastã bunã primitivitate se întâmplã sã zacã mari resurse creatoare, apte de a se desãvârºi prin instrucþie ºi de a trece în opere culturale de o fireascã originalitate, în care tradiþia se primeneºte fãrã extravaganþã, în chip realist ºi organic. Un Ion Creangã, un Nichifor Crainic, un Marin Preda au încarnat în mãsura cea mai înaltã acest „model“ intelectual ºi creator în cultura româneascã. Nichifor Crainic a fost, fãrã îndoialã, un ins paradoxal ºi pe seama lui se colporteazã destule poveºti picante, mai mult sau mai puþin adevãrate. Omul avea conºtiinþa nedesãvârºirilor sale iar la terminarea studiilor teologice, a refuzat sã se preoþeascã. A devenit, însã, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxã ai vremii, iar un Dumitru Stãniloae era îndreptãþit sã scrie despre el (Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940): „Nichifor Crainic este cel dintâi teolog român din epoca modernã a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt ºi ocolit al specialiºtilor, prezentând-o, într-o formã impunãtoare, atenþiunii generale a lumii intelectuale. Nichifor Crainic înnoieºte prin reactualizarea tradiþiei întro teologie care se mulþumea cu câteva coji din aceastã tradiþie, primite pe calea ºi de multe ori prin interpretarea ocolitã a teologiilor apusene“, sãvârºind „o adevãratã restaurare a teologiei româneºti în duhul ortodox“. Scriitor prolific ºi foarte stãpân pe mijloacele sale, profesor universitar la Facultatea de Teologie din Chiºinãu (1926-1931) ºi la Seminarul Teologic din Bucureºti (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) ºi al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în

272

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

guvernele Gigurtu ºi Antonescu (1940 ºi 1941), laureat al Premiului Naþional de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universitãþii din Viena (1940) ºi membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învãþãmântului teologic românesc ºi mentor al „ortodoxismului“ cultural, teoretician al „statului etnocratic“, dar ºi al „patriei ecumenice“ ortodoxe (probabil cel mai ambiþios plan modern de reorganizare supranaþionalã a lumii rãsãritene, despre care conferenþiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris „Ordinul Sfântului Alexandru cu cordon roºu“), Nichifor Crainic a fost, dincolo de avatarurile receptãrii sale publice, una dintre personalitãþile cele mai împlinite ale epocii interbelice, animat de o vie conºtiinþã misionarã, pe linia deschisã de Heliade, Kogãlniceanu ºi Bãlcescu, continuatã de Hasdeu, Eminescu sau Iorga ºi ajungând, mai aproape de noi, pânã la Eliade, Noica sau }uþea. Numele pe care ºi l-a impus încã din anii primului rãzboi mondial ºi sub care îl cunoaºte posteritatea, acela de Nichifor Crainic, este de fapt un splendid pseudonim, nu doar prin rezonanþa sa tradiþionalromâneascã ºi ortodox-rãsãriteanã, ci mai cu seamã prin semnificaþiile pe care le poartã neostentativ (gr. nike-phoros, „purtãtor-de-victorie“ ºi crainic, „vestitor“, derivat probabil din crai, vocabulã de nobleþe arhaicã, dar ºi de încãrcãturã religioasã, evocându-i pe „regii magi“ - „craii de la Rãsãrit“): „cel ce aduce vestea izbînzii“. Adevãratul sãu nume era Ion Dobre; se nãscuse la Bulbucata (Vlaºca) - Giurgiu de astãzi, pe malurile Neajlovului, la 22 decembrie 1889, într-o familie destul de umilã. Dupã copilãria petrecutã pe {esurile natale (aºa îºi va intitula primul volum de versuri, apãrut în 1916), va pleca la Bucureºti, ca elev bursier al Seminarului Central Teologic; de pe acum, mai exact din 1907, îºi începe activitatea publicisticã, în periodice ortodoxe ºi sãmãnãtoriste (mai târziu, cãutând sã defineascã sensul „gândirismului“, scria: „Sãmãnãtorul a avut viziunea magnificã a pãmântului românesc, dar n-a vãzut cerul spiritualitãþii sale. Peste pãmântul românesc, pe care din Sãmãnãtorul am învãþat sã-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe“). Între 1912 ºi 1916 urmeazã cursurile Facultãþii de Teologie din Bucureºti. În anii rãzboiului de întregire (1916-1918) va fi redactor permanent la Neamul românesc al lui N. Iorga, pe atunci mare cruciat al românismului integral („România a Românilor, numai a Românilor ºi a tuturor Românilor“). Marele istoric cu aurã de apostol pare sã fi fost principalul far al tinereþii lui Crainic ºi omul pe care acesta l-a respectat cel mai mult de-a lungul vieþii lui, chiar ºi atunci când era evident cã poziþiile lor spirituale ºi ideologice ajunseserã tot mai divergente. Dupã rãzboi (1920-1921), îºi va desãvârºi studiile la Viena, unde va avea, ca ºi Eminescu odinioarã, o rodnicã întâlnire cu cultura ºi literatura germanã, fãrã a sacrifica nimic din orientarea sa ortodoxã. A fost o conºtiinþã mai europeanã decât cred 273

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

unii, iar formula pe care a colportat-o - „Pacea Europei înseamnã: pãmânt naþional ºi cer comun“ - rãmâne singura definiþie valabilã a unei Europe creºtine. Încã din 1921 îºi începe colaborarea la Gândirea, pe atunci în faza ei clujeanã, cu Cezar Petrescu la conducere. Desfãºoarã o vreme, în paralel cu gazetãria, activitate de consilier cultural ºi editor, iar în 1926 va fi numit secretar general la Ministerul Cultelor ºi Artelor (sub ministeriatul lui Vasile Goldiº). A þinut o vreme pagina religioasã duminicalã a ziarului Cuvântul ºi a fost colaborator apropiat al lui Pamfil ªeicaru la un alt faimos ziar de dreapta: Curentul. Din 1926, când Cezar Petrescu abandoneazã Gândirea, conducerea ei este preluatã de Crainic, care-i va imprima destul de repede direcþia ortodoxistã (ceea ce nu va împiedica gruparea în jurul revistei a unei elite literare ºi culturale, altminteri greu reductibile la acelaºi numitor: Ion Barbu, Vasile Bãncilã, Lucian Blaga, Dan Botta, Al. Busuioceanu, Mateiu I. Caragiale, Oscar Walter Cisek, Aron Cotruº, Radu Gyr, N. I. Herescu, Gib. Mihãescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ioan Petrovici, Ion Pillat, Adrian Maniu, V. I. Popa, Dragoº Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stãniloae, Paul Sterian, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu ºi mulþi alþii, dintre care unii, ce-i drept, numai temporar, ca Tudor Arghezi, George Cãlinescu, ªerban Cioculescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran etc.). Tot în 1926 îºi începe ilustra carierã universitarã. Anul 1930 deschide deceniul cel mai bogat al scrisului sãu. În aceºti ani sînt elaborate, printre altele, Þara de peste veac (versuri - 1931), Cursul de teologie misticã (1935-1936), Puncte cardinale în haos (1936), Ortodoxie ºi etnocraþie (1937), Nostalgia paradisului (1940). La capãtul acestui deceniu de efervescenþã creatoare ºi misionarã, devine membru titular al Academiei Române, pe locul rãmas vacant prin dispariþia prematurã a lui Octavian Goga, pe care-l va elogia în discursul de recepþie. Din scrisul lui Crainic se încheagã treptat atât o concepþie generalã asupra culturii (culminînd în Nostalgia paradisului, fãrã îndoialã cea mai densã ºi mai bine articulatã dintre cãrþile sale), cât ºi o adevãratã doctrinã politicã de dreapta, „naþionalismul constructiv“ (sintagmã de mare succes în epocã), concentratã în Programul statului etnocratic (publicat iniþial în revista Sfarmã-Piatrã, apoi inclus, ca anexã, ºi în volumul de eseuri Ortodoxie ºi etnocraþie), ambele altoite pe trunchiul Ortodoxiei, cu un dar deosebit de a realiza osmoza între valorile tradiþiei ºi problemele actualitãþii, pe de o parte, între valorile naþionale ºi cele universale, pe de alta, principiul fundamental fiind: „Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual Când zic cã revelaþia e modernã, adicã actualã, nu înþeleg cã ea se modificã dupã spiritul timpului, ci cã ea modificã noile generaþii în sensul idealului creºtin, adicã ea modificã spiritul 274

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

timpului, acordându-l cu spiritul lui Hristos“. În ciuda tonului partizan ºi uºor exaltat, un Pan M. Vizirescu avea dreptate sã scrie: „Sistemul domnuluilui N. Crainic a cuprins de la început toate resorturile vieþii naþionale, punându-ne în faþã viziunea totalitarã a realitãþii româneºti. E o doctrinã care nu lasã nimic nerezolvat...“ („N. Crainic, creatorul gândirii noastre“, în Sfarmã-Piatrã, 16 iunie 1938). Iar Blaga (pe urmele lui D. Stãniloae,) afirma categoric, chiar în forul academic (v. „Rãspunsul“ integral în Academia Românã, Discursuri de recepþiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941, sau în Gândirea, iunie 1941): „Invazia teologicã în cultura românã postbelicã dupã primul rãzboi mondial, va rãmâne pentru totdeauna legatã de numele lui Nichifor Crainic. Teologia ortodoxã a devenit sare a culturii româneºti de astãzi datoritã activitãþii sale literare. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douãzeci ºi cinci de ani pentru renaºterea spiritului ortodox, rãmâne fãrã pereche în analele vieþii noastre culturale. Este aici ºi o pateticã activitate de animator, dar este aici ºi o operã de gânditor ortodox“. Dupã 1940 - 1941, apele se vor tulbura; amestecat în politica vremii, în divergenþã cu mai toatã lumea, dar mai ales cu Nae Ionescu ºi cu legionarii, de care cândva fusese destul de apropiat, duce o viaþã agitatã, scrie mult mai puþin, vâneazã onoruri cu un orgoliu cam exacerbat, care transpare mai târziu din memoriile sale, ºi sfârºeºte prin a fi hãituit de comuniºti, de care se ascunde prin mai multe sate transilvãnene, vreme de trei ani (1944-1947). Ajuns pe mâinile acestora, intrã în perioada cea mai cumplitã a vieþii sale, la polul opus al gloriei pe care o cunoscuse din plin; sunt ani lungi de suferinþã, de umilinþe ºi compromisuri. Este deþinut vreme de 15 ani la Vãcãreºti ºi la Aiud, fãrã sentinþã judecãtoreascã, fiind eliberat în primãvara lui 1962 - abia o umbrã a cãrturarului ºi luptãtorului de altãdatã. Acceptã compromisul de a deveni redactor la Glasul Patriei publicaþie editatã sub vegherea Securitãþii pentru românii din exil, de unde se va pensiona în 1968. κi definitiveazã Memoriile ºi alte manuscrise, viseazã sã se reimpunã mãcar ca poet, dar moare marginalizat, la 20 august 1972, încondeiat de comuniºti ca unul dintre cei mai „reacþionari“ gânditori din România „burghezo-moºiereascã“. Pentru el va fi fost poate marea eliberare, a cãrei grandioasã viziune liricã o avusese cândva: „ªi de pe vârf de munte mã voi sui pe-un nor; / Zi grea, cutremuratã va fi - o zi de-adio - / Când inima-mi de tine fãºii voi dezlipio, / Amarã frumuseþe, pãmânt rãtãcitor“... Pe urma sa rãmânea, în aºteptarea unor vremuri mai bune, dincolo de contradicþiile omului ºi de calomniile epocii, o operã teologicã, literarã ºi publicisticã de un considerabil interes. Prãbuºirea regimului comunist petrecutã chiar în ziua când se împlineau o sutã de ani de la naºterea lui Crainic, a creat contextul revenirii sale treptate în circuitul public românesc. În 1990, la Editura 275

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Roza Vânturilor, a apãrut ediþia de poezii în douã volume, „îngrijitã“ de Nedic Lemnaru, incluzând, deºi mult deformate, ºi versurile „create mental“ în temniþa Aiudului, care fac din autorul lor, alãturi de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seamã poet al închisorilor comuniste din România. În 1991 i s-a publicat ºi prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre), la Casa Editorialã „Gândirea“, de cãtre acelaºi N. Lemnaru. Aceastã primã parte dã seama de rãstimpul dintre 1889 ºi 1944, fiind redactatã iniþial pe vremea pribegiilor postbelice. Partea a doua încheiatã spre sfârºitul anilor ‘60, îngrijitã ºi prefaþatã de Alexandru Condeescu ºi apãrutã în 1996, la Editura Muzeului Literaturii Române („Orfeu“), acoperã perioada 1944-1962. Crainic se înscrie, prin arta evocãrii, în galeria celor mai strãluciþi autori de prozã memorialisticã din literatura românã a secolului XX (L. Blaga, M. Eliade, N. Steinhardt, M. Preda etc.). În anii din urmã, i s-au editat ori reeditat numeroase volume: Cursul de teologie misticã -1993, sub titlul editorial Sfinþenia - împlinirea umanului, Nostalgia paradisului (1994), Puncte cardinale în haos (1996 ºi 1998), Ortodoxie ºi etnocraþie (1997), Þara de peste veac. Poezii antume: 19161944 (1997), Dostoievski ºi creºtinismul rus (1998), Spiritualitatea poeziei româneºti (1998).

276

UCENICUL de Nichifor Crainic Tu, marele bijutier Al diademelor cereºti Tu, care veºnic ºlefuieºti În cosmicul atelier, Primeºte-mã ca ucenic, În nopþi de tainã sã mã-nveþi Canonul sfintei frumuseþi Sã scot podoabe din nimic. ªi-aºa trudind la cizelat, Slãvitul meu stãpân ºi domn, În zori sã picotez de somn Cu praf de stele pe halat. Tu, care dãscãleºti artiºti ªi-þi iei la glorie pãrtaºi Vizionarii uriaºi În geniul cãrora te miºti, Cuvinte dã-mi sã le-mpreun Fierbinþi de-ntâiul suflu viu, Dã-mi sã le vãd cât nu se scriu ªi sã le-aud cât nu se spun. Din matca lumii sã le chem ªi-n duhul ei sã le trimit În constelaþii de sonet ªi-n cãi lactee de poem. 277

RUGÃCIUNE PENTRU PACE de Nichifor Crainic Variantã ineditã (sursã Filaret Gãmãlãu, fost condamnat la moarte, coleg de celulã cu Nichifor Crainic în Penitenciarul Aiud. Varianta este cea memoratã în închisoare de Filaret Gãmãlãu) Slavã þie, Doamne, pentru-aceastã noapte Somnul meu în unda lunii s-a scãldat, În abisul nopþii visu-nmiresmat Mi-a cules miresme de naramze coapte Slavã þie, Doamne, pentr-aceastã noapte. A lãsat un înger porþile deschise, Cântec fãrã sunet se-auzea-n sobor, Unduiau azurul aripi fãrã zbor, În abisul nopþii nãzãrit în vise A lãsat un înger porþile deschise. Doamne, dã aevea pacea ta cereascã, Care întãreºte din fricoºi profeþi, Mãduva ce-mpinge seva sã-nfloreascã, Doamne, dã-mi aevea pacea cea cereascã. Pacea lumii zace pe vãrsãri de sânge, ªi rodeºte bobul viitoarei uri, Pacea ta rãsfrânge Raiul în fãpturi Cel înfrânt e-o jele care frânge, Pacea lumii zace pe vãrsãri de sânge.

278

ÎN TARA DE PESTE VEAC de Nichifor Crainic În tara lui Lerui-Ler Nu e zbor, nici drum de fier Numai lamurã de gând Numai suflet tremurând Si vâslas un înger. În tara de peste veac Nesfârsire fãrã leac Vãmile vãzduhului Sãbiile duhului Pururea de straje. Sus pe sparte frunti de zei Sovãielnici pasii mei Picuri de’ntrebãri momâi Sã rãmânã sub cãlcâi Si genuni de zare. În tara lui Lerui-Ler Nãzuiesc un colt de cer De-oi gãsi, de noi gãsi, Nimenea nu poate sti Singur Lerui-Ler.

279

MOª CRÃCIUN de Nichifor Crainic Mos cu barba de zapada, Fara daruri, mos sarman, Tineretea ta gramada N’o s’o vada Nici ãst an. Torc paianjenii sub grinda, Tara-i fara de baieti, Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda O colinda Sã-i inveþi. De cu seara’naripaþii Ingeri nu mai cântã prin Singuraticele spaþii Si-asteptaþii Nu mai vin. Plange biata gospodinã, Braþele in gol se’ntind, Nu e cearã de-o luminã, nici fainã De-un colind. Tu, cel vesel de-altãdatã Strângi pustiul ãstui an La colinda’ndãtinatã Farã ceatã, Moº sãrman.

280

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Gârbov pribegeºti prin sate, Te strecori pe la oraº, Gemi pe ziduri de cetate Dãrâmate De vrãjmaº. Cu tropare ºi podobii Faci popas intr’un cãtun, Sgribulit la gura sobii Plângi ca robii, Moº Craciun. Plângi încet! Stã la ulucã Paznicul sub coif de fier Si e’n stare, Moº-Nãlucã Sa te ducã Prizonier!

281

MILOGUL de Nichifor Crainic

Cerºea la colþ un slãbãnog în zdrenþe, slut ºi fãrã dinþi neguþãtorul de arginþi gândi, zãrindu-l pe milog: Eu nu dau mila mea obol acestui trântor de prisos þi-ntoarse rânjetu-i câinos rãmasului cu mâna-n gol. Trecu maestrul glorios al farmecului triumfal cu spiritul în ideal þi-a zis vãzând pe zdrenþuros: E-atât de slut ºi mã-nspãimânt eu, magul purei frumuseþi! ºi-ntoarse recele dispreþ rãmasului cu mâna-n vânt. Trecu predicatorul sfânt grãbindu-se cãtre amvon vijelios ca un ciclon sã se dezlãnþuie-n cuvânt, s-aprindã mila din altar de soarta celui slãbãnog, dar ocoli pe-acest milog cu mâna-ntinsã în zadar.

282

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Târziu când noaptea cobora, sosi o umbrã ca-n icoane, pe mâini cu semne de piroane þi-o inimã ce sângera. Pe chipul ars de chin þi vai oftând îl sãrutã fierbinte cu veþnicie în cuvinte tu azi vei fi cu Mine-n Rai.

283

CÂNTECUL POTIRULUI de Nichifor Crainic Când holda taiatã de seceri fu gata Bunicul ºi tata Lãsarã o chitã de spice în picioare Legând-o cucernic cu fir de cicoare; Iar spicele-n soare sclipeau mãtãsos Sã-nchipuie barba lui Domnu Cristos. Când painea-n cuptor semãnã cu arama, Bunica ºi mama Scoþând-o sfielnic cu semnele crucii, Purtau parcã moaºte cinstite ºi lucii Ca pâinea, dând abur cu dulce miros, Pãrea cã e barba lui Domnu Cristos. ªi iatã potirul la gurã te-aduce, Iisuse Cristoase, tu jertfã pe cruce, Hrãneºte-mã mamã de sfant Dumnezeu. Ca bobul în spice ºi mustu-n ciorchine Eºti totul în toate ºi toate prin tine, Tu pâinea de-a pururi a neamului meu. Din coarda de vitã ce-nfãºurã crama Bunica ºi mama Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea; Copile, grãirã, broboanele-acestea Sunt lacrimi de mamã vãrsate prinos La casnele Domnului nostru Cristos.

284

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

Apoi, când culesul de struguri fu gata, Bunicul si tata In joc de calcaie jucand nestemate Ce lasa ca rana siroaie-nspumate, Copile, graira, e must sangeros Din inima Domnului nostru Cristos. Si iata potirul la gura te-aduce, Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce; Adapa-mã, seva de sfant Dumnezeu. Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine Esti totul în toate si toate prin tine, Tu, vinul de-a pururi al neamului meu. Podgorii bogate si lanuri manoase, Pamantul acesta, Iisuse Cristoase, E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu. Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane Si sangera-n struguri si frange-te-n paine, Tu, viata de-a pururi a neamului meu.

285

VECERNIE de Nichifor Crainic Pe-aici, în sus, e schitul la capãt de colnic. L-a zugrãvit pe vremuri Ilarion cel drept Cu sfinþi între ºtergare de galben borangic ªi sfinte-mpodobite cu icusari pe piept. Auzi, un clopot miºcã vãzduhul peste munþi ªi se bolþeºte-n sunet cât cerul de mãrgean De dincolo de lume te-ndeamnã sã renunþi O tainã fãrã de moarte la veacul pãmântean. Vom asculta din stranã vecernia-n sobor Când intrã-n schit odatã cu pasul serii lent În murmure ca zvonul albinelor în zbor Nãluci cãlãtorite din Vechiul Testament. Cu aur pe odãjdii, înbãlsãmãtii tei Vor ingina soborul prin geamurile mici. Eu recita-voi psalmul sublim 103, Iar tu Lumina lina m-as bucura sã zici. Când, la sfarsitul slujbei, vom saruta sfios Argintul sfintei scoarte de Evangheliar, Ne va parea o clipa ca ne-a zarit Hristos, Miscand încet perdeaua intrarii în altar.

286

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT? de Nichifor Crainic Întrebat-am vântul, zburãtorul Bidiviu pe care-aleargã norul Câtre-albastre margini de pãmânt: Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a vântul: Aripile lor Mã doboarã nevãzute-n zbor. Întrebat-am luminata ciocârlie, Candela ce legãna-n tãrie Untdelemnul cântecului sfanþ: Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a ciocârlia: S-au ascuns In lumina celui nepãtruns. Întrebat-am bufnita cu ochiul sferic, Oarba care vede-n întuneric Tainele necuprinse de cuvânt: Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a bufnita: Când va cãdea Marele-ntuneric, vei vedea.

287

PÃRINTELE ARSENIE BOCA BIOGRAFIE S-a nãscut la 28 septembrie 1910 în comuna Vatra de Sus, judetul Hunedoara. Pãrintii, tãrani gospodari, au mai avut încã o singurã fiicã. De mic copil manifestã înclinaþie spre studiu si spre artele frumoase. Urmeazã þcoala primarã în comuna natalã, apoi liceul la Brad între 19241928, iar din 1928 cursurile Institutului Teologic de grad universitar din Sibiu unde este remarcat de Pr. Prof. Dumitru Stãniloae ca un student eminent, fiind licenþiat în teologie în 1932. Continuã studiile la facultatea de Belle Arte din Bucureþti (19321936) þi urmeazã doi ani þi cursurile Facultãþii de Medicinã din Cluj, pe care însã nu le încheie. Între anii 1938-39 face un pelerinaj la muntele Athos de unde, revenind în þarã se închinoviazã în anul 1939 la mãnãstirea Sâmbãta de Sus þi la scurt timp este hirotonit diacon si preot. În 1948, la îndemnul mitropolitului Nicolae Bãlan se mutã la Prislop pentru a reînvia viaþa monahalã din aceastã mãnãstire distrusã de generalul Bucow. Aici întemeiazã o obþte de maici þi vieþuieºte pânã în 1959 când i se stabileþte domiciliul forþat la Bucuresti si lucreazã timp de 10 ani la pictura bisericii din Drãgãnescu. Ultima parte a vieþii ºi-o petrece la Sinaia, unde obºtea mãnãstirii Prislop, împrãþtiatã în 1959 se reorganizeazã. S-a mutat la Domnul în 28 noiembrie 1989 la Sinaia ºi a fost înmormântat dupã dorinþa proprie la mãnãstirea Prislop, la 4 decembrie 1989. Ultima dorinþã a fost ca opera sa sã nu fie publicatã. S-a publicat totusi lucrarea “Cãrarea împãrãtiei” în editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995, unele din predicile si meditaþiile sfinþiei sale rãmânând în manuscris si cunoscând ulterior o mare diversitate de variante. Mormântul pãrintelui Arsenie de la mãnãstirea Prislop, constituie si azi un loc de pelerinaj pentru sute de creþtini din þarã, care l-au cunoscut þi în constiinta cãrora pãrintele a rãmas ca un om cu viatã sfântã.

288

CHEMAREA LUI IISUS Parintele Arsenie Boca Voi, care nu stiurãþi ce-i binele în viaþã ªi nici caldura sfântã ce inima dezgheaþã, Voi, care in durere aþi suspinat ºi-aþi plâns ªi cântul fericirii în inimi vi s-a stins, Veniþi, Stapanul lumii, Iisus, vã cheamã-ntr-una ªi mâinile-ªi întinde s-astâmpere furtuna. Voi, pentru care viaþa n-a fost decât un chin ªi zâmbetul durere, iar râsul un suspin, Voi, ce-aþi ascuns trecutul sub lespezile reci Si plângeþi fericirea ce aþi pierdut în veci, Veniþi cu ochii-n lacrimi, dar cu privirea sus, Gasi-veþi mângâiere la sânul lui Iisus. Voi toþi, care in viaþã aþi cãutat uitarea Pãcatelor în cupa, ce v-o intinse desfãtarea ªi surzi aþi fost la glasul ce cobora de sus, Azi, pânã mai e vreme, va-ntoarceþi la Iisus ; Spuneþi-I Lui durerea ºi El vã va-ntãri, Povara vieþii voastre cu El veþi impãrþi. Voi, care nu ºtiurãþi ce-i adevãrul viu ªi-n aiurare spuneþi cã cerul e pustiu, Sãtui de-nþelepciune, o, voi ce vã trudiþi Sã dãrâmaþi ºi-n urmã nimic sã nu clãdiþi, Rugaþi-vã, ºi-atunci ca sã simtiþi nu-i greu ªi-n cer, ºi-n jurul vostru, ºi-n voi pe Dumnezeu.

289

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

Oricare-aþi fi in pace, veniþi, veniþi la El, Pe nimeni niciodatã n-a izgonit defel ; Cu milã vã primeºte ºi braþele-ªi întinde, În dragostea-I cereascã Iisus pe toþi cuprinde ; La pieptul Lui cel dulce iubindu-l vã-ncãlziþi, Iisus este-nvierea, veniþi la El, veniþi !

290

SCRISOARE CÃTRE PÃRINTELE ARSENIE BOCA Iubite pãrinte Arsenie, A fost o vreme când te-am ºtiut pictor de suflete dupã modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înãlþãtoare când toatã þara lui Avram Iancu se miºca în pelerinaj, cântând cu zãpada pânã la piept, spre Sâmbãta de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost aºa de la Dumnezeu ca toatã acea bulboanã spiritualã uriaºã sã se desumfle la comandã ca ºi cum n-ar fi fost? Ceea ce am admirat la Sfinþia Ta e cã nu te-ai lãsat. Din zugrav de suflete, fericite sã se modeleze dupã Domnul tuturor, iatã-te zugrav de biserici, adicã al celor ce poartã pe chipurile cuvioase reflexul desãvârºirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul sã desãvârºeºti pe aspiranþi, sã poþi mângâia cu penelul pe cei desãvârºiþi pentru a-i da pildã pe zidurile sacre. Mica bisericã de la Drãgãnescu are norocul sã simtã pe zidurile ei zugrãvite predicile fierbinþi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbãta de Sus. E o picturã nouã ca ºi predica de atunci. Nimic întunecat în aceastã primãvarã care îmbracã cu plai înflorit bolþile bisericii. E o luminã de tonuri deschise cãtre lume ca spiritul ºi chipul Mântuitorului coborât sã ne aducã lumina de sus, ce iradiazã din pictura Sfinþiei Tale. E un stil nou, e o picturã nouã, dupã viziunea nouã pe care o porþi în suflet. Pictura sacrã e istoria în imagini a vieþii Mântuitorului ºi a celor transfiguraþi de El. Adicã imaginea raiului. Sfinþia Ta ai înþeles sã faci o picturã transfiguratã în nuanþe clare ºi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feericã de dincolo. Biserica de la Drãgãnescu iradiazã lumina raiului. Ceea ce dominã în ea pânã acum e imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteºte biserica din bolta altarului e pur ºi simplu magnificã în milostivirea ei de mijlocitoare a lumii cãtre dumnezeescul ei Fiu. Cea care pluteºte vizionar peste Sinodul de la Efes e fãcutã din atâtea nuanþe ºi 291

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

numai din nuanþe încât nici nu pare picturã, ci o apariþie vaporoasã ºi diafanã care, cu cerescul Prunc în braþe, apare sã întãreascã pe sinodali cã ea e într-adevãr Maica lui Dumnezeu – Theotokos. Nichifor Crainic Notã: Aceastã scrisoare a fost datã de Nichifor Crainic ucenicului sãu spiritual Pãrintele Arsenia Boca dupã întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drãgãnescu, judeþul Giurgiu, pe care Pãrintele începuse sã o picteze. Dupã mai multe convorbiri avute în Bucureºti, Nichifor Crainic a venit sã pecetluiascã, cu iubirea ºi competenþa cu care scrisese Nostalgia Paradisului, valoarea picturii ucenicului sãu ajuns pãrinte duhovnicesc de staturã filocalicã.

292

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

CUPRINS INTRODUCERE Preasfinþitul Dr. Ambrozie, episcopul Giurgiului Binecuvântare ................................................................................10 Redacþia Cuvânt înainte ..............................................................................11 Redacþia Alegerea ºi instalarea Prea Sfinþitului Dr. AMBROZIE în scaunul de episcop al Giurgiului..................................................................12 Cuvântul Prea Fericitului Pãrinte Patriarh TEOCTIST la instalarea Prea Sfinþitului Dr. AMBROZIE ......................................14 Cuvântul Prea Sfinþitului Dr. AMBROZIE la instalarea în scaunul de episcop al Giurgiului ................................................16 Legea nr. 469/2006 privind libertatea religioasã ºi regimul general al cultelor..........................................................22

PASTORALE CHIRIARHALE Preasfinþitul Dr. AMBROZIE, episcopul Giurgiului Pastoralã la Învierea Domnului ...................................................... 36 Pastoralã la Naºterea Domnului...................................................... 42

VIAÞA EPARHIEI Arhid. Florin Cheagã, secretar eparhial Itinerariul pastoral al Prea Sfinþitului Dr. AMBROZIE .................... Pr. Chirculeanu Gabriel Sfântul Antimis, un dar al episcopului .......................................... Stema episcopiei Giurgiului .......................................................... Pr. Buga Constantin, Vicar Administrativ Adunarea Eparhialã ªematismul Episcopiei Giurgiului .................................................. Pr. Mihãiescu Bogdan, Pr. Pitulice Petriºor, Catedrala Episcopalã din Giurgiu .................................................. Pr. Drd. Petcu Rãzvan, Biserica Ortodoxã Românã ºi integrarea europeanã, exigenþe, probleme ºi perspective. Tema conferinþei pastoral misionare iunie 2006) .................................................................... 293

48 54 57

61 73

77

—————————————— Almanah Bisericesc 2007 ——————————————

ISTORIE ªI CULTURÃ Prof. Cornel Andrei, Vlaºca, un nume de patrimoniu naþional .................................... Prof. Cornel Andrei, Credinþã ºi spiritualitate în Vlaºca medievalã .............................. Pr. Prof. Podaru Mihãiþã, protopop al protoieriei Hereºti, Udriºte Nãsturel, personalitate a culturii medievale româneºti .... Pr. Balaban Mihail, consilier patrimoniu, Sã ne pãstrãm comorile ..............................................................

100 108 115 117

MONAHISM ªI TRÃIRE DUHOVNICEASCÃ Protos Eftimie Zeca, stareþ al mãnãstirii Darvari, Viaþa monahalã............................................................................ Protos Eftimie Zeca, stareþ al mãnãstirii Darvari, Ascultarea .................................................................................. Pr. Arsenie Boca, Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism .................................. Arhim. Irineu Iuraºcu, Exarh, prof Cornel Andrei, Mãnãstirea Comana, strãveche vatrã monahalã în Vlaºca ............

120 132 149 153

ÎNVÃÞÃMÂNTUL TEOLOGIC ªI RELIGIOS Seminarul Teologic „Sf. Ioan Valahul“ din Giurgiu ...................... Cuvântul Prea Fericitului Pãrinte Patriarh TEOCTIST la inaugurarea Seminarului Teologic ............................................ Profesorii care au predat la Seminarul Teologic din Giurgiu si promoþiile de absolvenþi .......................................................... Pr. Balaban Mihail, consilier patrimoniu, Evaluarea predãrii religiei în ºcoalã ............................................ Nica Gheorghe, Sfântul Ambrozie în spiritualitatea ºi cultura româneascã ..........

160 166 169 183 194

FILANTROPIA Pr. Popa Edmond Nicolae, consilier social Asistenþa socialã în Biserica Ortodoxã Românã .......................... 198 Pr. Popa Edmond Nicolae, consilier social Dare de seamã a sectorului social asupra activitãþii sociale în eparhia Giurgiului pe anul 2006 .............................................. 201

294

———————————————— Episcopia Giurgiului ————————————————

TEOLOGIE ORTODOXÃ ROMÂNEASCÃ Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae Paºtele, sãrbãtoarea Luminii ºi a bucuriei în Ortodoxie .............. 206 Pr. Asist. Dr. Gheorghe Ispas Sacralitatea euharisticã în vremuri contemporane ...................... 217 Pr. prep. Drd. Nicuºor Beldiman, Preotul ºi predica ........................................................................ 222

POEZIA ªI MUZICA BISERICEASCÃ Pr. Lect. Univ. Stelian Ionaºcu, Cântarea din cultul Bisericii Ortodoxe Române, sintaxã; formã ºi stil; unitate în diversitate .............................................. Nichifor Crainic, Biografie ºi poezii ........................................................................ Pr. Arsenie Boca, Biografie ...................................................................................... Nichifor Crainic, Scrisoare cãtre pãrintele Arsenie Boca ........................................

295

246 272 288 291

COLEGIUL REDACÞIONAL Preºedinte P.S. Dr. AMBROZIE Episcopul Giurgiului Membri Pr. Buga Constantin, Vicar administrativ Arhid. Cheagã Florin, Secretar Eparhial Pr. Chirculeanu Gabriel, Inspector Cultural Tehnoredactare, concepþie graficã ºi realizare ASA Media Grafic Bucureºti

www.episcopiagiurgiului.ro © Toate drepturile rezervate Episcopiei Giurgiului