Cartarescu Mircea De Ce Iubim Femeile

Ca toţ i marii artiş ti, MIRCE A CĂRTĂRESCU are aerul unui om obiş nuit. Un artist e suficient de boem pe dină untru ca sănu mai simtănevoia unor semne exterioare care să -i sublinieze calită ţ ile, spunea unul dintre scriitorii favoriţ i ai lui Că rtărescu. A dat tonul în poezia unei întregi generaţ ii ş i a fost al doilea poet că ruia i-a reuş it în literatura românăo epopee, Levantul. Ar fi putut ră mâne la poezie, dar ş i-a surprins publicul scriind nuvele, în a căror ţ esă turără mâi prizonier mult timp după ce ai închis cartea. Ar fi putut ră mâne la poezie ş i nuvele, dar a trecut la roman ş i aş a s-a nă scut trilogia în formăde fluture Orbitor (din care au apă rut pânăacum Aripa stângăş i Corpul). Ar fi putut... dar a scris jurnal, eseu ş i publicisticăde primămână . A fost tradus în zece limbi. Iar acum, pentru cititorii colecţ iei Cartea de pe noptieră, primul volum de povestiri „de buzunar" din cariera scriitorului, cu pagini care au ceva din graţ ia ş i tăietura exactăa fulgilor de ză padă .

MIRCEA CĂRTĂRESCU DE CE IUBIM FEMEILE HUMANITAS BUCUREŞTI Colecţ ie îngrijităde IOANA PÂRVULESCU Coperta colecţ iei IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE Descrierea CIP a Bibliotecii Naţ ionale a României CĂRTĂRESCU, MIRCEA De ce iubim femeile / Mircea Cărtă rescu -Bucureş ti:

1

Humanitas, 2004 ISBN 973-50-0869-6 821.135.1-31 © HUMANITAS, 2004 EDITURA HUMANITAS Piaţ a Presei Libere 1, 013701 Bucureş ti, România tel. 021/222 85 46, fax 021/224 36 32 www.humanitas.ro Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30, fax 021/313 50 35, C.P.C.E. - CP 14, Bucureş ti e-mail: [email protected] w w w.librariilehumanitas .ro ISBN 973-50-0869-6 I met my old lover On the street last night She seemed so glad to see me, I just smiled. And we talked some old times And we drank ourselves some beers, Still crazy after all these years, Still crazy after all these years... PAUL SIMON Mica negresă Invoc distinsele cititoare ale acestei că rţ i sănu mă eticheteze chiar de la-nceput ca fiind un tip pedant dacă am să-ncep cu un citat. în adolescenţ ăaveam tâmpitul obicei de a vorbi în citate, fapt pentru care aveam o faimă cam tristăîn liceul Cantemir. Colegii mei se cărau la ş coalăcu magnetofoane de zece kile, puneau muzicăş i dansau în ora de franceză ... Garsonelul, profesorul nostru ţ ă că nit, le aduna pe fete-n jurul lui ş i le spunea cum se zice la toate porcă riile în franţ uzeş te... Vreo doi ră sfoiau reviste porno suedeze în fundul clasei... Numai eu, care

2

tră iam doar în lumea că rţ ilor, măapucam ş i trânteam pe tablăvreun citat din Camus sau din T. S. Eliot care se potrivea ca nuca-n perete cu atmosfera de dezmă ţdin clasa noastrăpră fuităş i dărăpă nată . La vederea lui, tipele care stăteau picior peste picior pe catedră , de li se vedeau pulpele pânăsus sub poala sumeasăa sarafanului, nici mă car nu se mai osteneau săse strâmbe sau săpufnească dispreţ uitor. Se obiş nuiseră . Acum se uitau prin mine de parcănici n-aşfi fost, ş i aş a am trecut liceul: un ciudat în uniformădestră mată , care scrie texte de neînţ eles pe tablăsau vorbeş te cu castanii pe marginea gropii de să rituri în lungime. Vorbeam în citate nu din snobism, nici ca sămădau mare (nu te puteai da mare decât cu muzica rock ş i cu lista gagicilor pe care le-ai fi avut, restul erau fleacuri), ci pentru căajungeam săiubesc câte-un autor pânăla nebunie, sămăidentific cu el ş i săcred cănumai vorbele pe care el le-a rostit odatăexprimăadevă rul fundamental al lumii, pe când tot restul e vorbă rie goală. De-a lungul timpului, am ră mas acelaş i jerk că ruia nu-i pasăcu ce se-mbracă , ce mă nâncăş i ce spune la o bere sau la un colocviu, dar am învă ţ at săfiu mai prudent în douăprivinţ e măcar. Prima este povestirea viselor (dar la asta voi reveni cu altăocazie), iar a doua, citarea din autorii mei preferaţ i. Ambele plictisesc de moarte atât în scris, cât ş i în orice conversaţ ie pe care o porţ i, ş i-ţ i dau un aer de tip nefrec-ventabil. Cu toate astea, sunt momente în care mi se pare căam sămor în clipa urmă toare dacănu povestesc un vis sau nu-i dau drumul citatului. Nici nu-mi imaginez, de pildă , paginile de faţ ă fărăcuvintele lui Salinger la-nce-put — scriitorul pe care chiar îl iubesc ş i-1 admir cel mai mult —, de parcărestul

articolului ar consta din câteva mici vagoane de cale ferată , iar citatul ar fi locomotiva. Simt cănu pot vorbi despre stil, despre ce înseamnăo fiinţ ăstilată , dacănu încep exact cum voi începe. Crezusem iniţ ial cămicul fragment face parte din Pentru Esme, cu dragoste ş i abjecţ ie, dar am avut surpriza să -1 gă sesc în Omul care râde. Iatăce zice Salinger, întrerupând o poveste cu niş te copii duş i la joacăde un ş ofer de autobuz care le spunea istorii fărăsfârş it, ca-n benzile desenate americane cu Spiderman sau Batman: „Acum, pe loc, nu-mi amintesc decât trei fete care sămă fi impresionat de la prima vedere cu frumuseţ ea lor de nedescris. Una a fost o fatăzveltă , în costum negru de baie, care se stră duia din greu săînalţ e o umbrelă portocalie pe plaja din Jones, prin 1936. Pe cea de-a doua am întâlnit-o prin 1939, la bordul unui vas de croazierăîn Marea Caraibilor, azvârlind cu bricheta într-un marsuin. A treia a fost prietena ş efului, Mary Hudson." în loc să -ncep acum săexplic de ce aceste flash-uh de frumuseţ e purăsunt atât de minunate literar (pe cât de banale par la prima vedere), pără sesc locomotiva aş a cum eş i trec la vagoane. Iar primul vagon e cu atât mai ciudat, cu cât se dovedeş te a fi chiar un vagon adevă rat, în sensul propriu al cuvântului. Fiindcăîntr-un vagon de metrou am întâlnit-o — de fapt, mi s-a dat ş ansa s-o vă d câteva minute — pe cea care mi-a ră mas în minte pânăazi drept cea mai frumoasăfemeie din lume. Sigur căpoate splendoarea ei se amestecăacum în mintea mea cu irealul caruselului de pe malul oceanului, cu leii de mare îngrămă diţ i unii peste alţ ii lângădebarcader, cu omulstatuie încremenit pe postamentul să u (primul pe care l-am vă zut

3

4

vreodată ,ş i care mi-a dat ideea unui întreg capitol din Orbitor), cu nesfârş itele magazine de bijuterii etalându-ş i lanţ urile de aur de-a lungul falezelor, cu automatele în care bă-gai un bănuţde un cent ş i-ţ i era înapoiat turtit în formăde elipsă , cu uriaş ii arbori sequoia din Red Wood... Cu străzile care urcăş i coboară , cu Chinatown ş i cu palmierii mă turând leneşcerul din (mai pot săţ in secretul?) San Francisco, oraşconstruit în jurul micuţ ei negrese din metrou, dupăchipul ş i asemănarea minunăţ iei ei. Locuiam, de fapt, în Berkeley ş i-n fiecare dimineaţ ă pără seam mica mea suburbie, cu KFC-ul ş i K-Mart-ul subsidiare, ca săiau metroul ce măducea, pe sub braţ ul de ocean, drept în inima Frisco-ului. în 1990 eram încăun puş ti pletos, în jackăde piele cafenie, ce umbla cu mâinile-n buzunare pe stră zi, închipuindu-ş i căpă ş eş te exact pe urmele lui Ferlinghetti ş i Ke-rouac. Metroul, faimosul The Bart, e de o deosebităeleganţ ăel însuş i. Câtă deosebire faţ ăde mizerul metrou new-yorkez, care pare, jegos de uleiuri ş i funingine, un lugubru peisaj de utopie negativă ! Suplu ş i alb ca laptele, Bart-ul trece pe sub ocean atât de lin, încât parcătot tavanul lui devine treptat de sticlăş i poţ i vedea prin el lumina verde, tulbure a mă rii ş i forfota peş tilor argintii. într-o dimineaţ ă , moţ ă ind pe un scaun de plastic în metrou, deodatăam văzut-o. Nu eram singurul. De fapt, abso10 lut toatălumea din vagonul puternic luminat o privea. N-am fantezii cu negrese. Am întâlnit câteva, în diverse ocazii mondene, ş i mi s-au pă rut, ca ş i chinezoaicele sau ară boaicele, femei ca toate femeile. De prisos săspun că n-am avut nici o iubităatât de exoticăîncât săaibăaltă

culoare a pielii decât a mea, deş i multe au avut altă culoare a minţ ii, a vocii, a zâmbetului. Dar, pur ş i simplu, fata de care nu mi-am putut dezlipi ochii de-a lungul a douăstaţ ii întregi de metrou (exact în porţ iunea cât vagoanele s-au târât pe fundul oceanului) s-a întâmplat să fie negresăş i săaibăaproximativ ş aisprezece ani. Şi să poarte un sari de mă tase albăcu foarte palide flori neidentificabile presă rate, în uş or relief, deasupra lui (chiar deasupra, plutind parcăla un centimetru de materialul lucios). Iar pe cap săpoarte, din acelaş i material, un mic turban ce-i alungea tâmplele în felul frumuseţ ilor egiptene. Şi s-a întâmplat, de asemenea, ca fata săaibăfire de walkman ş erpuindu-i afarădin urechi ş i pierzându-se, subţ iri ş i duble, sub pânza sari-ului, detaliu tehnologic într-un contrast atât de necontrastant cu tradiţ ionalul vestmânt, încât te-ntrebai dacănu cumva toţ i stră moş ii ei africani purtaserăwalkmanuri la cingă toare, din noaptea istoriei ş i pânăatunci. La glezna unui picior, o bră ţ arăde piele cu un citat arab, din Coran, poate. Fata nu era frumoasă , ci era însăş i imaginea sensibilăa frumuseţ ii. Mi-e cu neputinţ ăsă 11 spun dacăera doar un obiect estetic lipsit cu desă vârş ire de psihologie sau dacă , dimpotrivă , era numai psihologie, derealizată , proiecţ ie a privirilor fascinate ale celor din jur. Privind-o, înţ elegeam de ce se spune câteodată „frumuseţ e răpitoare": eram cu toţ ii ostaticii ei, aş teptând parcă , din clipă-n clipă , săfim, pe rând, sacrificaţ i cu cruzime. Şi totuş i timiditatea ş i inocenţ a erau singurele ei puteri. N-aşputea spune când apă ruse în vagon, dar a ieş it o dată cu mine în piaţ a Kennedy, cu magazine de lux ş i palmieri,

5

6

ş i, mergând dreaptăîn sari-ul ce-i înfă ş urăomoplaţ ii ş i fesele, s-a dizolvat în lumina complicatădin jur. De multe ori dupăaceea m-am gândit cădacă , mergând în urma ei, i-aşfi atins învelitoarea de mă tase, s-ar fi-ntors spre mine nu pentru cămi-ar fi simţ it atingerea, ci pentru căar fi simţ it căse scurge, din corpul ei în degetele mele, o parte din necunoscuta ş i mistica ei putere interioară ... Acum observ, abia, căatât femeile descrise de Salinger în trei cuvinte expresive (ce formidabil: fata care aruncăcu bricheta într-un mar-suinl), cât ş i cea pe care n-am reuş it eu s-o descriu într-o paginăîntreagăapar în preajma mă rii. Şi mi se pare căaş a trebuie săfie, căci atunci când măgândesc la stil (care este graţ ie, unduire o datăcu unduirea generalăa lumii, plutire în josul curentului fără nici un moment de opoziţ ie, urmând meandrele plinurilor ş i ale golurilor) aceeaş i imagine-mi vine mereu 12 în minte: algele prelungi care sunt trase-n sus ş i-n jos de curenţ iş i se-ndoaie, se subţ ie ş i se-ngroaş ăîn apa verde, gelatinoasă , de pe fundul mă rilor. Nu poţ i face nimic ca săai stil. Pentru căstilul nu îl ai, ci îl eş ti. E engramat acolo, în ingineria vertebrelor din coloana ta vertebrală , în dinamica fluidelor corpului tău, în spotul de luminăde pe pupila ta catifelată . în înţ elepciunea minţ ii tale, care înainteazăcând universul înainteazăş i se retrage când universul se retrage. Pentru D. r vingt ans apres am cunoscut-o pe D. (pe care într-una din povestirile mele am numit-o Gina), măcredeam un fel de supercampion al visului. îmi pregă team fiecare noapte ca pe o galăde box în care-mi puneam în joc centura cu diamante contra tuturor challenger-ilor. Ii învinsesem,

credeam eu, prin K.O. pe Mandiargues, Jean Paul, Hoffmann, Tîeck, Nerval, Novalis, la puncte pe Kafka ş i prin abandon (în runda a ş aisprezecea) pe Dimov. Fiecare carte pe care o citeam pe atunci era o halterăridicată, fiecare poem era un extensor, orice plimbare — un ş ir lung de flotări, orice privire (cum priveam pe-atunci un capac de stilou sau o ascuţ itoare de pe masăatât de intens ş i de impersonal încât totul dispă rea împrejur, iar lucrurile astea se ridicau în privirea mea întregi, vă zute din toate pă rţ ile deodatăş i înţ elese în tă ria la pipă it ş i în chimismul suprafeţ elor lor de metal ş i de plastic ca ş i când nu ar fi fost în afara corpului meu, ci ar levita — cum ş i levitează— în aerul de aur al minţ ii mele) — un exerciţ iu de concentrare pentru noaptea care urma, un antrenament pentru o nouăpartidăde vis. 14 D. era minunată ,ş i dacăam scris o datădespre ea că dormea cu ochii larg deschiş i, lucrul ă sta nu trebuie luat ca o invenţ ie de autor. Chiar aş a era. In lunga noastră istorie nu am dormit prea multe nopţ i împreună , iar când am fă cut-o, totul era de fapt deja terminat: atât dragostea mea disperatăpentru ea, cât ş i povestirea despre Gina. Nu văpot spune cât de trist era săfac dragoste cu propriul meu personaj ş i nu cu fata pentru care m-aşfi lăsat jupuit de viu altă dată . Dar întotdeauna când am înnoptat lângă ea m-am trezit noaptea ş i am văzut-o cum privea tavanul, fă răsăclipească, fă răsă -1 vadă , cu ochii lucind slab de la semi-lumina ferestrei. Am vă zut-o prima datădormind aş a la Co-chirleni, unde studenţ ii facultă ţ ii noastre erau în practicăagricolă , la cules struguri. Intram zilnic în vie, însoţ iţ i de un satir pă gân (dom' Podgo, gol puş căş i hirsut) ş i de un blajin ar-

7

8

hanghel („pă rintele" Ioan Alexandru), ş i dupăvreo ş ase ore de lă lă ialăne-ntorceam la dormitoarele noastre. Deja dupăo săptă mânănu mai puteai spune care era dormitorul fetelor ş i care al bă ieţ ilor. Ne amestecaserăm complet. într-o după -masă, D. mătrimisese să -i cumpăr nu ş tiu ce—eram pe atunci încădoar prieteni, ceva mai mult decât colegi —, aş a căla întoarcere am intrat la fete în dormitor. Haosul de-acolo era de nedescris: una-ş i făcea unghiile de la picioare, alta-ş i dă dea în chiloţ i cu intim spray, alta se lingea cu un tip (acum bă iatul ă sta e mort), 15 iar Mira ş i Altamira (credeaţ i cănu existăîn realitate? uite căexistăş i trăiesc ş i azi împreună) se ţ ineau strâns în braţ e sub cearceaful aceluiaş i pat. D. era întinsăîn patul de deasupra. M-am suit pe marginea celui de jos ca s-o văd mai bine: era dreaptăca o statuie de pe-un sarcofag etrusc ş i măprivea drept în faţ ă. Trebuie săvămai spun căD. avea cei mai frumoş i ochi galbeni pe care ţ i-i poţ i imagina, cu gene ră sucite ca niş te mici cârlige. Azi nu-i mai are la fel. De câte ori o mai vă d, o recunosc după buze (astea chiar inconfundabile), nu dupăochi. I-am spus câte ceva, iar ea măprivea mai departe, cu aerul că ascultăgrav, dar că , din motive confuze, nu poate ajunge la miezul vorbelor mele. Cred căau trecut douăminute în care i-am tot dat explicaţ ii. Simţ eam, obscur, căe ceva în neregulă , dar, ca într-o situaţ ie absurdăde vis, nu intuiam unde anume e greş eala. în sfârş it, o colegămi-a aruncat, neatentă : „Las-o, nu vezi cădoarme? Aş a doarme ea, cu ochii deschiş i". în acel moment (pentru căD. măprivea mai departe în ochi cu cel mai natural aer cu putinţ ă ) am avut sentimentul limpede — nemai-repetat vreodată— că

9

visez. Că , poate, toatăviaţ a mea de pânăatunci fusese un vis. Dar în noaptea urmă toare, când D. ş i cu mine am stat pânădimineaţ a într-un lan de lucerna, golind o sticlăde votcăş i bă tă torind lucerna pe o suprafaţ ăde necrezut de mare (eu aflând pentru prima datăatunci cât de dulce la mângâiat e părul pubian al unei fete) — a fost un 16 hipervis, iar anii care au urmat — vise unul într-altul, precum casetele chinezeş ti lă cuite. Un sărac ş i sceptic fiu al clasei proletare cunoscuse o prinţ esăetc, etc. Ce vreau săscriu aici, fiindcărestul e-n cărţ i, e ceea ce nu am putut scrie nicăieri în literatura mea pentru că, vorba lui Kafka, „asta nu se poate spune". N-aşfi iubit-o niciodatăpe D. dacă -ar fi fost numai (foarte) frumoasăsau dacăsingurele ei mijloace de seducţ ie ar fi fost palatul în care mi se pă rea călocuieş te — când am fost prima datăîn casa ei tapetatăcu icoane pe sticlăam crezut, literalmente, căam trecut prin zeci de camere — ş i fascinantele ei ţ oale ş i cosmeticale. N-aşfi iubit-o nici doar pentru căo dată, pe când o conduceam acasă , ca de obicei, într-un decembrie înză pezit, s-a oprit cu mine într-o piaţ etătriunghiulară , luminatădoar de un bec chior, ş i-a strecurat mânuţ ele ude în buzunarele paltonului meu ş i m-a privit în ochi, în întuneric, fă răsămi spunănimic, pe când în lumina becului ningea cu o furie nemaipomenită. Pentru asta o iubesc abia acum. Adevă rul este căD. m-a sedus (prin forţ ăş i persuasiune, mai mult aş a cum un bă rbat seduce o femeie) prin puterea ei specialăde a visa. D. nu era prea inteligentă, mulţ i o credeau de-a dreptul o gâscăş i măcompă timeau teatral pentru neajunsurile

10

legă turii noastre. Uneori făcea gafe chiar tâmpite. Nici fidelănu era deloc. Dimpotrivă, cocheta cu alţ ii pânăla exasperare ş i avea grijăsă-mi dea mereu, sadic, ra17 portul cu cine se mai vedea. Dar, ca visă toare, era la o categorie mai grea decât mine ş i măzdrobea în fiecare confruntare. Niciodată , la nimeni (induding Nerval, Jean Paul ş i toţ i ceilalţ i mai sus pomeniţ i), n-am întâlnit vise mai... puternice, mai arhitecturale, mai aş ezate cu labe grele de leu pe pă mânt ş i totuş i construite pe nori ş i pe cer albastru. Când îmi povestea câte un vis, îl vizualizam în atâtea detalii încât mai târziu mi se pă rea căeu l-am visat. De multe ori, dupăce o conduceam acasă , ca de obicei, serile, dupăultimele seminarii, intram în holul casei ei ş i ne aş ezam pe treptele de marmură, într-o penumbrăîn care abia ne vedeam ochii. Atunci aprindea o ţ igarăş i începea săpovestească . Ochii îi stră luceau, sub genele încârligate, ca în scena din barul pustiu, din Citizen Kane. Un vis al ei dura, povestit, cel puţ in jumă tate de oră , dar mie mi se pă rea, ca în povestea aceea orientală , căţ ine vieţ i în ş ir, trecute sau viitoare. Când, plecând, închideam dupămine uş a grea, de fier forjat, măîntrebam mereu cum aveam săsupravieţ uiesc pânăa doua zi, când ne vedeam iar la facultate. Mai târziu, povestind vise în că rţ ile mele, am profitat de nenumă rate ori, miş eleş te, de o fisurăîn legea proprietă ţ ii intelectuale — absenţ a copyright-ului pe vise — ca să -i fur cele mai fermecă toare ş i mai articulate viziuni, cele mai mistice decoruri, cele mai discrete treceri de la real la ireal ş i part way back. Al ei a fost visul cu palatul de marmurăinvadat de fluturi din 18

„Orbitor" — în general, fluturii, acolo, sunt fluturii ei —, de asemenea al ei cel despre imensa incintă -cavou în care Mă ria ră tăceş te săptă mâni în ş ir pe dale dulci de calcedonie ş i ma-lachită . De fapt, am acum impresia că fiecare vis pe care mi 1-a povestit în acea epocăîndepă rtatăîn care am fost împreună ,ş i chiar cele pe care leam visat eu, independent de prezenţ aş i voinţ a ei, înmugurea în miezul creierului ei, dezvolta un filament translucid care-mi perfora ţ easta ş i înflorea deodată, la capă tul filamentului, desfoindu-se exotic ş i pluriform în craniul meu. Se formase un cordon ombilical între minţ ile noastre, ea era mama care măhră nea cu substanţ a gelatinoasăa visului, iar eu — care (sau fiindcă) iubeam fiecare fibrădin amărâtul ei că pş or de studentăş i gâsculiţ ă— creş team din întrolocarea foiţ elor embrionare, scrise pe ambele feţ e cu vise furate. Şi iată-ne acum: eu, autor, colectând glorie ş i (mult mai mult) dispreţ , nemaiîndrăznind săintru nopţ ile în nici un fel de ring, pentru nici un fel de rundăonirică. Ea, o necunoscută , un plic folosit ş i aruncat, în care poate au fost bani sau poate heroină . Amândoi am trecut deja de patruzeci de ani ş i (ca săcitez din clasici) „amorul nostru nemuritor s-a dus dracului"... O rog pe D. — „Wherever she is" — săaccepte acest mic text nu numai ca monedăde schimb pentru cuvintele pe care mi le-a spus nu foarte demult, dar ş i ca pe un tandru omagiu. 19 Cerceluş i Dunt convins căai tră it ş i tu, dragăcititoare, de câteva ori în viaţ ă , acea senzaţ ie care, ca atâtea altele din aceeaş i zonă , ar trebui sără mânăfărănume, dar care poartătotuş i

11

12

numele urât ş i tautologic de deja vu. Pentru căatunci când tră ieş ti aş a ceva, nu aparenta repetare a unei scene din viaţ a ta te impresionează(în definitiv viaţ a noastră constădintr-un ş ir lung de repetiţ ii: câte mii de nasturi încheiem ş i desche-iem într-un an? Câte petreceri practic identice, cu aceiaş i doi-trei amici ş i cu bârfirea celor absenţ i, organiză m? Ar trebui sănumim deja vu mai fiecare moment pe care-1 tră im), ci ră vă ş irea pe care ţ i-o produce, magia intensăpe care, fă răsăş tii de ce, o simţ i întotdeauna într-o astfel de situaţ ie. Stai la televizor, plictisită, într-o după-masă , te uiţ i absentăla vreo emisiune care nu te intereseazăş i brusc parcăexplodezi într-o sferăde luminăintensă : hei, dar clipa asta ai mai tră it-o o dată! Sigur, sigur, exact aş a a fost! Dar nu ş tii ce anume a fost ca înainte ş i nici nu eş ti în stare săgândeş ti lucid, că ci te cuprinde deodatăun fel de fericire în care se 20 amestecăo teroare paroxisticăş i o sfâş ietoare nostalgie: „Da, da, aş a a fost atunci!", îţ i spui mereu ş i mereu ş i abia când acest extaz te pă ră seş te, de parc-ai fi fost un dop de plutăpe apă , ridicat o clipăpe creasta valului ş i coborât iară ş i în vale, începi săte-ntrebi ce anume din ce ai vă zut la televizor ţ i-a provocat furtuna aceea în memorie. Nu vei gă si răspunsul, oricât l-ai că uta. Poate vei rememora vreo frazăsau vreo imagine, dar ele nu-ţ i mai provoacă , la reamintire, descă rcarea aceea orgasmicăş i tristă . De asemenea, n-ai săfii în stare să -ţ i aduci aminte în ce moment din trecut ai fost transportată : ai uitat, aş a cum se evaporăvisul atât de viu la doar câteva secunde de la trezire. Ră mâi doar cu senzaţ ia căai tră it ceva infinit de preţ ios, căpentru o fracţ iune de secundăte-ai întors, literalmente, în corpul fetiţ ei care ai fost, sau poate ş i mai

departe, printr-o memorie atavică: în corpul mamei tale, al bunicii tale sau al celtei, roxolanei sau sarmatei care ţ ia fost stră-stră -stră -(....)-străbunicăîn adâncul timpurilor. Cred căai colecţ ionat ş i tu senzaţ iile acestea, sperând că într-o zi le vei gă si sensul ascuns. în ceea ce măpriveş te, pe lângămulte alte ciudă ţ enii ale minţ ii mele — măgândesc uneori ce preţ ios aşfi ca material de studiu pentru un psiholog, chiar pentru un psihiatru, dar n-am de gând să-mi vând pielea atât de ieftin —, senzaţ iile de deja vu m-au însoţ it constant în viaţ ă, din fericire nu atât de des încât 21 sănu le mai dau atenţ ie. Au început în adolescenţ ă(când încep de fapt toate) printr-o impresie neaş teptatăde leş in, de dizolvare în nostalgie pe care-am avut-o într-o zi de toamnămergând pur ş i simplu pe stradăcătre liceu. Mă încruciş asem cu o femeie care trecea în sens invers ş i care mirosea... a un anume parfum, un parfum dulce ş i uş or mentolat, mai curând unul de cofetărie decât parfum de damă . Femeia era îmbră catăîntr-un taior roz. îmi aminteam parfumul acela inconfundabil, îmi aminteam ş i femeia aceea, o ş tiam de fapt foarte bine! Când, rămas cu gura că scată , m-am uitat peste umăr, vederea femeii care se-ndepărtase, dar a cărei dârăde parfum încăajungea pânăla mine, mi-a provocat o nouără bufnire, o nouă sfâş iere. Cred, de fapt, căaceastăsenzaţ ie fă rănume seamă năcel mai bine cu suferinţ a intensăa unei iubiri neîmpă rtă ş ite sau pierdute. Cu greu m-am urnit mai departe spre liceu. Mi se fă cuse frică : aveam să înnebunesc? Cum măgândeam la acel parfum, cum îmi revenea în minte, simţ eam căse apropie iară ş i de mine acel val gata sămăridice din nou din mine însumi.

13

14

în urmă torii zece ani cred căam mai simţ it de ş apte-opt ori, în diverse locuri, parfumul care-mi zbura creierii ca un glonţ . Nu înţ eleg cum am supravieţ uit când, student fiind, am urcat în lift cu o doamnăce purta acel parfum. Dupăce a coborât, am oprit liftul între etaje, m-am ghemuit pe podea ş i am rămas aş a poate 22 o orăîntreagă , inspirând adânc acea aromărozăş i încercând să -nţ eleg unde, în trecutul meu îndepă rtat, fusesem înş fă cat ş i târât cu o asemenea forţ ăuriaş ă . Am mai simţ it acel parfum în aglomeraţ ii, în magazine ş i troleibuze, mai curând în medii populare decât între oameni înstă riţ i. Putea săfie cine ş tie ce apăieftinăde colonie, măgândeam, din cele ce se vindeau odinioarăîn sticluţ e în formăde automobil... De fiecare datăîmi propuneam săalerg dupăfata care mirosea atât de monstruos ş i ameţ itor, săo-ntorc de umă rş i săo-ntreb: „De unde te cunosc?" sau „Cum se numeş te parfumul tă u?" sau „Vrei săte mă riţ i cu mine?", întrebă ri care mi se păreau, în exaltarea mea, perfect echivalente. N-am făcut-o niciodatăpânăîn ziua când a fost prea târziu. Şi nu pentru cămi-aşfi dorit ca totul sără mână , ca în scrierile lui Mateiu Caragiale, „sub pecetea tainei" — dimpotrivă , amintirea fulgurantă, nespaţ ială, a unui ţ inut mistic în care acel parfum mă-ntor-cea mereu ş i mereu măchinuia ca pe Meaul-nes al lui Alain-Fournier —, ci pentru cămereu încercam cu disperare sărespir cât mai mult în miezul acelei explozii de suferinţ ăul-tra-fericită , pe lângăcare realitatea unei femei oarecare, repede înghiţ ităde mulţ ime, nu mai conta prea mult. O singură datăam avut sentimentul iluzoriu căstabilesc, în fine, un cap de pod cu ţ inutul îndepă rtat: era primă varăş i stă team

pe podeţ ul cu balustradăde beton imitând trunchiuri împletite de copaci din Ciş mi23 giu, privind bă rcile care treceau pe dedesubt. Mirosul m-a luat prin surprindere ş i a făcut iară ş i ca totul să explodeze. înainte sămă -ntorc ş i săsurprind un cârd de fete trecând pe role peste pod, am crezut că, în fine, am avut o imagine! Mi-am re-evocat-o-n memorie ş i am crezut căvoi fi sfâş iat de nostalgie: era o vitrinăcu bomboane de ciocolatăînvelite-n foiţ ăde staniol, foiţ e roş ii sclipitoare, vernil ş i intens violete, cu modele de steluţ eş i mici dreptunghiuri, era o femeie în faţ a vitrinei (purta o hainăde culoare roz) ş i mai era ceva, lucrul cel mai enigmatic, o umbră , o mare umbrăcă zând peste vitrină . Totul ţ inea cât o clipire din ochi, totul se-ntindea parcăîn cele mai senzitive zone ale memoriei mele. Nu era o imagine, era ceva viu, era o clipătră ităde mine cândva ş i pă trunsămiraculos în realitate... Oricât m-am stră duit, n-am putut găsi în memoria mea o localizare a acelei fulgurante viziuni. Fusese poate, măgândeam, dintr-un vis... Câţ iva ani dupăaceea n-am mai avut senzaţ ia de deja vu. Nu măplâng însă : am avut altele, care de care mai fantastice. în acea perioadăam început săam „vizitatori". Deschideam ochii în miez de noapte ş i îi vedeam: un bă rbat sau o femeie stând pe pat, lângămine, ş i privindumăcum dorm. Aşputea să -i desenez pe fiecare dintre ei, atât de clar mi-i aduc aminte. Dar ei sunt din altăpoveste. Fapt e căla un moment dat, într-o perioadăde mare de24 rutăîn viaţ a mea, când treceam dezordonat de la o femeie la alta fă răsăş tiu ce vreau ş i cine mai sunt, am cunoscut

15

16

o... doamnăcu ani buni mai în vârstăca mine. îmi plac mult de tot femeile mature, cele ce par mereu atât de grave, de intangibile, atât de încrustate în tiparele propriei vieţ iş i care totuş i, când se hotără sc săse elibereze de ele, devin cele mai dulci ş i mai senzuale iubite cu putinţ ă. O astfel de femeie minunatăavea săvinăîhtr-o searăde iarnă , pe ninsoare, la mine. O vreme, stând de vorbăla un pahar de vin ş i gândindu-ne de fapt numai la ce avea să urmeze, lucrurile au mers ri-tualizat, îndreptându-se spre finalul lor normal. Urma sătră im o noapte de dragoste ce avea sără mână, mai mult ca sigur, unica. Nici unul dintre noi nu vroia mai mult de la celălalt. Dar în pat mi-am dat seama, cu neliniş te, căsub densul parfum franţ uzesc cu care se dăduse în acea seară, pielea ei caldăş i moale mirosea a... Extrem de slab, e drept, dar incon-fundabil. Iam scos mai departe dantelele roz în care intimitatea ei era înfăş urată , dar mintea mea deja nu mai era acolo. Corpul acela compact ş i viu, pentru care în orice altă situaţ ie mi-aşfi dat ş i pielea de pe mine, nu mămai atră gea deloc, de parcăn-ar mai fi fost din aceeaş i specie cu mine. Era un lucru stră in, încăfoarte frumos, dar străin. Nu mi se mai întâmplase sără mân total inert lângă o femeie ş i totuş i nu simţ eam nici jenă , nici vinovă ţ ie. Am 25 adormit unul lângăaltul, inocenţ i ca Tristan ş i Isolda, ş i în visul pe care l-am avut spre dimineaţ ăam pă ş it, în fine, pe tă râmul îndepă rtat. Mama era giganticăpe lângămine. Aveam poate trei ani, poate nici atât. Tramvaiul cu care mergeam spre locuinţ a mă tuş ii se clă tina pe ş ine. Spinarea vatmanului, în că maş ăasudată , pă rea o pânză umflatăde corabie. Am coborât la Rond, pe macadamul

din jurul statuii. Statuia din centrul pieţ ei înconjurate de clă diri bizare, pline de gorgone ş i de atlaş i de ipsos, era de-a dreptul colosalăş i-ş i lă sa umbra ca de gno-mon peste vitrina cofetă riei. Ne-am îndreptat că tre uş a ei cu clopoţ el. în vitrinăerau bomboane de ciocolatăînfă ş urate în poleieli colorate. Mama a intrat „doar pentru o clipă ", lă sân-du-măs-o aş tept afară . Norii se sfâş iau de creş tetul încoifat al statuii. Tramvaiul nostru trecuse ş i piaţ a era goală , doar ş ina sclipea de-a lungul ei. între faţ adele stră ine liniş tea se lă sase desăvârş ită. Şi mama nu mai ieş ea din cofetărie. Măpierdusem de ea, aveam sără mân mereu acolo, în piaţ a cu statuie uriaş ă . Am început săţ ip din răsputeri, ghemuit pe vine, când uş a s-a deschis ş i am ză rit o mânecăroz ş i am ş tiut căe mama. Un val de iubire, cum n-aveam sămai simt vreodată , m-a copleş it. Mama, cârlionţ ii ei castanii, faţ a ei subţ ire, gâtul ei, braţ ele ei! M-am încleş tat de ş oldurile ei râzând printre lacrimi, când am simţ it aroma. Parfumul dulce, uş or mentolat, pe care n-aveam să-1 mai uit niciodată . în mâna mamei 26 era o pungăde hârtie cu margini zimţ ate. „Uite ce ţ i-am cumpă rat!" în pungăerau bomboane roze, discoidale, foarte uş oare, din zahăr expandat. „Le zice cerceluş i", mai zise mama. Ele miroseau aş a, ele umpleau piaţ a de parfum, încât statuia abia se mai ză rea ca prin ceaţ ă . Şi acolo, în vis, mintea mi-a explodat din nou ş i-am început săplâng de fericire sau de nefericire pânăcând prietena mea m-a trezit, mirată ,ş i mi-a ş ters lacrimile. Despre intimitate J\m tră it o vreme, în altăviaţ ăparcă, la Amsterdam, într-o mansardăa uneia dintre casele flamande din

17

18

Watergraafsmeer. în restul apartamentului, clă dit pe trei nivele, locuiau proprietara, o poloneză ,ş i fiica ei rubicondă . Fă ceau baie împreunăîn fiecare seară ,ţ ipând ş i stropindu-se cu apă , noaptea poloneza bea ţ eapă n, de una singură , plângându-ş i soţ ul pierdut. .. în odaia mea cu tavan oblic aveam doar un pat, un scaun ş i o masă . Mai aveam un CD Player ş i câteva discuri, pe care le-am tot ascultat în primele zile pânăle-am învă ţ at pe de rost. Afarăploua cum n-am mai vă zut niciodată, într-un fel de crepuscul gălbui, ş i-aş a avea s-o ţ inăcâteva luni în ş ir. înnebuneam de singurătate. La facultate predam câtorva studenţ i noţ iuni elementare de limbăromână. Când ieş eam, serile, măplimbam ore-n ş ir prin oraş , cu o umbrelăpicurătoare deasupra capului. Mergeam de-a lungul canalelor semicirculare, treceam peste poduri arcuite, mă-nfundam prin uliţ e strâmte cu mici magazine suspecte... Cum eram pletos ca naiba ş i cu geacăde piele, mereu 28 eram agă ţ at de cei care vindeau marijuana, mai ales negri ş i asiatici, care-mi vârau sub nas punguţ e legate cu elastic. De urât, intram în cârciumi întunecate ş i, lângă godinul încins, cu aburi ieş indu-mi din haine, beam câte un jene-ever de unul singur, pe când ală turi câte-un cuplu de lesbiene se să ruta languros, ostentativ. Nimeream de multe ori în cartierul roş uş i umblam, anonim în marea de bărbaţ i ce se holbau la vitrine, pe lângăbarurile ş i eroticshow-urile care-ş i aruncau luminile reclamelor peste valurile sumbre ale canalelor pline de case plutitoare. Femei în combinezoane roş ii, cu fabuloase peruci ultramarine, măapucau uneori de mânăş i-ncercau sămă convingăsăintru într-una din să lile unde puteai bea

privind orgia live de pe scenă . Fiecare clă dire era un bordel, în sutele de vitrine stă teau femei în costume de sex, doar dantele ş i jartiere fluorescente, femei tinere ş i femei bătrâne, suple sau cu burţ ile revă rsate, dulci ca niş te pă puş i sau dure ş i bă rbă toase, de toate rasele, culorile ş i chiar... sexele, că ci câte una dintre ele era, de fapt (trebuia însăsăai ochi buni ca să-ţ i dai seama), un bă iat fardat ş i epilat ca pe scenele elisabeta-ne, zâmbinduţ i tandru ş i chemându-te cu degetul. Trecând pe lângă vitrinele acelea baroce ş i exuberante, măgândeam cât de mult semă nau ele cu închipuirile mele din adolescenţ ă , când, înfă ş urat în cearceafuri ude de transpiraţ ie ş i feromoni, îmi imaginam femei goale, femei obscene, femei neruş inate, fă răchip, fă ră 29

19

20

personalitate ş i fărăvoinţ ăproprie, pure animale sexuale ce-mi ofereau de-a valma fesele, pulpele, cefele lor parfumate. Acum eram singur la Amsterdam, de parcăaş fi rătă cit singur prin imaginarul meu adolescentin, prin paradisul infernal al erotismului meu, ş i nu aveam decât săintru în oricare din acele încă peri ca să-mi realizez viziunile. Erau toate pentru mine, aşfi putut uş or acumula o experienţ ăsexualăimposibilăîn alte părţ i. Cum câş tigam aproape un salariu olandez mediu, mi-aşfi permis fă răprobleme o fatăpe să ptămână, o fatăla trei zile, o fatăoricând aşfi vrut. O priveam pe câte una în ochi, o vedeam deodatăproiectându-se înspre mine, înflorind ca ş i când ş i-ar fi vă zut deodatăiubitul, mă gândeam cum ar fi fost o noapte în braţ ele ei. Şi... treceam mai departe, pânăieş eam din zona aceea carnavalescăş i reintram în oraş ul protestant, sever, plin

de cupolele bisericilor îndepă rtate. Ajungeam de fiecare datăacasă , în că mă ruţ a mea, mulţ umit căsunt singur ş i nu în braţ ele unui obiect sexual, în toatălunga mea ş edere în Amsterdam, nu m-am gândit niciodatăserios săam dea face cu o prostituată. Nu vreau săpar ipocrit. Sunt un bărbat ca oricare altul. Nivelul de hormoni androgeni din sângele meu este de zece ori mai ridicat decât în sângele unei femei. Creierul meu este scă ldat în hormoni sexuali. Simt de multe ori din plin neliniş tea eroticăpură , măexcităde multe ori o necunoscutădintr-un autobuz, mără tă cesc 30 adesea în labirintul fanteziilor violente ş i-ntu-necate, populate tocmai de asemenea obiecte sexuale, total aservite voinţ ei mele. Pornografia nu mădezgustă întotdeauna — îmi asum ca bă rbat zecile de mii de siteuri de pe internet ş i sutele de reviste pe care nici o femeie nu le-ar cumpă ra — ş i sunt momente când am o nevoie imperioasăde imagini orgiastice. Cu toate acestea, am regretat de câte ori am fă cut dragoste cu o femeie stră ină ş i indiferentă ,ş i pentru nimic în lume n-aşface dragoste cu o prostituată . Nu pentru căriscurile sunt mari ş i nici pentru căfidelitatea nu mi-o permite. Cred, pur ş i simplu, căsexul însoţ it de intimitate este mai bun decât cel fă răintimitate. Intenţ ionat nu vorbesc despre dragoste, deş i pânăla urmădespre asta e vorba. Dragostea ca sentiment este uneori un inhibitor al sexualită ţ ii, iar fidelitatea devine greu de suportat în pat. Sexul implicăo profundăîngustare a conş tiinţ ei, o coborâre adânc sub convenţ iile sociale ş i etice, o eliberare de tabuuri, de dezgust, o că utare a plă cerii în interzis ş i perversiune. Dragostea, cu puternica ei componentă

culturală , tinde ş i ea săfie înlă turatăîn cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperănuditatea. în multe cupluri fantezia depersonaliză rii partenerilor, a uită rii legăturii dintre ei, intensificăplăcerea erotică. Cu toate acestea, ceva din aceastălegăturăpsihicădintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esenţ ial ş i despre care se vorbeş 31 te prea puţ in, supravieţ uieş te ş i celei mai devastatoare dezgoliri simbolice. Este, ca săzic aş a, iubirea intensă dintre douăcorpuri. Chiar ş i când minţ ile ş i personalităţ ile sunt dizolvate în plă cerea irepresibilăa sexualită ţ ii, intimitatea ră mâne ş i dăactului acestuia violent ş i animalic ceva copilă ros, înduioş ă tor, ceva pe care ţ i—1 aminteş ti, dupăce ai uitat plă cerea, ca pe adevă rata bucurie a acelor ore. Cum nu dau doi bani pe fanteziile puse-n practică(pentru că , concretizate, ele îş i pierd tocmai idealitatea: pot fan-taza despre un sex party, de pildă , dar unul real trebuie căe dezamă gitor printr-o mulţ ime de amă nunte concrete), la fel un act sexual în care corpurile nu se cunosc mi se pare ratat de la bun început. Corpul meu e profund ataş at de corpul femeii mele. Am de fapt douăcorpuri, ş i de fapt întreaga mea viaţ ăe dublă . Chiar dacăaşfi decere-brat, ca un animal de experienţ e, corpul meu ar fi încăîndrăgostit de corpul femeii mele. Nevoia mea de intimitate cu fiinţ a cu care trăiesc merge mult mai departe decât viaţ a sexuală . Unii sunt speriaţ i de viaţ a de cuplu tocmai din cauza perspectivei de a-1 vedea pe celălalt în cele mai sordide situaţ ii. Dar dragostea mea se hră neş te tocmai din asta. îmi place sămerg la cumpă rături împreunăcu ea, săbeau cafeaua împreunăcu ea,

21

22

săo privesc în cadă , săpălă vrăgim despre OZN-uri. îmi place s-o privesc cum mă nâncăş i cum pune hainele la uscat. Când facem dragoste, intimitatea noastrăe lucrul cel mai 32 preţ ios, ş i plăcerea noastrădepinde cu totul de ea. De fapt, fac dragoste douăcorpuri care se cunosc infinit de mult ş i care nu se mai satură , totuş i, re-descoperindu-se. Ştiu ce va face în fiecare clipă ,ş i totuş i sunt mereu surprins. Cu cât îi ş tiu mai bine pielea ş i tendoanele ş i cutele ş i gesturile ş i cuvintele, cu atât mai intensăş i mai disperatămi-e curiozitatea. Intimitatea mea cu celă lalt corp al meu este permanentă, când dorm ş tiu ş i în vis căe lângămine, dar în orele de dragoste fizicăea devine totală . Atunci nu mai disting privirea de atingere, tandreţ ea de violenţ ă , fericirea de suferinţ ă. Numai pe ea o vreau pentru cănumai pe ea o cunosc. Ii privesc, între coapse, „fluturele cu aripi lipite somnoros" ş iş tiu căe, cu adevă rat, cel mai frumos lucru pe care l-aşputea vedea ş i atinge vreodată . Intimitatea noastră , în casa noastră, în patul nostru, nu ne atenuează , ci ne protejeazăbucuria erotică . Prin ea, totul devine erotic, ş i totul, oricât de frust ş i de îndră zneţ ,e ferit de vulgaritate. Numai într-un astfel de spaţ iu protejat corpul tău, ca ş i mintea ta, se poate deschide cu totul exploră rii celuilalt. Prin aceasta, sexul nu seamănăcu nimic mai mult decât cu visul. Când visă m, tonusul muscular e abolit ş i întregul corp ne este paralizat, lăsând astfel mintea liberăpentru halucinare. Când facem dragoste, dimpotrivă, mintea ne e abolită, iar corpul se scufundăîn voluptate. Un ultim amănunt vine să întă reascăacest ciudat ş i fascinant parale-

33 lism: când visă m, indiferent de conţ inutul visului, sexul nostru este întotdeauna erect... îmi amintesc un banc idiot din copilă rie, care definea femeia drept „ceva de care te ţ ii când faci dragoste". Fă ră intimitate reală , atât femeia cât ş i bărbatul sunt literalmente asta: un fel de mânere la care performezi un numă r de gimnastică . Poate fi uneori distractiv (mai ales pentru bă rbat), ca legă natul pe un balansoar, dar, din punctul meu de vedere, e un mod primitiv, puş tesc, nesatisfă cător de a face sex. De fapt, ajungi cu adevărat la maturitate sexualădoar atunci când începi sătră ieş ti un ciudat solipsism în doi care te face săspui: în tot universul nu existădecât douăfiinţ e care fac cu adevă rat dragoste: eu ş i iubita mea. Nabokov la Braş ov Acum vreo câteva zile umblam gră bit, cu mâinile-n buzunarele canadienei, printr-un peisaj industrial, trist deti venea săplângi, pe undeva pe la Timpuri Noi. Era foarte frig, deş i soare, abia se ridicase bruma dimineţ ii de noiembrie. Măgândeam la tot felul de aiureli literare, când m-am auzit strigat: „Hei, Mircea! Ce faci, dragule?" Un BMW masiv, argintiu, oprise la câţ iva paş i în faţ a mea, pe marginea ş oselei, ş i o insătotal necunoscută, cu ochelari negri suiţ i pe frunte, îmi zâmbea prin fereastra laterală . M-am îndreptat spre maş inăş i tipa a coborât. „Mămai ş tii? Ştii cine sunt?" Cu cât o priveam mai mult îmi era tot mai străină . „Nu cred", i-am spus zâmbind la rândul meu. Era înţ olităfoarte bine, chiar epatant pe fondul blocurilor nenorocite de peste drum, al fabricii de ciment ş i al chioş curilor strâmbe din staţ ia de tramvai. „Sunt Adriana, sora Irinei, ai venit o datăpe la noi, la

23

24

Cluj!" OK, n-o vă zusem decât o dată , cu foarte mulţ i ani în urmă , aş a căera doar normal sănu mi-o mai amintesc. Am mimat bucuria recunoaş terii ş i am schimbat câ35 teva vorbe banale. „Ai mai fost prin Finlanda?" am întrebat-o ca săfie sigurăcăş tiu cu cine discut. „Da, merg mereu, lucră m cu o firmăde-a-colo. Dar spune-mi, ce-ai mai fă cut tu? Cum îţ i merge? Tot aud căai mai scos câte ceva, dar ş tii... cu atâta muncă , stau mai prost cu cititul în ultimul timp... Irina cumpărăînsătoate că rţ ile tale, în amintirea vremurilor vechi, înţ elegi. .." Am ezitat o vreme s-o întreb, dar pânăla urmăam simţ it căe inevitabil. „Ce face Irina?" La care femeia, total, total necunoscutădin faţ a mea s-a deschis într-un fel de jubilare naivă : se vedea căsora ei era mândria familiei. „Ei, e foarte bine, e de câţ iva ani stabilităla Bruxelles, soţ ul ei e cineva foarte mare, membru în Parlamentul european. .."„.. .fiindcăaş a se scrie istoria", mi-a trecut brusc prin minte. încăvreo douăvorbe, „săţ inem legă tura" (care legătură ?), „mi-a pă rut bine căne-am revă zut", ş i bărbatul de la volanul maş inii s-a întins să-i deschidăportiera. Apoi spaţ iul s-a-nchis în jurul maş inii dispărute cum ai închide o revistăde modăcu obiecte fotografiate impecabil. Au rămas blocurile ude ş i jegoase, gă urile din asfalt, oamenii prost îmbrăcaţ iş i ară tând bolnavi de la intersecţ ie. Am uitat spre ce notariat sau judecă torie mă -ndreptam, ce întabulare aveam de fă cut, ş i-am ră tă cit vreo jumă tate de orăla-ntâmplare prin locurile acelea de utopie neagră . Irina la Parlamentul european? Mare doamnăla Bruxelles? Soţ ia unui înalt funcţ ionar? Dar eu ezita36

sem săo-ntreb pe soră -sa despre ea din compasiune, ca să n-o pun într-o situaţ ie penibilă . Mi-o imaginasem pe Irina, în toţ i aceş ti ani, decă zută , poate alcoolică , hăituită de un trecut irepresibil. Boschetarăpoate, asemenea celor care put îngrozitor prin tramvaie... Apoi mi-am dat seama căaş a trebuia săfie, căviaţ a, care-mi pusese cu câţ iva ani în urmăîn mâini un fel de povestire de-a gata, îmi oferea acum ş i finalul firesc, poate chiar obligatoriu, pentru ea. Nu sunt nici un scriitor „realist", nici unul „de subiecte", ş i de aceea am ezitat întotdeauna săpovestesc cele treipatru lucruri cu adevă rat interesante la care am fost martor vreodată . Azi gă sesc, iată , puţ inăliniş te (vai, nu interioară , ci liniş te pur ş i simplu, singură tate pur ş i simplu, în cel mai concret sens — uş a-nchisăla birou, cel mic dormind în pă tuţ ul lui, în altăcameră , cea mare fă când ceva prin sufragerie...) ca sămăgândesc la Irina, „prima mea femeie" ş i o derizorie enigmă . O jalnică enigmăa unor jalnice vremuri. Eram student la Litere, grafoman, să rit de pe fix, poet până-n vârful dinţ ilor (în închipuirea mea) ş i totuş iş ters, mă runt, mort de slab, încât singura parte din umanitate care măinteresa, fetele, se uita prin mine ca prin sticlă . Trăiam o singură tate înfioră toare. Nici măcar când, mergând pe la cenacluri, căpă tasem o micănotorietate literară , nu reuş isem săatrag atenţ ia vreuneia dintre colege. Nu puteam să -nţ eleg. Amicii mei cei mai groteş ti, cei mai bă tuţ i în cap 37 se lăudau cu erotismul lor debordant, pe la „ceaiuri" îş i povesteau cu detalii câte se întâmplaserăpe „futelniţ a" lor, cum îş i numeau sofaua din cămă ruţ ele de mansardă sau de subsoluri pe unde erau aciuaţ i. Iar eu aveam 23 de

25

26

ani ş i pe futelniţ a mea nu venise încănici o femeie. .. Aş a căîn primă vara lui '79, când am plecat la Cluj, la Colocviul Eminescu, am crezut o clipăcăl-am apucat, în fine, pe Dumnezeu de picior. Am întâlnit acolo o insă care mi-a dat niş te semne vagi de simpatie. Era cu vreo patru ani mai mare ca mine, deja absolventă, repartizată profesoarăîntr-un oră ş el ardelean. Fă cuse englezăş i română . Era urâţ ică, ş leampă tă, când mergea părea căsempleticeş te la fiecare pas. Tot ce purta pe ea pă rea aruncat cu furca. De la-nceput ne-am simţ it binempreună : doi nebuni, doi închipuiţ i. Eu vorbeam numai în citate din autorii mei preferaţ i, ea doar ironic ş i parabolic, încât uneori, în lungile ş i savantele noastre discuţ ii de pe străzile Clujului, ne dă deam seama că fiecare vorbea de fapt despre cu totul altceva decât credea celălalt. La un moment dat, s-a oprit lângăun felinar ş i m-a-ntre-bat: „Nu crezi cătot Clujul ăsta e doar un joc al minţ ii? Un vis din care va trebui o datăsăne trezim?" Pânăş i eu mi-am dat seama de livrescul idiot al frazei ş i i-am răspuns sarcastic: „Nu crezi căBorges a zis ceva asemă nă tor despre Buenos-Aires?" „Nu, nu, eu chiar cred în asta. Chiar cred cănimic nu contează , cătotul e visul nostru sau visul altcuiva despre noi..." N-o 38 puteam scoate din extravaganţ ele ei. La colocviu am citit o lucrare din care nimeni n-a înţ eles nimic. Am discutat-o apoi cu Irina, singuri într-un compartiment de tren, bând votcădin cupele a douăjumătă ţ i de coji de portocală . Am fost foarte surprins: ea înţ elesese. Am fost surprins ş i că m-a lăsat apoi s-o să rut, căm-a lă sat ş i mai departe... Dar nu foarte departe. Acasă , am început săprimesc scrisori de la ea, cam o datăla douăsă ptămâni. Scrisori pur

intelectuale, fărăefuziuni. Ce mai citea, ce mai traducea... îi plăceau mult Nabokov ş i D. H. Lawrence, citea în englezăpostmodernii americani, făcuse o pasiune pentru Robert Coover. Avea fără -ndoialătalent critic, observaţ iile ei nu erau la-ndemâna oricui. Abia spre sfârş itul scrisorilor insinua în ele un fel de tandreţ e foarte curată . Le termina, invariabil, cu „Good night, sweet prince!" Dar eu mă -ndră gostisem între timp de o colegă din Bucureş ti, ş i povestea cu Irina îş i cam pierdea contururile. Ghinion, însă . Şi colega cu pricina era fată mare ş i-aş a avea de gând sără mânăcel puţ in câţ iva ani mai departe. Ne smotoceam înnebuniţ i prin holuri de case vechi, dar agenda mea rămânea imaculatăîn continuare ş i, Dumnezeule, împlineam 24 de ani! Am început să scriu poeme de dragoste foarte erotizate, ca un fel de compensare. Slabăcompensare. M-aşfi culcat, în ciuda dragostei mele absolut reale pentru colega cu pricina, cu oricine, chiar ş i cu o babă ! Mai ales că„babă " era pentru mine orice femeie trecutăde 30 de 39 i ani. Aş a căsperanţ ele mele au renă scut când am reîntâlnit-o pe Irina, anul următor, tot la Cluj, de data asta la un festival de poezie din cadrul Cântă rii României. Am vă zut-o de departe, într-un grup de inş i care aş teptau la intrarea legendarei Arizona (o bombăordinară , de fapt). Mi-a ieş it, mai împleticităca oricând, în întâmpinare. Avea acum părul scurt, că zându-i în ş uviţ e tocite de-a lungul obrajilor. De câte ori o vedeam dupăo vreme mă frapa cât era de urâtă: buze subţ iri ş i uscate, nasul prea cârn, faţ a pergamentoasă... Dar ochii ară tau totuş i o inteligenţ ăvie, ca ş i altceva, un fel de nebunie romantică,

27

28

de nepă sare faţ ăde tot ce era în jur. Când m-a invitat la ea acasă , am simţ it deodatăopera hormonilor prin zonele inghinale: gata, adio copilă rie, „this time nothing can go wrong!" Dar n-a fost aş a. Că ci acasăla Irina era ş i Adriana, sora ei, proaspă t întoarsădin Finlanda, ş i toată nenorocita de searăam petrecut-o uitân-du-ne pe ultravoluminoase albume de fotografii cu amurguri finlandeze, brazi finlandezi, reni finlandezi, Sibelius ş i Berzelius ş i drace-lius ş i lacelius... Ore-n ş ir aş teptând să plece Adriana ş i să -nceapădistracţ ia, pânăcând în cele din urmăam plecat eu, umilit ş i furios, ş i-aş a a mai trecut un an. Singura mea consolare, dar ş i aceea foarte slabă , era căîntr-o carte pe care-o citeam pe-atunci, „Geniul ş i zeiţ a", Aldo-us Huxley povestea căel fusese bă iat mare pânăla 26 de ani! Iatăcăse putea ş i mai ră u. Dar eu, 40 îmi jurasem, n-aveam săajung pânăacolo. Mai bine moartea decât dezonoarea... Astă zi însămăgândesc cămai bine aşmai fi copilărit puţ in. Fiindcănenorocita după -amia-zăîn care „am devenit bă rbat" e ş i-acum una dintre cele mai penibile ş i mai sordide amintiri ale mele. Irina îmi dă duse un telefon căera-n Bucureş ti, chiar stabilităîn Bucureş ti (cum aş a? ş iş coala ei din Ardeal? luase negaţ ie? ş i chiar dacăluase, ce-avea săfacăîn Bucureş ti?), ş i căvrea săne vedem într-o chestiune foarte importantăpentru ea. Am mers cu metroul de mi-a venit ră u, pânăpe la Apără torii Patriei. Am gă sit blocul, am urcat pe scă ri în putoarea ghe-nelor revă rsate, am intrat într-o garsonierăcare duhnea intens a tocanăş i am pupat-o pe Irina, care avea acelaş i miros pe obraji ş i în pă r. Purta un capot cu floricele. N-am vrut să mă nânc, trebuia să -mi rezolv problema. Cu un fel de aer

prost jucat de femeie fatalăpe faţ ă , a pus un prosop pe pat ş i s-a-ntins cu fundul pe el. M-am lungit ş i eu lângăea. Surpriza cea mare, atent premeditată, era căn-avea chiloţ i pe dedesubt... Dupăceva caznăeram bărbat, dar în locul fericirii ş i uş ură rii pe care mi le închipuisem nu simţ eam decât o scârbăintensăde la mirosul de tocană , ciudăcă terminasem din prima clipăş i mai ales dezgust pentru tot ce ţ inea de acea după -amiază , pentru femeia dizgraţ ioasă ş i duhnitoare de lângămine, pentru garsoniera cu pereţ ii strâmbi, pânăş i pentru cerul de amurg transpirând prin perdeaua de la geam. 41 Nu măputeam gândi decât săplec mai repede de-acolo ş i săn-o mai vă d niciodatăpe Iri-na. Ea dispă ruse la veceu pentru chestii intime ş i s-a-ntors, mare, ţ âţ oasă , cu mult pă r pubian (îmi imaginasem femeile cu totul altfel), cu ş olduri musculoase, în aerul cenuş iu al camerei. Şi-a pus halatul ş iş i-a aprins o ţ igară. Aici tonul povestirii mele ar trebui săse schimbe dintr-un fel de scherzo patetic („pathetic", mai bine zis) în ceva grav sau lugubru, ceva foarte încruntat. Dar după-amiaza aceea n-a cunoscut vreo schimbare bruscă. Doar se-nsera, doar penumbra devenea mai deasă . Dacălipsea ceva ca totul săfie perfect coerent, ca într-un film (m-am gândit mai târziu), era chiar ce mi-a spus ea atunci, încăîn picioare, cu ţ igara aprinsăîntre degete: „Mircea, aşvrea sămăajuţ i într-o... chestiune. Nu ş tiu ce săfac." „Adică ?" Eram încădizolvat de silă . îmi întorceam pantalonii pe dos dupăce mi-i scosesem aiurea, ş i-mi extră -geam ş osetele din cră cii lor. „Uite, îţ i spun direct." Dar în loc să -mi spunăimediat ce-avea de zis, a lă sat ţ igara în echilibru pe pervaz ş i s-a apucat săimprovizeze

29

30

o scrumierăde hârtie dintr-o foaie de caiet, scrisăcu creionul. Când a fost gata, a scrumat în ea pânăcând incandescenţ a purădin vârful ţ igă rii s-a degajat complet din înveliş ul ei de cenuş ă: „Mi s-a propus săintru în Securitate..." Mintea mea e lentăş i mai mereu dusăaiurea, aş a căratez de obicei clipa. Cele mai grave momente din viaţ ăle-am tră it de parcă -aşfi tră it 42 bucă ţ i mici din viaţ a altcuiva. Era acelaş i lucru acum. Lucrurile nu-mi ajungeau, deocamdată , până-n adâncul minţ ii. „Şi tu ce-ai zis?", am întrebat indiferent, de parcă mi s-ar fi povestit un vis. Irina m-a privit pentru prima datăîn ochi, cu un fel de sfidare speriată : „Am zis da." Dupăcare a-nceput un lung bla, bla, bla, recitat ca pe un rol exersat în oglindă : decât sără mânătoatăviaţ ao amă râtăde profesoarăîn provincie mai bine merge întrun loc unde calită ţ ile ei vor fi apreciate... oamenii tineri ş i inteligenţ i vor schimba lucrurile dină untru... ar putea că lători în stră ină tate... ar avea acces la biblioteci... ar profita de poziţ ia ei ca săfacămult bine... Nici n-o mai ascultam. Mătrezeam cu încetul. Ciudat că , gândindu-măla Securitate, îmi veneau în minte lucruri dintre cele mai disparate ş i mai prosteş ti: o lungăcoadăla bere, de sute de persoane, la Bucur Obor, unde un ins foarte nervos a-nceput săvocifereze când niş te ţ igani s-au băgat în faţ ă . „E securist, îl cunosc eu", a zis atunci, cu un fel de respect, un bă trânel. „Ăsta are putere, o săfacă ordine". La mine-n bloc stă teau mulţ i securiş ti, mă jucasem în copilă rie cu copiii lor. îmi aminteam ş i bancuri cu „mai împră ş tiaţ i-vă , băieţ i!", ş i sfaturile mamei sănu vorbesc „ce nu trebuie", fiindcăsecuriş tii

miş unau peste tot. Ce erau securiş tii ş i Securitatea? Şi de ce-mi fusese mie dat, ca într-un banc prost, sădevin bă rbat cu o securistă , fie ea ş i în devenire? Am lăsat-o să vorbească , să -ncerce 43

31

32

mai departe sămă(ş i mai cu seamăsăse) convingăcă fă cuse bine, iar ea a continuat pledoaria aceea în gol chiar ş i mult dupăce ş i-a dat seama căn-o mai ascultam. Abiai mai vedeam faţ a. Prin pereţ ii subţ iri ca hârtia ai blocului se auzea tot: apa trasăla closet, voci de la televizor, muzică ... Dupăce a tă cut, ş i-a aprins din nou o ţ igarăş ia fumat-o în tă cere pânăla capă t. Apoi s-a lungit „voluptuos" lângămine, m-a pupat „dulce", m-a mângâiat obscen — fărăghilimele de data asta — ş i-a vrut s-o luă m de la capă t. Atunci i-am dat mâna la o parte ş i i-am spus, ca un automat, fă răsăsimt nimic din „dramatismul" momentului, căe o idioată, căo să -ş i ruineze viaţ aş i poate ş i pe-a altora, cănu vreau s-o mai cunosc dacăface pasul ăsta. în definitiv, dacăacceptase deja propunerea, ce mai voia de la mine? „Dar n-am avut cu cine să vorbesc, Mircea, cu cine sămăsfă tuiesc. Aici nu cunosc pe nimeni, n-am pe nimeni mai apropiat...Trebuia săspun cuiva în care săpot avea-ncredere..." Am plecat când deja era noapte ş i-am mers pe jos pânăacasăprin bă lţ i, noroaie ş i pietriş , privit cu suspiciune de miliţ ienii vigilenţ i. Abia acasă , în patul meu, mi-am dat seama de nebunia acelei seri. „Tâmpită", mi-am zis, dar, ciudat, eu mă simţ eam de fapt ca un idiot, ca un om care tocmai fă cuse o mare prostie... Am adormit cu capul greu de la tutunul de care eram impregnat, hotărât săuit totul. Lucrurile au mers apoi mai bine cu agenda mea sexuală . Pânăla 26 de

ani, vârsta fatidică a lui Huxley, mai scrisesem în ea, cu litere de foc, patru nume. Liniş tit în privinţ a asta, am început săscriu poezie mai filozofică . La câteva luni după„seara bărbă ţ iei mele" am primit, noaptea târziu, un telefon disperat de la Irina. Plângea ş i striga în receptor. Bă use? N-o ş tiam bă utoare. încercam săleg într-o poveste coerentăvorbele ei mai mult decât confuze. Era cazată , în regim conspirativ, la că minele MAI. -u-lui, pe Eforiei. Stătea cu douăcolege care „sunt niş te curve, măbat ş i măpă ruie tot timpul, Mircea!" Era spălatăpe creier, Mircea, trebuia săfacă lucruri îngrozitoare, Mircea, nu mai putea, Mircea! Plângea în hohote, urât ca un copil că -ruia-i curg mucii. Abia scă pase în seara aceea ş i se repezise la primul telefon public. Trebuia săfugăoriunde, trebuia săse ascundă ! „Vino la mine", i-am strigat în receptor, dar a agă ţ at brusc. Am aş teptat-o apoi degeaba toatăseara. In anii urmă tori lucrurile luaserăo întorsă turăproastă . începuserăfrigul ş i mizeria. Securitatea, mai curând subiect de bancuri pentru oameni pânăatunci, devenea un fel de mit înspăimântă tor. Frica se întindea cu forţ a de neoprit a unei psihoze. Măgândeam pe-atunci tot mai des la Irina. Ce-o face, nenorocita? O avea vreuna din dementele lor misiuni? O fi ajuns chiar un instrument al teroarei? Ea, cea care nu credea în realitate, ea, cea îndră gostităde Nabo-kov? De la un timp, dupăo lungă pauză , am început iară ş i săprimesc telefoane de la ea. Mereu noaptea târziu ş i mereu ca să-mi cearăsă-i 44 45 împrumut bani. O voce tot mai spartă , tot mai nebunească. De cele mai multe ori era, probabil, beată .

Nu-i puteam împrumuta, căci eram să rac ca degetul, dar o-ntrebam mereu ce mai e cu ea. „Nu pot să-ţ i spun nimic", îmi zicea ş i-nchidea. Cum toţ i bă rbaţ ii, în nopţ ile de insomnie, trec în revistă, meticulos, lista mai lungăsau mai scurtăa femeilor pe care le-au avut, amintindu-ş i halucinant ce-au fă cut cu fiecare, n-aveam cum s-o uit pe cea care, cum-necum, fusese totuş i numă rul unu ş i-aş a avea sără mână , indiferent de cât avea săse mai lungeascălista. în ciuda alegerii ei groteş ti, sau poate mai ales de aceea, simţ eam multăduioş ie ş i compasiune pentru ea. M-aşfi-ntâlnit cu Irina oricând ca s-o pot ajuta, în ciuda tuturor riscurilor. Ştiam cămie nu avea să-mi facără u. Dar de prin '86 încolo au încetat ş i telefoanele. Irina s-a dat la fund ş i am crezut căva fi pentru totdeauna. Aveam s-o revăd însăîn împrejură ri pe care pe-atunci nici nu mi le-aşfi putut imagina. La câteva să ptămâni dupărevoluţ ie, stă team cu amicii Nedelciu ş i Hanibal în că măruţ a de la etajul doi al Uniunii Scriitorilor, unde îmi aveam „biroul" de funcţ ionar. Ră spundeam de casele de creaţ ie, dar cum slujba mea a durat doar câteva luni, de toamna pânăprimăvara, am ş omat pur ş i simplu în tot acel timp. Ba am reuş it sădau ş i foc biroului, uitând într-o searăsoba aprinsă . Aş a că acum geamul uş ii era spart, soba înnegrităş i vreo două ş ipci din parchet carbonizate. Tră ncă neam despre noul nostru 46 ziar, Contrapunct, când am auzit bocă nituri pe scara îngustăş i abruptăde lemn. Nu mi-a venit săcred când am vă zut apărând, cu ză padătopităîn păr, plinăde zăpadăş i pe cojocul alb de piele, o femeie în care cu mare greutate am recunoscut-o pe Irina. Faţ a ei latăde ardeleancăera

33

34

fardatăexcesiv. Părul îl purta ş i mai scurt, cu un fel de breton caraghios peste ochii nă clă iţ i de rimei. Cum soba noastrăduduia din nou din toate puterile, ză pada de pe ea, un puf pâ-nă -atunci, s-a schimbat instantaneu în ş uviţ e ş iroitoare de apă. Femeia ară ta acum ca o pisicăudăş i, în minutele cât a stat cu noi, a fost nervoasătot ca o pisică . Vorbea în doi peri, aproape schizofrenic. Amicii mei o priveau hli-zindu-se unul la altul. Am ieş it cu ea, că ci „nu pot vorbi aici cu tine". Am luat-o pe Nuferilor în jos ş iam mers împreunăpânăla Ateneu. Ningea des ş i mă runt. Acolo, în parcul din faţ a Ateneului, cu statuia lui Eminescu acoperităde zăpadă , am stat de vorbă . Totul în jur era strălucitor de alb. Mi-a spus căi-e frică , e disperată . Căse simte urmă rită(„Am fost implicatăla Braş ov, în '87...") Cănu poate vorbi cu nimeni decât în spaţ ii deschise. Apela la vechea noastrăprietenie ca să-i caut o slujbă , un locuş or unde săfie uitată . „Lucrezi acum la Uniune. N-aşputea fi ş i eu acolo ceva pe undeva? Pot face traduceri simultane, secretariat, corectură , fac orice, absolut orice..." Am început atunci s-o moralizez prosteş te: „Vezi, Irina? Ti-am spus de la-nceput căai făcut o tâmpenie? Uită -te-acum 47 la tine. Ce s-a ales din talentul tă u, din tot ce ai fi vrut odatăsăfaci?" Măaş teptam sălase bă rbia în piept ş i să plângă , spă ş ită , dar deodatămi-a aruncat o privire ironică ş i trufaş ă , de parc-ar fi spus: „Ştii ce, las-o baltăcu rahaturile astea..." Era ca ş i când sub disperarea ei circumstanţ ialăîncăar fi subzistat o mare putere întunecată. Imediat, însă, a revenit la tonul plângă reţde mai-nainte: „Ce spui, îmi pui o pilă ? Pot săsper ceva?" Iam explicat căsunt un amărât de funcţ ionar, angajat de

douăluni acolo, căn-am nici o legă turăcu nimeni din conducere. Era purul adevă r. N-a zis nimic. Am mai fă cut câţ iva paş iş i ne-am luat la revedere. M-am întors în cămă ruţ a supraîncă lzită . „Cine era tipa?" m-a-ntrebat Mircea. „O ţ ipă ..." Am plecat ş i de la Uniune ş i m-am dus la Caiete critice. M-am certat cu cei de-acolo ş i am intrat asistent la Litere. Timp de unsprezece ani, în care viaţ a mea s-a aglomerat ş i s-a complicat, am mai avut prea puţ ine momente în care să -mi pot aminti de Irina. Totuş i, m-am gândit la ea în timpul lungilor nopţ i din Piaţ a Universităţ ii, când, o datăcu alte zeci de mii de oameni ce priveau spre balconul de la Geologie, am scandat ş i eu pânăla răguş eală„Secu-riş tii-n mină , săne dea lumină !", ş i miam amintit de ea în timpul fiecăreia dintre mineriade. între proiectele mele nebuloase, gândul săscriu ceva despre ea mi-a fost permanent în minte. Nabokov implicat la Braş ov, măgândeam. Na-bokov la Braş ov. Robert Coover arzând documente la Berevoieş ti. D. H. Lawrence demoni-zându-i pe intelectuali. Şi teribila, monstruoasa, copleş itoarea Securitate urându-mi în fiecare seară: „Good night, sweet prince..." Ciudat, în puţ inele daţ i când o revă d în memorie, Irina nu-mi apare nici în casa ei plinăde poze cu peisaje din Finlanda, nici în jegoasa garsonierăde la Apă rătorii Patriei, nici în lumina de iarnăde la Ateneu, ci aş a cum am vă zut-o prima dată , pe când ră tăceam amândoi pe stră zile Clujului, aiurând pe teme literare ş i metafizice. O vă d că lcând strâmb în pantofii cu toc ş i ară tând de parcă silueta ei ar fi fost ş tearsăcu guma la întâmplare. Chiar în momentul când scriu rândurile astea o aud limpede cum

35

36

spunea, pe când treceam amândoi pe lângăfaţ adele colorate ş i porţ ile urbei ardelene: „Nu crezi cătot oraş ul ăsta e un joc al minţ ii? Ştii, pentru mine nimic nu contează , nimic nu existăcu adevă rat..." 48 Seara care cade C_u mulţ i ani în urmăam trăit o searăciudată. Viaţ a mea nu e bogatăîn evenimente, iar pe cele câteva mai expresive pe care mi le amintesc le-am stors la maximum în că rţ ile mele. Totuş i, sunt câteva despre care, din diferite motive, n-am putut scrie, că ci doar teoretic „totul e de vânzare" când eş ti scriitor. în realitate, mii de scrupule ş i reţ ineri te fac săomiţ i câte-un fapt în aparenţ ă neînsemnat, dar care (ş i dovada sunt tocmai scrupulele tale) poate fi un tunel că tre straturile vulnerabile ale sinelui tă u. Noi nu suntem interfaţ a socialăpe care o numim „persoana noastră ": cineva dindă ră tul ei, o fiinţ ă incomparabil mai vastă , ne controlează , modelează , cenzureazăde multe ori gândurile ş i acţ iunile. în după -amiaza acelei zile pariziene vă zusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţ ie Andre Breton, pretext, de fapt, pentru o desfă ş urare de imagerie suprarealistăcum rareori poţ i vedea într-un singur loc. Măînsoţ iserăprietenii la care locuiam, un cuplu tână r, mixt în mai multe sensuri, că ci reunea douărase, două 50 religii ş i douăarte, dar mai ales douăfizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţ a reflectatăîn sticla vreunui Delvaux ş i pă rea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale ş i blonde aş teptând (pe cine?) întro garăpustie. Era aidoma lor, cu excepţ ia pă rului tă iat violent la ceafă. Şi, fireş te, a hainelor, între care faimoasa

cămaş ăbărbă tească , neagră , în care o vă zusem de cele mai multe ori în să ptă mâna cât stă tusem cu ei. Cum îş i gă sise românca asta sibiancăalgerianul cu care locuia, habar n-am. Legă tura mea fusese, fireş te, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcatăprin tichia de catifea cu ape viş inii ş i cu fund de atlaz albastru de care cred cănu se despărţ ea niciodată. Altfel, era, ca ş i ea, haios, nepă să tor, cam leneş ... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă -ndoiesc cădin actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred căOthello — singurul rol în care-1 vedeam cât de cât — se juca destul de des în acele zile la Paris... Din toatăexpoziţ ia mi-a rămas în minte doar o singurăpictură. Cred căsunt ţ icnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine sădau spargere la muzeu ş i săplec cu el. Era „Le soir qui tombe" al lui Magritte: o fereastrăspartă , cioburi lungi aş ezate sub ea în picioare ş i soarele de amurg ră sfrânt în ele sub unghiuri diferite... Am ieş it apoi în oraş ul plin de animaţ ie (era în sezon, când Parisul pute a pipi ş i a langus51 te), am răscolit vreo douăTati-xxri, am cinat destul de devreme la restaurantul „Le Levant" (era surpriza prietenilor mei, căci tocmai îmi apă ruse „Levantul"), unde mi-au ş i făcut o pozăsub marea lui firmăgalbenăş i, dupăo rătă cire fericităprin labirintul metroului, am ajuns acasă , unde pe fereastrăseara că zuse de mult... M-am întrebat întotdeauna dacămi-am înş elat soţ ia în acea noapte. Habar n-am nici acum. Dar acum îmi pasă mult mai puţ in decât atunci, a doua zi, în avionul care mă ducea spre Bucureş ti, sau când, în aeroport, mi-am strâns

37

38

soţ ia în braţ e. Sau, mai ales, în noaptea care a urmat ş i în care, făcând dragoste cu ea, am rememorat totul ş i era cât pe-aci săîncep săplâng. Era să -i spun tot ce (nu) sentâmplase, dar mi-am amintit deodată— deş i nu era acelaş i lucru — povestirea lui Cortă zar în care un cuplu (un bărbat ş i-o femeie care se iubesc) pune în practicăo veche fantezie: merg la mare ş i, deliberat, se culcă fiecare, în aceeaş i noapte, cu câte un necunoscut. Nici a doua zi, nici mai târziu nu mai fac vreo aluzie la acea noapte, dar n-o uităde fapt niciodatăş i legătura lor se ruinează ... Aleseserăultima mea searăcu ei, vorbiserăpoate mult între ei despre asta. Poate puseserătotul la cale în nopţ ile precedente, pe întuneric, mângâindu-se ş i fantazând. Sau poate o făceau frecvent, poate foarte mulţ i fă ceau asta acolo frecvent. Am bă ut în seara aceea de iulie foarte multăgrappa, încât nu mi-am dat seama cănu aprinseseră , cum fă ceau de obicei, lampa 52 care cobora foarte jos deasupra mesei. Şi nu m-am gândit la ceva neobiş nuit nici când, mult dupăce abia ne mai vedeam feţ ele, ne-am luat paharele ş i am trecut în dormitor, camerăpe care o vă zusem pânăatunci doar prin uş a întredeschisă : un colţde pat cu cearş afuri vă rgate, albastru ş i galben, în dezordine. Dar discutam mai departe despre Resnais ş i Brassens ş i Bernard Buffet, ş i doar când ea (o clipăam fost tentat să-i folosesc numele adevărat), încăvorbind despre nu ş tiu ce coregraf, ş i-a desfăcut bluza larg, lă sându-ş i areolele sânilor la vedere, mi-am dat seama ce se-ntâmpla. Algerianul s-a-ntors râzând că tre mine ş i m-a-ntrebat dacănu vreau s-o iubim amândoi pe femeia lui. Probabil căa socotit ră spunsul de

39

la sine-nţ eles, căci n-a mai avut răbdare să -1 aş tepte. I-a scos bluza cu totul ş i a culcat-o pe pat, întinzându-se lângăea ş i strecurându-i o mânăsub fusta scurtă. Ameţ ită cum n-o vă zusem niciodatăpânăatunci, fata blondăs-a desprins de gura iubitului ei doar cât sămăprivească -n ochi ş i să -mi spunăpe româneş te: „Hai... nu fi prost..." Stăteam pe un mic fotoliu de piele, lângăpat, cu paharul în mână— l-am pus apoi pe podea — ş i nu-mi venea să cred cămi se-ntâmplă-n realitate (a Parisului, e drept, totuş i nu în vis sau în imaginaţ ie) săfiu în acea poveste, săvă d cum acel ins rămâne întunecat ş i gol, cum ea ră mâne, ca în reviste, doar în ciorapi de plasăneagră ,ş i mai ales nu puteam crede căar fi fost de-ajuns săvreau, ca săparticip la noaptea tul53 bură toare, minunată , de sex care se pregă tea. Ce trebuia săfac? Nu puteam gândi prea departe la consecinţ e, fiindcă -ncepusem sătremur de excitaţ ie. Cred cătotul ar fi fost tranş at dacămi-aşfi desfăcut fie ş i un singur nasture de la că maş ă , dac-aşfi fă cut cel mai mic gest de acceptare. N-a trebuit însăsădecid eu. A decis în locul meu tocmai acea fiinţ ăvastădin spatele personalită ţ ii mele despre care vorbeam, aceeaş i care, în visele erotice pe care le aveam de un an, de când măcă să torisem, mă împiedicase să -mi înş el (da, chiar ş i acolo!) soţ ia. Când o prindeam în braţ e pe fabuloasa, calda, doritoa-rea femeie din vis, înfă ş uratăîn lungul ei păr ară miu, ş i-o contemplam în toatăintimitatea ei, gata săfacem împreunăgesturile pasionate ale dragostei, se-ntâmpla întotdeauna ceva: se deschidea uş aş i intra o mulţ ime de oameni, îmi că dea capul de pe umeri sau, pur ş i simplu, uitându-mămai bine între picioarele ei, observam deodată

40

căe netedăca o pă puş ăsau, mai ră u, căe bă rbat! Cât timp mi-am iubit soţ ia, literalmente n-am putut-o înş ela — adesea spre disperarea mea — nici în vis... N-am putut săparticip. Dar am stat acolo, în lumina de ambrăa lă mpii acoperite de un maiou de mătase, ore-n ş ir, privind cu aviditate tot ce se-ntâmpla în acel pat, neş tiind cui să -i mulţ umesc pentru darul straniu, întunecat, care-mi era fă cut. Am vă zut-o că utând înadins poziţ iile cele mai submisive, am văzut-o privindu-mă sfidător în ochi, îngenuncheată , în timpul celei 54 mai dulci dintre torturi, am vă zut-o rugându-măsăvin mai aproape de gura ei cu buzele tumefiate de dorinţ ă . Am văzut urmele de degete care înfloreau purpurii pe pielea ei aurie. Am vă zut un bob de sudoare scurgându-se în cavitatea înghiocatăa buricului ei. I-am auzit cuvintele româneş ti, aspre ş i obscene, strigate când n-a mai putut să nu strige. Am vă zut-o zăcând pe-o parte, încăpătrunsă , dar cufundată -n aş ternut ca o patăde apăce se evaporă ncet pe asfaltul încins... Am vă zut-o, în fine, ridicân-duse greoaie ş i mergând la baie, cu o mânăîntre pulpele umede... Când s-a-ntors, nu mai eram acolo. A doua zi dimineaţ ăi-am gă sit la masă , bând cafeaua, la fel ca-n celelalte ş ase dimineţ i din mica mea vacanţ ă pariziană . Acelaş i ziar — cu foarte multe secţ iuni aruncate pe jos —, acelaş i croissant, aceeaş i lume gră bită văzutăde la fereastră . Oare fă ceau ş i ei efortul de-a fi normali, sau, pur ş i simplu, nu le pă sa? De ea m-am despărţ it fră ţ eş te, pupându-ne pe obraji în pragul uş ii (dar gândindu-măcăpe foarte puţ ine femei din viaţ a mea aveam săajung săle cunosc vreodatămai intim), iar el m-

a dus cu Fiat-ul lui roz-Barbie pânăla Orly. Acolo ne-am strâns mâinile ş i ne-am bă tut pe umeri. Bla bla bla. Când mai vin pe la Paris, sătrag tot la ei. Au revoir. Au revoir. Aş a sunt lucrurile de felu-ăsta, îmi spun mereu. Sentâmplăsau nu se-ntâmplă . Şi asta nu depinde de tine, ci... Dumnezeu ş tie, de împre55 jurări... săzicem... N-am săş tiu niciodatăcum ar fi fost acea noapte dacăaşfi bă ut mai mult, dacămi-aşfi iubit mai puţ in soţ ia ş i, cine ş tie, dacăn-aşfi fost, cu câteva ore-n urmă , atât de paralizat de magia pânzei lui Magritte în care soarele cade, din ciob în ciob, rănindu-se în tă iş urile lor... Cu urechile pe spate 1 ovestea care urmeazăeste adânc îngropatăîn timp. Aveam pe-atunci douăzeci ş iş ase de ani ş i credeam sincer cănu făcusem, deocamdată, nici un lucru rău în viaţ ă . Mult mai trist e căam ră mas convins de stupiditatea asta încăvreo zece ani dupăaceea, dovadăde cât de greu m-am maturizat, cu câtătrudăam început să mai pricep, cât de cât, ce se-ntâmplăîn jurul meu ş i cu mine. Azi, când încăzece ani au trecut, ş tiu căviaţ a mea a fost, de fapt, un lung ş ir de cruzimi, nepă să ri, neînţ elegeri, ră utăţ i de dragul răută ţ ii ş i prostii de dragul prostiei, cum sunt, poate, vieţ ile celor mai mulţ i dintre noi. Azi ş tiu căa fi matur, a fi om întreg, nu înseamnă altceva decât a înţ elege căeş ti ră u, fundamental ş i dincolo de orice altceva. De câţ iva ani încoace nu pot dormi nopţ ile ş i nu măpot concentra la treburile mele ziua pentru căîmi răbufnesc continuu în memorie imagini vii din trecut, cele mai penibile, mai ruş inoase, mai dureroase experienţ e ale mele. Unele sunt de-a dreptul

41

42

insuportabile, măsurprind strângând ochii ş i făcând gesturi de îndepă rtare cu mâna 57 ca săscap de ele, ca sănu-mi vă d sufletul fă cut ţ ăndă ri. Nu, n-am omorât pe nimeni, n-am violat ş i n-am tâlhă rit, n-am bă gat pe nimeni la puş că rie, dar asta nu înseamnăcă n-am provocat altora, de atâtea ori fiinţ e dragi, enorm de multăsuferinţ ă. N-am să -mi iert niciodatără ceala ş i nesimţ irea pe care le-am ară tat mamei mele întreaga copilărie ş i adolescenţ ă , lacrimile ei când, de ziua mea, îmi cumpă ra vreo bluzăsau o că maş ădupăgusturile ei, iar eu, în loc de mulţ umiri, îi spuneam cănu-mi plac ş i nam săle port niciodată . Nu pot uita cu cât sadism am ironizat-o pe sora mea cât am fost copii, cu cât despotism m-am purtat cu animalele din casă . Asta ca sără mân în zona faptelor oarecum mă rturisibile public, că ci altele nu mi le pot mărturisi nici mie mă car. Am avut o datăo pisicuţ ăneobiş nuit de delicată (amintirea ei măchinuie poate cel mai tare), o văd ş i acum în faţ a ochilor: pieptiş or alb, spatele tă rcat cu un gri evanescent, faţ a atentăş i gravă . O adunasem de pe stradă când avea doar câteva săptămâni. Crescuse la noi în casă. Dacăuş a de la intrare era deschisă , nu îndră znea săfacă nici un pas afară . Avea vreo cinci luni când, dacă -mi aduc bine aminte, mi-a ros un colţde carte sau aş a ceva, lucru care m-a scos din minţ i de furie. Am luat-o ş i, doar în papuci, am ieş it cu ea pe palier. Am chemat liftul. Când am intrat cu ea în lift, pisicuţ ăa ţ ipat sfâş ietor, ca un copil înspăimântat. Dar asta nu mi-a schimbat hotă rârea. Am mers cu 58 ea în spatele blocului ş i i-am dat drumul pe jos. A ră mas

43

lipităde picioarele mele. Am bă tut de mai multe ori din picioare ca s-o alung ş i abia atunci, mieunând disperat, sa vârât sub o Dacie. M-am întors acasătulburat, dar împietrit mai departe. Ştiam cât se poate de bine căea, o pisicuţ ăde apartament, n-avea nici o ş ansăsă supravieţ uiascăafarăş i că, de fapt, era ca ş i cum aşfi omorât-o cu mâna mea. Dar ochii minţ ii mele nu erau, pe atunci, deschiş i încă . Acum ş tiu cădoar o astfel de faptăe prea de ajuns ca sămurdăreascăviaţ a unui om. Pisica asta, pe care am că utat-o apoi cu să ptă mânile, dar pe care n-am mai gă sit-o niciodată , e azi un cui însângerat bă tut de-a dreptul în creierul meu. Şi dac-ar fi numai ea! La două zeci ş iş ase de ani, deci, eram profesor la o ş coală generalădin capă tul Colenti-nei. Mergeam zilnic acolo cu tramvaiul 21. Coboram într-un peisaj dezolant: un castel de apăsinguratic, ş inele de tramvai întorcând la capă t, o fabricăde ţ evi sudate. Treceam pe lângăo Automecanica ş i-abia atunci ajungeam la clădirea dă ră pănată, vopsită galben murdar, a ş colii. în interior eram la fel de pustiit. Pierdusem marea mea dragoste din facultate ş i sufeream încădin greu. Serile erau o tortură . Imediat cum cerul se colora în roz-sângeriu, simţ eam cum se apropie de mine valuri de disperare ş i suferinţ ă . Era ceva fizic, o durere localizabilă , în centrul pieptului. Nu mai puteam respira, muream de nefericire. Aş a-mi trecea 59 pe-atunci viaţ a: dimineaţ aş coala, copiii gă lă gioş i, seara singură tatea ş i suferinţ a aceea atroce din mijlocul pieptului. Atunci am cunoscut-o pe Rodica. Ieş isem la o gră dină dupăterminarea unui cenaclu, ş i măaş ezasem din întâmplare lângăea. Nu era o fatăatră gătoare, dar în

44

singură tatea mea asta n-avea nici o importanţ ă . în primul rând, era foarte tână ră , abia în câteva zile avea să-mplineascăoptsprezece ani. Terminase liceul ş i era deja în vacanţ ă . La-nfă ţ iş are semăna cu un ursuleţde pluş : blondă , cu ochi aproape fă răgene, cu trup voinic ş i scund. Avea ş i o ciudăţ enie de vorbire. La două -trei vorbe spunea, imposibil de-nţ eles de ce ş i cu ce legă tură, „cu urechile pe spate"... Fraza asta apărea presăratăpeste tot, imprevizibil. Era, probabil, vreo expresie la modăprintre liceeni, un fel de subliniere argoticăa cine ş tie cărei situaţ ii. Chiar atunci, la terasa puternic luminată , începusem să-i vorbesc despre poezie, despre lecturile mele recente din Ezra Pound, îi ş i citam câteva versuri (cele cu apariţ ia unor chipuri într-o staţ ie de metrou), la care ea, privind direct în halba de bere, îmi ră spunsese: „Da... Cu urechile pe spate!" Dar ne împrietenisem ş i, când am plecat, pe la douănoaptea, am dus-o până -n staţ ia de troleibuz, i-am luat mâna grăsuţ ăş i umedăş i iam propus săne mai vedem. Ne-am vă zut apoi toatăluna urmă toare. Am fost împreunăla petrecerea de ziua ei, unde m-am trezit singurul „bă iat" (de fapt, împlini60 sem între timp 27 de ani) între vreo patru-cinci fete, prietenele Rodică i, infantile ş i urâţ ele cu toatele. Cu aceeaş i ocazie i-am cunoscut mama, neobiş nuit de în vârstă . în rest, ne plimbam pe stră zi însorite, la nesfârş it, îi ascultam sporovăialădespre aceleaş i fete din fosta ei clasă ... Dupăvreo douăsă ptămâni deja măplictisisem de ea, nu de o astfel de legăturăaveam nevoie, dar alternativa era camera mea goalăş i serile de suferinţ ă atroce. Aş a căam continuat. Pe terasa blocului meu din

Ştefan cel Mare, de unde se vedea tot Bucureş tiul, am luat-o-n braţ eş i am sărutat-o pe faţ a ei rotundăş i transpirată , apoi pe buzele de copil. „Cu urechile pe spate!", mi-a spus când s-a desprins din braţ ele mele. în altăzi, pe o vreme însorităş i splendidă , s-a stârnit din senin o ploaie cu stropi uriaş i, care ne-a fă cut ciuciulete în câteva secunde. Am fugit ca săne-adăpostim sub arcada liceului Zoia Kosmodemianskaia. Din rochiţ a umedăa Rodică i ieş eau aburi ş i prin transparenţ a ei se vedeau, înduioş ă tori, chiloţ i tetra cu elasticul înnodat într-o parte. Măluase dupămijloc ş i-ş i lipise burtica moale de mine. Avea părul ud ca ieş ităde sub duş . A doua zi mi-a adus o fotografie a ei, alb-ne-gru, „singura pe care o am". O ară ta pe ea, greu de recunoscut, pentru cănu avea, acolo, mai mult de doisprezece ani. Ţinea în braţ e un mare pă să roi de pluşcu o înfă ţ iş are de cioclu. Rodica se uita în jos, neatentă . Era, acolo, încăş i mai plinuţ ăş i pă rea ş i mai lipsităde apărare. Am 61 ş i acum poza asta: dacăexistăun centru de tristeţ e al lumii, probabil căel e, azi, în sertarul de sus al bibliotecii mele, aş a cum Aleful stră lucea în pivniţ a personajului lui Borges. Prin iulie am plecat într-o tabă răde tineri scriitori, undeva, în Banat. Am dat, acolo, peste o poetă nimfomanăcu care am avut o poveste de toatăjena. Mam înfundat pânăla gât în mizeria sexului, a bă uturii ş i-a geloziei. Tipa asta a stat cu mine într-o că suţ ăde bârne, dar în acelaş i timp s-a dat oricui i-a spus „vino", adică întregii componente masculine a taberei, zile ş i nopţ i în ş ir. M-am întors din tabă rămai mult mort decât viu. Abia reintrat în torpoarea oraş ului cu asfaltul topit, am primit

45

46

un telefon vesel ş i fericit de la Rodica. Abia aş tepta săne revedem. Şi ne-am ş i revă zut a doua zi, prin Ciş migiul năpă dit de frunzişgras, cu iarba proaspăt cosită . Ne plimbam de mână , când — nu mă-ntrebaţ i de ce — am început să-i povestesc toatăaventura mea din tabără , în detaliu, de parcăi-aşfi povestit-o vreunui amic la o halbă de bere. A ascultat absolut tot, albăca varul la faţ ă , mergând automat cu mâna în mâna mea. I-am mai spus că n-are rost sămai umblă m împreună , căs-a terminat totul. Ne-am aş ezat pe o bancă , privind amândoi în faţ a noastră . Deodatăs-a sculat ş i a plecat. Am reluat legă tura dupăvreo douăsă ptă mâni. Am fă cuto din plictiseală . I-am telefonat insistent ş i a durat mult pânăs-o fac săse vadăiar cu mine, dar curând era fericită din nou. Tre62 cuse peste toate. Dupăo partidăde tenis, am dus-o în camera mea ş i am fă cut dragoste. Pentru ea a fost prima dată . Totul a fost neplăcut ş i penibil. Nu mai aveam nici o urmăde afecţ iune pentru ea. Dupăcâteva zile mi-a spus căse simte ră uş i căa fost la medic. Se pare căera ceva în neregulăcu mineralele din corpul ei. M-am temut sănu fi rămas gravidăş i i-am spus-o. S-a uitat la mine cu o expresie nouă, pe care n-am putut-o identifica. Nu era asta. Uş urat ş i vesel, am simţ it căera momentul cel mai bun ca s-o rup din nou, de data asta definitiv, cu ea. I-am spus cănu pot s-o iubesc ş i că, mai curând sau mai târziu, tot aici o săajungem. I-am spus căsunt dispus să rămânem prieteni ş i tot bla-bla-bla-ul care se spune în situaţ iile astea. Ţin minte căeram în acel moment undeva pe lângăSchitul Măgureanu ş i cămâneam niş te clă tite la un mic local. Ea se oprise din mâncat ş i se uita la

47

furculiţ ă. Dupăce-am terminat cu discursul meu stângaci ş i artificios, a tăcut o vreme. Apoi a murmurat ceva ca pentru ea. „Ce-ai spus?", am întrebat-o, uitându-măcum se formeazălacrimile în ochii ei fărăgene. „Cu urechile pe spate...", a ş optit din nou, strângând din umeri. Sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit vreodatăde la Rodica. S-a ridicat gata sădă râme masa ş i s-a aruncat în autobuzul care tocmai pleca din staţ ie, undeva foarte aproape de noi. Timp de douăzeci ş i doi de ani am încercat sămai aflu câte ceva despre ea. Dar n-am trecut 63 de ceea ce ş tia toatălumea, căera foarte bolnavăş i cădin acea varănu a mai putut ieş i niciodatădin casă. Foarte rar întâlneam, în câte-o revistăculturală , câte un mic articol semnat de ea sau, uneori, câte-o poezie. Le citeam mereu cu sentimentul cu care trebuie să -ş i fi privit Macbeth mâinile-nsângerate. într-una dintre ele e vorba de o femeie bolnavăş i tot mai bolnavă . Nimeni nu ş tie ce are. Dar când, dupălungi chinuri, în sfârş it femeia moare ş i i se face autopsia, se scoate din pântecele ei o perlăgrea, cu luciri cenuş ii, mare cât o bilăde bowling. Cea mai mare ş i mai grea perlădin lume. Diavolul de hârtie Victor ş i Ingrid împă rtăş eau un secret, sau cel puţ in aş a credea Victor. Pentru el, întâmplarea care-1 lega atât de strâns ş i de ciudat de Ingrid se petrecuse parcăîn vis sau în altăviaţ ă . Uneori spera din tot sufletul ca fata pe care-o iubea săfi uitat de mult totul .-Alteori ar fi vrut ca ea să fie tot atât de ră văş ităde amintire ca ş i el, pentru ca între ei săexiste o legătură , fie ş i una chinuitoare ş i de

48

nemă rturisit. Mereu, când o conducea pe Ingrid spre casă, seara târziu, dupăorele de ş coală, pe când pă lăvră geau despre orice privind cerul incendiat de amurg, ş i când îi întâlnea ochii, Victor încerca săafle din expresia lor cât de mult ş tie, cât îş i aminteş te Ingrid ş i mai ales cât îi pasă. Mergeau pe stră zi cu vechi clădiri galbene, cu macadamul neregulat ş i sonor. Oare ş i fata îl spiona în acelaş i fel, oare ş i ea se-ntreba dacăel mai ş tie? Avea ş i ea, în adâncul minţ ii ei, o camerăsecretă , identicăîn fiecare detaliu cu a lui Victor? O vizita în fiecare noapte, înainte de-a adormi, ca ş i el? Victor spera cu nebunie ş i-n acelaş i timp se temea cu disperare că-ntr-o astfel de noapte cele 65 douăcamere, singurele identice din palatele minţ ilor lor, aveau săse contopeascăîntr-una singură ,ş i căei se vor reîntâlni acolo ş i se vor privi din nou ca atunci. Locuiserăamândoi, atât de demult de parcăfusese în vis sau într-o altăviaţ ă , într-o micăvilădin cel mai frumos cartier al oraş ului. Un grup de copii îş i fă cea mereu de lucru pe scările interioare ale clă dirii, în semiîntunericul de cavou al vilei. Atâta câtăera, lumina se reflecta în pereţ ii vopsiţ i în ulei ş i li se revă rsa difuzăpe feţ e, ca ş i pe feţ ele mai mici, de carton smă lţ uit, ale pă puş ilor. Victor ş i Ingrid erau de-o vârstă , aveau aproape cinci ani în ziua când, întrerupându-se dintr-un joc oarecare, ea îl luase de mânăş i-1 tră sese dupăea pe scă ri în sus, pe scările uriaş e. Băiatul urcase foarte rar pânăla primul etaj, al că rui palier îi pă rea îndepă rtat ş i înfricoş ă tor. Acolo era pentru el unul dintre capetele ceţ oase ale lumii. Dar Ingrid îl ţ âra acum, chicotind ş i gâfâind, ş i mai sus, că tre etajul al doilea, de netră it ş i de neimaginat, despre

care copilul auzise doar legende îngrozitoare. Ingrid avea codiţ e prinse cu funde din fâş ii de satin albastru, destrămat, ş i o rochiţ ăalbă . In picioare avea sandale decupate, cră pate ş i prăfuite, peste catarama că rora se lă sau ş osetele cu model de purceluş i. „Haide", îi spusese, „of, ce greu te laş i!" Ţinut al umbrelor ş i al nebuniei! Luminatoarele din acoperişpuneau dâre lungi de luminăpeste palierul singuratic. Liniş tea tiuia în ure66 chi. Ingrid râdea îmbujorată . „Acum o săne jucă m de-a doctorul, dar nu trebuie săspui nimă nui", îi zise băiatului, care privea imensele uş i ale celor care locuiau acolo ş i contorul de gaze cu cadranul lui de neînţ eles. Şi fetiţ a-ş i dă duse jos chiloţ eii, se-ntinsese, cu rochia ridicatăpeste buric, pe-o bă ncuţ ăde lemn vopsit în verde ş i el privise interiorul de purpurăal trupului ei. îl silise ş i pe el săsentindăpe bancă , cu spielho-sen-ii în vine, iar fetiţ a-ş i pusese palmele peste faţ ăş i aruncase doar o privire spre viermuş ul lui catifelat. Apoi coborâserăcă tre lumea locuităş i timpul ş i tăcerea ş i îndepărtarea acope-riseră totul. Acum învă ţ au la acelaş i liceu ş i, uneori, mergeau împreunăspre casă , pentru călocuiau din nou în acelaş i cartier, cu totul altul însădecât cel în care copilăriseră . Aveau ş aisprezece ani, ea era puţ in mai înaltădecât el ş i cu mult mai frumoasă . Niciodatănu dă duse vreun semn căar recunoaş te în adolescentul subţ ire ş i negricios pe fostul bă ieţ el din vila cea scufundată. Se apropiaseră pentru căîmprumutau cărţ i de poezie de la biblioteca din cartier, ce purta numele unui scriitor uitat. în pauzele dintre ore, pe când colegii lui vorbeau despre muzicăş i

49

50

fotbal, Victor stă tea pe pragul gropii de să rituri în lungime cu o carte de poeme în mâini ş i citea pânăse intra iară ş i la ore. Ingrid se aş ezase într-o zi lângăel ş i citiserăîmpreună . Apoi citiserăîmpreunăîn parc ş i de câteva ori ş i la ea acasă, o casăplinăde porţ elanuri 67 ş i de mă tuş i. Faptul căfata cea mai frumoasădin liceu îi îngă duia unui coleg mai curând ş ters ş i firav s-o conducă acasăera pentru toatălumea (dar mai ales pentru Victor) o mare enigmă , într-o seară , pe când Ingrid îi povestea ultimele bârfe din clasa ei, Victor începu să-mpă turească , cu gândurile aiurea, o foaie de hârtie plinăde mâzgăleli pe care-o gă sise pe biroul ei. Fata se-ntrerupse ca să -i urmă reascădegetele ce pliau hârtia pe diagonale, îndoiau colţ uri, netezeau suprafeţ e, cu dexteritatea ritualicăa unui ş aman sau a unei insecte. „Faci un avion?", întrebă, dar dupăalte câteva plieri era deja limpede că foarte complicata structurăde hârtie, cu unghiuri simetrice ş i multiple era cu totul altceva, ceva aproape viu, ca un fă t modelat din foiţ e embrionare suprapuse. „Ce-i asta?" mai întrebăIngrid privind pacheţ elul pe care Victor îl ţ inea acum de douăcolţ uri ca niş te picioruş e. El zâmbi ş i, umflându-ş i obrajii, suflăputernic prin orificiul din capătul ascuţ it al ciudatului ghemotoc, care se dilată deodatăîntr-o faţ ăde drac mâzgă lit de cerneală, cu coarne ascuţ ite ş i gurăbatjocoritoare, din care atârna o limbăca o lamăde brici. Ingrid se aruncase pe spate, în patul pe care era aş ezată , râzând cu lacrimi, cu tot corpul tresă ltând de o veselie nebună . De-atunci, în fiecare zi băiatul îi fă cea câte-un drăcuş or de hârtie pe care, în pauze, pe drumul spre casă , în camera ei sau chiar la cinema, unde fuseserăde vreo douăori împreună , i-1

umfla brusc, în faţ ă , spre amuza68 mentul ei mereu la fel de mare. Erau drăcu-ş ori de toate mă rimile, de la unii puchinoş i de abia-i vedeai pânăla diavoli cât un cap de copil, cu coarne obraznice de mă rimea unor cuţ ite de bucătă rie. Pe fiecare foaie de hârtie, având grijăca scrisul sără mânăîn interior când figura se umfla, Victor caligrafiase frumos „Te iubesc, Ingrid!" Anul înainta că tre iarnă , o iarnăadâncăş i grea, în care ză pezile nu se mai terminau. La ora cinci se lă sa deja seara, o înserare nostalgicăde un albastru intens ş i delicat. într-o astfel de seară, pe când pe ferestre ningea nă praznic, Ingrid se-ntrerupse deodatădin sporovă ială. Tăcurăamândoi multăvreme, apoi fata se-ntin-se pe pat, îş i ridicărochia ş i-i spuse lui Victor: „Vino." Şi Victor, la fel de-nfricoş at ca atunci, vă zu din nou lumina de purpură ce ră zbătea printr-o fantăsubţ ire din corpul fetei, de parcă tot interiorul trupului ei ar fi fost de purpurătopită. „Ţii minte?" ş optise Ingrid. „Vreau săvă dş i eu acum". Zeci de drăcuş ori de hârtie, transparentizaţ i de lumina scăzută a veiozei, privirăavid, de pe gheridonul pe care erau aş ezaţ i în ordinea mărimii, trupurile goale ce se-mbrăţ iş au peste cearş afuri. Victor ş i Ingrid erau acum prieteni „oficiali", în pauze sentâlneau pe culoar, lângăun calorifer, ş i se ţ ineau de mână , fă răsăle pese de ce-aveau săspunăcolegii. Spre casă, înfruntau vijelia împreună . Că utau piaţ ete ferite de vânt, unde ningea tăcut în lumina câte unui felinar. 69 Se să rutau disperat, sprijiniţ i de câte-o faţ adăde bloc vechi, pă trundeau în holuri întunecoase ş i, descheindu-ş i

51

52

hainele grele, simţ eau iară ş i cu degetele, ce-naintau tot mai mult pe sub haine, pielea fierbinte dupăcare tânjeau atât, umezeala ş i dulceaţ aş i intimitatea trupurilor adolescentine. Nu mai avură , întreaga iarnă, ocazia să facădragoste: mă tuş ile (ca ş i porţ elanurile) pă reau săse multiplice în casa lui In-grid de la o să ptămânăla alta. în vacanţ a de iarnă , Ingrid plecăîntr-o tabă răîn munţ i. Primi de la ea o singurăscrisoare, trimisăîn prima zi de tabă ră . Fata ieş ise deja pe pârtia de schi ş i descria ză pada spulberatăîn soare în timpul unei coborâri vijelioase. Avea un instructor colosal, un adevărat campion. Şi colege simpatice. în finalul scrisorii Ingrid îl să ruta ş i abia aş tepta ca ei săse revadă. Victor avu o strângere de inimăcitind scrisoarea. El nu schiase niciodată . Nu dansase niciodată. Nu avea bani niciodată. Nu-ş i imagina nici un viitor cu Ingrid. Dar nici fă răea. Ră mas pe gânduri, împături mecanic scrisoarea, pe o diagonală , apoi pe alta, ş i iarăş i un pliu, ş i apoi altul, pânăcând umflădintro singurăsuflare un dră-cuş or scris pe toate părţ ile, ce rânjea la el batjocoritor. Trecurăcâteva zile, apoi o să ptă mânăde când fata trebuia săse-ntoarcădin tabă ră . Victor nu primi nici un telefon. Sunăel, în cele din urmă ,ş i-i ră spunse o mă tuş ă . Fata era de mult în oraş , iar acum plecase la cinema. Bă iatul nu mai su70 porta de-atunci serile. Cum începea săse-ntu-nece mergea la fereastră, lipea fruntea de geam ş i privea amurgul galben de iarnăpânăîl sufoca nefericirea. Ieş ea atunci ş i ră tăcea prin cartiere necunoscute. Ajungea uneori atât de departe, ş i casele erau atât de stranii — ornamente de ipsos pe ziduri cră pate, gata de pră buş ire,

geamuri acoperite cu ziare îngălbenite — încât bă iatul se simţ ea în altăviaţ ă , sau într-un vis. într-o searăse regă si în cartierul copilăriei sale. Recunoscu imediat vila stră veche ş i pătrunse în umbra ei de cavou. Ce glacial era aerul înăuntru! Ce umbrădeasăş i ce luminătulbure se reflecta în pereţ i! Victor urcăîncet scara interioară , încolă cităîn jurul marelui hol. Dezolarea ş i spaima deatunci îl învă luiră. Primul etaj îi pă ru din nou capă tul lumii. Cu o sforţ are de care nu s-ar fi simţ it în stare urcă totuş i mai departe, iar acum stă tea pe palierul celui de-al doilea etaj unde totul era neschimbat, neschimbat! Uş ile celor ce locuiau acolo îi pă reau tot aş a de uriaş e. Contorul de gaze era la locul lui, la fel ş i bă ncuţ a, pe care Victor se aş ezăş i stă tu multăvreme nemiş cat. „Ingrid", spuse întrun târziu, ş i era ca ş i cum ar fi fost singurul cuvânt care sa auzit vreodatăpe acel palier, în acea lume. Şcoala reîncepu ş i Victor o revăzu pe Ingrid. Era frumoasăş i fericită. Dupăcursuri o aş tepta în fiecare searăun automobil. Un bă rbat tână r îi deschidea portiera ş i ea urca ş i se ghemuia pe banchetă. Şi maş ina se dizolva în noapte. 71 Cu Victor se purta prietenos, familiar, ca ş i când ar fi fost întotdeauna doar colegi, doar buni camarazi. Se-ntâlneau uneori pe culoare, schimbau câteva vorbe... „Ţii minte?", ar fi vrut s-o întrebe Victor, dar era ca ş i când fata uitase, din nou, tot ceea ce el n-ar fi uitat niciodată. Anul glisa pe osiile sale că tre primă vară. Victor stră bătuse în lung ş i-n lat ţ inuturile stranii ale nefericirii. Scrisese poeme foarte lungi ş i îngheţ ase pe stră zi pustii. Nu-nţ elegea cum ieş ise viu din iarnă. într-o zi, căutând ceva prin adâncul ş ifonierului pă rinţ ilor săi, gă si un pa-

53

54

cheţ el ciudat. Era o pungăde hârtie uzatăîn care pă rinţ ii îi pă straserătoţ i dinţ iş orii de lapte, dulci la pipă it ş i lucitori ca sideful. îş i amintea cum i se clă tinau ş i cum ş ii scosese pe rând, legaţ i cu câte o aţ iş oarăde clanţ a uş ii. Tata trântea uş a, iar dintele rămânea atârnat de sforicică , mânjind-o cu un pic de sânge. Pipăi între degete, visător, osiş oarele lustruite. Le atinse cu limba. Erau dulci ş i că lduţ e. Fuseserăodatătrup din trupul lui. Deodatăprimi un telefon de la Ingrid, primul dupăluni de zile. „Vino la mine. Trebuie săvorbim", îi spusese, ş i aproape nimic altceva, închisese fărăsăspunăla revedere. Victor ieş ise aproape-n aceeaş i clipă. Afarăera o vreme umedă . în tă cuta casăa fetei, mătuş ile ş i bibelourile vegheau prin colţ uri. Pe gheridonul din camera ei nu mai era nici un drăcuş or de hârtie. Dar ea stătea pe pat ş i-i dispă ruse cu totul aerul triumfător ş i fericit din iarnă . Bărba72 tul pe care-1 iubea o părăsise ş i Ingrid purta acum, în adâncul de purpurăal trupului ei, un pacheţ el de foiţ e embrionare pliate complicat. Mai mult nu putu să-i spună . Lacrimile îi ş iro-iau pe toatăfaţ a. „Vino!", îi strigă isteric, des-cheindu-ş i bluza cu degete tremură toare. „Cemi pasăde el? Cine e el ca să -mi pese?" Victor se ridică ş i se-ndreptăcă tre uş ă, fărăsămai vadăcum Ingrid se prăbuş eş te, cu sânii goi, pe pat, cum muş căperna umplând-o de salivă, cum se zbate, cum zgârie cu unghiile cearş aful. Ajuns acasă , bă iatul stă tu multăvreme la fereastră . Privea calcanul casei de vizavi, coş covit ş i bă trân, ce abia se mai ţ inea în picioare, prins cu scoabe ruginite. O lumină galbenăse-ntindea în toatăcurtea interioară . „Ingrid",

spuse, cu fruntea sprijinităde geam. Dupăo vreme se aş ezăla masa lui încă rcatăde că rţ i. Luăo foaie mare dintr-un bloc de desen ş i scrise pe spatele ei „Te iubesc, Ingrid". O plie ş i o-mpături, tot mai mărunt ş i mai complicat, pânăce lucruş orul ascuţ it, încăde nerecunoscut, îi umplu palmele amândouă . Suflădin ră sputeri în orificiul său, pânăcând capul dră -cuş orului ş i coarnele lui ascuţ ite, ş i limba ivin-du-se batjocoritoare din bot se umflarăbrusc, ş i Victor ţ inea acum în mâini cel mai mare diavol de hârtie pe care-1 fă cuse vreodată . Deschise trusa de acuarele ş i, cu o ră bdare maniacală , se apucăsă -1 picteze în stacojiu, să-i facăochi negri, hipnotici ş i interiorul gurii de purpură . Coarnele i le vopsi în negru stră lucitor. Un 73 strop de lacrimăatinse însăuna dintre ele, decolorând-o. Bă iatul scoase din sertar punga de hârtie cu mă runţ ii dinţ i sidefii, propriii lui dinţ i de copil, ş i-i lipi, în douăş iruri ordonate, pe fălcile diavolului. Ră maseră , privindu-se-n ochi, Victor ş i diavolul de hârtie, pânăce asfinţ itul îş i prelungi limbile de flacărăîn odaie. Cine sunt eu? câţ iva ani, răscolind prin vrafurile mele de CD-uri, am dat de unul ce cuprindea teste de personalitate sub forma unor joculeţ e amuzante, intuitive, frumos colorate, de ţ iera mai mare dragul săle priveş ti. între atâtea ş i-atâtea binecunoscute teste proiective, care-ţ i cereau sădesenezi o familie, un om, un copac etc, se afla ş i cel numit „Who Am I?", ceva mai primitiv ca grafică , dar atră gă tor prin structura sa cumva deosebităconceptual. Pe scurt, ţ i se cerea mai întâi săalegi între ş ase tipuri de case. Apoi alegeai unul din ş ase tipuri de garduri, în curte plasai un

55

56

copac ales din ş ase copaci ş i un lac din ş ase lacuri. Deasupra casei trebuia săplasezi un soare, fireş te ales din cei ş ase disponibili, ş i unul dintre cei ş ase nori, mai pufoş i sau mai întunecaţ i, mai subţ iri sau mai groş i, după preferinţ ă . în fine, dou-ul imaginii era un ş arpe, ales ş i el dintre cei ş ase ş erpă lă i mai mult sau mai puţ in încolăciţ i, pe care puteai să -1 pui oriunde în grădină , lângăcasă , în pom sau chiar în lac. Cu aceste elemente m-am apucat eu săfac un peisaj dră guţ , armonios, bine 75 proporţ ionat. Casa mea era înaltă , cu frumoase ferestre arcuite în partea de sus, luminatăde un soare mare ş i strălucitor, pe care noriş orul firav nu-1 împiedica săardă cu putere. Lacul se afla lângăcasăca o micăpiscinăcu ape al-bastru-tremură toare, iar lângălac, copacul, cu o bogatăş i roditoare coroană. Şarpele l-am pitit într-un colţ obscur, departe de locuitorii vilei mele. Foarte mândru de isprava mea, am dat un F4 ş i pe loc mi-a apărut, cu litere albe pe fond negru, sentinţ a: tipul meu de personalitate. Şi-acum mătrece un fior de neplă cere când mi-o amintesc: „You are a conformist", aş a începea rechzitoriul, care continua apoi, pe douăpagini, în acelaş i ton: îmi plac lucrurile banale, simetriile burgheze, n-am pic de romantism, nici vreun talent deosebit. Cariera cea mai potrivită ? Contabil. în dragoste aspir spre o situaţ ie confortabilă , bani voi avea câţ i îmi trebuie, dar nici un sfanţmai mult. Lista de injurii continua pe vreo trei pagini în acelaş i ton. Aurea mediocritas. Rareori m-am supă rat pe cineva sau pe ceva mai mult ca pe jocul ă sta atunci. Era ca ş i când o femeie frumoasăm-ar fi privit cu dispreţ , spunându-mi: „M-ai dezamă git. De fapt nu eş ti decât un conformist nenorocit...", ş i mi-ar fi întors cel mai

minunat spate imaginabil, decoltat pânăla fese. La naiba! am strigat ş i, ca de obicei când sunt nemulţ umit de mine ş i vreau să-mi vorbesc, m-am dus ş i m-am privit în oglinda de la baie. Din oglindămăprivea înapoi cel mai conformist bă rbat din lume. 76 Pă r negru, ochi negri, gura... habar n-am cum (conformistă , probabil), nasul... Dar n-am mai putut să măprivesc prea mult în ochi. Situaţ ia era intolerabilăş i trebuia rezolvatărapid. M-am repezit la computer ş i-am deschis iar micul program. „De-acum, între noi doi!", iam strigat. De data asta am fă cut alegerile cele mai ţ icnite: o casăpe-o rână , un pom numai cră ci uscate, un soare pipernicit pus câşîntr-un colţal bolţ ii ş i-n schimb ditamai norul prăvă lit pe acoperiş ul casei, dramatic ca-n „La ră scruce de vânturi"! Lacul l-am pus, pervers, chiar în uş ă , ca locatarii, păş ind afară, sănimerească-n el pân-la gât. Cât despre ş arpe, am ales de data asta animalul cel mai mare ş i mai gras, pripăş it în lac ca monstrul din Loch Ness. Te apuca jalea ş i mila pentru nenorociţ ii proprietari ai casei cu pricina. Am dat din nou F4 ş i (yeaaah!) de data asta am citit cu voluptate: „You are an artist, a wonderful dreamer"! Aş a începea textul, ş i continua ţ inându-mănumai în elogii. Eram de data asta sortit unei cariere de star, poate un mare actor sau un pictor celebru, aveam săam cele mai senzuale iubiri ş i cele mai burduş ite conturi elveţ iene... „Vezi căse poate?", i-am aruncat în treacă t bietului „Who Am I?" ş i apoi l-am dezinstalat pentru totdeauna. Mintea umanăse ară tase încăo datătriumfă toare în faţ a unei simple maş ină rii... Ce bine-ar fi ca în viaţ a noastrăcotidianăsăputem alege, ca în joculeţ ul meu, sori mai mari sau mai mici, lacuri ş i

57

58

copaci de diferite forme 77 ş i culori, ş erpi cât de mari sau de inofensivi vrem! Săne construim eul mereu altfel ş i întotdeauna fascinant! Din păcate, pe acest tă râm unde am nimerit fă răsăni se spună cum ş i în ce scop, nu ni se dădecât o singurăîncercare, iar peisajul minţ ii noastre, însorit sau mohorât, ospitalier sau arid, nu ni-1 alegem noi singuri. Şi totuş i, oricât de prinş i suntem în fluxul evenimentelor exterioare, oricât de aleatoriu ne poartăviaţ a dintr-o parte-ntr-alta, fiecare dintre noi, mă car de câteva ori în viaţ ă , se gândeş te la sine însuş i ca la o fiinţ ădragăş i-ndepărtată , de care-i e dor ş i pe care-ar vrea cu nostalgie s-o regă sească . Cine sunt eu? Care este eul meu cel adevă rat? îmi pun ş i eu aceastăîntrebare cel puţ in de la vârsta de paisprezece ani, dintr-o noapte plinăde stele în care pe pă mânt nu lumina decât vârful ţ igării vărului meu, boemul familiei. Stăteam amândoi la o masăde lemn scoasăîn curte, întrun sat bă nă ţ ean unde venisem în vacanţ ă . Deş i cu nouă ani mai mare ca mine, nu mălua în râs când discutam cu gravitate despre, aproape literalmente, câte-n lunăş i-n stele: nemurire, Dumnezeu, univers, dragoste... In acea noapte aveam săvorbim pânăs-a revărsat de ziuă . Eu îi povesteam marea mea descoperire din acel an, anume ideea cănu putem ş ti niciodatăcum vede lumea altcineva: poate cătu vezi albastru un lucru pe care eu îl văd roş u, dar, fiindcătu numeş ti acea culoare tot roş u, nu voi afla niciodatăce vezi tu cu adevă 78 rat... Nu ş tiam atunci căsolipsismul ăsta primitiv trece prin mintea a trei sferturi dintre adolescenţ i. Vă rul meu îmi vorbea ş i el despre cum dă duse de nu ş tiu câte ori la

teatru, cum desena ş i cum scria versuri, cum cânta la chitarăcâte-o noapte-ntreagă , cum îş i impunea săfacă gesturi absurde, săspună , de exemplu, ceva pe franţ uzeş te vreunei ţ ă rănci bătrâne... „Dar de ce faci toate astea?", l-am întrebat, privind cum vârfurile copacilor nevăzuţ i mă turăstelele la fiecare rafalăde vânt. Vârful incandescent se ridica, se aprindea deodatămai tare ş i vedeam atunci, ca-ntr-o camerăunde se developează fotografii, profilul să u de tânăr pletos ş i cu perciuni mari, cum se purtau în vremea când „Phoenix //-ul scotea primele albume. „Nu ş tiu... poate pentru cămăcaut pe mine însumi... încerc de toate, vreau sămărealizez, nu vreau sătrec anonim prin viaţ ă ..." „Şi te-ai gă sit? Pe tine însuţ i, adică ?" l-am întrebat cu naivitate. „Nu cred, încă nu..." Bietul meu vă r! Nu ş tia pe-atunci căavea sădevină pentru toatăviaţ a un anonim inginer într-un oră ş el de provincie, în acea noapte, însă , el mi-a deschis, fărăsă ş tie, o zonăla care, contopit cum eram cu lucrurile ş i feţ ele înconjură toare, nu meditasem încă . Aveau sămai treacădoi ani pânăcând, într-un alt sat, de la Dună re, aveam săam deodatărevelaţ ia căexist, căeul meu în fine s-a nă scut. Cei mai mulţ i dintre noi tră im în lumea exterioarăş i ne identifică m (o facem de la trei 79 ani) cu imaginea noastrădin oglindă . Suntem cei care suntem. Când spunem „eu" ducem arătă torul spre piept: sunt corpul meu, un lucru din lumea largă. De obicei navem timp de introspecţ ie ş i, dacăne că ută m conş tient propria noastrăfiinţ ă, o facem nu către interior, ci spre suprafaţ a mereu schimbă toare ş i coloratăa vieţ ii, ca un alergă tor care ar porni o cursăţ âş nind invers din startere.

59

60

De obicei, nu „ne" gândim, ci „ne" tră im, pentru căstilul de viaţ ăactual descurajeazăviaţ a interioară . Ca urmare, ne folosim de obiecte ca simboluri pentru o presupusă personalitate ascunsă , retrasădin realitate ş i la care de fapt nici nu ne mai gândim. Am o prietenăobsedatăde propria ei personalitate ş i care totuş i se fardeazăş i sembracămereu dupăschimbă toarele mode din reviste ş i se culturalizeazădupăla fel de efemerele trend-uri artistice. O vezi azi cu ochii încercă naţ i negru, „punk", mâine lilină ş i suavă, în cămă ş i pastelate de mă tase, poimâine femeie de afaceri, la taior ş i cravatăbă rbă tească . Azi e fascinată de teatru ş i se vârăîntre regizori ş i actori, mâine intră într-un mediu de artiş ti plastici, lă sând teatrul baltă. Astă zi citeş te în extaz cine ş tie ce autor descoperit subit, îl mitizează , îi dăo aurămisticăş i i se închinăca unui idol, pentru ca mâine altul săîi ia locul, pe când cel dinainte cade în dizgraţ ie. Şi totuş i ea numeş te tot acest ş ir de tră dări de sine, toatăaceastăderivăpe valurile entuziasmelor de moment, „personalitatea ei". Nu mă ndoiesc că , în felul 80 ei, aceastăfemeie se cautăş i ea pe sine, dar, sistematic ş i intenţ ionat, se cautăunde nu se află , de teamăca nu cumva, într-un târziu, săse găsească . Pentru cei ca ea pare săfi compus Frank Zappa faimosul cântec „Do you know what you are? You are what you is!" Eş ti ce este, ce se vede, nici un strop mai mult. Eul nostru nu mai e altceva decât vidul interior indus de viaţ a noastră supraaglomerată, supraocupată , din care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce „cu adevă rat contează ". Şi totuş i, orele de singurătate, clipele de nefericire, crizele din viaţ ă , visele ş i reveriile, depresia, situaţ iile limită ,

61

obsesiile, muzica, îndră gostirea — toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţ ii tale „reale" îţ i aratăcă, trăind fă răreflecţ ie despre tine însuţ i, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţ ii, satisfacţ ii, imagini, bârfe, obiecte, minciunăş i strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţ ei tale. Eş ti un simplu consumator care se consumăîn primul rând pe el însuş i. Şi vei ră mâne mereu aş a dacăviaţ a nu se hotă ră ş te o datăsăte dea cu capul de pragul de sus. în adolescenţ a mea, o dragoste nefericităş i apoi experienţ a mizerabilăa serviciului militar mi-au dezvă luit ce n-aşfi crezut niciodatăcăzace-n mine: multă ură , frustrare ş i laş itate, dar ş i multăputere de a îndura. Nu-mi mai fac de-atunci atâtea iluzii: nu sunt cu adevă rat nici bun, nici frumos sufleteş te, nu pot fi un „model" pentru nimeni, aş a cum nici eu nu am modele în via81 ţ ă . Experienţ ele ulterioare m-au învăţ at ş i ele sănu mă pă că lesc pe mine însumi. E tare bine săş tii ce zace cu adevă rat în tine. Am un amic care se considerăinfailibil. E uimitor cum îş i converteş te mereu eş ecurile în victorii, cum îş i justificăgreş elile, cum le uităsistematic pe cele ce nu se pot justifica. Dacă -1 asculţ i, ai senzaţ ia bizarăcă ai întâlnit singurul om care n-a greş it niciodată . Tot ce-a fă cut vreodatăa fost perfect, toatălumea-1 admiră , numai pă rerile lui sunt juste în legă turăcu toate subiectele posibile. Mecanismele lui de apărare sunt hipertrofiate ş i mereu în alertă : nimic ră u nu trebuie săajungăla urechile ultra-orgolioase ale sinelui să u. Rareori vezi o discrepanţ ă mai mare între cine-ş i imagineazăun om căeste ş i cine este el cu adevărat. Aş adar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât sămădecupe-ze-n diapozitive subţ iri. în

62

momente diferite, dupăele, am personalită ţ i diferite. Interiorul nostru nu e însăun album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă , că utarea mea de sine. Exist pentru cămăcaut pe mine însumi. Nu măcaut ca sămăgă sesc: faptul cămăcaut pe mine însumi este semnul cădeja m-am gă sit. Petruţ a .Cram în clasa a patra când IDR-ul a-început să -mi iasă neobiş nuit de mare. Deş i era o injecţ ie, nu prea ne era fricăde ea, pentru căne-o fă ceau în antebraţ , cu un acuş or ridicol de mic, ce ne vâra un strop de lichid sub piele. Am fi preferat, bineînţ eles, vaccinul pe zahă r cubic, dar asta era. Ne înş iram în faţ a uş ii cabinetului medical, cu mâneca suflecatăş i, când ajungeam înăuntru, ne uitam mai întâi cum le face la cei din faţ ă , ne bă team joc de fetele ş i mai ales de bă ieţ ii fricoş iş i, când ne venea rândul, întindeam mâna ş i ne uitam în partea cealaltă . Peste câteva zile veneau săvadărezultatul. Atunci începea chinul meu. Prima datăm-a luat prin surprindere. Nici nu mămai gândisem la micul „vaccin". Cel pe care ţ i-1 făceau în picior era afurisit ră u, a doua zi te durea groaznic ş i nici nu mai puteai să-ndoi piciorul, mai ales cătoţ i colegii încercau săte pocneascăpeste el când nu erai atent. Pe lângăel, IDR-ul era un fleac. Asistenta medicalăa intrat în clasăş i ne-a luat la rând, începând din prima bancă. Eu, deş i cel mai mărunţ el dintre bă 83 ieţ i, stă team în ultima bancă , lângăun repetent de două ori cât mine, PuicăIon, pe care, chipurile, trebuia să-1 aduc pe calea cea bună . Puicăă sta era un tembel ce nu s-a văzut. La o lecţ ie de citire cu faimoasa bătrânicăce

alunecăiarna pe-o pojghiţ ăde gheaţ ăş i copiii o ajutăsă se ridice, Puicăcitise „.. .ş i bă -trâ-nica a-lu-ne-căpe o ploş -niţ ă ..." Era dezastru. El a vă zut primul IDR-ul meu, la vreo douăzile dupăce ni-1 fă cuseră . Cu al lui mi l-am comparat ş i eu ş i m-a apucat frica. La el, abia se cunoş tea puţ inăro-ş eaţ ăîn jurul înţ epă turii. La mine era ditamai pata cât o farfurioară , purpurie pe braţ ul meu subţ ire, cu pielea aproape transparentăpeste vinele albastre. „Bă tebecistule", mi-a zis Puică , „nu mai stau cu tine în bancă !" Copiii s-au adunat în jurul meu ş i-au început să scandeze: „Of-ti-co-sul! Of-ti-co-sul!" Cuvântu-ă sta (cu care m-au zgândărit apoi câţ iva ani la rând) m-a mirat la început, fiindcăpentru mine ofticos era ă la care se supără la jocurile de că rţ i sau la fotbal: „Te oftici, bă, te oftici!", striga câte unul; Oftica e boalăgrea, Cutare suferăde ea!... i se cânta ofticosului. Lumpă , dintre noi, cei de la bloc, era cel mai ofticos. Pe locul doi era Simfonia-n Do Major. Pânăsăajungăasistenta medicalăla banca mea, copiii din clasăîmi trăgeau cu forţ a deasupra pupitrului braţ ul pe care voiam sămi-1 ascund: „Tovarăş a! Tovarăş a! Ia uitaţ i la bă ia84 tu'ă sta!" Aş a căsora i-a lă sat pe ceilalţ i baltăş i a venit în fundul clasei. Eram acum, ridicat în picioare, în centrul atenţ iei. îmi amintesc cătremuram din toate încheieturile. Toţ i colegii râdeau ş i se strâmbau la mine. Asistenta mi-a luat braţ ul, mi-a măsurat pata, în crucişş i-n curmeziş , cu o riglăde plastic ş i a clă tinat din cap. A vorbit puţ in în ş oaptăcu învăţ ă toarea. Dupăaceea ne-a dat pauză. Dupăo vreme mi-au repetat IDR-ul, numai mie, fă răsă

63

64

ş tie colegii din clasă . Mi-a ieş it la fel. Când am vă zut iară ş i pata crescând m-am ruş inat foarte tare. Nu mă chinuiau numai hă rţ uielile copiilor, care toatăluna schimonosiserăpoezii ş i cântece ca să -mi poatămiorlă i în faţ ăcuvântul cel de ruş ine: Am cravata mea, Sunt tebecist! Şi mămândresc cu ea, Sunt tebecist! îmi cântau, vârându-se în mine ş i suflându-mi în faţ ă . Iar dupăora de românăcu „Preda Bu-zescu" îmi recitaseră: Tebecistul scoase o secure micăŞi lovind pe Preda pavă za îi strică ! Mai mult măenerva acea patăroş ie care se lă ţ ea de la o zi la alta fărăca eu s-o pot opri, fă răsăpot face ceva. Parcă mi-o fă cuse cineva cu fierul înroş it pe frunte, aş a mă simţ eam. îmi pusesem eu niş te comprese, o linsesem câte un sfert de oră , doar-doar o scă dea — degeaba! 85 Eram ofticos ş i măpă ş tea preventoriul, cum ş optise asistenta prea tare că tre Tovară ş a, iar copiii auziserăş i, cu voci de desene animate, cotcodă ceau dupămine: „Preventooooriu! pre-ventooooriu!"... în clasa noastrăera o fatăPetruţ a, foarte bru-neţ icăş imbră catămereu în ş orţ ul de uniformăcel mai decolorat din clasă. Părinţ ii ei nici mă car n-avuseserăbani să -i cumpere o matricolăimprimatăcu vopsea galbenă , cum aveam toţ i: mama ei îi cususe numă rul cu aţ ăgalbenăpeo bucatăde diftină . In singura pozăcu toatăclasa pe care ne-au fă cut-o într-a patra ş i care-a costat zece lei fiindcă era colorată , cu toate cănu ieş ise bine, ş i ne-au silit s-o cumpă ră m cu toţ ii, Petruţ a stăpe rândul din mijloc, în banca a doua, lângăFleş eriu Dan. Eu aproape cănu mă văd, sunt doar un punct negru în fundul clasei. Petruţ a era

foarte veselă , sprintenăca o vrabie ş i n-avea nici un iubit, cu toate căîn clasa noastrăera un dezmă ţce nu s-a văzut, aproape toţ i aveau iubiţ iş i iubite, unii, ca Apostol, chiar mai multe. Ajunseserăchiar săjoace gajurile pe să rutate, suiţ i pe câte o bancă ,ş i unii nu se pupau numai aş a, în aer, sau pe obraz... Mie-mi plă cea de Lili, dar eram atât de sfios că, doar dacăse uita Lili la mine, o ş i luam la fugăcât puteam. Iar de când cu IDR-ul nici atât curaj cât înainte nu mai aveam... în fiecare pauzămăduceam la veceul băieţ ilor ş i mă -nchi-deam într-o cabinăca să -mi privesc pe furişpata de pe braţ . Nu rezistam sănu măuit dacănu 86 cumva a mai scăzut, deş i la ieş ire se găsea mereu vreunul care să -mi strige: „Ce faci, Oftică ,ţ i-ai luat pastila?" în cabina de closet pereţ ii erau plini de desene cu prostii ş i de poezioare tot cu prostii. Desenele ară tau niş te fete crăcă nate, dar desenate foarte urât, ş i direct în sus spre pă să ricile lor ară ta vârful unei să geţ i, iar la capă tul celă lalt al să geţ ii scria cuvântul foarte urât PIZDA. Şi în poezii era cuvântul ăsta, ş i altele. Una dintre ele era scrisă cu pixul pe uş ăde un bă iat mai mare, vreun derbedeu, fiindcăspunea: Pizda măti-ntre copaci! Mata are cinci gândaci: Unul miş că , Altul piş că , Altu-nvârte la moriş că , Unul face tăiţ ei Şi-altu-ş i bagăpula-n ei! Intr-o zi, când m-am întors în clasăde la ve-ceu, am gă sit mulţ i colegi adunaţ i în jurul unei bă nci. în bancăstă teau

65

66

Petruţ aş i una Iosub, ş i Petruţ a le fă cea copiilor un oracol, adicăle citea niş te-ntrebări dintr-un caiet: dacăau vreun iubit, din ce clasăe, dacăe înalt sau scund, blond sau brunet, dacă -nvaţ ăbine etc, ş i pentru fiecare ră spuns tră gea câte-o liniuţ ăîn caiet. Apoi tă ia liniuţ ele câte trei ş i ieş eau niş te cifre: 323, 132,231 etc. Dupăele îţ i spunea dacăcel la care te gândiseş i te iubeş te sau nu, sau doar îi placi, ş i mai erau ş i alte ră spunsuri posibile. Toatălumea râdea ş i se distra, dar mai ales ar fi vrut 87 săş tie la cine se gândise fiecare, adicăcine le erau iubiţ ii. Petruţ a tocmai terminase cu ultimul, ş i mai era timp din recreaţ ie (care era de 20 de minute, dar Tovară ş a nu apă rea înainte de jumătate de oră ), aş a căpicasem tocmai la timp. „Fă -i ş i Iu' Tebecistu'", au început săstrige, „că poate iubeş te ş i el vreo tebecistăde-a lui!" N-am putut să scap, m-au îmbrâncit peste fetele din bancăş i aş teptau acum ca Petruţ a să -nceapăcu întrebările. Dar ea mai întâi n-a vrut, a-nchis repede caietul ş i-a dat să -1 bage în ghiozdan: „Nu mai, gata, vine Tovară ş a!" „Fă -i, fato, ş i lui, cănu vine!" strigăIosub de lângăea ş i-i smulse ş i caietul, aş a căPetruţ a trebui să -mi facăş i mie oracolul. Nu ş tiu de ce, m-am gândit chiar la ea. Săraca, avea pielea atât de mă slinie... Şi părul, nu ş tiu cum, puţ in unsuros... Şi acasănu stă tea o clipă , făcea treabă, gă tea, îngrijea de doi fraţ i mai mici, ş tiam de la mama, care aflase de la ş edinţ a cu pă rinţ ii. Cu toate astea, îş i fă cea mereu temele, chiar desena bujori ş i fluturaş i la colţ urile paginii, pentru care Tovară ş a îi dă dea un punct în plus la notă . Petruţ a a-nceput sămă -ntrebe. Am dat toate răspunsurile gândin-du-măla ea, dar uitându-mă-n altă parte, ca sănu înţ eleagănimeni la cine măgândeam.

67

Şi cum dă deam eu răspunsurile, deodatăs-a-ntâmplat ceva. Am observat ceva la Petruţ a. Cred cădoar faptul că nu mai era veselă. Nu ş tiu ce-am simţ it, de fapt, dar era ca ş i cum cei88 lalţ i din jur nu mai contau, de parc-aşfi ră mas singur cu ea în sala pustie. Şi de parcăea se prinsese la cine mă gândisem. Dupăce am dat toate răspunsurile, ea a tras liniuţ ele ş i oracolul a ieş it: „Te iubeş te, dar o ascunde". Toţ i au început sărâdă , dar chiar atunci a intrat Tovarăş a, care a-nceput săne tragăcataloage-n cap, gonindu-ne-n bă nci. Ultima orădin ziua aceea, seara târziu, a fost ora de desen. Ora asta n-o fă cea cu noi Tovară ş a, ci o studentăîn practică , pe care golanii de la noi din clasă , mai ales Strinu ş i Dubinuc, o chinuiau ca pe hoţ ii de cai. De multe ori a ieş it din clasăplângând în hohote. „Tu ar trebui săte duci undeva într-o peş teră ", îi spusese o dată , cu ochii-n lacrimi, lui Strinu, scoasădin minţ i de guiţ ă turile lui. „Mă duc, dacămăduceţ i dumneavoastră -n spate!", rânjise el. Pentru asta directorul îl bătuse zece minute-n ş ir în faţ a clasei, de-1 umpluse de sânge. Dar tot nu se potolise. Afarăningea de rupea, vedeam pe geamurile clasei. Se lă sase întunericul. Fulgii păreau acum roz ş i, dacăte uitai mult la ei, ţ i se pă rea cătoatăclasa zboarăîn sus, spre cer. Petruţ a stă tea acum cu mine în bancă , pentru căla ora de desen puteam săne aş eză m cu cine vroiam noi, aş a cătoţ i colegii ş i colegele se mutau cu iubitele ş i iubiţ ii lor. Şi Petruţ a a venit deodatăîn banca mea. Am plecat în altă bancă , dar ea a venit iar lângămine. Mi-era groaznic de frică 89

68

sănu creadăcolegii căo iubesc! Pânăla urmăam lăsat-o. Ne pictam pe foi de bloc mic de desen peisajele de iarnă cu case acoperite de ză padăş i oameni tot de ză padă . Aveam deja multe planş e în bloc, vă luri te din cauza acuarelei. Pictam tocmai hornul încă rcat de nea al casei ş i fumul care ieş ea din el când, iară ş i, s-a fă cut un fel de liniş te-n jurul nostru. M-am uitat speriat la Petruţ a, dar ea nu mai picta ş i de fapt nu pictase absolut nimic, foaia ei era albăca ză pada. Cum nu vă zusem pânăatunci? Privea doar în jos, era de parcăochii ei ar fi fost numai gene. Şi, când măaş teptam mai puţ in, ş i-a lă sat încet degetele pătate de cernealăale mâinii stângi peste mâna mea. Am simţ it că -mi bate deodatăinima foarte tare, dar nu pentru căpalma ei era peste a mea, ci fiindcăea mi se ridica pe braţ , împingându-mi încetiş or mâneca hainei ş i a că mă ş ii de uniformă! încet-încet, dezvă luităde degetele ei, groaznica mea patăroş ie se ivea deja, în vă zul tuturor, creş tea ş i se lă ţ ea pe mă surăce ea-mi dezvelea braţ ul tot mai sus, că tre cot. Şi, nu ş tiu cum naiba, nu puteam sămă miş c, sămi-1 trag înapoi! Acum, pe mâna mea moale întinsăpe pupitrul jegos, pata cea roş ie se vedea cu totul, rotundăş i fierbinte de parcămi-ar fi făcut-o un fier de că lcat. Copiii ceilalţ i erau acum un fel de mâzgălitu-ră colorată , iar fulgii de zăpadăse opriserădin căderea lor la ferestre ş i pâlpâiau nemiş caţ i. Şi Petruţ a, în liniş tea clasei, ş i-a aş ezat doar uş or palma pe marea pată, mai uş or decât ar 90 fi fost atingerea unui fulg, ş i atunci pata mea a pă lit cu încetul, contururile i s-au ş ters ş i culoarea a dispă rut în câteva minute sub piele. Doar înţ epă tura, ca un punctuleţ negru, mi-a mai ră mas pe braţ , acum la fel de palid ş i

bră zdat de viniş oare ca al orică rui alt copil. Petruţ a s-a uitat din nou la mine, aş a, serios ş i gata săplângăde parcar fi luat o notăproastă , dupăcare a fugit în altăbancăiar eu am ră mas nă uc, frecându-mi braţ ul dezgolit. Ningea iar frumos ş i repede-repede, iar Dubinuc cotcodă cea din nou în fundul clasei. A doua zi, asistenta medicalăa fost foarte mirată . M-au dus la spital, mi-au făcut analizele ş i nu au mai găsit nici urmăde microbi în sângele meu. Şi părinţ ii mei au trebuit săumble foarte mult, fiindcă -mi fă cuserădeja formele să mătrimităîn preventoriu, la Voila... Acum trebuiau să mă -nscrie din nou la ş coală , o com-plicaţ ie-ntreagă. Dar mă car se bucurau ş i ei cănu au un copil tebecist, fiindcă asta ar fi însemnat încăş i mai multăbă taie de cap cu medicamentele, plus cănu ar mai fi dormit nopţ ile de tuş ea mea. De-atunci, IDR-ul nu mi-a mai ieş it niciodatămare, dar colegii mei mi-au zis, totuş i, pâ-nă -ntr-a ş aptea, tot Tebecistu' (dupăcare, nu se ş tie de ce, au început să-mi zicăMamutul sau Trompă ). Petruţ a a mai stat la noi în clasăpânăla sfârş itul trimestrului, apoi pă rinţ ii ei s-au mutat în alt cartier ş i au dus-o la ş coala de-a91 colo. Azi e vânză toare la raionul de ceasuri al magazinului Cocor. Trec uneori pe-acolo, nu prea des, ontreb câte ceva... îmi ră spunde profesional, aruncându-mi doar câte-o scurtăprivire. Dupătreizeci de ani e normal sănu mămai recunoască . „...A lovely Utile jewish princess..." v^riticii îi împart pe scriitori în fel ş i chip, dupăafinită ţ i, dupăgeneraţ ii, dupăfamilii de spirite ş i dupăcurente literare, dar în ceea ce măpriveş te cred căei pot fi tot atât

69

70

de bine clasificaţ i în scriitori care-au avut puţ ine femei ş i scriitori care-au avut multe femei. Nu intru aici în amă nunte, oricât ar fi de semnificative: ce-nseamnă , adică, săai o femeie, de ce mărefer doar la scriitori bărbaţ i, ce se-ntâmplăcu autorii gay etc. Recunoş ti imediat scriitorii care-au avut multe femei la viaţ a lor: în paginile acestora personajele feminine sunt un soi de automate cu pă r lung (ş i blond), cu sâni mari ş i funduri rotunde, care vin când le chemi ş i dispar dupăce acţ iunea — dă-i ş i trage-i! — a ajuns la un bun sfârş it. Erotismul nu e mai important la ei decât masa de prânz sau decât o partidăde tenis. în schimb, cei ce-au avut puţ ine femei (nu mai vorbesc de cei care n-au avut nici una, sunt ş i nefericiţ i dintr-ă ş tia) au tendinţ a maniacalăsădescrie pe zeci de pagini fiecare nuanţ ăa zâmbetului lor, să -ntoarcăpe toate feţ ele fiecare cu93 vânt al lor, săfilozofeze despre feminitate ca arhetip, să dezvolte o mistică-ntreagăîn jurul marii zeiţ e a dragostei ş i a morţ ii. întind, adică , de bietele două -trei femei cu care-au avut de-a face, de parc-ar vrea săsuplinească astfel, prin calitatea scriiturii, cantitatea deficitarăde experienţ ă . Oricât ne-am stră dui, prin urmare, nu putem ieş i din dilema voicaniană : metafizica la un capă t al spectrului ş i o parte gingaş ăa anatomiei feminine la cealaltă . Vai, mănumă r printre cei care sunt mai aproape de metafizicăpe acest continuum al feminităţ ii. Despre cele câteva femei (dar ce femei!) care mi-au onorat mintea, viaţ aş i patul am scris de zeci de ori. Volutăa corpului lor ş i rictus al gurii lor ş i cârlionţal capriciilor lor n-au ră mas neconsemnate în pagini boţ ite ş i fierbinţ i asemenea

cearş afurilor unui bă rbat singur. M-am plimbat de nenumă rate ori prin muzeul îngheţ at ş i gol de sub bolta ţ estei mele privind la nesfârş it cele câteva exponate: femei spectrale, de-o sutăde ori mai înalte decât mine, urcate pe socluri criselefantine, cu numele lor scrijelit pe plă ci de onix. Le ş tiu cum măş tiu pe mine însumi. Ele, care îmbă trânesc obscure prin vreun colţal lumii ce la rândul ei îmbă trâneş te, ş i-au lăsat definitiv amprenta în azotatul de argint al paginilor mele, unde trăiesc tinere ş i minunate, nedeformate de sarcini ş i de nostalgie. Acum măgândesc la Ester, cu care nu m-am culcat niciodată , fapt pentru care revin la mă runta dar atât de intensa întrebare: ce-nseam94 năsăai o femeie? Căci nu ai avut cu adevărat zeci de femei cu care ai făcut dragoste, ş i-n schimb simţ i că niciodatăn-ai posedat mai deplin, mai extatic pe cineva decât pe puş toaica ce ţ i-a aruncat o privire într-un troleibuz aglomerat, ş i pe care n-ai mai vă zut-o de-atunci niciodată . Mi-am adus aminte de Ester (care în povestirea mea „REM", scrisăpe când ne plimbam de mânăpe cheiul Dâmboviţ ei în fiecare noapte, este cea care, deghizată -n bă rbat, a să rutat-o pentru prima oarăpe eroina numităacolo Nana, ş i pe care nici nu mai ş tiu cum o chema în realitate) cu câteva zile-n urmă , pe când umblam la-ntâmplare prin cartierul evreiesc din inima Cracoviei, privind clă dirile negustoreş ti, vopsite bleu ş i cără miziu, cu firme pline de lite-re-ntoarse ş i cu gă rduleţ e în formăde sfeş nic cu ş apte braţ e. Grupul nostru de turiş ti a intrat pânăla urmăpentru cinăla Klezmer Hois, un restaurant „de-al lor" care mi-a adus în minte imediat adevă raţ ii Arnoteni ai lui Mateiu Ca-ragiale: o casăde

71

72

mari burghezi, pereţ i tapetaţ i cu poze îngă lbenite, bufete baroce cu vitrine pline de vase ciudate, afiş e de cabaret... Sala, cu stâlpi centrali ca aceia de care s-a sprijinit odinioarăSamson, era impregnatăde spirit evreiesc. La ferestre — perdele cu ochiuri mari, fă cute de mână, ca ş i macrame-urile de pe mese. O matroanăîn rochie cu paiete verzi ş i move cânta la vioarăcântece klezmer, asistatăde un contrabas ş i-un acordeon. Am spă lat cu bere mirosind a ghimber amă ră ciunea acumulată 95 în timpul zilei (veneam direct de la Auschwitz), ascultând acele linii melodice care aduceau când cu sârbele noastre, când cu valsurile vieneze, ş i-am mâncat apoi pui cu miere ş i scorţ iş oară . La o masăfoarte lungă , vreo treizeci de femei, cele mai multe cu inconfundabila, dar inefabila figurăorientalăa evreicei, petreceau pe rupte, miş când din cap fericite în ritmul muzicii. Eram în Chagall ş i-n Şalom Alehem. îmi suna-n cap cântecul lui Zappa, „I need a lovely little Jewish princess", când, printre femeile de la masa cea lungă , mi s-a pă rut c-o vă d pe Ester. Nu era ea, fireş te, dar una dintre femei avea aerul ei, tocmai acel inefabil, acea dulceaţ ăa tră să turilor grăsuţ e, acele pliuri somnoroase ale ochilor verzi, tocmai acea alteritate pe care-o simţ i într-o clipă, dar pe care e atât de greu s-o exprimi. Când am ieş it, sub bolta plinăde stele — toate cele ce ardeau peste Cracovia erau galbene ş i aveau ş ase colţ uri —, aveam mintea plinăde Ester, de parc-aşfi fost transportat cu două zeci ş i... câţ i? de ani în urmă , în singurul anotimp în care am fost prieteni. Anotimpul s-a-ntâmplat săfie vara, o varăbucureş teană din care crezi cănu te vei mai trezi niciodată , adâncăş i plinăde praf, în care nu-ţ i vine decât săumbli pe străduţ e

pustii ş i sonore. Ester era o colegăa surorii mele ş i stă tea chiar pe una dintre aceste stră duţ e dintr-un cartier cu vile. Apartamentul pă rinţ ilor ei (am fost la ei doar o dată) ară ta exact ca sala de la Klezmer Hois. Iar ea, deş i mult mai tână ră , avea aerul 96 exotic ş i stră in al femeilor de la masa cea lungă. De fapt, nă scutăla noi din părinţ i nă scuţ iş i ei la noi, părea totuş io stră inăcare vorbeş te foarte bine limba noastră . Gesturile ei, atitudinile ei, felul ei mereu surprinză tor de-a reacţ iona, mai vechi decât limbajul, îi contraziceau cuvintele în fiecare moment. Era foarte frumoasă . Din profil pă rea o fiinţ ăsubţ ire, delicată , adunatătoată -n priviri. Corpul îi părea elastic ş i cabrat ca al unui model pe catwalk. Dar imediat cum întorcea faţ a spre tine, în chipul ei se oglindea Sefer-na-Bahir, Cartea Stră lucirii: faţ ărotundă , cu ochi verzi ş i gurămoale ş i senzuală, dar atât de intens senzualăîncât trecea în mistic, golindu-se de sexualitate. Ester devenea atunci omonima ei din Biblie, cea către care marele rege asirian întinsese sceptrul de aur, dă-ruindu-i astfel viaţ a. Iatăscriitorul care-a avut puţ ine femei: gata mereu să mitizeze... De fapt, cu Ester am avut o legăturăde câteva luni, în care n-am vorbit despre dragoste ş i n-am fă cut dragoste, deş i am ajuns uneori foarte aproape de asta. Dar ne-am plimbat zilnic ore-n ş ir, am fost la cenacluri unde prezenţ a ei era hipnotică, unde pă rul ei foarte lung senfoia aspru atrăgând toate privirile („băi, norocosule, cine-i gagica?"), am fost ş i la ş tranduri sordide, unde nu se putea intra în apele bă loase. Când o conduceam spre casă, noaptea târziu (fireş te, pe sub stele cu ş ase colţ uri), ne opream pe drum, luminaţ i spectral de vreun bec sau de

73

74

vitrinele vreunui troleibuz care tre97 cea greoi, ş i ne să rutam în disperare. Niciodatănu ţ inusem în braţ e un corp atât de frumos, o fatăatât de simplăş i atât de, totuş i, misterioasă . Nu s-a-ntâmplat nimic deosebit în tot acest timp. Părinţ ii ei n-aveau pe mânăvreun tatuaj de la Auschwitz, ca să -mi salveze povestirea de monotonie (de fapt, s-o transforme într-o povestire). Nimic n-a virat mă car în fantastic: Ester navea la gât vreo perlăcare săstră luceascăbrusc în penumbrăş i n-a rostit vreodată, privindu-mă -n ochi, „Hevel havolim, hakol hevel"... Zilele-ncepuserăsăse răcească ,ş i în seara în care Ester mi-a spus căva emigra cu familia ei în Israel mi se făcuse frig dinainte să -i aud cuvintele. Apoi am îngheţ at. Ne propuseserăm tacit sănu ne-ndră gostim unul de altul dar probabil că , fă răsă-mi fi dat seama, eu sau ceva din mine transgresase limitele impuse. Eram îhtr-un parc mizer ş i pustiu, sprijiniţ i de o masăde ş ah din ciment. Am condus-o acasă , ca-ntot-deauna, ne-am sărutat cantotdeauna, nu ne-am spus adio, nici măcar la revedere, apoi nu ne-am mai vă zut niciodată . Avionul ei a decolat de pe o pistăacoperităde brumă, în acea toamnă(deja) a lui '86, fă răca privirile mele să -1 urmă reascăpierzânduse pe cerul înnorat. Ea avea sălocuiascăde-atunci la Haifa, oraşmai potrivit ca nume cu pă rul ş i privirea ei. Eu, ră mas în Bucureş ti, legat de glie (credeam sincer pea-tunci căn-aveam săpot ieş i din ţ arăniciodată ), am suferit câineş te câteva să ptă mâni, apoi am 98 uitat. I-am trimis scrisori ş tiind sigur cănu vor ajunge la ea, dupăcum nici o scrisoare din Haifa nu mi-a parvenit

vreodată . Povestea mea are un epilog petrecut cu zece ani mai târziu. Era în timpul ră zboiului din Golf. Saddam reuş ise sătrimităcâteva rachete anemice, care au că zut pe pă mânt israelian. Ascultam placid ş tirile la BBC, unde câţ iva martori, evrei originari din România, ai evenimentelor luau cuvântul pe rând, când „doamna Ester X. din Haifa" (cu totul alt nume de familie decât cel, ş i el evreiesc, pe care-1 purtase) s-a auzit deodată : vocea ei veche, ezitantă , inconfunda-bilă . Era de parcăJustine a lui Durrell mi-ar fi vorbit deodatădin eter. Am ascultat, tremurând din încheieturi, cele câteva fraze înfricoş ate, am umblat prin casăjumă tate de orăîn sus ş i-n jos, murmurându-mi de zeci de ori „Hevel havolim, hakol hevel" („Deş ertă ciunea deş ertă ciunilor ş i totul e deş ertă ciune"), ş i-apoi peste toate s-a aş ternut tă cerea. întâlnire la Torino C_um am avut întotdeauna un puternic sentiment de predestinare, nu prea pot crede în întâmplare, mai ales când viaţ a cam depăş eş te măsura în privinţ a coincidenţ elor. Ne-apucărâsul când, în melodramele de altă datăş i-n tele-novelele de azi, gemeni despă rţ iţ i din leagă n se regă sesc dupătreizeci de ani, mame ş i fii îş i descoperărudenia chiar când sunt gata săse că să torească unii cu alţ ii etc. Dar viaţ a e o trebu-ş oarăceva mai complicatădecât îş i închipuie creierele noastre de muscă . Spune ş i tu, dragăcititoare, cum ar trebui săreacţ ionez eu la ce mi s-a-ntâmplat numai în curs de-o săptă mânădupă scrierea povestirii precedente? Ziceam acolo, între altele, cănu-mi mai aduc aminte cum o chema în realitate pe Nana, personajul meu din nuvela „REM". Fusese o ţ ipă pe care nici n-o cunoş team, cu care avusesem o aventură

75

76

de-o singurănoapte — o agăţ asem la un cenaclu ş i, spre surpriza mea, ajunsesem în garsoniera ei fă rămulte fasoane —, dar din asta se desfăcuse ceea ce cred ş i azi că e textul cel mai bun scris de mine vreodată. N-am mai văzut-o 100 de-atunri deloc, timp de nouă sprezece ani, când, vinerea trecută ... Măuitam blazat la televizor, schimbam canal dupăcanal ş i deodatăNana, cu nouă sprezece ani mai în vârstă , cu multe kilograme mai planturoasă , cu... — dar nu vreau săfiu ş i mai rău cu ea — mi-a apă rut în faţ a ochilor. Era în juriul unui caraghios concurs de poezie. Vreţ i mai mult? A doua zi am deschis un ziar lantâmplare ş i am dat peste o cronicăla o carte a ei de poezii (fiindcăea nu era inginerăsau funcţ ionară , cum o descrisesem eu în REM, ci poetă)! Dupăce, repet, nouăsprezece ani nu mai dă dusem peste numele ei nică ieri. .. Vreţ i chiar ş i mai mult? Atunci trebuie s-o pără sim pe Nana ş i săvăspun că , dupăvreo douăzile, pe când aş teptam în antreu la dentist, ră sfoiam revista „Capital", mai precis acel numă r special cu cele cincizeci de femei de succes din România. Şi-am început sărâd ca prostul, spre mirarea celorlalţ i mucenici care mai aş teptau săfie martirizaţ i: una dintre cele cincizeci de fericite era o veche iubităde-a mea! Nu că utaţ i revista, căn-o s-o ghiciţ i. Oricum, nu era nici Andreea Marin, nici Mihaela Rădules-cu. Dac-aşfi avut mii de iubite aşmai fi zis căe o simplăcoincidenţ ă, dar aş a... Iar dacăvreţ i mult, mult mai mult decât atât, citiţ i de-aici încolo, nu înainte însă de-a vălega centurile de siguranţ ă . Pentru că , iară ş i la doar câteva zile dupăce-am aflat ce de bani face azi fosta mea iubită, am plecat la Torino. N-are

77

nici o importanţ ăce-aveam 101 de făcut acolo. Fapt e căTorino a fost una dintre cele mai neaş teptate revelaţ ii ale mele. Spre ruş inea mea, ş tiam pân-atunci despre acest oraşdoar căera undeva în nordul Italiei ş i căacolo se fabrica autoturismul Fiat. Vă imaginaţ i neîncrederea mea când, chiar pe aeroport, prietenul Marco m-a întâmpinat cu cuvintele: „Ştiai, bă nuiesc, căTorino e un oraşmagic." Şi-apoi, dupăo ezitare: „Unii folosesc chiar un cuvânt mai greu: diabolic..." în maş ină , pe când priveam năuc peisajul din jur, ca-ntotdeauna când mătrezesc în altăţ ară , Marco a continuat: „Se zice cătoate oraş ele dintre douăape sunt locuri propice vră jitoriei. Torino e unul dintre ele. Tenebrele lui sunt cu atât mai adânci, cu cât aspectul său pare mai raţ ional. Căci ce poate fi mai senin decât Alpii înză peziţ i pe care se proiecteazăspectral oraş ul? Şi, mai ales, decât arhitectura lui riguroasăş i clasică ? în Torino poţ i merge zile-n ş ir fă răsăieş i de sub porticuri: sunt kilometri de galerii tivind faţ adele clă dirilor pă trate ş i masive. Dar tocmai colonadele astea ce se pierd în perspective nesfârş ite devin dupăo vreme... neliniş titoare, apăsătoare ca-n Chirico..." Profesorul se-ntoarse spre mine ş i măprivi-n ochi: „Iar apoi, nu uita căaici, în dom, e adă postit «La Sindone», giulgiul în care-a fost înfă ş urat Mântuitorul ş i care i-a pă strat imaginea. Asta nu-i jucă rie. Fiecare oraşîn care el a fost pă strat, de la Edessa legendarului rege Abgar ş i pânăla Torino, s-a impregnat de forte misterioase..." 102 Ajunş i în oraş , m-am cazat la o pensiune ş i-am ieş it pe stră zi, intrigat de explicaţ iile profesorului Marco. Dar

78

oraş ul pă rea foarte paş nic. Palate semă nând mai mult a primă rii, statui de duci de Savoia pe cai de bronz, în fine, faimoasele porticuri. Turiş ti, lume coloratăş i amestecată . Unde era magia oraş ului dintre râuri? Seara ne-am reunit cu alţ i câţ iva prieteni, traducătorul meu Bruno, familia Pop din Cluj etc. ş i am cinat la o trattoria foarte pitorească . Am ieş it apoi sub stele. „O săvedeţ i acum ceva ce probabil n-aţ i mai vă zut niciodată ", ne spuse Bruno. înaintam pe stră duţ e slab luminate când, brusc, dând un colţ , ni s-a ivit în faţ ăo monstruozitate fă ră limite. O clă dire aproape cât turnul Eiffel de înaltă. O boltăuriaş ăpeste care (n-o sămăcredeţ i, nimeni n-ar crede) fuseserăcocoţ ate douătemple greceş ti unul peste altul, deasupra că rora s-a ridicat un turn subţ ire de o sută de metri înălţ ime, având în vârf un fel de stea enormă ! Dar e imposibil de descris clădirea asta nebunească , trebuie vă zutăcu ochii. „E faimoasa Mole Antonelliana, opera unui arhitect genial ş i dement din secolul al XlXlea. Mă reţ ie ş i grotesc, kitsch curat, dar la o scarăla care kitsch-ul devine fantastic, copleş itor. Nu mai existăaş a ceva în lume", ni se spuse. Dupăce ne-am scrântit gâturile privind ciudăţ enia colosalădin miezul oraş ului, am mai fă cut câţ iva paş i ca săvedem casa în care a locuit Nietzsche în perioada când a scris distrugă toarea sa carte Ecce Homo. Ne-am întors istoviţ i la pensiune. 103 Nietzsche, Antonello, giulgiul lui Isus mi s-au învârtit apoi toatănoaptea în minte. Dimineaţ a am vă zut o expoziţ ie a unui futurist, Fortunato Depero (picturi geometrice ş i pestriţ e, ş otroane pastelate, păsări), ş i-apoi am mers la „L'Egizio", celebrul muzeu de egiptologie, „cel mai mare dupăcel din Cairo", cum ne-a

fost recomandat. Şi-aici am avut întâlnirea cea mai stranie care mi-a fost dată -n aceastăviaţ ă . Nu măsuspectaţ i de fabulaţ ie sau de livresc. Totul a fost real, real, real. Am intrat în muzeu doar familia Pop ş i cu mine. Ce să spun? Nu prea mă -nnebunesc eu dupămumii, sarcofage, urne funerare ş i zei cu cap de pasă re. Aici erau cu sutele, cu miile. Fâş ii uriaş e de papirus, bucă ţ i putrede de lemn cu hărţ i ale lumii de dincolo, cranii cu piele zbârcităş i neagrălipităde ele, mâini scheletice cu unghii pietrificate. Vitrine cu scarabei cocliţ iş i urne cu ibiş i îmbă lsă maţ i. O necropolăsinistrărăsuflând tăcut în jurul tă u. Turiş ti umblau de colo-colo, minusculi pe sub marile statui de faraoni, grupuri însoţ ite de ghizi se perindau pe culoarele glaciale. Unul dintre grupuri era format din copii de ş coală. Stăteau adunaţ i în preajma unei vitrine ş i din mijlocul lor se auzea o voce feminină, automatăş i profesională . Dar, curios, nu se vedea nici o ghidă ! Şi mai ciudat: copiii ascultau explicaţ iile cu o neaş teptatăgravitate. M-am apropiat de ei. La-nceput am crezut căvorbeş te chiar unul dintre copii, deş i vocea era de fe104 meie matură. Dar în cele din urmăam vă zut-o ş i-am încremenit. Cum s-o descriu? N-am mai întâlnit niciodatăo asemenea fiinţ ă , nici în vise, nici în picturi, nici în filme. Stă tea-ntre copii, mai scundădecât mulţ i dintre ei, un corp de fetiţ ă , fă răurmăde sâni, înălţ at într-un chip ciudat, de parcă -ar fi vrut să-ş i ia zborul. Mâini subţ iri, ş ovă itoare. Ceva cu totul imposibil în toatăconstrucţ ia acelui corp. Iar faţ a... în mod sigur nu o faţ ăumană. Vag feminină , dar atrasăca o ciupercăde gravitaţ ia lunii. Cum pot descrie acele

79

80

cearcă ne revă rsate, acei ochi grei ş i fă răstră lucire, acea expresie nici de tristeţ e, nici de deznădejde, nici de durere, ceva ce n-a mai apă rut niciodatăpe o faţ ăde om... Sau pielea aceea cenuş ie ca de cauciuc... Pitica nu privea pe nimeni. Cât am stat în spatele copiilor, înnebunit ş i fascinat, nu s-a uitat niciodatăîn ochii nimă nui. Nici la orice altceva nu privea. Doar vorbea. O italianărece, de bandăînregistrată . Dupăcâteva minute a tă cut brusc ş i-a ieş it dintre copii. Am privit-o levitând, singură , pe culoar pânăla urmă torul exponat. Nici mersul ei nu era cel al speciei noastre. Şchiopă ta cu un picior, iar cu celă lalt sempingea în podea ca săzboare. Nu privea nimic, mergea ghidatăparcăde un simţmisterios. S-a oprit la fel de brusc în faţ a altei vitrine ş i, fă când miş că ri fine ş i de neînţ eles cu bărbia ş i degetele, a aş teptat săse apropie din nou copiii. Care nu se-nghionteau, nu râdeau, nu se uitau pe pereţ i, cum fac de obi105 cei micuţ ii aduş i cu japca-n muzee, ci se târau fascinaţ i, ca niş te captivi, pe urmele ghidei ş i o-nconjurau în tă cere. Nici eu n-am mai vă zut nimic din muzeu de-atunci încolo. I-am abandonat pe soţ ii Pop — care ţ inuserăsă intre într-o grotăpictatăcu nenumă rate trupuri de egipteni rânduite geometric — ş i m-am alipit grupului de copii. Am fost copil în mijlocul lor, privind-o continuu, cu nesaţ , pe ghida pitică , dar nu piticăpatologic, dintre cele cu nanism hipofizar, ci, cumva, metafizic, de parcă apropierea giulgiului sau a fantasticei Mole Antonelliana ar fi iradiat cândva un fetus într-un pântec nefericit ş i-ar fi produs ş tima nemaivăzutăce vorbea acum despre dinastii ş i bărci funerare. Dupămai bine de douăore am ieş it din muzeu total ameţ it, cu piele de găinăpe braţ e. Terminând

cu copiii, ghida le-vitase iar singurăde-a lungul unui culoar, târând un picior, coborând apoi o scarăîngustă spre subsol. Am mers săvă d unde coborâse: scara era-n spiralăş i, de la a doua rotire, bezna se fă cea realmente de nepătruns... Am visat-o întreaga noapte. Venea dupămine. N-aveam unde scăpa de greutatea ochilor ei saturnini. Eram într-un muzeu vid, doar noi doi, urmă rindu-ne printre sarcofage. Măajungea, ş chiopă tând ş i-nă lţ ând un umăr, măatingea cu mâinile ei subţ iri. Cum ocoleam câte-un pilastru de granit, măgă seam faţ ă-n faţ ăcu ea, umedăş i viscerală .O loveam peste obraz, o sfâş iam cu unghiile. O spintecam cu un cuţ it apă 106 rut cine ş tie cum în mâna mea. Că dea ş i se ridica din nou ş i venea iar dupămine. M-am trezit în miez de noapte, tremurând tot, cuprins de o teroare cum n-am mai simţ it niciodată . Am aprins lumina ş i-am rămas cu ea aprinsă , citind, pân-a albit de ziuă. Iar a doua zi, dupălucră rile conferinţ ei, am mers să vizită m Mole Antonelliana, transformatăde curând întrun muzeu al cinematografiei. Am pă truns sub fabuloasa cupolăumbrită , înconjuratăde o spiralăinterioarăpe care puteai urca vreo cinci etaje, am stat câteva ore în faţ a colecţ iei de afiş e de film, ne-am lungit pe fotolii întinse la orizontalăca săprivim filme vechi, de Lumiere ş i Melies, proiectate pe ecrane uriaş e, am străbă tut zecile de să li de cinema amenajate în toate stilurile cu putinţ ă , de la artdeco la pop-art, de la salonul unei case de toleranţ ădin New Orleansul începutului de secol pânăla o locuinţ ă americanătipicădin anii '50. Am urcat în cele din urmă cu un ascensor chiar prin mijlocul cupolei, ascensiune

81

82

lentăş i de o stranietate inexprimabilă , căci puteai privi, prin uş ile de cristal ale liftului, arama plinăde ornamente sinistre a cupolei tronconice, ce-ş i schimba tot mai abrupt perspectivele că tre vârf. Cei de jos ş i tot mai de jos, lungiţ i pe fotoliile lor sângerii, în penumbrăadâncă , păreau subiecţ ii unui experiment sinistru. Am ajuns în fine la templele suprapuse, pe o terasăce lenconjura din toate pă rţ ile. Din par107 tea noastră , Alpii ne-au apă rut ca o panoramăalbă strălucitoare. I-am privit cu nesaţ . Marco, lângămine, mia spus numele fiecărui vârf mai proeminent ş i-a fiecă rei ape care ş erpuia-n zare. L-am lă sat săconverseze cu o româncăînsoţ ităde prietena ei chinezoaică , foarte dornice săne pozeze aflând căsuntem scriitori, ş i am înconjurat terasa ca săajung la panorama oraş ului. Şi-acolo m-am trezit, singur pe toatălatura dinspre oraşa terasei, în faţ a fiinţ ei din muzeu! Era lipităcu omoplaţ ii de balustrada dincolo de care Torino, cu acoperiş uri, ziduri ş i cupole, se-ntindea pânăla orizont. Pe fondul oraş ului magic (ş i poate diabolic) se detaş a ca o sibilă , ca o atotş tiutoare. Părea de fapt o pro-tuberanţ ă -a oraş ului trimisăspre mine ş i care măajunsese chiar ş i aici, la două sute de metri deasupra arcadelor nesfârş ite. De data asta măprivea. Desigur mărecunoscuse, din muzeu sau din vis. Iară ş i adrenalina mi-a ridicat părul de pe braţ e. Totuş i, nici prin cap nu mi-a trecut săfug, sămă-ntorc că tre Alpii liniş titori din partea cealaltă . Am mers până am ajuns faţ ă -n faţ ăcu ea. Niciodatăn-am avut un mai puternic sentiment de predestinare. Ceva trebuia săsentâm-ple. Acum, acum va fi, îmi spuneam. Şi s-a-ntâmplat, că ci femeia ce-mi venea pân-la piept ş i-a-nă lţ at

capul saturnin că tre mine, s-a uitat în ochii mei ş i-a ş optit „Mircea", cu acea intensitate cu care te-auzi uneori chemat pe nume, de foarte aproape, din însuş i creierul tă u, din centrul lui, când eş ti foarte obosit, gata de-a 108 adormi. Totul a fost real, real, real. Şi contactul ochilor noş tri, ş i expresia neumanăa ochilor ei. Am fugit atunci, n-am mai putut altfel, în partea cealaltăa terasei circulare. Nu mai puteam vorbi, Marco ş i Bruno s-au speriat de moarte. Mai curajos, Bruno a alergat în partea opusăa platformei: „Nimic deosebit", ne-a spus la întoarcere, „turiş ti ş i iar turiş ti..." Abia am aş teptat liftul, îh care neam înghesuit din nou cu japonezii ş i suedezii ce priviseră oraş ul ş i Alpii. Nici nu ş tiu cum am ajuns din nou jos, pe mozaicul lustruit din uriaş a incintă. Nu ş tiu cum am zburat, în acea după -amiază , cu avionul, cum am luat apoi taxiul de la Otopeni ş i cum am ajuns acasă. Sunt nă ucit ş i înspă imântat pânăazi. Iubim cu un creier de copil v^ea mai minunatăfemeie din lume este cea care te iubeş te cu adevă rat ş i pe care-o iubeş ti cu adevărat. Nimic altceva nu contează . Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puş ti zăluzi ş i frustraţ i care dă deau note „gagicilor" ş i vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţ i erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta... Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât niş te obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor „Volvo" sau „Mase-ratti": nu ne imaginam cu adevă rat căvom avea ş i noi una vreodată . Prin dreptul cinematografului Patria am ză rit o ţ ipă trăznitoare. Am rămas înlemniţ i: ce pulpe în ciorapi de plasăneagră, ce fund rotund ş i ce mijloc subţ ire, ce ţ oale

83

84

pe ea, ce plete de sârmăroş ie, ră sucităîn mii de feluri... Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem ş i din faţ ă : cum putea avea aş a pereche de ţ âţ e, aş a de perfecte cum numai în albumele de artă— care pe-atunci ne ţ ineau loc de Penthouse—mai văzuseră m? Pentru cine era o astfel de fiinţ ă, cum putea fi o noapte de sex 110 cu ea? Pânăla urmăne-am aş ezat la coadăla bilete, fără s-o scă pă m din ochi ş i fă răsă -nce-tă m comentariile ca din Povestea poveş tilor. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stă tea ş i el la coadă , mâncând seminţ e, înaintea noastră : „E bunăparaş uta asta, nu? V-ar place ş i vouă, ciutanilor... Da' ascultaţ i-măpe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţ i de futeş ă , săş tiţ i căe pe undeva un bă rbat să tul de ea pânăpeste cap! Poa'săfie cea mai miş to din lume, poa'săfie ş i Brijibardo, cătot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă -mea..." Am fost mult mai ş ocat de remarcile astea decât mi-aşfi imaginat. Cum săte plictiseş ti de frumuseţ ea însă ş i, de neatins ş i de neconceput? De cea pentru care ţ i-ai da ş i pielea de pe tine? Ce-ş i putea dori un bă rbat mai mult decât să-ş i poatătrece braţ ul în jurul mijlocului ei, să poatăprivi minute-n ş ir în ochii ei, săo întindăîncetiş or pe pat... Săo scoatădin înveliş ul ei de dantelă mă tăsoasă... De-aici încolo imaginaţ ia mea se bloca, numi puteam închipui cum e săfaci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceş te asupra ta ş i te sufocă ... Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din că rţ i, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel ş i fiecare cu altceva de oferit. M-am

85

îndrăgostit de câteva ş i de fiecare datăa fost la fel: primul semn căaşputea-o iubi a fost mereu cănu m-am putut 111 gândi, vă zând-o, „cât de futeş ăe". Chiar dacăera. Bă rbaţ ii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, pânăş i el, la orice vârstă , îş i imagineazăcum ar face-o cu fata plictisită , necunoscută, de lângăel. Dar când cunoş ti cea mai minunatăfemeie din lume, care e cea pe care o poţ i iubi, semnul este, trebuie săfie, cănici pulpele, nici „balcoanele" nu se mai vă d, de parcăhormonii sexului ş i-ai agresivităţ ii s-ar retrage din creierul tă u tumefiat ş i l-ar lă sa inocent ca un creier de copil ş i translucid ca o corniţ ăde melc. Facem sex cu un creier de bă rbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da ş i a primi afecţ iune. Femeile minunate din viaţ a mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevă rat ş i care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură , nevrozăpură , experienţ ăpură. Senzualitatea, uneori dusă pânăfoarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventurăcomplexăş i epuizantăa minţ ii. Pentru mine nu există, deci, „cea mai minunată " în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brunăsau roş cată , înaltăsau minionă , vânză toare sau poetă . Cea mai minunatăeste cea cu care am putut avea un copil virtual numit „cuplul nostru", „dragostea noastră ". L Irish cream INI u ş tiu dacăaţ i avut vreodatăocazia săcă lă toriţ i într-o maş inăcu volanul pe partea dreaptăş i care merge pe stânga drumului, în stil britanic, adică. Eu am avut, ş i pot săvăspun căe una dintre cele mai stranii experienţ e pe

86

care le poţ i avea. Existăboli ale creierului — Oliver Sachs le enumera într-o faimoasăcarte — care produc iluzii mergând de la amuzant la terifiant: poţ i avea senzaţ ia că-ţ i lipseş te jumă tate din corp, poţ i ajunge să crezi căfiinţ ele cele mai apropiate, soţ ia sau tată l tă u, de exemplu, nu mai sunt ele însele, căau fost înlocuite cu cineva care doar le seamă năş i care conspiră-mpo-triva ta, sau poţ i săai bizara senzaţ ie căte vezi pe tine însuţ i din spate, de la un metru distanţ ă , ca în anumite jocuri pe computer. Cam aş a ceva simţ iş i când nu creierul tău, ci lumea înconjură toare se-ntoarce cu susu-n jos. Mergând invers pe ş osele, te simţ i ca-n vis. Ceva e-n neregulă , neînsemnat la prima vedere, dar care pune-n discuţ ie universul întreg ş i, în cele din urmă, propria ta situaţ ie în el. Ghemuit pe unul dintre locurile din spate ale enormului Rover, 113 nu-mi puteam înă buş i, în acea searăirlandeză , senzaţ ia că mergem pe contrasens ş i cădintr-o clipă -n alta aveam să ne izbim de o altămaş ină. Mintea mea nu era nici ea aş a de inocentăcum poate vă imaginaţ i. La un popas într-un pub, abia ieş iţ i din Belfast, comandasem Irish coffee. Habar n-aveam pe-atunci (era în '93) ce e aia. Vbisem doar ceva autohton, dacătot eram prima datăîn ţ ara druizilor, a berii Guiness ş i a lui Joyce. Mi se adusese un mare pahar ca de coniac plin cu cafea fierbinte, ş i douătablete parfumate de After eight pe farfurioară , în pliculeţ ele lor verde-ntunecat. Când m-am ridicat de la masămi-am dat seama, fă răsă -mi vinăsă cred, cămergeam pe douăcă rări. Că ci în Irlanda Irish coffee e mai mult whiskey decât cafea. Aş a că , pe mă sură ce se-ntuneca ş i localităţ ile alunecau pe lângănoi, starea

mea de confuzie creş tea tot mai mult. Am trecut graniţ a (pur imaginară) spre Irlanda republicanăş i ne-am afundat printre colinele ei că tre Annaghmakerrig. Se lă sase noaptea. Şoferul nu era nici el cu totul „sober" ş i pă lăvră gea într-o limbănumai a lui. Din zece cuvinte chipurile englezeş ti înţ elegeam unul. Noroc căuna dintre poetele cu care eram stă tea lângăel ş i, deş i nu ş tia englezeş te, sau poate tocmai de aceea, pă reau săse distreze amândoi de minune. Cealaltăză cean celă lalt colţ , în spate, lângămine, ş i se uita pe geamul opus. Eram un puş ti pe lângăele. Nu ş tiu cine gândise o combinaţ ie româneascăatât de bizară . 114 Cele douăse urau de moarte, ş i pânăatunci, pe aeroport în Otopeni, apoi în cursa Tarom pânăpe Heathrow, ş i-n cele din urmăcu Lin-gus pânăla Belfast, nu-ş i vorbiseră nici un moment. Dac-aveau s-o ţ inătot aş a, avea săfie distractiv. Ne-ndreptam spre miezul Irlandei, spre complexul cultural Tyron Guthrie Cen-ter de la Annaghmakerrig, unde urma săstăm douăsă ptă mâni. Drumul a fost neaş teptat de lung pentru o ţ arăatât de mică . Am ajuns la castel la miezul nopţ ii, dupăîncăun popas în care am bă ut bere Guiness, îngheţ atăş i apoasă, din halbe uriaş e. Când ş oferul a oprit motorul, dupăce-n faruri se ivise un zid orb, foarte înalt, s-a făcut deodatăo liniş te totalăş i atât de reconfortantădupăhuruitul continuu al Roverului, încât ţ i-era milăs-o risipeş ti. Odatăstinse ş i farurile, am ieş it din maş inăsub cel mai fantastic cer înstelat pe care l-am văzut vreodată. De fapt, cred căscriu paginile astea nu pentru povestea amoroasă (ş i nu prea) care urmează— nu cu una dintre poete sau cu amândouăla un loc, cum poate văimaginaţ i, nu, ferească

87

88

sfântul! — ci ca săam bucuria ş i nebunia sămai descriu o datăacel cer de noiembrie, acel cer irlandez alb de stele. Bolta era pieziş ă , sprijinitădoar pe-o parte de calcanul negru al castelului. în afarăde dreptunghiul întunecat al zidului, cerul dă dea pe dinafarăde stele. Era copleş itor, erau mai multe spoturi de luminădecât întunericul dintre ele, erau presă rate difuz, îngră mă di115 te-ntr-un loc, mai rare în altul, concentrate în mari bucă ţ i de luminăsau dizolvate în aerul îngheţ at. Se fă cuse teribil de frig, ş i totuş i nu ne-am gră bit că tre poarta de la intrare. Am rămas acolo, lângămaş ină , privind spre cerul acela luminos ş i magic, spre cosmosul acela curbat peste lumea cu desă vârş ire întunecată . Alunecau acolo sloiuri ş i gheţ ari de lumină , se sfă râmau acolo, deasupra noastră. Am cinat frugal, un pudding împărţ it la repezeală, tuturor, de o bucă tă reasănă ucă ,ş i-am fost că lă uziţ i apoi că tre vastele noastre apartamente. Pentru prima datănu folosesc ironic fraza asta. Castelul era adânc ş i-nzorzonat ca Peleş ul. Am mers pe culoare nesfârş ite, printre oglinzi ş i candelabre ş i picturi alegorice. Am urcat scă ri cu pereţ ii înţ esaţ i de rafturi cu că rţ i vechi ş i de panoplii războinice. Am trecut prin multe camere uriaş e, foarte multe, cu tavanul ridicat la-nă lţ imea a douăetaje. Toate întunecate ş i înţ esate de mobile vechi. Toate îngheţ ate bocnă , căci în castel era mai frig ca afară . Cum aveam să dormim în geru-ă la paisprezece nopţ i în ş ir? în fine, după ce poetele cu pricina au fost cazate, cum ş i meritau, întrun fel de mau-solee, am fost abandonat ş i eu în cavoul meu cu trei camere. Aveam salon, camerăde studiu (cu un mare glob pă mântesc de majolicăîntr-un colţş io colecţ ie de stampe ş i ocheane vechi) ş i dormitor, demn de

un rege sau cel puţ in un baron, cu pat cu baldachin în mijlocul încă perii. Am zis noapte bunăbucă tă resei tot mai adormite 116 ş i am ră mas în întuneric deplin. Am orbecă it pânăla uş a dormitorului ş i, când am deschis-o, s-a făcut o penumbră albă strie, că ci fereastra era plinăde arbori negri ş i stele. Era o luminătristăş i pură . Mi-am trântit valiza lângăpat ş i i-am deschis încuietorile. Fă răsă -mi scot canadiana (doar gândul îmi fă cea rău), am scotocit dupăpijama, dar pânăla urmăam lă sat-o baltă . începusem sălă crimez ş i să -mi curgănasul de frig. Mâinile îmi îngheţ aserăcum nu le mai simţ isem de când fă cusem armata. Nu, aveam să dorm îmbră cat, nu se putea altfel. M-am aş ezat pe marginea patului, terorizat de ideea unei nopţ i de frig polar. Dar atunci am simţ it, dinspre aş ternut, un fel de boare că lduţ ă , o halucinaţ ie, poate. Am pipăit cu palma cuvertura ş i-am să rit în sus. Era într-adevă r caldă ! Mai mult, pă rea boltităpeste un corp masiv, ca ş i cum cineva ar fi dormit ghemuit în patul meu. Cele mai tâmpite gânduri mi-au trecut prin cap. Greş iseră dormitorul, măpuseserăcu altcineva în cameră , poate. Mi-a fulgerat chiar viziunea unui cadavru cu gâtul tăiat de curând. M-am ridicat de pe pat. Acum tremuram de-a binelea, ş i nu doar de frig. Ce era de fă cut? Nu puteam striga pe nimeni ş i nici mă car întrerupă toarele nu ş tiam unde sunt. Cine era acolo, în inima Irlandei, în inima castelului, în inima camerei mele ş i-a patului meu? M-am dus la geam că utând, instinctiv, lumina. Dar amintirile mele din La răscruce de vânturi... Fantoma lividăbă tând cu pumnii-n ferestre: lasă -mă -nă un117

89

90

tru, lasă -mă -nă untru... Geamul s-a aburit brusc de la răsuflarea mea înspă imântată . înfiorat, m-am hotă rât întro clipă. Am mers spre pat ş i, cu curajul omului încolţ it, am dat brusc de-o parte cuvertura. Am ră mas cu gura că scată , privind prosteş te spectacolul de sub baldachin. Căci în patul meu, adâncindu-se în cearş aful de pe saltea, era o oaie! Dormea pe-o parte, mare, lânoasăş i umflată , cu copitele despicate întinse rigid spre marginea patului. Visam? O luasem razna? Nimerisem pe mâna vreunor farsori suprarealiş ti? îmi puseserăceva în pudding? Mi-am amintit palatul decrepit din Toamna patriarhului, prin care umblau găini ş i unde vacile ajungeau în balconul patriei. „Whatnow?" mi-am ş optit. Trebuia s-o gonesc, so dau afarămă car din camera de culcare. Dar cum naiba săfac? Mă -ngrozea momentul când avea săzvâcnească brusc din pat, cu un behă it ca de apocalips în tă cerea aceea deplină . Am apucat-o pânăla urmăde-o ureche, ş i urechea mi s-a părut de cârpă . Am tras-o ş i, în pântecul ei, ceva a gâlgâit leneş . I-am pipă it picioarele îndreptate spre mine. Erau doar un fel de tubuş oare de flanel, atârnând inerte. Ha, nu era o oaie adevă rată ! Nu era decât un burduf cu apăfierbinte, din cauciuc, în formăde oaie ş i acoperit cu o lânăfrumos imitatădin melană -ncreţ ită . Secretul supravieţ uirii în nopţ ile geroase. Mai simplu decât să-ncă lzeş ti ditamai hangarele înţ esate de mobilăveche. Râzând buimac, mi-am scos 118 pijamaua din valiză , m-am dezbră cat, vână t de frig, miam pus-o pe mine ş i, dârdâind, m-am vârât sub pă tură, ală turi de oiţ a mea cea fierbinte. Pânăsăadorm cu ea-n braţ e, mi s-au tot perindat sub pleoape drumurile lungi cu

maş ina, clă dirile palide, toate cu câte-un pub la parter, fulgerând pe lângănoi, copacii imateriali, orbiţ i parcăş i ei de faruri o clipă , ca sădisparăapoi în noaptea pâlpâitoare. A doua zi, în zori, oiţ a era caldăîncă, dar trebuie deja să v-o scoateţ i din minte, pentru cănu ea e eroina. Am tot soiul de fantezii erotice, dar nu ş i din astea. Dacă-aşfi gă sit în aş ternut o femeie de cauciuc în locul oiţ ei năzdră vane, poate că , mai ş tii... Dar n-o mai lungesc degeaba. Iam cunoscut în dimineaţ a aceea pe poeţ ii irlandezi care urmau săne traducăpoemele în limba lor, niş te bă ieţ i care-aveau săse ţ inătimp de douăsăptă mâni doar de pilealăş i de cântat în cor balade sinistre: There's a puuuub where we all long to gooooo Its naaaaame is Heaaaaaaven.... Mai făceau ceva. Pe o ceaţ ăs-o tai cu cuţ itul ş i un frig de Boboteazăalergau ca demenţ ii, de cel puţ in zece ori pe zi, în jurul lacului din apropiere, îş i aduseserăş i niş te gagici, un fel de groupies hipiote, pe care le-ntâlneai peste tot, presă rate prin odă ile ş i coridoarele castelului. Aveau pă rul albastru, verde, acaju, foarte scurt ş iţ epos ş i ară tau ş leampete. Mai toate roş cate ş i pistruiate ca niş te irlandeze ce erau. Nici pe 119 ele nu le-nţ elegeai când vorbeau. Fuck ş i fucking în sus, fuck ş i fucking în jos, pronunţ at chiar cum se scrie, cam asta era trei sferturi din pălă vrăgeala lor. Noaptea, în liniş tea aceea desăvârş ită, le auzeai uneori miorlă ind de plă cere în adâncul palatului. Pe lângăfauna asta, mai era la castel un personaj, Billy, pe care toţ i îl bă teau pe umă r când treceau pe lângăel, un ins ce tot uda cu furtunul tufele de mă ceşsălbatic de pe lângăziduri. Purta o

91

92

salopetăruptăş i prăpă dită , uneori că ra ş i vreascuri de foc, era fă ră-ndoialăgră dinarul sau omul la toate, îmi spuneam. Abia la sfârş it aveam săaflu căBilly era de fapt directorul centrului Tyron Guthrie care ne gă zduia, ş i un dramaturg de notorietate mondială . El mi-a spus prima datăpovestea cu contesa. A treia sau a patra zi mănimerisem lângăel la masăş i mestecam cu lingura în eternul pudding. „You doin'OK?" mă -ntrebase cu gura plină . „Yeah, fine", îi ră spunsesem cu engleza mea de Iowa City. Cum mergea cu poemele? Well... mergea greu, fiindcăpoetele noastre erau afurisit de orgolioase, niciodatănu erau mulţ umite de forma finalăa traducerii, deş i nu ş tiau o boabăenglezeş te. Pur ş i simplu nu li se pă rea lor căsunăbine. Ţă că niţ ii de poeţ i irlandezi, pe de altăparte, nici nu se oboseau săasculte traducerile mele brute: puneau de la ei ce le trecea prin cap. Erau, de fapt, atât de posaci de la un continuu hangover, cănumai de poezii nu le ardea. Şederea la Annaghmakerrig fuse120 se o pleaş căpe capul lor, nu prea visaserăei la aş a ceva. Şi profitau din plin. „Have you met the countess yet?" Care contesă ? Cum, încănu-mi spuseserănenorociţ ii („those buggering bas-tards") de poeţ i irlandezi? Castelul din Annaghmakerrig avea o stafie, atestatăde zeci de martori ş i cu patalama în regulă . Nu vă zusem diploma la etajul doi, înră matăpe peretele dinspre nord? Nu, n-o văzusem. „Hm... well, it's a long story, I'll try to make it short". Se pare căprin secolul al ş aisprezecelea contesa castelanăfusese înjunghiatăîntr-una dintre odăi (Care? Secret. Fiecare oaspete trebuia săcreadăcătocmai în dormitorul lui). De-atunci, nu-ş i gă seş te liniş tea. îi apare

din când în când câte unui ins care-nnopteazăaici. Din pă cate, naţ ionalistăpână-n vârful unghiilor („azi i-am spune right-wing extremist", rânji Billy), nu se-arată decât irlandezilor pur-sânge... „Oh", am spus, încercând săpar dezamă git. „But. There's still hope". Poţ i oricând sădevii, măcar pentru o noapte, irlandez sadea: e suficient săbei deodatăo sticlă -ntreagăde whiskey irlandez! Atunci devine posibil ca fantoma contesei săse arate ş i unor foreigners... „I'll buy you a bottle sometime, Mirsea", îmi mai spusese Billy, ridi-cându-se de la masă. „Fuck the countess", mi-am zis, încercând să-nghit mai departe pud-dingul inodor, incolor ş i insipid ş i având grijăsă -1 pronunţpe „fuck" cum se scrie. Dimineţ ile traduceam din greu, tot mai aiu-ristic, dupăamiezele stă team între cele două 121 poete ca sănu se-ncaiere ca pisicile sălbatice (refuzau mai departe cu îndă rătnicie să -ş i vorbească , doar pufneau dispreţ uitoare, fiecare, când se recitau versurile celeilalte ş i, din când în când, măluau de-o parte ca să -mi dezvă luie fiecare compromisurile politice ş i sexuale ale celeilalte în regimul trecut), iar serile abia aş teptam să mă -ntorc la oiţ a mea, care măaş tepta mereu ră bdătoare ş i fierbinte. Dupăzece zile eram deja să tul pânăpeste cap de verdea Irlandă(de fapt numai brumăş i ceaţ ăîn acel noiembrie). Doar nopţ ile ei înstelate erau mai departe inegalabil, înspă imântător de frumoase. Ai fi vrut sămori sub cerul acela piezişpe care stelele se risipeau ca o pulbere de heroinăpură... Toţ i se blegiserăla sfârş it. Volumul de versuri era gata, introdus frumos într-unui din primele laptopuri pe care le vă zusem vreodată . Deş i gros ca o scândurăş i cu ecranul

93

94

alb-negru, mi se pă rea o minune. Te cruceai de traducerile alea făcute la beţ ie: nu erau mai acă tă rii decât pruncii făcuţ i la beţ ie. Dac-ai fi tradus înapoi în româneş te poemele noastre, ar fi ieş it ceva nemaivăzut în literatura română ... Dar ce conta? în ultima searăbă ieţ ii veseli au venit cu chită ri electrice ş i ne-au cântat, acompaniaţ i de miş ună toarele groupies, bete de nu mai ş tiau de ele, ce altceva decât There's a puuuub where we all long to gooooo Its naaaaame is Heaaaaaaven... 122 A fost însăgenial pe lângără spunsul nostru, căci ne-au somat săcântă mş i noi ceva românesc, ceva specific... Dupăo consultare gră bităcu poetele antagoniste, am constatat căsingurul cântec pe care-1 ş tiam toţ i trei era „C-aş a beu oamenii buni", pe care, dupămulte codeli, lam lălă it pe trei voci încămai deosebite decât stilurile noastre poetice. Una dintre poete mior-lă ia într-un fel de contralto în zimţ i de feră stră u, pe când cealaltă , mai bărbată , i-a uimit pe irlandezi cu o voce de cavernă umedăş i, cumva, indecentă . Luni, buni, marţ i, fraţ i— trebuie săle fi sunat al naibii de bizar concetă ţ enilor lui Leopold Bloom... Ne-am fă cut apoi toţ i pulbere, am fraternizat, ne-am pupat ş i am dansat pânămult după miezul nopţ ii. Billy, care s-a ţ inut de cuvânt cu sticla de whiskey (Jameson), ne-a recitat o gră madăde poezii îngaelic: sunau la fel de bizar ca oamenii noş tri buni. Mam stră duit ş i eu, într-un colţ iş or, sădevin irlandez getbeget, „mă car pentru o noapte", dar nu mi-a reuş it decât ceva mai mult de jumătate. Se pare însăcămi-a fost apreciatăbună voinţ a, pentru că ... în acea noapte m-a vizitat contesa! Legenda s-a

verificat, pe bune! N-a fost vaporoasăş i imaterială , n-a zornă it lanţ uri ş i n-a bă tut cu pumnii-n ferestre (let me in, let me in etc), dar a fost o contesăcum nu s-a mai văzut, totuş i. Cam la o orădupăce mătrântisem, de data asta chiar îmbră cat, în patul meu cu baldachin ş i oaie fierbinte, m-a trezit scârţ âi-tul greoi al uş ii dormitorului. Am vă zut-o atunci 123 pe contesăstrecurându-se, luminatăviolent de stele pe-o parte, întunecatăş i enigmaticăpe cealaltă . Am vă zut oaia zburând cât colo ş i bufnind greu lângăpat. Contesa a intrat în pat lângămine ş i duhnea a whiskey de te ofilea. Contesa mi-a pus mâna între picioare ş i mi-a vârât în gură limba cu biluţ ămetalicăla jumă tatea ei. Am strâns la piept capul contesei ş i i-am simţ it pă rul împărţ it în mii de ţ epi rigizi, cu fixativul uscat. Am pipăit pe sub bluză sfârcurile contesei ş i-ntr-unul din ele era un ineluşde alamă. Am scos chiloţ ii contesei ş i pă rul ei pubian era aspru ş i afânat. Am ascultat ş oaptele contesei ş i ele erau dogite, pă timaş e: fuck în sus ş i fuck în jos. Am strâns în palme fesele contesei ş i ele erau îngheţ ate (s-au încă lzit pe parcurs). Am intrat toatănoaptea-n contesă, în multe rânduri, în multe feluri ş i-n multe pă rţ i, pânăcând contesa a miorlăit de plă cere în inima patului din inima dormitorului din inima castelului din inima Irlandei, ţ ara druizilor, a berii Guiness ş i a lui Joyce. Dimineaţ a, contesa se fâţ âia-n fundul gol prin pat, că utându-ş i ciorapii: avea pă rul verde. Pe o fesăa contesei scria cu un marker gros TAKE, iar pe cealaltăME. Apoi scrisul a dispă rut sub o pânză , ineluş ul sub alta, biluţ a a mai sclipit într-un „Bye!" ş i fantoma s-a evaporat de parcănici nu fusese... Dimineaţ a, lângăzidurile de piatrăale castelului, l-am

95

96

îmbră ţ iş at de despă rţ ire pe Billy, singurul care se trezise în zori ca să -ş i ia ră 124 mas-bun de la noi. A lă sat o clipăfoarfecăde tuns gardul viu ca sămă -ntrebe cordial: „Have you finally seen the fucking countess?" Abia-1 vedeam prin ceaţ a dimineţ ii. „I belive I did", i-am ră spuns ş i m-am îndreptat spre Roverul masiv care ne aş tepta la poartă. Poetele ce nu-ş i vorbiserăniciodatăerau deja în maş ină . Şoferul a mormă it ceva în engleza lui de neînţ eles, apoi a-ntors cheia-n contact. Am bă tă torit bruma-n arc de cerc ş i-am intrat pe ş osea. Am lă sat în urmăcastelul bântuit de la Annagh-makerrig ş i ne-am repezit iar, ca nelumea, pe contrasens, pe drumurile întortocheate ale Irlandei. Obiectul care măinspiră Când eram un puş ti ş i citeam broş urile din colecţ iile Clubul temerarilor ş i Povestiri ş tiinţ i-fico-fantastice, înghiţ eam, mărog, pe neră suflate aiureala principală— despre blestemul faraonilor, gorile uriaş e, marţ ieni cu patru degete la mâini — ş i-apoi parcurgeam, cam nedumerit, ş i un fel de Addenda de la sfârş it, pagini cu glume ş i ciudă ţ enii din viaţ a unor savanţ i, artiş ti sau scriitori. De obicei, savanţ ii prezentaţ i acolo erau foarte distraţ i, unul îş i fierbea ceasul la micul dejun în loc de ou, altul ieş ea pe stradăcu pantofi de culori diferite, altul bătea la propria lui uş ăş i-ntreba dacăel însuş i e acasă... Cei mai mulţ i păreau, de fapt, nebuni de legat. Iar scriitorii erau ş i ei cu toţ ii un fel de maniaci: unul, ca săpoată scrie, se-mbrăca în haine de femeie, altul nu putea nici să moaie pana în că limarădacănu simţ ea miros de mere putrede. Altul arunca de la etaj creioane ş i le auzea zgomotul fă cut pe pavaj: asta îl inspira pe el... Unul bea

97

câte douăzeci de cafele pe zi, altul se certa cu el însuş i timp de o oră, îş i smulgea pă rul din cap ş i abia apoi se apuca de scris... Mulţ i trebuiau săaibăcâte-un lucruş or anume pe birou, că ci numai privindu-1 le venea inspiraţ ia. Ce 126 nu se gă sea printre acele lucruş oare! Cele trei maimuţ e: te vede, te aude, te întreabă , o jartierăde ciorap de damă , un ochi de sticlă , un bust al cine ş tie că rui filozof (nici ă ş tia nu erau mai breji: aproape toţ i, aflasem tot de-acolo, muriserămâncaţ i de păduchi!), un degetar, un iadeşde curcan, un borcan în care plutea un mic fetus cu o istorie complicată, o fundăputredă ... Ce adună turăpitorească erau ş i oamenii ăş tia iluş tri! Mama avea deci dreptate când îmi spunea căunde e multăminte, e ş i prostie. Când terminam de citit toatăbroş ura, pânăş i caseta tehnică , mă uitam din nou fascinat la coperta principalădin care-mi rânjea vreun chip de corsar ş i-ncepeam sămăgândesc ce bine-ar fi dac-aşajunge ş i eu scriitor (scrisesem deja câteva povestioare). Mă -ntrebam ce ciudă ţ enii aşavea atunci. Poate căpeste o sutăde ani s-ar scrie ş i despre mine acolo, la sfârş itul broş urilor din colecţ ie, ca despre Balzac, Alexandre Dumas, Maupassant sau Tolstoi: „Mircea Cărtă rescu (1956 - ...) nu se aş eza niciodatăla masa de lucru dacănu avea în faţ a ochilor..." ce? Cine ş tie ce chestie. N-aveam cum săş tiu de pe-atunci. Scriitorii de obicei înnebuneau brusc, când erau deja oameni mari. într-o după -masă , neavând ce face, am adunat pe „masa mea de lucru", unde-mi făceam temele, mai multe obiecte disparate, cam cum se pun pe tă viţ a copilului la un an, când i se taie moţ ul. Măgândeam sămi aleg unul ş i săle spun colegilor căacela măinspiră, că

98

nu pot săscriu fă răel. Nu-mi mai aduc bine 127 aminte ce pusesem acolo: în mod sigur un fermoar de la o fustăa mamei, o piesăde lemn vopsităîn galben de la jocul de construit „Arco" ş i parcăo lampăscoasădin soclul ei de la radioul cel vechi, cu ochi magic, de pe ş ifonier ş iş tearsăbine de praf... Am luat fiecare lucru-ş or în palmă , l-am ţ inut insistent în faţ a ochilor, l-am întors pe toate feţ ele, încercând săsimt niţ icăinspiraţ ie. Parcăparcălampa de la radio îmi spunea ceva. Am dus-o a doua zi la ş coală , dar, pe când o ară tam colegului de bancă , mi-a confiscat-o profesoara (faimoasa Gionea) ş i nu mi-a mai dat-o înapoi. Cariera mea de scriitor pă rea compromisădefinitiv. Ironia sorţ ii face ca azi săîntregesc, dacănu prin talent, mă car prin ciudă ţ enii, ş irul lung al autorilor maniaci din almanahuri ş i broş ure-le. M-a ajuns ş i pe mine blestemul faraonilor. Un mic obiect, care sigur nu figura în etalarea mea iniţ ială(pentru căam intrat în posesia lui cinci ani mai târziu, în primă vara lui 1973), mi-a devenit ş i mie la fel de indispensabil ca maimuţ ele lui Balzac ş i creioanele lui Goethe (da-că -mi aduc bine aminte). Se pare cănu se poate altfel. Nu l-aşarăta nimă nui niciodată, nu doar de teamăcămi-ar putea fi furat, ş i-atunci adio Orbitor III ş i tot ce-ar mai putea veni dupăel, ci pentru căe ceva... intim, imposibil de înstră inat, în WC-ul femeilor spaţ iul nu e diferit de cel normal ş i podeaua are probabil acelaş i mozaic alb-negru, totuş i mintea ta refuzăideea de a intra acolo, de parcăacolo s-ar găsi un fald 128 al unui alt univers. La fel, obiectul care pe mine mă inspirăş i fă răimaginea că ruia înaintea mea n-am scris

niciodatăvreun rând, nu este, pur ş i simplu, fă cut pentru alte priviri. N-am povestit niciodatădespre el, deş i cineva foarte apropiat mie a bă nuit, la un moment dat, ceva. Ca ş i povestea fetusului din borcan, ş i cea a lucruş orului meu e complicată . Cea mai uluitoare zi de primă varăde caremi amintesc, din toatăviaţ a mea, a fost acea zi de 6 aprilie 1973 la care face aluzie ş i poemul meu „Că derea", scris cu trei ani mai târziu: „Şase aprilie ş i nici un pă mânt,/ Numai plă ci de azur, foi de azur, sonorizând". Umblasem toatăziua dupăcai verzi pe pereţ i (că utam adresa unei colege, care locuia, în realitate, în Colentina, cum aveam săaflu mai târziu), iar acum stră bă team stră duţ a îngustăş i prăfuită, mă rginităde foarte stranii case galbene, cu marchize de geam colorat, dintre vechea Cale a Moş ilor ş i Lizeanu, sub un fantastic cer de azur ş i de purpură— că zuse seara. Vântul ră scolea praful, mi-1 vâra în ochi ş i-n pă r, dar el fă cea în mod ciudat parte din nebunia ş i exaltarea mea hormonală: era prima mea primă varăca adolescent. M-aşfi topit ş i eu în turbioanele de praf, m-aşfi filtrat ş i eu prin frunzele ascuţ ite ale oleandrilor din curţ ile înguste. Eram îndră gostit fă răsă ş tiu de cine, toatăziua umblasem năuc privind faţ adele acelea bă trâneş ti ş i bă lţ ile în care se reflecta cerul. Casele erau vechi ş i pă reau pă ră site, aveau ziare îngă lbenite în loc de geamuri. De129 odatămi-am dat seama căeram foarte aproape de ceea ce căutam: din fundul unei curţ i peste care se-ntindeau frânghii de rufe puse la uscat a-naintat spre mine o fetiţ ă de vreo nouăani, îmbrăcatămizer, împingând un că rucior de copil din imitaţ ie de piele albălăcuităgrosolan, care arăta ca un porţ elan cră pat, ş i fă răcauciucuri la roţ ile

99

100

strâmbe. în că rucior era o pă puş ăcu cap de carton, de asemenea smă lţ uit. A venit hotă râtăspre mine (eram în uniformăde liceu, croitădintr-un material de necrezut de prost, care avea genunchi ş i coate din fabricaţ ie) ş i, de dincolo de gardul de fier forjat, mi-a spus: „închide ochii ş i întinde palma!" Am închis ochii, extrem de fericit, de parcăaşfi profeţ it vreodatăacea întâlnire, ş i dupăo clipă am simţ it în palmăgreutatea ş i ră ceala unui obiect — cel pe care-1 privesc ş i acum, când scriu la computer aceste rânduri — peste care am strâns degetele. „No-rocosule!" mi-a mai zis fata, ş i-a rupt-o la fugăînapoi cu că ruciorul, spre fundul curţ ii, dispă rând în cine ş tie ce odă i. Am deschis pumnul. Obiectul din palma mea reflecta, în penumbră , cerul tot mai trandafiriu ş i mai parfumat al serii. L-am dus acasăş i de-a tund a început totul, în toamna care-a urmat am început să-mi scriu jurnalul, cel la care migă lesc ş i azi, dupămai bine de treizeci de ani. Au venit apoi, unele dupăaltele, poeme ş i povestiri, romane ş i scrisori de dragoste, împletite toate în dantela paradoxalăa jurnalului meu. în tot acest timp, obiectul meu a stat neclintit în faţ a mea, lă sân130 du-ş i urma pe multe feţ e de masăde muş ama ş i pe lacul multor birouri. L-am luat cu mine în toate că lă toriile, lam aş ezat în faţ a maş inii mele de scris în Crown Piaza Hotel din Washington ş i-n faţ a computerului meu din Bellagio. Am scris întotdeauna singur în cameră , cu uş ile-nchise, nu dintr-o nevoie patologicăde singură tate ş i claustrare, cum am pretins mereu, ci pentru ca micul, dar esenţ ialul secret al inspiraţ iei mele sănu fie deconspirat. Astă zi, când cred căam scris destul, când pentru mine aproape cănu mai conteazădacăvoi mai adăuga alte că rţ i

la cele deja publicate, m-am gândit căar fi timpul să dezvă lui de bunăvoie ce anume este obiectul meu providenţ ial, în eventualitatea căacest lucru ar putea interesa vreun cititor. Vreau săspun o datălucrurilor pe nume, oricât de greu mi-ar veni (ş i îmi vine mai greu decât i-a fost lui Raskolnikov săcadă -n genunchi la o ră spântie ş i săstrige în agonie: „Oameni buni, am ucis!"). Drag cititor, din câte ţ i-am spus cred căte-ncearcădeja o anume bă nuială. Măgră besc săţ i-o confirm — sau săţ i-o infirm în favoarea unei realită ţ iş i mai sumbre, întradevă r, oricât ar pă rea de neverosimil, de ireal, poate de pervers (în sensul unei perversiuni mai înalte), obiectul care m-a inspirat întotdeauna, fă răde care n-aşfi scris nimic (de parcănu eu, ci el ar fi avut nevoia irepresibilă săse exprime pe sine prin scrisul meu) ş i că ruia îi datorez, de fapt, tot ce sunt, este un (continuare în pagina 177) 131 Douăfeluri de fericire Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţ ie scurtăş i copleş itoare, este acea iluminare pe care-o cautămisticii ş i poeţ ii. Nu poţ i fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici mă car câteva ore-n ş ir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeş te despre „cumplitul" ei: ea este frumuseţ ea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate căGoethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eş ti cu adevă rat fericit când vrei să opreş ti timpul, săpă strezi acel moment pentru întreaga eternitate. într-un fel, viaţ a ta a avut sens dacă, în ş irul nesfârş it de momente banale, cenuş ii, triste, ruş inoase, tică loase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţ ăeste compusă, s-a aprins totuş i, de câteva ori sau doar o

101

102

singurădată, scânteia cutremurătoare a fericirii. „O dată ca zeii-am tră it ş i mai mult nu-mi doresc", scrie despre ea Holderlin. Aceasta e adevărata fericire, pe care cei mai mulţ i oameni n-o cautăş i n-o râvnesc, pentru căea îi poate distruge. A tră i ca zeii, fie doar ş i pentru o clipă, e un hybris care se plă teş te. 132 Bineînţ eles, nu aceasta e fericirea din Declaraţ ia drepturilor omului. Dacăaici se spune căoamenii urmă resc fericirea ca fiind bunul suprem al vieţ ii, se are în vedere un cu totul alt sens al cuvântului, mult mai „sociologic", faţ ăde misticul, esteticul ş i religiosul primei accepţ ii. Fericirea pe care oamenii o cautăîndeobş te n-are nimic de-a face cu experienţ ele extatice. Dimpotrivă ,e vorba de faimoasa aurea medio-critas a antichită ţ ii, de cultivarea gră dinii proprii, de tihna ş i pacea unei vieţ i înţ elepte, potrivite omului, lipsite de zbucium ş i de excese. In acest sens filozofii invidiau viaţ a simplăş i mulţ umităa pă storilor, împlinirea celor ce n-au ambiţ ii mari, ci se mulţ umesc cu ceea ce le aduce clipa. Dacă fericirea orgasmicădespre care am vorbit la-nceput ar putea fi numitătranscendentă , avem în schimb de-a face aici cu o fericire terestră , imanentă . în lumea consumis-tă ş i globalizatăactuală , pare cănu mai cunoaş tem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţ ie care depă ş eş te standardele materialiste: o casăconfortabilă , un loc de muncăbă nos, o vacanţ ăîn Caraibe (sau mă car la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste că lduţ ă(nu te mai osteneş ti să-ţ i dai seama mă car dacă-ţ i iubeş ti sau nu cu adevă rat partenerul), o muncănu prea creativă , obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţ i umpli orice spaţ iu

liber... Oamenii au uitat cu totul căli s-a fă cut un dar copleş itor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, 133 de a fi conş tienţ i de sine. Ei nu-ş i mai pun niciodată întrebă ri ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea căpot vedea ş i auzi doar ca să fiu ş ofer de autobuz sau săfac reclame? Oare n-am să mor fărăsăfi făcut nimic pe lumea asta ? Condamnarea acestui gen de fericire este totuş i în bună parte nedreaptă, dupăpă rerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţ ăoccidental, căci înseamnă , de fapt, o reacţ ie „elitistă " în faţ a unei fericiri „populare". Eu cred căavem nevoie de ambele feluri de fericire, căfiecare-n parte este săracăş i extremăîn lipsa celeilalte. Cred, de altfel, căsunt foarte rari atât poeţ ii puri ş i extatici cât ş i consumiş tii complet imbecilizaţ i de bere ş i televiziune. Suntem cu toţ ii, de fapt, o combinaţ ie între cele douăcazuri, ş i idealul uman ar putea săfie, în consecinţ ă, o viaţ ăîmplinităş i decentămaterial străbă tută din când în când de fulguraţ iile nebuneş ti ale marii ş i adevă ratei fericiri. Zaraza 1 rin 1944, sub cele mai îndârjite bombardamente americane, Bucureş tiul petrecea la fel ca în anii nebuni ră maş i în urmăcu douădecenii. Mâncarea era ieftină , hotelurile primitoare iar gră dinile de vară , Raş ca, Oteteleş anu ş i Că ră buş , dar ş i Bordeiul, încăde pe atunci aş ezat la marginea Heră stră ului, ră spândeau pânăîn mahalalele mărginaş e mirosul de patricieni la grătar ş i sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone. Pe Calea Victoriei intrau ş i ieş eau din umbra enormăa Palatului Telefoanelor atât automobile negre, cu ferestre

103

104

de cristal, ca de pe vremea prohibiţ iei ş i a lui Eliot Ness, cât ş i tră suri, aş a-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau săcare lumea bogatăa oraş ului la Şosea. Distracţ iile erau peste tot la-nde-mână . La Operetăcânta încăLeonard, circul Si-doli (fărăbă trânul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu în urmă , dar cu cele douăfiice ale lui împământenite aici ş i mă ritate cu mari financiari evrei) se lă uda, dupăce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, ş i cu două zeci ş i patru de cai împodobiţ i 135 cum nu se mai vă zuse pânăatunci, iar ş antanurile atră geau o clientelăveselăş i petrecă reaţ ă, între care distingeai nu rareori ofiţ eri germani însoţ iţ i de femei de lux, femei fă răoase, cum le-a spus cineva, cele mai multe întreţ inute de unul sau de altul, dar destule ş i dintre cele care nu se jenau să -ş i afiş eze tariful pe uş a lor din hotelul în care primeau muş teriii. Una dintre acestea era Zaraza, ş i povestea ei m-a emoţ ionat întotdeauna nu prin ciudă ţ enia ei nemaivă zută , cât prin faptul căe adevă rată . Zaraza, mai precis Zarada, este un nume ţ igă nesc tradiţ ional. El înseamnăMinunata. Femeia foarte tână ră ce-ş i fă cuse intrarea, în seara fatalăcând a început totul, în localul Vulpea Roş ie de pe Şelari, la braţ ul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era într-adevă rţ igancă , avea faţ a aspră, buzele ca de bă rbat senzual ş i pă rul atât de negru ş i de lucios, încât de bunăseamăcăfusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă . Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri ş i pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame. Grupul tă bă rî la o masărezervată , se ceru ş ampanie, se făcurăglume, se râse nepoliticos de tare. Pe mica scenă

de cabaret dansăo femeie grasăcu un ş arpe letargic. Urmăun numă r cu porumbei dresaţ i. în fine, apă ru, abia vă zut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebuneş ti îl însoţ iră. Probabil căacest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult 136 în ziua de azi. Unii-ş i mai amintesc de cântecele lui, dar mai degrabăca sărâdăde vocea nazalizatăcare ieş ea din patefoanele cu înregistră ri extrem de proaste. Pe vremuri, ca săînregistreze un cântec, cântăreţ ul trebuia să -ş i vâre capul într-un fel de goarnăde alamă , care-i altera complet vocea. La rândul lor, plă cile „Pathe", chiar ş i cele de calitate, înregistrate sub sigla „His Maş ter 's Voice", erau de ebonităş i, cu vremea, se fisurau, îmbătrâneau, iar acul de fier grosolan le zgâria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atât de neobiş nuite, au o linie sonorăatât de originalăş i de miş că toare ş i cuvinte de un kitsch atât de înduioş ă tor, încât eu, cel puţ in, le-am iubit de la prima ascultare. Puţ ini mai ş tru căautorul Zarazei, al Ramonei ş i al neuitatului, deş i uitat, Aprinde o ţ igarăa fost Gardel al nostru, atât prin muzica lui, cât ş i prin viaţ a romanescăpe care a dus-o. La Vulpea roş ie toatălumea venea pentru Cristian Vasile, aş a cum Zavaidoc, altăglorie a momentului, făcea să prospere îngeraş ul, faimosul local al Viorică i Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilă . Le plătea ca să-1 protejeze. Cristian Vasile îş i dă dea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţ ii Grigore. De mai multe ori guriş tii se-ntâlni-seră , însoţ iţ i de malacii lor, ş i scoseserăcuţ itele. Povestea mea începe însăîntr-un

105

106

moment de armistiţ iu. 137 în acea searăbă rbatul în smoking alb, mult prea ş ic pentru înfăţ iş area lui de docher dat cu briantină , începu cu un cântec pe care abia-1 compusese. Publicul nu-1 ş tia, aş a că -i sorbi vorbele în tăcere. Nu, vocea sa nu era metalică . Era o voce de bă rbat întreg, ţ i-1 puteai imagina cântând pe Humphrey Bogart. Doar textul era uş or siropos, dar prin aceasta contrasta fermecă tor cu vocea prea aspră , gravăş i reţ inută: Ţi-aduci aminte Ce dulci cuvihte Ne trimeteam în scrisori? Odinioară Pe dinafară Le ş tiam uneori. Scăldate-n lacrimi noi le citeam Şi-apoi le sărutam. Visul se curmă Şi-n cea din urmă Eu nu ş tiu ce să-ţ i mai scriu... Când mama măalinta, în copilă rie, nu măimpresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale ş i cuvenite. Nu voi uita însăniciodatăcum mi-a spus tata de douăsau trei ori „puiş or", că ci tata a fost întotdeauna aspru cu mine ş i uneori de-a dreptul ră u. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune căbruta în smoking putea da atâta duioş ie virilărefrenului: Ce vrei să-ţ i scriu Acuma, când ne despărţ im? E prea târziu, 138

Noi nu ne mai iubim. Cuvinte dragi de-amor Le-am tot rostit la timpul lor. Atât le-am repetat... Ne-am înş elat... Cei din public, îmbogă ţ iţ ii ş i colaboraţ ioniş tii oraş ului, putred de corupţ i, pă reau săfi uitat pânăş i ei Sodoma josnicăş i monotonăa vieţ ii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţ a ochilor. Alţ ii duceau paharul alungit de ş ampanie la gurăş i beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur ş i dârmon, plângeau ca ş colă riţ ele. Se surprinse ş i Zaraza lă crimând, ş i nu-ş i amintea s-o mai fi fă cut vreodată . Cântă reţ ul mai zise douăcântece vechi ş i se retrase. Ţiganca stă tu jumă tate de ceas ca pe ace ş i ieş i dupăel. Intrăîn odaia improvizatăa artiş tilor, unde dă du peste îmblânzitoarea de ş erpi despuiatăpe jumătate, gâdilatăde dresorul de porumbei ş i râzând vulgar. Cristian Vasile era la o cârciumădin preajmă. Nu mânca niciodatăîn localul unde cânta. II gă si la cârciumă , stând la o masă , singur, cu un pahar de absint. I se aş ezăîn faţ ă . Băurăîmpreună , vorbirăore-n ş ir (ce-ş i spuseserănu vom ş ti niciodată ), se apucarăde mână, ascultarăînlă nţ uiţ i vioara arsăa unui ţ igan bă trân ş i, adânc în noapte, plecarăamândoi, în noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea să ră mânăîncăaproape doi ani de zile, fă răvreo trădare ş i fă rămă car un gând la altul. La rândul lui, cântăreţ ul nu mai ieş ea 139 nică ieri fă ră„nebuna lui adorată", cum o numea mereu. Faimosul cântec care o imortalizeazăse nă scu dupăvreo jumă tate de an de trai zi ş i noapte-mpreună ,ş i are versuri cum nu se mai scriseserăpe malul Dâmboviţ ei: Când apari, senorita, în parc pe-nserat Cu, în juru-ţ i, petale de crin,

107

108

Ai în ochi patimi dulci ş i luciri de păcat Şi ai trupul de ş arpe felin. Gura ta e-un poem de nebune dorinţ i, Sănii tăi un tezaur suplini. Eş ti un demon din vis care tulburi ş i minţ i Dar ai zâmbetul de heruvim. A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasi-le, care 1-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucureş tilor. Se cânta în beră rii ş i-n adă posturile antiaeriene ş i o cântau soldaţ ii în tranş ee. Iar fermecă toarea ţ igancădevenise la fel de cunoscutăca ş i celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lăsa de dorit un pic când cânta la Grandi-flora (căci se apucase ş i ea de lucrativa meserie): — Of! Leliţ ăcărciumăreasă, N-ai o fatămai frumoasă Sămăserveascăla masă? — Ba mai bine servesc eu, C-aifost ş anticlerul meu. Doi ani de vis trecurăca-n vis, ş i de-aici începe partea sumbrăş i incredibilă , totuş i cu totul ş i cu totul adevă rată , a povestirii mele. Dupăcum se ş tie, artiş tii faimoş i din acea vreme — 140 dacănu ş i cei de azi, ş i n-ar trebui săne-ndoim dacăne gândim la rapperi ş i la Pavarotti — erau siliţ i sălucreze mână -n mânăcu mardeiaş ii oraş ului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor ş i bordelurilor. Un cântăreţvestit nu era pentru ei mai mult decât o prostituatăcă reia-i luau bunăparte din agoniseală . Smul-gându-ş i perii de disperare în faţ a rivalului să u prodigios, Zavaidoc încercămai întâi să -1 învingăcu mijloace nobile. Pierdu nopţ i întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, încercând sămai

facăvreun cântec de succes. Pradăunei dezolante lipse de inspiraţ ie, furăo melodie de la Sinatra ş i fu prins. Când mai ieş ea pe scenă , avea acum parte mai mult de cotcodă celi ş i fluieră turi. Atunci apelăla Borilăde la Bariera Vergului. Tâlharul, cu un canin de aur ş i înţ olit cu vestăcadrilatăcum nu mai dă dea voie nimă nui săpoarte, îl ascultăş i-i explicăsfă tos cănu-1 poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place ş i mie cum îi zice ş iar fi pă cat de Dumnezeu." Şi banditul, fă cându-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu ş i el să fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe când murmura, cu ochii pe jumătate închiş i de plă cere, cântecul fatal. A doua zi dupăSf. Dumitru, Zaraza ieş i, dupăobicei, penserate, să -i ia tutun iubitului ei de la chioş cul din colţ . Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de economii, se lă sase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al că 141 ruia femeia nu-ş i dădu seama cădin invalidul care vindea acolo nu mai ră mă sese decât cârja, ţ inutăacum sub braţ de un om al lui Borilădeghizat. Cum apăru Zaraza, cu un ş al de Indii la gât, matahala lepă dăcârja ş i, sub cerurile ca de pă curăîn flă cări, o apucăde păr pe femeie. O privi în ochi rânjind, o muş căsă lbatic de buzele învineţ ite ş i, parcădin aceeaş i miş care, îi retezăberegata cu ş iş ul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviţ ei, unde i se ş terserăurmele. O gă sirăîn zori, cu rochia muiatăîn sânge, ş i cântă reţ ul, care deja ră scolise oraş ul toatănoaptea, dupăea, fu imediat anunţ at. La comisariat, povestea mai târziu poliţ istul de gardădin acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi

109

110

dădurădrumul, se duse ţ intăîn prima cârciumăş i bă u pânănu mai ş tiu de el. Timp de câţ iva ani mai apoi li se ară ta muş teriilor locul de unde cântă reţ ul muş case din masă . Zaraza fu arsăla Crematoriul învierea, care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu ş i Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, mă reţ ul dric de abanos sculptat, tras de cai mascaţ i, vă dea prin geamurile de cristal o frumuseţ e de femeie cu ochii deschiş i, căci pleoapele cu gene lungi nu voiserăsăcoboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenuş a fetei umplu o urnăce avea ca toarte doi îngeri de fier forjat. 142 Nu trecurănici douăzile ş i urna a fost furatădin firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colecţ ia de ziare din acea perioadăca sămăconving de realitatea acestei poveş ti. Am gă sit titluri cu litere de-o ş chioapăîn gazetele vremii anunţ ând furtul urnei. Ceea ce nu s-a ş tiut însăniciodată, ceea ce am aflat doar eu, printr-o întâmplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau săfac din asta cine ş tie ce enigmă . Fireş te, dupăcum bă nuiaţ i, hoţ ul n-a fost altul decât Cristian Vasile, cântă reţ ul, care îş i învinsese, înnebunit de dragoste ş i disperare, vechea lui teamăde strigoi. Intrasen miez de noapte pe o ferestruicăa crematoriului, pă ş ise pe dalele umede, se-mpiedi-case de că ruciorul cu care se împingeau morţ ii în cuptor ş i, sub sinistra boltăde malachităsculptată , pipă ise zeci de urne frumos aliniate ca sădea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strânsese la piept ş i-ş i apăsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasă, cântăreţ ul aş ezăurna pe-un gheridon din colţ ul odă ii ş i,

chiar din dimineaţ a urmă toare, începu sinistrul ritual pe care i-1 inspirase fă ră-ndoialăsminteala. Mi-e greu până ş i săpun pe hârtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totuş i cât se poate de simplu: în fiecare seară , timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţ ădin cenuş a Zarazei. Când ultimele urme de cenuş ăde pe pereţ ii urnei au fost înghiţ ite, cântă reţ ul ş i-a turnat terebentinăpe gât, dar n-a reuş it să moară . N-a fă cut decât să -ş i 143 ardăcoardele vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna. A dispărut cu totul ş i din Bu-cureş tiul real, ş i din celălalt Bucureş ti, fantomatic ş i ceţ os, din memoria oamenilor. Unchiul meu dinspre mamă , care este actor, fă cea un turneu cu trupa lui când 1-a întâlnit prin 1959 la PiatraNeamţ . A gă sit acolo, pe post de maş inist (tră gea în fiecare searăcortina), un bă trân cu aspect de boschetar, căruia teatrul îi dă dea, de milă , o pâine. Cineva i-a spus căera Cristian Vasile ş i căfusese faimos la vremea lui. I s-a ş i fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat bă trânului o cinzeacăş i acesta, gâjâind în ş oaptă, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni na pus pân-acum povestea pe hârtie. O fac eu, în cele din urmă, deplin conş tient de faptul cănu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei: Vreau să-mi spui, frumoasăZaraza, Cine te-a iubit, Câţ i au plâns nebuni pentru tine Şi câţ i au murit. Vreau să-mi dai gura-ţ i dulce, Zaraza,

111

112

Sămă-mbătezi mereu, De a ta sărutare, Zaraza, Vreau sămor ş i eu... Cartea magicăa tinereţ ii mele impudica moarte de Dagmar Rotluft a fost f ără -ndoială cartea adolescenţ ei mele, dar, din pă cate (pentru mine cel de acum, care pierde o ocazie de-a fi original), ş i cartea de că pătâi a mai tuturor tinerilor din generaţ ia mea. Aş a cănu ş tiu ce-aşputea scrie despre ea pentru ca pagina asta sămerite, cât de cât, citită . Numele lui Rotluft nu-mi spunea mai nimic pe-atunci, când nu citeam cărţ ile nici pentru gloria autorului, nici pentru frumuseţ ea stilului — să ream peste descrieri cu nepă sarea cu care ochiul de pisicăignorăobiectele imobile — ci pentru a-ventura pură, cum ai spune heroinăpură. într-adevăr, cartea asta nu am citit-o ş i n-am „devorat-o", cum se spune, ci mi-am injectat-o parcă -n venă , direct în fluxul de sânge care i-anălţ at corola în creier. Mai mult decât sădescriu banalizatele de-acum, prin abuz cinematografic, viaţ ăş i transfigurare a Cydoniei, craniul ei alungit ş i colierul ei din mă sele de om, sau viclenia lui Vordenbliss, „săpă torul de canale prin hipotalamus", sau că utarea briceagului cu ş apte lame de aur cu care Orolio scrie 145 numele a ş apte reptile pe ş apte spinări de fecioară, sau atâtea ş i-atâtea mii de detalii care fac din această nesfârş ităcarte —1140 de pagini în ediţ ia mea cea veche ş i pierdută— „Tripticul din Gând" al genului fantasy, cred căar fi mai interesant săpovestesc, pe scurt, cum am ajuns la ea. Aveam ş aptesprezece ani ş i nici un prieten. Era vară , mă ntorceam pe la nouăseara acasădin obiş nuitele mele

ră tă ciri pe străzi necunoscute. Soarele arunca o lumină razantăpeste cartierul de blocuri, o luminăintens portocalie ce vira spre ambrăcu fiecare minut care trecea. Liniş tea ş i singură tatea erau totale, umbrele se scurgeau nesfârş ite din fiecare obiect. Din-tr-o Pobedăabandonată, încrustată-n asfalt, a ieş it un vagabond, lă sând portiera ruginităsăatârne-n urma lui. Când s-a apropiat, l-am recunoscut pe Jean, prietenul meu din copilă rie, cel care spunea cele mai bune bancuri cu prostii, bă iatul sărac al unui muncitor de la Circ. „Hai să -ţ i ară t ceva", mi-a spus, ş i, în loc săintru în scara E ş i săurc la etajul cinci, m-am îndreptat, cu Jean, spre blocul vecin, un bloc vechi ş i îngălbenit, plin de pete de licheni. Ne-am suit pe o scară de incendiu, aproape de tot mâncatăde rugină, pânăla etajul trei. „Aici e", mi-a spus Jean, ş i ne-am aş ezat amândoi, cu picioarele atârnând, pe pervazul unei ferestre acoperite cu obloane din scânduri putrede, buretoase. O singurăaripăa oblonului se putea deschide ca săpătrunzi în interior. Jean a rămas pe per146 vaz, gata săse pră buş eascăla orice suflare de vânt, iar eu am sărit, prin rama geamului încrustatăcu bucă ţ i tă ioase de cioburi, în camera scufundată -n penumbră . Era un dormitor cu mobilăveche: un pat larg, o oglindă , un scaun, un gheridon. Deasupra patului, un raft cu că rţ i groase, delabrate. Singura uş ă, pe peretele opus ferestrei, era bă tu-tă -n cuie. Ultimele raze ale soarelui, roş ii ca focul, puneau câteva dungi de-a lungul încăperii. „Numai eu ş tiu de camera asta", a spus Jean. „De-acum ş tii ş i tu, dar sănu mai afle nimeni..." Am ră mas cel puţ in jumă tate de orăîn acea odaie mirosind întunecat a lemn proaspăt. M-am ghemuit pe patul cu cearş afuri tă iate de vechime.

113

114

Aici voisem săajung din totdeauna. Când am coborât era noapte ş i Jean plecase. Nu l-am mai vă zut niciodată . Câţ iva ani buni, apoi, aproape în toate serile, am urcat prin inelele scă rii de incendiu în acea camerătă cută , unde am citit, lungit pe pat ş i îmbătat de singură tate, toate că rţ ile de pe raft, ale că ror titluri stranii îmi sunăş i acum în urechi: Contele de Monte-Cristo, Toate pânzele sus! Mănăstirea din Parma, Omul care râde (că rţ i despre care n-am mai auzit niciodată : bibliotecarii pe care i-am întrebat de ele mi-au spus căvisez), altele pe care nu le mai ţ in minte ş i, în fine, Impudica moarte. Am citit ş i-am recitit ani în ş ir Impudica moarte, izbucnind constant în plâns la marea scenăa smulgerii pleoapelor, zvârcolindu-măde 147 excitaţ ie la povestea micii surori din ordinul Pedicatelor, urmă rind fascinat traseul prin hi-potalamusul naratorului, să pat de Vordenbliss ca săajungăla dorita, inaccesibila Cydonia, prizonierăîn glacialul Corn al lui Ammon... Iar la ultima pagină , când Cydonia aruncătată lui ei la picioare pielea proaspă tăş i sângerândăa propriei feţ e, strigând „Recunoaş -te-mă !", am simţ it mereu acel tremur violent ş i irepresibil, senzaţ ia aceea de pierdere iminentă a minţ ilor pe care cred cătoţ i cititorii că rţ ii lui Rotluft o ş tiu prea bine. Eram poate la a cincisprezecea lecturăcând am pierdut ediţ ia mea originală , îngropatăsub grămada de moloz a blocului demolat. în acea seară , târziu, dupăce buldozerele ş i-au desă vârş it treaba, am urcat pe gră mada de fiare-ndoi-te, betoane ş i scânduri, patetic îndreptate spre cerul galben, ş i-am scurmat în moloz pânămi-am umplut degetele de sânge. M-am ales doar cu un fascicul

boţ it, 34 de pagini din Mănăstirea din Parma (oraşce nu existăpe hartă , de altfel: am verificat în cel mai amă nunţ it atlas pe care l-am găsit) de un anume Stendhal, scriitor necunoscut. Au trecut apoi anii, ş i acea odaie secretă , în care-am citit fericit mii de ore în adolescenţ ă, mi-o mai amintesc doar ca prin vis. De multe ori am încercat săregă sesc vremurile de-atunci folosind epopeea Cydoniei drept madlenă , dar n-am aflat decât cărepetarea trecutului e imposibilă . La relectură, nu l-am mai putut vedea pe Vordenbliss decât cu figura de 148 mafiot blând a lui Ruud Vicq, pe arhiducesa omizilor cu mutra lui Irma de Lindo, pe toţ iş i pe fiecare-n parte ca pandantul lor cinematografic de pe afiş ele din staţ iile de metrou, încăo carte magicădistrusăprin mediatiza-re, supralicitare, deformare intenţ ionatăa faptelor ş i-a sensurilor. Şi nici ediţ iile moderne nu mai au nimic din porozitatea ş i aroma caldă, de rumeguşuscat, a paginilor vechi, de atâtea ori ră sfoite. Aş a încât Impudica moarte, cea adevă rată , mai trăieş te doar în noi, cei din generaţ ia mea, cărora ne-a incendiat, îndurerat, exaltat ş i înveninat cândva adolescenţ a. Marele Sincu 1 e la sfârş itul anilor '70 m-am înscris ş i eu, ca tot studentul snob ş i cu o imagine de sine exagerată , la cursul special de semioticăpe care-1 ţ inea faimosul Alexandru Sincu. Era fă ră-ndo-ialăcursul de la Litere cel mai la modăîn acei ani în care, ca postmodernismul azi, structuralismul era pe toate buzele, o religie în toatăregula, cu profetul ei (Ferdinand de Saussure), cu evangheliş tii ei (Piaget, Althusser, Levy-Strauss ş i Barthes), cu apostolii ei (cei vreo doisprezece — pentru simetrie —

115

116

reprezentanţ i ai Noului Roman francez), chiar ş i cu crucea ei: axa sintagmatic/paradigmatic... Cine nu ş tia peatunci diferenţ a dintre signifie ş i sig-nifiant, cine nu citise Poetica matematicăsau Opera aperta, cine nu era-n stare sădeseneze copă ceii bogat ramificaţ i ai cine ş tie că rei gramatici generative era pierdut: îl îneca un ocean de dispreţ . Trezit din somn, trebuia săpoţ i recita numele reprezentanţ ilor ş colii formaliste ruse („Şklovski, cunoaş tem!" spuneai cu o figurăplictisită, ş i era de-ajuns ca săintri în club) ş i săfii în stare săexplici de ce o carte a lui 150 Barthes poartănumele enigmatic S/Z. Studenţ ii mai slabi de înger făceau eforturi disperate săpă trundăîn nucleul iniţ iaţ ilor. O frumoasăroş catăa-nţ eles cu greu de ce un amfitea-tru-ntreg a izbucnit în hohote când ş i-a-nceput o prezentare cu cuvintele: „Măuitam asearăîn Cours-ul lui Saussure..." Exista, fireş te, ş i o opoziţ ie la conceptul (mic-burghez) de structuralism, mai ales din partea celor ce conduceau destinele facultă ţ ii. Decanul de pe-atunci, de pildă, se ridicase la sfârş itul unui colocviu ş i rostise cu mânie proletară : „Am ascultat câteva luă ri de cuvânt în care unii colegi au încercat săacrediteze ideea greş ităcă structuralismul ar fi revolut. In realitate, nu structuralismul, ci marxismul e revolut, tovară ş i!" De data aceasta nu s-a mai râs în hohote, ci doar în pumni. De altfel, bietul profesor, personaj central al unui imens folclor studenţ esc (el e cel care rostea an de an la cursul lui celebra frază„Bolinti-neanu a debutat cu o fatătânără pe patul morţ ii"), a fost curând înlocuit la decanat de un poetician, dovadăa atotputerniciei modelor culturale. O.K., o datăsau de douăori pe să ptă mânăne adunam,

deci, vreo zece studenţ i, crema cremei din facultate, într-o salămicăş i nenorocităde pe la etajul patru, cu o tablă dotatăcu bucă ţ ele de cretăş i cu o zdreanţ ăpuţ ind a oţ et ca burete, ca să -1 întâlnim pe marele Sincu. Extraordinar personaj! Nu ş tiu dacăstudenţ ii care nu l-au mai apucat — căci „a fugit" în scurt 151 timp pe meleaguri mai bune — au pierdut prea mult în privinţ a semioticii ş i poeticii, dar în orice caz au pierdut un spectacol. Micuţ , ară tând incredibil de tână r pentru vârsta lui (toţ i îl luau la-nceput drept student ş i-1 interpelau pe hol: „Dă , bă, o ţ igare..."), cu un păr numai inele ş i o faţ ăde actor de roluri secundare la Hollywood, dar cu ochi frumoş i, feminini, Sincu era un spirit socratic, un geniu oral. N-a scris aproape nimic, ba a mai avut ş i neplă cerea ca unul dintre foarte puţ inele lui texte tipă rite săaparăsemnat („aici o îngrozitoare greş ealăde tipar...") Alexandru Lincu... Dar prezenţ a lui era hipnoticăş i cuvintele lui erau oraculare. La primul curs ţ inut cu el, dupăce a tă cut afundat în gânduri, ca un nou Wittgenstein, mai bine de un sfert de oră , ne-a produs de la-nceput o crampămentală : „Da, săvorbim despre comunicare. Ce-nseamnăa comunica? Ce-nţ eles are fraza: Oltul comunicăcu Dună rea?" Dupăcare s-a lansat într-o schemădesenatăpe tablă, cu foarte multe ramuri ş i opoziţ ii în care ne-am prins repede urechile. Vorbea în tot acest timp inspirat, ca un actor, plasân-du-ş i poantele ş i efectele cu mare eficacitate... „Genial!", l-am auzit ş optind lângămine pe Laurenţ iu, care privea transportat schema de pe tablă . Rodica, Liviu, Că lin ş i Ariadna pă reau căpricep ceva, pe când noi, ă ş tia, mai cu literatura, Ştefan, Bogdan, Elisabeta ş i cu mine, primeam

117

118

revelaţ ia fă răsăcercetă m. Dacăprimul curs fusese atât de abscons ş i de savant, 152 n-aveam nici o îndoialăcădupăun an de zile Eco, Barthes sau Todorov aveau săni se parăniş te bieţ i diletanţ i în ale semioticii... Din păcate, cu prima ş edinţ ăde iniţ iere din să liţ a kafkiană s-a cam terminat tot cursul! Spre uimirea noastră, timp de un an de zile dupăaceea n-am mai fă cut altceva decât să întoarcem pe toate pă rţ ile schema de la-nceput, mai ş tergând, mai adăugând câte-o ră murică, dar fă răsă progresă m absolut deloc. Ne bă team pe burtăcu Sincu, eram cei mai buni prieteni, sporo-vă iam să ptă mânal câte douăore despre Bahtin ş i Vinogradov, ca săne dă m seama în cele din urmăcă... Sincu nu putea, de fapt, să predea absolut nimic. Că, în ciuda minţ ii sale foarte bine mobilate, era zăpă ceala în persoană , ne-hotă rârea întruchipată, delă sarea desăvârş ită . Căel nu era o sursăde cunoaş tere, ci una de (sublim-ridicol) divertisment. Nu era un maestru adevă rat, dar atingea miraculosul în mimarea calităţ ii de maestru în asemenea mă surăîncât, ca unor îndră gostiţ i, nu ne mai păsa dacăsuntem minţ iţ i, atâta vreme cât minciuna era frumoasă. Şi cu cât entuziasm pornea la treabăde fiecare dată ! Se lansa în proiecte ce mereu se dez-umflau pe drum, care de care mai fantaste. Merităsăpovestesc aici, pe scurt — ar merita de fapt cel puţ in o long short story — marea noastrăaventurăsemiotico-poetico-stilistico-Dum-nezeu mai ş tie cum de la Cozia. Cei de mai sus ş i alţ i câţ iva, între care mi-i amintesc pe Marina 153 ş i pe Romulus, am mers cu Sincu, prin anul trei, al meu,

119

de facultate, într-o tabă răde lângăfaimoasa mă nă stire pe lângăcare se tot plimbăumbra lui Mircea. Era o tabă răde copii între ş apte ş i paisprezece ani, care n-aveau nici o bă nuialădespre ce-i aş tepta. Căci Sincu aranjase ca bieţ ii puş ti nevinovaţ i săne serveascădrept cobai pentru un sofisticat experiment de poeticăaplicată. Am fost cazaţ i la gră madăîntr-un vast dormitor ş i am mâncat la un loc cu copiii ş i cu profesorii lor. Totul în acea tabărăa fost minunat, în afarăde faptul cămarele nostru experiment a eş uat lamentabil ş i fărădrept de apel. Ziua de lucru ne începea foarte devreme, mereu cu priveliş tea maestrului Sincu, în kimono albastru cu model de dragoni ş i crizanteme, fă cându-ş i gimnastica denviorare. De fapt, întâmpinând soarele cu un fel de dans lent, semi-yoghin, semi-inventat de el însuş i. Ne hlizeam la el ca la o ară tare bizară. Era din alt film. Cu toate astea, toţ i că utam să-i fim cât mai aproape. Avea talentul unor anumite dame din lumea mare de-a aduna oamenii-n jurul lor. O laudăa lui ne făcea fericiţ i toatăziua. O încruntare ne producea chinuitoare procese de conş tiinţ ă . Acum, privind în urmă , nu-nţ eleg de ce ţ ineam cu toţ ii atât de mult la el. Fireş te, între noi îl ironizam cât cuprindea, dar mereu cu îngă duinţ a pe care-o merităfaptele unui copil mare. Imediat dupămasa de dimineaţ ă , îi convocam pe puş ti (luându-i de la distracţ ii 154 mai adecvate vârstei lor: suitul în copaci, fotbalul etc.) ş i începeam să -i chinuim cu sadism, aplicându-le baterii peste baterii de teste, unele mai ciudate ca altele. Toate testele astea le inventase Sincu. Nimeni nu ş tia la ce folosesc, cum ar trebui interpretate, ce vrem sădovedim cu ele. Unul consta într-o poezie de Ştefan Neniţ escu (?!)

120

ale că rei versuri decupate ca un puzzle trebuiau reconstituite de copii. Unele versuri le pă reau copiilor destul de suspecte: „Şi una-i rozăş i miroase", glăsuia unul, ş i trebuia sărecompui toatăpoezia ca săînţ elegi uş urat: se referea de fapt la o scrisoricăde amor... Altul, devenit imediat faimos, zicea: „Mamita mare ş i pisica/ Veghez la timp săaibălapte". Toţ i copiii ne-ntrebau cum sămai aibălapte mama mare, la vârsta ei. Pisica, mai mergea, era mai firesc. Alt test era un fel de labirint care la fiecare intersecţ ie avea mai multe metafore. Copilul trebuia săaleagăuna dintre ele ş i s-o ia pe drumul indicat de ea. Totul ar fi fost în regulă , dacămetaforele nu erau, absolut toate, de tipul: „vântul iubirii", „inima zorilor", „parfumul ză pezii", „rouămisterului" etc. Şi pe ele tot Sincu le ticluise. Ne-ntre-bam uneori cât de relevant era dacăun copil alegea „vântul iubirii" în loc de „inima zorilor", dar prestigiul maestrului ne-ntuneca pânăla urmă dreapta judecată ... în fine, pierdeam ore-n ş ir înregistrându-i la microfon pe aceiaş i copilaş i martiri care trebuiau sărecite, la prima vedere, o poezie, de obicei tot pe cea cu mami155 ţ a mare ş i pisica. Dacăse poticneau, trebuiau s-o ia de lanceput. Mai erau ş i alte teste, pe care le aplicam răbdă tori, ore-n ş ir, asupra copiilor tot mai blazaţ i, mai dornici de o altăjoacă , în mijlocul naturii. Serile, venea vremea evaluă rii. Ne aş ezam în cerc, cu Sincu în chip de Mo-romete pe-un scaun ceva mai înalt ş i, pe rând, spuneam deş teptă ciuni premeditate întreaga zi, cerş ind mă car o urmăde aprobare din partea maestrului. Mulţ umiţ i, mergeam apoi la birtul din apropiere, mâneam, încercam sătragem ţ eapăchelnerilor, eram

121

prinş i, întorş i din drum, bă lăcă riţ i, iar a doua zi o luam de la capăt, cu neruş inare, cu aceiaş i chelneri, la acelaş i birt, de altfel singurul disponibil. Imperial, Sincu ne snoba cumpă rându-ş i, din când în când, câte un strop stră lucitor de „Queen Anne". Noaptea, pe drumul de-ntoarcere, zeci de licurici pâlpâiau în întuneric... Dupădouă -trei zile copiii, care la-nceput veniserăde bunăvoie, atraş i de noutate, fugeau de noi ca de ciumă . Când venea ora experimentelor, se golea tabă ra. Se ascundeau pe te miri unde, o luau pe câmp... într-o dimineaţ ă , un puş tiulicăde clasa a cincea, care fusese dibuit ş i adus de urechi de instructorul lui, s-a smuls cu disperare din mâinile lui Ştefan ş i, încăstrângând în pumn fragmentul cu „Şi una-i rozăş i miroase" (a trebuit săfacem apoi altul), a sărit pe fereastrăş i dus a fost! Ajunseserăsăse fereascăde noi chiar ş i la sala de mese: cum apă rea grupul nostru, striga unul: „Şase, stu156 denţ ii!", la care cei mai mulţ i îş i luau farfuriile cu budincă ş i-o roiau în dormitor. începuseră mş i noi să -i urâm, vă zând atâta ostilitate. Cum ne era tot mai greu să -i prindem, ne răzbunam pe ei în efigie, inventând feluri de mâncare în care bieţ ii noş tri subiecţ i ar fi fost ingrediente esenţ iale: „Ce-aţ i zice săni se aducăacum o copiladă bine fezandată, unsăcu mujdei?" ne ispitea Romulus în cunoscutul lui stil sado-maso. Copiladăera, chipurile, ruladăde copil! Nu ne miram. Nu-1 ş tiam noi pe Romulus? într-o searăieş iseră m lângămă nă stire ş i stă team cu toţ ii pe iarba, sub cerul imens, trandafiriu, ascultând toaca ş i privind rândunelele ce dă deau roată . Aş ezat pe-o rânăş i privind cerul, Romulus avea o înfăţ iş are deosebit de melancolică . „La ce te gândeş ti?" l-

122

am întrebat, cuprins ş i eu de vraja acelei seri. „Mă -ntreb de câte cartuş e ar fi nevoie ca sădai jos toate rândunelele", mi-a ră spuns, cu aceeaş i expresie de melancolie pe chip... Ne-am întors la Bucureş ti înghesuindu-ne toţ i într-un compartiment de tren, ducând cu noi vrafuri de teste, chintale de benzi de magnetofon, pe care urma săle interpretă m acasă. Fără -ndoială , poetica ş i semiotica aveau săfacăun mare pas înainte în urma experimentului nostru. Aveam săintră m în istorie sub numele de „Grupul de la Cozia", discipolii marelui Sincu. Muream de neră bdare să-nce-pem lucrul pe eş antioane, sădefinim rezultatele, săîncropim teoria. Dar să ptă mânile treceau, 157 cursul din să liţ a tip Raskolnikov devenea tot mai încâlcit, noi tot mai infatuaţ i faţ ăde colegii de rând, asemenea unora ce, trecuţ i prin grota din Eleusis, aflaserământuirea semiotică , iar imaginea celor petrecute la Cozia se estompa tot mai mult în înaltele noastre spirite. Unde mai erau benzile, puzzle-ul cu mamita mare, labirintul cu „vântul iubirii" ş i „inima zorilor"? Dar, vorba poetului: „Unde sunt ză pezile de altădată?". Nimeni n-avea sămai ş tie vreodatăceva de soarta lor. întrebat timid, Sincu ne tră gea un zâmbet cuceritor: nu e momentul acum, trebuie săne mai gândim, sămai aprofundam... Am putea săle lă să m moş tenire urmă toarei promoţ ii de studenţ i, noi fă cuseră m destul, sămai facăş i alţ ii... Bomba de aur Ivegret vremurile când tot ce era auriu în picturi se reprezenta prin foiţ e de aur adevă rat. Jumă tă ţ iş i sferturi de monezi erau bă tu-te-ndelung cu ciocanul până deveneau mari hârtii de aur, uş oare ca pana ş i aproape

stră vezii, lipite apoi peste nimburi, stele ş i sori în peisaje cu chiparoş iş i castele. în aceleaş i fabuloase vremi sclipirile din tapiserii se realizau tot cu fire de aur, împletite cu mă tasea ş i cu bumbacul aduse din Colonii. Zulufii fecioarelor erau din ş pan de aur ş i cornul de inorog avea ca-nelura din spire de sidef adevă rat... Pentru povestirea de faţ ămi-ar trebui ş i mie foarte, foarte mult aur. Mi-ar fi plăcut de pildăca, în peisajul în care nu se va-ntâmpla din păcate nimic de-a lungul acestor pagini (dar cititoarele mele s-au obiş nuit, deja, cred, cu asta), cel puţ in trei elemente săfie poleite cu aur adevă rat, aur de un miliard de carate, foiţ eş i fire de aur transcendental: crestele valurilor mării, formând o cale de foc de la soarele vuitor ş i pânăla ţ ă rm, cele ş apte litere care formeazăcuvântul SAMSUNG pe mobilul vecinei mele de pla159 jăş i, nu în ultimul rând, pă rul ei blond ş i greu, ră sucindui-se pe umeri în cârcei savanţ i, cruzi ş i melodioş i ca în studiile de coafuri ale lui Le-onardo. Dar pentru descrierea acestui pă r, pe care sculptorii din vechime n-ar reuş i să -1 scoatădin daltă , oricât de finăar fi dentiţ ia ei ş i oricât de mlădioase le-ar fi încheieturile, mi-am rezervat trei sferturi din paginile acestea faţ ă -n faţ ă , ca douăaripi de fluture virtual sau ca un pictorial al celei mai erotice dintre revistele erotice ale lumii. Entuziast, aproape nebun de exaltare, asemenea lui Socrate cel din Cratylos, simt că , orice aşscrie aici, nu voi face decât săvorbesc despre acest păr de sârme de aur, de fractali de aur, de miliarde de picioare ale unui păianjen de aur, pe care l-aş fi apucat ş i-nfă ş u-rat pe pumn, aspru ş i gros ş i fierbinte, o dată , de douăori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori, de

123

124

ş ase ori pân-aşfi ajuns la ceafa goală , cu câteva firiş oare spiralate, ale celei ce ză cea pe plajălângămine, despărţ iţ i doar de un metru de nisip de scoici sfărâmate. Merg la mare de fiecare datăsingur ş i de fiecare datăfac plajăcomplet gol, înconjurat de trupuri complet goale. Măapropii de mare cu precauţ iile nesfârş ite cu care vechii evrei se apropiau de chivot: „Săn-aveţ i a face cu vreo femeie", le poruncea atunci Iehova. Zile-ntregi, uneori să ptămâni înainte de-a ajunge la mare îmi refuz sexualitatea, ş i asta-mi dăo ciudatăvoluptate. Fiindcă-n toate fantasmele mele trăieş te marea, care-mi inundă craniul ş i se revar160 sădin el ca vinul ce se varsăpeste buza unui potir. Iar la mare nu fac dragoste decât o singurădată , de obicei în ultima noapte, cu o femeie pe care-abia o cunosc, mereu alta ş i de fapt întotdeauna aceeaş i, pentru căea pentru mine este doar marea. Este esenţ a acelor zile de nisip ş i de sare, de statui de bronz lungite pe plajăca pe un capac nesfârş it de sarcofag etrusc, de efectele de lentilă , violete ş i irizate, ale soarelui triumfător. E promiscuitatea totală, anonimăş i insuportabil de dulce, marea săratăş i umedăş i senzualădin care toţ i am ieş it. Pânăanul acesta, însă , nam cunoscut cu adevă rat nici marea ş i nici femeia. Se ară ta pe la ora zece ş i-n scurt timp am învă ţ at, ca toţ i ceilalţ i, să -i aş tept ră săritul. O precedau coroana ş i unda de ş oc a unei explozii termonucleare. Ne ridicam pe jumă tate de pe nisip ş i, bă rbaţ i goi ş i femei goale, o priveam orbiţ i, prin ochelari fumurii, ca pe eclipse. Şiroia frumuseţ e. Mergea pe vârfuri încă lţ ată -n pantofi de cuarţsclipitor, cu tocuri ce se curbau pe alee sub greutatea ei nemaivă zută . Cobora pe nisipul micului golf

mă rginit de stabilopozi ş i-ş i întindea cearş aful foarte aproape de mare. Apoi se despuia, susţ inută-n picioare de toate privirile de pe plajă , pânăş i ale pescă ruş ilor, că ci numai goalăputea fi cu adevărat înţ eleasăş i descrisă . Şi mereu ră mânea o vreme doar în chiloţ i, albăca laptele ş i linsăde briza din larg, ş i-atunci pubisul ei întindea mă tasea al161 bastrăce se cuta dedesubt, între labiile îngemă nate. Ar fi fost idealul de frumuseţ e a, practic, întregii umanită ţ i. Ar fi fost vândutăş i cumpă rată , lângăş ofran, scorţ iş oarăş i oricalc, în porturi îndepărtate. Cu picioarele ei groase, de zeiţ ăce susţ ine un colţde templu, cu sânii ei uriaş i pe care ş i-i împingea-nainte cu mândria cu care matroana romană-ş i împinsese copiii („Iatăbijuteriile mele!"), cu pletele ei de Magdalenădin Magdalenian, cu boiul ei criselefantin ar fi fost mândria haremurilor ş i călă reaţ a filozofilor lumii. Goală , răspândea atâta lumină , cătoate celelalte trupuri din micul golf că pătau culoarea cenuş ie-a cadavrelor. Sânii ei, observai imediat, erau singurii demni de acest nume: celelalte femei aveau pe piept mamele sau pur ş i simplu ţ âţ e. Fundul ei, cu zonantunecatădintre coapse, îş i arăta din timp în timp, leneşş i premeditat, steluţ a cafenie ş i structura cealaltă , franjurată complex, asemenea cărniţ ei ce iese dintre valvele unei scoici de mare. Când se-ntin-dea pe spate, smocul de liţ ă de aur, deasupra păsăricii rase grijuliu, arunca o lumină razantăpe pântec, precum capacul stilourilor din copilă rie. Iar când se-ntorcea, peste fese, vă lurin-du-se pe perniţ a triunghiularăa ş alelor, ivea un tatuaj cu dragoni. Am stat zece zile, zi de zi, în apropierea trupului ei mare ş i greu, a pielii ei care-n loc de bronz se acoperea tot mai

125

126

mult cu o atmosferăvolatilăde feromoni. în camisola asta de fero162 moni intra ş i în mare, mereu numai pân-la genunchi, mereu împingându-ş i sânii-nainte, pictându-ş i gurguiele ş i rotunjimea dulce de sub ele pe azur. Apoi înainta pe dâra de aur, se apleca ş i ridica-n palme câte-o meduză, ş tiind cătoţ i o privesc, căe miezul miezului mării. Când se-ntindea din nou lângămine (vai, cu acelaş i metru de nisip ş i scoici sparte-ntre noi), cu lentile moi de apăpe trup ş i cu pă rul îmbâcsit de sare, trăgeam aer în piept, ş i aerul pe care-1 smulgeam de pe corpul ei îmi pă trun-dean alveole ş i-apoi în sânge, iar sângele-mi cobora în arterele sexului, deschizând acolo supape ş i umplând ţ esuturi fierbinţ i. Mălipeam de nisip, îl muş cam, aşfi mâncat marea ca pe o stridie uriaş ă , aşfi ros norii ş i hotelul din zare. Deveneam tot, din cap până-n picioare, un sex erect, cuprins de febrăş i nebunie. Ce vârstăsăfi avut femeia asta de smântânăş i aur? I-aşfi dat între cincisprezece ş iş aptesprezece miliarde de ani. Un punct de pe-un balon dintr-o spumăde universuri pornise săse umfle el însuş i, desprins de celelalte ş i alcă tuind, treptat, lumea noastră. Materie luminoasăş i materie-ntunecatăau concurat la ză mislirea galaxiilor: bilioane de puncte de aur dispuse în faguri ş i-n stringuri. In fiecare, sute de miliarde de stele au produs elementele chimice: pă mântul binecuvântat al planetelor. Iar pe firimitura pe care trăim, în marea de sticlăsă ratăs-au ivit bacterii ş i viermi ş i bureţ iş i trilo-biţ iş i nautili ş i celacanţ i. Iar când mările s-au 163 retras, pe plajele lor ude au rămas amfibieni ş i reptile. Şi

în pă durile negre au prins a fojgăi pă să ri ş i mamifere. Şi umanoizi stângaci au păş it în savană . Specii ş i rase au exterminat specii ş i rase, popoare au distrus popoare, civilizaţ ii s-au ridicat ş i s-au nă ruit („unde e Xer-xes? unde Artaxerxes?"), apocalipse-au venit ş i-au trecut („Turnuri în prăbuş ire: Ierusalim Alexandria Viena Londra Roma ireale..."), biblioteci s-au scris ş i li s-a dat foc ş i-n cele din urmăo femeie a prins în pântec plod de strigoi de voievoid ş i-o celulă-ou, divizându-se ş i crescând, a recapitulat facerea lumii, ş i embrionul a devenit o fetiţ ă ghemuităîn uter, ş i fetiţ a a ieş it din mingea de muş chi ca dintr-o mare rotundăş i-a crescut ş i-n cele din urmăa moş tenit pă mântul. Căci întreaga lume existăpentru a ajunge la o femeie frumoasă . Bomba de aur au poreclit-o foarte repede cei de pe plajă , bă rbaţ ii goi ş i femeile goale ce se-nnegreau lângămare pe mă surăce ea devenea tot mai albăş i mai pietroasă . Femeile însele o mâncau din ochi, cot la cot cu bărbaţ ii, începând săle-nţ eleagăpe Sapho ş i pe Bilitis. Ce găsiseră pân-atunci la satirii pă roş i cu care tră iau? Cum se lă sau ră nite, noapte de noapte, de grosolanele lor unelete demperechere? Când dragostea, erotismul, pornografia, atingerea sfârcurilor ş i descleierea buzelor cu degetele ş i cu limba sau doar cu răsuflarea înfierbântatăse legau atât de evident de jocul de curbe, cute ş i umezeli al corpului feminin? Şi nu al ori164 cărui corp, ci numai al celei ce stă tea acum pe cearş af, cu picioarele-ncruciş ate, vorbind la mobil zâmbitoare ş i jucându-se cu lă nţ ugul de aur ce ardea-n jurul gleznei de uriaş ă. Bombă? Mai curând o rachetătrimisăîn patul fiecărei

127

128

fiinţ e care-o vedea mă car ş i o singurădatăpe plajă, sorindu-se goalăş i visătoare pe încâlceala de stabilopozi, că ci nu-mi imaginam, ci ş tiam că, în umbra fiecă rei camere de hotel, noaptea târziu, fiecare bărbat îş i speria de moarte femeia, fră mântând-o ş i pă trunzând-o nu cu oboseala din cuplurile stabile („scuză-mă , te-am lovit?... nu te zgârii cu barba?..."), ci cu o ferocitate disperată , pe care nici mă car la-ncepu-tul legă turii lor n-o avusese ş i nici nu o putuse avea, pentru căbiata Mă dăsau Catăerau simple femei, iar un bărbat are nevoie de mult mai mult ca săţ âş neascăasemeni unui vulcan, înecând în lavă arzândăoră ş elele de marmurăde la poale. Are nevoie să că lăreascăpeste ş alele unei bombe de aur. Nopţ i în ş ir, când s-a fă cut dragoste, s-a făcut dragoste doar cu femeia cu pubis de aur ce lă sa-n nisip, de câte ori pleca, o adânciturăîn formăde violoncel. în ultima zi a sejurului meu din vara aceasta, dupăce dimineaţ a sprijinise iar cerul cu creş tetul ei de cariatidă, vorbind la mobilul al că rui ecran învă pă iat îi fulgera pe obraz, femeia profilatăpe vânt ş i pe scoici n-a mai venit după-amiaza la plajă ,ş i-atunci am ş tiut cădiscul ei se scufundase în mare. Ajungea săprivesc în jur ca săş tiu că plecase: bă rbaţ ii ş i femei165 le zăceau pe nisip carbonizaţ i, fumegând... Prin pielea cră patăle ieş iserăcoastele acoperite de sare. Marea însăş i se umpluse de alge băloase, mucuri de ţ igări ş i hârtii. Am rătă cit pe plajăore-n ş ir, lă sând valurile să-mi ude tă lpile goale. Seara, am gă sit la bar o femeie oarecare ş i am iubit-o apoi întreaga noapte, udând-o cu lacrimi ş i cu salivă . Plângând peste mizerul corp de muiere (Mă dăsau Cată ), în care intrasem nu ca-ntr-un templu, ci ca-ntr-o

129

cofetă rie, am ş tiut căniciodatăde-atunci încolo n-aveam sărevăd ş tima de lapte ş i miere din golful cu stabilopozi, înfăş urată -n părul ei de sârme ş i vrejuri ş i cârcei ş i spirale ş i volute de aur... De ce iubim femeile 1 entru căau sâni rotunzi, cu gurguie care se ridicăprin bluzăcând le e frig, pentru căau fundul mare ş i gră suţ , pentru căau feţ e cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru căau buze pline, dinţ i decenţ iş i limbi de care nu ţ i-e silă. Pentru cănu miros a transpiraţ ie sau a tutun prost ş i nu asudăpe buza superioară . Pentru căle zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângăele. Pentru cămerg pe stradădrepte, cu capul sus, cu umerii traş i înapoi ş i nu ră spund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru cătrec cu un curaj neaş teptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru căîn pat sunt îndrăzneţ eş i inventive nu din perversitate, ci ca să -ţ i arate căte iubesc. Pentru căfac toate treburile sâcâitoare ş i mă runte din casă fă răsăse laude cu asta ş i fă răsăcearărecunoş tinţ ă . Pentru cănu citesc reviste porno ş i nu navigheazăpe siteuri porno. Pentru căpoartătot soiul de zdră ngănele pe care ş i le asorteazăla îmbră căminte dupăreguli complicate ş i de neînţ eles. Pentru căîş i deseneazăş i-ş i picteazăfeţ ele cu atenţ ia concentratăa unui ar167 tist inspirat. Pentru căau obsesia pentru sub-ţ irime-a lui Giacometti. Pentru căse trag din fetiţ e. Pentru că -ş i ojeazăunghiile de la picioare. Pentru căjoacăş ah, whist sau ping-pong fărăsa le intereseze cine câş tigă . Pentru că ş ofeazăprudent în maş ini lustruite ca niş te bomboane, aş teptând săle admiri când sunt oprite la stop ş i treci pe zebrăprin faţ a lor. Pentru căau un fel de-a rezolva

130

probleme care te scoate din minţ i. Pentru căau un fel de-a gândi care te scoate din minţ i. Pentru că -ţ i spun „te iubesc" exact atunci când te iubesc mai puţ in, ca un fel de compensaţ ie. Pentru cănu se masturbează . Pentru căau din când în când mici suferinţ e: o durere reumatică ,o constipaţ ie, o bătă tură ,ş i-atunci îţ i dai seama deodatăcă femeile sunt oameni, oameni ca ş i tine. Pentru căscriu fie extrem de delicat, colecţ ionând mici observaţ ii ş i schiţ ând subtile nuanţ e psihologice, fie brutal ş i scatologic ca nu cumva săfie suspectate de literaturăfeminină . Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia ş i proza lumii. Pentru căle înnebuneş te „Angie" al Rolling-ilor. Pentru căle terminăCohen. Pentru căpoartăun ră zboi total ş i inexplicabil contra gândacilor de bucă tărie. Pentru căpânăş i cea mai dură bussiness woman poartăchiloţ i cu înduioş ătoare floricele ş i danteluţ e. Pentru căe aş a de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţ ii femeii tale, niş te lucruş oare umede, negre, roş ii ş i albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţ e au de acoperit. Pentru căîn filme nu fac duş niciodatăînainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru căniciodatăn-ajungi cu ele la un acord în privinţ a frumuseţ ii altei femei sau a altui bărbat. Pentru căiau viaţ a în serios, pentru căpar săcreadăcu adevă rat în realitate. Pentru căle intereseazăcu adevă rat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru căţ in minte numele actriţ elor ş i actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru cădacănu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltăîntotdeauna într-o femeie. Pentru cănu se gândesc cum săi-o tragătipului drăguţpe care-1 vă d în troleibuz. Pentru căbeau porcării

ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru cănu-ţ i pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru cănu le excităideea de viol decât în mintea bă rbaţ ilor. Pentru căsunt blonde, brune, roş cate, dulci, futeş e, calde, drăgălaş e, pentru căau de fiecare datăorgasm. Pentru că dacăn-au orgasm nu îl mimează . Pentru cămomentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţ ă , când timp de o orăronţ ă iţ i biscuiţ iş i puneţ i ziua la cale. Pentru căsunt femei, pentru cănu sunt bă rbaţ i, nici altceva. Pentru că din ele-am ieş it ş i-n ele ne-ntoarcem, ş i mintea noastrăse roteş te ca o planetăgreoaie, mereu ş i mereu, numai în jurul lor. 168 Notăfinală L/acăv-au plăcut, cât de cât, istorioarele mele măveţ i mai ră bda, poate, un momentis-simo, că ci ţ in morţ işsă aduc mulţ umiri câtorva dintre cei care, într-un fel sau altul, au contribuit la paginile pe care tocmai le-aţ i parcurs. Mulţ umesc, deci, tuturor modelelor din realitate ale personajelor mele, foste iubite, foş ti profesori sau actuali prieteni, ş i mai ales le cer iertare pentru deformarea sfruntatăa faptelor din, practic, fiecare povestire. Sunt riscurile pe care ţ i le asumi când te încurci cu scriitori... Mulţ umesc, apoi, revistelor care-au găzduit textele mele în prealabil, ş i mai cu seamărevistei Elle, în care mi-au apărut, de-a lungul ultimului an, douătreimi din povestiri, cele care formează , cu scolioza aferentă , coloana vertebralăa că rţ ii. Celelalte au fost publicate în Dilema, România literară, Lettre internaţ ionale ş i Tabu. Mulţ umiri tuturor. Cu mult drag mulţ umesc celor douăIoane care mi-au citit

131

132

cartea cu creionul în mânăş i care, spre ruş inea mea, miau gă sit destule abateri de la regulile ortografice, ortoepice, de punc170 tuaţ ie ş i chiar de circulaţ ie (în povestea în care se umblă cu volanul pe dreapta)... Last but not least, mulţ umesc editurii Huma-nitas pentru cecul în alb cu care măcrediteazăîn continuare. Cuprins

Mica negresă....................... 7 Pentru D., vingt ans apres............ 14 Cerceluş i........................... 20 Despre intimitate.................... 28 Nabokov la Braş ov.................. 35 Seara care cade ..................... 50 Cu urechile pe spate................. 57 Diavolul de hârtie................... 65 Cine sunt eu?....................... 75 Petruţ a............................. 83 „... A lovely little jewish princess..."... 93 întâlnire la Torino...................100 Iubim cu un creier de copil...........110 Irish cream.........................113 Obiectul care măinspiră.............126 Douăfeluri de fericire ...............132 Zaraza ............................. 135 Cartea magicăa tinereţ ii mele ........145 Marele Sincu .......................150 Bomba de aur.......................159

133

De ce iubim femeile .................167 Notăfinală ........................170 Apariţ ii în colecţ ia Cartea de pe noptieră 1 Yasushi Inoue, Puş ca de vânătoare 2 Yasunari Kawabata, Vuietul muntelui 3 Yukio Mishima, Dupăbanchet 4 Yasunari Kawabata, Frumuseţ eş i întristare 5 Yasunari Kawabata, O mie de cocori 6 Yukio Mishima, Templul de aur 7 Paulo Coelho, Veronika se hotărăş te sămoară 8 Patrick Siiskind, Parfumul 9 Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale 10 Giovanni Arpino, Parfum de femeie 11 Aleksandr Soljeniţ ân, O zi din viaţ a lui Ivan Denisovici 12 Mario Vargas Llosa, Mătuş a Julia ş i condeierul 13 Marguerite Yourcenar, Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică 14 Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur 15 Nina Berberova, Cartea fericirii 16 Pă r Lagerkvist, Baraba 17 Patrick Siiskind, Porumbelul 18 Nina Berberova, învierea lui Mozart 19 Pascal Quignard, Toate dimineţ ile lumii 20 Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian 21 Leif Panduro, Ferestrele 22 Mihail Bulgakov, Maestrul ş i Margareta 23 Paulo Coelho, Al cincilea munte 24 Andrei Makine, Muzica unei vieţ i 25 Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici 26 Florin Manolescu, Misterul camerei închise

134

27 Paulo Coelho, Alchimistul 28 Paulo Coelho, Diavolul ş i domniş oara Prym 29 Carlos Fuentes, Instinctul lui Inez 30 Marguerite Duras, Amantul 31 James Joyce, Oameni din Dublin 32 Alessandro Baricco, Novecento 33 Peter Esterhâzy, O femeie 34 Pascal Quignard, Terasăla Roma 35 Paulo Coelho, La râul Piedra am ş ezut ş i-am plâns 36 Nina Berberova, Acompaniatoarea 37 Hubert Lampo, Madona din Nedermunster 38 Pă r Lagerkvist, Piticul 39 Nina Berberova, Trestia revoltată 40 Richard Bach, Pescăruş ul Jonathan Livingston 41 Friedrich Durrenmatt, Pana de automobil 42 Heinrich Boli, Onoarea pierdutăa Katharinei Blum 43 Paulo Coelho, Manualul războinicului luminii 44 Marguerite Yourcenar, Obolul visului 45 Friedrich Durrenmatt, Făgăduiala 46 Adolfo Bioy Casares, Invenţ ia lui Morel 47 Mario Vargas Llosa, Cine l-a ucis pe Palomino Molero? 48 Daniel Keyes, Flori pentru Algernon 49 Adolfo Bioy Casares, O păpuş ărusească 50 Carlos Fuentes, Diana 51 Alain de Botton, Eseuri de îndrăgostit 52 Patrick Modiano, Micuţ a Bijou 53 Tennessee Williams, Primăvara la Roma a doamnei Stone 54 Mario Vargas Llosa, Elogiul mamei vitrege 55 Carlo Frabetti, Cartea iad 56 William Maxwell, La revedere, pe mâine

135

57 Apostolos Doxiadis, Unchiul Petros ş i Conjectura lui Goldbach 58 Carson McCullers, Răsfrângeri într-un ochi de aur 59 Martin Walser, Cal în fugă 60 Martin Page, M-am hotărât sădevin prost 61 William Golding, Zeul scorpion 62 Torgny Lindgren, Legende 63 Marguerite Yourcenar, Lovitura de graţ ie 64 Robert Musil, Rătăcirile elevului Torless 65 Siegfried Lenz, Moş tenirea lui Arne 66 Ludmila Uliţ kaia, Soniecika 67 Imre Kertesz, Drapelul englez 68 Karel Capek, Cartea apocrifelor 69 Glendon Swarthout, Binecuvântaţ i animalele ş i copiii 70 Mihail Sebastian, Femei 71 Georges Bernanos, O crimă 72 Franz Werfel, Agapa absolvenţ ilor 73 Vladimir Nabokov, Maş enka 74 Natsume Soseki, Călătoria OO tz O) OO) "O limpede căş i adulţ ii au nevoie de poveş ti. Numai anele lor ş i-au scurtat rochiile, ş i-au tă iat părul ca,. Î ajungea cândva la că lcâie ş i au învă ţ at săfie femei, eea ce e mult mai complicat ş i mai periculos decât neseria de zână . Jn mănunchi de istorii cu femei aş adar, spuse simplu, :aptivant, de un povestaşa cărui viaţ ăseamă năca iouă pică turi de rouăcu a lui Mircea Că rtărescu. în iecare poveste e un sâmbure de neobiş nuit care stăscuns în

136

carnea obiş nuitului, în „ordinar" o să mânţ ăe extraordinar care dărod epic. In omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic, I cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei". întrebările criticului: Cine spunea căscriitorul român a uitat săpovestească ? Cine spunea căe misogin? Existăcârti de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi căle-ai uitat ş i totuş i le duci atât de tare dorul... Sau cârti cărora le-ai presimţ it miracolul, fărăsăle fi cunoscut vreodată. Cărţ i gata săte iubească, adunate pentru tine în colecţ ia CARTEA DE PE NOPTIERĂ. 948353 004502

137