Cap Xii Si Chestionare.doc

Capitolul XII REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE, PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR DE ORICE FEL 1. REGIM JURIDIC INTERN AL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE, PRECUM ŞI AL SUBSTANŢELOR ŞI PREPARATELOR CHIMICE PERICULOASE Sunt supuse reglementărilor prevăzute de lege 1, producerea, deţinerea sau orice activitate privind circulaţia produselor, substanţelor şi preparatelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin substanţe toxice, experimentarea substanţelor toxice, precum şi clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase2. a) Produse şi substanţe toxice. Prin „producerea, deţinerea sau orice alte activităţi privind circulaţia produselor sau substanţelor toxice” se înţeleg, după caz: fabricarea, prepararea, experimentarea, condiţionarea, livrarea, procurarea, folosirea, ambalarea, transportul, depozitarea temporară sau definitivă, manipularea, importul şi exportul acestor produse şi substanţe. Toate aceste activităţi sunt supuse unui regim special de gestionare, fiind expuse diverselor riscuri şi pericole care pot da naştere oricând unor accidente grave, cu consecinţe deosebite asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor, a florei şi faunei, precum şi asupra calităţii mediului, în general. Lista substanţelor toxice şi a plantelor care conţin substanţe toxice se stabileşte de Ministerul Sănătăţii şi Familiei cu acordul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, pe baza propunerilor ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei publice interesate şi se aduce la cunoştinţă generală, prin publicare în Monitorul Oficial. Produsele şi substanţele toxice folosite în scop medical sunt cele prevăzute în tabelele din farmacopeea română în vigoare, cu excepţia substanţelor şi produselor stupefiante şi a substanţelor fitosanitare, care au un regim legal propriu. Activităţile cu produsele şi substanţele toxice vizate de lege, pot fi desfăşurate de agenţii economici în scop medical, sanitar-veterinar, industrial, agricol, silvic, de învăţământ, de cercetare ştiinţifică şi comercial pe baza autorizaţiei de funcţionare eliberată de autorităţile prevăzute de lege, a acordului şi/sau a autorizaţiei integrate de mediu. Autorizaţia pentru cultivarea plantelor care conţin substanţe toxice se eliberează de autoritatea publică centrală pentru sănătate, la cererea unităţilor din subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în calitate de principal beneficiar al culturilor şi florei spontane. Autorizaţia poate fi retrasă în situaţia în care se consideră că agentul economic nu mai îndeplineşte condiţiile de funcţionare corespunzătoare prevenirii intoxicaţiilor ori a încălcat dispoziţiile legale privind regimul produselor şi substanţelor toxice. Agenţii economici care au fost autorizaţi sunt obligaţi să se înregistreze, în termen de 10 zile de la data eliberării autorizaţiei, la poliţia judeţeană, respectiv a Municipiului Bucureşti, pe raza căruia îşi au sediul. În vederea obţinerii acordului şi/sau autorizaţiei integrate de mediu solicitantul trebuie să prezinte fişa tehnică de securitate şi alte informaţii pe care autoritatea publică pentru protecţia mediului le consideră necesare, conform legislaţiei specifice în domeniul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase. La încetarea activităţii cu produse şi substanţe toxice, agentul economic este obligat să depună, în termen de 30 de zile, autorizaţia la organele de la care a obţinut-o şi să înştiinţeze despre aceasta şi poliţia unde a fost înregistrat. Totodată, el este obligat să 1 2

OUG nr. 200/09.11.2000, actualizată, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor chimice periculoase. Daniela Marinescu, op. cit., p. 343-344.

predea cantitatea de toxice rămasă nefolosită în stoc la data încetării activităţii, în condiţiile stabilite de lege. Persoanele fizice pot deţine şi folosi, potrivit legii, numai produse sau substanţe toxice prescrise în scopuri medicale, precum şi cele autorizate a fi desfăcute prin reţeaua comercială. b) Substanţe şi/sau preparate chimice periculoase. În cadrul categoriei3 mari a substanţelor toxice, producerea, prelucrarea, utilizarea şi/sau comercializarea substanţelor şi preparatelor chimice considerate periculoase au un regim juridic special4, la baza căruia stau următoarele principii: - principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu; - principiul liberei circulaţii a bunurilor; - principiul progresului tehnic. Sunt considerate substanţe şi preparate periculoase cele explozive, oxidante, extrem de inflamabile şi foarte inflamabile, substanţele şi preparatele toxice şi foarte toxice, substanţele şi preparatele nocive, corosive, iritante, sensibilizante, cancerigene, substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere, precum şi cele periculoase pentru mediu. La baza clasificării substanţelor într-una din categoriile menţionate mai sus, stau proprietăţile lor. În ceea ce priveşte preparatele chimice, clasificarea are la bază gradul de pericol şi natura specifică a riscurilor pe care le implică. Substanţele şi preparatele chimice periculoase pot fi comercializate numai dacă sunt strict respectate cerinţele prevăzute de lege cu privire la ambalarea şi etichetarea lor 5. c) Alte prevederi legale cu privire la unele substanţe şi produse 6 periculoase şi activităţi desfăşurate cu acestea. Pentru controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase şi în scopul prevenirii producerii lor şi al limitării consecinţelor, atunci când s-au produs, asupra securităţii şi sănătăţii populaţiei, precum şi asupra calităţii mediului, titularii activităţilor în care sunt prezente substanţele periculoase, trebuie să dovedească autorităţilor competente de control că au luat toate măsurile conform Hotărârii de Guvern nr. 95/2003, pentru prevenirea pericolelor de accidente majore în care sunt implicate aceste substanţe. În vederea îndeplinirii acestor obligaţii, titularul activităţii va prezenta o dată cu documentaţiile legale pentru obţinerea acordului de mediu, autorizaţiei de mediu şi/sau avizului de protecţie civilă, după caz, autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia mediului şi respectiv autorităţilor teritoriale pentru protecţie civilă, o notificare care va cuprinde informaţii privind: identificarea substanţelor periculoase sau a categoriilor de substanţe periculoase prezente în obiectiv; modul de stocare a substanţelor periculoase; cantitatea şi starea fizică a acestora; activitatea existentă sau propusă pentru instalaţia sau pentru unitatea de stocare; elementele susceptibile de a provoca accidente majore sau de a agrava consecinţele acestora, din imediata apropiere a obiectivului (art. 6 alin. 1). 2. REGIMUL JURIDIC AL DEŞEURILOR a) Noţiunea de „deşeuri” şi de „deşeuri şi substanţe periculoase”. Legea protecţiei mediului defineşte deşeurile, în general, ca fiind „substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt refolosibile”7. Rezultă din această definiţie că deşeurile, în general, pot fi naturale - rezultate în urma unor procese biologice sau industriale-tehnologice - produse prin diferite activităţi umane, dintre care unele nu mai pot fi folosite ca atare, trebuind deci să fie neutralizate sau 3

Daniela Marinescu, op. cit., p. 345-346. Acest regim este stabilit prin OUG 200/2000. 5 În acest scop a fost emisă HG nr. 199/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 200/2000, actualizată, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase. 6 Daniela Marinescu, op. cit., p. 347-348. 7 Idem, p. 351-352. 4

distruse, în timp ce altele sunt refolosibile, ca materii prime secundare, neprezentând risc toxicologic sau ecologic8. Definiţia redată mai sus, se completează cu cea cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, actualizată, privind regimul deşeurilor care, defineşte deşeul ca fiind: „orice substanţă sau obiect din categoriile stabilite, pe care deţinătorul le aruncă, are intenţia sau obligaţia de a le arunca”. Această definiţie, ca de altfel şi cea dată de Hotărârea de Guvern nr. 228 din 20 februarie 2004, actualizata privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor nepericuloase, în vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului care arată că deşeurile şi reziduurile de orice natură sunt „produsele şi materialele cu termene de garanţie depăşite, produsele uzate fizic sau care nu mai au valoare de întrebuinţare, precum şi resturile menajere”, sunt vulnerabile, aşa după cum s-a arătat în literatura juridică 9, pentru faptul că nu se referă şi la deşeurile periculoase şi pun accentul pe lipsa de valoare a deşeurilor, ceea ce contravine necesităţii reciclării lor. Pe plan internaţional, în Anexa C (83) 180 din 1 februarie 1984 a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică se arată că deşeul este „orice materie considerată ca fiind deşeu sau definită juridic ca deşeu în ţările unde aceasta se găseşte sau este trimisă spre a se găsi”. b) Managementul ecologic al deşeurilor. Constând din totalitatea lucrărilor, măsurilor şi activităţilor de gospodărire a deşeurilor, destinate să asigure protecţia sănătăţii umane şi a mediului înconjurător, managementul ecologic al deşeurilor se asigură în primul rând prin elaborarea şi aplicarea unor norme juridice adecvate privind producerea, colectarea, transportul, prelucrarea, neutralizarea, reciclarea, comercializarea, depozitarea, incinerarea şi alte activităţi care au ca obiect deşeurile. Legea protecţiei mediului cuprinde o serie de norme cu caracter general cu privire la substanţele şi preparatele chimice periculoase, deşeuri şi deşeuri periculoase care se referă, pe de o parte, la obligaţiile ce revin autorităţilor pentru protecţia mediului şi altor autorităţi abilitate prin lege, după caz, de a supraveghea şi controla respectarea reglementărilor în domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a impactului substanţelor şi preparatelor chimice periculoase şi a deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului şi, pe de altă parte, la obligaţiile persoanelor fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate chimice periculoase sau efectuează operaţiuni de import, export, tranzit, transport intern şi internaţional de deşeuri şi norme specifice cu privire la calitatea apelor, a solului şi a aerului, protecţia ecosistemelor terestre şi acvatice, protecţia aşezărilor umane, desfăşurarea activităţilor nucleare ş.a. Cad sub incidenţa prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 10, activităţile de gestionare a deşeurilor, în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului, care se referă la: deşeurile menajere; deşeurile de producţie; deşeurile de construcţie şi demolări; deşeurile periculoase, categoriile acestora fiind expres menţionate de lege. c) Autorizarea activităţilor legate de deşeuri. Sunt supuse procedurii11 de obţinere a autorizaţiei integrate de mediu, instalaţiile pentru depozitarea sau recuperarea deşeurilor periculoase, cu o capacitate mai mare de 10 t/zi; instalaţiile pentru incinerarea deşeurilor municipale, cu o capacitate mai mare de 3 t/zi; instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor nepericuloase, cu o capacitate mai mare de 50 t/zi, precum şi depozitele controlate de deşeuri, care primesc mai mult de 10 t/zi sau cu o capacitate totală mai mare de 25 t, cu excepţia depozitelor controlate de deşeuri inerte. 8

Legea protecţiei mediului defineşte numai riscul ecologic potenţial - ca fiind probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare nu şi riscul semnificativ pentru om, mediu şi bunurile materiale. 9 Milena Tomescu, Unele consideraţii privind regimul juridic al importului de deşeuri în România, în Revista Analele universităţii, anul XLIII/1994, p. 29. 10 OUG nr. 78/2000, privind regimul deşeurilor. Conform art. 2 alin. 1, prevederile ordonanţei nu se aplică: a) deşeurilor radioactive; b) rocilor şi materialelor rezultate de la foraje. 11 Daniela Marinescu, op. cit., p. 353-354.

Pentru toate celelalte activităţi care privesc administrarea şi gestionarea deşeurilor se eliberează autorizaţia de mediu, reglementată de dispoziţiile Legii protecţiei mediului. 3. REGIMUL JURIDIC AL DEŞEURILOR RECICLABILE În scopul asigurării valorificării deşeurilor industriale reciclabile 12 în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului înconjurător, pentru obţinerea unor resurse suplimentare de materii prime secundare, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2001, actualizată, privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, deţinătorii unor astfel de deşeuri, persoane juridice, sunt obligaţi să asigure strângerea, sortarea şi depozitarea temporară a acestora, cu respectarea normelor de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei, precum şi reintroducerea lor în circuitul productiv prin: a) reutilizarea în propriile procese de producţie; b) valorificarea - pe bază de autorizaţie emisă de Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor (aflată în subordinea Ministerului Industriei şi Resurselor) şi comercializarea materiilor prime secundare şi, respectiv, a produselor reutilizabile obţinute prin reciclare; c) predarea către agenţii economici specializaţi, autorizaţi pentru valorificare, a deşeurilor industriale reciclabile, pe baza documentelor de provenienţă (art. 5). La rândul lor, deţinătorii de deşeuri industriale reciclabile persoane fizice sunt obligaţi: să nu depoziteze şi să nu abandoneze deşeurile industriale reciclabile în condiţii care contravin normelor de protecţie a mediului şi sănătăţii populaţiei; să depună separat deşeurile industriale reciclabile acolo unde există recipiente sau incinte special destinate acestui scop. La baza gestionării deşeurilor industriale reciclabile stau aceleaşi principii care privesc gestionarea deşeurilor, în general, prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, actualizată, mai puţin principiile prevăzute la lit. e) şi f) ale art. 3. Agenţii economici care realizează activitatea de colectare a deşeurilor industriale reciclabile de la persoanele fizice, îşi pot desfăşura activitatea numai în baza autorizaţiei de colectare emisă de prefectura judeţului, cu avizul primăriei comunei, oraşului sau municipiului în care îşi desfăşoară activitatea agentul economic respectiv, pe baza dovezii că deţine spaţiul şi dotările corespunzătoare necesare pentru depozitarea deşeurilor colectate, precum şi pe baza autorizaţiei de mediu emisă de autoritatea teritorială pentru protecţia mediului, conform reglementărilor legale în vigoare. Agenţii economici sunt obligaţi să elibereze persoanelor fizice de la care colectează adeverinţa de primire şi plată care, în mod obligatoriu, trebuie să conţină elementele prevăzute de lege. Autorizaţia de colectare a deşeurilor industriale reciclabile de la persoanele fizice se acordă pe fiecare grup de deşeuri, agenţilor economici care îndeplinesc următoarele condiţii minime: deţin avizul primarului din localitatea în care îşi desfăşoară activitatea; au în obiectul de activitate recuperarea deşeurilor şi resturilor reciclabile; punctele de colectare sunt declarate la oficiul registrului comerţului, deţin, în proprietate sau în folosinţă spaţiul corespunzător desfăşurării activităţii; deţin în proprietate mijloace de cântărire verificate din punct de vedere metrologic; punctele de colectare sunt autorizate din punct de vedere al protecţiei mediului şi a sănătăţii populaţiei. În termen de 30 de zile de la depunerea cererii, prefectura emite autorizaţia de colectare a deşeurilor industriale refolosibile de la persoanele fizice sau comunică, după caz, solicitantului motivul respingerii. Autorizaţia este valabilă pe timp de un an cu posibilitatea de a fi prelungită cu încă un an13.

12

Idem, p. 362-363. A se vedea Ordinul nr. 265, actualizat şi respectiv nr. 503, actualizat, din 20.08.2001, al ministrului industriei şi resurselor şi al ministrului administraţiei publice pentru aprobarea normelor privind procedura de acordare, prelungire, suspendare sau anulare a autorizaţiei conform OUG nr. 16/2001, actualizată. 13

4. GOSPODĂRIREA ÎN SIGURANŢĂ A DEŞEURILOR RADIOACTIVE ŞI A COMBUSTIBILULUI NUCLEAR UZAT În conformitate cu prevederile Legii nr. 111/1996, actualizată, privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, prin deşeuri radioactive se înţeleg “acele materiale rezultate din activităţile nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau care sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare”. Dispoziţiile legii vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor radioactive, precum şi a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante (art. 2 lit. c). Ca principiu general, în România este interzis importul deşeurilor radioactive, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului ţării, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege. Toate activităţile cu deşeuri radioactive sunt supuse obligatoriu, procedurii de autorizare prevăzută de lege. Pentru eliberarea autorizaţiei în scopul desfăşurării oricăreia din activităţile care cad sub incidenţa Legii nr. 111/1996, actualizată, printre condiţiile menţionate, se prevede ca solicitantul să dispună de aranjamente materiale şi financiare corespunzătoare şi suficiente pentru colectarea, transportul, tratarea, condiţionarea şi depozitarea deşeurilor radioactive generate de propria activitate, precum şi pentru dezafectarea instalaţiei nucleare, atunci când va înceta definitiv activitatea autorizată, şi a achitat contribuţia pentru constituirea surselor financiare pentru gospodărirea şi depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat şi dezafectarea instalaţiilor nucleare (art. 18 alin. 1 lit. h). Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare elaborează instrucţiuni cu caracter obligatoriu, reglementări de securitate nucleară, precum şi de gestionare a deşeurilor radioactive. Principiile generale care stau la baza gestionării combustibilului nuclear şi a deşeurilor radioactive, inclusiv a depozitării finale sunt: - principiul utilizării numai a proceselor şi metodelor de gestionare a deşeurilor radioactive care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi calitatea mediului; - principiul “generatorul de deşeuri radioactive plăteşte”; - principiul responsabilităţii generatorului de deşeuri radioactive; - principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile fără antrenarea unor costuri excesive. Legea interzice importul combustibilului nuclear uzat şi al deşeurilor radioactive în scopul depozitării finale. 5. TRANSPORTUL PESTE FRONTIERĂ AL DEŞEURILOR ŞI MĂRFURILOR PERICULOASE Prin Legea nr. 6 din 25 ianuarie 1991, România a aderat la Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi eliminării acestora, din 1989, document de o deosebită importanţă pentru păstrarea calităţii mediului înconjurător, fiind considerat cea mai amplă reglementare în domeniul gestionării deşeurilor, cu arie mare de aplicare, semnat şi respectiv ratificat, de majoritatea statelor lumii. Ţinând seama de ameninţarea crescândă pentru sănătate şi mediu a producerii şi transportului în afara frontierelor a deşeurilor periculoase, statele părţi se obligă să adopte măsurile necesare pentru ca gospodărirea reziduurilor şi a deşeurilor, inclusiv transportul şi eliminarea lor să fie în concordanţă cu cerinţele de protecţie a sănătăţii oamenilor şi a mediului înconjurător.

Statul va cere ca toate deşeurile periculoase care urmează să fie transportate peste frontieră, să fie ambalate, etichetate şi transportate conform regulilor internaţionale unanim admise. Statul importator este obligat să răspundă, în scris, acceptând transportul cu sau fără condiţii, cerând informaţii suplimentare sau refuzând permisiunea pentru transport. O copie a răspunsului final al statului importator se trimite autorităţilor competente din statele interesate care sunt părţi la convenţie. Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până când nu a primit confirmarea scrisă din partea statului importator, precum şi confirmarea existenţei unui contract între exportator şi eliminator care să specifice eliminarea ecologică şi raţională a deşeurilor. De asemenea, trebuie să primească consimţământul scris al statelor de tranzit. 6. REGIMUL JURIDIC AL STUPEFIANTELOR ŞI AL ALTOR SUBSTANŢE PSIHOTROPE a) Evoluţia istorică a reglementărilor juridice internaţionale în domeniul stupefiantelor şi al celorlalte substanţe psihotrope Până la sfârşitul secolului XIX, problema stupefiantelor nu a fost considerată o problemă internaţională, care să reclame măsuri din partea mai multor state. Drogurile erau folosite şi răspândite în mod deosebit în Extremul Orient şi în unele state din America de Sud de mai multe secole. Se cunosc în istorie, la mijlocul secolului XIX, “războaie ale opiumului” pentru lăsarea pieţelor chineze deschise comerţului cu această substanţă, care provenea din India Britanică. În America, în timpul războiului de secesiune (1861-1865) s-a înregistrat o creştere serioasă a consumului de morfină. În jurul anului 1900 apare pe piaţă heroina. Primul act legislativ împotriva drogurilor s-a dat în China în anul 1906, unde printr-un decret se interzicea cultura macului pentru opiu. Se pare că această măsură a avut succes, de vreme ce Anglia în 1908 a acceptat o diminuare a exporturilor de opiu din India spre China, timp de trei ani, cu condiţia ca aceasta din urmă să-şi reducă producţia şi importurile din alte ţări. În acelaşi an (1908), Guvernul Statelor Unite ale Americii interzice folosirea opiului în Filipine, cu excepţia scopurilor medicale. Din ce în ce mai mult, drogurile şi-au făcut loc pe piaţa ilicită, numărul consumatorilor a crescut, fapt ce a îngrijorat şi alarmat comunitatea internaţională. În aceste condiţii, în 1912, la Haga, se încheie Convenţia internaţională a opiului care a stipulat, pentru prima dată, în mod expres, că producţia şi distribuţia opiului brut să fie controlate de lege, iar fabricarea, vânzarea şi folosirea stupefiantelor să fie puse sub control. La 19 februarie 1925, se adoptă la Geneva o Convenţie care marchează o etapă importantă în lupta contra traficului de droguri. Ea extinde câmpul de aplicare al Convenţiei de la Haga şi asupra frunzelor de coca şi cânepii indiene, interzicând uzajul acestora, cu excepţia scopurilor medicale şi ştiinţifice. Pentru prima dată, s-a înfiinţat un organ internaţional de control - Comitetul Central Permanent al Stupefiantelor, care a început să activeze în 1928. Un alt important document este Convenţia pentru pedepsirea traficului ilicit de droguri dăunătoare încheiată la Geneva, la 26 iunie 1936, care a intrat în vigoare în 1939. Este considerat primul document internaţional consacrat represiunii propriu-zise a persoanelor fizice implicate în traficul de droguri. Statele părţi se angajează, pe lângă aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru săvârşirea actelor constitutive ale infracţiunii de trafic, să urmărească obţinerea ori să acorde extrădarea în anumite cazuri, expres

prevăzute de Convenţie, în scopul împiedicării celor stabiliţi ca vinovaţi de o autoritate judiciară să se sustragă urmăririi penale, invocând motive de tehnică judiciară. Convenţia Unică a stupefiantelor, New York, 30 martie 1961, adoptată de Conferinţa plenipotenţiarilor statelor interesate în cadrul O.N.U. Ea înlocuieşte toate dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale existente, adoptate în perioada 1912-1953. A intrat în vigoare în 1964. Pentru efectuarea comerţului şi distribuirea stupefiantelor, părţile sunt obligate: a) să exercite supravegherea tuturor persoanelor şi întreprinderilor care se ocupă cu comerţul sau cu distribuirea stupefiantelor; b) să supună unui regim de licenţă întreprinderile şi localurile în care se efectuează comerţul şi distribuirea; c) să împiedice formarea de stocuri la comercianţi, distribuitori; d) să pretindă ca stupefiantele să nu fie furnizate particularilor, decât pe baza unor ordonanţe medicale, reţetele pe care se prescriu stupefiante urmând să aibă un regim special. Reglementări adoptate după Convenţia Unică asupra stupefiantelor. În 1971, s-a adoptat la Viena, Convenţia asupra substanţelor psihotrope care cuprinde o serie de măsuri restrictive referitoare la substanţele cu efecte halucinogene, fără utilizare terapeutică şi care pot fi utilizate numai în activitatea ştiinţifică, cu autorizarea guvernului. Regimul juridic al stupefiantelor şi substanţelor psihotrope în România. În prezent, în România, regimul juridic al produselor şi substanţelor stupefiante este stabilit în următoarele acte normative: Codul penal, Codul vamal, Legea nr. 339 din 29 noiembrie 2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, Legea nr. 263 din 5 octombrie 2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, Legea nr. 143/2000, actualizată, privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu Regulamentul său de aplicare aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.860/2005. Ca urmare a aderării sau ratificării de către România, se aplică şi prevederile Convenţiei Unice din 1961, ale Convenţiei din 1971 privind substanţele psihotrope, precum şi ale Convenţiei din 1988 privind traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope. Conform cadrului normativ actual, se interzice, sub titlu de sancţiune, cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept.

7. REGIMUL JURIDIC AL MATERIILOR EXPLOZIVE Prin Legea nr. 126 din 27 decembrie 1995, actualizată 14, s-a creat cadrul juridic de reglementare a activităţilor de preparare, producere, experimentare, deţinere, tranzitare pe teritoriul ţării, transmitere sub orice formă, transport, depozitare, mânuire şi folosire de către persoanele fizice şi juridice a materiilor explozive. Producerea de materii explozive şi orice operaţiune de import-export cu acestea sunt permise numai persoanelor fizice şi juridice care sunt înregistrate şi posedă autorizaţie în acest sens, eliberată de organele şi în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, pentru a putea produce şi prepara materii explozive, persoanele fizice şi juridice care, potrivit legii, au ca obiect de activitate astfel de operaţiuni, trebuie să obţină, în prealabil, autorizaţia din partea inspectoratului de stat pentru protecţia muncii şi a inspectoratului de poliţie al judeţului sau al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi să se înregistreze la aceste autorităţi. Aceeaşi obligaţie de a obţine, în prealabil, autorizaţia şi de a se înregistra la organele prevăzute mai sus, revine şi persoanelor care deţin, transportă, folosesc sau 14

Legea nr. 126/1995, actualizată, privind regimul materialelor explozive, publicată în M.Of. nr.298 din 28.12.1995, modificată.

comercializează materii explozive, cu excepţia unităţilor şi formaţiunilor Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Comandamentului Protecţiei Civile, a persoanelor care, deţin, transportă sau comercializează obiecte artizanale de distracţie pe bază de amestecuri pirotehnice, precum şi persoanelor care folosesc în scopuri tehnice, obiecte de bază de amestecuri pirotehnice (art. 8 alin.1-3)

Capitolul XIII UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE. POLUAREA RADIOACTIVĂ ŞI PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR 1. PARTICULARITĂŢILE POLUĂRII RADIOACTIVE Energia nucleară, cea mai de seamă descoperire a omului secolului XX, s-a dovedit a fi nu numai una din soluţiile general adoptate pentru diminuarea „foamei de energie”, dar şi cea mai cumplită armă împotriva creatorului însuşi. Tehnicile nucleare şi utilizarea izotopilor în mai toate sectoarele economice aduc nu numai avantaje, ci comportă şi mari riscuri, făcând să crească teama faţă de pericolul nuclear 15. Este ştiut că înainte de a provoca radioactivitatea artificială, omul a fost şi este supus radiaţiilor naturale provenind de la soare şi galaxii îndepărtate, de la pământ, de la apele oceanelor şi din atmosferă la care s-a adaptat în decurs de sute şi mii de ani, fără a dăuna evoluţiei sale biologice. Aceasta dovedeşte că radiaţiile, în anumite limite, sunt inofensive pentru viaţă. Mai mult chiar, se pare că activitatea biologică normală nu ar putea avea loc, fără un fond natural de radiaţii.

15

Daniela Marinescu, op. cit., p. 392-395.

Radiaţia artificială îşi are originile în instalaţiile de radiaţii Roentgen folosite în laboratoare şi spitale, în depunerile radioactive rezultate din experienţele cu arme nucleare, în pierderile radioactive ale centralelor nucleare, în extracţia şi prelucrarea minereurilor radioactive, în depozitarea deşeurilor radioactive etc. Spre deosebire de alte nocivităţi, pericolul radioactivităţii mediului a fost practic necunoscut până la explozia primei bombe atomice în Japonia, în anul 1945. Accidentele înregistrate până la această dată s-au produs în uzinele ce foloseau materiale radioactive şi în laboratoarele institutelor de fizică atomică, fiind nesemnificative. Poluarea radioactivă dezlănţuită este însă mai înfricoşătoare decât explozia nucleară, cu toată forţa ei distructivă. Ea este o contaminare artificială a mediului ambiant peste valorile fondului natural, produsă de om în zilele noastre, începând cu descoperirea radioactivităţii artificiale, cu crearea industriei materialelor nucleare, a centralelor atomoelectrice şi mergând până la folosirea în scopuri nepaşnice a energiei nucleare. Poluarea radioactivă este considerată o agresiune „aproape perfectă” cu caracter multilateral şi universal, fiind contaminate concomitent aerul, apa, solul şi subsolul, iar prin intermediul elementelor ecosistemului, se distruge în mod lent tot ceea ce este viu. Poluarea radioactivă are impact instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de viaţă vegetală şi animală. Pentru omul planetar, această formă de poluare este cea mai perfidă întrucât este invizibilă, fără culoare, fără miros, nu produce durere imediată şi nu are limite stabilite şi cunoscute în timp16. Poluarea cu izotopi radioactivi se datorează în cea mai mare parte, activităţilor militare: fabricarea de arme nucleare şi cu hidrogen, experienţele cu aceste tipuri de arme, emisia radioactivă obişnuită a navelor cu propulsie nucleară, introducerea de material radioactiv în apele marine, distrugerea intenţionată sau accidentală a navelor sau sateliţilor militari cu propulsie nucleară, folosirea armelor nucleare în caz de conflict armat. Datorită celor peste 420 de experienţe nucleare efectuate până în 1998, au fost introduse în oceanul planetar cca. 920 kg produse de fisiune, plus alte 5700 kg de produse cu efecte pe termene lungi şi foarte lungi, având ca efect direct, distrugerea mediului înconjurător într-o măsură alarmantă. Dar, nici utilizarea paşnică a energiei nucleare, nu exclude de la sine poluarea. Industria extractivă a elementelor radioactive, instalaţiile de îmbogăţire a uraniului, reactorii în care se fabrică radioizotopi şi cei din uzinele nuclearo-electrice constituie surse potenţiale de poluare17. Poluări difuze apar şi ca urmare a utilizării radioizotopilor în laboratoare, în practica industrială şi agricolă, în medicină, geologie şi foraje etc. Poluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deşeurilor industriei nucleare. Acestea pot fi solide sau lichide, foarte radioactive, care trebuie depozitate, întrucât dispersarea lor în reţeaua hidrografică reprezintă un risc cert. O altă sursă a poluării radioactive a apelor constă în depunerile produşilor radioactivi rezultaţi în urma exploziilor nucleare experimentale. Ambele surse se adaugă radioactivităţii naturale a apelor. Nu mai puţin este adevărat că o sursă de poluare ceva mai redusă, o constituie depunerile radioactive care se produc prin ploi. Poluarea radioactivă a solului şi subsolului are un caracter mai limitat, constatându-se în vecinătatea imediată a unităţilor miniere, în locurile de depozitare a minereului radioactiv şi a deşeurilor radioactive. În legătură cu poluarea radioactivă a solului, o problemă majoră, actuală şi de perspectivă, o constituie găsirea celei mai bune soluţii pentru depozitarea deşeurilor radioactive, cu un risc de contaminare cât mai mic sau total evitat. Se ştie, că deşeurile radioactive solide emit radiaţii pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol, scoate din circuit terenuri agricole, fără a se realiza însă o securitate certă. Un singur exemplu este edificator: printre deşeurile lăsate de producţia atomo-electrică, cel mai redutabil este

16 17

I. Mihuţ, Autoconducere şi creativitate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 53. M. Barnea, C. Papadopol, Poluarea şi protecţia mediului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 199-200.

plutoniul care îşi păstrează jumătate din virulenţă cca. 240 de secole. Este suficient ca un singur gram să scape în atmosferă pentru a ucide un miliard de oameni. Durata vieţii unei centrale termo-nucleare este de maximum 30 de ani, iar distrugerea ei la expirarea acestei perioade este foarte periculoasă. Soluţia americană de a le acoperi cu beton, în condiţiile în care un reactor depăşeşte 70 m înălţime nu a dus decât la apariţia unui număr impresionant de „piramide atomice”, conţinând pericole inestimabile. Opţiunea pentru energia atomică ar putea duce la o concentrare nucleară crescândă în jurul „polilor nucleari” şi la o societate hipercentralizată, cu nevoi uriaşe de pază şi securitate. Pentru aceasta, tot mai multe state dezvoltate ale lumii se pronunţă pentru schimbarea opţiunii nucleare cu energia solară, geotermală, energia maritimă etc. Tot în legătură cu deşeurile radioactive s-a emis ipoteza depozitării containerelor cu deşeuri pe fundul mărilor şi oceanelor, variantă afectată de un mare risc, având în vedere accelerarea proceselor de eroziune produsă de apă; o altă soluţie are în vedere îngroparea la adâncime a recipienţilor masivi de beton, dar nici aceasta nu oferă siguranţă deplină, deoarece conţinutul acestora se menţine uneori 300 de ani, în timp ce recipienţii folosiţi (din metal sau beton) se descompun într-o perioadă mult mai scurtă; s-a emis chiar ipoteza, ca deşeurile puternic radioactive să fie ţinute într-o perfectă izolare timp de cel puţin un milion de ani (cum sunt cele ce conţin plutoniu), urmând să fie lansate cu ajutorul navelor spaţiale în sistemul solar. Această metodă, în afară că este costisitoare este şi periculoasă neadmiţându-se nici o defecţiune a rachetei la lansare. Sunt supuse contaminării nu numai componentele abiotice ale mediului, ci şi cele biotice, precum şi cele create prin activităţi umane. Omul, poate fi iradiat în mod direct, datorită radioactivităţii gazelor sau pulberilor de suspensie şi indirect, provenind de la contaminarea internă pe cale digestivă, prin alimentaţie. Iradierea externă şi contaminările cutanate şi respiratorii, se întâlnesc mai mult în domeniul profesional, în imediata vecinătate a instalaţiilor nucleare, în timp ce contaminarea indirectă, prin alimentaţie, vizează populaţia în ansamblu. Nu este lipsit de importanţă să mai arătăm că iradierea mai poate fi: naturală (radiaţia casnică, substanţele radioactive din scoarţa terestră şi cele conţinute de propriul organism); artificială (prin iradierea medicală, depunerile radioactive); profesională (în cazul personalului medical, al lucrătorilor din industria nucleară, a cercetătorilor din diverse domenii etc). Dintre principalele măsuri folosite pentru a asigura în mod eficient protecţia împotriva radiaţiilor, se pot menţiona: construirea corespunzătoare a amenajărilor folosite de unităţile nucleare, organizarea evacuării şi stocării nepericuloase a deşeurilor, supravegherea radioactivă şi dozimetrică a întregului teritoriu, în special a zonelor aglomerate, a apei şi a atmosferei; asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor în toate unităţile care folosesc, sub o formă sau alta, radiaţii ionizante şi altele. Împreună cu aceste măsuri, un rol deosebit revine reglementărilor juridice în domeniu. 2. PRINCIPIILE ŞI CONDIŢIILE DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII NUCLEARE ÎN ROMÂNIA Reglementarea activităţilor de folosire a energiei nucleare, în condiţii de securitate nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, precum şi de Ordonanţa Guvernului nr. 7/2003 privind utilizarea în scopuri paşnice a energiei nucleare 18. a) Principiile care stau la baza desfăşurării activităţilor nucleare. Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime, în regim de 18

OG nr. 7 din 30.01.2003.

autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte 19. Promovarea şi utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice constituie priorităţi naţionale în contextul aplicării programelor de dezvoltare durabilă a societăţii. b) Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear şi Planul nuclear naţional de implementare a acestei strategii20. Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional, elaborat în baza Strategiei de dezvoltare a domeniului nuclear şi a Planurilor Nucleare Anuale, elaborate de Agenţia Naţională pentru Energie Atomică cu consultarea ministerelor, a altor organe ale administraţiei publice centrale şi locale, a agenţilor economici care au responsabilităţi şi activează în domeniul nuclear, precum şi a asociaţiilor profesionale de profil. Planul Nuclear Naţional cuprinde: prezentarea domeniului nuclear aplicat, în lume şi în România, inclusiv a tendinţelor de evoluţie, cu rol de fundament pentru obiectivele şi strategiile pe care le prevede; precizarea obiectivelor naţionale pe termen lung şi mediu şi a strategiilor de realizare; stabilirea cadrului funcţional de aplicare, urmărire şi actualizare; prezentarea acţiunilor pe termen relativ scurt, care trebuie efectuate pe baza Planurilor Nucleare Anuale. Obiectivele Planului Nuclear Naţional sunt grupate astfel: Obiectivul fundamental - creşterea ponderii contribuţiei energiei electrice de origine nucleară în producţia totală de energie electrică (care va fi de 20-40%), ca obiectiv esenţial de asigurare a dezvoltării durabile a ţării; Obiective derivate - care au menirea de a favoriza creşterea competitivităţii domeniului nuclear în concordanţă cu cerinţele internaţionale şi anume: asigurarea creşterii continue a nivelului de securitate nucleară în acord cu evoluţia cerinţelor standardelor internaţionale; asigurarea unui nivel radiologic, în concordanţă cu normele naţionale, atât pentru personalul implicat în domeniul nuclear, cât şi pentru public; reducerea impactului asupra mediului; managementul deşeurilor şi a combustibilului ars în conformitate cu cerinţele internaţionale. Obiective „europene”, asociate satisfacerii exigenţelor societăţii moderne, care trebuie să asigure valorificarea optimă a contribuţiilor domeniului nuclear în cadrul efortului de dezvoltare durabilă a societăţii româneşti. Aceste obiective vizează dezvoltarea exclusiv de aplicaţii paşnice ale energiei nucleare pe teritoriul României; controlul garanţiilor pentru instalaţiile şi materialele nucleare; creşterea nivelului de protecţie fizică a materialelor nucleare şi a instalaţiilor nucleare; formarea şi informarea corespunzătoare a publicului pentru înţelegerea domeniului nuclear; ridicarea continuă a performanţelor de securitate nucleară şi protecţie biologică, inclusiv în privinţa depozitării deşeurilor radioactive; dezvoltarea şi aplicarea în folosul societăţii moderne a tehnicilor şi tehnologiilor nucleare cu impact în medicină, industrie, servicii, control al calităţii vieţii etc; armonizarea legislaţiei în domeniul nuclear; controlul societăţii civile în domeniu ş.a. Pentru România acceptarea doctrinei dezvoltării durabile în domeniul nuclear reprezintă o modalitate responsabilă de proiectare a dezvoltării pe termen mediu şi lung, în concordanţă cu interesul naţional şi cu cerinţele colaborării internaţionale. c) Domeniile de aplicare a prevederilor Legii nr. 111/1996 şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 7/2003. Cad sub incidenţa prevederilor Legii-cadru nr. 111/1996, următoarele activităţi şi surse: a) cercetarea, proiectarea, amplasarea, producţia, construcţia, montajul, punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul şi exportul obiectivelor şi instalaţiilor nucleare; b) mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu; c) producerea, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea, deţinerea, prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante; d) furnizarea şi 19

Daniela Marinescu, op. cit., p. 396-398. A se vedea HG nr. 1259 din 7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în România. 20

utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiaţiilor ionizante, a materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum şi a mijloacelor de conteinerizare sau de transport, special amenajate în acest scop. Legea interzice pe teritoriul României, cercetarea, experimentarea, dezvoltarea, fabricarea, importul, exportul, tranzitul, deţinerea sau detonarea de arme nucleare sau a oricărui dispozitiv exploziv nuclear. 3. GOSPODĂRIREA ÎN SIGURANŢĂ A DEŞEURILOR RADIOACTIVE ŞI A COMBUSTIBILULUI NUCLEAR UZAT În conformitate cu prevederile Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, prin deşeuri radioactive se înţeleg „acele materiale rezultate din activităţile nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau care sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare”. Dispoziţiile legii vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor radioactive, precum şi a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante [art. 2 lit. c)]. Ca principiu general, în România este interzis importul deşeurilor radioactive, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului ţării, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege. Toate activităţile cu deşeuri radioactive sunt supuse obligatoriu, procedurii de autorizare prevăzută de lege. Pentru eliberarea autorizaţiei în scopul desfăşurării oricăreia din activităţile care cad sub incidenţa Legii nr. 111/1996, printre condiţiile menţionate, se prevede ca solicitantul să dispună de aranjamente materiale şi financiare corespunzătoare şi suficiente pentru colectarea, transportul, tratarea, condiţionarea şi depozitarea deşeurilor radioactive generate de propria activitate; să instituie şi să menţină un sistem conform reglementărilor specifice de protecţie fizică şi a deşeurilor radioactive [art 18 alin. (1) lit h)]. Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau a generat deşeuri radioactive este obligat: - să răspundă pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea proprie; - să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării, condiţionării şi depozitării temporare sau definitive a acestora; - să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor radioactive şi dezafectare. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare elaborează instrucţiuni cu caracter obligatoriu, reglementări de securitate nucleară, precum şi de gestionare a deşeurilor radioactive. Astfel, de exemplu, potrivit Ordinului nr. 127/2002 al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare, toate sursele radioactive care nu mai sunt utilizate în practicile de minerit şi de preparare a minereurilor de uraniu şi toriu, precum şi toate deşeurile radioactive rezultate din aceste practici, pentru care titularul de autorizaţie nu este autorizat el însuşi să Ie depoziteze temporar sau final, trebuie transferate, conform reglementărilor specifice, la organizaţiile autorizate să colecteze, să trateze, să condiţioneze sau să depoziteze final astfel de materiale radioactive. Deşeurile radioactive rezultate de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu pot fi transferate în mediu numai în condiţiile respectării în totalitate a prevederilor cuprinse în Normele fundamentale de securitate radiologică. În ceea ce priveşte gospodărirea deşeurilor radioactive, România a ratificat prin Legea nr. 105/1999 , Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat şi asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive, adoptată la Viena la 5 septembrie 1997.

4. SUPRAVEGHEREA STĂRII DE SĂNĂTATE A PERSONALULUI EXPUS PROFESIONAL LA RADIAŢII ŞI A POPULAŢIEI; MONITORIZAREA RADIOACTIVITĂŢII MEDIULUI Efectele nocive asupra oamenilor al radiaţiilor depind de tipul şi energia radiaţiei, precum şi de durata de iradiere. Aceste efecte au fost clasificate în: 1. nestocastice - apar în timp scurt, până la câteva zeci de zile, după o iradiere puternică, depind de doza absorbită şi conduc la îmbolnăviri grave, la deces; 2. stocastice - apar după un timp lung, pe seama acumulărilor unor iradieri slabe la intervale lungi; 3. teratogene - se manifestă asupra fetusului, în special în primele luni de sarcină, în urma iradierii mamei. Din punct de vedere al riscului radiologic determinat de activităţi nucleare, populaţia ţării se împarte în următoarele grupe: 1) populaţia în ansamblul ei, reprezentând persoanele expuse la efectele indirecte rezultate din activităţile nucleare; 2) persoane din populaţie care locuiesc sau lucrează permanent în jurul unor obiective sau unităţi nucleare şi care pot fi supuse la o doză provenind din iradierea externă şi contaminarea internă peste valoarea maximă admisă pentru populaţie, în ansamblul ei; 3) personal expus profesional la radiaţii nucleare, cuprinzând persoane care: a) desfăşoară o activitate permanentă sau temporară într-un obiectiv nuclear; b) lucrează cu surse de radiaţii nucleare; c) prin natura activităţii pe care o desfăşoară, permanent sau temporar, pot fi supuse la o doză provenind din iradierea externă şi contaminarea internă, peste valoarea maximă admisă pentru persoane din populaţie. Pentru personalul expus profesional pericolul de iradiere, măsurile de protecţie se asigură prin: protecţia individuală, care constă într-un ansamblu de măsuri tehnice, de dotare şi organizatorice, destinate să asigure personalului respectiv, cel mult doza maximă admisă de lege. Pentru protecţia personalului din instalaţie în cazuri de urgenţă radiologică, în planurile de intervenţie trebuie prevăzute următoarele măsuri: alarmarea personalului; spaţii de adunare capabile să asigure o protecţie adecvată căilor respiratorii; evidenţa personalului şi constituirea de echipe speciale pentru salvarea şi căutarea, dacă este cazul, a persoanelor dispărute; identificarea zonelor periculoase şi asigurarea controlului acestora; asigurarea cu alimente şi băuturi, în regim supravegheat etc. Măsuri speciale de protecţie pentru apărarea sănătăţii populaţiei şi a personalului expus profesional împotriva radiaţiilor ionizate sunt prevăzute în Normele fundamentale de securitate radiologică, precum şi în Normele de securitate radiologică privind protecţia operaţională în mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu. 5. CADRUL LEGAL INTERNAŢIONAL

AL

FOLOSIRII

ENERGIEI

NUCLEARE

PE

PLAN

1. Cooperarea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei nucleare Accelerarea consumului energetic la nivel mondial, precum şi conştientizarea faptului că resursele de combustibili clasici (petrol, gaze naturale, cărbune) sunt limitate, au determinat, într-o primă fază, ca energia nucleară să devină speranţa omenirii în suplimentarea rezervelor energetice. Şi astăzi, de exemplu, în Comunitatea Europeană există ţări ca Franţa şi Belgia care se bazează pe electricitatea de origine nucleară în proporţie de peste 50% şi ţări care au anunţat că nu intenţionează să mai permită construirea de noi unităţi nucleare pe teritoriul lor, ca Suedia şi Germania. Deşi fiecare stat are propria sa strategie energetică, estimările de ansamblu pentru Europa indică o contribuţie majoră a energiei nucleare în continuare. În anul 2000, cca. 35% din energia electrică produsă în Comunitatea Europeană a fost de origine nucleară.

În S.U.A., Canda şi în Europa, energia nucleară este legată acum şi de generarea de hidrogen, pentru punerea la punct de vehicule nepoluante; se conturează o nouă generaţie de reactori avansaţi, destinaţi perioadei de după anii 2020-2030. Cu toate măsurile de prevedere luate în dezvoltarea energiei nucleare pentru protejarea mediului, măsuri despre care până la jumătatea celei de a doua decade a secolului XX se afirma că sunt deosebit de eficace, accidentul de la Cernobâl (1985), a avertizat oamenii de ştiinţă, factorii politici şi întreaga omenire asupra pericolelor deosebit de grave pe care le pot prezenta pentru om şi întreg mediu înconjurător centralele atomoelectrice. Sunt semnificative, dar nu suficiente, documentele adoptate în acest domeniu pe plan internaţional, mai ales cele din iniţiativa Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Dintre aceste documente, supunem analizei următoarele: - Convenţia de la Paris asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare, 29 iunie 1960; Convenţia de la Viena asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare, 21 mai 1963 şi Protocolul lor comun de aplicare. - Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear şi Convenţia cu privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică 21. Astfel, Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear se aplică în cazul oricărui accident care implică instalaţii sau activităţi ale unui stat parte sau ale unor persoane fizice sau juridice aflate sub controlul sau jurisdicţia sa, în urma căruia se produce sau este pe cale să se producă o degajare de substanţe radioactive şi care a avut sau poate avea drept consecinţă o degajare transfrontieră internaţională, susceptibilă să aibă semnificaţie din punct de vedere al securităţii radiologice pentru un alt stat (art. 1). - La 3 martie 1980, a fost semnată la Viena, Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare22. Importul şi exportul materialelor nucleare vizate de Convenţie, se pot face numai dacă statul importator sau, după caz exportator, a primit asigurarea că vor fi protejate în timpul transportului nuclear internaţional, potrivit nivelurilor enunţate în Convenţie. 2. Controlul armelor şi a diferitelor forme de energie şi substanţe de distrugere în masă. a) Armele nucleare Dacă folosirea în scopuri paşnice a energiei nucleare creează, aşa după cum am văzut, pericole potenţiale cu privire la viaţa şi sănătatea oamenilor, a mediului înconjurător, confecţionarea şi folosirea unor arme sau mijloace de distrugere în masă, în cazul unui conflict între state, constituie un pericol inestimabil cu privire la însăşi existenţa omenirii. Rezoluţia 1653 (XVI) a Adunării Generale O.N.U. a declarat ilegală folosirea armelor nucleare, pentru că depăşeşte câmpul de război şi provoacă umanităţii “suferinţe şi distrugeri oarbe”, fiind un pericol nu numai contra unui inamic sau a unor inamici, ci împotriva umanităţii în general. Astfel, potrivit art. 1 din Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arma nucleară în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă 23, fiecare stat parte se obligă să interzică, să prevină şi să nu efectueze nici un fel de explozii experimentale cu arma nucleară şi nici alte explozii nucleare în orice loc aflat sub jurisdicţia sa sau sub controlul său: a) în atmosferă; dincolo de limitele ei, inclusiv spaţiul cosmic; sub apă, inclusiv apele teritoriale şi marea liberă şi, b) în orice alt mediu, dacă o asemenea explozie este însoţită de căderi radioactive dincolo de limitele frontierelor teritoriale ale statului sub jurisdicţia sau controlul căruia se efectuează o asemenea explozie.

21

România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr. 223 din 11.05.1990, publicat în M. Of. nr. 67 din 14.05.1990. Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 78 din 9.111993, publicată în M. Of. nr. 265 din 15.11.1993. 23 Tratatul a fost semnat la Moscova la 5.08.1963. A fost ratificat de România prin Decretul nr. 686/1963, publicat în M. Of. nr. 20 din 31.10.1963. 22

- Tratatul privind spaţiul exterior, 27 ianuarie 1967, deschis spre semnare concomitent la Londra, Moscova şi Washington, dezvoltă principiile ce guvernează activităţile paşnice ale statelor în spaţiul exterior. - Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în America Latină 24, încheiat la 14 februarie 1967 la Tlatelolco, Ciudad de Mexico, în aplicarea recomandării Adunării Generale O.N.U. din Rezoluţia nr. 1911 (XVII) din 27 noiembrie 1963. Tratatul interzice transferul din statele producătoare spre orice alt destinatar a armelor nucleare sau orice alt material exploziv; încurajarea sau incitarea, sub orice formă, a vreunui stat care nu posedă arme nucleare, să fabrice sau să obţină, în orice mod arme nucleare sau dispozitive explozive nucleare. b) Armele bacteriologice (biologice) Aceste arme deosebit de periculoase constau în utilizarea organismelor vii sau a produselor lor toxice pentru cauzarea morţii, unei incapacităţi sau vătămării omului, animalelor ori unor distrugeri ale recoltelor. Într-un Raport al secretarului general O.N.U. din 1969, aceste arme au fost calificate drept “arme de distrugere în masă” deoarece, folosite împotriva unor regiuni întinse sau unor oraşe mari provoacă pierderi imense de vieţi omeneşti, fără nici o discriminare. Acest caracter al lor a fost recunoscut şi prin Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare şi alte gaze, precum şi a mijloacelor bacteriologice de război. Această regulă, a fost ulterior confirmată de Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice), din 10 iulie 1972, intrată în vigoare la 26 martie 1975. Convenţia interzice dezvoltarea, producţia, stocarea sau achiziţionarea prin alte mijloace ori retenţia agenţilor biologici sau toxinelor în moduri şi cantităţi ce nu justifică utilizarea lor în scopuri paşnice, precum şi de arme, echipamente sau mijloace menite să folosească asemenea agenţi sau toxine în scopuri privind ostilităţile sau conflictele armate. c) Armele chimice Încă din anul 1874, în Declaraţia adoptată la Bruxelles asupra legilor războiului, se interzice “folosirea otrăvurilor”. Acest document nu a fost ratificat însă de nici un stat, rămânând fără forţă juridică. A urmat, Declaraţia privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca unic scop răspândirea de gaze asfixiante sau vătămătoare, de la Haga din 1899. Documentul a fost semnat în 1900 de 28 de state25. La Geneva, în 1925, se încheie Protocolul referitor la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice de luptă 26, care interzicând folosirea gazelor asfixiante, toxice sau similare, precum şi orice lichide, substanţe sau procedee analoge, se referă, în ceea ce priveşte gazele, la tratatele anterioare. Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr. 2603 (XXIV) din 1969, declară ca fiind contrare regulilor dreptului internaţional consacrate în Protocolul de la Geneva din 1925, folosirea oricăror agenţi chimici, gazoşi, lichizi sau solizi care au efecte toxice asupra oamenilor, animalelor şi plantelor. După foarte mulţi ani de negocieri, la 13 ianuarie 1993 se semnează la Geneva Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora27. 24

Pentru realizarea obligaţiilor asumate prin Tratat, părţile contractante au creat “organismul pentru interzicerea armelor nucleare în America Latină” (O.P.A.N.A.L.), cu sediul la Ciudad de Mexico. 25 România a ratificat această Declaraţie prin Decretul Regal nr. 2150 din 5.04.1900. 26 Protocolul de la Geneva, 1925, a fost ratificat de România prin Decretul Regal nr. 3050 din 6.09.1929. 27 România a semnat Convenţia la 13 ianuarie 1993 şi a ratificat-o prin Legea nr. 125 din 9.12.1994. Prin Hotărârea Guvernului nr. 211 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 134 din 30.05.1994 privind unele măsuri de aplicare a Convenţiei internaţionale de la Geneva privind interzicerea perfecţionării, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora, s-a creat, Agenţia Naţională de Control al Exporturilor Strategice şi al Interzicerii Armelor Chimice.

d) Armele incendiare Armele incendiare au fost considerate iniţial arme convenţionale, dar ulterior, prin perfecţionarea lor, au căpătat caracteristicile armelor de distrugere în masă. În doctrină au existat unele opinii după care, folosirea armelor incendiare nu ar trebui interzisă, ci doar supusă unor restricţii care să le asigure utilizarea numai împotriva obiectivelor militare neînsufleţite; opinia dominantă de interzicere a armelor incendiare, care întrunesc trăsăturile armelor de distrugere în masă, şi-a găsit reflectarea în mai multe rezoluţii ale Adunării Generale O.N.U., începând cu anul 1974. 28 Ca urmare a Conferinţei O.N.U. din 1979, pentru problema armelor inumane, în anul 1980, a fost încheiată Convenţia privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare 29. Convenţia are caracterul unui tratat-cadru, stând la baza încheierii unor acorduri separate. e) Armele laser care produc orbirea Armele lase care produc orbirea aparţin categoriei armelor interzise în virtutea Dreptului internaţional umanitar. Protocolul IV anexat la Convenţia Naţiunilor unite asupra armelor clasice din 1980, interzice folosirea şi transferarea tuturor armelor laser concepute special să producă orbirea permanentă. Este prima oară, după 1968, când au fost interzise gloanţele explozive, că o armă este declarată ilegală înainte de a fi folosită pe câmpul de luptă. Protocolul a fost ratificat de 29 de state. Protocolul pune în lumină, rolul Dreptului internaţional umanitar de a împiedica expunerea soldaţilor şi civililor la noi şi oribile suferinţe. Interzicând deopotrivă întrebuinţarea şi transportul armelor laser care produc orbirea, este necesar să se evite ca aceste arme să poată fi utilizate în scopuri teroriste sau criminale. f) Minele antipersonal Cu privire la aceste mijloace de luptă a fost semnată la Oslo, 1997, Convenţia privind interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transportului minelor antipersonal şi distrugerea lor. Statele părţi se angajează ca niciodată, în nici o împrejurare, să nu folosească, să nu pună la punct, să nu producă, stocheze, conserva sau transfera către oricine, direct sau indirect, mine antipersonal. De asemenea, statele semnatare se obligă să nu încurajeze sau să incite, la vreun fel, orice activitate interzisă unui stat parte la Convenţie şi să distrugă sau să asigure distrugerea tuturor minelor antipersonal. 6. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI CONFLICTELE ARMATE Orice formă de purtare a unui război, orice fel de conflict armat şi orice fel de metode de luptă folosite aduce dezechilibre grave mediului înconjurător, afectând aerul, apa şi solul, plantele şi animalele şi, nu în ultimul rând, viaţa şi sănătatea oamenilor şi existenţa valorilor materiale şi spirituale create de ei. Cu atât mai mult, folosirea armelor nucleare şi a celorlalte arme de distrugere în masă, constituie pericole grave la adresa umanităţii şi a existenţei însăşi a planetei noastre. Azi, armele şi sistemele de armamente constituie prin însuşi existenţa lor în timp de pace, un permanent potenţial pericol de dezechilibre ecologice.

28

Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr. 3076 şi Rezoluţia 3255 din 1974. România a semnat Convenţia la New York la 8.04.1982 şi a ratificat-o prin Legea nr. 40 din 24 mai 1995, publicată în M. Of. nr. 103 din 29.05.1995. 29

Mediul natural ca atare nu este obiectiv militar şi nu ar trebui să fie afectat de desfăşurarea ostilităţilor. Obiectivele militare sunt însă amplasate în mediu şi acţiunea beligeranţilor asupra lor produce în mod automat şi efecte ecologice. 7. PROTECŢIA MEDIULUI ÎN CAZ DE CALAMITĂŢI ŞI DEZASTRE Prin dezastre, în sensul Ordonanţei Guvernului nr. 47/1994 30, se înţeleg: a) fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă. În această categorie sunt cuprinse: cutremurele, alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizootiile; b) evenimente cu urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător provocate de accidente. În această categorie sunt cuprinse accidentele chimice, biologice, nucleare, în subteran, avariile la construcţiile hidrotehnice sau conducte magistrale, incendiile de masă şi exploziile, accidentele majore pe căile de comunicaţii, accidentele majore la utilaje şi instalaţii tehnologice periculoase, căderile de obiecte cosmice, accidentele majore şi avariile mari la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii. Apărarea împotriva acestor dezastre se referă la adoptarea şi aplicarea: a) măsurilor de prevenire şi de pregătire pentru intervenţie; b) măsurilor operative urgente de intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase cu urmări deosebit de grave; c) măsurilor de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare. Apărarea împotriva dezastrelor este o activitate de interes naţional. Culegerea de informaţii şi transmiterea deciziilor, în cazul apărării împotriva dezastrelor, se realizează prin sistemul integrat de observare, măsurare, înregistrare, prelucrare a datelor şi transmiterea acestora, în scopul avertizărilor, alarmărilor şi luării măsurilor corespunzătoare31. Managementul acţiunilor de apărare împotriva dezastrelor, implică cunoaşterea şi analiza activităţilor ce trebuie desfăşurate, în astfel de situaţii, conform unor proceduri prestabilite. Aceste activităţi trebuie să se desfăşoare la toate nivelurile: naţional, teritorial şi local, de către organele abilitate, în scopul de a asigura: realizarea şi aplicarea măsurilor/acţiunilor de previziune (prognoză), prevenire, protecţie şi intervenţie, minimalizare a pierderilor umane şi materiale.

30

O.G. nr. 47 din 12.08.1994, privind apărarea împotriva dezastrelor, publicată în M. Of. nr. 242 din 29.08.1994, aprobată prin Legea nr. 124/1995. 31 A se vedea H.G. nr. 635 din 18.08.1995 privind culegerea de informaţii şi transmiterea deciziilor în cazul apărării împotriva dezastrelor, publicată în M. Of. nr. 194 din 25.08.1995.

Capitolul XIV CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE 1. CONSIDERAŢII GENERALE Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancţiune sau reparaţie32 Ea dă expresie unui raport social sancţionat din punct de vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într-o relaţie de obligaţie faţă de o altă persoană căreia îi datorează satisfacţie sau repararea unui prejudiciu ce i l-a cauzat 33. Fiind o categorie istorică, răspunderea juridică este o instituţie vie care s-a format şi a evoluat odată cu societatea omenească. Departe de a se fi despărţit pe de-a-ntregul de influenţa moralei, la baza ei aflându-se şi azi noţiunea de morală şi greşeală, anumite aspecte ale răspunderii reclamă, pentru corecta lor caracterizare, să se recurgă şi la alte noţiuni cum sunt cele de garanţie, de asigurare, de socializare a riscurilor sau de asistenţă. În dreptul mediului, răspunderea juridică este azi o instituţie care se aplică din ce în ce mai mult datorită multiplicării şi diversificării riscurilor ecologice, a înmulţirii prejudiciilor aduse mediului şi a creşterii gravităţii lor determinate de adâncirea crizei ecologice mondiale, agravată de consecinţele industrializării şi automatizării, de aplicarea tehnologiilor de vârf în multe domenii ale activităţii umane, fără suficiente şi severe mijloace de protecţie a mediului, de exploatarea neraţională a resurselor naturale, precum şi de alţi factori dependenţi de politica dusă în acest domeniu de fiecare ţară. Angajarea unor astfel de activităţi de către state şi de către persoane private duce la provocarea de pagube ecologice intenţionate sau accidentale cu un grad ridicat de risc şi periculozitate pentru mediul natural şi antropic. Această situaţie a determinat apariţia şi diversificarea tehnicilor de reparaţie, stabilirea unor reguli speciale ale răspunderii şi adoptarea unor măsuri menite să asigure aplicarea principiului general recunoscut, conform căruia „cel ce poluează trebuie să suporte consecinţele acţiunilor sale cu impact negativ asupra mediului”. În ţara noastră, reglementarea răspunderii juridice pentru neres-pectarea normelor de drept al mediului îşi are sediul în Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, completată cu reglementările sectoriale, speciale, care determină acţiunile (inacţiunile) prin a căror săvârşire se contravine cerinţelor ecologice, atrăgând una sau mai multe dintre formele acestei răspunderi. 32 33

Daniela Marinescu, op. cit., p. 437. I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea Civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 10.

Categoriile de răspundere care sunt aplicate pentru încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la protecţia mediului înconjurător sunt: răspunderea civilă, contravenţională şi penală. 2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ În dreptul mediului, prin răspunderea civilă delictuală se sancţionează, în general, o conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, care prin faptele lor licite sau ilicite (comisive sau omisive) produc pagube elementelor de mediu sau mediului în ansamblul său34. Prin consacrarea în Legea Fundamentală a obligaţiei statului de a „reface şi ocroti mediul înconjurător, precum şi de a menţine echilibrul ecologic”, s-a creat cadrul juridic general pentru ocrotirea şi prin mijloace de drept civil a victimelor acţiunilor prin care se aduc prejudicii ecologice. Termenul de „refacere a mediului înconjurător” menţionat de textul constituţional se poate interpreta nu numai din punct de vedere al contribuţiei statului la restabilirea echilibrului ecologic, ci şi în sensul intervenţiei instituţiilor civile în soluţionarea delictelor civile prin care s-au cauzat prejudicii mediului. Un alt text constituţional care se referă nemijlocit la protecţia mediului este art. 46 alin. 6, în care se consacră obligaţia specifică pentru protecţia mediului înconjurător, prevăzându-se că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la reglementarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”. De asemenea, în aliniatul 4 al aceluiaşi articol, se menţionează că „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”. Pe baza acestui text, credem, că orice autoritate publică va putea fi acţionată în justiţie pentru daune aduse mediului (sau componentelor acestuia) în situaţiile expres specificate de text, adică prin „folosirea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare” pentru lucrări de interes general. Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului este Legea protecţiei mediului care, în art. 81, ridică la rang de principiu caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciu. Răspunderea civilă se particularizează în dreptul mediului până la nivelul reglementărilor sectoriale. Ca urmare, cerinţele protecţiei mediului, în condiţiile pericolului poluării, presupun o diligenţă rezonabilă (suficientă şi necesară) în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor privind utilizarea durabilă a mediului. Funcţiile răspunderii civile (normativ-educativă, funcţia preventivă şi cea reparatorie), ca şi principiile clasice ale răspunderii civile se vor aplica şi în dreptul mediului pentru situaţiile în care acest fel de răspundere intervine, ca urmare a nerespectării reglementărilor legale referitoare la conservarea, dezvoltarea şi protecţia mediului şi nu există sau nu contravin reglementărilor speciale în domeniu. Până în prezent, în domeniul protecţiei mediului s-a apelat mai mult la două instituţii clasice de drept civil şi anume: a) la normele referitoare la raporturile de vecinătate, a căror esenţă priveşte concilierea intereselor agentului poluant cu cele ale victimei poluării, stabilindu-se atât limitele admisibile ale poluării, cât şi obligaţia corelativă ca daunele să fie suportate de cel ce poluează; b) norme care reglementează răspunderea civilă reparatorie. Aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudicii aduse mediului se face prin adaptarea lor la particularităţile raporturilor juridice de drept al mediului. a) Subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului. Prin definiţie, mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame reparaţiunea, ci o valoare fundamentală 34

Daniela Marinescu, op. cit., p. 438-440.

care este ocrotită pe plan intern şi internaţional, prin lege. În cadrul dreptului intern, acest subiect poate fi statul, o unitate administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică publică sau privată, căruia i s-a produs un prejudiciu ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a mediului. Progrese notabile s-au înregistrat în cazul în care, legea a recunoscut asociaţiilor neguvernamentale dreptul de a acţiona pentru obţinerea reparării vătămărilor cauzate intereselor colective (cum este cazul OUG nr.195/2005) Pe plan internaţional, subiectul îndreptăţit la reparaţiune este, în principiu, titularul mediului, adică statul - în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicţia naţională sau comunitatea internaţională - în cazul în care mediul afectat are statutul „patrimoniului comun”. Statul apare nu numai ca subiect de drept asupra unui „patrimoniu”, în cadrul limitelor jurisdicţiei sale, ci şi ca subiect având misiunea protecţiei mediului şi a conservării resurselor acestuia, chiar dincolo de aceste limite. b) Persoana responsabilă. Ţinând seama de faptul că legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este destul de greu de stabilit, datorită mai ales caracterului difuz al daunelor, într-un mare număr de cauze reglementările juridice au constituit un responsabil determinabil, în mod prealabil realizării pagubei. Dintre sistemele mai des folosite în acest domeniu, menţionăm: a) desemnarea înainte de producerea prejudiciului a persoanei responsabile, care este obligată să subscrie o garanţie (de exemplu, în cazul răspunderii pentru daune nucleare); constituirea unui fond de indemnizare a victimelor din contribuţiile depuse de poluatori; prin intermediul reglementărilor fiscale; b) desemnarea victimei. Ca principiu general, despăgubirea trebuie făcută de către autorul daunelor. c) Particularităţile elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale în dreptul mediului. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite cumulativ, următoarele elemente: - săvârşirea unei fapte ilicite; - producerea unui prejudiciu, - între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate; - culpa autorului faptei ilicite. În dreptul civil, aceste elemente se cer a fi cumulativ întrunite nu numai când răspunderea este pentru fapta proprie, ci şi atunci când se răspunde pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi animale. În ceea ce priveşte elementele constitutive clasice, ale oricărei situaţii de răspundere civilă delictuală, menţionate mai sus, în dreptul mediului acestea prezintă o serie de particularităţi, pentru a căror înţelegere trebuie să facem, desigur, referire la dreptul comun. După cum s-a arătat în literatura juridică, cuvântul „faptă” poate avea atât un înţeles restrâns - ca o manifestare perceptibilă simţurilor noastre, adică gândirea exteriorizată, materializată, cât şi un sens mai larg, care cuprinde pe lângă manifestarea externă a omului şi efectele acesteia, concretizate, pe planul dreptului, în modificarea unor raporturi sau situaţii juridice existente. Fapta are un caracter ilicit atunci când contravine normelor dreptului obiectiv şi în acelaşi timp, încalcă şi dreptul subiectiv al persoanei prejudiciate 35. În dreptul civil, regula este a răspunderii numai pentru fapte ilicite. Cu privire la caracterul ilicit, Codul civil (art. 998) se referă la „orice faptă a omului”. Plecându-se de la această formulare care leagă răspunderea delictuală de orice faptă păgubitoare a omului, săvârşită fie intenţionat, fie din neglijenţă sau imprudenţă, s-a căutat să se desprindă prin analiza normelor legale implicite care, fie ar consacra o multiplicitate de îndatoriri speciale preexistente (Planiol), fie ar statornici obligaţii legale generale, cum ar fi aceea de a urmări intenţionat păgubirea altuia sau aceea de a activa în viaţa socială cu prudenţa şi diligenţa unui om raţional aflat în aceleaşi condiţii exterioare. 35

Fr. Deak, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1960, p. 193.

În dreptul mediului, faptele generatoare de răspundere includ fie conduite ilicite prin care se produc pagube mediului şi reprobabile prin ilicitatea lor, fie o seamă de activităţi curente, normale, licite per se, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor produse mediului. Dacă prima categorie de fapte atrage răspunderea pe temeiul culpei (răspunderea subiectivă), cea de a doua, în afara oricărei culpe, angajează răspunderea pe temeiul riscului (răspunderea obiectivă). d) Formele răspunderii civile delictuale; particularităţi în dreptul mediului. 1. Răspunderea obiectivă Până la apariţia Legii nr. 137/1995 şi mai apoi OUG nr.195/2005, dat fiind faptul că proba culpei36 este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate mai ales prin poluare, datorită naturii diverse a poluanţilor, a modului lor de răspândire şi remanentă, a naturii contaminării etc. În literatura juridică unii autori s-au pronunţat pentru reglementarea generală a răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, pe baza principiului răspunderii obiective, a unei răspunderi în solidum a coautorilor prejudiciului, legitimarea procesuală activă a oricărui cetăţean, precum şi pentru definirea noţiunii de „daună ecologică” astfel încât să cuprindă şi daunele indirecte, dat fiind raportul de cauzalitate foarte relaxat în acest domeniu. Astfel, adaptându-se prevederile Codului civil şi considerând că o pagubă adusă mediului poate fi produsă şi ca urmare a viciului ascuns al lucrului (mijloc de producţie, instalaţie de depoluare sau de reducere a poluării etc.) de care cei ce îl folosesc nu au cunoştinţă, situaţie care exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei, în practică, problema răspunderii a fost soluţionată pe baza dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 C.civ., ca răspundere obiectivă. Angajarea răspunderii pe acest temei, adică pentru prejudiciul cauzat de un lucru, iar nu în baza art. 998, 999 C.civ., prezintă pentru victimă avantajul de a nu trebui să dovedească culpa celui chemat să răspundă pentru consecinţele negative ale activităţii sale. Această soluţie garantează într-o măsură mai mare, în condiţii de probă mai puţin dificile, dreptul la despăgubire al persoanei prejudiciate. Dovada trebuie făcută în sensul că activitatea celui chemat să răspundă i-a creat reclamantului un prejudiciu. Această probă o dată administrată, caracterul cauzal al participării se presupune cât timp nu se dovedeşte contrariul, respectiv, că participarea nu a fost cauzală, prejudiciul datorându-se forţei majore, faptei terţului sau culpei persoanei păgubite. În interpretarea art. 1000 alin. 1 C.civ., în doctrină, s-a reflectat atât concepţia subiectivă a răspunderii civile delictuale întemeiată pe culpa prezumată a persoanei chemată să răspundă pentru fapta lucrului (activitatea poluantă), cât şi pe concepţia obiectivă care exclude ideea de culpă dovedită sau nedovedită şi situează obligaţia de reparare a prejudiciului pe tărâmul răspunderii obiective, fundamentată pe riscul activităţii desfăşurate. 2. Răspunderea subiectivă Răspunderea subiectivă pentru pagube produse mediului se aplică rar, reclamantul (victima) trebuind să dovedească că i s-a cauzat un prejudiciu real, direct şi personal, culpa autorului faptei, precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare. Totuşi, prin excepţie de la principiul răspunderii obiective consacrat în Legea protecţiei mediului, reglementări speciale prevăd, în anumite domenii, răspunderea civilă subiectivă, care prezintă însă unele particularităţi. 3. Răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate 36

Daniela Marinescu, op. cit., p. 448-450.

Plecând de la adevărul că viaţa şi societatea impun şi suportarea unor inconveniente „normale” care decurg din starea de vecinătate, că există o serie de poluări şi daune admisibile până la o anumită limită, doctrina şi practica juridică au considerat că atunci când aceste limite sunt depăşite se naşte dreptul la reparaţie prin instituţia răspunderii civile delictuale. Jurisprudenţa străină a admis, de asemenea, că tulburările pot rezulta şi din exerciţiul legitim al dreptului de proprietate, nu numai dintr-un exerciţiu culpabil. Asemenea acte, întrucât produc vecinilor neajunsuri excesive, pe care aceştia nu trebuie să le sufere, dau naştere unei obligaţii de garanţie sub forma unei răspunderi fără culpă. Ţinând de anormalitatea pagubei, caracterele obiective sunt în funcţie de timp şi de gravitate. O daună permanentă, fie pentru că este definitivă şi perpetuă, fie că se prelungeşte ori se reînnoieşte devine sursă de indemnizare. Este necesar însă şi caracterul obiectiv legat de gravitate, pentru că numai reunirea ambelor elemente dă naştere la despăgubiri. Dreptul la despăgubire se fundamentează din punct de vedere juridic pe dreptul fiecăruia de a nu fi privat, în tot sau în parte, de valoarea unui bun ori a unei situaţii şi de avantajele pe care le poate avea de aici şi nu pe conduita autorului daunei. În dreptul nostru, prima obligaţie concretă în materie de servituţi determinată de vecinătatea terenurilor, prevăzută în Codul civil art. 578, stipulează că locurile inferioare sunt supuse a primi apele ce curg din locurile superioare, fără ca mâna omului să fi contribuit la aceasta”. Obligaţiile speciale de vecinătate au ca scop, mai întâi, de a evita consecinţele dăunătoare ale vecinătăţii, iar apoi, în caz că ele s-au produs, de a repara daunele respective. Este modul de a menţine relaţii normale între vecini, mai ales în ceea ce priveşte exploatarea terenurilor lor. Pentru rezolvarea unor relaţii conflictuale, proprietarul are de ales mai multe variante: el poate să se opună unor acţiuni care ar fi permise prin dreptul de proprietate sau să tolereze astfel de acţiuni ale vecinului dacă nu aduc prejudicii. Natura juridică a relaţiilor de vecinătate este cea a servituţilor naturale şi legale. În literatura noastră juridică37, s-a susţinut în legătură cu servituţile, că acestea nu sunt în fond servituţi propriu-zise, ci un număr de obligaţii juste impuse proprietarilor pe cale naturală sau legală, ca reguli de bună vecinătate. Ele sunt în realitate, mărginiri ale dreptului de proprietate care derivă din raporturile fireşti de bună vecinătate şi se aplică oricărui fel de drept de proprietate. Normele bunei vecinătăţi acţionează asupra componentelor de mediu (naturale şi antropice) şi ai titularilor acestor componente, ca titulari de mediu, care au o capacitate juridică ecologică. În dreptul mediului, normele juridice ce intră în structura conceptului juridic al bunei vecinătăţi sunt chemate să asigure, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, cooperarea subiectelor raporturilor juridice de protecţie a mediului în scopul promovării conceptului dezvoltării durabile. 3. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICII ADUSE MEDIULUI CONFORM O.U.G. NR.195/2005 Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului 38 este, aşa după cum am arătat, legea protecţiei mediului OUG nr.195/2005, care în art. 96 statuează şi forma răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor legale, atât ca obligaţie de internalizare a costurilor poluării, cât şi ca fundament al răspunderii pentru prejudiciile efective cauzate prin poluare, precum şi numeroase obligaţii juridice privind protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii; protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice; protecţia atmosferei; a solului şi a monumentelor naturii; protecţia aşezărilor umane. 37 38

I. Pop, Vecinătatea şi buna vecinătate în dreptul internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 57. Daniela Marinescu, op. cit., p. 451-452.

Încălcarea oricăreia din aceste obligaţii poate cauza prejudicii însemnate componentelor de mediu, atrăgând răspunderea juridică a celor vinovaţi. Ca urmare, cerinţele protecţiei mediului, în condiţiile pericolului poluării, presupun o diligenţă rezonabilă (suficientă şi necesară) în exercitarea obligaţiilor privind utilizarea mediului39. Prejudiciul este definit ca fiind „ efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase” . Din această reglementare rezultă că sunt supuse regimului special de răspundere daunele provocate sănătăţii umane sau bunurilor, produse de poluanţi, activităţi dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase şi daunele cauzate direct mediului ca atare. Răspunderea obiectivă are la bază ideea de risc şi de garanţie, existând şi obligativitatea asigurării dar numai pentru activităţile generatoare de risc major. 4. REGLEMENTĂRI CU CARACTER SPECIAL ÎN DREPTUL MEDIULUI CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ a) Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în domeniul energiei nucleare, 1960, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de la Viena, 1963 şi a Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenţii, adoptat la Paris în 1988, documente pe care România le-a ratificat prin Legea nr. 106/1992, a fost adoptată Legea nr. 703/2001, completată de Legea nr.470/2004 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare. Potrivit legii (art. 3 lit. d) prin daună nucleară se înţelege: 1. orice deces sau orice rănire; 2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor; 3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la pct. 1 şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere; 4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct. 2; 5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a mediului şi dacă nu este inclusă la pct. 2; 6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri. Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspundă obiectiv şi exclusiv pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la instalaţia sa, ori implicând un material nuclear care provine din această instalaţie sau este trimis către ea. În ceea ce priveşte sistemul de despăgubire, Legea nr. 703/2001 limitează răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear la un plafon maximal care nu poate fi inferior de echivalentul în lei a 300 milioane (art. 8 alin. 1).

b) Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase Invadarea pieţei cu produse defectuoase calitativ şi creşterea alarmantă a cazurilor de îmbolnăviri, precum şi de producere a altor prejudicii, au determinat reglementarea distinctă a raporturilor juridice dintre producători şi persoanele vătămate ori prejudiciate de 39

A se vedea şi V. Zdrenghea, Dreptul mediului şi al dezvoltării durabile, Ed. “Le Mot”, Bucureşti, 1977, p. 227.

produsele defectuoase puse în circulaţie, stabilirea răspunderii pentru pagubele generate de aceste produse, precum şi a procedurii de reparare a pagubelor. Conform Legii nr.43/2002 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase, această răspundere specială, obiectivă, are o serie de reguli derogatorii de la dreptul comun, dintre care menţionăm: producătorul, aşa cum este înţeleasă această noţiune, potrivit actului normativ menţionat, răspunde atât pentru prejudiciul actual, cât şi pentru cel viitor cauzat de defectul produsului său. c) Răspunderea juridică reglementată de art. 14 alin. 1 din Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, republicată şi actualizată. Legea nr. 103/1996, prevede în art. 14 alin.1 că: „Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânatul din speciile prevăzute î anexa nr. 1 revine gestionarului fondului de vânatoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile prevăzute î anexa nr. 2, autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură”. 5. RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI Răspunderea contravenţională ocupă un loc important în sistemul reglementărilor privind răspunderea juridică, având un rol economic şi totodată constituind un serios mijloc de prevenire. Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, republicată şi actualizată privind regimul juridic al contravenţiilor, “contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului Municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”. În raport cu actele normative care le prevăd şi sancţionează, contravenţiile sunt: a) contravenţii privind legea generală în materie; b) contravenţii prevăzute de legile speciale privind protecţia diferiţilor factori de mediu; c) contravenţii cuprinse în diferite acte normative care privesc, sub diferite aspecte şi protecţia mediului, în general sau a componentelor acestuia. Sancţiunile contravenţionale sunt, potrivit legii, principale şi anume: avertismentul, amenda contravenţională; obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii şi închisoarea contravenţională, dacă nu există consimţământul contravenientului pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii şi, complementare care constau în: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială (art. 5). 6. RĂSPUNDEREA PENALĂ Evoluţia spectaculoasă a dreptului mediului sub presiunea crizei ecologice generalizate, pe de o parte şi preocupările tuturor statelor lumii de a proteja mediul înconjurător, pe de altă parte, au pus în evidenţă insuficienţa şi ineficacitatea normelor de recomandare în acest domeniu, precum şi a formelor de răspundere civilă şi contravenţională. În această situaţie, s-a recurs la incriminarea acţiunilor de poluare, elaborându-se reglementări pe sectoare protejate, în care sunt prevăzute numeroase infracţiuni. În acelaşi timp, în tot mai multe ţări, codurile penale cuprind un capitol distinct de infracţiuni ecologice. S-a ajuns astfel, la “îmbogăţirea” fenomenului criminalităţii cu un nou sector de fapte socialmente periculoase şi anume, “infracţiuni ecologice” care pot şi trebuie să fie studiate

dintr-o perspectivă sectorială, dar cu o viziune globală când este vorba de aprecierea pericolului acestor infracţiuni şi a strategiilor de prevenire şi contracarare a lor. 7. ROLUL CORPULUI DE CONTROL ECOLOGIC ŞI AL ACŢIUNILOR DE VOLUNTARIAT ÎN PREVENIREA ŞI SANCŢIONAREA FAPTELOR REPROBABILE LA ADRESA MEDIULUI Prin Hotărârea de Guvern nr. 440/2005 40, a fost înfiinţată reorganizată Garda Naţională de Mediu, organ de control ecologic, cu statut specific, care funcţionează în cadrul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, a inspectoratelor de protecţie a mediului judeţene şi respectiv al Municipiului Bucureşti, precum şi în cadrul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”. Potrivit art. 2 alin.2 din Hotărârea de Guvern nr. 440/2005, Garda Naţională de Mediu are în subordine 8 comisariate regionale ale Gărzii Naţionale de Mediu, instituţii cu personalitate juridică a căror structură organizatorică include 41 de comisariate judeţene, Comisariatul Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", organizate ca servicii fără personalitate juridică în cadrul comisariatelor regionale de care aparţin. Prin structurile sale specifice, Garda de Mediu desfăşoară activităţi de prevenire şi sancţionare a contravenţiilor şi de sesizare a organelor de urmărire penală în cazul infracţiunilor din domeniul protecţiei mediului, cu impact regional sau transfrontier, care pot afecta sănătatea populaţiei şi calitatea factorilor de mediu, pe întregul teritoriu al României. Garda Naţională de Mediu are atribuţii în aplicarea politicii Guvernului în materia prevenirii, constatării şi sancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului, apelor, solului, aerului, biodiversităţii, precum şi a celor prevăzute în legile specifice domeniului controlului poluării industriale şi managementului riscului, fondului de mediu şi altor domenii prevăzute de legislaţia specifică în vigoare, inclusiv privind respectarea procedurilor legale de emitere a avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor de mediu şi gospodărire a apelor emise de autorităţile competente, potrivit legislaţiei în vigoare, pentru reglementarea proiectelor, programelor şi activităţilor specifice acestor domenii.

PROBLEME INTRODUCTIVE

CHESTIONARE 40

H.G. nr. 440 din 12 mai 2005 privind reorganizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu, publicată în M. Of. nr. 7448 din 26.05.2005

CHESTIONARUL NR. 1 1. În cele ce urmează sunt enumerate câteva activităţi desfăşurate de om. Care dintre aceste activităţi au dus la poluarea mediului înconjurător: a) s-au făcut despăduriri masive pentru obţinerea de masă lemnoasă; b) s-a dezvoltat foarte mult exploatarea subsolului; c) s-a dezvoltat intensiv industria şi în special industria chimică. 2. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a afectat grav mediul înconjurător. Care din situaţiile prezentate a afectat mediul biologic de viaţă al omului şi animalelor: a) dorinţa oamenilor de a atinge un nivel de viaţă cât mai ridicat; b) necesitatea creşterii producţiei agricole vegetale şi animale pentru a asigura hrana tuturor oamenilor; c) necesitatea creşterii producţiei de materii prime, de combustibili şi energie. 3. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind: a) acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităţilor prezentate fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe; b) acel mod de desfăşurare a activităţilor umane, care să nu afecteze ecosistemul natural; c) acea dezvoltare preconizată a fi desfăşurată de om care să nu influenţeze sub nici o formă viaţa umană. 4. Care dintre condiţiile enumerate sunt importante pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile: a) politicile economice b) politica mediului înconjurător; c) politica forţei de muncă. 5. Care sunt principiile strategiei protecţiei mediului: a) evitarea poluării prin măsuri preventive; b) cine “poluează plăteşte”; c) stimularea activităţilor de redresare a mediului. 6. Care sunt criteriile de stabilire a priorităţilor privind obiectivele protecţiei mediului: a) menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii; b) apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor; c) pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. 7. Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin: a) Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului; b) Programul de Dezvoltare regională şi rurală; c) Programul Naţional de combatere a corupţiei în domeniul protecţiei mediului. 8. Prima conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a avut loc: a) la Stocholm în anul 1972; b) la Rio de Janeiro în 1992; c) la Johanesburg în 2002. 9. Care dintre următoarele expresii înseamnă a polua: a) a murdări; b) a pângări; c) a profana. 10. Prin poluant, potrivit Legii 137/95 se înţelege: a) orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori, care introdusă în mediu modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi a organismelor vii; b) orice categorie de substanţă, care permite dezvoltarea unor organisme parazite, păduchi, viermi; c) orice factor care aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora printr-o acţiune toxică.

REGLEMENTAREA RAPORTURILOR OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA DREPTUL NATURII LA DREPTUL MEDIULUI CHESTIONARUL NR. 2 1. Care dintre următorii domnitori a dat “legea braniştei”? a) Ştefan cel Mare; b) Ştefan Tomşa; c) Vlad Vintilă. 2. Primul Cod silvic românesc a apărut sub denumirea de: a) “Primele orânduieli ale pădurii”; b) “Orânduiala de pădure”; c) “Opreliştile de stricare a pădurii”. 3. Prima lege modernă şi complexă pentru protecţia mediului înconjurător a fost adoptată: a) la 24.09.1894; b) la 14.06.1894; c) la 07.10.1893. 4. După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător care a avut loc la Stocholm în 1972, a fost elaborată prima lege privind protecţia mediului înconjurător. În ce an a fost adoptată? a) 1973; b) 1972; c) 1974. 5. Care din următoarele principii stau la baza Legii 137/1995, Legea protecţiei mediului? a) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului geografic natural; b) principiul “poluatorul plăteşte”; c) principiul răspunderii pentru deciziile luate. 6. În ce an a fost înfiinţat ministerul mediului? a) 1991; b) 1992; c) 1993. 7. În conformitate cu Directiva comunitară din 27.06.1967 prin mediu se înţelege: a) totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă; b) apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele vii; c) totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă. 8. Care dintre următoarele expresii sunt utilizate în acelaşi timp cu noţiunea de mediu înconjurător: a) “mediu biologic”; b) “mediu ambiant”; c) “mediu uman”. 9. Noţiunea de “legislaţie ecologică” este mai largă decât: a) “legislaţia pentru ocrotirea naturii”; b) “legislaţia pentru ocrotirea mediului înconjurător”; c) “legislaţia pentru ocrotirea fiinţelor umane”. 10. Ocrotirea naturii ca şi protecţia mediului înconjurător, considerat în ansamblul sau, este o condiţie? a) indispensabilă a progresului social;

b) obligatorie în progresul social; c) nu este obligatorie. ATMOSFERA CHESTIONARUL NR. 3 1. Prin noţiunea de “atmosferă” se înţelege: a) masă de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon; b) aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de muncă; c) masă de aer care înconjoară pământul. 2. Conform Conferinţei general europeană pentru protecţia mediului înconjurător, Geneva 1979, poluarea atmosferică este: a) eliberarea în aer, de către oameni, de substanţe sau energie cu efecte nocive; b) periclitarea sănătăţii, daune comorilor vii şi ecosistemelor; c) o limitare a beneficiilor mediului sau a altor drepturi de folosire a mediului înconjurător. 3. Care din următorii poluanţi, este cel mai răspândit în atmosferă: a) oxidul de carbon; b) bioxidul de sulf; c) trioxidul de magneziu. 4. Poluanţii din atmosferă, se împart în: a) poluanţi primari; b) poluanţi secundari; c) poluanţi superaglomeraţi. 5. Precizaţi care din efectele prezentate sunt considerate ca efecte nocive ale poluării atmosferice? a) accelerarea schimbării climei; b) distrugerea progresivă a stratului de ozon; c) ploile acide. 6. Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă sunt obligaţi: a) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în atmosferă; b) să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător; c) să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente conform legislaţiei în vigoare. 7. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, elaborează normele tehnice privind: a) calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă; b) emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile; c) calitatea combustibililor şi carburanţilor. 8. Care din următoarele obligaţii revin Comitetului Naţional pentru protecţia Stratului de Ozon: a) analizează şi propune spre aprobarea Guvernului României la actele internaţionale în domeniul protecţiei stratului de ozon; b) propune Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi tehnologică pentru protecţia stratului de ozon; c) colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului la elaborarea de acte normative în domeniu.

9. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei, poate atrage: a) răspunderea civilă; b) răspunderea contravenţională; c) răspunderea penală. 10. Care din următoarele principii enunţate sunt cuprinse în conţinutul Tratatului privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea stratului extraatmosferic al Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti adoptat la Moscova în 1967? a) explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, trebuie făcute spre binele şi în interesul tuturor statelor; b) spaţiul extraatmosferic poate fi explorat şi folosit în mod liber de către toate statele; c) să nu se amplaseze pe orbită în jurul pământului nici un obiect purtător de arme nucleare. APA CHESTIONARUL NR. 4 1. Cea mai mare cantitate de apă se află: a) în oceane şi mări; b) în calotele de gheaţă ale polilor; c) în fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi în atmosferă. 2. Din punct de vedere al administrării lor apele se împart în: a) ape internaţionale; b) ape teritoriale; c) ape naţionale. 3. După destinaţia lor economică concretă, apele sunt: a) de folosinţă generală; b) destinate agriculturii; c) cu destinaţie specială. 4. Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din Europa, Geneva 1961, a definit poluarea apei ca fiind: a) modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare; b) schimbarea calităţii apei prin intervenţia anului sub o formă sau alta; c) alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acesteia. 5. Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în: a) surse de poluare concentrate sau organizate; b) surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic; c) surse nepoluante dispersate. 6. Poluarea apei este produsă de: a) poluanţi de natură fizică; b) poluanţi de natură radioactivă; c) poluanţi de natură gastrologică. 7. Poluarea termică apare: a) în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la răcirea instalaţiilor industriale; b) prin infestarea cu plumb, mercur, azot şi hidrocarburi; c) prin deversarea în apă a poluanţilor biodegradabili care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de flora şi fauna acvatică. 8. O apă poate fi poluată: a) când pe ea pluteşte petrolul; b) când este colorată neplăcut sau rău mirositoare; c) când, deşi aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate scăzută, substanţe toxice. 9. Administraţia naţională “Apele Române” are ca obiect de activitate: a) aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă;

b) administrarea şi exploatarea infrastructurii sistemului naţional de gospodărire a apelor; c) verificarea modului în care sunt folosite resursele de apă ale ţării noastre. 10. Gospodărirea durabilă a apelor, urmăreşte: a) refacerea şi menţionarea integrităţii chimice, fizice şi biologice a resurselor de apă; b) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice; c) asigurarea, cu prioritate, a alimentării cu apă potabilă a populaţiei. SOLUL ŞI SUBSOLUL CHESTIONARUL NR. 5 1. Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol gros de 20 cm, este nevoie de o perioadă de timp cuprinsă între: a) 2.000-7.000 ani; b) 300-1.000 ani; c) 1.000-2.000 ani 2. Poluarea solului este: a) rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării naturale a solului, ca mediu de viaţă; b) acţiunea manifestată de om, cu intenţie sau din culpă prin care se aduc atingere calităţii solului; c) acţiunea sau inacţiunea fiinţei umane şi a celorlalţi factori prin care se modifică biosistemul ecologic al solului. 3. Principalii factori care pot duce la poluarea solului: a) pulberile şi gazele nocive din aer; b) pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură; c) compuşii chimici aflaţi în atmosferă care modifică calitatea aerului. 4. Poluarea solului poate fi: a) poluare naturală; b) poluare fizică şi chimică; c) poluarea radioactivă. 5. Care dintre următoarele măsuri sunt stabilite de Autoritatea centrală pentru protecţia, cu consultarea ministerelor de resort pentru protecţia solului, indiferent de destinaţia şi de titlul pe baza căruia este deţinut: a) organizarea sistemului de monitorizare a calităţii solului; b) procedura de autorizare privind probleme de protecţia mediului cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului; c) reglementările privind protecţia calităţii solului, a ecosistemelor terestre şi a biodiversităţii. 6. În vederea protecţiei calitative a terenurilor, se pot executa lucrări de: a) conservarea şi ameliorarea solului; b) identificarea terenurilor afectate; c) stabilirea perimetrelor de ameliorare care cuprind terenurile degradate. 7. Un rol important în protecţia solului îl au amenajările de îmbunătăţiri funciare şi anume: a) de a preveni şi de a reduce consecinţele de deteriorare a fondului funciar; b) de a valorifica superior fondul funciar existent; c) prin factorii responsabili să urmărească impactul acestor lucrări asupra factorilor de mediu şi să aplice măsurile de corecţie. 8. Care dintre obligaţiile enunţate mai jos, revin, titularilor de terenuri pentru protecţia cantitativă a terenurilor: a) folosirea raţională cu maximum de eficienţă a tuturor suprafeţelor de teren;

b) de a respecta întocmai prevederile autorizaţiilor eliberate şi în special în cadrul obiectivelor de investiţii sau de producţie amplasate pe terenuri agricole; c) de a solicita acordul expres al titularilor de terenuri, în cazul în care sunt necesare intervenţii la remedierea sau executarea unor lucrări de întreţinere la reţele de cabluri sau conducte. 9. Care dintre următoarele fapte enunţate mai jos, constituie contravenţie la normele privind evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole sau silvice: a) nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol, înainte de executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective şi nedepozitarea acestui strat pe suprafeţele stabilite de organele agricole; b) degradarea terenurilor şi culturilor prin depozitarea de materiale ori deşeuri de pietriş; c) ocuparea şi folosirea terenurilor situate în extravilan conform autorizaţiilor de construcţie şi a certificatului de urbanism. 10. În conformitate cu art. 135 alin. (4) din constituţie, fac parte din bogăţiile subsolului, constituind obiectivul exclusiv al proprietăţii publice: a) zăcămintele de ape minerale; b) lacurile terapeutice şi acumulările de nămol; c) resursele naturale aflate în subsolul marin, în afara platoului continental. CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI FORESTIER CHESTIONARUL NR. 6 1. Pădurile ocupă un loc important în cadrul vieţii economice sociale şi reprezintă: a) 27% din suprafaţa totală a ţării; b) 29% din suprafaţa totală a ţării; c) 31% din suprafaţa totală a ţării. 2. Fondul forestier naţional este constituit din: a) pădurile, terenurile destinate împăduririi; b) terenurile destinate culturii, producţiei ori administraţiei silvice; c) iazurile, albiile pâraielor precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice indiferent de natura dreptului de proprietate. 3. Regimul silvic reprezintă: a) un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic şi juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza fondului forestier naţional; b) un sistem de norme având ca scop asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere; c) un sistem de reglementări de natură a preveni sustragerile sub orice formă din fondul forestier naţional. 4. În conformitate cu prevederile Codului silvic, în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, pădurile pot fi: a) păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a obiectivelor de interes naţional; b) păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se realizeze, în principal masa lemnoasă; c) pădurile cu funcţii de reproducţie. 5. După forma de proprietate, fondul forestier naţional este alcătuit din: a) fondul forestier proprietate publică a statului şi a unităţilor administrativ teritoriale; b) fondul forestier proprietate privată a instituţiilor de cult; c) fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice.

6. Gospodărirea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional, se realizează prin: a) menţinerea integrităţii fondului forestier fiind interzisă reducerea suprafeţei pădurilor; b) regenerarea şi îngrijirea pădurilor; c) prevenirea proceselor de degradare a pădurilor şi solurilor forestiere. 7. Înstrăinarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, se face prin: a) acte juridice în formă autentică şi cu condiţia respectării dreptului de preemţiune care poate fi exercitat de către coproprietari sau vecini; b) act de concesiune cu respectarea dreptului de preemţiune; c) act cu încheiere de dată certă cu respectarea dreptului de preemţiune de către coproprietari sau vecini. 8. Indiferent de forma de proprietate, protecţia fondului forestier cuprinde: a) protecţia împotriva tăierilor ilegale; b) protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor; c) protecţia fondului de vânătoare şi a celui de pescuit în apele de munte. 9. În conformitate cu prevederile art. 39 din Codul silvic, în categoria produselor lemnoase sunt incluse: a) produsele lemnoase rezultate din efectuarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor tinere; b) produsele rezultate în urma prelucrării vânatului din fondul forestier; c) produsele de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală. 10. Care dintre următoarele fapte constituie contravenţie silvică prevăzută de legea nr. 31/2000: a) ocuparea unor suprafeţe din fondul forestier mai mari decât cele aprobate legal; b) distrugerea ori vătămarea arborilor, puieţilor sau lăstarilor prin păşunare în fondul forestier naţional; c) aruncarea de ţigări, sticle de plastic sau alte materiale pe păşunile din fondul forestier naţional. POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR CHESTIONARUL NR. 7 1. Mediul înconjurător este influenţat de: a) numărul populaţiei; b) ritmul de creştere al populaţiei; c) modalitatea de distribuire a populaţiei. 2. Care dintre activităţile desfăşurate de om au devenit principalul poluator al mediului: a) aplicarea unor tehnologii noi în industrie mari consumatoare de combustibil şi de minereuri metalifere; b) ca urmare a activităţilor desfăşurate în industrie, aceasta răspândeşte în atmosferă şi deversează în ape mari cantităţi de reziduuri; c) reducerea productivităţii muncii şi a capacităţii de producere a veniturilor oamenilor. 3. Calitatea vieţii a fost definită de B. de Jouvenal ca fiind: a) totalitatea posibilităţilor oferite individului de către societate în scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a folosi serviciile pentru organizarea existenţei individuale; b) totalitatea eforturilor depuse de societatea civilă pentru asigurarea condiţiilor de viaţă ale omului; c) totalitatea eforturilor depuse de societate pentru realizarea valorilor fundamentale, respectiv pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale omului. 4. Calitatea vieţii este o noţiune care tinde a se valoriza complet. Care dintre indicatorii prezentaţi deţin un rol important în evaluarea calităţii vieţii: a) factorii de mediu; b) factorii privind educaţia omului; c) factorii privind creşterea productivităţii muncii.

5. În fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea produsului social total şi a venitului naţional. Care dintre următorii factori sunt influenţaţi de calitatea vieţii: a) sănătatea fizică şi psihică a membrilor societăţii; b) capacitatea de muncă a lucrătorului; c) productivitatea muncii. 6. Care dintre următoarele atribuţii revin autorităţilor publice centrale pentru sănătate în contextul Legii 137/1995: a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a populaţiei; b) supraveghează şi controlează calitatea produselor alimentare necesare vieţii omului; c) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului. 7. Potrivit Legii nr. 22/2001, Ministerului Sănătăţii şi Familiei îi revin următoarele atribuţii privind sănătatea populaţiei: a) coordonează şi controlează după caz organizarea activităţii de asistenţă publică; b) promovarea sănătăţii şi medicinii preventive; c) asigură servicii de asistenţă medicală veterinară pentru animale şi păsări. 8. Care dintre următoarele atribuţii revin direcţiilor judeţene de sănătate publică în conformitate cu prevederile Legii 22/2001: a) întocmesc şi reactualizează în cooperare cu autorităţile teritoriale de protecţie a mediului planurile locale de acţiune pentru sănătate în relaţiile cu mediul; b) informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale despre factorii de risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător; c) efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului, apei, solului, a poluării sonore. 9. Care sunt instrumentele cu caracter universal care proclamă drepturile omului: a) Carta O.N.U.; b) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; c) Acordul privind Drepturile Universale ale Omului - Paris, 1956. 10. Conform Cartei O.N.U., drepturile fundamentale cuprind: a) drepturi sociale, economice şi culturale; b) dreptul la un mediu sănătos; c) dreptul la comunicare. PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE CHESTIONARUL NR. 8 1. În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de la Stocholm, Rio de Janeiro şi Johanesburg, care din următoarele componente ale mediului s-au avut în vedere la elaborarea documentelor acestor reuniuni: a) mediul natural, modificat şi amenajat; b) mediul construit; c) mediul social. 2. În cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat termenul de “ecodezvoltare” care presupune: a) cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor şi legilor ecologice la nivelul aşezărilor umane; b) realizarea unui echilibru de lungă durată între activităţile umane şi mediul ambiental; c) realizarea unor construcţii durabile în cadrul aşezărilor umane. 3. În cadrul ecologiei sociale, socio-ecosistemul cuprinde: a) ecosisteme naturale şi umane;

b) sistemul aşezărilor umane din planul de urbanism; c) sistemul mediului social. 4. Aşezările umane, indiferent de mărimea lor trebuiesc astfel concepute încât: a) să ducă la un cadru de viaţă în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a familiilor şi a societăţilor; b) să nu se poată crea confuzie privind identitatea aşezării şi a membrilor săi; c) să poată crea un climat propice dezvoltării societăţii umane. 5. Care dintre următoarele constatări au fost remarcate în cadrul conferinţei de la Vancouver, 1976, şi faţă de care nu se vor lua măsuri de rezolvare ce vor duce la agravarea mediului a aşezărilor umane: a) creşterea producţiei de ţiţei a creat mari discrepanţe între ţările sărace şi bogate; b) condiţiile economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială şi şomajul; c) urbanizările necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale. 6. Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească: a) creşterea şi repartiţia populaţiei; b) folosirea raţională a mijloacelor de transport; c) atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane. 7. Protecţia Mediului în aşezările umane se realizează prin măsuri şi procedee tehnice: a) amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi; b) neutralizarea deşeurilor nerecuperabile; c) interzicerea desfăşurării unor activităţi industriale care nu produc poluare. 8. În conformitate cu prevederile Legii nr. 137/1995 autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, elaborează norme şi regulamente, referitoare la aşezările umane, privind: a) politica naţională şi coordonează acţiunile la nivel naţional; b) promovează şi actualizează strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei; c) promovează şi după caz actualizează Programul Naţional de reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot. 9. În România, potrivit protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare social-economică a localităţilor, autorităţilor administraţiei locale cât şi persoanelor fizice, le revin următoarele obligaţii pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos: a) să respecte normele de protecţia muncii, în cazul construcţiilor de locuinţe; b) să informeze publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei; c) să limiteze temporar sau permanent accesul anumitor tipuri de autovehicule în anumite zone ale localităţilor. 10. La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului trebuie să se respecte prevederile Legii protecţiei mediului şi să se prevadă următoarele măsuri: a) pentru protejarea patrimoniului naţional cultural; b) de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate; c) de menţinere a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone. ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI ECOLOGIC ÎN AGRICULTURĂ CHESTIONARUL NR. 9 1. Autoritatea publică centrală pentru agricultură, elaborează reglementări privind: a) sistemelor de agricultură; b) regenerarea pădurilor, recoltarea, colectarea şi transportul lemnului; c) norme privind calitatea solurilor.

2. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului stabileşte măsurări pentru protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre. Care dintre măsurile enunţate fac parte din această categorie: a) stabileşte măsuri privind creşterea productivităţii solului; b) stabileşte sistemul de monitorizare a solului; c) stabileşte procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului. 3. Pe terenurile destinate agriculturii lucrările de protecţie şi ameliorare a solurilor se stabilesc: a) pe bază de studii şi proiecte întocmite de organele de specialitate; b) pe baza reglementărilor privind protecţia calităţii solului; c) pe baza planurilor cadastrale existente la nivelul fiecărei unităţi administrativteritoriale. 4. Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri agricole, au următoarele obligaţii: a) de a lua măsurile necesare de amenajare a terenurilor; b) de a efectua lucrări de prevenire şi combatere a oricăror factori defavorabili producţiei agricole; c) de a nu înstrăina terenurile fără respectarea dreptului de preemţiune. 5. Protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor trebuie să se realizeze în condiţii şi cu mijloace care: a) să garanteze ocrotirea mediului înconjurător; b) să nu afecteze celelalte plante şi culturi din preajma lor; c) să menţină echilibrul biologic şi să apere sănătatea omului. 6. În conformitate cu principiul general prevăzut de Legea nr. 137/1995 persoanele fizice şi juridice care produc, comercializează şi utilizează îngrăşămintele chimice şi produse de uz fitosanitar, sunt obligate: a) să obţină avizul de mediu pentru omologarea produselor respective; b) să manipuleze şi să transporte produsele respective cu avizul organelor de poliţie; c) să administreze produse de uz fitosanitar cu mijloace aviatice numai cu avizul inspectoratelor pentru protecţia mediului. 7. Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995 cuprinde reglementări suplimentare privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor fitosanitare. Care dintre reglementările prezentate sunt prevăzute de actul normativ indicat mai sus: a) pe teritoriul României se comercializează numai produse fitosanitare de producţie indigenă; b) produsele fitosanitare pot fi utilizate numai în scopurile pentru care au fost omologate; c) fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor fitosanitare sunt permise persoanelor fizice şi juridice constituiţi şi autorizaţi conform dispoziţiilor legale în vigoare. 8. Care dintre grupele de produse fitosanitare prezentate pot fi comercializate de către persoanele fizice şi juridice neautorizate: a) produsele din grupa I de toxicitate; b) produsele din grupa II de toxicitate; c) produsele din grupele III şi IV de toxicitate. REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE, PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR DE ORICE FEL CHESTIONARUL NR. 10 1. În conformitate cu prevederile Legii nr. 137/1995 referitor la regimul juridic al produselor şi substanţelor toxice, următoarele activităţi sunt supuse acestor reglementări:

a) deţinerea sau orice activitate privind circulaţia produselor, substanţelor şi preparatelor toxice; b) consumul de substanţe toxice; c) experimentarea substanţelor toxice. 2. Prin “producerea, deţinerea sau orice alte activităţi privind circulaţia produselor sau substanţelor toxice” se înţelege, după caz: a) procurarea, folosirea, ambalarea acestor produse; b) manipularea, importul şi exportul acestor produse; c) contrafacerea prin diverse metode omologate, acestor produse. 3. Activităţile cu produse şi substanţele toxice vizate de lege, pot fi desfăşurate de agenţii economici în scop: a) medical, sanitar-veterinar; b) industrial, agricol, silvic; c) comercial. 4. Activităţile cu produse şi substanţe toxice se poate desfăşura: a) în baza autorizaţiei de funcţionare eliberată de autorităţile prevăzute de lege; b) cu acordul şi/sau autorizaţiei integrante de mediu; c) în baza certificatului de înregistrare de Oficiul Registrului Comerţului. 5. Agenţii economici care au fost autorizaţi sunt obligaţi: a) să se înregistreze la Registrul Comerţului în termen de 10 zile; b) să se înregistreze la autoritatea locală în domeniul respectiv, în termen de 10 zile; c) să se înregistreze în termen de 10 zile de la eliberarea autorizaţiei la poliţia judeţeană. 6. La încetarea activităţii cu produse şi substanţe toxice, agentul economic este obligat: a) să depună, în termen de 30 zile, autorizaţia la organele de poliţie de la care au obţinut-o; b) să depună în termen de 30 zile autorizaţia la autoritatea publică locală care a emiso; c) să predea cantitatea de toxice rămasă nefolosită în stoc la data încetării activităţii. 7. Care dintre următoarele principii stau la baza regimului juridic special al substanţelor şi preparate chimice periculoase: a) principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu; b) principiul confidenţialităţii afacerii respective; c) principiul liberei circulaţii a bunurilor. 8. Care dintre următoarele substanţe fac parte din categoria substanţelor şi preparatelor periculoase sau explozive: a) substanţele explozive, oxidante, extrem de inflamabile; b) substanţele cancerigene, substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere; c) substanţele periculoase pentru mediu. 9. Din conţinutul noţiunii de “deşeuri” şi de deşeuri şi substanţe periculoase, rezultă că acestea pot fi: a) naturale; b) industriale-tehnologice; c) artificiale. 10. În conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, deţinătorii unor astfel de deşeuri sunt obligaţi: a) să le valorifice pe bază de autorizaţie emisă de Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor; b) să le reutilizeze în procesele de producţie, acolo unde este cazul; c) să le predea către agenţii economici în vederea comercializării.

UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE. POLUAREA RADIOACTIVA ŞI PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR CHESTIONARUL NR. 11 1. Poluarea radioactivă este considerată: a) o agresiune “aproape perfectă” cu caracter multilateral şi universal; b) o agresiune care are loc instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de viaţă vegetală şi animală; c) cea mai perfidă acţiune întrucât este invizibilă, fără culoare, fără miros. 2. Poluarea cu izotopi radioactivi se datorează în cea mai mare parte: a) activităţilor militare de fabricare a armelor nucleare şi de hidrogen; b) activităţilor de laborator; c) emisia radioactivă obţinută a navelor cu propulsie nucleară. 3. Poluare radioactivă a apei şi solului se datorează: a) deşeurilor nucleare rezultate în industrie; b) minereurilor radioactive şi a deşeurilor radioactive; c) deşeurilor sub orice formă rezultate din activităţile menajere. 4. Durata vieţii unei centrale termonucleare este de maximum: a) 30 ani; b) 35 ani; c) 40 ani. 5. Omul poate fi supus iradierii: a) în mod direct datorită radioactivităţii gazelor sau pulberilor de suspensie; b) indirect provenind de la contaminarea internă pe cale digestivă, prin alimentaţie; c) instantaneu prin acţiunea unor surse radioactive. 6. Care dintre următoarele principii stau la baza desfăşurării activităţilor nucleare: a) principiul respectării obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte; b) principiul Decretului activităţii nucleare desfăşurate; c) principiul autorizării de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei şi a mediului. 7.Obiectivele Planului Nuclear Naţional sunt: a) Obiectivul fundamental - creşterea ponderii contribuţiei energiei electrice de origine nucleară în producţia de energie electrică; b) obiective derivate; c) obiective “europene”. 8. Care dintre următoarele activităţi sunt interzise conform Legii 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare: a) cercetarea, experimentarea de arme nucleare; b) importul, exportul, tranzitul de arme nucleare; c) fabricarea de arme nucleare. 9. Prin deşeuri radioactive, în înţelesul Legii nr. 111/1996, se înţelege: a) acele materiale rezultate din activităţile nucleare pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare; b) acele materiale rezultate din activităţile nucleare pentru care s-a prevăzut utilizarea lor în procesele tehnologice; c) acele materiale rezultate din activităţile nucleare care conţin sau sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare. 10. Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau a generat deşeuri radioactive este obligat: a) să răspundă pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea proprie;

b) să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării a acestora; c) să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor radioactive şi dezafectate. CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE CHESTIONARUL NR. 12 1. Care sunt categoriile de răspundere ce sunt aplicate pentru încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la protecţia mediului înconjurător: a) răspunderea civilă; b) răspunderea contravenţională; c) răspunderea penală. 2. În dreptul mediului, prin răspunderea civilă delictuală se sancţionează: a) o conduită reprobabilă, a subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice care prin faptele lor ilicite produc pagube elementelor din mediu; b) o abatere săvârşită prin încălcarea normelor ce reglementează activitatea de mediu; c) nerespectarea normelor de protecţia muncii privind legislaţia de protecţia mediului. 3. Care este temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului: a) codul civil; b) codul penal; c) Legea protecţiei mediului nr. 137/1995. 4. Care sunt funcţiile răspunderii civile: a) funcţia normativ-educativă; b) funcţia preventivă; c) funcţia reparatorie. 5.Care dintre subiectele prezentate sunt îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului: a) statul, o unitate administrativ-teritorială; b) persoană fizică sau juridică publică sau privată; c) numai statul prin reprezentantul său legal Ministerul Finanţelor. 6. Care dintre condiţiile prezentate sunt obligatorii pentru angajarea răspunderii civile delictuale: a) săvârşirea unei fapte ilicite; b) producerea unui prejudiciu; c) culpa autorului faptei ilicite. 7. Care sunt formele răspunderii civile delictuale: a) răspunderea obiectivă; b) răspunderea subiectivă; c) răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate. 8. Dreptul la despăgubire se fundamentează din punct de vedere juridic pe: a) dreptul fiecăruia de a nu fi privat în tot sau în parte de valoarea unui bun sau a unei situaţii; b) dreptul fiecăruia de a revendica valoarea unui bun căruia i-a fost sustras; c) dreptul fiecăruia de a solicita despăgubiri în cazul unei situaţii provocate din vina sa. 9. Care dintre următoarele aspecte sunt cuprinse ca forme ale răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor legii nr. 137/1995: a) prevenirea riscurilor ecologice şi al producerii daunelor; b) principiul “poluatorul plăteşte”; c) obligaţiile juridice privind protecţia resurselor naturale. 10. Ce caracter are răspunderea pentru prejudiciul adus mediului: a) caracterul obiectiv;

b) caracterul subiectiv; c) caracterul penal.

RĂSPUNSURI CHESTIONAR NR. 1 1. a, b, c; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b, c; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a;

8. a; 9. a, b, c; 10. a.

CHESTIONAR NR. 2 1. a; 2. b; 3. a; 4. a; 5. a, b; 6. a, 7. b; 8. a, b, c; 9. a; 10. a. CHESTIONAR NR. 3 1. a; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a, b, c; 9. a, b, c; 10. a, b, c. CHESTIONAR NR. 4 1. a; 2. a, b, c; 3. a, b, c; 4. a; 5. a, b; 6. a, b; 7. a; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b, c. CHESTIONAR NR. 5 1. a; 2. a; 3. a, b; 4. a, b, c; 5. a, b, c; 6. a, 7. a, b, c; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b. CHESTIONAR NR. 6 1. a; 2. a, b, c; 3. a, b; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a; 8. a, b, c; 9. a, c; 10. a, b. CHESTIONAR NR. 7 1. a, b, c; 2. a, b; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b, c. CHESTIONAR NR. 8 1. a, b, c; 2. a, 3. a, c; 4. a; 5. b, c; 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. b, 10. b, CHESTIONAR NR. 9 1. a, b, c; 2. b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a; 6. a, c; 7. b, c; 8. c. CHESTIONAR NR. 10

1. a, c; 2. a, b; 3. a, b, c; 4. a, b; 5. c; 6. a, c; 7. a, c; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b. CHESTIONAR NR. 11 1. a, b, c; 2. a, c; 3. a, b; 4. a; 5. a, b; 6. a, c; 7. a, b, c; 8. a, b, c; 9. a, c; 10. a, b, c. CHESTIONAR NR. 12 1. a, b, c; 2. a; 3. c; 4. a, b, c; 5. a, b ; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a; 9. a, b; 10. a.