Cap Iv Extra

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

HOMO DUPLEX SPLEENUL Baudelaire nu a inventat cuvântul spleen, ci i-a dat o rezonanţă şi o semnificaţie unica. Ori, cuvântul nu este niciodată prezent în corpul propriu-zis al poeziilor care figurează în volum, dar se impune ca titlu (Spleen et Idéal) ca un gen de frontispiciu magistral. Împrumutat din engleză, termenul vine din greacă şi înseamă splină, lăcaş pentru bila neagră, a stărilor de greaţă care, după parerea lui Hipocrate, se răspândesc în tot corpul şi în suflet. Putem, deci, să-l percepem ca un sinonim pentru melancolie, dar, pentru Baudelaire, spleen înglobează realităţi mai complexe decât o simplă tendinţă către gânduri negre. Cunoaştem locul pe care spleen-ul îl ocupă în viaţa poetului, urmărit în permanenţă de depresie şi tentaţia de suicid. Spleenul este pe de-o parte o stare psihică şi o condiţie esenţială, ca cea a omului iremediabil invadat de suferinţă, o suferinţă care vine din conştiinţa sa asupra RĂULUI, însă şi din conştiinţa timpului. Dacă spleenul nu este niciodată numit în poeme, el are în schimb numeroase sinonime, dintre care cel mai semnificativ este: l’ennui - urâtul, plictiseala. Baudelaire utilizează adesea acest cuvânt la plural pentru a insista asupra ideii de vid, vid al constiinţei şi, de asemenea, absenţa valorilor din lumea înconjurătoare. Atunci când este utilizat la singular dar cu majusculă, termenul trebuie să fie înţeles în sensul său clasic, adică o stare de abatere profundă şi de ură împotriva propriei persoane. Termenul provine, de altfel, din latinescul odium, care semnifică ură. Spleenul reprezintă tristeţea, melancolia (termenul nu apare decât o singură data în poezia Le cygne din Tableaux Parisiens) “Paris change! mais rien dans ma mélancolie N’a pas bougé! palais neufs, échafaudages, blocs, Vieux fabourgs, tout pour moi devient allégorie, Et mes chers souvenirs sont plus lourds que des rocs”..., durerea, neliniştea, disperarea sau, mai bine spus, un amestec din toate aceste sentimente.

33

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Omul este iremediabil condamnat la melancolie fără o speranţă reală de ameliorare. Poeziile intitulate Spleen18 (79-82) fac din “l’Angoise atroce” un laitmotiv şi numeroasele imagini de izolare pe care le aduc în prim plan, spun cât de legată este această stare de condiţia umană. “- Et des longs corbillards, sans tambours ni musique, Défilent lentement dans mon âme ; l’Espoir, Vaincu, pleure, et l’Angoise atroce, despotique, Sur mon crâne incliné plante son drapeau noir.” Spleen, 82 Să vrei să scapi înseamnă implicit să vrei să scapi de propria-ţi condiţie şi astfel să comiţi păcatul suprem, păcatul orgoliului. Poetul trebuie să se resemneze cu coabitarea cu “duşmanul” care îl distruge încetul cu încetul, dar care îi permite să-şi tenteze condiţia umană. Dar, spleenul este strâns legat de conştiinţa timpului. Această conştiinţă este dublă şi paradoxală : fie poetul este terifiat de timpul care trece şi face ca moartea să se apropie, fie suferă din cauza faptului că percepe timpul ca infinit, fără termen şi nici posibilitate de a te debara sa de el. Acest prim aspect care leagă conştiinţa timpului de moarte, nu este o inventie a lui Baudelaire; este vorba de o temă clasică, care şi-a trăit momentele de glorie în poezii secolului al XVI-lea, mai ales graţie celui mai celebru poet al Pleiadei, Ronsard. Astfel, putem să percepem “Une charogne”(30) şi “Remords posthume”(33) ca versiuni extreme ale poemului “Mignone, allons voir si la rose...”. Poetul o sfătuieşte pe femeie să iubească astazi, înainte ca descompunerea şi putrefacţia să-i invadeze cadavrul, pentru că : “... tout craque, amour et beauté, Jusqu’à ce que l’Oubli les jette dans sa hotte Pour les rendre à l’Éternité” Confession, Spleen et Idéal (49) 18

Se are în vedere volumul “Baudelaire – Les Fleurs du Mal”, ediţie completă, de Geo Dumitrescu, Ed pt Literatură Universală, Bucureşti, 1967

34

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Baudelaire este novator cu adevărat când asociază viziunea stereotipă asupra trecerii timpului cu una nouă : aceea a unui timp care se scurge indefinit, aşa cum mărturiseşte în versurile : “Je jalouse le sort des plus vils animaux Qui peuvent se plonger dans un sommeil stupide, Tant l’écheveau du temps lentement se dévide!” De profundis clamavi(31) Diferitele repere temporale par astfel suprimate şi neliniştea se naşte până şi din acest timp abolit, din această dispariţie a reperului temporal, cu care nu ştim ce să facem. Spleenul este asociat cu imaginea căderii, o cădere în profunzimile insondabile ale lumii sau ale gândirii, reprezentate de “mormânt”, “fântână”, “abis” sau “prăpastie”. Baudelaire preferă, exceptând poezia “Le tonneau de la haine”(77) unde spirala este evidentă, să asocieze căderea cu o simplă mişcare verticală. El a subliniat obsesia sa pentru abis în “Fusées” : “Au moral comme au physique, j’ai toujours eu la sensation du gouffre, non seulement du gouffre du someil, mais aussi du gouffre de l’action, du rêve, du souvenir, du désir, du regret, du remords, du beau, du nombre, etc”. Imaginea sa favorită este, fără îndoială, cea unei plonjări, iar pentru această idee poemul cel mai evocator este “L’homme et la mer”(15) : “Tu te plais à plonger au sein de ton image; Tu l’embrasses des yeux et des bras, et ton coeur Se distrait quelquefois de sa propre rumeur Au bruit de cette plainte indomptable et sauvage”. Imaginea de (s)cufundare este ambivalentă; ea nu este întotdeauna legată de spleen, ci câteodată este asociată cu extazul, cum este cazul în poezia “Élévation”(4): “Mon esprit, tu te meus avec agilité, Et comme un bon nageur qui se pâme dans l’onde, Tu sillonnes gaiement l’immensité profonde Avec une indicible et mâle volupté”

35

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

În aceeaşi măsură, profunzimile nu semnifică întotdeauna întuneric şi pierzanie ; ele sunt uneori un spaţiu liniştitor şi silenţios. Oricum această ambivalenţă a simbolurilor şi imaginilor nu ar trebui să ne surprindă căci ea este însăşi caracteristica poeticii baudelairiene. Cu toate acestea, tenebrele sunt adesea asociate cu o vâltoare, ceea ce le face mai înfricoşătoare. În fine abisul este adesea desemnat ca un infern, ceea ce leagă de o manieră evidentă spleenul de conştiinţa Răului si în plus dă imaginilor de cădere un caracter bisericesc. Tema coborârii în infern este un clişeu pe care Baudelaire îl reia în poemul “Don Juan aux enfers”(16). Dar originalitatea sa constă în interiorizarea aceste teme : omul efectuează in sinea sa propria coborâre în infern. Explorând în interiorul său meandrele brăzdate de Diavol, el se aruncă în vârtejul conştiinţei sale şi cunoaşte spleenul. Despre Satana, prinţul bătrânilor demoni, Baudelaire ne povesteşte despre periculoasa călătorie încă de la începutul volumului: “Sur l’oreiller du mal c’est Saran Trismégiste Qui berce longuement notre esprit enchanté, Et le riche métal de notre volonté Est tout vaporisé par ce savant chimiste.” Au Lecteur IDEALUL Din fericire, nu există spleen fără ideal; nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că, pentru autorul Florilor Răului, adevărul este fondat pe o dublă postulare spre Bine şi spre Rău. Spleenul este o mişcare vertiginoasă, o cădere spre profunzimi care va aduce după sine, paradoxal la prima vedere, o mişcare inversă de ridicare, de zbor. Spleenul şi idealul sunt indisociabile aşa cum sunt cele două faţete ale aceluiaşi simbol. Idealul este o mişcare de ridicare deasupra lumii şi a propriei persoane, locul spre care aspiră omul si poetul: Speranţa şi Binele. Idealul şi spleenul sunt părţi ale unei estetici a paradoxului, care nu se teme să unească lucruri contrarii, să concilieze inconciliabilii, şi care dă profunzimea întregului volum. 36

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Acest paradox se întâlneşte în poemul intitulat, cum altfel, “L’idéal”(19), dar care aduce în prim plan, în ciuda titlului şi a aşteptărilor cititorului, multiple reprezentări ale abisului. Atâta timp cât ştim că pentru Baudelaire “le Beau est toujours bizarre” (L’art romantique), acest poem nu este altceva decât o punere în practică a acestei teorii estetice. Rar, scurt, fragil, dar notabil fie şi pentru că există, acesta este statutul idealului pentru Baudelaire, contrastând cu opacitatea grea şi continuă spleenului. Acesta din urmă este măsurat în ani, în zile sau momente; idealul se profilează pe zile, clipe, “minutes délicieuses” care mai sparg ici-colo lanţul suferinţei. Dacă timpul “spleenénique” este întotdeauna mai lung, timpul în care se exprimă idealul este întotdeauna mai scurt; primul reprezintă supliciul abundenţei nefaste, al doilea este în fapt tortura frustrărilor; unul este o eternă cădere satanică, iar celălalt provoacă o interminabilă revenire la păcat. În volum, mai multe poezii fac totuşi parte din frumosul idealului şi sugerează o stare de serenitate şi apăsare : “Bénédiction”(1), “La vie antérieure”(12), “Parfum exotique”(23), “Le serpent qui danse”(29), “Le beau navire”(56) şi “L’invitation au voyage”(57), pentru a nu le cita decât pe cele mai importante. Aşadar, în vreme ce spleenul este legat de durată, de un timp dus la extrem, idealul în revanşă se asociază clipei, clipă oprită printr-o privire sau încremenită undeva în trecut, aşa cum se întâmplă si cu copilăria care ocupă la Baudelaire un loc privilegiat. Limpezirile sunt fugitive şi de moment, în vreme ce obscuritatea posedă o putere durabilă. Pe de altă parte, imaginile prăpastiei despre care am vorbit ceva mai înainte sunt însoţite adeseori de imagini care fac referire la zbor: căderea şi înălţarea, cerul şi marea se întâlnesc fără încetare. Să luăm ca exemplu poemul “Hymne à la Beauté”(22), construit pe un sistem de antiteze care pune în faţă “le ciel profond” şi “l’abîme”, “les astres” şi “le gouffre noir”. Profunzimile pământului sau ale mării răspund infinitului ceresc, pentru că există o corespondenţă secretă între aceste două universuri, aşa cum există între lumină şi întuneric, între Bine şi Rău.

37

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

În această poezie, scriitorul mai crede în putinţa evadării din temniţa cotidianului sordid în lumea frumuseţii care deschide sufletului porţi spre infinitul visului... “Viens- tu du ciel profond ou sors tu de l’abîme, O Beauté! Ton regard, infernal et divin, Verse confusément le bienfait et le crime, Et l’on peut pour cela te comparer au vin. [...] Sors-tu du gouffre noir où descends-tu des astres? Le Destin charmé suit tes jupons comme un chien; Tu sèmes au hasard la joie et les désastres, Et tu gouvernes tout et ne réponds de rien. [...] Que tu viennes du ciel où de l’enfer, qu’emporte, O Beauté! monstre énorme, effrayant, ingénu Si ton oeil, ton souris, ton pied, m’ouvrent la porte D’un Infini que j’aime et n’ai jamais connu? De Satan ou de Dieu, qu’importe? Ange ou Sirène, Qu’importe, si tu rends, - fée aux yeux de velours, Rythme, parfum, lueur, ô mon unique reine! – L’univers moins hideux et les instants moins lourds?” Dar asemenea accente senine sunt foarte rare în Spleen şi Ideal. Şi rolul poetului este tocmai cel de a descifra aceste corespondenţe, explorând, pe rând, spleenul si idealul. Forţat să suporte spleenul, uneori domolit de ideal, pe Baudelaire îl interesează mai puţin atâta timp cât aceasta este calea care duce către infinit sau către Dumnezeu.

38

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Nu putem trece cu vederea ultimele versuri din “Voyage”(130), ultimele poeme din ediţia apărută în 1861 : “Verse-nous ton poison pour qu’il nous réconforte! Nous voulons, tant ce feu nous brûle le cerveau, Plonger au fond du gouffre, Enfer ou Ciel, qu’importe? Au fond de l’inconnu pour trouver du nouveau!” Iată, deci, proiectul acestei poezii ambivalente al cărei scop suprem constă în menţinerea coerenţei, în ciuda dezbinării inevitabile dintre spleen şi ideal.

ESTETICA RĂULUI Ideea fundamentală a lui Baudelaire se fondează pe ceea ce putem numi “un parti pris du Mal”(o părere preconcepută asupra răului). Răul nu înseamnă numai Diavolul, ci nefericirea , blestemul, instinctul morţii şi otrava păcatului original. Baudelaire spunea la un moment dat : “Je ne conçois guère un type de Beauté où il n’y ait du Malheur”. Pentru a doua ediţie a Florilor Răului(1861), poetul a redactat o prefaţă care lămureşte foarte bine intenţiile sale profunde. Baudelaire nu a publicat-o niciodată, dar ea merită să fie luată în cosideraţie. Poetul se înverşunează să facă o distincţie clară între Frumos (le Beau) şi Bine (le Bien), cel pe care literatura nu a încetat să-l aşeze sub tutela religiei. Pentru el, Frumosul nu este cureaua de transmisie a Binelui şi estetica nu derivă implicit din etică. Scriitorul îşi propune să extragă frumuseţea din rău. Răul este înzestrat cu bogăţii nebănuite mai mari decât binele, prea adesea asimilat lui Dumnezeu sau dominaţiei unei morale : “Des poètes illustres s’étaient partagé depuis logtemps les provinces les plus fleuries du domaine poétique. Il m’a paru plaisant et d’autant plus agréable que la tâche était plus difficile, d’extraire la beauté du Mal. Ce livre, essentiellement inutile absolument innocent, n’a pas été fait dans autre but que de me divertir et d’exercer un goùt passioné de l’obstacle.”

39

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Această ultimă expresie este importantă; poetul, începând de la Baudelaire, nu mai este cel care cântă un lucru deja existent, ci cel care înfruntă un obstacol pentru a ajunge acolo şi care are un gust rafinat în traducerea semnelor pe care le primeşte de la natură. Baudelaire inventează poezia ca un teatru mental, unde se joacă comedia morţii şi a monotoniei care face ca programul călătoriei către capătul vieţii să fie sinistru. Poemul “Le jeu” prezintă o uimitoare viziune asupra divertismentului turbat care transformă omul în maşină de uitat moartea. În faţa pasiunii tenace a actorilor “autour des verts tapis”, poetul tablourilor pariziene se înspăimântă să vadă “maint pauvre homme” că preferă “la douleur à la mort et l‘néant”. De la “Crepuscule du soir” la “Crepuscule du matin”, oraşul întreg nu mai este decât măşti şi pozne : “La Prostitution s’allume dans les rues, Comme une fourmillère elle ouvre ses isues Partout elle se fraie un oculte chemin, Ainsi que l’ennemi qiu tente un coup de main Elle remue au sein de la cité de fange Comme un ver qui dérobe à l’homme ce qu’il mange.” Sufletul este miza acestui joc fără final cu satana, pierdut cu o lejeritate incredibilă. Invitat in poemul in proză “Le Joueur généreux ” la aceste petreceri diabolice, poetul recunoaşte că nu a văzut niciodată “ d’yeux brillant plus énergiquement de l’ennui et du désir immortel de se sentir vivre”. Paradoxala alianţă a ororii şi a dorinţei, această energie a tristeţii devine forţa blestemată care bântuie tot universul ieşit din imaginaţia baudelairiană. Luciditatea dezolantă a lui Baudelaire îi permite să înţeleaga foarte devreme că naşterea marelui oraş, pe care îl deplânge într-un mare poem, “ Le Cygne ”, este decorul modern al nemuritorului păcat. Mizeria care cangrenează cartierele întunecoase ale unei capitale profund transformată de revoluţia industrială, produce, sub ochii halucinaţi ai poetului, forme încă necunoscute ale Răului. Noii săraci sunt monştrii acestei capitale a durerii, despre a căror oroare aflăm din “Tableaux parisiens”. Baudelaire introduce în poezie prostituţia, decăderea, anonimatul şi iremediabila solitudine, care însoţesc modernizarea Parisului pe perioada celui de-al doilea 40

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Imperiu. Îl vedem pe poet un om al mulţimilor, care, departe de “vâlcelele” unde Lamartine căuta liniştea sufletului, pune doliul pe toată consolarea şi frumuseţea din artă. Timpul magilor romantici se terminase. “Perdu dans ce vilain monde, coudoyé par les foules, je suis un homme laissé dont l’œil ne voit en arrière, dans les années profondes, que désabusement et amertume, et devant lui qu’un orage où rien de neuf n’est contenu, ni enseignement, ni douleur.”(Fusées). Există poeme care participă într-o altă tonalitate decât cea romantică la viziunea modernă asupra lumii, plecând de la cele ca Les Phares(7) – care vorbeşte despre raporturile între poezie şi pictură – sau La Chevelure(24) – de un erotism sălbatic, unde veneraţia sexuală se citeşte în filigran. Poemul Une Charogne(30), în schimb, îndrăzneşte să celebreze ceea ce nu are nimic “poetic” la prima vedere : o bucată de carne împuţită în jurul căreia roiesc muştele şi din care ies batalioane de larve negre : Rappelez-vous l’objet que nous vîmes, mon âme, Ce beau matin d’été si doux : Au détour d’un sentier une charogne infâme Sur un lit semé de cailloux, Les jambes en l’air, comme une femme lubrique, Brûlante et suant les poisons, Ouvrait d’une façon nonchalante et cynique Son ventre plein d’exhalaisons. [...] Et le ciel regardait la carcasse superbe Comme une fleur s’epanouir ; La puanteur était si forte que sur l’herbe Vous crûtes vous évanouir. Les mouchesbombardaient sur ce ventre putride, D’ou sortaient de noirs bataillons 41

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

De larves, qui coulaient comme un épais liquide Le long de ces vivants haillons. [...] Aici arta lui Baudelaire constă în evidenţierea frumuseţii paradoxale a ceea ce, pentru poet, şi-a păstrat “forma şi esenţa divină” a iubirilor sale “descompuse”. Poezia nu mai cântă doar ceea ce ridică, creşte, se dezvoltă în virtutea “normalităţii” şi a bunelor moravuri, ci ia în consideraţie şi ceea ce reflectă sau aduce o mărturie asupra mizeriei noastre, a oamenilor degradaţi de păcatul original. Baudelaire riscă o poezie în care conştientizează faptul că aceată lume este epuizată, că aici orice experienţă te condamnă la nelinişte, la nefericire. Poetul se întreaba la un moment dat “Qu’est-ce que le monde a désormais à faire sous le ciel ?” Această întrebare prin care se conştientizează dispariţia divinităţii, face ca Florile Răului şi mai exact capitolul Spleen şi Ideal, să devină o aşezare în versuri a operei lui Blaise Pascal “Pensées”, şi care sublinia mizeria umană incurabilă. Fără credinţă, iertarea nu va fi acordată poetului dezolat care în “Mademoiselle Bistouri”, scrie următoarea rugăciune fără răspuns : “Seigneur mon Dieu ! vous le créateur, vous le Maître ; vous qui avez fait la Loi et la Liberté ; vous le souverain qui laissez faire, vous le juge qui pardonnez ; vous qui êtes plein de motifs et de causes, et qui avez peut-être mis dans mon esprit le goût de l’horreur pour convertir mon coeur, comme la guérison au bout d’une lame ; Seigneur, ayez pitié des fous et des folles!” Această obsesie are o rezonanţă profundă pentru un poet care se întreabă dacă nebunia nu este cumva preţul ce trebuie plătit pentru a scrie. Încă de la începutul capitolului Spleen şi Ideal, poemul intitulat semnificativ “Châtiment de l’orgueil”(17), face din delir suferinţa la care este supus cel ce încearcă să transforme Răul în Frumos : “Immédiatement sa raison s’en alla, L’éclat de ce soleil d’un crêpe se voila [...] Le silence et la nuit s’installèrent en lui, Comme un caveau dont la clef s’est perdue. 42

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Dès lors il fut semblable aux bêtes de la rue, Et quand il s’en allait, sans rien voir, à travers Les champs, sans distinguer les étés des hivers, Sale, inutile et laid comme une chose usée, Il faisait des enfants la joie et la risée.” De vreme ce paradisul nu-i este accesibil, pentru că este imposibil să asiguri o continuitate a Idealului, Baudelaire analizează “efectele misterioase şi bucuriile morbide” provocate de “5, 10, 15 centigrammes de la fameuse confiture”. Această excitare artificială, cu ajutorul alcoolului, a drogurilor sau a tutunului, are la Baudelaire trei faze uşor de identificat : mai întâi “une certaine hilarité” ; apoi “une sensation de fraîcheur”, sau “un froid trés intense” care aduc subiectul să fie “un bloc de glace pensant” ; ultima stare este cea de “bonheur absolu” când drogul devine “l’homme-dieu”. După toate acestea “la hideuse nature, dépouillée de son illumination de la veille, ressemble aux mélancoliques débris d’une fête”. Cu alte cuvinte, spleenul de după ideal marchează imposibilitatea de a scăpa de Răul provocat atât de spectacolul oferit de societate, cât şi de propriile eşecuri repetate. Dar interesul unei asemenea monografii a “beţiei”, nu este numai psihologică, ea este şi estetică. Ceea ce solicită atenţia lui Baudelaire într-o asemenea experienta este, in primul rând, “ce bouillement d’imagination, cette maturation du rêve et cet enfantement poétique auquel est condamné un cerveau intoxiqué par le haschisch”. Starea de excitare deschide orizontul fabulos al corespondenţelor. În timpul halucinaţiilor, sunetele se îmbracă în culori şi culorile conţin o muzicalitate. Viziunea produsă de “ebrietate” transformă tot ceea ce poetul priveşte în alegorie a poeziei. Creierul devine un dicţionar înzestrat al vieţii. Oricare ar fi excitantul, calvarul toxicomanului este opus senzaţiilor şi viziunilor extraordinare, promise de paradisele artificiale. În nefericirea sa, drogul devine o inevitabila necesitate care face să alterneze voluptatea si tortura, extazul si teroarea, paradisul şi infernul. În faţa dureroasei imposibilitaţi a sevrajului, toxicomanul consideră Răul preferabil vindecării. Melancolia

43

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

neagră şi suferinţa ruinează imaginaţia poetului. Memoria poetică, odinioară sursă infinită de fericire, devine un arsenal de instrumente de supliciu. Întoarcerea la realitate este cu atât mai şocantă cu cât poetul îşi vede visele, speranţele în ideal, distruse. Baudelaire a calculat bine contrastul brutal între capitolul “Le Vin” şi “Fleurs du Mal”. Acum lânga poet nu se mai află o “soră”, cum este cazul poeziei “Le Vin des Amants”, ci un frate feroce care conduce dansul macabru al Răului, un demon. Este bine să reamintim aici advertismentul pe care Baudelaire îl lansează în Prefaţă: “C’est le Diable qui tient les fils qui nous remuent.” Prima poezie din acest capitol, “La destruction” (113), arată cum Demonul are iniţiativa Răului: “Il me conduit ainsi, loin du regard de Dieu, Haletant et brisé de fatigue, au milieu Des plaines de l’Ennui, profondes et désertes.” Tot acest sunet ia forma unei dezolante perspective anunţată în Prefaţă : Diavolul sorteşte omul puterii Răului şi a viciilor. Nimic nu rezistă în universul imaginar al Florilor Răului, forţe extraordinare ale vidului. Iremediabil făgăduit Diavolului, sufletul omului este, fără încetare, bântuit de nelinişte. În acest capitol, Baudelaire va multiplica conştient imaginile distrugerii şi va amplifica puterea Răului. Scandalosului Rău i se dă in poezia “La Destruction” o origine care guvernează toată logica diabolică a poeziei baudelairiene. De fapt, Demonul înzestrează creatura cu o dorinţa eternă şi vinovată. În Florile Răului, dorinţa este viciată. Baudelaire nu o concepe decât ca o distrugere, o sălbăticie, o barbarie. Acesta este sensul celui de-al doilea poem “Une martire”, inspirată dintr-o pictură, reprezentând corpul atrăgător al unei femei, decapitată cu sadism de amantul ei. Poetul interpelează acest cadavru impur pentru a şti dacă criminalul pervers care o iubea a găsit într-o asemenea crimă vreo satisfacţie. “L’homme vindicatif que tu n’as pu, vivante, Malgré tant d’amour, assouvir, Combla-t-il sur sa chair inerte et complaisante L’immensité de son désir ? 44

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Réponds, cadavre impur ! et par tes tresses roides Te soulevant d’un bras fiévreux, Dis-moi, tête effrayante, a-t-il sur tes dents froides, Collé les suprêmes adieux ?” Prin eternitatea sa, prin imensitatea sa, prin monstruozitatea sa dorinţa nu poate să se exprime decât printr-o “bucurie vinovată”. Culpabilitatea hrănită de “La Conscience dans le Mal” este consecinţa violenţei fundamentale, a dorinţei care distruge toată această secţiune. Dorinţa este, in Florile Răului, o stare extremă, capitolul făcând astfel din poezie expresia celor mai distrugătoare impulsuri ale dorinţei umane. Acesta este sensul sadismului lui Baudelaire, care nota în carnetele sale intime “Nous sommes tous marqués par le Mal.” Baudelaire nu a vrut ca poezia Răului să fie un exemplu al cruzimii care transformă dorinţa în furie şi îndrăgostitul în criminal. Pentru creatorul Florilor Răului, crima reflectă adevărul din inimă. Astfel, călătoria sa imaginară în insula Venus se transformă într-un voiaj în tărâmul ororilor. Practic, în loc să găsească un “Eldorado banal de tous les vieux garçons”, poetul nu a găsit decât “un gibet symbolique où pendait (s)on image”. De la această viziune de coşmar, Baudelaire face, prin precizia detaliilor şi furia expresiei, o scriere a cruzimii. Cruzimea nu mai este o temă, ea devine însăşi ritmul poemului. Ea face să domnească teroarea în poezie, transformând cititorul în complice activ al Răului. Astfel descrierea spânzuratului distrus de păsările feroce tinde către o estetică a groazei : “De féroces oiseaux perchés sur la pâture Détruisaient avec rage un pendu déjà mûr, Chacun plantant, comme un outil, son bec impur Dans tous les coins saignants de cette porriture ; Les yeux étaient deux trous, et du ventre effondré Les intestins pesants lui coulaient sur les cuises, Et ses bourreaux gorgés de hideuses délices L’avaient à coups de bec absolument châtré.” Un voyage à Cythère(120) 45

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Cruzimea ca absolut al răului şi ca rău al absolutului, acesta este secretul “femeilor damnate” care contopesc în “l’Île des Lesbos”, “l’écume du plaisir aux larmes des tourments”. Prin sexualitatea lor, aceste lesbiene sunt, în viziunea lui Baudelaire, încarnarea căutătorilor infinitului. După această coborâre în infernul perversiunilor, cum să nu aibă justificare rugăciunea din finalul poemului “Un voyage à Cythère” : “ – Ah Seigneur ! donnez-moi la force et le courage De contempler mon coeur et mon corps sans dégoût!” Între oroare şi cruzime, “Les Fleurs du Mal” invită la o poetică a dezgustului. În schimb din capitolul “Révolte” cea mai semnificativă poezie este “Reniement du saint Pierre”, care are la bază o pictură barocă a lui Iisus pe cruce, prezentat “devant tous posé comme un cible”. Această meditare asupra scandalului crucii inversează toată problematica suferinţei prezentată în poezia “Bénédiction”. Pe cripticul capitolului se află un Dumnezeu al cruzimii – “un tyran gorgé” de sângele sacrificat. Roşul ideal al spleenului, cruzimea urâtului, ferocitatea diavolului anunţă estetica viitorului, pe care Baudealire o va defini drept “la Beauté particulière du Mal” şi “le Beau dans l’Horrible”. Răul este fără ieşire : nu ne rămâne decât sa ieşim “d’un monde où l’action n’est pas la sœur du rêve”, aşa cum o revendică, noul Sfânt Petre, un Baudelaire care cade pradă disperării în faţa lui Iisus crucificat. Iată faimoasa blasfemie care semnează oprirea conversiei şi înfiorătorului creştinism al lui Baudelaire : “Saint Pierre a renié Jésus . . . il a bien fait !” Poezia revoltei îşi are sursa în Rău, făcut de Satana ca un rezervor al sursei distrugătoare şi ca figură glorioasă a unui mare criminal. Poezia devine rugăciune a tuturor “somnambulilor” răului

care caută în satana un “guérisseur familier des angoises

humaines”.19 Cu integritatea care caracterizează toată cercetarea poetică a absolutului, Baudelaire a ştiut, în poemele din capitolul “Révolte”, să arate în aceşti vânători rătăciţi nişte victime ale pierzaniei şi a deznădejdii cronice. De la Rimbaud la Artaud şi alţi “horribles travailleurs” 19

Chernet, Yves – Baudelaire, ed. Nathan, 1991, p. 67

46

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

vor face din poezie o experienţă a revoltei în faţa scandalosului Rău , cu riscul de a fi condamnaţi la tăcere, nebunie sau la moarte. În poemul “Le Masque”(21), un Rău misterios mistuie viaţa. Fără această violenţă a morţii chiar în inima existenţei, nu există pentru Baudelaire poezie care să merite efortul. Poetul din Sleen şi Ideal, apostrofează astfel frumuseţea într-un imn pe care i-l consacră : “Tu marches sur des morts, Beauté, dont tu te moques.” Nu se poate vorbi despre poezia lui Baudelaire fără să subliniem şi rolul deosebit de important pe care-l ocupă femeia, pentru fericirea şi apoi suferinţa provocată, pentru contribuţia ei la acelaşi Ideal pentru ca apoi să fie o sursă complementară a Spleenului şi a Răului provocat, de această dată, de deziluzia iubirii. Fără îndoială, Florile Răului se constituie într-o continuare a marilor volume de poezie de dragoste din literatura universală. Femeia este cântată, evocată fără încetare şi cu o minuţiozitate scrupuloasă. Femeia, sau mai bine spus femeile, sunt prezente în toată opera baudelairiană, cristalizând pe rând emoţii, nelinişti, fascinaţie şi repulsie. Complexitatea feminină nu rezultă doar din această pluralitate. Ea derivă, de asemenea, din ambivalenţa structurală a femeii care pune şi ea problema dublei postulări, a dublei poziţionări între bine şi rău, între Spleen şi Ideal. Nu putem vorbi despre femeie fără să evocăm cele trei cicluri care compun acest volum. Fiecare este consacrat unei femei, unei figuri reale pe care poetul a cunoscut-o. Primul ciclu, care cuprinde poeziile de la 23 la 41 (“Parfum exotique”, “La Chevelure”, “Je t’adore...”, “Sed non satiata”, [...] “Je te donne ces vers...”, “Les Bijoux”, “De Profundis clamavi”, “Le Léthé”), este dedicat lui Jeanne Duval, mulatra pe care Baudelaire a cunoscut-o în 1842. În ciuda disputelor, trădărilor şi a despărţirilor, Baudelaire va rămâne legat toată viaţa de această mică figurantă de la teatru care îşi consuma viaţa în excese alcoolice, dar în jurul căreia s-au cristalizat fantasmele dragostei nebuneşti şi a iubirii satanice.

47

FLORILE RĂULUI

CAPITOLUL IV

Fata cu ochii verzi, întâlnită în 1847, este Marie Daubrun. În egală măsură “copil” şi “soră”, ea reprezintă reuniunea tuturor profilelor baudelairiene : “Le Poison”, “Ciel brouillé”, “Le Beau Navire”, “L’invitation au voyage”, “L’irréparable”, “Chant d’automne”. Adorată începând cu anul 1852, Appollonie Sabatier răspunde farmecelor carnale reprezentate de Jeanne cu graţiile subtile şi virtuase a unui “ange gardien de la muse et de la madone” : “Toute entière”, “La muse et la Madone”, “Le Flambeau vivant”, “Harmonie du soir”, “A celle qui est trop gaie”, “Réversibilité”, “Confession”, “L’Aube spirituelle”, “Le Flacon”, “Semper eadem”. Departe de a aduce sufletului deznădăjduit, aşa cum se întâmpla la romantici, liniştea prezenţei unice şi generoase, ele adaugă la dualitatea suferindă grija duplicităţii lor : violente în spatele bunăvoinţei lor, trădătoare în spatele tandreţii afişate. Astfel, dragostea, floare a răului prin excelenţă, este, dintre toate artificiile baudelairiene, cel mai rafinat şi cel mai crud ingredient. Şi, cu toate acestea, cel mai necesar, căci el, prin mişcările alternative între exaltare şi alienare, apropie cel mai mult omul de adevărurile sale şi ...de moartea sa. Concluzia nu pote fi decât una singură şi anume că Răul izvorăşte din toate experienţele vieţii. Răul existenţial, Răul sentimental şi cel creaţional stau la baza tentativelor de evadare din acest prezent care îl macină fără încetare, însă scriitorul se vede condamnat la un perpetuu eşec al tuturor încercărilor sale de a-şi modifica destinul. Mai mult decât atât, acesta ajunge să găsească în Rău şi Urât, surse inepuizabile de creaţie, fără de care totul ar fi lipsit de consistenţă artistică.

48