Calul Si Lupul

CALUL ŞI LUPUL Un oarecare lup, în vremea când A ierburilor sfârcuri zefirii lin le scot Şi pe sălbăticiuni din văgăuni mişcând, Le mână după pradă peste tot; Un lup, zic, ce ieşise din iarnă - oase numai. Zări un cal, ce, iată, venise la păscut, Gândiţi ce bucurie-acuma! „Ce pleaşcă", zise lupul, pe-acel ce 1-ar gusta „Ei, dac-ar fi un miel? Ar fi ca şi făcut; Pe când cu-această pradă nu merge chiar aşa. „S-o înşelăm deci". Astfel s-apropie niţel, Se recomandă că e doctor el; Că ştie şi puterea şi rostul de-amănuntul La toate buruienele de-aici; Că are leacuri bune-n tot minutul, La ori şi ce meteahnă. Şi mânzul de-ar voi, Să nu-şi ascundă boala, el, Chezaş se pune că-1 va lecui. Căci, după cât se pare, acest fel De-a paşte - nelegat, el, lupul, crede C-ascunde-o suferinţă ce doctorul o vede. Îi zise mânzul „- sub copită Eu am o umflătură mare." „- Copile, spuse lupul, nu-i altă parte, care Să-ţi poată da durere-aşa-ndrăcită: Eu am, te-asigur, cinstea ca să slujesc pe cai _ Căci chirurgie pot să fac - de vrai". Nu mai ştia vezi, lupul, ce fel să o mai dea, Bolnavul să şi-l pună pe măsea. Dar mânzul bănuindu-1 repede o copită In botul lupului - de îi căzură Şi dinţii şi măselele din gură . „A dat în plin", (el zise cu voce mistuită): Oricine să se ţină de-a lui învăţătură. Ai vrut pe meşterul să-1 faci, Când ai fost un veşnic cârpaci”