Boghian, Incep Ist, Cap 5

CAP. V. Primele societãþi cu economie de producþie. Neoliticul ºi Eneoliticul (Mil. IX/VIII - IV/III bc) V. 1. Consideraþii generale, terminologie, periodizare ºi cronologie Societatea umanã a cunoscut, începând cu Epipaleoliticul - Mezoliticul, o nouã cadenþã, mai acceleratã, a dezvoltãrii sale istorice, în unele zone, fapt care s-a repercutat în apariþia unor noi ºi complexe elemente ale structurilor economice, sociale ºi spirituale la nivelul Epocii neolitice. Neoliticul face trecerea spre Protoistorie, definind una dintre cele mai însemnate transformãri culturale înregistrate de societatea umanã. Ulterior, în interiorul acestei perioade istorice, s-a dezvoltat Epoca eneoliticã (chalcoliticã) care a reprezentat o altã etapã de remarcabil progres al civilizaþiei ºi culturii. Cercetãrile arheologice, efectuate în secolul al XIX-lea, au condus la descoperirea a numeroase vestigii realizate din piatrã ºlefuitã ºi ceramicã. Pe baza acestor materiale, analizate ºi interpretate din punct de vedere tipologic, a fost decelatã Epoca nouã a pietrei Neoliticul (gr. neos / íÝïò = nou, lithos / ëéèïò piatrã) sau epoca pietrei ºlefuite, în acest sens fiind cunoscute contribuþiile lui: John Lubbock (1865), Georg Nilson (1868), Gabriel de Mortillet (1883). În secolul al XX-lea, Richard Pittioni propunea pentru aceastã epocã, având în vedere importanþa producþiei ceramice, termenul de Keramikum, caracteristicile sale fiind stabilite în urma unor asidui cercetãri care continuã ºi astãzi. Astfel, încã din 1929, preistoricianul britanic Gordon V. Childe, interpretând descoperirile arheologice avute la dispoziþie ºi însumând toate achiziþiile tehnologice ºi structurale care sunt proprii noii epoci a pietrei, care pãreau atunci oarecum sincrone ºi acumulate dintr-o datã, vorbea de o “revoluþie neoliticã”, comparabilã, prin amploare ºi consecinþe, evident respectând diferenþele temporale, cu “revoluþia urbanã” sau cu “revoluþia industrialã”, din timpurile moderne. Se aduceau, ca argumente, pentru justificarea modificãrilor profunde, determinate de noul mod de viaþã: trecerea la practicarea cultivãrii plantelor ºi creºterii animalelor, realizarea uneltelor de piatrã cioplitã, ºlefuitã ºi perforatã, confecþionarea ceramicii, sedentarizarea comunitãþilor umane etc. Acelaºi specialist a schiþat ºi un scenariu asupra felului în care s-a trecut la noul mod de viaþã, punând accent pe factorii climatici, obiectivi, specifici începutului Holocenului, care ar fi forþat unele comunitãþile umane sã adopte un nou comportament economic, social ºi spiritual, model cunoscut sub denumirea de

146

Dumitru Boghian

ipoteza oazelor. Cu toate acestea, multã vreme Neoliticul a fost caracterizat drept Epoca pietrei ºlefuite, înþelegându-se cã noua tehnologie de confecþionare a uneltelor ºi armelor de piatrã ar fi fost determinatã. Cercetãrile arheologice, efectuate dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, ºi utilizarea unor metode moderne de datare ºi interpretare a vestigiilor au permis reconsiderarea vechilor concepþii ºi abandonarea parþialã a noþiunii de “revoluþie neoliticã”, care a fost, tot mai frecvent, înlocuitã cu cea de “transformare”, de “evoluþie neoliticã”, procesul desfãºurându-se gradual, poziþie la care subscriem ºi noi, avându-se în vedere cã cele mai multe dintre trãsãturile noului mod de viaþã au fost inventate la sfârºitul Paleoliticului superior ºi în Epipaleolitic - Mezolitic, când a devenit tot mai evidentã schimbarea felului în care comunitãþile umane îºi procurau resursele alimentare sau cum realizau o serie de progrese tehnologice, cu implicaþii deosebite. Aceste modificãri s-ar datora nu numai factorilor obiectivi, menþionaþi anterior, ci ºi celor subiectivi, cum ar fi intervenþia directã, conºtientã ºi intenþionatã a omului în naturã, acesta transformându-se treptat, din “prãdãtor” ºi consumator (vânãtor, culegãtor, pescar etc.) în producãtor propriu-zis (cultivator de plante ºi crescãtor de animale, în principal), cu un ansamblu de schimbãri secundare, un nou comportament economic al omului, adaptativ ºi preventiv alimentar, în faþa noilor provocãri apãrând elementele economiei de producþie, transmise, de atunci, pânã în prezent. În acelaºi timp, au fost definite zonele de invenþie, primare, (numite ºi nucleare), ale noului mod de viaþã, în care a avut loc o neolitizare prin evoluþie:

Fig. 77. Semiluna fertilã (dupã American Society of Agronomy)

Primele societãþi cu economie de producþie

147

Semiluna fertilã din Orient: între Litoralul estic al M. Mediterane ºi Zagrosul irakiano-iranian, cu extensie în regiunea anatolianã (fig. 77), zona chinezã ºi extrem-orientalã, zona mezoamericanã ºi cea africanã (saharianã), precum ºi modurile ºi cãile de difuzie ale acestuia în zonele secundare ºi terþiare de neolitizare, din Europa, Asia ºi Africa, direct, prin migraþie, cucerire ºi colonizare, sau indirect, prin aculturaþie, schimburi ºi influenþe. Fiecare dintre aceste zone a avut particularitãþile, cãile ºi ritmurile sale proprii de dezvoltare. Între toate aceste regiuni, care au cunoscut o neolitizare prin evoluþie, este demonstratã întâietatea temporalã a Orientului Apropiat, spaþiu în care s-au produs mai devreme o serie de mutaþii paleogeografice specifice Holocenului (încãlzirea generalã a climatului care a generat în Orient o anumitã ariditate, care nu este contradicþie cu denumirea de Semilunã fertilã) cu impact pentru expansiunea gramineelor sãlbatice ºi a animalelor erbivore, în special, care au fost, ulterior, domesticite. La acestea, s-a adãugat o anumitã presiune demograficã, asupra paleogeografiei postglaciare ºi holocene, mai mult sau mai puþin darnice, ºi tendinþa spre o sedentarizare mai accentuatã, toate generând un comportament adaptativ al comunitãþilor umane, “grãbind” astfel trecerea cãtre noul mod de viaþã, printr-o exploatarea intensivã a resurselor, omul începând sã opereze prima intervenþie majorã în cadrul geografic, creând un alt ecosistem, în interiorul celui natural, mediul antropic, vorbindu-se de o “revoluþie neoliticã cu spectru larg” ( R. Braidwood). În acelaºi timp, Orientul Apropiat a fost, la sfârºitul Paleoliticului superior ºi în Epipaleolitic - Mezolitic, zona cea mai dezvoltatã dând tonul multor invenþii tehnologice, economice, sociale ºi spirituale. De aceea, aceastã regiune a fost, în diferite timpuri preistorice, un loc geografic central, o punte ºi o arie de convergenþã culturalã, unde s-au întâlnit experienþele diverselor comunitãþi umane de pe trei continente: Asia, de vest-sud-vest, Africa de nord ºi nord-est ºi Europa de sud-est. În acest spaþiu larg din jurul Mediteranei orientale, unde se poate constata o continuitate neîntreruptã între Paleoliticul superior - Epipaleolitic - Mezolitic Neolitic, s-au întâlnit, în mod fericit, premisele naturale, cu diferitele tipuri de experienþe umane, generându-se ºi potenþându-se schimbãrile comportamentale ºi spirituale specifice noului mod de viaþã ºi gândire. Trãsãturile modului neolitic de viaþã ºi de gândire sunt deosebit de complexe ºi s-au acumulat treptat, în funcþie de ritmurile de dezvoltare ale diferitelor comunitãþi umane. De aceea, în literatura de specialitate, se vorbeºte de noua perioadã istoricã fãrã a fi acumulate, în mod obligatoriu, toate componentele sale. Astfel, pentru începuturile epocii, este folositã, adesea, noþiunea de Neolitic aceramic (Preceramic, Pre-Pottery Neolithic, Akeramikum), stabilit de Kathleen Kenyon, în anii '50 ai secolului al XX-lea, pentru o perioadã destul de îndelungatã în care, deºi s-a trecut la noul mod de viaþã, nu a fost, încã, inventatã ceramica, cunoscut ºi sub numele de Protoneolitic. De asemenea, mai este cunoscut ºi termenul de Subneolitic, desemnând modul de trai al comunitãþilor umane aflate la periferia Lumii Vechi, care au adoptat unele componente ale Neoliticului, fie cultivarea plantelor, fie creºterea unor animale domestice, fie confecþionarea ceramicii, lipsind alte elemente. În acelaºi timp, în unele zone, cum ar fi, de exemplu, arhipelagul nipon, ceramica era cunoscutã încã din fazele

148

Dumitru Boghian

Pre-Jômon (aprox. 12500 - 10000 bc), dar comunitãþile respective continuau ºã practice un mod de viaþã bazat vânãtoare, pescuit, cules, fiind vorba, în acest caz, de un Neolitic ceramic fãrã producþie propriu-zisã de hranã. Totodatã, existã mai mulþi termeni prin care se defineºte cea de-a doua parte a Neoliticului, când, pe lângã piatrã, au început sã fie utilizate ºi unele metale: arama, aurul, argintul. Pentru a desemna perioada inauguratã de acest progres tehnologic major, încadrat în categoria pirotehnologiilor, este întrebuinþat termenul de Eneolitic (lat. aeneus = aramã, gr. Lithos / ëéèïò - piatrã),

(Äneolithikum, Enéolithique, Eneolithic), sinonim cu cel de Chalcolitic (gr. khalcos / ÷áëêùò = aramã). Pentru unele zone, în care cantitatea de piese de aramã este mare, chiar dacã nu o depãºeºte pe cea a uneltelor ºi armelor de piatrã, a fost întrebuinþatã ºi denumirea de epocã a aramei (Kupferzeit, Âge du Cuivre, Copper Age) sau vârsta pietrei ºlefuite ºi a aramei (Steinkupferzeit, Âge de la Pierre et du Cuivre, Stone and Copper Age). Deºi are ºi o conotaþie tehnologicã, legatã de invenþia ºi practicarea metalurgiei aramei, Epoca eneoliticã s-a caracterizat printr-o serie de procese istorice deosebit de importante, marcând un apogeu al Neoliticului. În ceea ce priveºte periodizarea ºi cronologia, Epoca nouã a pietrei, cuprinsã între mileniile IX / VIII - IV / III bc, poate fi divizatã în douã perioade distincte, cu evidente legãturi între ele: Neoliticul propriu-zis (mileniile IX / VIII VI / V bc) ºi Eneoliticul ( mileniile VI / V - IV / III bc), fiecare cu subdiviziunile sale timpuriu, mijlociu ºi târziu). Aceastã periodizare generalã este completatã, de câte ori este cazul, cu Orient mil. IX/VIII - VI/V bc Neoliticul Europa mil. VII/VI - V/IV bc

Neoliticul (Epoca pietrei ºlefuite) Eneoliticul (Chalcoliticul)

Orient mil. VI/V - IV/III bc Europa mil. V/IV - IV/III bc

Periodizarea generalã a Neoliticului ºi Eneoliticului oriental ºi european periodizãrile zonale ºi microregionale, surprinzându-se mai bine specificitãþile de dezvoltare istoricã. Neolitizarea, ca proces complex de trecere, prin evoluþie, la noul mod de viaþã neolitic, petrecut în mileniile al X-lea al VIII-lea bc, îºi are, indubitabil, originea în zona Semilunii Fertile a Orientului Apropiat (sud-estul Anatoliei, Podiºul Iranian, Zagrosul Irakian, cursul mijlociu al Eufratului ºi Tigrului, litoralul estic al Mãrii Mediterane Levantul pânã la þãrmul Mãrii Moarte). În lumea ºtiinþificã nimeni nu contestã, astãzi, întâietatea Orientului Apropiat în configurarea celor mai multe caracteristici ale noului mod de viaþã, dar, în decursul cercetãrilor, au apãrut mai multe teorii care încearcã sã explice neolitizarea secundarã ºi/sau terþiarã, prin rãspândirea agriculturii ºi, deci, rãspândirea noului mod de viaþã, dintre acestea putând fi citate: teoria avansãrii în

Primele societãþi cu economie de producþie

149

valuri, teoria graniþelor ºi a aculturaþiei ºi teoria dezvoltãrii autohtone, neputându-se acorda credit deplin doar unuia din aceste modele, împletirea lor explicând mai nuanþat realitatea istoricã de altãdatã. Astfel, din aceastã arie primarã, zisã “nuclearã”, noul mod de viaþã ºi de gândire s-a difuzat direct, prin migraþie ºi colonizare, sau indirect, prin aculturaþie, în regiunile din jurul Semilunii fertile: valea Nilului, vãile inferioare ale Tigrului ºi Eufratului, centrul ºi vestul Anatoliei, sud-estul Europei, Dunãrea mijlocie ºi inferioarã, zona circummediteraneanã, Transcaucazia, valea Indusului etc., unde existau deja o serie de paºi fãcuþi pe calea unui mod de viaþã bazat, în special, pe producþia de hranã, acestea putând fi considerate, fãrã teama de a greºi, zone secundare de neolitizare, existând, în paralel, ºi alte zone de neolitizare primarã, cum au fost: regiunea extrem-orientalã, zona mezoamericanã ºi, poate, una africanã, saharianã (?). La rândul lor, comunitãþile umane, din aceste regiuni, în procesul firesc de dezvoltare, petrecut în diferite etape istorice, s-au rãspândit în zonele neolitice terþiare: Europa vesticã ºi de nord, unele regiuni din Africa ºi Asia etc. În mod asemãnãtor, dar cu alte specificitãþi, s-a desfãºurat trecerea la modul de viaþã ºi de gândire eneolitic. Astfel, progresele specifice noii perioade a eneoliticului (noile stadii atinse de cultivarea plantelor, caracterizatã prin utilizarea arãturilor, cu ajutorul tracþiunii animalelor ºi irigaþii, ºi de creºterea animalelor, organizarea superioarã a habitatului uman, înmulþirea, extinderea, diversificarea ºi perfecþionarea aºezãrilor urbane ºi cvasi-urbane, a structurilor sociale, în care ierarhiile economico-politice, militare ºi religioase erau tot mai evidente, metalurgia propriu-zisã a aramei, bazatã pe reducere, topire ºi turnare, lucrarea perfecþionatã a ceramicii, la roata olarului ºi arderea în cuptoare perfecþionate, extinderea ºi perfecþionarea meºteºugurilor ºi relaþiilor comerciale, configurarea unei spiritualitãþi, în cadrul cãreia existau panteonurile politeiste ºi divinitãþi proeminente cu atribute solare) au apãrut, chiar dacã s-au manifestat deosebit sub aspectul modalitãþilor ºi ritmurilor, tot în zona orientalã, prefigurând marile civilizaþii cunoscute la începuturile Istoriei universale vechi, sumerianã în special. Aceste faze de genezã, evoluþie ºi difuzie a modului de viaþã ºi de gândire neoliticã ºi eneoliticã s-au desfãºurat în timpuri ºi cu ritmuri ºi intensitãþi diferite, în funcþie de diverse cauze ºi condiþii, care au presupus numeroase etape de continuitate ºi discontinuitate, ultima fiind mai evidentã din punct de vedere arheologic. Omul Neoliticului ºi Eneoliticului reprezintã fazele evoluate ale lui Homo sapiens recens, fãrã deosebiri esenþiale, biologice, economice, sociale, culturale ºi comportamentale faþã de tipurile umane ulterioare. Acesta a dezvoltat, în complexul proces de adaptare la mediu, o serie de particularitãþi, nu atât biologice cât comportamentale ºi culturale. În acelaºi timp, diferenþele de culoarea pielii ºi pãrului, de formã ºi culoare a ochilor, de înãlþime, indice cranian etc., nu marcheazã inegalitãþi rasiale între oameni, ci se înscriu în variabilitatea fireascã a lui Homo sapiens sapiens, care, în anumite condiþii, favorabile sau mai puþin favorabile, a creat forme superioare de culturã materialã ºi spiritualã. De asemenea, se observã cã, în Neolitic ºi Eneolitic, au avut loc o serie de suprapuneri ºi amestecuri antropologice ºi lingvistico-culturale, din care au

150

Dumitru Boghian

rezultat, în urma unor complicate procese etno-culturale de individualizare, migraþie, simbiozã ºi asimilare, marile familii de popoare ºi limbi, care au fost, mai apoi, cunoscute ºi înregistrate în izvoarele scrise. Astfel, se poate plasa în Neolitic ºi Eneolitic procesul de configurare a marilor grupe de limbi semite, hamite, indoeuropene, extrem-orientale, africane, americane precolumbiene, acestea evoluând, ulterior, spre ceea ce se cunoaºte istoric, în Epocile bronzului ºi fierului.

V. 2. Trãsãturile modului de viaþã ºi de gândire în Neolitic ºi Eneolitic Neoliticul ºi Eneoliticul, luate în ansamblu ºi/sau separat, s-au caracterizat printr-un ansamblu de achiziþii tehnologice, economice, sociale, comportamentale ºi spirituale care au influenþat în chip decisiv evoluþia ulterioarã a societãþii umane: cultivarea plantelor ºi dezvoltarea agriculturii, domesticirea ºi creºterea animalelor, invenþia ºi utilizarea pirotehnologiilor: ceramica ºi metalurgia aramei, perfecþionarea confecþionãrii ºi funcþionalitãþii utilajului litic cioplit, realizarea unui bogat utilaj ºi armament litic ºi osteologic ºlefuit ºi perforat, sedentarizarea mai accentuatã a habitatului ºi comunitãþilor umane, diversificarea ºi evoluþia formelor de organizare socialã, cristalizarea formelor mentalului colectiv, a manifestãrilor magico-religioase ºi artistice etc. Una dintre cele mai importante modificãri comportamentale umane, realizatã în Neolitic, este cea legatã de trecerea de la stadiul preistoric, de “prãdãtor” ºi consumator, la cel protoistoric ºi istoric, de producãtor al resurselor alimentare ºi al altor bunuri, fãrã ca noua epocã sã însemne numai o “revoluþie alimentarã”. Dezvoltarea unei economii de producþie s-a materializat în practicarea agriculturii ºi creºterii animalelor, a meºtesugurilor casnice, comunitare ºi intercomunitare, a schimbului regulat de produse, uneori pe distanþe foarte mari, modificând locul ºi rolul omului în cadrul ecosistemului. Toate acestea au fost urmarea fireascã a acþiunii unui complex de factori economici, sociali ºi spirituali, ºi au avut profunde urmãri în modul de viaþã ºi de gândire al societãþilor neolitice ºi eneolitice, diversificate din ce în ce mai mult.

V. 2. 1. Cultivarea plantelor ºi dezvoltarea agriculturii Dupã ce mai bine de 95 % din existenþa sa preistoricã omul a trãit din vânãtoare ºi cules, la sfârºitul Paleoliticului superior ºi în Epipaleolitic -Mezolitic, comunitãþile umane din zona orientalã ajunseserã, probabil, într-un stadiu avansat al culesului, acela al recoltatului, un fel de exploatare controlatã a gramineelor sãlbatice, practicat, mai ales, de femei, care a avut ca urmare cunoaºterea trãsãturilor plantelor ºi a comportamentului biologic al acestora, etapã esenþialã în trecerea la cultivarea plantelor. Dacã vânãtoarea ºi culesul au fost instinctive ºi ereditare, agricultura reprezintã un comportament economic ºi social eminamente cultural, învãþat ºi transmis din generaþie în generaþie, de-a lungul a aproximativ 10000 de ani (cca. 500 de generaþii), realizându-se progrese impresionante, care au marcat în chip decisiv evoluþia ulterioarã a umanitãþii:

Primele societãþi cu economie de producþie

151

explozia demograficã neoliticã, expansiunea economicã ºi tehnologicã, apariþia oraºelor-state, “revoluþia” spiritualã, apariþia scrisului etc. ºi “trecerea” la istoria propriu-zisã. Dintre numeroasele plante comestibile cunoscute (cu fructe, tulpini, frunze, rãdãcini ºi tuberculi comestibili), gramineele sãlbatice au jucat, încã de la sfârºitul Paleoliticului superior, un rol tot mai important, remarcându-se grâul sãlbatic (speciile Triticum boeticum ºi Triticum dicoccoides), orzul sãlbatic (Hordeum spontaneum) ºi ovãzul sãlbatic (Avena) etc. Astãzi, zona de rãspândire naturalã a gramineelor sãlbatice se aflã în sud-estul Turciei, la mai mult de 150 km nord de siturile de la Mureybet ºi Abu Hureyra, unde erau destul de bine reprezentate în Neolitic. În zonele de rãspândire secundarã, gramineele sãlbatice se asociazã agriculturii ca plante sãlbatice. În habitatul lor natural, gramineele sãlbatice au fost foarte afectate de pãscutul turmelor de animale (oi, capre, vaci) ºi ºi-au redus drastic aria de rãspândire, aºa cum s-a întâmplat, de altfel, ºi cu arborii ºi arbuºtii. În aºezarea de la Ohalo II, în valea Iordanului, grâul, orzul ºi ovãzul sãlbatic erau culese ºi consumate pe la 20000 bc, ulterior natufienii, zarzienii ºi sebilienii dovedind o deosebitã predilecþie pentru aceste plante, lamele ºi lamele de silex, obsidian ºi piatrã cu lustru fiind interpretate ca elemente componente de seceri ºi cuþite de secerat, iar râºniþele de mânã descoperite, împreunã cu frecãtoarele/zdrobitoarele respective, pun problema “mãcinãrii” grãunþelor obþinute. În valea Nilului, culegerea ºi consumarea gramineelor sãlbatice, mai ales a orzului, era cunoscutã dupã 13000 BC, aºa cum s-a sesizat în aºezarea de la Nabta Playa (zona Gilf el-Kebir, în Sahara egipteanã). De asemenea, în intervalul 20000-7000 bc, se cunoºteau ºi se consumau seminþele de orz, ovãz, linte (Lens sp.), mãzãriche (Vicia sp.) etc. în grota Franchthi (Grecia), iar în unele peºteri Epipaleolitice - Mezolitice ca cele de la La Balma de l'Abeurador ºi La Baume Fontbrégoua din Franþa ºi Uzzo (Sicilia, Italia) s-au descoperit o serie de leguminoase: lintea (Lens esculenta), mãzãroiul (Lathyris cicera), mãzãrichea (Vicia ervilia), mazãrea (Pisum sativum), punând problema existenþei unui centru nord-mediteranean de domesticire, alãturi de care se adaugã ºi descoperirile de tip Lepenski Vir-Vlasaè-Schela Cladovei, cu graminee Cerealia, susþinându-se, cu titlu de ipotezã, ºi existenþa unui centru balcanic de trecere la cultivarea plantelor. Domesticirea cerealelor a fost o importantã achiziþie culturalã a omului, care a determinat, din punct de vedere biologic, un rãspuns genetic la nivelul populaþiilor de graminee, provocat printr-o selecþie conºtientã, o manipulare voitã de cãtre specia umanã. Agricultura intenþionatã implicã obligatoriu obþinerea de seminþe vizând reproducerea acestora, pe când agricultura pre-domesticã se caracterizeazã doar prin culegerea ºi folosirea de plante sãlbatice, ca prelungire a culesului. Astfel, cerealele devin o sursã importantã de hranã, cu deosebite avantaje principale ºi secundare, deoarece sunt foarte bogate în hidraþi de carbon (zaharuri ºi amidon) ºi, implicit, în calorii, zdrobite putând fi pregãtite sub formã de fierturi, terciuri ºi turte, iar prin fermentare, în special orzul, conducea la obþinerea berii, o bãuturã slab alcoolizatã, atestã în Orient din Neolitic.

152

Dumitru Boghian

De asemenea, seminþele de graminee pot fi pãstrate, în anumite condiþii stabile, chiar în urma unor tratamente termice, vreme mult mai îndelungatã, în comparaþie cu produsele oferite alte plante, iar pãrþile fibroase paiele ºi pleava, tocate sau nu, au fost întrebuinþate în diferite scopuri: degresanþi pentru lutuielile de locuinþã, pentru speciile ceramice uzuale, aºternut pentru oameni ºi animale, chiar hranã, pentru acestea din urmã. Alãturi de gramineele sãlbatice, au fost culese, aºa cum am vãzut, unele plante leguminoase, oleaginoase, textile, precum ºi fructele unor arbori ºi arbuºti, pe care, mai apoi, le-au cultivat în sistem domestic, completându-se, astfel, registrul alimentar al omului preistoric ºi protoistoric. Drumul de la cules/recoltat la culturã a fost destul de lung, complex ºi insuficient de clarificat, pânã acum. Comportamentul prevãzãtor al omului, observaþia, experimentul ºi chiar întâmplarea au jucat un rol, important, primele unelte ale cultivatorilor nefiind deosebite esenþial de cele ale culegãtorilor, iar cunoºtinþele acestora au fost folosite ºi transmise conºtient. În acelaºi timp, cultivarea primitivã a plantelor a fost practicatã, probabil în prelungirea obiceiurilor de cules, de cãtre femei, fapt care s-a rãsfrânt pe plan spiritual în naºterea ideilor despre Terra Genitrix (Pãmântul-Mamã), componentã de bazã a cultului fertilitãþii ºi fecunditãþii, foarte elaborat, atât de caracteristic Neoliticului, cu paleodivinitãþile sale, prezente în cadrul tuturor religiilor antice ale producãtorilor. De asemenea, trebuie arãtat cã elementele unei agriculturi primitive se observã în vãile marilor fluvii ºi râuri ale Orientului, multe din procedeele cunoscute ulterior prefigurându-se în aceastã perioadã (mai ales semãnatul în aluviunile aduse de ape, folosirea câmpurilor de cultivat de pe terasele de luncã sau din albiile majore precum ºi cele din oaze, obþinerea unor terenuri agricole prin defriºare ignicã, “deplasarea” periodicã a ogoarelor, în urma epuizãrii fertilitãþii naturale a pãmântului, în alte zone din regiunea stãpânitã de comunitate, inventarea modalitãþilor de stocare a rezervelor ºi metodele de irigaþie care erau specifice Neoliticului pe deplin cristalizat). În aceastã etapã, de început a Neoliticului, este vorba de o agriculturã extensivã, probabil de tipul grãdinãritului, periodic ºi itinerant, cu mijloace încã modeste, beþele de cultivat ºi sãpãligile de piatrã, corn, os ºi lemn, secerile de os sau lemn, cu lame de silex sau piatrã, fiind unelte predilecte, dar care putea, potrivit calculelor specialiºtilor sã asigure o recoltã de 3-5 ori mai mare decât s-a cultivat (pentru comparaþie, în Sumer, unde exista o agriculturã bazatã pe irigaþie, produsul era mai mare de aproximativ 86 de ori decât sãmânþa pusã în pãmânt), necesitând o cantitate mult mai mare de muncã decât ocupaþiile tradiþionale (vânat, pescuit, cules etc.). Cãtre sfârºitul Neoliticului ºi, mai ales, în Eneolitic, cultivarea plantelor cunoaºte un progres vizibil, perfecþionându-se tehnicile de lucrare a pãmântului prin arare cu ajutorul aratrului (plug incipient de lemn, cu partea activã din piatrã ºi corn), tractat cu ajutorul vitelor mari, mai ales a bovinelor, aºa cum sunt cunoscute în cultura Obeid (mileniul V bc) ºi la Vãdastra (sfârºitul mileniului V bc), loturile cultivate crescând dimensional. De asemenea, au început sã fie utilizate unele metode de îmbunãtãþire a calitãþii solului, prin uzitarea îngrãºãmintelor de origine animalã ºi irigaþiilor cu ajutorul canalelor, ºadufurilor sau în tehnica qanât, toate

Primele societãþi cu economie de producþie

153

având drept consecinþã creºterea cantitãþii de cereale obþinute, conducând la creºterea populaþiei, a bunãstãrii acesteia, la dezvoltarea schimburilor ºi la apariþia formelor superioare de organizare socio-juridicã ºi politico-statalã, aºa cum se cunosc în cadrul civilizaþiilor din vãile Nilului, Tigrului ºi Eufratului, Indusului ºi Gangelui, Huang-he ºi Yangzijiang etc. Astfel, primele dovezi legate de practicarea irigaþiilor sunt atestate din mileniul al VI-lea bc, din timpul culturii Samarra, odatã cu avansarea purtãtorilor acesteia spre câmpiile aluvionare ale Mesopotamiei. La Tell Sawwan se realiza o irigare cu apã adusã prin canale din Tigru iar la Mandali (Chaga Mami) se foloseau canalele sãpate perpendicular pe cursurile apelor care coborau de pe dealuri. Cam în aceeaºi perioadã, sub influenþa culturii Samarra, în câmpiile din zonele depresionare ale Zagrosului irakiano-iranian au început sã fie utilizate irigaþiile ºi o agriculturã de tip superior, aºa cum se cunoaºte la Chaga Sefid (faza Surkh), pentru ca mai târziu, în mileniul al V-lea bc, în timpul culturii Obeid sã se foloseascã, pe scarã largã, în Mesopotamia, o serie de lucrãri de îmbunãtãþiri funciare, în special drenãrile pentru a evita sãrãturarea câmpurilor cultivate ºi irigaþiile pe suprafeþe extinse. Datoritã faptului cã procesul domesticirii cerealelor nu este suficient elucidat, în decursul cercetãrilor au apãrut mai multe teorii care încearcã sã explice aceastã modificare economicã ºi comportamentalã, fãrã avantaje vizibile imediat, deoarece omul a devenit mai puþin liber, trebuind sã se ocupe de culturi ºi protejarea acestora, schimbându-ºi chiar ritmul natural de viaþã cu unul artificial, antropic, bazat pe un nou calendar, cel agricol. Astfel, G. V. Childe (1925) socotea cã unele modificãri climatice din Orient, datorate unei aridizãri, ar fi determinat omul sã recurgã la cultivarea plantelor, dezvoltând, ulterior (1929), conceptul de “revoluþie neoliticã”. J. G. D. Clarke se plasa pe poziþii asemãnãtoare, dar a adãugat (1952), ca factor central, pentru trecerea la agriculturã, cãutarea unui echilibru economic. Între cercetãtorii care susþineau, în completarea lui V. G. Childe, scenarii bazate pe determinismul mediului asupra cultivãrii plantelor se numãrã H. E. Wright (1977), O. Bar-Yosef (1989) ºi M. Kislev (1989). În anii '50-'70 ai secolului al XX-lea, teoriile referitoare la invenþia agriculturii susþineau aºa-numitul “echilibru model” sau “revoluþia cu spectru larg” a lui K. V. Flannery (1969). Alþi specialiºti considerã naºterea agriculturii s-a bazat pe necesitãþi sociale ºi modificãri culturale. Astfel, L. R. Binford susþinea (1968) existenþa, la începutul Neoliticului, a unei “presiuni demografice” care ar fi generat modificarea tipului de economie, introducând noþiunea de “cultural ecology”, ipotezã care nu s-a verificat decât parþial, pânã în prezent. C. Runnels ºi T. van Andel (1988) considerau cã la baza agriculturii au stat schimburile comerciale, iar B. Hayden (1990) vorbea o evoluþie socialã, cultivarea plantelor rezultând, dupã pãrerea sa, dintr-o nevoie de bogãþie, de surplus. Mai nou, J. Cauvin (1978, 1989, 1994) aratã cã naºterea agriculturii a fost precedatã de o serie de modificãri psihice ºi culturale ale oamenilor, care au fãcut posibil noul tip de economie, vorbind de o adevãratã revoluþie mentalã “la revolution des symboles”, cu reverberaþii complexe. Din mileniul al IX-lea bc, în prima fazã a Neoliticului (PPNA, aprox.

154

Dumitru Boghian

9000-8200 bc) au apãrut, probabil, elementele unei economii agricole propriuzise, chiar dacã cultivarea plantelor este încã insuficient demonstratã (la Djade în Siria se considerã cã ne-am afla în faþa primelor gesturi agricole evidente), urme

Fig. 78. Harta unor centre agricole orientale cu dovezi de cultivare a plantelor. ?- Situri din mileniul VIII BC; - Situri din mileniul VII BC (dupã Zochary & Hopf, 1988) ale unor cereale stocate existând în zona Siriei (Tell Aswad IA), Iordania (Jerichon), Irak (Zewi Chemi-Shanidar), unde sau gãsit “silozuri” de lut ars, încercându-se, astfel, asigurarea unei securitãþi alimentare. Paleobotaniºtii considerã cã despre cultivarea propriu-zisã a plantelor, într-un sistem bine organizat, se poate vorbi, cu suficientã certitudine, din mileniul VIII bc (fig. 78 ºi 79). De aceea, se poate considera cã trecerea de la cules la semãnat s-a datorat unei multitudini de factori printre care pot fi menþionaþi: existenþa gramineelor ºi leguminoaselor sãlbatice în peisaj, culese pentru consum, o anumitã presiune demograficã, epuizarea periodicã a resurselor din preajma aºezãrilor, o schimbare de mentalitate economicã ºi spiritualã, fãrã a se mai putea lua în considerare, cel puþin deocamdatã, o instabilitate climaticã care ar fi generat o penurie alimentarã, deoarece atentele studii arheobotanice ºi arheozoologice din Orient relevã o abundenþã de surse alimentare în vãile marilor fluvii Nil, Eufrat, Tigru, Iordan). Noua ocupaþie cultivarea plantelor nu a rezolvat problemele alimentare ale comunitãþilor neolitice, deoarece perioadele de secetã, inundaþii sau de atacuri ale dãunãtorilor ºi altor triburi puteau sã afecteze, uneori drastic, resursele de cereale, spectrul foametei ºi malnutriþiei constituind o mare ameninþare. De aceea, culesul îºi pãstreazã o nealteratã importanþã, completând regimul alimentar, proteic, glucidic, vitaminic ºi mineral al omului protoistoric.

Primele societãþi cu economie de producþie

155

Opt plante sunt considerate ca stând la baza agriculturii în Lumea Veche: douã specii de grâu, inul, orzul, ºi leguminoasele - lintea, mãzãrichea, mazãrea ºi nãutul, care prezintã avantajul de a avea atribute biologice pre-adaptative, favorabile unei co-evoluþii între om ºi plante. Astfel, acestea sunt plante anuale, cu boabe care rezistã un anotimp (adormite), sunt autogame, ceea ce a permis ca modificãrile genetice sã persiste ºi sã se transmitã de la o generaþie la alta. Spicele ºi pãstãile care rãmâneau intacte la maturitate au fost culese ºi selecþionate conºtient de om. De asemenea, acestea sunt plante de varã, înflorirea petrecându-se înainte de solstiþiul de varã, adicã înainte de perioada secetoasã, iar boabele erau adaptate pentru o pãstrare îndelungatã. Cercetãrile arheobotanice ºi de arheologie experimentalã au evidenþiat diferitele modalitãþi de cultivare a gramineelor sãlbatice, de recoltare a acestora, chiar înainte de maturarea deplinã, seminþele pãstrându-ºi calitãþile nutritive, biologice ºi de stocare.

Fig. 79. Situri neolitice timpurii (apud American Society of Agronomy) Grâul (fig. 80), considerat cereala universalã a Lumii Vechi, face parte din genul Triticum, fiind cunoscute, de timpuriu, speciile diploide (Monococca Einkorn): sãlbatic (Triticum boeticum) ºi alacul cultivat (Triticum monococcum), de toamnã ºi primãvarã, la Tell Abu Hureyra (mil. X-IX BC) ºi Mureybet (mil. VIII BC) în Siria, la Ali Kosh-Bus Mordeh ºi Tepe Sabz în Iran, Jarmo în Irak, Hacilar (nivelul aceramic), Cayönü ºi Can Hasan în Turcia, pentru mileniile VIII-VII BC, Argissa Magoula ºi Ghediki, în Thessalia, ºi Nea Nikomedia, în Macedonia, (mil. VII-VI BC), ºi mileniul V BC pentru civilizaþiile din valea Dunãrii mijlocii ºi inferioare. Speciile tetraploide de grâu (Dicoccoidea Emmer), se gãsesc ºi astãzi în stare sãlbaticã în zona de altãdatã a Semilunii fertile, unde au fost “domesticite”,

156

Dumitru Boghian

divizându-se în mai multe subspecii: sãlbatic (Triticum dicoccoides), grâul moale, cultivat (Triticum dicoccum) ºi grâul tare (Triticum durum). Grâul sãlbatic (Triticum dicoccoides) de toamnã este foarte adaptabil, întâlninduse pânã la altitudinea de 1600 m, ale cãrui urme timpurii au fost identificate la Jarmo (Irak), Cayönü (Turcia), Tell Aswad ºi Fig. 80. Diferite specii de grâu. A. Triticum Tell Abu Hureyra monococcum; B. T. dicoccum (turgidum); C. T. (Siria), în mileniile VIII-VII BC; grâul Aestivum moale, cultivat (Triticum dicoccum), de toamnã ºi primãvarã, era foarte frecvent în aºezãrile orientale la: stratul aceramic de la Beidha (Iordania de sud), Hacilar (nivelul aceramic) ºi Çatal Hüyük (Turcia), în nivelurile timpurii de la Ali Kosh (Iran) ºi locuirile preceramice (mil. VII bc) de la Ghediki, Achilleion ºi Argissa (Thessalia, Grecia) ºi Nea Nikomedia ºi Sesklo (Macedonia, Grecia), în mileniile VII - VI bc rãspândindu-se în zona carpato-balcanicã, Valea Dunãrii mijlocii ºi inferioare, în ariile civilizaþiilor Presesklo, Protosesklo, Starèevo - Criº ºi ceramicii liniare; ºi grâul tare (Triticum durum), cu varietãþi de toamnã ºi primãvarã, prezent, în mileniile VIII-VII bc la Tell Aswad ºi Tell Bouqras, ºi în mileniul al VI-lea la Ras Shamra ºi Tell el Kown, toate în Siria, în perioada urmãtoare fiind cunoscut pânã în regiunea centraleuropeanã. Varietãþile hexaploide ale grâului (Speltoidea - Dinkel) erau reprezentate prin: Triticum spelta, o specie de grâu de primãvarã ºi de toamnã, adaptat la un climat mai rece sau montan, putând rezulta dintr-un centru ponto-caspic, este atestat relativ târziu, în mileniile VI-V bc, probabil la Erbaba (Turcia), cu siguranþã la Arukhlo, în Transcaucazia, Hãrman (România) ºi Sacarovca (R. Moldova), ultimele douã aparþinând culturii Starèevo-Criº; Triticum aestivum (T. vulgare), de primãvarã ºi toamnã, foarte bun pentru hranã, cu origine, probabilã, orientalã, este cunoscut în mileniul al VI-lea bc la Çatal Hüyük ºi nivelurile neolitice târzii de la Hacilar, în Turcia, Tell-es-Sawwan (Siria), Tepe Sabz (Iran), Knossos (Creta), Tell Azmak (Bulgaria), iar, la începutul mileniului urmãtor, la Vršnik III ºi Anza IIII (Serbia), ºi, pe la mijlocul perioadei, la Cârcea ºi Liubcova (România); grâul pitic (Triticum compactum), rezistent la soluri mai sãrace ºi perioade secetoase, cu mai multe tipuri de primãvarã, mai puþin cunoscut, din punct de vedere arheologic, este menþionat la Tell Ramad (Siria), nivelul neolitic preceramic B, ºi Vršnik, Obre I ºi Kakanj (Serbia), fiind mai frecvent în Eneolitic; grâul pitic indian (Triticum sphaerococcum) este o specie de toamnã, bine adaptat la regimul climatic secetos, este cunoscut în valea Indusului pe la 4000 bc la Mehrgarh (India), ulterior fiind prezent în cultura Harappa (mil. IV-III bc).

Primele societãþi cu economie de producþie

157

Orzul (genul Hordeum) ocupã locul al doilea, ca frecvenþã, între cerealele cultivate ºi consumate în Lumea Veche, având mai multe varietãþi sãlbatice sau cultivate, nude sau acoperite. Orzul sãlbatic, cu douã rânduri de boabe, (Hordeum spontaneum C. Koch), era rãspândit din zona litoralului estic al Mediteranei pânã în Afganistan, fiind identificat în aºezãrile de la Tell Abu Hureyra (~9000 bc), Tell Mureybet ºi Tell Aswad (8000-7500 bc) din Siria, Ali Kosh (faza Bus Mordeh), în Iran, Jarmo (Irak) ºi Franchthi (Grecia), datate pe la 7500-6750 bc, Beidha (Israel), Cayönü ºi Çatal Hüyük, în Turcia, încadrate dupã 6700 bc. Orzul este mai puþin pretenþios decât grâul, tolerând solurile cu tendinþe saline sau alcaline. Dovezi ale orzului cultivat sunt datate, în Orient, pe la 75006500 bc: nivelurile aceramice de la Tell Abu Hureyra ºi faza a II-a de la Tell Aswad (Siria), precum ºi în nivelul aceramic de la Jarmo (Irak), ulterior fiind cunoscut ºi în câmpia Thessaliei, Macedonia ºi Insula Creta. Tot din mileniile VIII-VII bc provin boabe de orz cu ºase rânduri (Hordeum vulgare), recuperate de la Tell Abu Hureyra ºi Tell-es-Sawwan (Siria), Ali Kosh ºi Tepe Sabz (Iran), Hacilar, Can Hasan, Çatal Hüyük, Mersin (Turcia), în staþiunile anatoliene descoperindu-se ºi varianta Hordeum vulgare nudum, Argissa Magoula ºi Nea Nikomedia (Grecia), în mileniile VI-V bc aceste varietãþi fiind cunoscute ºi în Balcani, Valea Dunãrii, Podiºul Moldo-Volhyno-Podolian etc. Secara (genul Secale) este mai puþin cunoscutã ºi cultivatã în Orient. Specia sãlbaticã (Secale montanum) este semnalatã în nivelul epipaleolitic de la Tell Abu Hureyra, în vreme ce de secarã cultivatã (Secale cereale) poate fi vorba în nivelul aceramic de la Can Hasan III (~6600 bc) ºi în mediul culturii ceramicii liniare din zona polonezã ºi dunãreanã, chiar ºi în Europa de nord-nord-vest, în mileniile V-IV bc, vorbindu-se de existenþa unui centru european de cultivare a acestei cereale Ovãzul (genul Avena) este o graminee cu valenþe mai mult furajere, descoperitã, în stare sãlbaticã din mileniul al VIII-lea bc, la Ali Kosh (fazele Ali Kosh ºi Mohamad Jaffar), în Iran, Beidha, în Israel, dar se pare cã nu a fost cultivat. Probabil, ca plantã de culturã (Avena fatua, A. strigosa, A. sativa) este cunoscut din mileniul al VII-lea bc la Achilleion (Grecia), fiind atestat, mai apoi, în multe staþiuni neolitice ºi eneolitice din Europa. Meiul (genul Panicum) este cunoscut din mileniul al VII-lea bc la Argissa Magoula (Grecia), ºi din mileniul al V-lea bc în zonele Caucazului, Iranului (Tepe Yahya), sud-est ºi central-europeanã, în mediul civilizaþiilor Starèevo-Criº ºi ceramicii liniare. Agricultorii timpurii au învãþat, relativ devreme, cã pentru a se asigura o recoltã suficientã, în condiþii nu întotdeauna favorabile, era necesarã cultivarea, câteodatã amestecatã, a diferitelor graminee, ºi, de aceea, acestea se regãsesc asociate în “depozitele” de cereale. De asemenea, existã dovezi de selecþionare a boabelor de cereale, poate de încruciºare naturalã ºi artificialã, pentru a se obþine plante mai productive ºi rezistente. Pentru completarea resurselor de hranã vegetalã ºi pentru refacerea fertilitãþii naturale a solului, prin rotaþia culturilor, în lumea orientalã ºi europeanã au fost culese, domesticite ºi cultivate, în mileniile IX-VII bc, în niveluri aceramice sau ceramice, anumite plante leguminoase: lintea (Lens esculenta, Lens

158

Dumitru Boghian

culinaris), descoperitã la Tell Abu Hureyra, Mureybet, Tell Aswad, Tell Ramad (Siria), Jarmo (Irak), Ali Kosh ºi Tepe Sabz (Iran), Jerichon B (Iordania), Hacilar ºi Girikihaciyan (Turcia), Ghediki, Argissa Magoula ºi Sesklo (Grecia), din mileniul al V-lea bc fiind cunoscute în restul lumii europene; mazãrea (Pisum elatius, P. sativum, P. arvense), atestatã, pentru mileniile VIII-VII bc, la Tell Aswad (Siria), Jarmo (Iran), Jerichon (Iordania), Can Hasan, Cayönü, Hacilar, Çatal Hüyük ºi Erbaba (Turcia), iar în mileniile V-IV bc la Nea Nikomedia, Ghediki, Sesklo, Soufli Magoula (Grecia), Tell Azmak (Bulgaria), Gomolova (Serbia) etc; mãzãrichea (Vicia ervilia), cunoscutã pentru mileniile VII-VI bc, la Can Hasan III, Cayönü, Hacilar, Çatal Hüyük ºi Erbaba (Turcia), Nea Nikomedia ºi Sitagrioi (Grecia), Tell Azmak ºi Tell Karanovo (Bulgaria, ºi în valea Dunãrii mijlocii; bobul (Vicia narbonensis ºi V. Faba L. = Faba vulgaris Moench), identificat, pentru început, la Beidha (Israel), Jerichon B (Iordania), Tell Abu Hureyra (Siria), Cape Andreas-Kastros (Cipru), Sesklo ºi Dimini (Grecia), Passo di Corvo (Italia); mãzãroi (lintea albã)(Lathyrus sativus), la Jarmo (Irak), Dimini (Grecia), unele situri ale neoliticului cardial ºi liniar-ceramic etc. În acelaºi timp, de la începutul Neoliticului au fost cunoscute unele plante textile ºi oleaginoase aºa cum este inul (Linum bienne ºi L. usitatissimum), prezent la Tell Mureybet ºi Tell Ramad (Siria), Jerichon (Iordania), Ali Kosh (faza Bus Mordeh) ºi Tepe Sabz (Iran), Tell Arpachiyah (cultura Tell Halaf, Irak), în nivelurile epipaleolitice de la Èavdar ºi Kazanlyk (Bulgaria) ºi în aºezãrile civilizaþiilor Presesklo, Protosesklo, ceramicii liniare, pânã în Europa de nord. De asemenea, este semnalat ºi macul (Papaver somniferum), cu calitãþi medicinale ºi narcotice, descoperit în staþiuni ale culturii liniar-ceramice. Prin cules, oamenii Neoliticului îºi procurau ghinde de stejar (Quercus sp.), jirul fagului (Fagus sp.), porumbele (Prunus spinosa), mãrul pãdureþ (Pyrus malus), coarne (Cornus mas) ºi struguri sãlbatici (Vitis silvestris), ale cãror fructe le consumau, proaspete, uscate ºi, poate, afumate, sau le dãdeau animalelor domestice. O menþiune aparte meritã viþa de vie (Vitis vinifera) descoperitã în stare sãlbaticã în situri epipaleolitice ºi neolitice timpurii, mileniile VII-VI bc, din Grecia (Franchthi, Argissa Magoula, Achilleion, Sesklo) ºi Bulgaria (Anza, Èavdar ºi Kazanlyk), pentru ca, din mileniul al IV-lea bc, sã existe dovezi clare de cultivare a acesteia în Egipt, zona siro-palestinianã, Anatolia, Grecia ºi, probabil, în zona est-carpaticã (Basarabia), vinul intrând în alimentaþie ºi în practicile magico-religioase. Prin mileniul al VII-lea bc, probabil, cultivarea plantelor a apãrut ºi în regiunea caucazianã, aceasta aflându-se în imediata vecinãtate a Semilunii fertile, fiind cunoscute urmele descoperite în câmpia fertilã a Araratului, pe pantele Aragadzului, valea Araxului ºi alte pãrþi ale Transcaucaziei, ºi în valea Kuro, pânã în Kars, plantele de culturã fiind asemãnãtoare cu cele din Orientul Apropiat. Pe lângã Lumea Veche (orientalã ºi europeanã), unele plante de culturã au fost domesticite în alte regiuni, putându-se reþine, deocamdatã, zonele africanã, cu domesticirea ºi cultura sorgului, extrem-orientalã ºi sud-est asiaticã, unde, foarte probabil, independent, a fost cultivat orezul, fiind mai greu de precizat începuturile acestuia, cu o tehnologie agricolã destul de pretenþioasã ºi deosebitã de a celorlalte cereale, precum ºi regiunea mezoamericanã, cu cultura

Primele societãþi cu economie de producþie

159

porumbului, în special. Sorgul (Sorghum bicolor L. Mœnch) este una dintre puþinele cereale cultivate care are o origine africanã, domesticirea sa realizându-se pe la 8000-7000 BP în spaþiul sudanez, fãrã a se putea ºti, cel puþin deocamdatã, dacã a fost cunoscutã ºi în Sahara. Ulterior, a fost cunoscutã ºi cultivatã în zona Orientului Apropiat (Abu Dhabi ºi Oman pe la 5000 - 4500 BP) ºi India (4000 BP). În Asia de sud, sud-est ºi est, cunoscutã ºi sub denumirea de indianã ºi indochinezã, de-a lungul vãilor unor mari fluvii: Indul, Gangele, Brahmaputra, Mekong, Huang-Ho, Yangzijiang ºi Hanshui, a fost cules ºi mai apoi cultivat, în diferite etape istorice, orezul (Oryza sativa), necesitând terenuri aluvionare, foarte bogate în umiditate. Orezul cunoaºte douã specii principale, una asiaticã (Oryza sativa L.) ºi o alta africanã (Oryza glaberrima Steudel), fãrã a se putea preciza, deocamdatã, care au fost speciile sãlbatice din care au derivat. De asemenea, se mai cunosc o serie de specii sãlbatice care au fost culese de-a lungul timpului: orezul sãlbatic din America de Nord (Zizania aquatica L.), cules de amerindienii algonkini, ºi orezul sãlbatic din Manciuria (Zizania latifolia Turcz), cultivat de chinezi în secolul al X-lea. Orezul era cunoscut în zona chinezã înainte de 7000 bc, mai ales în bazinul Yangzijiang (Fluviul Albastru), în situl de la Hemudu (districtul Yuyao, provincia Zhejiang), datat în mileniul al VI-lea bc, erau întrebuinþate sisteme complexe de barare a apei ºi obþinerea unor suprafete inundate pentru cultivat aceastã cerealã. Ulterior, din satele culturii Yangshao, provin cantitãþi însemnate de cariopse calcinate de orez, ceea ce demonstreazã cã a devenit, în scurtã vreme, o importantã resursã alimentarã, deºi comunitãþile acestei civilizaþii chineze cultivau predilect meiul pãsãresc (Panicum miliaceum). În Asia de sud-est, urme de paie ºi pleavã de orez carbonizate au fost descoperite în conþinutul fragmentelor ceramice provenind din situl de la Non Nok Tha (Thailanda de est), datate pe la 3500 bc, în aºezãrile neolitice din regiune fiind gãsite ºi cuþite de secerat din ardezie (mileniul II bc, Spirit Cave, Thailanda). Hriºca (Fagopyrum esculentum), originarã, probabil, din Asia centralã s-a rãspândit, deopotrivã, spre est ºi vest. Prezentã în zona chinezã înaintea orezului, hriºca este cunoscutã ca una dintre plantele timpurii de culturã în Japonia (faza mijlocie a culturii Jômon, 4000 - 3500 bc). În spaþiul european, hriºca a fost cunoscutã din Neolitic ºi Eneolitic. Pe lângã aceastã cerealã, în zona chinezã au mai fost cultivate: meiul pãsãresc (Panicum miliaceum) ºi meiul italic (Setaria italica L. Beauv.), coada vulpii (Alopecurus pratensis), sorg (Sorghum vulgare), cânepã (Cannabis sativa), arbuºti precum dudul (Morus alba ºi Morus nigra), ºi plante cu rizomi ºi tuberculi: taro (Colocasia antiquorum) ºi ignama asiaticã (Dioscorea alata), cu origine indochinezã. Soia (Glycine hispida Max.) pare sã fi fost domesticitã ºi cultivatã în zona Manciuriei (China). Ca plantã textilã, cânepa (Cannabis sativa) este recunoscutã pentru fibrele sale rezistente din care se puteau realiza frânghii, sfori, vele pentru ambarcaþiuni ºi diverse þesãturi, în vreme ce uleiul extras din seminþe, asemãnãtor cu cel de in, era utilizat pentru realizarea diferiþilor coloranþi sau în alte scopuri. Varietatea sa indianã (Cannabis indica), prin florile ºi frunzele uscate, are calitãþi

160

Dumitru Boghian

medicinale (analgezice ºi sedative) ºi stupefiante (marijuana ºi haºiº). Cannabis sativa era cunoscutã, în Neolitic, în diferite regiuni: în cultura Yangshao din China de nord, în unele staþiuni liniar-ceramice europene (Eisenberg, în Thuringia/Germania), în situl de la Nagada (Egipt), descoperiri datate în mileniile al IV-lea-al III-lea bc, fiind greu de stabilit un centru unic de domesticire a acesteia. Bumbacul (Gossypium sp.) din familia malvaceelor, cunoscut ca plantã textilã ºi oleaginoasã, a fost domesticit ºi cultivat în douã spaþii geograficoculturale diferite. În Lumea Veche se socoate, pe baza descoperirilor, cã bumbacul sãlbatic (Gossypium herbaceum) ar fi originar din India sau din Sudan ºi era cultivat în Orientul Mijlociu. O altã variantã de bumbac (Gossypium arboreum) era cultivat în India pe la 3000 bc. În Lumea Nouã, o variantã sãlbaticã de bumbac (Gossypium barbadense) era cunoscutã în Ecuador, nordul Perului ºi Insulele Galapagos, iar ca plantã cultivatã era prezentã în centrul ºi nordul Perului pe la 2500 bc, în timp ce varianta Gossypium hirsutum a fost descoperit, ca plantã de culturã, la Tehuacán (Mexic), pe la 3500 bc. În spaþiul american, se cunosc douã centre relativ timpurii de cultivare a unor plante comestibile: regiunea mezoamericanã (America centralã), pentru porumb (Zea mays), dovleac (Cucurbita melopepo ºi pepo), cartofi dulci (Solanum tuberosa) ºi manioc (Manihot esculenta), fasole (Phaseolus vulgaris), ºi zona central-andinã (Anzii centrali), pentru cartof, manioc ºi fasole, de unde s-au rãspândit ºi în alte teritorii. Mulþi paleobotaniºti considerã cã strãmoºul sãlbatic al porumbului este teosintul (o graminee sãlbaticã mezoamericanã, Euchlœna mexicana), ale cãrui boabe au fost mai întâi culese pentru ca, mai apoi, sã fie cultivat, în mileniile al VI-lea - al V-lea bc, perioadã în care s-ar fi trecut, în zona mexicanã ºi, probabil, în cele vecine, la cultura diferitelor varietãþi de porumb, dintre care una cu opt ºiruri de boabe. Fasolea (Phaseolus spp.) a cunoscut patru specii diferite genetic ºi morfologic, cu forme sãlbatice care au fost domesticite în America, în diferite etape evolutive. Fasolea sãlbaticã era cunoscutã, în mileniile IX-VII bc, la Guila Naquitz pe valea Oaxaca (Mexic), în regiunea mezoamericanã, ºi la Guitarrero (Peru) în zona central-andinã, neputându-se spune, cu precizie când a fost cultivatã, dar ca plantã de culturã era prezentã în valea Tehuacán (Mexic) din mileniul al V-lea. „Fasolea de Lima” (Phaseolus lunatus) pare sã fi fost domesticitã ºi cultivatã în spaþiul andin pe la 8800 - 8200 BP în grota Guitarrero Peru, fiind consideratã una dintre cele mai vechi plante cultivate în zona andinã, pe la 5750 BP la Chilca, Peru, ºi pe la 4500 BP la Huaca Prieta (Peru). Fasolea comunã (Phaseolus vulgaris) era cultivatã în regiunea Tamaulipas ºi la Tehuacán pe la 6000 BP ºi pe la 2900 BP în zona andinã, în epocã ceramicã. În regiunea mezoamericanã au mai fost cultivate Phaseolus acutifolius ºi P. coccineus pe la 2200 BP (Tehuacán) ºi P. lunatus pe la 1850 - 1150 BP. În zona andinã au fost cunoscute mai multe Chenopodiaceae dintre care cañihua (Chenopodium pallidicaule) era semidomesticitã iar quinoa (Chenopodium quinoa) era domesticitã încã de pe la 5800-4400 bc (faza Piki, în regiunea Ayacucho, Peru). Spanacul (Spinacia oleacera) era probabil domesticit în zona Zagrosului, prin mileniului al IV-lea bc.

Primele societãþi cu economie de producþie

161

Culesul tuberculilor comestibili a condus nemijlocit la cultura cartofului ºi maniocului, oamenii învãþând sã nu consume pãrþile aeriene ºi fructele acestor plante care sunt otrãvitoare, pe care le-au cultivat doar pentru tulpinile lor subterane, îngroºate, bogate în substanþe de rezervã (proteine ºi amidon). Mai mult, oamenii au învãþat, încã din stadiul de culegãtor, sã extragã substanþa otrãvitoare din tuberculii de manioc, ºi sã prepare aºa-numita tapioca, fãina de manioc, folositã în alimentaþie. Ulterior, au fost cultivate: amarantul, floarea soarelui, tigva (Lagenaria vulgaris), ardeiul iute, sau erau culese: diferite varietãþi comestibile de cactuºi, alunele de pãmânt, fructele arborelui de cacao etc. În multe diagrame polinicice provenind din statiuni neolitice se întâlnesc, ca plante ruderale, diferite varietãþi de cicoare (Fam. Compositae) asociate cu zonele unde se practica agricultura ºi de concentrare a locuirii, în cadrul cãrora a avut loc o uzurã superficialã a solului ºi o acumulare a derivaþilor azotaþi ca urmare descompunerii resturilor (vegetale ºi menajere) ºi dejecþiilor. În aceeaºi categorie pot fi incluse ºi urzica (Urtica dioica), patlagina (Plantago major), spanacul porcesc (Chenopodium album ºi hybridum) ºi alte Chenopodiaceae.

V. 2. 2. Creºterea animalelor Domesticirea ºi creºterea animalelor sunt alte achiziþii fundamentale ale modului de viaþã neolitic, premisele sale regãsindu-se din perioada finalã a Paleoliticului superior, când comunitãþile umane practicau o fazã avansatã a vânãtorii. Nu se poate preciza încã, în detaliu, începuturile ºi modul în care s-a realizat domesticirea unor animale, deoarece modificãrile somato-fiziologice între animalele domestice ºi cele sãlbatice nu sunt clare dintr-o datã, dar este evident saltul calitativ care l-a determinat aceasta în cadrul vieþii comunitãþilor umane neolitice. Dintre multiplele cauze care au stat la baza trecerii la creºterea animalelor meritã menþionat importantul spor demografic de la sfârºitul Paleoliticului superior ºi din Epipaleolitic - Mezolitic care a creat o presiune asupra surselor de vânat, odatã ºi cu schimbarea climatului, oamenii fiind nevoiþi sã-ºi modifice comportamentul economic, procesul fiind favorizat de cultivarea plantelor, sedentarizarea mai accentuatã a unor grupe umane ºi alte invenþii tehnologice. Odatã cu Neoliticul se intrã într-o nouã etapã a relaþiilor antropozoologice, dintre om ºi animal, lãrgindu-se treptat registrul speciilor domesticite, selectânduse ºi ameliorându-se caracteristicile acestora, prin selecþie artificialã ºi întreþinerea lor în condiþii mai bune decât cele oferite de mediul natural. În perioada care cuprinde sfârºitul Paleoliticul superior, Epipaleoliticul - Mezoliticul ºi începuturile Neoliticului, domesticirea animalelor a cunoscut cel puþin douã etape: o etapã iniþialã în care erau vânate animalele mature, puii fiind prinºi ºi crescuþi, cei care supravieþuiau se maturizau ºi se reproduceau în captivitate, schimbându-ºi treptat comportamentul ºi domesticindu-se; ºi etapa creºterii propriu-zise a animalelor domestice în cadrul aºezãrilor sau pe lângã acestea, din care se va dezvolta, pãstoritul, predominant la unele comunitãþi ºi transhumanþa chiar. Transhumanþa reprezintã o modalitate de creºtere intensivã a animalelor, prin care o populaþie exploata mai bine pãºunile din teritoriul pe care îl gestiona,

162

Dumitru Boghian

prin ocuparea succesivã a diferitelor spaþii geografice (pãºuni montane, pãºuni din vãile inferioare ale unor mari cursuri de ape, stepe etc.) în perioade favorabile. Turmele erau îngrijite de „echipe” specializate care se deplasau cu ele (mai mulþi indivizi chiar familii întregi) în terenurile de pãºunat, revenind periodic în teritoriul de bazã, într-un sistem pendulatoriu care diferã de nomadism. Prima etapã reprezintã o fazã ºi o formã evoluatã ºi specializatã a vânãtorii, în care nu era vorba numai de satisfacerea unor necesitãþi imediate de hranã ci ºi de un anumit comportament prevãzãtor, comunitãþile umane demonstrând intenþionalitatea ºi voinþa de creºtere a animalelor, urmãrindu-se ºi reproducerea, regenerarea acestor surse de carne, aflate oricând la îndemânã, în condiþii de relativã siguranþã. În acest context, trebuie arãtat cã patru dintre speciile de animale, vânate cu predilecþie la sfârºitul Paleoliticului ºi în EpipaleoliticMezolitic, în Orient ºi Anatolia: bovine (bour), oaia ºi capra sãlbaticã ºi mistreþul, au constituit baza biologicã naturalã pentru domesticire. Vânãtorii cunoºteau caracteristicile ºi comportamentul acestor specii, din rândul lor ºi a urmaºilor lor recrutându-se viitorii crescãtori de animale. Unul dintre cele mai importante principii ale Arheozoologiei, disciplinã ºtiinþificã care se ocupã cu studiul resturilor osteologice fosile provenind de la animale, este acela cã o specie nu poate fi domesticitã decât acolo unde aceasta a existat din abundenþã în stare sãlbaticã, modelul multicauzal fiind mult mai apropiat de realitate. De aceea, domesticirea animalelor, ca de altfel cultura plantelor, nu s-a petrecut doar într-un centru unic ºi numai la începutul Neoliticului. Pe lângã Orient, existã mai multe locuri de domesticire a unor specii de animale, din care unele regionale, aºa cum au fost zonele extrem-orientalã ºi sud-est asiaticã ºi mezoamericanã. De asemenea, a fost emisã ºi pãrerea cã, în decursul istoriei, au existat ºi locuri de redomesticire a unor animale sãlbatice, acolo unde unele specii domestice au fost decimate ca urmare a unor epidemii, calamitãþi naturale sau antropice. Domesticirea animalelor se bazeazã pe capacitatea de învãþare ºi „socializare” a acestora în cadrul haitei ºi turmei specifice speciei respective, pe lângã fondul biologic înnãscut, bazat pe o anumitã gregaritate “socialã” naturalã, dobândind comportamentul caracteristic. Creºterea puilor în captivitate a indus un alt mod de a fi a fostului animal sãlbatic, cel oferit de mediul antropic, oarecum diferit de cel natural, reproducerea acestora ducând la obþinerea, în timp, a unor indivizi cu trãsãturi deosebite de cele ale strãmoºilor, fapte observate de vânãtorii specializaþi. Domesticirea ºi evoluþia ulterioarã a animalelor domestice a produs importante modificãri în organismul acestora atât din punct de vedere biologic (somato-morfologic ºi patologic) cât ºi “psihologic”-comportamental, generând aºa-numitul stres al domesticirii, noii indivizi diferenþiindu-se, din ce în ce mai mult, de strãmoºii lor sãlbatici. Selectând indivizii cei mai robuºti, asigurându-le adãpost ºi o alimentaþie oarecum constantã, introducând sarea în hrana acestora, omul a indus o serie de calitãþi care nu se gãsesc decât periodic la precursorii sãlbatici: lactaþia prelungitã, creºterea cantitãþii de carne ºi grãsime, obþinerea firelor de pãr ºi lânã, folosirea forþei de muncã la cãrat ºi tracþiune etc. Domesticirea animalelor, alãturi de cultivarea plantelor, schimbã ºi locul

Primele societãþi cu economie de producþie

163

ºi rolul omului în cadrul mediului natural ºi social, recoltele mai bogate ºi/sau turmele erau un semn de distincþie economicã ºi socialã, conducând la apariþia elitelor ereditare, în prelungirea diviziunii naturale a muncii, pe sexe, dezvoltându-se o diviziune socialã, o specializare a cultivatorilor de plante ºi crescãtorilor de animale, uneori aceastã diferenþiere putându-se observa pe staþiuni, necropole ºi chiar civilizaþii arheologice, mitul despre Cain ºi Abel aflându-ºi începuturile, probabil, încã din Neoliticul timpuriu. Noua ocupaþie a adus ºi o modificare pe plan spiritual, unele divinitãþi cãpãtând chip de animale domestice sau sãlbatice. Creºterea animalelor, alãturi de vânãtoare, a condus la dezvoltarea unui ciclu zoomorf al complexului cult al fecunditãþii ºi fertilitãþii, reprezentat prin numeroase statuete zoomorfe, utilizate în practicile magico-religioase, sau prin existenþa sacrificiilor de animale de ofrandã (tauri, viþei, berbeci, miei etc), prezente în numeroase religii antice timpurii. Astãzi este destul de clar cã primele animale domesticite apar la sfârºitul Paleoliticului superior (Pleistocenul final), în Orient (stratul zarzian din grota de la Palegawra, Irak) ºi Europa centralã (mormântul magdalenian de la BonnOberkassel, Germania) fiind descoperite materiale osteologice aparþinând unor câini primitivi (Canis familiaris), datate pe la 12000 bc, care, foarte probabil, au derivat din lupii ºi ºacalii cu care omul se afla în concurenþã pentru hranã, fãrã a se putea preciza, deocamdatã, modul concret cum s-a produs domesticirea acestui prãdãtor. Au fost postulate ºi alte centre de domesticire a acestui animal, cum ar fi cel din spaþiul carpato-balcanic, dovadã stând, în acest caz, descoperirile de tip Lepenski Vir - Vlasaè - Schela Cladovei, care este însã mult mai târziu. Probabil cã vânãtorii Paleoliticului superior au reuºit sã creascã în captivitate puii de lup (Canis lupus), ºacal (Canis aureus), coiot (Canis latrans) probabil ºi de vulpe (Vulpes vulpes), prinºi dupã uciderea adulþilor, care au dobândit astfel un alt comportament, urmaºii acestora fiind mult mai apropiaþi, ca mod de a fi, de câinii domestici decât de strãmoºii sãi sãlbatici, devenind “asociaþi”, însoþitori ºi apãrãtori ai omului, ai turmei domestice ºi aºezãrilor în faþa ameninþãrilor altor animale, poate utilizaþi ºi ca forþã de tracþiune, pentru sãnii, în perioadele reci. Astfel, câinii domestici apãrându-ºi noul teritoriu antropic, în virtutea unui comportament înnãscut, au fost opuºi rudelor lor sau altor prãdãtori, realizându-se prima solidaritate culturalã om-animal. Cantitatea de materiale osteologice aparþinând câinilor este micã în complexele arheologice, fapt care aratã cã numãrul indivizilor crescuþi era încã mic, acest animal consumând aceeaºi hranã ca ºi omul. Se pot invoca ºi considerente psihologice ºi religioase ale domesticirii câinelui, ºtiut fiind faptul cã acest animal dã dovadã de o deosebitã fidelitate faþã de stãpân sau cã s-au descoperit podoabe, cu funcþii de cult, cum sunt colanele cu dinþi de lup, putând vorbi de anumite practici totemice, fãcând asocierea dintre omul-vânãtor ºi lupul/câinele - prãdãtor. Din aºezãri epipaleolitice, cu straturi de locuire azilianã ºi tardenoisianã din Crimeea se cunosc resturi osteologice aparþinând porcilor, acest animal având o alimentaþie apropiatã de cea a omului (omnivorã), fãrã a necesita un efort deosebit de hrãnire, care, însã, nu sunt considerate, deocamdatã, domesticiri

164

Dumitru Boghian

veritabile. Porcul sãlbatic/mistreþul (Sus scrofa) era rãspândit, într-un mediu forestier ºi mai cald, în vastul spaþiu euro-asiatic ºi nord-african, unele specii apropiate regãsindu-se pânã în insulele sud-est asiatice ºi Noua Guinee. S-au dezvoltat, astfel, diferite variante (Sus scrofa scrofa, în Europa vesticã, ºi Sus scrofa leucomystax, în Asia de rãsãrit), care erau vânate de cãtre comunitãþile epipaleolitice-mezolitice. De materiale osteologice aparþinând cu certitudine porcului domestic se poate vorbi la Qualat Djarmo, datate pe la 7000-6500 bc ºi în Anatolia, iar pe la 6500 bc în Europa. Erbivorele mici ºi mari, ovinele, caprinele ºi bovinele au fost domesticite, pentru prima oarã, tot în Orient. Oile ºi caprele aveau o talie mai micã, fiind mai uºor de capturat indivizii tineri, domesticibili, iar în stare adultã erau mai docile. De aceea, aceste mici rumegãtoare, aflate, relativ, din abundenþã în stare sãlbaticã în Orient au fost domesticite destul de uºor. Astfel, la Zawi Chemi Shanidar, încã din mileniului al IX-lea bc, se cunosc materiale osteologice, fãrã a se ºti dacã provin în întregime de la indivizi domesticiþi cu certitudine. Materiale osteologice, de ovine (Ovis aries) ºi caprine (Capra hircus) cert domesticite, potrivit pãrerilor arheozoologilor, se cunosc la Ali Kosh (vestul Iranului), iar de caprine la Tell Asiab ºi Ganj Dareh (Iranul de vest) ºi Jerichon (Iordania), putând fi datate pe la 8000-7500 bc. În sud-estul Europei, acestea dateazã de la începutul mileniului al VII-lea bc, în Neoliticul timpuriu grecesc cunoscând procentaje de 75-80 % din totalul turmei domestice, fapt pus pe seama caracteristicilor mediului geografic din aceastã regiune. Se pare cã bovinele mari (Bos taurus) au fost domesticite puþin mai dificil ºi mai târziu, indivizi domestici fiind descoperiþi în nivele arheologice datate pe la 7000-6500 bc, în Orientul Apropiat ºi Anatolia (Çatal Hüyük), centrul de domesticire al acestora prelungindu-se pânã în Grecia (Argissa-Magoula, Nea Nikomedia, Achilleion etc., dar, în aceastã zonã, boul era mai puþin frecvent decât porcul (Sus scrofa domestica). În mileniile al VI-lea ºi al V-lea, în Italia ºi în Provence (Franþa), unde mediul geografic era asemãnãtor cu cel sud-balcanic, fauna domesticã era similarã cu cea din zona greceascã, ovinele ºi caprinele fiind preponderente. În zona Belucistanului era cunoscutã, la mijlocul mileniului al VIIlea bc, o variantã domesticã a speciei Bos, zebul (Bos indicus), ºi, tot în spaþiul indian, în mileniul IV bc, bivolul (Bos bubalis). Foarte probabil cã, din centrul oriental ºi anatolian, procesul de domesticire ºi animalele domestice s-au rãspândit, odatã cu neolitizarea prin migraþie ºi aculturaþie, în zona europeanã, pe direcþia nord-vest sau nord-est, unde unele dintre aceste animale existau în fauna naturalã. Datoritã climatului temperat ºi biotopului modificat faþã de cele anterioare, s-au produs o serie de modificãri în structura ºi procentajele animalelor domestice. Astfel, în turma domesticã din Europa au devinit predominante bovinele ºi porcinele, care se aflau din abundenþã ºi în stare sãlbaticã, unii specialiºti presupunând chiar posibilitatea domesticirilor sau redomesticirilor locale din bour (Bos primigenius), aºa cum este cazul Neoliticului lacustru, forestier sau silvo-stepic, ºi din mistreþ (Sus scrofa ferus). Eventualele domesticiri locale ar fi contribuit ºi la creºterea ºeptelului local sau la refacerea acestuia, în urma luptelor, calamitãþilor sau epidemiilor.

Primele societãþi cu economie de producþie

165

Ovinele erau mai puþin numeroase în Neoliticul european, situaþie pusã pe seama lipsei strãmoºilor acestora în noul mediu ºi diferenþelor de ecosistem, dar numãrul acestora creºte odatã cu Chalcoliticul ºi, mai ales, în perioadele urmãtoare, datoritã migraþiilor din stepele nord-pontice, stepizãrii mai accentuate a mediului, schimburilor comerciale, darurilor etc. Un centru european de domesticire ºi evoluþie a oii domestice pare a fi zona vest-caucazianã, viitorul tãrâm al “Lânii de aur”, regiune legatã de cea nord-irakianã ºi nord-iranianã sau est-anatolianã. Existenþa unui eventual centru vest-pontic de domesticire a oii, definit dupã resturile osteologice descoperite în peºtera Târgºor - La Adam, nu se mai poate susþine astãzi. Prin domesticire, ovinele ºi caprinele au devenit mai mici ºi mai robuste, a încetat, datoritã, probabil, unei mutaþii genetice (?), cãderea anualã a pãrului (nãpârlirea), s-a dezvoltat, destul de devreme, leucismul, albinismul ºi fineþea lânii, lactaþia prelungitã, acestea devenind animale deosebit de mult crescute în turme domestice, în cadrul unui pãstorit local sau chiar pendulatoriu, transhumant, fapt care a determinat un anumit seminomadism al comunitãþilor umane. Porcinele au suferit, la rândul lor, unele adaptãri de domesticire, chiar dacã unii arheozoologi aratã cã acestea ar putut fi crescute ºi în stare de semidomesticire, fiind prinse ºi sacrificate atunci când era nevoie de carne, grãsime sau de o piele rezistentã. De aceea, porcinele ocupau, cel mai adesea, locul al doilea, dupã bovine, în cadrul ºeptelului comunitãþilor neolitice ºi eneolitice europene, disputat cu ovicaprinele, în vreme ce în Orient s-a instaurat un anumit tabu al consumului cãrnii de porc, probabil din raþiuni de igienã, transmis apoi istoric, fapt care a determinat ca acestui animal sã i se acorde o atenþie redusã, bovinele, oile ºi caprele fiind preferate. Este important de arãtat cã domesticirea animalelor nu s-a oprit numai la stadiul neolitic ºi, dupã o perioadã de consolidare a cunoºtinþelor acumulate anterior, a continuat, în diferite zone fiind îmblânzite ºi alte specii, cunoscute istoric, printre care, la nivelul eneoliticului, în stepele est-europene a fost calul. Calul (Equus caballus), cu diferitele sale variante, trãia, în stare sãlbaticã, la sfârºitul Pleistocenului superior ºi începutul Holocenului, pe un larg areal stepic ºi silvo-stepic euro-asiatic, în vreme ce, în preeriile Americii de Nord, exista o rudã a primului, litopternul, care, însã, a fost doar vânat ºi consumat, la descoperirea Lumii Noi fiind introduºi primii indivizi domestici aduºi din Europa. Calul, spre deosebire de animalele prezentate anterior, a fost domesticit mai puþin din raþiuni ºi trebuinþe alimentare, deºi acestea nu trebuie excluse. Acesta a fost transformat într-un mijloc de transport deosebit de rapid, pentru vremea aceea, folosit, la rândul sãu, la însoþirea ºi urmãrirea turmelor de animale ºi, nu în ultimul rând, pentru facilitarea deplasãrilor pe distanþe lungi. Astfel, distanþele dintre diferite comunitãþi umane s-au „redus” simþitor, calul devenind ºi o forþã foarte rapidã de penetrare, în cazul confictelor intercomunitare, domesticirea sa inducând prima mobilitate majorã din istorie, explicând, uneori, supremaþia rãzboinicilor cãlãri faþã de cei pedeºtri sau unele uniformizãri culturale pe arii întinse. Deºi sunt foarte greu de sesizat diferenþele morfo-biologice timpurii între calul sãlbatic ºi indivizii domestici, se pare cã acest animal a fost îmblânzit în

166

Dumitru Boghian

stepele ponto-caspice, unde exista din abundenþã, zonã de unde s-a rãspândit spre regiunile caucazianã ºi transcaucazianã, cental-asiaticã, anatolianã ºi est-central europeanã. Cele mai vechi resturi osteologice de cal domesticit, datate în mileniul al IV-lea bc, se cunosc la Dereijvka (Ucraina), într-o aºezare ºi într-o necropolã aparþinând civilizaþiei Srednyi Stog II, la acestea adãugându-se psaliile primitive din corn sau os ºi o serie destul de largã de sceptre în formã de capete de cal, descoperite în spaþiul balcano-carpato-niprovian. Resturi osteologice care pot fi atribuite calului domestic, e drept puþine, datate tot în mileniul al IV-lea bc, s-au mai descoperit în Rep. Moldova, România de est, Bulgaria, bazinul nord-vest carpatic ºi Moravia, cunoscând o largã extensie în perioada urmãtoare, justificând, în parte, restructurãrile etno-culturale, petrecute în aria euro-asiaticã, în cea de-a doua parte a Eneoliticului ºi din Epoca bronzului, legatã de aºa-numitul proces de indoeuropenizare. Cam în acelaºi timp, la mijlocul mileniului al IV-lea bc, în nord-estul Africii ºi Orientul Apropiat era domesticit mãgarul sãlbatic (asinul) (Equus asinus) ºi onagrul sau hemionul (Equus hemionus subsp. onager), întrebuinþaþi la transportul poverilor, cu samarul, la tracþiunea unor atelaje simple ºi la cãlãrie, folosindu-se totodatã ºi corcitura rezultatã din împerecherea accidentalã a iepelor cu mãgarii, catârul. În aceastã a doua etapã a domesticirii animalelor se încadreazã îmblânzirea: cãmilei (Camelus bactrianus), în regiunea iraniano-turkmenã, ºi dromaderului (Camelus dromedarius), în diferite pãrþi ale Peninsulei Arabice, mileniile IV-III bc, a yakului (Poephagus grunniens) în zona sino-tibetanã (mil. II bc), alpaca (Lama pacos) ºi lama (Lama lama) pe platourile andine ale Americii de Sud (mileniul IV bc). Tot din aceastã ultimã regiune era cunoscut de pe la 6500 bc, porcul de India (Sus scrofa indica). O menþiune aparte meritã domesticirea unor animale carnivore, cu caractere deosebite, cum este pisica (Felis domestica), cu rol utilitar, pentru distrugerea rozãtoarelor, ºi de companie, cunoscutã în Egipt cu 2500 de ani bc, a pãsãrilor, pentru ouã, carne, pene: gãina (Gallus bankiwa domestica), identificatã în China prin mileniul al VI-lea bc ºi în India ºi Indochina în mileniul al III-lea bc, gâsca (Anser anser), cunoscutã în Orientul Apropiat din mileniul al III-lea bc, raþa (Anas domestica), prezentã în China cam în aceiaºi perioadã, curcanul (Meleagris galloparo), datat în America centralã prin mileniul al II-lea bc, ºi unele pentru agrement, cum este pãunul (Pavo cristatus), semnalat în India mileniului al III-lea bc, sau pentru comunicaþie, cum este porumbelul (Columba columba), cunoscut în China din mileniul al V-lea bc În acest context, trebuie menþionatã „domesticirea” viermelui de mãtase, în fapt larva fluturelui Bombix mandarina, ale cãrui „gogoºi” erau culese sau obþinute prin sericiculturã în China prin mileniul al IV-lea bc, crescut devenind Bombix mori, folosit pentru obþinerea unui tip special de fibre textile, cele de mãtase, ºi a albinei (Apis mellifica), cunoscutã, cel mai târziu din mileniul al IVlea, în Egipt, ºi zeificatã chiar în mileniul al III-lea bc, care oferea mierea, un produs foarte apreciat în vechime, alãturi de cearã. Produsele obþinute prin creºterea animalelor nu ofereau numai o mai mare siguranþã alimentarã ºi produse (carnea, laptele, ouã, miere) cu o importantã

Primele societãþi cu economie de producþie

167

valoare proteicã, glucidicã, lipidicã ºi vitaminicã, îmbogãþind registrul nutritiv al omului preistoric, ci ºi o nouã forþã de muncã ºi tracþiune, noi mijloace de transport, materii prime textile (lâna, pãrul, firele de mãtase) sau pentru ornamentare (penele). În mod normal, vânãtoarea a continuat sã aibã o importanþã aparte, pentru completarea resurselor de hranã, a ºeptelului, pentru antrenament rãzboinic, iniþiere în vârsta adulþilor ºi agrement, cantitatea materialelor osteologice provenind de la specii sãlbatice având, uneori, cote destul de ridicate.

V. 2. 3. Ceramica Ceramica reprezintã unul dintre cele mai însemnate produse ale gândirii ºi muncii umane, realizat începând cu o etapã evoluatã a Neoliticului, pe la mijlocul mileniului al VIII-lea BC, chiar dacã statuete antropomorfe ºi zoomorfe lucrate din argilã crudã au fost confecþionate în timpul ultimei vârste a gheþii din Europa (Würm III) la Dolni Vestonice (Moravia-Cehia) ºi Tuc D'Adoubert (Ariège, Franþa). Alte statuete de lut, nears sau ars, sunt cunoscute din mileniile al VIII-lea al VII.-lea bc, din fazele PPNA (la Mureybet-Siria) ºi PPNB (Munhata-Israel, Aswad II, Ghoraifé-Siria, Ganj Dareh-Munþii Zagros/Iran). O problemã controversatã, deocamdatã, este reprezentatã de invenþia destul de timpurie a ceramicii în Japonia, într-o perioadã Pre-Jômon (cãtre 1250012000 bc), în cadrul unei economii fãrã dovezi clare ale producþiei de hranã, ºi în Africa, într-un mediu pre-agricol ºi pre-pastoral, aºa cum ne lasã sã înþelegem descoperirile din masivul muntos Ahaggar din Sahara centralã, provenind din situri datate prin C14 în mileniul al VIII-lea bc (Jean-Pierre Maître, 1965),), sau cercetãrile mai noi de la Tagalagal-Aïr (Niger) datate ulterior pe la 8000-7000 bc (Jean-Pierre Rosset, 1978), care par sã atesta ipoteza existenþei unor centre independente (nipon ºi saharian) pentru realizarea acestor artefacte, anterioare celui din Orientul Apropiat. Ceramica propriu-zisã a fost precedatã de utilizarea a numeroase vase de lemn, împletituri de nuiele, coji de ouã, tigve, dovleac ºi piatrã ºlefuitã, ultimele cunoscute foarte bine în Orient, sau de aºa-numita “veselã albã”, realizatã din var stins ºi gips, prezentã, în mileniul al VII-lea bc, în Siria ºi Liban. În Orient, vasele din lut ars, de facturã gospodãreascã la început, au fost confecþionate la sfârºitul mileniului al VII-lea bc, aºa cum aratã descoperirile din unele situri din Siria (Tell Assouad/Djezireh ºi Bouqras), Turcia (Çatal Hüyük) ºi Iran (Tepe Guran U), fiind reduse cantitativ ºi având forme destul de simple. Ulterior, producþia ceramicã a cunoscut o deosebitã dezvoltare tehnologicã, cantitativã ºi calitativã (în ceea ce priveºte formele ºi decorurile), fiind produsã în unele centre de olãrit, depãºind, în unele cazuri industria liticã. Invenþia ceramicii a fost un rezultat al unor complexe tehnici ºi arte de prelucrare a argilelor, în urma cãrora s-au obþinut, prin omogenizarea amestecului plastic, modelarea acestuia, decorarea, uscarea ºi arderea lui, diferite obiecte, în special vesela, intens folositã în Protoistorie ºi Istorie. Cercetarea arheologicã ºi/sau preistoricã a stabilit cã, prin diferitele sale categorii, forme ºi decoruri, în asociere cu alte vestigii, ceramica reprezintã un important limbaj arheologic, o fosilã directoare, un marker cultural, pe baza

168

Dumitru Boghian

cãruia se reconstituie profilul istorico-cultural al unor populaþii ºi societãþi, evoluþia ºi încadrarea temporalã a acestora. În acelaºi timp, studierea ceramicii, din toate punctele de vedere, poate sã releve, pe lângã reale elemente de culturã materialã ºi civilizaþie, ºi importante caracteristici ale unor componente spirituale, deoarece, aºa cum arãta Mircea Eliade: „Olarul care, primul, a reuºit, datoritã focului, sã întãreascã în mod conºtient «formele» pe care le dãdea argilei, a simþit, cu siguranþã, beþia demiurgicã: descoperise un agent al transmutaþiei”, ºi a cãpãtat o poziþie deosebitã în societate. Mai mult, prin categoriile sale deosebite, prin unele forme ºi destinaþii ºi prin semnificaþiile decorului, indiferent de maniera de realizare a acestuia, ceramica oferã unele indicii legate de structura socialã a comunitãþilor care au produs-o ºi au folosit-o sau despre componentele unei spiritualitãþi complexe, care este greu de reconstituit. Mai dificilã este, pentru Neolitic, identificarea cu ajutorul caracteristicilor ceramicii a unor entitãþi etno-lingvistice unitare, deoarece în cadrul unor culturi arheologice pot exista ºi populaþii diferite care sã întrebuinþeze aceleaºi tipuri de vase, produse în anumite centre de olãrit sau vehiculate prin intermediul comerþului. Din punct de vedere material, ceramica reprezintã o invenþie, încadratã în categoria pirotehnologiilor (tehnologii ale focului), care a marcat profund viaþa de toate zilele ºi evoluþia ulterioarã a comunitãþilor umane, servind atât la stocarea ºi pregãtirea superioarã a hranei, prin fierbere frecventã, pãstrarea resurselor de apã, transportul unor lichide alimentare, mãsuri pentru cereale, cât ºi în anumite procesiuni religioase, ca vase sacre ºi accesorii de cult, sau pentru înfrumuseþarea ambientului gospodãresc, din raþiuni estetice, artistice, spirituale. Câteodatã, decorul incizat, excizat, plastic sau pictat al unor vase reflectã elemente din viaþa ºi gândirea comunitãþilor neolitice ºi eneolitice, putând fi interpretate ca o scriere pictograficã, incipientã. Pe parcursul Neoliticului ºi Eneoliticului, oamenii au realizat progrese însemnate în cunoaºterea proprietãþilor diferitelor categorii de argile, pregãtirea acestora în vederea obþinerii unor materiale plastice de calitate, modelarea formelor ceramicii, prin folosirea unor suporturi fixe sau rotative, de tipul roþii olarului Kili Ghul-Muhammad-Togau/Belucistan, în Pakistan, mileniul al V-lea bc, Korucu Tepe, în Anatolia, mileniul al IV-lea bc, sau în cultura Cucuteni, tot în mileniul al IV-lea bc) sau a altor unelte ºi accesorii, prin perfecþionarea ornamentãrii, în special incizate, excizate, pictate ºi plastice, a compoziþiilor decorative ºi creºterii complexitãþii semanticii acestora. În acelaºi timp, s-a acordat o atenþie deosebitã perfecþionãrii pirotehnologiei produselor ceramice, arderea evoluând pe parcursul acestor epoci, de la simplele gropi-cuptor pânã la cuptoare din ce în ce mai evoluate, cu douã camere ºi insuflarea de aer (cel mai vechi fiind cunoscut în complexul cultural Proto-Sesklo, mileniile al VI-lea - al V-lea bc), pentru realizarea unei arderi (coaceri) oxidante, olãritul devenind un meºteºug de sine stãtãtor, în cadrul marilor culturi neolitice ºi eneolitice existând chiar centre de olãrit, care îºi desfãceau produsele în anumite zone, variabile ca întindere, progrese care se vor perpetua în cadrul primelor civilizaþii istorice. Înainte de a prezenta caracteristicile tipologice ale formelor ºi decorurilor

Primele societãþi cu economie de producþie

169

ceramicii, din cadrul unor civilizaþii neolitice ºi eneolitice, se cuvin precizate câteva detalii tehnologice ale confecþionãrii acesteia. Argila, ca rocã de sedimentarã loess-ul, este un silicat de aluminiu ºi reprezintã materia primã care se foloseºte la fabricarea materialelor ceramice. Provine din silicaþi magmatici prin degradare erozivã, sub influenþa agenþilor climatici, în special la limita calotelor glaciare continentale. Odatã cu distrugerea reþelei cristaline se îndepãrteazã ºi cationii solubili (Na, K, Mg, Ca) ºi rãmâne un silicat de aluminiu insolubil. Caolinul, o varietate importantã a argilei, s-a format prin degradarea feldspaþilor ºi este compus, în cea mai mare parte din caolinitã (alãturi de dickitã ºi nacritã), toate cu o structurã monocristalinã. Nu conþine impuritãþi colorate (fier) ºi are o compoziþie aproximativã Al2O3 x 2 SiO2 x 2 H2O. Caolinul a fost utilizat pentru realizarea unor produse ceramice foarte fine, din care se remarcã, pentru perioadele ulterioare, porþelanul, în zona chinezã. Argila ceramicã se deosebeºte de caolin prin plasticitatea ei mai mare ºi un conþinut ridicat în oxid de fier colorat. Lutul este o argilã impurificatã, cu mult fier ºi nisip, având o calitate inferioarã, fiind folosit mai mult ca material pentru construcþia caselor. Aceste materii prime, utilizate pentru confecþionarea produselor ceramice, se exploatau din aºezãri, cu ocazia sãpãrii ºanþurilor de apãrare sau a gropilor, cu diferite destinaþii, sau din apropierea acestora, din “lutãrii”, similare cu cele ulterioare, care aveau rolul unor adevãrate cariere de argilã. Dupã extragere, lutul (argila plasticã), era lãsat, aºa cum ne aratã analogiile etnografice, la “dospit”, mai ales prin acþiunea naturalã a factorilor climatici, în locuri special amenajate pentru prelucrarea preliminarã a argilei, depozitatã în grãmezi sau în împrejmuiri din scânduri de lemn ºi împletituri de nuiele, care nu întotdeauna pot fi surprinse arheologic. De cele mai multe ori aceste locuri au rãmas foarte simple de-a lungul timpului. „Dospirea” contribuia la sporirea plasticitãþii ºi consistenþei naturale a argilei, deoarece, prin îngheþuldezgheþul apei din interspaþiile celulare ºi uscare excesivã urmatã de o umezire rapidã, se ajunge la desfacerea în particule microscopice, iar microorganismele pot acþiona asupra substanþelor organice din lut. Aceastã „dospire” avea o duratã variabilã, de la câteva zile, la câteva luni, mai ales peste iarnã, deoarece, cu cât aceastã operaþiune era mai îndelungatã, cu atât lutul devine mai bun pentru prelucratul ceramicii. Urmãtoarea operaþie era frãmântarea lutului cu picioarele, aºa-numita cãlcãturã, de cãtre oameni, la care se adãuga folosirea bovinelor ºi baterea cu maiul. Cu acest prilej, se realiza o organizare superioarã a pastei de lucru, eliminându-se spaþiile haotice, care pot afecta calitatea materialului plastic ºi scãderea bruscã în volum a vaselor. Având în vedere densitatea ºi duritatea deosebitã a pastei unor vase, presupunem cã pentru olãria de calitate superioarã, se realiza o cernere ºi o spãlare a argilei, eliminându-se impuritãþile, obþinându-se fracþiuni fine, utilizate, mai ales, pentru finisarea vaselor. Astfel, materialul plastic devine mai moale, mai omogen, mai dens. Unii specialiºti considerã cã a fost întrebuinþatã ºi argila iluvialã, adusã de râuri cu prilejul inundaþiilor de primãvarã ºi varã.

170

Dumitru Boghian

Alegerea lutului, frecatul în mânã ºi bãtutul în palmã, duceau la înlãturarea ultimelor impuritãþi. Lutul se frãmânta pânã când devenea ca ceara sau ca aluatul, putând fi întins fãrã sã plesneascã, dupã care se fãceau turte ºi se puneau lângã suportul de modelat, sã se jilãveascã. În mod normal, o asemenea atenþie se acorda numai confecþionãrii pastei ceramicii fine, de facturã superioarã. Pentru ceramica semifinã ºi, mai ales, pentru ceramica uzualã, gospodãreascã, prepararea lutului era mai puþin atentã, iar în ultima parte a acestei etape a procesului tehnologic se adãugau, pe lângã degresanþii naturali (nisip foarte fin, micã etc.), alte componente, de exemplu nisip fin, pietriº, silex ºi silicolit mãrunþit sau cioburi pisate, provenite din rebuturi ºi deºeuri pisate, aºa-numita ºamotã, ºi materiale vegetale, în special pleavã, care aveau o importanþã particularã, pentru a evita scãderea în volum a vaselor la uscare, crãparea pereþilor ºi pentru a oferi calitãþi termice deosebite veselei gospodãreºti. Accidental, în pasta pregãtitã au fost cuprinse seminþe ºi sâmburi de fructe, o dovadã certã cã modelarea ceramicii se realiza în anotimpurile cãlduroase. Din analiza materialului ceramic, se observã o evoluþie, o perfecþionare a activitãþii de pregãtire a lutului, pentru confecþionarea vaselor ºi plasticii de la Neolitic la Eneolitic. Modelarea sau formarea vaselor era o altã operaþiune, deosebit de importantã, în realizarea ceramicii, prin care argila amorfã cãpãta forma doritã de meºterul olar. Studierea materialului ceramic fragmentar, aparþinând comunitãþilor neolitice, a condus la concluzia, pe baza modului de spargere a vaselor, cã erau lucrate din fâºii, „colaci de lut”, dispuºi succesiv ºi neteziþi, pânã se obþineau pereþii, procedeu care s-a pãstrat pe întreg parcurs al epocii Astfel, vasele de mici dimensiuni, cupele, paharele, în special, se modelau dintr-un singur colac de lut, care se dispunea peste un fund plat, care se putea roti uºor, realizându-se pereþii subþiri în forma doritã, care apoi era atent finisatã. Vasele de dimensiuni mijlocii, amforele, strãchinile, urcioarele, vasele tronconice ºi bitronconice se modelau, cel mai adesea, din douã pãrþi, realizate, la rândul lor, din „colaci de lut”: o parte superioarã, cuprinzând umãrul ºi gura vasului, ºi o parte inferioarã, alcãtuitã din corpul ºi fundul vasului, care, mai apoi, se îmbinau aproximativ în zona centralã, ºi se “sudau” prin finisare. Vasele de mari ºi foarte mari dimensiuni se modelau din trei pãrþi, în aceeaºi tehnicã a „colacilor”: partea superioarã umãrul ºi gura vasului, partea centralã, de mijloc corpul tronconic sau semisferic, ºi partea inferioarã fundul vasului, care se îmbinau, în final, într-o singurã piesã. Probabil cã, la început, se modela partea inferioarã a vasului. O turtã jilãvitã de lut era pusã pe suportul de modelat, presãrat cu anumite substanþe organice, probabil pleavã de cereale, sau nisip, iar în Eneolitic, pe bucãþi de þesãturã sau împletiturã, care uºurau rotirea ºi prelucrare substanþei de modelat, urme care s-au imprimat, uneori, puternic pe fundul vaselor. Din aceastã turtã, se modela, prin aplatizare, fundul vasului, peste care se dispuneau alþi „colaci” de lut, din care se confecþionau pereþii inferiori, la grosimea doritã, potrivit mãrimii vasului. Nu este exclus ca aceste operaþiuni sã se fi desfãºurat ºi într-o altã ordine ºi dupã alte tipicuri. Astfel, pentru vasele de mici dimensiuni, pereþii erau subþiri, pânã la 5 mm,

Primele societãþi cu economie de producþie

171

la vasele de dimensiuni mijlocii între 5 ºi 10 mm, în vreme ce, pentru vasele mari se ajungea la grosimi cuprinse între 10 ºi 30 mm, chiar mai mult. Evident, pãrþile inferioare ºi zonele de îmbinare aveau grosimi mai mari decât restul pereþilor. Pentru “sudare”, în fâºia inferioarã de lut se practica un ºãnþuleþ în care se introducea partea inferioarã a urmãtorului „colac” º.a.m.d., urmând o spiralã. La interiorul vaselor, se observã urmele lãsate, la modelare, de degetele olarului sau de unele unelte, un fel de spatule din lemn ºi os. Pereþilor exteriori li se acorda o atenþie deosebitã, fiind finisaþi cu grijã, cu ajutorul spatulelor de os ºi lemn, a unor “cosoare”, din defense de mistreþ, sau a unor lame de silex, urmele fiind ºterse prin netezire cu ajutorul materialelor textile sau vegetale. Cel mai adesea, pe suprafaþa exterioarã a vaselor de facturã finã, se aplica o angobã realizatã dintr-o suspensie omogenã de argilã subþire, bine spãlatã, amestecatã sau nu cu pigmenþi minerali, care astupa toþi porii vasului, ºi care, dupã uscare, era atent lustruitã, fiind pregãtitã pentru a primi decorul, cel mai adesea pictat. Angoba era aplicatã fie prin scufundarea vasului în aceastã suspensie, fie cu pensula, într-un strat sau în mai multe straturi, pãtrunzând în interiorul pereþilor, ºi care, din cauza unor condiþii improprii de zacere, se exfoliazã, uneori, la descoperire. Ceramica grosierã, uzualã, era lucratã tot din pastã bunã, conþinând degresanþii cunoscuþi nisip, pietricele, cioburi pisate, materiale vegetale, dar se acorda mai puþinã atenþie finisãrii suprafeþelor exterioare a pereþilor, feþuirea fãcându-se prin folosirea unei barbotine omogene, organizatã cu ajutorul spatulelor, cu mãturica sau cu degetele, în care se trasau, de regulã, puþinele decoruri adâncite sau plastice, cunoscute pentru aceastã categorie ceramicã. O menþiune particularã meritã ceramica aparþinând comunitãþilor neolitice ºi eneolitice din zonele marginale ale Lumii Vechi, care a fost de o calitate inferioarã faþã de cea din focarele de civilizaþie, atât sub raportul pastei, repertoriul formelor ceramice ºi, nu în cele din urmã, al decorurilor. Dintre aceste varietãþi ceramice se remarcã cea a populaþiilor neolitice ºi eneolitice din stepele pontocaspice, cu scoicã în compoziþie, decoratã cu motive ornamentale trasate cu obiecte dinþate, “piepteni” (?), cu vârfuri triunghiulare sau rectangulare, cu ºnurul rãsucit ºi înfãºurat, numitã “de bucãtãrie” sau Cucuteni “C”, pusã de Marija Gimbutas pe seama diferitelor valuri Kurgan. Dupã modelare ºi finisare, vasele, din diferitele categorii ceramice, erau puse la uscat, la umbrã, în încãperi ºi paravane, special amenajate în acest scop, asigurându-se o ventilare corespunzãtoare. Astfel, uscarea se fãcea lent, evitânduse crãparea, fisurarea pereþilor vaselor, ºi, deci, rebutarea lor. În urma uscãrii, prin pierderea unei cantitãþi însemnate de apã, vasele îºi micºorau dimensiunile ºi volumul cu pânã la 25%. Decorarea ceramicii fine, semifine ºi grosiere (uzuale), avea o importanþã aparte, necesitând, mai ales în cazul picturii, cunoºtinþe deosebite. Ornamentarea adâncitã se realiza cu ajutorul unor vârfuri ascuþite sau boante, de lemn, os, corn, piatrã sau metal, cu care se inciza în pasta încã moale a pereþilor vaselor motivistica specificã fiecãrei culturi arheologice. Existã destule cazuri când ceramica neoliticã ºi eneoliticã a fost decoratã prin excizare, motivele ornamentale fiind obþinute în relief, prin “sãparea” în peretele vasului cu ajutorul

172

Dumitru Boghian

lamelor de silex ºi os, a burinelor, într-o manierã asemãnãtoare sculpturii în lemn. Cea mai sofisticatã modalitate de ornamentare a ceramicii, folositã mai cu seamã în Eneolitic, a fost pictarea vaselor, uneori foarte elaboratã. Aceasta presupunea cunoºtinþe ºi deprinderi deosebite referitoare la alegerea, pregãtirea, aplicarea coloranþilor ºi despre comportamentul pigmenþilor naturali în timpul arderii, care proveneau cel mai adesea, din aºa-numitele pãmânturi colorate oxizii minerali de fier (hematitul Fe2 O3, goethitul Fe2 O3 x H2 O, limonitul Fe2 O3 x H2 x H2 O etc.), recuperaþi fie din fierul aluvionar (“de baltã”), care se gãsea în anumite vãi, de vârstã cuaternarã, fie din zonele unde se aflã zãcãminte feroase, oxizi de fier, sub formã de lentile, în intercalaþiile marno-calcaroase, pentru nuanþele de galben, galben-închis, galben-roºiatic, oxizi de mangan (piloruzitã - MNO2 ºi hausmanit - Mn3 O4), aflaþi în depozite cuaternare, sedimentar-aluvionare, remaniate, sau în zona montanã, grafitul ºi, probabil, unele substanþe organice, pentru culorile brunã, brun-închis ºi neagrã, pulbere de aur, pentru culoarea galbenã, oxizi de calciu (hidroxidul de calciu - Ca(OH)2, ºi carbonatul de calciu CaCO3, care se gãseau în anumite depozite sedimentare) sau silicaþi de aluminiu (caolin - Al2 O3 x 2SiO2 x 2H2O, format, din degradarea feldspaþilor, onctuos, cu o granulaþie foarte finã) pentru alb. Prezenþa alumino-silicaþilor determina o “deschidere” a culorilor, o creºtere a capacitãþii de acoperire, a opacitãþii acestora. Olarii neolitici ºi eneolitici cunoºteau “comportamentul” acestor pigmenþi în decursul arderii, deoarece hausmanitul (cultura Cucuteni), în condiþiile unei arderi la o temperaturã mai micã de 1000°C, dã o culoare roºie-brunã, ºi, numai peste aceastã temperaturã, culoarea neagrã. Aceleaºi modificãri suferã ºi oxizii de fier, culoarea oferitã variind între galben, roºu viu ºi brun, în timp ce oxizii de calciu pot vira, la temperaturi mari, spre galben. Pentru aplicarea picturii cu grafit ºi aur (culturile Sãlcuþa, Gumelniþa-Karanovo VI) erau necesare, adesea, temperaturi cuprinse între 1000-1200° C, cu douã arderi succesive. O altã etapã importantã, în algoritmul confecþionãrii ceramicii, era arderea acesteia, în condiþii superioare, care ºi-au pus amprenta asupra calitãþii ºi rezistenþei vaselor realizate. La începuturile confecþionãrii ceramicii, aceasta era arsã pe vetrele deschise sau în cuptoare simple, compuse dintr-o groapã cu o deschidere lateralã ºi partea superioarã tronconicã, realizatã din lipiturã groasã de lut, cu o micã deschizãturã, prin care se realiza tirajul. În aceste cuptoare se aranja, cu grijã, combustibilul ºi vasele, în aºa fel încât, acestea din urmã, sã nu se degradeze prin arderea prea intensã sau sã nu se “coacã” inegal. Olarii aveau posibilitatea sã controleze temperatura de ardere, care putea ajunge pânã la 600-800° C, pentru speciile fine ºi semifine, ºi pânã la 400-600° C, pentru categoria uzualã. De asemenea, în funcþie de atmosfera care se pãstra în cuptoarele simple, oxidantã, cu tiraj de aer, sau reducãtoare sau semireducãtoare, înãbuºitã sau parþial înãbuºitã, se obþineau, în primul caz, vase de culoare roºiaticã sau brunã-roºiaticã, în vreme ce, în cel de-al doilea caz, ceramica cãpãta o culoare brunã, cenuºie sau neagrã, fireºte cu diferite nuanþe, existând, de multe ori, diferenþe între suprafeþele interioare ºi exterioare ale recipientelor ºi miezul pereþilor acestora.

Primele societãþi cu economie de producþie

173

Aºa cum am vãzut, destul de timpuriu, prin mileniile al VI-lea al V-lea bc, în Orient ºi în lumea egeeo-anatolianã, au fost inventate ºi utilizate cuptoarele evoluate cu douã camere: focãria ºi încãperea pentru arderea ceramicii, despãrþite de un grãtar perforat, care au permis obþinerea unor produse de o deosebitã calitate. Cuptoarele evoluate de ars ceramica erau umplute cu vase, în diferite variante, aºa cum ne aratã analogiile etnografice ºi, apoi, se trecea la realizarea focului, operaþie comportând mai multe etape, folosindu-se diferite tipuri de combustibil. Numãrul vaselor, care compuneau o “ºarjã”, era diferit, în funcþie de dimensiunile pieselor ceramice ºi ale fiecãrui cuptor. La început, cuptorul ºi oalele se încãlzeau câteva ore la foc redus, mai mult cu fum fierbinte decât cu flacãrã, pentru ca vasele sã nu se contracte brusc ºi sã se fisureze, dupã care focul era împins, în camera focãriei, înteþindu-se treptat, cu lemne cu putere caloricã mai mare. În tot acest timp, olarii vegheau la creºterea treptatã ºi controlul temperaturii, ajungându-se pânã la 900°-1000°-1100°C, într-o atmosferã oxidantã, nefiind exclusã dirijarea curentului de aer cu ajutorul unor foale incipiente, realizându-se, astfel, o economie de combustibil. Din studiile etnologice, s-a ajuns la concluzia cã, arderea vaselor cu pereþii mai subþiri dura între 5 ºi 12 ore, în vreme ce vasele cu pereþii groºi erau arse 14-16 ore, producându-se mai multe fenomene fizice ºi chimice, care aveau ca urmare obþinerea unei ceramici oxidante sau reducãtoare, rezistente, cu un sunet clar la lovirea uºoarã, iar pictura, atunci când era cazul, se fixa foarte bine pe suprafaþa recipientelor. Dupã rãcirea cuptorului, vasele erau scoase ºi depozitate, probabil, în “magazii” special amenajate, de unde erau desfãcute în aºezãrile din apropierea centrului de olãrit, fiind purtate din loc în loc, fie în spate, legate pe sfoarã, pe samare sau cu carele, aºa cum ne aratã analogiile etnografice, olarii primind în schimbul lor diferite produse. Ceramica cunoaºte o varietate tipologicã deosebitã, evoluând de la Neolitic spre Eneolitic, acest fapt observându-se, mai mult, în cadrul speciilor semifine ºi fine, vorbind nu numai o specializare a meºteºugului ci ºi o diversificare a cerinþelor ºi gusturilor estetice la nivelul fiecãrei civilizaþii în parte. În acelaºi timp, în cazul ceramicii uzuale, dar chiar ºi la cele fine, se observã o deosebitã standardizare, o creºtere dimensionalã, legatã, probabil, de necesitatea stocãrii unor cantitãþi sporite de hranã ºi apã, ca urmare a sporului demografic ºi a asigurãrii subzistenþei pe o duratã mai mare de timp, pentru un numãr mare de locuitori. În cadrul fenomenului de urbanizare, în viitoarele centre orãºeneºti din zona egipteanã, orientalã ºi egeo-anatolianã, olarii s-au grupat în anumite cartiere, dezvoltând importante centre meºteºugãreºti, având, în unele cazuri, zei tutelari, cum a fost Hnum în Egipt. Olãritul intrã astfel în rândul meºteºugurilor neolitice, contribuind la dezvoltarea generalã a societãþii. Tipologia ceramicii neolitice ºi eneolitice a fost stabilitã pe mãsura extinderii cercetãrilor metodice, prelucrãrii ºi sistematizãrii materialelor descoperite, repertoriul acestora îmbogãþindu-se, în perioada ulterioarã, astfel încât specialiºtii dispun astãzi de un set apreciabil de forme de bazã, cu variante, în funcþie de fazele ºi etapele evolutive, ºi în relaþie directã cu centrele de producþie, care, împreunã cu decorurile specifice, indicã prezenþa unor civilizaþii arheologice.

174

Dumitru Boghian

În acelaºi timp, este necesarã stabilirea tipurilor de forme ale ceramicii neolitice dupã funcþionalitatea la care au servit recipientele ºi nu dupã forma generalã sau a pãrþilor componente sau potrivit impresiilor arheologilor.

V. 2. 4. Prelucrarea metalelor Descoperirea metalelor ºi prelucrarea acestora a reprezentat o altã importantã cucerire tehnologicã din istoria omenirii, cu o influenþã hotãrâtoare pentru devenirea ulterioarã a societãþii. Aurul, argintul ºi arama se numãrã printre primele metale descoperite ºi utilizate de om, dat fiind faptul cã acestea pot apãrea în iviri naturale la zi, în stare nativã, natural purificatã, sub formã de pepite, fiind numai lucrate, la început ca oricare altã rocã, cu aspect ºi proprietãþi curioase, prin procedee simple cum este baterea la rece. Metalurgia, ca sumã de tehnici ºi tehnologii de prelucrare a metalelor, în special la cald, a reprezentat, dupã invenþia ceramicii, un alt important meºteºug, una dintre cele mai însemnate pirotehnologii, cu reflexe însemnate pe plan material ºi spiritual. În acest context, dacã în Neolitic se poate vorbi de o paleometalurgie, când s-au folosit tehnici simple de prelucrare a metalului, în special a cuprului, în anumite centre, unde acest metal se gãsea la zi, în Eneolitic asistãm la dezvoltarea unei metalurgii propriu-zise, putându-se vorbi, în anumite regiuni, chiar de o anumitã epocã a aramei (Kupferzeit), în perioadele urmãtoare, ale bronzului ºi fierului, noile materii prime cãpãtând un rol deosebit în plan economic. Meºterii metalurgi au dobândit, datoritã meºteºugului pe care l-au inventat, învãþat ºi practicat, un statut deosebit în societãþile în care au trãit. Ei erau, aºa cum ne aratã Mircea Eliade, “stãpânii focului”, “fãurari divini ºi eroi civilizatori”, “fãurari, rãzboinici, maeºtrii ai iniþierii”, panteonul cu divinitãþi eneolitice cuprinzând, probabil, unul sau mai mulþi zei-metalurgi, în vreme ce cultul soarelui dobândeºte o importanþã aparte, astrul strãlucitor al zilei guvernând focul fãurarului pãmântean, dezvoltându-se astfel o “mitologie a metalelor”. Metalurgia nu s-a nãscut dintr-o datã ci în urma acumulãrii unei multitudini de observaþii ºi experienþe succesive, produse în mai multe locuri ale Lumii Vechi, potrivit mai multor modalitãþi, evident, aºa cum arãtam mai sus, acolo unde materia primã exista în stare nativã. Astãzi existã pãrerea cã invenþia metalurgiei aramei s-a fãcut în mai multe centre, independente unele de altele, aºa cum ar fi Orientul, cu Anatolia de est, Transcaucazia, nord-vestul Iranului, unde urme ale prelucrãrii aramei sunt documentate din mileniile al X-lea - al VII-lea bc, de unde s-ar fi rãspândit în zonele învecinate, ºi zona balcano-carpaticã, pentru mileniul al V-lea bc. Din mileniul al X-lea bc este cunoscut un pandantiv din aramã la Shanidar (Iran, Munþii Zagros) iar din mileniul al IX-lea bc malachitul (carbonatul de cupru) era folosit, în regiunile muntoase din nordul Mesopotamiei, ca materie primã pentru confecþionarea de podoabe. Unele din primele obiecte de cupru au fost realizate, în mileniul al VIII-lea bc, în partea de rãsãrit a Anatoliei, în satul Çayönü (Turcia), aflat la aprox. 20 km de marele zãcãmânt de la Ergani Maden, unde dintrun nivel aceramic au fost recuperate piese de aramã (mãrgele, sule, ace, cârlige),

Primele societãþi cu economie de producþie

175

lucrate prin batere la rece ºi cãlite la o temperaturã de 150-400 C. Asemenea piese au mai fost descoperite, pentru aceeaþi perioadã, în satele montane din Siria, Irak ºi Iran. Dupã aceastã etapã paleometalurgicã, din mileniul al V-lea bc s-a trecut de la prelucrarea aramei native la reducerea acestui metal din minereu, obþinându-se prefabricate, care erau, ulterior, retopite ºi turnate, în forme simple, duble sau complexe, sau au fost lucrate prin batere la rece sau la cald sau prin alte procedee, obþinându-se o mare diversitate de produse finite: unelte, arme, podoabe º.a., marcând o etapã metalurgicã propriu-zisã, eneoliticã. Astfel, la Tal-I-Iblis (Iran) a fost descoperitã o cantitae însemnatã de artefacte de aramã topitã ºi turnatã indicând o producþie constantã ºi extinsã. Se pare cã aceastã trecere nu ar fi fost posibilã fãrã identificarea a noi surse de cupru ºi exploatarea acestora prin sistemul mineritului preistoric, ale cãrui urme sunt mai greu de sesizat, fiind distruse de întreprinderile ulterioare. Metalurgia eneoliticã (chalcoliticã) s-a rãsfrânt nu numai în denumirea perioadei ci s-a caracterizat prin introducerea de noi tehnici ºi tehnologii de obþinere ºi prelucrare a aramei, noi tipuri de piese ºi creºterea cantitativã ºi calitativã a acestora, cât ºi prin circulaþia produselor finite pe distanþe, uneori, deosebit de lungi, sprijinind trecerea cãtre civilizaþia urbanã. Este greu de stabilit care a fost amploarea acestei metalurgii deoarece multe produse finite uzate erau recuperate ºi reciclate “dispãrând” în conþinutul noilor piese. O serie de descoperiri, de piese de aramã asociate în tezaure-depozite ºi morminte bogate, cum ar fi cele de la Varna ºi Devnja (Bulgaria), Cãrbuna (Rep. Moldova), Tibava (Ungaria), Nahar Mishnar (Israel) etc., ne aratã care ar fi fost cantitatea de produse de aramã, aflate la un moment dat în circulaþie, acestea fiind doar supravieþuiri ale înfloritoarei producþii ºi circulaþii metalurgice de altãdatã. Printre cele mai de seamã centre metalurgice eneolitice pot fi amintite cele de la Timna (Wadi Arabah, Israel), Rudna Glava (Serbia), Aibunar (Bulgaria), curbura carpaticã de nord-vest, Caucazul, care se adaugã la cele deja cunoscute din perioada anterioarã. Unii specialiºti considerã cã, în cea de-a doua jumãtate a mileniului al IVlea bc, s-ar fi produs o epuizare a minereurilor cuprifere mai uºor de redus (oxizii ºi carbonaþii de cupru) din zona carpato-balcanicã, în vreme ce minereurile sulfuroase, mult mai bogate în aramã reclamau un proces de reducere mult mai complex, pentru a înlãtura eventualele oxidãri în procesul tehnologic, cuptoarele pentru redus fiind astfel construite pentru a a elimina o cantitate sporitã de zgurã. Din aceastã cauzã, se socoate cã, în perioada Eneoliticului final, s-ar fi produs o decãdere a centrului metalurgic balcano-carpatic, crezându-se cã arama nu ar mai fost atât de abundentã ca în perioada anterioarã, concluzie care trebuie verificatã prin noi cercetãri. În mileniul al IV-lea bc, legat de exploatarea ºi utilizarea minereurilor polimetalice neferoase, s-a ajuns, în mod firesc, la obþinerea aliajelor de bronz din aramã ºi arsenic (bronzul arsenical) ºi din aramã ºi staniu (bronzul propriu-zis), materie primã larg utilizatã în epoca urmãtoare. Tot în mileniul al IV-lea bc, metalurgia aramei ºi aurului s-a difuzat, dinspre Europa de sud-est, spre Europa Centralã, ajungând pânã în zona Elveþiei, în culturile eneolitice din aceastã regiune

176

Dumitru Boghian

(Pfyn ºi Cortalloid) descoperindu-se creuzete deschise, topoare plate, pumnale, vorbind despre o intensã producþie localã. Cãtre sfârºitul mileniului al IV ºi pe tot parcursul celui de-al III-lea bc s-a dezvoltat un centru independent al metalurgiei aramei ºi apoi a bronzului în partea de sud-sud-vest a Peninsulei Iberice (civilizaþiile Almeria ºi Los Millarès). Pentru buna înþelegere a locului ºi rolului metalurgiei aramei, se cuvin precizate unele detalii tehnice ºi tehnologice ale acesteia. Arama (lat. aes, aeris; gr. chalcos) este un metal care se gãseºte în naturã, liber, sub formã nativã, sau sub formã de minereuri: sulfuri (calcosina, Cu2 S; calcopirita, Cu Fe S2, erubescita sau bornita Cu3 Fe S3), sulfoarsenuri ºi sulfostibiuri (fahlerze sau tetraedrite Cu3 Sb S3; bournonita (Cu Pb Sb S3), oxizi (cuprita Cu2 O), carbonaþi [(malachitul Cu CO3 x Cu (OH)2; azuritul 2 Cu CO3 x Cu (OH)2] ºi silicaþi (dioptasul H2 Cu Si O4) etc. Dacã prelucrarea aramei native culese era o treabã relativ uºoarã, baterea la rece sau la cald ºi cãlirea pieselor fiind operaþiile cele mai importante, extragerea acesteia din minereu a fost oarecum mai complicatã, necesitând cunoºtinþe speciale de ºtiinþã practicã, un viu spirit de observaþie ºi creativitate, metalurgul local sau itinerant fiind cei care posedau respectivele cunoºtinþe ºi deprinderi ºi le aplicau în munca de zi cu zi. Astfel, prin reducere, într-o atmosferã încãlzitã între 450°C ºi 800°C, bogatã în carbon, prin întrebuinþarea drept combustibil a cãrbunelui de lemn (mangalul), din malachit sau alte minereuri cuprifere polimetalice se obþinea arama. De aceea, progresele din domeniul metalurgiei aramei au fost favorizate de realizare unor cuptoare perfecþionate pentru arderea ceramicii ºi utilizarea unor instalaþii de suflarea aerului (foalele ºi duzele) pentru obþinerea unor temperaturi ridicate, într-un timp scurt ºi cu consum redus de combustibil. Arama obþinutã putea fi purificatã prin retopiri succesive, îmbunãtãþinduse calitãþile acesteia. Topitã la 1083º C, arama putea fi turnatã în forme sau tipare, simple, duble sau complexe, din lut sau piatrã, Cu toate acestea, arama prezintã, în prelucrarea sa, o serie de inconveniente cum ar fi vâscozitatea mare la turnare, absorbþia de aer ºi formarea de goluri în produsele finite, iar piesele rezultate erau destul de moi (3 pe scara Mohs), deºi unele au fost cãlite prin încãlzire ºi rãcire bruscã. În acest context, se cuvin câteva precizãri cu privire la turnarea metalului în forme deschise, monovalve, sau în forme închise, bivalve ºi, chiar, tripartite sau prin metoda “cerii pierdute”. Tiparele simple, monovalve, mai sunt numite ºi forme deschise, serveau la obþinerea de piese masive, cu o faþã planã ºi cu cealaltã profilatã, produsele finite fiind, cel mai adesea, asimetrice. Tiparele bivalve ºi trivalve, ca forme închise, serveau la realizarea de piese pline, cu profil evident, simetrice, cu miez pentru rezervarea gãurii pentru coadã. Metoda “cerii” sau “formei piedute” reprezintã un procedeu avansat de turnare a aramei ºi, ulterior, a bronzului, permiþând realizarea de piese complexe, cu decoruri deosebit de fine. Pe un sãculeþ de nisip sau un miez de argilã, modelat grosier, se aºternea un strat de cearã, special preparatã pentru a se topi mai greu, pe care se modelau cu atenþie cele mai fine detalii ale piesei de obþinut. Aceastã formã era apoi “îmbrãcatã” cu un strat gros de argilã plasticã, în care se prezervau douã

Primele societãþi cu economie de producþie

177

orificii. Dupã întãrirea formei, prin orificiul de la partea superioarã se turna arama sau bronzul topit care lua locul cerii care se topea ºi se scurgea prin orificiul de la partea inferioarã, copiind toate detaliile trasate anterior. La sfârºitul operaþiunii se spãrgea forma de argilã extrãgându-se piesa finitã. Arama este maleabilã, ductilã ºi trefilabilã, prin turnare sau batere la cald obþinându-se foi de tablã, sârme ºi bare, de diferite grosimi, cu secþiune rectangularã sau rotundã, care puteau fi, mai apoi, decupate, tãiate dupã anumite ºabloane (matriþe), produsele prefabricate fiind finisate prin sudare, perforare, nituire, roluire, îndoire, polisare ºi decorare. Decorarea pieselor de aramã se realiza prin ciocãnire, în tehnica au repoussé, specificã pentru ornamentarea metalului (metaloplastie), motivele obþinându-se prin percuþia unor table de cupru, aur, argint cu ajutorul unor poansoane din os sau lemn dur pe o matriþã din material tare. Motivele ornamentale erau obþinute prin batere de pe partea dorsalã (revers) imaginea fiind redatã în relief pe avers. Unele piese de aramã prezintã o finisare cu dãltiþa, aºa-numita cizelare, în relief sau în adâncime. Cizelarea era completatã prin polisare, realizatã prin abraziune cu nisipuri fine, bucãþi de gresie sau ºist. Mai este cunoscutã ºi decorarea unor piese metalice prin ajurare, reprezentând obþinerea unor ornamente perforate prin ºtanþare, turnare sau sculptare.

V. 2. 5. Confecþionarea utilajului ºi armamentului Confecþionarea utilajului ºi armamentului litic, cornular, osteologic, metalic, de lut ºi lemn a cunoscut, în Neolitic ºi Eneolitic, noi etape de dezvoltare, chiar dacã pare, uneori, sã fi fost depãºitã cantitativ de producþia ceramicã, acest meºteºug contribuind la realizarea majoritãþii uneltelor ºi armelor din epocã, inventându-se noi tehnici ºi tehnologii de prelucrarea a acestor materii prime, cele mai importante fiind ºlefuirea sau polisarea ºi perforarea pietrei. Deºi aceste tehnici apar încã din Epipaleolitic - Mezolitic, au cunoscut o adevãratã înflorire în Neolitic ºi Eneolitic.

V. 2. 5. 1. Utilajul ºi armamentul litic În ceea ce priveºte materiile prime din care s-a fabricat utilajul ºi armamentul litic, trebuie arãtat cã s-au folosit rocile sedimentare, vulcanice ºi cele metamorfice, bineînþeles mai intens cele care se gãseau în mediul sau în apropierea spaþiului în care a trãit fiecare comunitate. Din aceastã cauzã, populaþiile din unele zone geografice, bogate în resurse litice, au prosperat de pe urma valorificãrii acestor materii prime, a prefabricatelor ºi pieselor finite. În acest sens, pot fi amintite materiile prime litice care au circulat pe distanþe de sute ºi chiar mii de kilometri. Astfel, este cazul obsidianului anatolian, originar din Cappadocia, de culoare neagrã strãlucitoare, adesea translucidã cu nuanþe cenuºii, verzi sau roºii, care a ajuns, între 12000-8500 bc, sub formã de produse finite, la distanþe mari, pânã în aºezãrile de pe þãrmul Mãrii Moarte ºi în cele din Valea Iordanului, la care s-au adãugat, de pe la 9000 bc, noile surse de

178

Dumitru Boghian

obsidian din Anatolia de SE, cum au fost cele din zãcãmântul din regiunea Bingöl (Munþii Taurus) ºi din zona lacului Van, astfel de piese fiind prezente în aceleaºi

Fig. 81. Surse mediteraneene ºi orientale de obsidian (dupã Dixon, Cahn, Renfrew) situri orientale ºi în siturile neolitice de pe cursurile mijlocii ale Eufratului ºi Tigrului. Pentru Neolitic ºi Eneolitic mai sunt cunoscute ºi alte surse de obsidian, cum sunt cele din Insulele Melos (Grecia), de culoare albã, translucidã, rãspânditã în Europa de SE, Sardinia, Palmarola, Pantellera, Lipari (Italia) sau din zona Tokaj (Ungaria), Satu Mare (România), fumurie-translucidã, prezentã în staþiunile din Europa dunãreanã ºi carpaticã (fig. 81). Silexul a constituit o altã rocã care a fost intens utilizatã pentru confecþionarea utilajului ºi armamentului litic în Neolitic ºi Eneolitic. În aceastã epocã se cunosc zãcãminte de silex exploatate în sistemul mineritului preistoric, aºa cum au fost cele de la Krzemionki (Polonia), Spiennes (Belgia), Grimes Graves (Anglia) sau Rijckholt (Olanda) etc. Mai putem menþiona o serie de surse de silex din spaþiul carpato-balcanic, aºa cum sunt: silexul balcanic, de culoare ciocolatie deschisã, care se gãseºte în partea de nord-est a Bulgariei ºi în Dobrogea (România), cunoscutã altãdatã sub numele de “platforma prebalcanicã”, prezent în arealele unor civilizaþii ca Hamangia, Boian-Gumelniþa, Stoicani-Aldeni-Bolgrad, PrecucuteniCucuteni/Tripolie, silexul de Prut, cu diferite nuanþe, de la cenuºiu la negru, cu aria de ocurenþã în cursul mijlociu al acestui râu, ºi cel de Nistru de asemenea de diferite nuanþe, mai ales cenuºii, folosite cu intensitate de cãtre purtãtorii tuturor civilizaþiilor neolitice ºi eneolitice din spaþiul carpato-nistrian. La aceste exemple mai pot fi adãugate altele, vorbind de un schimb destul de timpuriu, între diferitele comunitãþi umane, sau de alte relaþii tributale, daruri etc., care au marcat, în general, dezvoltarea societãþii. Cioplirea uneltelor ºi armelor litice nu cunoaºte, în Neolitic ºi Eneolitic, unele modificãri esenþiale faþã de perioada anterioarã. S-a practicat, deopotrivã,

Primele societãþi cu economie de producþie

179

cioplirea lamelarã ºi aºchialã, directã, indirectã sau prin presiune, cu ajutorul percutoarelor, pe nicovale de piatrã, din nuclee cvasi-piramidale ºi cvasi-conice, cvasi-cilindrice ºi amorfe, prelucrate termic în prealabil, cu unul, douã sau mai multe planuri de lovire, în funcþie de tradiþiile moºtenite, forþa de creaþie a fiecãrei comunitãþi ºi influenþele primite din partea altor triburi ºi civilizaþii, obþinându-se produsele de debitaj: lamele ºi aºchiile care au fost, cel mai adesea, prelucrate secundar, prin retuºare ºi, uneori, polisare, obþinându-se unelte ºi arme, deosebit de eficace, ºi podoabe foarte elaborate. Din punct de vedere al mãrimii, se observã cã dupã o perioadã pãstrare a microlitismului, la începuturile Neoliticului, a avut loc o creºtere gradualã a dimensiunilor uneltelor ºi armelor, acestea atingând, la un moment dat, un anumit echilibru dimensional ºi funcþional, oamenii epocii realizându-ºi majoritatea pieselor de utilaj de care aveau nevoie. Deºi tipologia pieselor litice este deosebit de variatã, potrivit diversitãþii comunitãþilor care le-au produs ºi funcþionalitãþii lor, dintre uneltele ºi arme din piatrã cioplitã, silex, gresii, roci vulcanice etc, confecþionate ºi utilizate de oamenii Neoliticului ºi Eneoliticului, în activitãþi complexe, se remarcã artefactele prezentate mai jos:

!

lamele neretuºate ºi retuºate, polifuncþionale, folosite, aºa cum ne aratã traseologia, în calitate de cuþite ºi pumnale, pentru tãiat, eviscerat ºi tranºat animalele sacrificate sau vânate, pentru lucratul diferitelor materiale lemn, piei, oase, coarne etc, mai ales cele denticulate, ca minifierãstraie, sau cele cu scobiturã retuºatã (à encoche);

!

rãzuitoarele gratoare ºi racloare simple ºi duble, de diferite forme-drepte, laterale, convexe, concave, unguiforme, ovalare, duble, ascuþite, ºi dimensiuni, utilizate pentru rãzuitul (curãþatul) pieilor, oaselor, lemnului, iar când prezintã urme de lustru, pe laturile lungi, ca piese componente de secerã, ºi compuse, asociate cu burine sau strãpungãtoare, în cadrul unor operaþiuni de rãzuit-gãurit, rãzuit-tãiat, ºãnþuit ºi gravat;

!

burinele de unghi, laterale ºi mediane, întrebuinþate pentru gravarea, gãurirea, ºãnþuirea (canelarea) unor obiecte din lemn, os, corn, a suporturilor pentru unelte ºi arme compuse sau pentru tâmplãrie;

!

strãpungãtoarele uzitate ca sule, “burghie” (sfredele) ºi alezoare pentru gãurirea pieilor, oaselor, cornului, lemnului, pietrei;

!

piesele componente de secerã, prezente de la sfârºitul Paleoliticului superior pânã la sfârºitul Epocii bronzului, au fost lucrate din lame întregi sau trunchiate, de silex, obsidian ºi gresie, retuºate sau nu, uneori pe gratoare, prezentând un lustru, numit ºi “lustru de cereale”, continuu ºi evident, longitudinal, drept, curb sau unghiular (de “colþ”), pe o suprafaþã sau pe ambele suprafeþe ale unei laturi, mai rar pe cele douã laturi, care prinse în rame-suport drepte sau curbe din lemn, corn sau

180

Dumitru Boghian

os, prin forþare sau cu ajutorul rãºinilor vegetale, cerii (?), bitumului ºi betulinei, au servit în calitate de seceri pentru recoltarea a diferite vegetale (graminee sãlbatice ºi cultivate, trestie, stuf etc.), cu o productivitate apropiatã de cea a secerilor de bronz, aºa cum ne aratã arheologia experimentalã, astfel încât existenþa lor nu demonstreazã, în mod obligatoriu, cultivarea plantelor;

!

piesele geometrice componente ale unor unelte ºi arme compuse, confecþionate din lame mici, retuºate sau nu, triunghiulare, dreptunghiulare, paralelograme, semilunare, segmentiforme, constituie o reminiscenþã a prefabricatelor microlitice epipaleolitico-mezolitice, ºi, de aceea, sunt mai numeroase la începutul epocii, numãrul lor descrescând cãtre sfârºitul acesteia, fiind utilizate prinse asemãnãtor pieselor de secerã, în suporturi ºi rame cu caneluri, obþinându-se vârfuri compuse de suliþã, harpoane cu “dinþi” de silex, fierãstraie compuse etc.;

!

vârfurile de suliþã (lance) ºi sãgeatã erau lucrate, în general, din lame triunghiulare, de diferite dimensiuni, cu sau fãrã peduncul, de regulã în formã de triunghiuri isoscele, mai rar echilaterale sau scalene, cu laturile lungi drepte sau uºor curbate în afarã, ºi cu baza dreaptã, convexã, concavã ºi/sau unghiularã, cel mai adesea finisate cu retuºe solzoase, “în pojghiþã”, care prinse în tije de lemn sau stuf ºi trestie, de diferite grosimi ºi lungimi, constituiau arme cu un randament deosebit pentru vânãtoare ºi în conflictele intertribale. Utilajul ºi armamentul litic cioplit, ºlefuit ºi perforat este, de asemenea, foarte complex ºi variat tipologic ºi funcþional. Deºi unele elemente ale ºlefuirii ºi perforãrii uneltelor ºi armelor litice apar din Epipaleolitic-Mezolitic, aceste achiziþii au cunoscut o deosebitã dezvoltare în cea de-a doua parte a Neoliticului ºi, mai ales, în Eneolitic. ªlefuirea parþialã sau totalã a uneltelor si armelor de piatrã se realiza prin mijloace relativ simple, împrumutate tehnologic de la modalitãþile de polisare a pieselor din os, fãrã a necesita o pregãtire aparte a meºterului. Mai întâi, printr-o cioplire iniþialã se obþinea o eboºã (piesã prefabricatã) care semãna în mare cu viitoarea piesã finitã. Pentru ºlefuirea uneltelor ºi armelor cioplite grosier, se foloseau diferite pietre-suport abrazive, cu granulaþie ºi rezistenþã mecanicã mai mare, pe care, cu ajutorul apei ºi nisipului umed, prin frecare repetatã, se obþinea o piesã apropiatã dimensional ºi morfologic de cea proiectatã mental. Finisarea acestor piese, ºlefuite grosier, se fãcea printr-o nouã prelucrare, folosindu-se pietre abrazive cu granulaþie mai finã sau prin frecarea pe diferite suporturi de os, piele, materiale textile, poate lemn ºi/sau argilã etc., în funcþie de duritatea ºi textura materiei prime, obþinându-se piese polizate, uneori, pânã la lustru, de o deosebitã fineþe ºi eficacitate. Perforarea uneltelor ºi armelor de piatrã necesita cunoºtinþe deosebite din partea meºteºugarului, în vederea confecþionãrii unei instalaþii de gãurit, o “maºinã de gãurit” primitivã, compusã dintr-un cadru din lemn masiv, în care se practicau, probabil, o serie de orificii în care se fixa un ax, constând dintr-o tijã de lemn, cãruia i se putea imprima o miºcare rotativã, cu ajutorul unor sfori groase, trase manual, succesiv de cele douã capete, sau folosind coarda slãbitã a unui arc.

Primele societãþi cu economie de producþie

181

În vârful acestui ax se putea fixa fie un os sau un bãþ tubular, fie un vârf strãpungãtor de silex sau obsidian, care jucau rolul unor veritabile burghie. În cazul în care pentru perforarea unor unelte ºi arme se folosea un os sau un bãþ tubular, în “procesul tehnologic” de gãurire se mai utilizau apa ºi nisipul umed, pentru creºterea puterii de frecare, ca produse secundare rezultând unele “dopuri” de piatrã care s-au gãsit în unele aºezãri, descoperindu-se, de asemenea, ºi piese rebutate, cu perforare parþialã, distruse în cadrul prelucrãrii. Atunci când s-au folosit “burghie” de silex sau obsidian, acestea prezintã o uzurã accentuatã ºi lustru pe partea activã. Tipologia ºi dimensiunile utilajului de piatrã ºlefuitã ºi perforatã sunt diferite, diversitatea trebuind pusã pe seama variabilitãþii materiilor prime, etapele evolutive, specificul tehnicilor de confecþionare, tradiþiile, influenþele exterioare ºi forþa de creaþie a fiecãrei comunitãþi ºi civilizaþie în parte. De-a lungul cercetãrilor, s-au conturat mai multe serii de unelte ºi arme de piatrã ºlefuitã ºi/sau perforatã. Astfel, este de remarcat seria topoarelor, teslelor (herminete) ºi dãlþilor cu profil asimetric, plan-convexe, numite de tip “calapod”, specificã pentru Neoliticul vest ºi nord-vest anatolian ºi cel sud-est european (Protosesklo, Starèevo-Criº) ºi est-central european (cultura ceramicii liniare), la care se renunþã treptat cãtre sfârºitul Neoliticului ºi începutul Eneoliticului. Cel mai bine cunoscute sunt seriile de unelte ºi arme de piatrã, topoare, tesle, dãlþi ºi dãltiþe, cu profiluri uºor asimetrice ºi cele simetrice, dreptunghiulare, trapezoidale ºi, chiar, neregulate, unele lucrate în roci dure, cum ar fi silexul sau rocile vulcanice, prinse, în diferite maniere, în cozi, sporindule, astfel, eficacitatea. Dintre topoarele ºi dãlþile confecþionate din silex pot fi remarcate cele din ariile culturilor: Gumelniþa-Karanovo VI, mai mult cioplite decât ºlefuite, paharelor cu gâtul în formã de pâlnie (TRBK) ºi amforelor sferice, purtãtorii acesteia din urmã realizând piese deosebit de bine ºlefuite. Topoarele ºi teslele au fost perforate, cel mai adesea, central sau în treimea superioarã, zonã în care, cele mai multe piese sunt fracturate din vechime, probabil în procesul întrebuinþãrii. Alãturi de aceste unelte ºi arme, au mai fost descoperite: topoare-ciocan, ciocane ºi mãciuci, de diferite dimensiuni ºi forme, prinse în cozi de lemn. Din punct de vedere funcþional, topoarele de piatrã, ºlefuite ºi perforate, au fost întrebuinþate, în unele cazuri, pentru tãiatul ºi despicatul buºtenilor, fasonarea trunchiurilor, îndepãrtarea cioatelor, în altele pentru spartul pietrelor, lucratul pãmântului, ca unelte aratorii ºi sãpãligi, la sãpatul gropilor ºi ºanþurilor etc. Teslele, dãlþile ºi dãltiþele au fost folosite la prelucratul lemnului, osului ºi cornului, la confecþionarea mobilierului ºi a elementelor de tâmplãrie. O categorie aparte de topoare de piatrã, lucrate mai ales din roci dure, finisate cu o deosebitã grijã, a fost cea a topoarelor de luptã, triunghiulare, rombice sau naviforme ºi topoare-ciocan, care au jucat ºi rolul de arme ºi cel de sceptre, ca însemne ale puterii ºi poziþiei sociale, ºi, de aceea, unele tipuri au fost transpuse, ulterior, în aramã (a se vedea diferitele tipuri de topoare carpatobalcanice, în special cele „cu braþele în cruce”). Asemenea piese de piatrã sunt

182

Dumitru Boghian

cunoscute în Europa în cadrul civilizaþiilor cu ceramicã ºnuratã, a paharelor cu gâtul în formã de pâlnie, a mormintelor individuale etc. Din piatrã au mai fost confecþionate: râºniþe de mânã, de formã ovalã sau rectangularã cu marginile rotunjite ºi suprafeþele alveolate, mojare ºi pive, frecãtoare (zdrobitoare sau pisãloage), utilizate pentru “mãcinarea”, zdrobirea boabelor de cereale, ºi, în secundar, la mãrunþirea coloranþilor minerali ºi a altor substanþe, “nicovale”, percutoare, presatoare ºi retuºoare, poansoane, pietre pentru ascuþit, bile de praºtie etc., folosite pentru prelucrarea altor unelte de piatrã, os, corn ºi aramã, sau ca proiectile.

V. 2. 5. 2. Utilajul ºi armamentul din materiale scheletice dure Utilajul din os, corn ºi dentiþie prelucratã ocupa, de asemenea, un loc însemnat în cadrul artefactelor neolitice ºi eneolitice, completând repertoriul mijloacelor de muncã ºi al obiectelor de podoabã. Uneltele ºi armele, lucrate din materii prime organice, prezintã o continuitate neîntreruptã din epoca anterioarã. Ca materii prime pentru acest tip de utilaj, comunitãþile neolitice ºi eneolitice au întrebuinþat, pentru realizarea uneltelor, armelor ºi podoabelor de os ºi corn, materii prime organice dure, scheletice, osteologice, cornulare ºi elemente de dentiþie, provenind de la animale domestice ºi sãlbatice. Creºterea animalelor domestice ºi vânãtoarea au oferit, nu numai o însemnatã cantitate de carne ºi alte produse animaliere esenþiale, ci ºi menþionatele materii prime organice. Astfel, pentru confecþionarea uneltelor ºi armelor s-au întrebuinþat oase rezistente: metapodii, peronee, tibii, canoane, metatarsii, femure, astragale, falange, coaste, scapule, humerusuri, recuperate de la animale domestice: bovine, ovine, caprine, suide, canide, ºi sãlbatice: bour, cerb, cãprior, mistreþ. De asemenea, pentru unele unelte ºi podoabe s-au utilizat oase tubulare de pãsãri, dentiþie prelucratã: canini de cerb ºi defense de mistreþ ºi materiale cornulare de bovine, cãprior ºi cerb. Materialele osteologice, cornulare ºi dentiþia, au fost prelucrate de meºteri specializaþi, în ateliere care existau, credem, în cadrul fiecãrei aºezãri, unde s-au descoperit asemenea piese, în diferite stadii de confecþionare, sau în anumite centre, unde s-a gãsit o cantitate însemnatã de asemenea unelte ºi arme. Prelucrarea osului, cornului ºi dentiþiei se realiza prin cioplire, prin percuþie ºi spargere intenþionatã, despicare, prin tehnica renurajului (fisurãrii), folosindu-se aºchii ºi burine de silex pentru subþierea peretelui materialului, prin realizarea unei caneluri/ºãnþuiri, secþionare, cu firul umed ºi nisip, abraziune, utilizându-se un substrat dur, cu granulaþie diferitã, perforare, cu ajutorul strãpungãtoarelor ºi burinelor de silex, ºlefuire, ornamentare etc., aºa cum ne aratã ºi studiile traseologice ºi tafonomice. De regulã, partea activã se gãsea în extremitatea distalã (ED) dar existã ºi piese lucrate ºi în extremitatea proximalã (EP). Tipologia utilajului cornular este diversã, apropiindu-se de cea a pieselor litice, fiind complementarã acestora. În general, în Neolitic ºi Eneolitic au

Primele societãþi cu economie de producþie

183

fost confecþionate:

!

strãpungãtoare lucrate, mai întotdeauna, din pãrþile terminale ale coarnelor de cãprior, secþionate transversal, cu lame denticulate de silex sau cu fibre ºi nisip umed; vârfurile acestor strãpungãtoare prezintã fie lustrul natural ºi urme de uzurã, fie au suferit o prelucrare suplimentarã, subþiindu-se mult partea activã, fiind folosite pentru perforarea pieilor groase de animale, pentru coaserea acestora, la împletit etc. iar unele cu capãtul bont au fost întrebuinþate ºi pentru decorarea ceramicii prin canelare, incizare sau la realizarea alveolelor;

!

sãpãligile, unele dintre cele mai importante unelte de corn, au fost prelucrate din ramuri de coarne de cerb sau cãprior adult, tãiate la unul sau la ambele capete, cu secþiuni rotunde sau despicate, pe întreaga lungime a piesei, sau numai cioplite ºi ascuþite în zona pãrþii active, având profilul transversal plan-convex sau rotund, tãiºurile în V dispuse oblic sau perpendicular pe axul gãurii pentru coadã, care se realiza aproximativ în zona centralã sau în treimea superioarã a piesei, dupã ce, în prealabil, aceastã porþiune era pregãtitã prin cioplire, subþiindu-se corpul piesei pentru uºurarea gãuririi; existã sãpãligi care nu prezintã perforare pentru coadã sau piese care pãstreazã “rozeta” cornului, cu suprafaþa netedã a desprinderii naturale, dovadã cã pentru confecþionarea acestora s-au întrebuinþat ºi coarne de cerb “lepãdate”, fiind uzitate în practicarea agriculturii sau pentru sãpatul gropilor ºi ºanþurilor, ca niºte târnãcoape.

!

plantatoare ºi/sau scormonitoare realizate din unele tije de corn, drepte sau puþin curbate, cu urme de uzurã pe vârful natural, care au fost întrebuinþate la lucratul pãmântului, în lucrãrile agricole de tipul grãdinãritului sau la recoltat ºi cules;

!

brãzdarele din corn de cerb (aratrurile, râmocurile), confecþionate din ramuri robuste, provenind de la cerbi maturi sau chiar bãtrâni, secþionate în bucãþi mari de corn, de aproximativ 30-50 cm lungime ºi 6-10 cm diametru, care pãstreazã “rozeta” (coroana naturalã), fie au fost tãiate din zona lãþitã, de îmbinare a mai multor ramuri, conservându-se corpul rotund al piesei; în zona mai lãþitã, în treimea superioarã, în apropierea capãtului proximal, a fost realizatã o perforare, care are diferite forme: rotundã, ovalã sau rectangularã rotunjitã, realizatã prin cioplire ºi tehnica de gãurire a pietrei, tãiºul brãzdarului fiind oblic, în profil longitudinal, paralel cu axul gãurii; aceste unelte erau prinse în tãlpicul de lemn al aratrului, într-un sistem reconstituit pe baza analogiilor etnografice, la acest plug primitiv fiind înjugate bovine, realizându-se o “arãturã”, prin scormonirea pãmântului în anotimpurile umede sau în zonele de luncã, cu umiditate ridicatã, mai ales în Eneolitic;

!

ramele de seceri au fost lucrate, alãturi de cele din lemn, din coarne curbe, având la interior o ºãnþuire practicatã în mod artificial, în care se prindeau lame întregi sau trunchiate de silex, obsidian ºi gresie, aºa cum sunt cunoscute încã de la

184

Dumitru Boghian

sfârºitul Paleoliticului superior;

!

suporturi din care se extrãgea miezul spongios ºi se fixau topoare de piatrã, sãpãligi, tesle, realizându-se unelte compuse;

!

recipiente din corn de cerb, scobite la interior, folosite pentru pictarea vaselor, similare celor folosite ºi azi la decorarea ceramicii;

!

ciocanele confecþionate din porþiuni masive de corn de cerb, provenind din zona naturalã, netedã a “rozetei” (cununei), unde este mai lãþitã ºi mai rezistentã, care a fost folositã ca parte activã, cu sau fãrã perforare, fiind greu de stabilit cum arãta cealaltã parte a ciocanelor de corn, deoarece majoritatea au fost rupte din vechime, erau întrebuinþate la bãtut þãruºi, pari, cuie de lemn sau la sfãrâmat bulgãrii de pãmânt;

!

topoarele-ciocan, cu axul tãiºului paralel cu axul perforãrii, forma acestra fiind asimetricã, oblicã, plan-convexã sau simetricã, în V, utilizate pentru tãiat diferite materiale ºi pentru bãtut ºi sfãrâmat sau ca arme, în calitate de topoare de luptã;

!

sãpãligile-ciocan cu tãiºul asimetric, plan-convex, sau simetric, în V, transversal faþã de sensul gãurii pentru coadã;

!

mânerele („manºoanele”) din corn au fost confecþionate din pãrþile rotunjite ale cornului, atent ºlefuite, pentru a se atenua asperitãþile suprafeþei materiei prime, capetele pieselor fiind îngrijit lucrate, în miezul piesei se înfigându-se unele unelte de silex, os ºi aramã. Uneltele ºi armele de os au fost mult mai numeroase decât cele de corn, prezentând o tipologie asemãnãtoare, materia primã organicã, destul de durã, permiþând confecþionarea unor piese foarte eficiente. Încadrãm în aceastã categorie de arme, unelte ºi podoabe ºi artefactele realizate din dentiþie prelucratã, în special plachetele provenind de la defense, caninii inferiori de mistreþ. Dintre acestea pot menþionate:

!

acele de diferite mãrimi, au fost lucrate din oase de mici dimensiuni, fie întregi, fie despicate longitudinal, de pânã la 10 cm lungime, extremitatea proximalã pãstrând, adesea, forma anatomicã naturalã, unde s-au realizat perforãri rotunde, cu ajutorul unor strãpungãtoare de silex, servind la trecerea firului, atunci când se cosea, în vreme ce extremitatea distalã a fost atent ºlefuitã, obþinându-se un vârf, cu secþiunea transversalã rotundã sau ovalã, în porþiunea extremitãþii proximale.

!

strãpungãtoarele (sulele, suvacele), cu diferite variante, au fost confecþionate, aproximativ la fel ca piesele anterioare, pe fragmente de oase despicate longitudinal, pe jumãtãþi de oase subþiri sau chiar din oase subþiri întregi, cunoscându-se ºi piese duble, cu ambele extremitãþi ascuþite, corpul acestor piese având secþiune transversalã ovalã, rotundã sau pãtratã, iar vârfurile o secþiune

Primele societãþi cu economie de producþie

185

rotundã, fiind folosite pentru gãurirea lemnului, pieilor, ºi a altor materiale cu o rezistenþã relativ scãzutã;

!

andrele confecþionate din oase lungi, în jur de 20 cm, atent ºlefuite, cu extremitatea proximalã este rotunjitã uºor, iar cea distalã ascuþitã, atestând existenþa împletitului firelor de naturã vegetalã ºi animalierã;

!

dãlþile ºi dãltiþele sunt piese cu extremitatea distalã transversalã subþiatã prin desprinderi succesive, lucrate din oase întregi sau fragmentare, cu capãtul proximal natural, sau din oase fragmentare, cu tãiºul drept sau uºor convex, întreg sau rupt, realizat prin polizare atentã ºi ºlefuire, întrebuinþate pentru lucratul obiectelor de lemn sau, dupã cum au arãtat cercetãrile traseologice, în calitate de rãzuitoare pentru obiectele din piele, sãpãligi pentru agriculturã, spatule ºi lopãþele;

!

spatulele lucrate cu o deosebitã grijã, au fost confecþionate din pereþii unor oase late, chiar tubulare, despicate longitudinal, cu extremitatea proximalã naturalã pãstratã, sau fãrã aceasta, în extremitatea distalã atent lucratã, prin abraziune ºi ºlefuire, obþinându-se o formã dreaptã, convexã sau ascuþitã, cu cozi, folosite pentru lucratul ceramicii sau în alte activitãþi;

!

„hârleþele” confecþionate din oase late, în special omoplaþi de animale mari, sunt cunoscute în Neoliticul ºi Eneoliticul chinez;

!

harpoanele, cu barbeluri cioplite pe o singurã laturã sau pe ambele laturi, erau folosite pentru pescuit ºi sunt cunoscute în cadrul civilizaþiilor dezvoltate de-a lungul marilor fluvii, rîuri sau pe þãrmurile oceanelor, mãrilor ºi lacurilor, dovedind continuarea practicãrii pescuitului ºi importanþa acestei ocupaþii pentru unele comunitãþi;

!

cuþitele ºi pumnalele, încadrate atât în categoria uneltelor cât ºi în cea a armelor, au fost lucrate din pereþii unor oase despicate longitudinal, prelucrate cu grijã, prin abraziune ºi ºlefuire, mai ales pe partea interioarã a canalului medular, obþinându-se o extremitate distalã atent ºlefuitã ºi tãiºuri mai mult sau mai puþin ascuþite. Dintre piesele mai mãrunte din os pot fi amintite: suveici, (navete), pentru rãzboiul de þesut vertical, mânere realizate din oase tubulare, unele decorate, ºi plãsele, lucrate din pereþi longitudinali ai unor oase, rotunjite la capete, fiecare prezentând perforãri, în care se prindeau sulele ºi pumnalele de silex, os sau aramã, vârfuri de sãgeatã ºi suliþã, ºlefuitoare, cârlige pentru capcane ºi cârlige de pescuit etc. Ca podoabe, din canini de cerb, defense de mistreþ, canini de animale de pradã s-au realizat coliere, folosite pentru înfrumuseþare ºi vestimentaþie, precum ºi ca însemne de distincþie socialã, politicã, militarã ºi religioasã, mãrgele, în special tubulare, brãþãri, cercei ºi inele etc. Din valve de scoici s-au confecþionat

Dumitru Boghian

186

diferite podoabe.

V. 2. 5. 3. Utilajul ºi armamentul din lut Uneltele de lut ars sunt mai puþin numeroase decât precedentele, dar ocupã un loc distinct în cadrul utilajului Neolitic ºi Eneolitic fiind utilizate în practicarea unor ocupaþii casnice ºi comunitare. Între acestea pot fi amintite:

!

fusaiolele sau prâsnelele de fus confecþionate din pastã de diferite calitãþi, arsã reducãtor, semireducãtor sau oxidant, au forme variate: „colaci” plaþi, relativ circulari, perforaþi central, bitronconice ºi conice, mai alungite sau mai aplatizate, cu planul perforãrii drept sau uºor concav; sferice, gãurite vertical sau puþin oblic ºi plate, realizate din fragmente ceramice, rotunjite prin frecarea de pietre abrazive, perforate central, decorate cu impresiuni de unghii, motive incizate, gropiþe, crestãturi, altele de-a dreptul neglijent, având diametre diferite, de la 2, 5 la 5 cm, fiind întrebuinþate la toarcerea fibrele animale ºi vegetale, obþinându-se firele pentru þesut ºi împletit;

!

greutãþile de lut ars lucrate din pastã mai grosierã, compactã, cu nisip în compoziþie, arsã la cãrãmiziu sau brun-cãrãmiziu, cu mai multe variante: tronconice, cu baza dreaptã, mai latã ºi partea superioarã dreaptã, mai îngustã, sau rotunjitã, având, în treimea de sus, o perforare transversalã, în formã de trunchi de piramidã, cu aceeaºi perforare în treimea superioarã, dar mai robuste ºi mai grele decât primele, servind la întinderea firelor de urzealã, atunci când se þeseau la rãzboiul vertical, pânze mai subþiri sau mai groase, sau la împletitul rogojinilor, rotunjite, mai mult sau mai puþin, aplatizate, cu diametre cuprinse între 7 ºi 10 cm ºi gaurã dispusã central sau excentric, prezentând urmele rosãturilor de sfoarã, cilindrice, neregulate, ºi paralelipipedice, neregulate, ambele cu perforãri longitudinale, întrebuinþate pentru plasele de pescuit;

!

duzele de lut de la foale incipiente, modelate dintr-o argilã destul de omogenã, având nisip fin în compoziþie, arse oxidant, la roºu-cãrãmiziu sau brun-cãrãmiziu, cu o formã cilindricã alungitã ºi capãtul distal conic, rotunjit, având o perforare conicã, cu diametrul mai mare la capãtul proximal de aproximativ 1, 3 1, 5 cm ºi mult mai mic, de 0, 5-0, 7 cm în porþiunea opusã, constituind accesorii, deosebit de importante, pentru obþinerea de temperaturi deosebit de ridicate, necesare atât arderii ceramicii de bunã calitate, reducerii, topirii ºi turnãrii aramei; Din lut ars au mai fost lucrate diferite suporturi, piese de mobilier, bile etc, vorbind de o economie neoliticã ºi eneoliticã deosebit de complexã.

V. 2. 5. 4. Utilajul, armamentul ºi podoabele de aramã Aceste artefacte nu sunt foarte numeroase dar sunt foarte importante,

Primele societãþi cu economie de producþie

187

vorbind despre progresele înregistrate în domeniul metalurgiei aramei ºi al schimburilor intercomunitare din Eneolitic, mai ales (fig. 82). Tipologic se pot distinge:

!

acele, confecþionate din sârmã de aramã, cu secþiunea rotundã, cu capãtul proximal subþiat ºi îndoit în formã de ureche, iar capãtul distal ascuþit, fiind foarte apropiate de piesele din perioadele ulterioare, fiind folosite pentru cusut;

!

strãpungãtoarele (sulele), cele mai numeroase unelte de aramã, sunt confecþionate din sârmã groasã sau barã subþire, cu lungimi cuprinse între 5 ºi 10 cm, cu secþiunea pãtratã, rombicã, dreptunghiularã sau rotundã, având extremitatea proximalã boantã, iar cea dorsalã ascuþitã sau uzatã, care Fig. 82. Piese de aramã din Bulgaria, prinse în mânere realizate din corn, os Ucraina ºi România (Dupã Tringham R.) ºi lemn, erau folosite pentru gãurirea prefabricatelor ºi produselor din lemn, os, corn, piele etc;

!

cârligele de undiþã, realizate tot din sârmã, de de diferite mãrimi, servind, neîndoielnic, la pescuit;

!

cuþitele de aramã aveau lama dreaptã sau de o formã aproximativ semilunarã, folosite pentru tãiat, împuns, tranºat carcasele de animale sau, poate, ca brice, ca rãzuitoare ºi cosoare;

!

pumnalele, prezente în cea de-a doua parte a Eneoliticului, originare din arealul egeo-caucazo-anatolian, cu mai multe variante, bine definite în literatura de specialitate, mai ales de formã triunghiularã alungitã, cu sau fãrã nervurã medianã pe ambele feþe ºi secþiune transversalã, adesea, rombicã, iar mânerul dreptunghiular sau trapezoidalã, cu douã-patru gãuri pentru nituri, cu ajutorul cãrora se prindeau plãselele, fiind întrebuinþate ca arme;

!

topoarele au reprezentat importante unelte, arme ºi însemne sociale, lucrate prin turnare, în tipare monovalve ºi bivalve, ºi retuºate cu o deosebitã grijã, cunoscându-se mai multe variante, perforate ºi neperforte: topoare-ciocan (Hammeräxte), topoare „cu braþele în cruce”, topoare douã tãiºuri paralele, întrebuinþate ca topoare de luptã, arme de paradã sau însemne/sceptre, ale unor

188

Dumitru Boghian

conducãtori ai comunitãþilor, topoare-daltã, plate, utilizate, probabil, la lucrarea lemnului etc, existând ºi modele miniaturale de lut ars ale acestora. De asemenea, mai pot fi menþionate ºi alte tipuri de unelte ºi arme de aramã: seceri, interpretate ca sceptre, lame de halebarde, ºi podoabe: discuri, brãþãri din sârmã ºi tablã, simple sau plurispiralate, inele, cercei, piese de cult etc.

V. 2. 5. 5. Utilajul ºi armamentul de lemn ºi alte materiale Cele mai multe unelte, arme, recipiente ºi instalaþii neolitice ºi eneolitice au fost confecþionate din lemn, dar datoritã materialului perisabil nu s-au pãstrat decât cu totul excepþional, bogãþia, varietatea ºi tipologia acestora le putem intui numai pe baza unor piese care au fost transpuse în lut ºi os, a analogiilor etnografice cu civilizaþiile tradiþionale ale lemnului, sau sprijinindu-ne pe unele descoperiri din zonele lacustre sau în depozitele de turbã etc. De altfel, în cadrul unor civilizaþii, inclusiv ceramica a confecþionatã ºi decoratã în tehnica cioplirii/sculptãrii motivelor ornamentale în lemn. Astfel, presupunem cã oamenii Neoliticului au întrebuinþat o gamã deosebit de largã de: unelte de lemn, unele dintre acestea pãstrându-se în condiþii de conservare prielnice, cum ar fi: în turbãrii, sedimentele Neoliticului “lacustru”, regiuni reci, saline ºi slatine etc. Pentru agriculturã au fost confecþionate: sãpãligi, lopeþi, cãuºe, pluguri de lemn, pe care se ataºau unelte aratorii de piatrã ºi corn, furci, îmblãcie, sãdile, chitonoage, pive, boroane, coºuri, cozi ºi mânere pentru alte unelte, ciocane, pari, þãruºi; pentru creºterea vitelor se cunosc: linguroaie, vase pentru lapte, doniþe; ca arme pentru vânãtoare ºi luptã se remarcã: arcurile, tijele de sãgeþi, suliþele de lemn, bâtele, ghioagele; pentru pescuit se întrebuinþau: vârºe ºi lese; ca unelte pentru cules sunt cunoscute: coºurile ºi coºuleþele; pentru meºteºugurile casnice - furci de tors, tije pentru fus, rãzboaie verticale pentru þesut ºi împletit, ace, vârtelniþe, piepteni; numeroase recipiente: cupe, vase pentru mãsurat cereale, linguri; piese de mobilier; mijloace de transport - sãnii ºi care cu patru roþi etc., asigurându-se confortul traiului zilnic ºi desfãºurarea corespunzãtoare a tuturor activitãþilor. În acelaºi timp, au confecþionat accesorii pentru unelte, din piele ºi fâºii de piele: teci, suporturi, recipiente; din fibre animale ºi vegetale: sfori, plase, rogojini, suporturi pentru vase pe “roata olarului” etc. Practicarea acestor meºteºuguri ºi utilizarea tehnologiilor amintite a avut ca efect dezvoltarea accentuatã a comerþului terestru, fluvial ºi maritim, uneori la distanþe apreciabile, ºi înflorirea unor zone ºi culturi, cu importante reflexe pe plan social, materializate prin creºterea ºi concentrarea bogãþiilor ºi apariþia ºi accentuarea rolului elitelor ereditare, economice, sociale, militare ºi religioase, a structurilor ierarhice comunitare, intercomunitare ºi supraregionale prefigurând naºterea statelor antice propriu-zise.

V. 2. 6. Sedentarizarea comunitãþilor umane neolitice ºi eneolitice

Primele societãþi cu economie de producþie

189

Odatã cu Neoliticul se observã o preocupare deosebitã a unor comunitãþi umane pentru organizarea superioarã a habitatului ºi spaþiului comunitar ºi casnic, privat (întemeierea aºezãrilor, locuinþelor, complexelor gospodãreºti, construirea fortificaþiilor ºi locurilor de cult), cu profunde implicaþii sociale ºi conotaþii practice ºi spirituale. Aceastã nouã atitudine se aflã în continuarea comportamentului lui Homo sapiens, vizibil din Paleoliticul superior, de a-ºi organiza habitatul, presupunând, probabil, ºi unele schimbãri în modul de organizare socialã, regula rudeniei fiind completatã de cea a teritorialitãþii. Astfel, unele dintre marile aºezãri neolitice ºi, mai apoi, eneolitice erau constituite nu numai prin gruparea unor indivizi ºi a unor comunitãþi umane înrudite direct ci ºi prin reunirea naturalã a unor grupe de familii ºi obºti înrudite sau nu, ceea ce presupune ºi existenþa unor conducãtori ºi a unei ierarhizãri pe ranguri ºi categorii sociale, în cadrul sistemului numit chieferie ºi chiefdom, în care aristocraþia gentilicã ºi tribalã, civilã, militarã ºi religioasã avea un rol de seamã în mersul structurilor economice, social-politice ºi spirituale ale unei societãþi complexe, prefigurând evoluþia istoricã ulterioarã. De modul de alegere a locului pentru întemeierea noii aºezãri, de resursele zonei ºi posibilitãþile de exploatare a acestora, de felul de organizare internã a locuirii ºi relaþional externã, inclusiv de raporturile cu alte aºezãri vecine, mai apropiate sau mai îndepãrtate, depindea evoluþia ulterioarã a membrilor sãi, dezvoltarea economicã, modul de trai ºi de gândire al lor. Habitatul trebuia sã asigure supravieþuirea unei comunitãþi umane (terenuri pentru practicarea agriculturii, creºterii animalelor, arii de vânãtoare, cules, pescuit, materii prime pentru meºteºuguri etc.), într-un anumit interval temporal, stabilitatea ºi nedeteriorarea resurselor economice ºi alimentare, capacitatea de a rezista la diferite atacuri, deoarece a existat, dintotdeauna, o competiþie naturalã între grupele de populaþii, chiar ºi între cele aparþinând altor specii, vegetale ºi animale, ºi toate componentele fizice ale mediului. Din Neolitic, odatã cu sedentarizarea mai accentuatã a diferitelor comunitãþi umane, se observã o întãrire a interdependenþelor dintre caracteristicile geografice ale locului de întemeiere a aºezãrilor ºi tipul de locuire realizat, atât în ceea ce priveºte organizarea, întinderea ºi durata de existenþã a acesteia, necesitãþile individuale ºi colective, cât ºi caracteristicile economiei practicate de comunitatea respectivã, sesizabile la nivelul tuturor culturilor arheologice cunoscute, înflorirea unor civilizaþii fiind urmarea realizãrii unui echilibru între aceste componente. De altfel, în cazul comunitãþilor cu economie agrarã, aºa cum au fost unele dintre cele neolitice ºi eneolitice, la întemeierea unei aºezãri, într-un clasament al prioritãþilor, importante erau: apa (10 puncte într-un clasament al prioritãþilor), terenurile agricole (5 puncte), terenurile de pãºunat (3 puncte), sursele de combustibil (3 puncte) ºi sursele de materii prime ºi materiale de construcþii (1 punct). În cazul comunitãþilor de crescãtori de animale existau aºezãri de bazã ºi sezoniere, pentru cei care practicau transhumanþa, pe când pentru cei care se ocupau cu pãstoritul nomad specifice erau aºezãrile temporare în corturi, iurte, cãruþe-coviltir, care, din nefericire, lasã foarte puþine urme arheologice, în ambele cazuri pãºunile fiind indispensabile desfãºurãrii vieþii

190

Dumitru Boghian

acestora. În acelaºi timp, vatra, cuptorul din locuinþã ºi locuinþa, în întregul sãu, au ocupat un loc central în viaþa oamenilor din Neolitic ºi Eneolitic ºi, de aceea, a devenit un micro-spaþiu sacru, modelele miniaturale de cuptoare, locuinþe ºi aºezãri, fiind utilizate în practicile cultice. Locuinþele ºi modul de dispunere în aºezãri ne explicã modul de concepere a microcosmosului, reprezentând o imago mundi, în acest spaþiu desfãºurându-se majoritatea momentelor vieþii acestor oameni, de la naºtere pânã la moarte. M. Eliade arãta, în acest sens: “casa este sanctificatã, în parte sau în întregime, printr-un simbolism ori ritual cosmogonic. Aºezarea într-un anume loc, construcþia unui sat sau a unei case implicã aºadar o hotãrâre de cea mai mare importanþã, pentru cã aceasta priveºte existenþa însãºi a omului: este vorba, de fapt, de crearea propriei ºi de asumarea responsabilitãþii de a o pãstra ºi de a o reînnoi (…) Orice construcþie ºi orice inaugurare a unei locuinþe noi echivaleazã într-un fel cu un nou început, cu o nouã viaþã”. De asemenea, încã de timpuriu, perimetrul aºezãrilor neolitice ºi eneolitice era trasat prin ºanþuri de împrejmuire care nu erau numai simple lucrãri de delimitare a aºezãrilor, cu scopul de a împiedica rãspândirea turmei de animale domestice ºi pãtrunderea animalelor sãlbatice, cu rolul de ocoale sau þarcuri, sau cu scopul protejãrii spaþiului sacru al locuirii, care era, în mic, imaginea modelului cosmogonic din acea epocã, ci ºi importante construcþii de fortificare, care completate cu valuri ºi garduri sau palisade aveau o valoare defensivã realã. Aºezãrile mai mari, de caracter protourban ºi urban erau înconjurate de incinte de zid, confecþionate din piatrã sau cãrãmizi de lut, conflictele ºi rãzboaiele intercomunitare fiind destul de frecvente în Neolitic ºi Eneolitic. Având în vedere aceste considerente precum ºi diversitatea tradiþiilor ºi ecosistemelor în care au trãit oamenii Neoliticului ºi Eneoliticului, ne apare ca firesc sã nu se poatã stabili anumite tipuri generale de aºezãri sau sã se creeze scheme rigide de încadrare a acestora. Potrivit modelelor geografico-etnografice ºi cultural-antropologice s-a stabilit cã a existat o mare diversitate de aºezãri: compacte ºi rãsfirate, fortificate ºi deschise, ierarhizate sau nu, centrale (polarizante) ºi periferice, principale ºi secundare, de duratã sau vremelnice ºi sezoniere, sãteºti ºi urbane, cu o bunã organizare internã, întemeiate într-o multitudine de forme de relief ºi condiþii de mediu: zone semiaride ºi aride, oaze, de-a lungul marilor fluvii ºi a altor ape curgãtoare, pe litoralul mãrilor ºi oceanelor, pe þãrmurile lacurilor, regiuni lacustre, turbãrii, spaþii forestiere ºi luminiºuri etc. Cercetãrile arheologice au relevat cã existã atât staþiuni cu un singur nivel de locuire, mai subþire sau mai consistent cât ºi aºezãri pluristratificate, dintre care unele, întemeiate pe formele mai înalte din vãile majore ale marilor cursuri de apã sau din zonele de câmpie, au cãpãtat forma unor mari movile, adevãrate dealuri, care au fost denumite tell-uri, aºa cum sunt binecunoscutele situri din Orient, pe vãile Eufratului ºi Tigrului, din valea Dunãrii inferioare ºi mijocii sau din Câmpia Thessaliei. În primele sate pre-agricole, cu un inventar destul de bogat, construcþiile cu o oarecare soliditate ºi necropole, sunt cunoscute în cadrul civilizaþiei natufiene (12500-10000 bc), lutul ºi lemnul constituind materiale de bazã, reprezentând,

Primele societãþi cu economie de producþie

191

probabil, o dezvoltare a taberelor sezoniere de vânãtori, pescari, culegãtori, ºi indicã o locuire permanentã, chiar în lipsa producþiei de hranã. Astfel, la Mallaha (Israel), pe valea Iordanului, sunt cunoscute vreo zece locuinþe (cinci-ºase dupã François Valla) semiadâncite, în gropi rotunde, având pereþii întãriþi cu pietre sau sub forma unei palisade de lemn, unsã cu lut, ca la Abu Hureyra (Siria), cu unadouã vetre interioare ºi gropi-cuptor, gropi de provizii, gropi menajere ºi urme de stâlpi ºi bârne dispuse radial, care au servit, potrivit descoperitorilor, ca substrucþie lemnoasã pentru susþinerea acoperiºului. Locuirea sedentarã de tip sãtesc este mai puþin cunoscutã în zona Neguev (Rosh Horesha) ºi în Iordania de sud (Beidha). În regiunea litoralului estic al Mãrii Mediteraneene aceastã locuire are caracterul unor mici aºezãri cu ocupare diferitã ca întindere temporalã, cu o economie bazatã pe cules. Satele natufiene cu locuire permanentã sunt bine documentate în regiunile cu ecosisteme ºi resurse acvatice bogate: peºte, scoici, vânat de apã sau vânat forestier (cervidee, bovine, mistreþi) etc., aºa cum sunt unele zone de litoral, de-a lungul vãilor majore ale fluviilor, cum au fost cele de pe valea Eufratului (Abu Hureyra ºi Mureybet I), ºi de pe þãrmurile lacurilor, reprezentând în fapt tabere de bazã, permanente, înconjurate de mai multe staþiuni sezoniere, legate de vânat ºi cules, locuinþele dovedind individualizarea celulelor familiale, probabil poligame ºi monogame. În regiunea iraniano-irakianã, aºezãrile zarziene (14000-12000 bc) din zona Zagros aveau forma unor adãposturi în grote (Zarzi B, Palegawra, Shanidar etc.) dar au apãrut ºi staþiunile în aer liber, cum este cea de la Zawi Chemi Shanidar, parþial contemporanã cu siturile natufiene, în care s-au gãsit urmele unor case rotunde, în care este atestat un mod de viaþã Protoneolitic, pre-agricol. În timpul urmãtoarei perioade a evoluþiei preistorice din Orient, numitã Khiamian (aprox. 10000-9500 bc), habitatul nu prezintã prea mari diferenþe faþã de Natufian, caracteristice fiind locuinþele rotunde sau ovale construite la suprafaþa solului, aºa cum sunt cunoascute în siturile Mureybet II (Siria), pe valea Eufratului, Azraq (oazã în Iordania), Naccharini (Antiliban) ºi Abu Madi (Sinai). Odatã cu perioada PPNA, între 10200-8800 bc, a avut loc o diversificare a formelor de habitat, majoritare fiind satele cu suprafeþe de pânã la 2-3 ha ºi dispãrând, în mare mãsurã, siturile din grote, pe lângã locuirile rurale anterioare apãrând aºezãri cvasiurbane. Locuinþa rotundã, cu diferite variante (semiîngropatã, cu scarã de acces, la Jérichon/Tell es Sultan, casa micã semiîngropatã, de 2-3 m diametru, ºi realizatã din stuf uns cu lut ca la Tell Aswad, coliba la Jerf el-Ahmar, construcþia adâncitã sau de suprafaþã cu divizare interioarã la Mureybet sau cu pereþii de piatrã, la Netiv Hagdud), a rãmas tipul întrebuinþat frecvent. Aºezarea de la Jerichon (Tell es Sultan) a dovedit o extraordinarã dezvoltare încã din PPNA, faza mai recentã, datatã între 9000-8300 bc, locuinþele semiîngropate rotunde fiind construite pe o temelie de piatrã, pereþii fiind ridicaþi din cãrãmizi de argilã crudã, cu secþiune plan-convexã, legate cu lut, cu podeaua dalatã ºi o scarã de acces. De asemenea, în aceastã staþiune sunt cunoscute ºi construcþii de mari dimensiuni, realizate, utilizate ºi întreþinute, fãrã îndoialã, în colectiv. Este vorba de un zid de incintã, construit din piatrã, cu o grosime de 3 m, considerat ca fãcând parte dintr-un sistem defensiv sau de protecþie împotriva

192

Dumitru Boghian

inundaþiilor a localitãþii cu caracter protourban sau chiar urban, ºi de un turn circular de piatrã, cu diametrul de 10 m la bazã, ºi înãlþimea pãstratã de 8,50 m, cu scarã interioarã de acces la etaj. Toate aceste elemente pun problema unei organizãri interne deosebite a comunitãþii teritoriale de la Jérichon (Tell es Sultan), care ar fi atins, potrivit unor calcule ale specialiºtilor, cifra de aproximativ 3000 de locuitori, înflorirea sa datorându-se activitãþilor comerciale ºi mai puþin producerii de hranã. La Mureybet, în faza a III-a, datatã între 9500-8700 bc, unele dintre locuinþele rotunde, semiîngropate sau de suprafaþã, construite din chirpici, erau mai spaþioase, pânã la 6 m în diametru, cu interiorul bine diferenþiat (locuri pentru dormit, camere ºi cãmãri pentru produse, vetre etc.), acoperite cu o platformã lutuitã. Aceste locuinþe erau alipite sau învecinate cu spaþii colective între ele, unde se aflau gropi-cuptor cilindrice, construite cu bolovani la partea superioarã, înconjurate cu numeroase resturi menajere. Din aceastã aºezare ºi fazã provine o locuinþã (de cult ?) pe pereþii cãreia s-au descoperit urme de frescã pictatã cu un decor geometric reprezentând cãpriori negri sau poate roºii pe fond alb, o primã manifestare de artã neoliticã orientalã integratã în arhitecturã. Cãtre sfârºitul fazei Mureybet III B s-a produs o modificare radicalã în domeniul construcþiei de locuinþe, pusã în legãturã (Jacques Cauvin) ºi cu o serie de mutaþii petrecute la nivelul spiritual al comunitãþilor neolitice timpurii. Astfel, la Mureybet (III B) ºi Cheikh Hassan sunt atestate primele construcþii rectangulare, cunoscute pânã în prezent în lume, subîmpãrþite în mai multe camere de mici dimensiuni (cca 1 m p), construite din bucãþi de cretã moale, cioplite în formã de þigarã, legate cu mortar, care au avut, probabil funcþia de “silozuri”, alãturi de acestea coexistând ºi locuinþele rotunde, mici (aprox. 3-4 m diametru), monocelulare. Se pare cã satul de la Mureybet avea, de pe la 9000 bc, o suprafaþã de circa 2 ha, legatã ºi de o anumitã explozie demograficã localã. În regiunea Munþilor Zagros, au existat diferite forme de organizare a habitatului în PPNA, majoritatea aºezãrilor, de duratã sau sezoniere, fiind întemeiate sub cerul liber, cuprinzând, cel mai adesea, locuinþe rotunde de suprafaþã ºi bordeie, dupã cum este demonstrat de descoperirile de la Karim Shahir, Mlefaat, Ganj Dareh (E) ºi Zawi Chemi Shanidar (B). În perioada cuprinsã între între 7500-6000 bc, în zona iraniano-irakianã a aceloraºi munþi, la Ganj Dareh (nivelele A-D), Ali Kosh (faza Bus Mordeh) ºi Jarmo (nivelul preceramic) sunt cunoscute locuinþe rectangulare cu pereþii realizaþi din cãrãmizi crude, cu camere de mici dimensiuni, ºi, probabil, clãdiri etajate, constituind sate stabile, închegate, dar continuã sã fie utilizate ºi colibele rotunde, construite adesea din materiale uºoare, ca la Tepe Asiab ºi Tepe Guran (VT), care erau popasuri (sãlaºuri) sezoniere ale crescãtorilor de animale, putându-se vorbi ºi de o transhumanþã timpurie. Pentru perioada urmãtoare, a PPNB vechi ºi mijlociu (7600-6500 bc), sunt cunoscute diferite sisteme de construire a caselor, potrivit tradiþiilor moºtenite ºi achiziþiilor realizate de-a lungul timpului. Astfel, în zona Damascului, la Aswad II ºi Ghoraifa au continuat sã se construiascã colibe rotunde din materiale uºoare, în timp ce la Beidha (Israel) se cunosc locuinþe pãtrate, dintre care unele cu etaj, pentru ca în PPNB recent aºezarea de la Abu Hureyra sã atingã o suprafaþã de 12

Primele societãþi cu economie de producþie

193

ha, cu case mai numeroase, dispuse regulat de-a lungul unor stradele, la ridicarea ºi înfrumuseþarea cãrora s-au folosit calcarul ºi varul stins. Cãtre sfârºitul mileniului al VIII-lea bc, în staþiunile din regiunea Munþilor Taurus ºi din Anatolia centralã ºi orientalã: Cayönü, Cafer Höyük, Ašikli, Hacilar erau construite locuinþe cu etaj care aveau infrastructuri rectangulare de piatrã, întrebuinþate, probabil, ca silozuri sau ca sisteme de asanare. Mileniul al VI-lea bc a adus, în Orient, o deosebitã diversificare a modului de întemeiere a aºezãrilor ºi de construire a locuinþelor, chiar în interiorul aceleiaºi culturi arheologice. Dacã în zona dunelor de pe coasta israelo-palestinianã se manifesta persistenþa unui anumit arhaism al habitatului, tradiþia caselor rotunde continuând sã fie deosebit de puternicã, cunoscându-se colibe simple, în gropi rotunde, cu silozuri ºi vetre sãpate în nisip, mai la nord, la El Kowm, în Siria, este atestat un sat stabil, cu suprafaþa de circa 6 ha, înconjurat de altele sezoniere, iar la Bouqras era prezentã arhitectura rectangularã, cu camere mici, care comunicau prin deschizãturi înguste. În regiunea siriano-cilicianã, în cadrul culturii Amuq, cu ceramicã de culoare cenuºie-neagrã, roºu închis ºi brunã-ciocolatie lustruitã (Dark Faced Burnished Ware/DFBW), erau cunoscute, în aceastã perioadã, situri foarte concentrate, amplasate în zone favorabile pentru dezvoltarea agriculturii ºi habitatului uman. În cadrul acestora, existau construcþii ºi locuinþe monocelulare rectangulare, cu pereþii ºi podeaua unse cu var, dupã cum sunt cunoscute la Tell Assouad, Amuq A ºi B, Ras Shamra V B, Mersin, Ramad III. Zona Mesopotamiei inferioare era, în timpul perioadei neolitice 5 (69006400 bc), aproape nelocuitã, sau, poate siturile mai vechi au fost acoperite cu straturi groase de aluviuni. Mult mai bine cunoscutã este locuirea neoliticã în restul Mesopotamiei ºi zona Zagros-ului, unde s-a dezvoltat complexul cultural Umm Dabagijah-Sotto-Hassuna-Samarra, care acoperã, din punct de vedere temporal, aceastã perioadã ºi cea urmãtoare (aproximativ 6400-5800 bc). În cadrul culturii Umm Dabagijah erau construite locuinþe mici, monocelulare, cu camere mici, pãtrate, dispuse în “case-vagon”, mari ºi alungite, cu accesul prin acoperiº, din care unele au servit, poate, ºi ca magazii (barracks), având interioarele amenajate prin folosirea mulurilor de ipsos. Purtãtorii culturii urmãtoare, Hassuna, au continuat sã foloseascã “construcþiile-vagon”ºi ipsosul pentru decoraþiuni interioare. În siturile de la Yarim Tepe I ºi Hassuna apar construcþii rotunde, cu acoperiºul în formã de cupolã, care amintesc de tipul de construcþie tholos. În cultura Samarra, arhitectura din aºezãrile mai importante se prezenta sub forma unor clãdiri rectangulare mari, multicompartimentate, unele cu planul în forma literei T, etajate, cu contraforturi de colþ, construite din cãrãmizi turnate în forme, în care trãiau mai multe familii. Tot în cadrul acestei culturi sunt semnalate ºi satele mici, cu o suprafaþã de pânã la 1 ha, legate de creºterea animalelor într-un sistem transhumant, aºa cum sunt cunoscute la Sotto în Sinjar-ul semiarid ºi în nivelul inferior de la Hassuna, precum ºi mici tabere montane de varã ca cea de la Shimshara (Zagros). Anatolia denotã, în mileniile VII-VI bc, o deosebitã înflorire a unor aºezãri, care pot fi considerate ca adevãrate staþiuni cu caracter protourban. Astfel,

194

Dumitru Boghian

aºezarea de la Çatal Hüyük, în timpul perioadei 5 era un sat de mari dimensiuni (aproximativ 12 ha), de tipul “adunat”, aglutinant, având case rectangulare, cel mai adesea compuse din douã camere, înghesuite una lângã alta, cu accesul prin acoperiº. Pereþii caselor erau realizaþi din cãrãmizi crude, dispuse în alternanþã cu bârne, ºi erau unºi cu lut, tencuiþi cu ipsos ºi var, iar comunicarea între camere se fãcea prin deschizãturi înguste, rotunde sau ovale, aºa cum se cunoºteau ºi pe cursul mijlociu al Eufratului. Prin dimensiunile sale, prin arhitecturã ºi construcþiile de cult, prin tipul de economie practicat, în care comerþul cu obsidian ºi meºteºugurile aveau un loc central, aceastã aºezare a fost consideratã un adevãrat oraº neolitic (C. Renfrew). Un alt important sit neolitic anatolian a fost cel de la Hacilar (nivelurile VI-II), care dateazã din perioada 6. Locuinþele din aceastã aºezare, dintre care unele aveau etaj, erau rectangulare, cu camere mari, ºi acces normal pe uºi. Pentru perioadele neolitice 6 ºi 7 (5800- 5400 bc), în cadrul culturii Halaf se observã cã, alãturi de construcþiile rectangulare, cu camere lungi ºi înguste sau cu camere mici, s-au construit ºi clãdiri circulare, cu acoperiºul în formã de cupolã ºi o antecamerã rectangularã, potrivit planului zis “gaura cheii”, numite tholoi, ridicate din lutuieli ºi cu pereþii ºi podeaua tencuite cu ipsos, demne de reþinut fiind descoperirile de la Tell Halaf ºi Tell Arpachyah, care au cunoscut o deosebitã înflorire datoratã, mai ales, meºteºugurilor ºi comerþului. În timpul aceloraºi perioade, în regiunea Zagrosului irakian, în cultura Jarmo, era cunoscutã arhitectura rectangularã, pluricelularã, casele, cu pereþii realizaþi din lutuieli, aveau cuptoare cu cupolã, denotând sedentarizarea mult mai accentuatã a grupelor umane montane, ca la Jarmo, Tepe Guran (nivelele O-M), Ali Kosh, Changha Sefid, pe lângã care existau tabere sezoniere, de varã, ca cele de la Sarab, cu locuinþe de tip bordei. Un pas însemnat, în domeniul arhitecturii, se face în Orient în timpul perioadelor neolitice 6-9 (aproximativ 6400-4500 bc), observându-se trecerea cãtre construcþiile protourbane, predominant monumentale, cu o separare evidentã a spaþiului privat de cel colectiv, public. Un bun exemplu, în acest sens, este cultura Obeid (numitã ºi Eridu) dezvoltatã în câmpia aluvialã a Eufratului, cãreia îi erau caracteristice casele rectangulare, monocelulare, despãrþite, cel mai adesea, de sectorul public, ca la Eridu (nivelurile 19-15), Ouelli ºi Tell Obeid, construite din cãrãmizi turnate în forme, ºi locuinþele rectangulare cu mai multe camere, dispuse în jurul uneia centrale, diferite prin dimensiuni de clãdirile publice, ca la Tell Gawra, în partea de nord a acestei civilizaþii. De asemenea, existau ºi clãdiri de mari dimensiuni, monumentale, realizate pe platforme amenajate ºi temelii înalte, considerate de unii specialiºti drept temple, prototipuri ale viitoarelor ziggurate, de alþii construcþii cu caracter comunitar, în care se adunau fruntaºii comunitãþilor respective sau erau sedii ale unor instituþii de conducere, aºa cum se cunosc, mai târziu, în cadrul civilizaþiei sumeriene. Alãturi de aceste aºezãri, de tipul satelor mari ºi staþiunilor protourbane, poate chiar urbane, dezvoltate ca urmare a practicãrii meºteºugurilor specializate, a comerþului terestru ºi fluvial, existau, în Mesopotamia inferioarã, sate mici, alcãtuite din colibe construite din stuf ºi argilã, aºa cum s-au pãstrat, în unele

Primele societãþi cu economie de producþie

195

cazuri, pânã astãzi, care gravitau, probabil, în jurul primelor. Revenind la zona siriano-cilicianã, în perioada 8 (5400- 5000 bc), cultura Amuq D, se observã o sãrãcire ºi o decãdere a construcþiilor, aºa cum este vizibil la Ras Shamra IIIC, sau o distrugere violentã a unor fortificaþii, ca la Mersin XVI, pusã în legãturã cu expansiunea nepaºnicã a purtãtorilor culturii Obeid. În cea de-a doua jumãtate a mileniului al V-lea ºi începutul mileniului al IV-lea bc, în regiunea israeliano-palestinianã locuinþele simple, de tip bordei, ca cele de la Jerihon (PNB) au fost înlocuite cu case de piatrã, în timp ce la Byblos, din Neoliticul recent se trece la construcþiile monumentale ºi temple, înconjurate de incinte, marcând etapa urbanizãrii propriu-zise. La fel de diversificat ºi interesant a fost habitatul uman ºi în zona europeanã, aºezãrile, locuinþele, complexele ºi anexele gospodãreºti, fiind întemeiate într-o varietate de condiþii, fapt care denotã o mare adaptabilitate a comunitãþilor umane la diferiþi factori geografici ºi climatici locali. În sud-estul Europei existã numeroase aºezãri de tip tell, cunoscute în câmpia Thessaliei, în Macedonia, Thracia ºi valea Dunãrii inferioare ºi mijlocii. În aceastã zonã nu se poate pune, deocamdatã, problema continuitãþii între formele de habitat epipaleolitice ºi cele neolitice aceramice, ultimele fiind destul de discutabile. Cel mai bine cunoscute sunt aºezãrile sãteºti ale culturii Protosesklo, (mileniie al VII-lea - al VI-lea bc) care a acoperit, în Neoliticul timpuriu, o mare parte a Peninsulei Balcanice, întemeiate pe pantele joase ale dealurilor, pe terasele joase ale râurilor ºi de-a lungul câmpiilor fertile, suprapunerea mai multor situri ducând la formarea unor magoulas ºi toumbas. Locuinþele cunoscute, deocamdatã, erau cele de tip pãtrat sau rectangular, unele realizate cu ajutorul stâlpilor de lemn, ca la Argissa ºi Achileion, uneori pe temelii de piatrã (Achileion), altele cu pereþii din cãrãmizi crude (Argissa), cu una sau douã camere, ºi aveau acoperiºuri “în patru ape”, sprijinite pe stâlpi interiori groºi. La Nea Nikomedia s-a folosit un sistem de construcþie particular constituit dintr-o temelie întãritã alcãtuitã din stâlpi groºi, distanþaþi la circa 1 m, între care erau prinºi montanþi mai subþiri care formau armãtura (osatura) pereþilor, unºi la interior ºi la exterior cu un strat gros de lut. Unele elemente ale acestei arhitecturi rectangulare au fost continuate de purtãtorii culturii Sesklo, din Neoliticul mijlociu grecesc, care succede genetic ºi cronologic cultura anterioarã. Unele aºezãri denotã o deosebitã stabilitate a locuirii, la Otzaki-Magoula cunoscându-se nu mai puþin de opt faze de construcþie, care însumeazã circa 4 m de depozit arheologic aparþinând acestei culturi. Situl eponim al acestei culturi dovedeºte o organizare deosebitã, având înfãþiºarea unui “oraº” care avea un sistem de incinte defensive care înconjurau un megaron central, reconstituirea fiind, bineînþeles ipoteticã. Locuinþele de la Otzaki-Magoula erau rectangulare simple sau case cu douã camere, cu ante, de tip megara, fiind înºiruite una lângã alta. În aºezarea de la Tsangli, erau construite case aproape pãtrate, ridicate din cãrãmizi crude pe temelii de piatrã, Pe fiecare perete se aflau câte douã intrânduri care subîmpãrþeau spaþiul casnic ºi facilitau realizarea acoperiºului. Aceste moduri de construire a locuinþelor este justificat ºi de modelele miniaturale ale unor asemenea clãdiri, acoperiºul lor

196

Dumitru Boghian

fiind redat în pantã, susþinut de stâlpi interiori. La Sesklo se cunosc locuinþe etajate, cu planºeu intermediar sprijinit pe grinzi încastrate în zidãrie. La sfârºitul Neoliticului mijlociu ºi în Neoliticul recent grecesc, în cadrul culturii Dimini, în staþiunea eponimã existã o serie de elemente arhitecturale evoluate. Staþiune se aflã pe un loc înalt, numit “acropola” de la Dimini, ºi era înconjuratã de ziduri concentrice, cu caracter complex, de susþinere, demarcare ºi defensiv. Locuinþele mai modeste se grupeazã în jurul unor megara mari, vorbind de o organizare internã ierarhizatã. Mai puþin cunoscute sunt structurile arhitectonice din Neoliticul timpuriu carpato-balcanic. Odatã cu deplasarea din centrul anatoliano-egeano-sud balcanic spre NV ºi N, habitatul comunitãþilor neolitice a suferit un proces de rudimentarizare, prin înglobarea în cadrul tradiþiilor originare a unor influenþe primite din partea grupurilor mezolitice, pe care le-au cucerit ºi, poate, asimilat. De asemenea, întâlnind medii geografice sensibil diferite, comunitãþile neolitice nou venite au trebuit sã adopte soluþii constructive noi. De aceea, la începutul Neoliticului din aceastã zonã, pentru locuire au fost utilizate bordeie de diferite forme ºi adâncimi, care reprezintã o bunã adaptare la noile condiþii de mediu, ºi locuinþe de suprafaþã simple, de paiantã, (Gura Baciului, Cârcea, Ocna Sibiului). Aceste tipuri de locuinþã se menþin ºi ulterior, în cadrul complexului Starèevo-Criº, când sunt cunoscute ºi locuiri în peºteri. Mai deosebite au fost unele locuinþe de suprafaþã, construite din lemn ºi lutuialã, având ca instalaþii cuptoare cu boltã, din care una etajatã (Stara Zagora-Spital, în Bulgaria) aparþinând culturii Karanovo II sau casele cu etaj, lucrate din lut din cultura Èavdar-Kremikovci (Slatina lângã Sofia). Chiar dacã purtãtorii culturii cu ceramicã liniarã, aparþinând variantei occidentale au pãstrat, în rãspândirea lor spre nord-est ºi est, multe elemente tradiþionale, în spaþiul carpato-danubiano-pontic aceste comunitãþi nu au construit ºi folosit, cel puþin pânã în stadiul actual al cercetãrilor, locuinþe mari, cu mai multe încãperi, aºa cum sunt cunoscute în arealul central ºi vest-central european, ci au realizat doar locuinþe de dimensiuni modeste, de tipul unor colibe uºoare, ºi bordeie de diferite forme ºi adâncimi. Migraþia chalcoliticã anatoliano-balcanicã de tip vinèian (Vinèa ºi Dudeºti) ºi Hamangia pare sã fi adus un tip superior de locuinþã eneoliticã, de suprafaþã cu platformã pe butuci despicaþi, unsã cu lut, ºi pereþi de argilã bãtutã pe o carcasã de împletituri de nuiele, pe furci sau stâlpi, cu acoperiºul realizat din paie sau stuf, cu vetre ºi cuptoare interioare. Acest tip de locuinþã, care denotã o preocupare de asigurare a unui habitat cu un plus de confort ºi sanitate, în condiþiile de umiditate crescutã din Atlantic, s-a rãspândit rapid, direct sau prin aculturaþie, în toate complexele culturale eneolitice din zonã (Petreºti, Tiszapolgar/Româneºti, Boian - Gumelniþa - Karanovo VI - Kodžadermen, Precucuteni - Cucuteni Tripolie, Sãlcuþa - Krivodol - Bubanj Hum etc), fãrã ca celelalte tipuri de locuinþe (bordeiele ºi locuinþele de suprafaþã fãrã platformã) sã disparã total. În multe cazuri, comunitãþile umane eneolitice au ocupat amplasamente mai vechi, aºezãrile de tip tell fiind destulde numeroase. În Eneoliticul carpato-balcanic ºi carpato-niprovian (complexele culturale Gumelniþa - Karanovo VI - Kodžadermen ºi Cucuteni - Tripolie) se cunosc

Primele societãþi cu economie de producþie

197

elemente de sistematizare a locuinþelor în cadrul aºezãrilor, fortificate cu ºanþuri ºi valuri de apãrare, acestea fiind grupate de-a lungul unor uliþe/stradele sau erau dispuse în cercuri mai mult sau mai puþin regulate. Cãtre sfârºitul complexului cultural Cucuteni - Tripolie, în aria rãsãriteanã a acestuia, au fost întemeiate aºezãri gigantice, de câteva sute de hectare, considerate, pe drept cuvânt, de caracter protourban ºi militar, ca cele de la Petreni (Rep. Moldova), Majdaneþk, Taljanki, Dobrovody (Ucraina). Neoliticul ºi Eneoliticul central-european, tributar unor tradiþii mezolitice locale mai puternice, pe care s-au grefat importante elemente anatoliano-egeobalcanice, este reprezentat de complexul cultural al ceramicii liniare ºi de mozaicul de civilizaþii succesoare ale acestuia. Tipul principal de locuinþã al purtãtorilor acestui complex cultural era casa rectangularã ºi alungitã, de mari dimensiuni, pânã la 45-50 m ºi o lãþime de pânã la 6-8 m, construitã pe stâlpi, cu pereþii realizaþi din împletituri de ramuri ºi nuiele, acoperiþi cu un strat gros de argilã, compartimentatã în mai multe încãperi, din care unele au fost pictate la interior sau vãruite. Modul de dispunere a stâlpilor de susþinere prezintã anumite diferenþieri, fiind decelate, pânã în prezent, case în “Y” ºi cu aliniamente de trei rânduri, oarecum paralele. Dintre cele mai importante descoperiri, pot fi amintite cele de la Bylany (Boemia), Olszanica ºi Oslonki (Polonia), Köln-Lindenthal (Rhenania de Nord-Westphalia), Hienheim (Bavaria) ºi Vaihingen/Enz (Baden-Württemberg, Germania), Elsloo ºi Sittard (Limbourg, Olanda), Darion (Liège, Belgia), Cuirylès-Chaudardes (Franþa) etc. Locuinþele de mari dimensiuni au fost considerate fie case locuite pentru familiile mari, cu mai multe generaþii, fie locuinþe ale ºefului de clan/obºte, fie clãdiri comunitare pentru adunãri. Cele mai importante staþiuni liniar-ceramice au fost înconjurate cu unul sau mai multe ºanþuri de apãrare, completate cu valuri ºi palisade, având un rol utilitar evident, pentru protecþia locuitorilor, vitelor, culturilor, atunci când locuirile erau întemeiate în apropierea pãdurilor sau a unor cãi de comunicaþiem, dar ºi unul cultic, pentru delimitarea spaþiului sacru al aºezãrii. Aceste incinte fortificate, care închideau spaþii diferite ca suprafaþã, sunt cunoscute la Vaihingen/Enz (Baden-Württemberg), Köln-Lindenthal ºi Langweiler 8 ºi 9 Aldenhoven (Rhenania de Nord-Westphalia, Germania), Darion (Liège, Belgia) etc., dovedind ºi existenþa unei stratificãri sociale, politice ºi militare. În cadrul Neoliticului lacurilor (lacustru) se pune problema existenþei aºanumitelor locuinþe palafite, mari, realizate din lemn, pe piloni/piloþi, construite la marginea lacurilor, dupã unele opinii (Oscar Paret), sau în largul întinderilor de apã al lacurilor, dupã altele. Cercetãrile interdisciplinare mai noi aratã cã este vorba de locuinþe realizate la marginea unor întinderi de apã (Charavines ºi Clairvaux/Franþa, cercetãri Anne-Marie ºi Pierre Petrequin), care, ulterior, dupã încetarea existenþei aºezãrilor, datoritã unor condiþii climatice deosebite (creºterea nivelurilor unor lacuri alpine) ºi nu numai, au fost îngropate în sedimente ºi pãstreazã foarte bine vestigiile arheologice. De asemenea, mai sunt cunoscute ºi aºezãri întemeiate în zona unor turbãrii (Ehrenstein/Alb-Donau Kreis, în Baden Wurtemberg/Germania, Egolzwil/Cantonul Lucerna, în Elveþia, ºi Sweet Track/Somerset în Anglia). Toate acestea demonstreazã capacitatea omului neoliticului ºi eneoliticului de a se adapta unor condiþii particulare de mediu, într-o

198

Dumitru Boghian

mare diversitate a formelor de habitat.

V. 2. 7. “Revoluþia” spiritualã neoliticã ºi eneoliticã Tr e c e r e a l a n o i l e moduri de viaþã, neolitice ºi eneolitice, cu întreg cortegiul de transformãri, a determinat ºi o profundã modificare a spiritualitãþii producãtorilor. Trebuie remarcat, pe de o parte, cã în Orient, acolo unde noul mod de viaþã s-a impus printr-o evoluþie fireascã, poate fi sesizatã o anumitã continuitate spiritualã între Paleoliticul superior, Epipaleolitic - Mezolitic ºi Fig. 83. Plasticã antropomorfã ºi zoomorfã N e o l i t i c î n c a d r u l din Orient (PPN) (dupã Cauvin J.) reprezentãrilor plastice, vorbind de modul în care cultul fecunditãþii ºi fertilitãþii din Epoca pietrei cioplite evolueazã spre noi forme în Neolitic ºi Eneolitic. Stau dovadã, în acest sens, statuetele feminine de piatrã sau cuplurile, redate uneori în poziþii explicite de acuplare, descoperite în unele aºezãri natufiene sau aparþinând perioadei PPNA. Pe de altã parte, mai ales în Neoliticul central ºi nord-vest european, se observã o interesantã împletire între vechile tradiþii spirituale epipaleolitico-mezolitice ºi cele neolitice vehiculate prin migraþie sau aculturaþie, conferind o anumitã originalitate de la zonã la zonã. Alte specificitãþi ale spiritualitãþii neolitice se observã ºi în Extremul Orient. În spiritualitatea neoliticã, aºa cum arãta ºi Mircea Eliade, a existat o legãturã directã, misticã, între fertilitatea femeii- mamã ºi fertilitatea pãmântului mamã (Terra Mater, Terra Genitrix), exprimatã printr-o mare varietate de manifestãri ale agricultorilor ºi crescãtorilor de animale în principal: sanctuare ºi locuinþe de cult, complexe de cult, plasticã antropomorfã ºi zoomorfã aflatã în diferite asocieri etc. Este posibil, aºa cum arãta Jacques Cauvin, ca de la începuturile Neoliticului sã se fi configurat cuplul fundamental femeie-taur, implicând cele douã componente femininã, teluricã (chtonianã) ºi masculinã, solarã (uranianã) ale cultului fecunditãþii ºi fertilitãþii, vorbind de o veritabilã

Primele societãþi cu economie de producþie

199

revoluþie mentalã “la revolution des symboles” (fig. 83). Asemenea elemente ale spiritualitãþii neolitice se observã în cadrul sanctuarelor de la Çatal Hüyük, unde erau reprezentate bucranii aflate în asociere cu imagini feminine, redate în poziþii ginecologice ºi cu scene de vânãtoare culticã a taurului.

Fig. 84. Ipostaze ale Zeiþei - Mamã ilustrate în plastica de la Hacilar VI (dupã Mellaart J.) Din zona orientalã, aceste manifestãri spirituale s-au rãspândit spre zona europeanã, urmând direcþia de deplasare a comunitãþilor neolitice care au neolitizat Europa de sud-est ºi balcano-carpaticã. Din punct de vedere spiritual, lumea neoliticã carpato-balcanicã, care fãcea parte din Vechea Europã (Marija Gimbutas), conceputã ca o extensie a Lumii Vechi, reprezintã un fel de Orient dupã Orient, multe forme ale spiritualitãþii transmiþându-se direct sau indirect. În acest context se înscriu sanctuarele, locuinþele ºi complexele de cult, plastica antropomorfã ºi zoomorfã, femininã ºi masculinã, din lumea cicladicã, egeeanã ºi balcano-carpaticã, care prezintã, uneori, mari asemãnãri cu manifestãrile ºi realitãþile din zona orientalã. Cu cât se avanseazã spre Europa Centralã, vechile tradiþii spirituale orientale se estompeazã ºi, deºi se menþin, vãdesc o îmbinare originalã, aºa cum am mai arãtat, în cadrul complexului cultural liniar-ceramic, între gândirea comunitãþilor neolitice colonizatoare ºi vechiul fond epipaleolitico-mezolitic, care a fost asimilat. De aceea, reprezentãrile plastice antropomorfe ºi zoomorfe, feminine ºi masculine, sunt mult mai rare, fiind realizate, mai ales, pe ceramicã, cultul fecunditãþii ºi fertilitãþii având alte forme de expresie, mai puþin evidente din punct de vedere arheologic. Este foarte posibil ca, de la începuturile Neoliticului încã, sã se fi configurat panteonurile cu paleodivinitãþi (fig. 84), care s-au individualizat în perioadele ulterioare, ºi sunt cunoscute din Epoca bronzului, între care divinitãþile vegetaþiei, naturii ºi/sau dragostei aveau un loc bine definit (Iºtar/Aºtarte ºi Dumunzi/Tamuz, Isis ºi Osiris, Cybele, Gea, Demeter ºi Persephone etc.), chiar dacã nu mai aveau locul central. Din Eneolitic, în spiritualitate ºi-au fãcut loc noi divinitãþi, teme, idei ºi practici magico-religioase, legate de dezvoltarea pirotehnologiilor (prelucrarea

200

Dumitru Boghian

superioarã a ceramicii ºi metalurgia cuprului), materializate în afirmarea tot mai puternicã, în cadrul cultului fecunditãþii ºi fertilitãþii, a componentei solare (uraniene), reprezentate, aºa cum arãta Mircea Eliade, prin diferite zeitãþi centrale sau secundare, inclusiv meºtesugãreºti ºi metalurgice (“stãpânii focului”, “fãurari divini ºi eroi civilizatori”, “fãurari, rãzboinici, maeºtrii ai iniþierii”, cultul soarelui, o “mitologie a metalelor” etc.). Configurarea panteonurilor cu paleodivinitãþi, existenþa sanctuarelor, a locuinþelor ºi complexelor de cult, a diferitelor ,manifestãri ºi practici magicoreligioase, existenþa, probabilã, a unui personal religios, cu loc ºi rol bine definit, vorbesc de importanþa religiei în viaþa spiritualã neoliticã ºi eneoliticã. De asemenea, se poate constata cã unele dintre miturile cosmogonice ºi antropogonice îºi aflã unele rãdãcini în mentalul Epocii neolitice ºi eneolitice, trasmiþându-se, pe cãi mai puþin elucidate, pânã astãzi. În ceea ce priveºte ritul funerar, credem cã ºi acesta era legat de cultul fecunditãþii ºi fertilitãþii, existenþa ºi postexistenþa fiind înþelese ca etape obligatorii în ciclul “eternei reîntoarceri” (Mircea Eliade): viaþã-moarterenaºtere. Diversitatea riturilor funerare de inhumaþie exprimã variante ale unor concepþii închegate, parþial moºtenite din Paleoliticul superior ºi EpipaleoliticMezolitic. În anumite zone, mai ales europene, ºi-au fãcut loc, de la începuturile Neoliticului, e drept timid, riturile funerare ale incineraþiei, care denota o anumitã modificare spiritualã, legatã de afirmarea cultului ºi divinitãþilor solare ºi de credinþele potrivit cãrora numai corpul era trecãtor iar sufletul /spiritul nemuritor, practici care se vor afirma în epoca bronzului. * * * Neoliticul ºi Eneoliticul reprezintã unele dintre cele mai importante perioade ale Preistoriei, când omul a realizat progrese materiale ºi spirituale deosebite, ale cãror moºteniri se pot urmãri pânã astãzi. Început în Orientul atâtor sinteze culturale, etnice ºi spirituale, care a reprezentat un important centru de invenþie, modul de viaþã neolitic s-a rãspândit direct, prin migraþie ºi colonizare, ºi indirect, prin aculturaþie, din aproape în aproape, spre zona europeanã, care reprezintã un spaþiu secundar ºi terþiar de neolitizare. Totodatã au existat ºi alte zone de neolitizare primarã, aºa cum au fost lumea extrem-orientalã (chinezã, indochinezã ºi indianã) ºi cea mezoamericanã, care au avut o anumitã specificitate a modului de viaþã ºi de gândire. Trãsãturile modului de viaþã neolitic: cultivarea plantelor, domesticirea animalelor, confecþionarea ceramicii, prelucrarea metalelor (aramã, aur), confecþionarea utilajului ºi armamentului litic, osteologic, cornular, de lut, lemn ºi metal, sedentarizarea comunitãþilor umane ºi “revoluþia” mentalã au reprezentat achiziþii fundamentale pentru evoluþia ulterioarã, istoricã, a societãþii umane.