Boghian, Incep Ist, Cap 1-2

SERIA ARHEOLOGIE

DUMITRU BOGHIAN ÎNCEPUTURILE ISTORIEI OMENIRII

DUMITRU BOGHIAN

ÎNCEPUTURILE ISTORIEI OMENIRII

EDITOR: CONSTANTIN-EMIL URSU

EDITURA BUCOVINA ISTORICÃ SUCEAVA, 2003

Proiectul a fost realizat în cadrul Editurii Bucovina Istoricã Suceava Director editurã: ec. Laura URSU

Tehnoredactare ºi copertã: Constantin-Emil URSU

Lucrare finanþatã parþial din Grantul CNCSIS 5/429/2002

Toate drepturile rezervate © Editura Bucovina Istoricã Suceava 2003 Str. Lazãr Vicol-4-E56bis-B-2, Suceava-5800, România tel.: (+04)-0230-520449; (+04)-0744-694018; (+40)-0744-523628 e-mail: [email protected]

ARGUMENTUM Am pãºit în mileniul al III-lea al erei creºtine ºi pare cã timpul are din ce în ce mai puþinã rãbdare. În aceastã scurgere din ce în ce mai rapidã a vremii, ca fiinþe vremelnice, atenþia noastrã se îndreaptã statornic, deopotrivã, spre un viitor pe care-l scrutãm cu o oarecare neliniºte, generatã, firesc, de necunoscutul care ne aºteaptã, într-o epocã din ce în ce mai tehnicizatã ºi informatizatã, ºi cãtre trecut, încercând sã pãtrundem dimensiunile noastre istorice, de la puþin relevatele origini pânã la starea actualã. În acest context, cunoaºterea începuturilor istoriei exercitã asupra noastrã o nealteratã atracþie, Arheologia preistoricã ºi Preistoria generalã contribuind, nu fãrã eforturi ºi dificultãþi, uneori majore, într-o manierã decisivã, la luminarea acestei pãrþi a trecutului uman. În acest demers, trebuie sã þinem seama cã nu existã populaþii ºi popoare “de dinainte de istorie” ci diferã doar metodele noastre de abordare istoriograficã ºi de investigare a trecutului de dinainte ºi de dupã inventarea scrierii. Descoperirile tot mai numeroase, într-o cadenþã tot mai rapidã, de izvoare arheologice preistorice, au oferit cercetãtorilor un important material factologic, care au îmbogãþit cunoºtinþele asupra acestei perioade. Mai mult, în absenþa izvoarelor scrise, arheologia preistoricã ºi preistoria generalã se îndreaptã spre metodologiile proprii ºtiinþelor naturii, fizico-chimice ºi filosofico-culturale, pentru a conferi fiabilitate ºi obiectivitate reconstituirilor istorice, sistemelor de periodizare ºi cronologie ºi analizei materialelor descoperite. De aceea, multe din cunoºtinþele ºi datele referitoare la preistorie, obþinute în ultima jumãtate de veac, au devenit caduce în faþa “ofensivei” noilor descoperiri ºi interpretãri, arheologia preistoricã ºi preistoria generalã înscriindu-se, astfel, în mersul general ascendent al ºtiinþei contemporane. Având în vedere ritmul rapid de acumulare a noilor cunoºtinþe ºi interpretãri, trebuie sã fim pregãtiþi pentru noi modificãri ale viziunii noastre despre acel atât de atractiv illore tempore al începuturilor istoriei, deoarece Arheologia, cu toate eforturile ei, nu a adus la lumina zilei decât mai puþin de o treime din uriaºele depozite ale trecutului, iar noile modalitãþi de interpretare ale acestora pun problema unor reconstituiri complexe ºi integrative, structural-sistemice, funcþionaliste, culturalantropologice ºi psiho-sociale. Din pãcate, oricât de optimiºti am fi, cunoaºterea istoricã nu va avea, probabil, niciodatã posibilitatea realã sã-ºi verifice adevãrurile vehiculate, cu atât mai mult pentru timpurile preistorice. Aceastã concluzie, oarecum tristã, asupra perspectivelor cunoaºterii istorice, nu trebuie sã ne demoralizeze ci, dimpotrivã, sã ne catalizeze acþiunile cognitive, pentru a descifra, cât mai mult, ºi, dacã se poate, cât mai obiectiv, din necunoscutul acestor vremuri de mult apuse. Rezultã, de aici, ºi raþiunea de a fi a acestei întreprinderi, care reprezintã o încercare modestã de a cãlãuzi paºii studenþilor ºi a tuturor celor interesaþi pe drumul plin de obstacole al cunoaºterii celui mai îndepãrtat trecut al omului ca fiinþã istoricã, în care diversitatea istoricã ºi socio-culturalã a fost regula, într-o

strânsã intercorelare a fenomenelor de continuitate ºi discontinuitate. Deºi, vorba cronicarului Miron Costin, “se sparie gândul” în faþa cantitãþii uriaºe de material informativ de parcurs ºi a multitudinii problemelor de abordat ºi “iaste a inimii durere” a le lãsa neluminate, am considerat necesarã o ordonare ºtiinþificã ºi didacticã a acestora, oferind cele mai importante repere de orientare în vederea studierii a ceea ce reprezintã majoritatea covârºitoare a timpului istoric, constituind, astfel, doar un punct de plecare spre alte încercãri similare. În acelaºi timp, am încercat, în limita posibilitãþilor de informare ºi interpretare, sã reflectãm, fãrã idei preconcepute, stadiul actual al cunoaºterii în acest domeniu, fiind siguri de perisabilitatea datelor, teoriilor ºi reconstituirilor transmise. Suntem conºtienþi cã o asemenea încercare este plinã de riscuri ºi de neîmpliniri, existând, în mod firesc, foarte multe alte viziuni ºi maniere de abordare a problematicii supuse atenþiei. Singuri, cititorii vor fi aceia care ne vor ajuta în îmbunãtãþirea demersului nostru, fapt pentru care îi asigurãm de recunoºtinþa ºi preþuirea noastrã ºi le urãm succes în rezolvarea problemelor, care începe prin a ne îndoi de adevãrurile considerate imuabile, deoarece întoarcerea spre cunoaºterea trecutului îndepãrtat nu mai este demult o atitudine romanticã ci o stringentã necesitate ºtiinþificã. În asemenea condiþii, ni se pare mai actual decât oricând îndemnul lui Vasile Pârvan de a avea o atitudine de “istoric al vieþii” care “…se uitã larg în lumea dimprejurul lui ºi vede cã popoarele nu se ºterg aºa de uºor de pe faþa pãmântului, cã, dimpotrivã, ca buruienile ºi copacii, care cresc parcã mai nãvalnic dupã câte un prãpãd de foc ori de ape, aºa ºi neamurile omeneºti se pãstreazã pe acelaºi pãmânt cu mare dragoste de brazda pe care din strãmoºi au arat-o. Iar când se întâmplã de-ºi mai schimbã portul ori graiul ori chiar numele amestecându-se cu frânturi de popoare strãine, pe care furtuna rãzboaielor le-a aruncat peste dânsele, ele rãmân în trupul ºi firea lor lãuntricã tot cele vechi”. Cãlãtoria noastrã în trecutul istoric cel mai îndepãrtat, care poate fi asimilatã cu o veritabilã incursiune în tunelul timpului, are drept jaloane procesele istorice esenþiale cum au fost: antropogeneza, dezvoltarea primelor forme ale structurilor economice, sociale, de-a lungul epocilor pietrei ºi metalelor, apariþia ºi manifestarea celor mai importante invenþii timpurii, care au marcat, în chip decisiv, devenirea ulterioarã a umanitãþii. Mãsura timpului a fost diferitã de la epocã la epocã, variind de la sutele ºi zecile de mii de ani, în paleolitic, la milenii, secole sau chiar decenii, în perioadele urmãtoare, desemnând, totodatã, ºi accelerarea ritmului devenirii istorice, materializatã în creºterea exponenþialã a cadenþei invenþiilor, odatã cu apropierea de vremurile mai noi. Înarmaþi cu mijloacele ºtiinþifice ale timpului modern, vã invit sã începeþi aceastã cãlãtorie, o adevãratã aventurã cognitivã, ridicându-vã la înþelegerea corectã a oamenilor ºi societãþilor din aceste vremuri demult apuse, care nu au fost deloc primitive. Vom vedea cã multe dintre civilizaþiile istorice, care pãstreazã, încã, nenumãrate enigme, au strãvechi ºi puternice rãdãcini în perioada preistoricã ºi protoistoricã, fiind o expresie a geniului creator uman.

Dumitru D. Boghian

CAP. I. Preistoria - început al istoriei I.1. Introducere în preistorie ºi concepte În decursul evoluþiei sale, omul a prezentat ºi prezintã douã tendinþe aparent contradictorii: pe de o parte privirile sale s-au întors, statornic, cãtre trecut, încercând sã descifreze care i-au fost strãmoºii ºi ce patrimoniu material ºi spiritual i-au transmis, pe de altã parte a cãutat sã strãfulgereze viitorul, pentru a ºti încotro se îndreaptã, atât ca individ cât ºi ca societate. În mod normal, între cele douã tendinþe existã fireºti apropieri, deoarece trecutul ºi viitorul fac parte organicã din fiinþa istoricã care este omul, fiind legate prin intermediul efemerului prezent. De la începuturile devenirii sale conºtiente, omul a încercat sã afle rãspunsuri la o serie de întrebãri fundamentale de Antropologie fizicã ºi Antropologie culturalã, de Istorie ºi Filosofie : Cine suntem, ca indivizi ºi societate? De unde provenim? Care a fost traseul evoluþiei noastre? Ce destin istoric avem? Încotro ne îndreptãm? (Quo vadis?), cercetarea trecutului exercitând o atracþie nealteratã asupra noastrã. În acest context, din trupul viguros al istoriei omenirii, ca ºtiinþã, s-a delimitat, în secolul al XIX-lea, Preistoria, reprezentând acea parte a timpului istoric pentru care nu se cunosc izvoarele scrise, cuprinsã între desprinderea omului din lumea animalã ºi apariþia marilor civilizaþii din lumea orientalã, care cunoºteau organizarea statalã ºi scrisul. În aceastã accepþiune, Preistoria este, de fapt, o Istorie a începuturilor îndepãrtate ale societãþii umane, înþeleasã ca o disciplinã istoricã sinteticã, cu un caracter particular, având drept obiect de studiu evoluþia omului ºi a diferitelor comunitãþi omeneºti, din toate spaþiile cunoscute ale Lumii Vechi ºi Noi, într-un interval temporal deosebit de îndelungat, care însumeazã, potrivit noilor cercetãri circa 4000 de milenii. Aceastã disciplinã, cu caracter istoric, opereazã cu o metodologie specificã de descoperire a izvoarelor sale ºi de reconstituire a modului de viaþã ºi de gândire ale diferitelor comunitãþi umane strãvechi. Prin finalitatea demersului sãu, Preistoria este o disciplinã ºtiinþificã umanistã, în vreme ce, prin modul de obþinere, interpretare, coroborare a surselor sale de informare ºi de reconstrucþie ºtiinþificã se aflã la graniþa dintre ºtiinþele fundamentale ºi cele sociale, conþinuturile ºi filosofia sa fiind, în esenþã, istorice. Constituirea Preistoriei, ca disciplinã ºtiinþificã cu caracter istoric, nu ar fi fost posibilã fãrã progresul general al cunoaºterii umane din perioada anterioarã, fiind favorizatã de descoperirile realizate în Geologia istoricã, Biologie ºi Zoologie, Antropologie fizicã, de conturarea mai precisã a statului Arheologiei ca ºtiinþã specialã, furnizoare de izvoare, de dezvoltarea Istoriei comparate a religiilor, de avântul Antropologiei culturale ºi a unor noi curente filosofice. În scurtã vreme, s-a realizat un salt important de la concepþiile mitologice, religioase ºi ºtiinþifice din antichitate, evul de mijloc, perioada renascentistã ºi

8

Dumitru Boghian

luministã spre o explicare raþionalã a vestigiilor strãvechi. Sãpãturile arheologice ºi descoperirile, efectuate în secolele al XVIII-lea ºi al XIX-lea, au avut ca urmare definirea treptatã a Arheologiei preistorice ºi Paleoantropologiei. Descoperirea ºi interpretarea unor complexe geologico-arheologicopaleontologico-antropologice au permis formarea unor imagini tot mai clare despre timpurile strãvechi ale omenirii ºi interpretarea unitarã a acestora, vorbindu-se, tot mai des, de vestigii antediluviene ºi diluviene, cercetãtorii fiind preocupaþi de realizarea unor scheme cronologice ºi tipologice cât mai precise. Dintre specialiºtii care s-au remarcat, în aceastã perioadã de început a cercetãrilor preistorice, pot fi amintiþi: J. Frère, F. Jouannet, M. Serres, Ph. Ch. Schmerling, W. Buckland, J. Boucher de Perthes, Ch. Lyell, Jean-Baptiste de

Fig. 1. J. Boucher de Perthes (1788-1868)

Fig. 2. J.-B. Lamarck (1744-1829)

La începutul secolului al XIX-lea, în urma progreselor realizate în procesul de cunoaºtere a începuturilor omenirii, filosoful german W. F. G. Hegel (1770-1831) a introdus noþiunea de preistorie (Vorgeschichte, Préhistoire, Prehistory, Doistorji), înþelegându-se prin aceasta, de regulã, o fazã premergãtoare a istoriei propriu-zise, cu sau fãrã legãturã cu aceasta. Noþiunea se va impune treptat, în perioada urmãtoare, ºi a fost folositã, cu predilecþie, din cea de-a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Tot în aceastã perioadã, s-au înmulþit cercetãrile arheologice preistorice, paleonto-logice, paleoantropologice ºi geologice, s-au fãcut noi încercãri de explicare a rezultatelor obþinute ºi de elaborare a unor scheme logice care sã surprindã evoluþia omului ºi societãþii. Descoperirea primelor vestigii ale artei mobiliare ºi parietale paleolitice, au adus noi date ºi au oferit noi lumini asupra spiritualitãþii oamenilor primitivi. În acelaºi timp, s-a impus, tot mai mult, metoda etnograficã în interpretarea vestigiilor strãvechi descoperite, prin analogie cu materialele oferite

Preistoria - început al istoriei

9

de comunitãþile umane, aflate în stadii retardate de dezvoltare, din Africa, Australia ºi cele douã Americi, pentru a înþelege, reconstitui ºi reda complexitatea societãþilor strãvechi. Tot în aceastã vreme, începe conturarea unor scheme cronologice, în care sã poatã fi încadrate ºi datate vestigiile descoperite. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, danezul Chr. Thomsen a clasificat exponatele de la Muzeul Naþional din Copenhaga dupã tipul de materie primã, stabilind „perioadele” pietrei, bronzului ºi fierului. Ulterior, Edouard Lartet (1801-1871) a realizat o altã clasificare a perioadei preistorice, folosind o schemã de „cronologie paleontologicã”, potrivit cãreia primele vârste ale începutului istoriei oamenirii erau stabilite dupã fauna fosilã cu care erau asociate materialele osteologice umane, delimitându-se: epoca ursului de cavernã, a elefantului, a rinocerului, a renului ºi a bourului. Ulterior, englezul John Lubbock, în lucrarea sa Man before history (1865), a fost cel care a divizat societatea preistoricã pe baza evoluþiei utilajului litic, stabilind douã perioade: Paleoliticul sau epoca veche a pietrei (cioplite) (Altsteinzeit, Old Stone Age, Paléolithique) ºi Neoliticul sau epoca nouã a pietrei (ºlefuite) (Jungsteinzeit, New Stone Age, Néolithique). Mai târziu, a fost introdusã o perioadã intermediarã, Mezoliticul, sau epoca mijlocie a pietrei (Mittelsteinzeit, Middle Stone Age, Mésolithique). Meritã a fi amintite ºi alte periodizãri. Astfel, Gabriel de Mortillet (1821-1898) a periodizat Preistoria (1869) în perioada “dominaþiei osului”, subîmpãrþitã în epocile La Madeleine ºi Aurignac, ºi perioada “dominaþiei silexului”, cu epocile Solutré ºi Le Moustier, pe care a modificat-o, mai apoi, introducându-se definirea diferitelor etape temporale din preistorie pe bazã de eponime. De asemenea, nu trebuie uitatã contribuþia lui Marcellin Boule (1861-1942) care, în lucrarea Essai de Paléontologie stratigrafique de l'homme (1888), a propus coroborarea, în realizarea periodizãrii preistorice, a datelor furnizate de geologie, cu perioadele glaciare ºi interglaciare, cu cele oferite de

Fig. 3. Henri Breuil

Fig. 4. André Leroi-Gourhan paleontologie, mai ales a fosilelor animale ºi umane tipice, ºi arheologie, în special studiile asupra uneltelor litice ºi osteologice asociate cu elemente de faunã.

10

Dumitru Boghian

În paralel, au fost elaborate ºi s-au folosit alte scheme cronologice, ale evoluþiei primelor comunitãþi umane, stabilite pe diverse criterii de Filosofia culturii ºi Antropologie culturalã, în acest sens remarcându-se: J. J. Rousseau, I. Kant, A. Ferguson, A. Schmidt, J. J. Bachofen, L. H. Morgan, K. Marx, Fr. Engels º. a. Schema generalã a cronologiei preistorice, aºa cum este cunoscutã astãzi, a fost completatã ºi dezvoltatã de “pãrintele preistoriei”, abatele Henri Breuil (1877-1961), ºi de continuatorul acestuia, Andre Leroi-Gourhan (1911-1986), fiind periodic revãzutã ºi adãugitã, potrivit datelor obþinute prin noile cercetãri. Din perioada interbelicã, dar, mai ales, dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, s-au acumulat foarte multe materiale arheologice, paleontologice ºi antropologice, care au favorizat conturarea cunoºtinþelor actuale referitoare la preistoria omenirii. În acest uriaº efort interdisciplinar, au fost angrenaþi preistoricieni, arheologi, paleontologi ºi antropologi, fiecare în parte ºi toþi laolaltã contribuind la reconstituirea istoricã a acestor timpuri atât de îndepãrtate. Dintre aceºtia s-au remarcat: Henri Breuil, Eugène Dubois, Davidson Black, Louis S.B. Leakey, Mary Leakey, Raymond Dart, M.F. Bordes, A. Leroi-Gourhan, Richard Leakey, Meave Leakey, Donald Johanson, Maurice Taïeb, Tim White, Yves Coppens, R. J. Braidwood, J. Mellaart, Gordon Childe, G. E. Wright, Hermann Müller Karpe, Colin Renfrew, Marija Gimbutas, J. Lichardus etc. Astãzi cercetarea preistoriei prezintã o deosebitã actualitate, achiziþiile de instrumentar ºi metodologie din cele mai noi discipline ºtiinþifice: Chimie molecularã ºi Fizicã nuclearã, Inginerie geneticã, Paleofiziologie, Paleopatologie, la care se adaugã ºi noile viziuni din Filosofie, Etnologie ºi Antropologie culturalã, toate oferind preistoricianului noi date ºi modalitãþi de interpretare a diferitelor categorii de izvoare ºi noi posibilitãþi de asamblare a acestora în cadrul elementelor de culturã minorã sau majorã. Mai mult, existã astãzi tendinþe interdisciplinare care permit coroborarea diferitelor categorii de informaþii în scenarii istorice, evolutive, studiind indivizii preistorici în comunitãþi ºi civilizaþii deosebit de complexe, înþelese ca spaþii ºi ecosisteme, economii, societãþi, mentalitãþi colective, spiritualitãþi vii ºi dinamice. În aceastã accepþiune, se observã cã Preistoria nu este altceva decât o Istorie a timpurilor strãvechi ale societãþii umane, o Istorie strãveche, o istorie a societãþilor primitive (Urgeschichte, Histoire des sociétés primitives, History of primitives societies, Istorija pervobytnaja obšèestv), înþelese doar ca timpurii sau incipiente ºi nicidecum ca simple ºi nedezvoltate, înapoiate. În mod evident, acestea au prezentat ritmuri ºi niveluri diferite de dezvoltare, în funcþie de condiþiile concrete, specifice fiecãrei zone ºi populaþii. În acelaºi timp, pledãm pentru eliminarea din limbajul specific al acestei discipline a noþiunilor de comunã primitivã ºi orânduire a comunei primitive, introduse de K. Marx ºi Fr. Engels, în cea de-a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, ºi utilizate de adepþii materialismului istoric, prin care se desemna o societatea bazatã pe egalitate, un fel de comunism primar, care ar fi fost specifice Paleoliticului, Epipaleoliticului ºi Neoliticului. Cercetãrile efectuate în secolul al XX-lea, mai ales dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, au condus la îmbogãþirea substanþialã a cunoºtinþelor despre

Preistoria - început al istoriei

11

Istoria strãveche a omenirii, ceea ce a determinat ca aceste noþiuni sã nu mai corespundã noilor modalitãþi de reconstituire istoricã a societãþilor ºi civilizaþiilor umane ºi nici pentru periodizarea diferitelor etape de dezvoltare. În acelaºi timp, credem cã ar trebui excluse, din domeniul înþelegerii ºi reconstituirii istoriei strãvechi a omenirii, a fenomenelor ºi proceselor economice, sociale, mentale, a civilizaþiilor ºi societãþilor, cliºeele uniformizatoare, naive, liniare, viziunile triumfaliste, continuu ascendente ºi progresive ale devenirii umane care formeazã un “folclor ºtiinþific” preistoric, pregãtindu-ne sã inserãm, pe trunchiul sãnãtos al vechilor cunoºtinþe, noile descoperiri, care pot schimba, uneori destul de mult, concepþiile noastre despre preistorie. Totodatã, existã în limbajul istoric noþiunea de Protoistorie, înþeleasã ca primã istorie, legatã, cel mai adesea, de evoluþia societãþilor umane în timpurile apariþiei primelor izvoare scrise. În ultimul timp, pentru a nu exista o suprapunere între conþinuturile noþiunilor de preistorie ºi protoistorie, s-a recurs la folosirea primeia pentru a desemna dezvoltarea omenirii în Paleolitic ºi Epipaleolitic (Mezolitic), în vreme ce cea de-a doua este utilizatã pentru evidenþierea evoluþiei în Neolitic, Eneolitic, Epoca bronzului ºi, în unele cazuri, Epoca fierului, fiind parte componentã a celei dintâi. În concluzie, Preistoria generalã sau Istoria societãþii strãvechi (primitive) reprezintã astfel partea integrantã a Istoriei omenirii, de la începuturile acesteia, ºi are ca obiect de studiu fenomenele ºi procesele produse într-un interval temporal deosebit de îndelungat, de aproximativ 4000000 ani, când sunt evidente elementele lungului, anevoiosului ºi complexului proces de antropogenezã, conturarea elementelor structurilor economico-sociale ºi spirituale din epoca pietrei ºi, în unele cazuri, din epoca metalelor, pânã la sfârºitul mileniului al IV lea bc, când apar, în Orient, marile civilizaþii care au cunoscut, printre altele, urbanizarea, diferitele forme de organizare statalã ºi izvoarele scrise. În mod normal, aceastã îndelungatã perioadã reprezintã fundamentul civilizaþiilor ºi evoluþiei istorice ulterioare ºi, de aceea, are o importanþã deosebitã pentru cunoaºterea noastrã, timpul preistoric, originar, acel illore tempore (Urzeit) exercitând o fascinaþie mereu vie.

I.2. Periodizarea preistoriei generale În urma cercetãrilor din ce în ce mai complexe, s-a realizat un tablou al periodizãrii ºi cronologiei Preistoriei generale, care, deºi este sprijinit pe date ºtiinþifice, este totuºi relativ, ilustrând nivelul actual de cunoaºtere ºi concepþiile actuale de reconstituire a acestui trecut istoric, inclusiv cele didactice, putând fi modificat, mai mult sau mai puþin, în viitor. Este vorba, în primul rând, de o periodizare arheologicã, completatã, în mãsura în care este posibil, de date de cronologie absolutã, celelalte modalitãþi de divizare a acestor timpuri istorice, dupã criterii social-economice, fiind grevate de o mare dozã de relativitate. Astfel, imensul interval temporal, de mai bine de 4000000 de ani, poate fi împãrþit, din raþiuni convenþionale, ºtiinþifice ºi didactice, în douã perioade fundamentale: Preistoria propriu-zisã, de la începuturile procesului de antropogenezã pânã la sfârºitul Epipaleoliticului (Mezoliticului), mileniile al IX-

12

Dumitru Boghian

lea / al VIII-lea bc, ºi Protoistoria, de la începuturile Neoliticului pânã la naºterea ºi manifestarea civilizaþiilor orientale (mileniile al IX-lea / al VIII-lea - al IV-lea / al III lea bc). Preistoria mai poate fi consideratã ºi Epoca pietrei cioplite, incluzând, la rândul sãu, Prepaleoliticul (cu aºa-numita culturã osteo-dontokeraticã), care acoperã intervalul temporal de la începutul procesului de antropogenezã pânã la folosirea primelor unelte de piatrã (aproximativ 4000000 2500000 ani bp), Paleoliticul inferior (sau timpuriu), (2500000 - 300000 ani bp), Paleoliticul mijlociu ( sau evoluat), (aproximativ 300000 bp - 45 / 40000 ani bc), Paleoliticul superior (sau târziu), (45 / 40000 - mileniul al XI-lea bc, în lumea orientalã, sau 10 / 8000 bc, în zona europeanã), ºi Epipaleoliticul (sau Mezoliticul), (mileniile al XIV-lea - al IX-lea bc, în lumea orientalã, sau 10 / 8000 6000 / 5000 bc, în lumea europeanã). Protoistoria cuprinde, în interiorul ei, Epoca pietrei ºlefuite, cu subdiviziunile sale: Neoliticul propriu-zis (mileniile al IX-lea / al VIII-lea mileniul al VI-lea bc, în lumea orientalã, sau 6000 / 5000 - 4000 bc, în zona europeanã), ºi Eneoliticul sau Chalcoliticul (mileniul al VI-lea - sfârºitul mileniului al IV-lea bc, în lumea orientalã, sau 4000 - 3000 / 2500 bc, pentru regiunea europeanã). Se poate considera cã limita dintre Preistorie ºi Protoistorie este constituitã de trecerea de la economia de pradã ºi consum, caracteristicã pentru Paleolitic ºi Epipaleolitic - Mezolitic, la cea de producþie, evidentã odatã cu Neoliticul. Potrivit principiilor fenomenologice, odatã cu apariþia izvoarelor scrise ºi a marilor civilizaþii orientale se considerã cã, pe plan universal, s-a produs trecerea la evoluþia istoricã propriu-zisã. Cu toate aceste scheme generale, omenirea s-a dezvoltat inegal, cu ritmuri ºi niveluri proprii pentru fiecare zonã ºi comunitate umanã, ºi, de aceea, pe lângã aceastã periodizare generalã existã periodizãri ºi cronologii speciale, particulare, regionale ºi chiar micro-regionale, reflectând specificul local, racordate mai mult sau mai puþin contextului universal. Astfel, pentru unele regiuni, considerate secundare sau marginale Lumii Vechi, aºa cum sunt cele nord-est europene, extrem orientale: nord-est ºi sud-est asiatice, australiene, sud-africane ºi americane, perioada protoistoricã se prelungeºte, uneori, foarte mult. Pentru zonele europene din afara regiunii greco-egeene, Preistoria cuprinde Epoca bronzului (mileniile al IV-lea / al III-lea - mijlocul mileniului al II-lea bc, în Orient, secolele al XII-lea/al VIII-lea bc, în lumea europeanã, ºi prima parte a Epocii fierului (secolele al XII-lea/al VIII-lea - al V-lea bc). În celelalte regiuni, caracteristicile dezvoltãrii preistorice ºi protoistorice se manifestã pânã în mileniul I ºi prima parte a mileniului al II-lea al erei noastre, pânã la marile descoperiri geografice, care au “introdus” în cunoaºterea istoricã o mare parte a Africii ºi Lumii Noi (unde s-au dezvoltat mari civilizaþii - olmecã, maya, aztecã, inca), în vreme ce, în cazul unor populaþii africane: boºimanii, pigmeii, masaii, sud americane: amerindienii amazonieni, cei din Podiºul Matto-Grosso, patagonezii, australiene: negritoºii, sau din zona polarã: eschimoºii, ca sã amintim numai câteva, societãþile tradiþionale, strãvechi, s-au conservat, cu inerente modificãri, pânã în zilele noastre.

Preistoria - început al istoriei

13

Periodizarea ºi cronologia Preistoriei generale rãmân probleme deschise ale cercetãrii din domeniu, precizându-se, îmbogãþindu-se, detaliindu-se ºi nuanþându-se ca urmare a noilor ºi importantelor achiziþii ºtiinþifice.

Prepaleoliticul

Preistoria propriu-zisã

Epoca pietrei cioplite

Paleoliticul

Inferior Mijlociu Superior

Epipaleolitic/mezolitic

Epoca pietrei Neoliticul ºlefuite

Protoistoria Epoca metalelor

Neoliticul

~ 4 - 2,5 mil. ani bp ~ 2,5 - 0,3 mil. ani bp ~ 0,3 - 0,04 mil. ani bp ~ 40000 - mil. XII bc Orient mil. XIV - IX/VIII bc Europa mil X/VIII - VI/V bc Orient mil. IX/VIII - VI/Vbc Europa mil. VII/VI - V/IVbc

Eneoliticul Orient mil. VI/V - IV/III bc (chalcoliticul) Europa mil. V/IV - IV/IIIbc

Epoca bronzului

Orient mil.IV/III - mijl.mil.II Europa mil.IV/III - II/I bc

Epoca fierului

Orient mijl.mil. II - mil. I bc Europa mil.II/I bc - sec. I bc

Tabelul I. Periodizarea Istoriei societãþii primitive (Preistoria generalã)

I.3. Demersul interdisciplinar în studierea Preistoriei Ca disciplinã istoricã sinteticã, Preistoria, înþeleasã ca Istorie a societãþii strãvechi (primitive), foloseºte, pentru a nu deveni o ramurã culturalã a imaginarului, în descoperirea surselor ºi reconstituirea trecutului îndepãrtat, atât un instrumentar ºi metode proprii de cercetare, de naturã istoricã, evident de o facturã specialã, cât ºi elemente, uneori esenþiale, dobândite de la alte ºtiinþe ºi discipline ºtiinþifice: Arheologia preistoricã, Antropologia fizicã, socialã ºi culturalã, Etnologie, Istoria comparatã a religiilor, Geologie istoricã, Paleogeografie ºi Paleontologie etc. Datele ºtiinþifice furnizate de acestea sunt coroborate, obþinându-se tablouri istorice despre evoluþia din zorii omenirii. Potrivit acestei viziuni sistemice, întreaga devenire a omului ºi societãþilor preistorice se încadreazã într-un ecosistem complex, subsistemele componente intercorelându-se reciproc (D. L. Clark). Cele mai multe date utilizate de Preistorie provin din subsistemul culturii materiale, fiind studiate de Arheologia preistoricã, care oferã o serie de elemente importante referitoare la subsistemele vieþii economice, psihologiei colective, sociale ºi spirituale. Trebuie sã arãtãm cã, deºi opereazã cu date certificate ºtiinþific, Preistoria nu lucreazã cu fapte istorice, cu evenimente încadrate precis în timp, în ciuda progreselor cronologiei absolute, ci foloseºte numai fapte arheologice,

14

Dumitru Boghian

etnologice ºi culturale, care sunt foarte greu de descifrat ºi asamblat în reconstituiri ºtiinþifice pertinente. Rezultã, de aici, un demers ºtiinþific cu multe trasee ipotetice, cu intrãri ºi ieºiri multiple, constând din numeroase ipoteze de lucru, care urmeazã sã fie verificate ºi certificate prin cercetãrile prezente ºi viitoare. Se observã, astfel, cã preistoria generalã are un caracter deschis, patrimoniul sãu factologic ºi ideatic îmbogãþindu-se permanent, ºi, de aceea, este necesarã, pe baza acumulãrilor ºtiinþifice, scrierea ºi rescrierea sa. În aceastã accepþiune, suntem conºtienþi de perisabilitatea conþinutului ºtiinþific al prezentei lucrãri, care reflectã doar stadiul actual de cunoaºtere al problemelor discutate. Cel care se apropie de descifrarea timpurilor strãvechi, pãtrunde într-un labirint al cunoaºterii, ºi trebuie sã fie conºtient cã nu va putea înainta fãrã a poseda, în loc de firul Ariadnei, o solidã pregãtire de specialitate, o metodologie ºtiinþificã ºi dorinþa de a afla ºi reda adevãrul, fie el, de multe ori, ºi relativ.

I.3.1. Preistoria ºi Arheologia Ocupându-se de reconstituirea începuturilor istoriei umane, Preistoria foloseºte o serie de izvoare speciale, între care, la loc de frunte, se aflã cele arheologice, furnizate de o ºtiinþã specialã (conexã) a Istoriei, Arheologia. Aºa cum arãtam mai sus, a existat o strânsã interdependenþã între drumul parcurs, spre statutul de ºtiinþã, de Preistorie ºi Arheologie, uneori acestea confundându-se. Dintre ramurile Arheologiei, pentru studierea începuturilor omenirii, ne intereseazã Arheologia preistoricã, care are aceeaºi finalitate ºtiinþificã, metodologie de cercetare ºi reconstrucþie istoricã. Arheologia preistoricã utilizeazã metode ºi procedee clasice ºi moderne de identificare, de prospectare, de semnalare a vestigiilor arheologice, de sãpãturã ºi înregistrare a rezultatelor acesteia, de analizã complexã a vestigiilor obþinute prin sãpãturi, de cronometrie relativã ºi absolutã, radiometrice ºi neradiometrice, de reconstituire a paleomediului ºi asamblare a tabloului istoric, de stocare ºi operaþionalizare a datelor obþinute. În categoria deosebit de largã a izvoarelor arheologice preistorice pot fi incluse: ecofactele (resturile de faunã ºi florã, studiate de Paleontologie), fosilele umane (materialele osteologice izolate sau asociate în complexe, cercetate Antropologia fizicã), artefactele (utilajul litic, osteologic, metalic, ceramica, piesele de cult, podoabele ºi obiectele de artã etc, care alcãtuiesc patrimoniul mobil), monumentele fixe (structuri de habitat uman - locuinþe, gropi, vetre, cuptoare, complexe gospodãreºti, sisteme de fortificaþie - ºanþuri, valuri, ziduri etc., construcþii de cult sanctuare, temple, picturi ºi sculpturi parietale, construcþii funerare necropole, tumuli (kurgane), dolmene, cromleh-uri etc.), complexele arheologice (categorii de vestigii aflate în conexiune: închise o groapã, o locuinþã izolatã, un mormânt, un depozit, dintr-o singurã secvenþã cronologicã, ºi deschise toate celelalte descoperiri asociate), definind trãsãturile diferitelor culturi arheologice (totalitatea manifestãrilor materiale ºi spirituale, asemãnãtoare între ele, care se rãspândesc la un moment dat, într-un anumit spaþiu), care nu pot fi identificate, întotdeauna, cu anumite etnosuri cunoscute istoric. Descoperirile arheologice sunt înregistrate cu precizie, spaþial, topografic

Preistoria - început al istoriei

15

ºi stratigrafic, în planuri generale ºi de detaliu, în profile stratigrafice, pe peliculã foto ºi bandã magneticã, sunt studiate în funcþie de situarea lor în complexele arheologice ºi corelarea cu alte piese identificate, pe niveluri arheologice, reconstituindu-se astfel complexele gospodãreºti (tehnocomplexele), spaþiile private ºi comunitare, locurile de cult etc. În laborator, vestigiile arheologice sunt supuse unor studii interdisciplinare (analize tipologice, materiale ºi tehnologice, funcþionale, de datare relativã ºi absolutã-radiometricã ºi neradiometricã, de culegere ºi prelucrare informatizatã a datelor etc.), prin care sã releve toate informaþiile care le conþin, servind astfel reconstituirii istorice complexe. Metodele de cercetare arheologicã vizeazã: prospectarea, sãpãtura arheologicã propriu-zisã, interpretarea materialelor descoperite, reconstituirea istoricã, cronologia relativã ºi absolutã etc. Metodele de prospectare ºi sãpãturã pot fi clasificate în: clasice: stratigrafia verticalã ºi orizontalã, comparativtipologicã ºi chorologicã (sau geografico-cartograficã); ºi moderne: aerofotogrametria, rezistivitatea electricã a solului, prospecþiuni geomagnetice ºi seismice, prospecþiuni magnetometrice, sonde fotografice, cercetarea subacvaticã, decapajul mecanic. Metodele de interpretare a materialelor descoperite ºi de reconstituire istoricã sunt: arheologia experimentalã, traseologia, fizico-chimice (spectroscopia, difracþia razelor X etc.), biologie molecularã ºi geneticã,

16

Dumitru Boghian

informatice (prelucrarea matematico-statisticã), iar cele de datare absolutã (radiometrice: potasiu-argon, radiocarbon, ºi neradiometrice: dendrocronologia, arheomagnetismul, geocronologia etc. Cercetarea arheologicã trebuie sã þinã seama cã aceste izvoare sunt formate numai din vestigii materiale neperisabile, celelalte fosilizându-se doar în condiþii speciale ºi, de aceea, sunt incomplete ºi insuficiente, deoarece nu relevã decât parþial structurile ºi relaþiile economice, sociale, juridice ºi spirituale, M. Eliade vorbind, pe bunã dreptate, de “opacitatea semanticã” a acestora. În acelaºi timp, arheologul are datoria de “a umaniza preistoria, care altfel rãmâne ca o geologie, dar figuratã prin aceea cã nu este pusã în legãturã cu viaþa, fie ºi animalelor, viaþa care este singura interesantã.” (N. Iorga), de a se desprinde de caracterul tehnic ºi tehnicist al analizei izvoarelor specifice ºi a face reconstituiri istorice. În asemenea condiþii, pentru reconstituirea societãþilor strãvechi, izvoarele arheologice trebuie coroborate cu alte categorii de izvoare: paleontologice, antropologice, etnologice, mitologico-religioase etc., cuprinse într-o nouã filosofie a istoriei, arheologul-preistorician devenind un adevãrat istoric al comunitãþilor strãvechi, care studiazã globalitatea vieþii de la începuturile istoriei.

I.3.2.Preistoria ºi Antropologia fizicã O altã disciplinã ºtiinþificã, cu care Preistoria generalã coopereazã foarte strâns, este Antropologia fizicã, cunoscutã ºi sub numele de Paleontologie umanã, care studiazã, din punct de vedere biologic, fosilele umane ce constituie izvoarele antropologice (australopiteci ºi diferite tipuri de oameni fosili), adicã “actorii” evoluþiei umane pe scena Preistoriei. Din secolul al XIX-lea, când s-a admis existenþa oamenilor fosili, ºi pânã în prezent s-au descoperit numeroase fosile umane, care au permis antropologilor definirea diferitelor tipuri umane, precizarea unuia sau mai multor “lanþuri evolutive” ºi completarea mereu actualelor “verigi-lipsã”, stabilirea zonei unde a început procesul de antropogenezã, “mutatã” din Asia de sud-est în Africa de est. În ultimul timp, graþie folosirii pe scarã largã a unor metode moderne, achiziþionate din genetica molecularã ºi medicinã, atenþia antropologilor s-a îndreptat spre studiul variabilitãþii diferiþilor taxoni, spre înþelegerea evoluþiei morfo-somatice ºi fiziologice a omului, inclusiv a dezvoltãrii creierului, a sistemului locomotor ºi poziþiei verticale ºi a aparatului fonator, care a înlesnit comunicare interumanã ºi deci socializarea, într-un lung ºi complex proces de antropogenezã, cu ritmuri ºi intensitãþi diferite, cu momente de continuitate ºi discontinuitate. În acelaºi timp, Antropologia fizicã coopereazã cu Antropologia culturalã ºi filosoficã, cu Sociologia ºi alte ºtiinþe, pentru înþelegerea cauzelor ºi modalitãþilor evoluþiei umane ºi relaþiile favorizante dintre diferitele aspecte de mediu, biologice ºi culturale, în cadrul acestei deveniri. S-au conturat, în literatura de specialitate, mai multe teorii, numite dupã numele iniþiatorilor lor sau metaforic. Se pot aminti teoriile monocentriste sau monofilectice, înguste (restrânse) sau largi (extinse), ºi policentriste (polifilectice),

Preistoria - început al istoriei

17

sau cele numite mai plastic: East Side Story, teoria Evei mitocondriale, teoria Arca lui Noe, Garden Eden, Out of Africa etc.

I.3.3. Preistoria ºi Antropologia culturalã, Etnologia ºi Etnografia Spre deosebire de ºtiinþele anterioare, Antropologia culturalã se ocupã de studierea populaþiilor ºi societãþilor primitive, care s-au conservat pânã azi, în interacþiunea elementelor lor ecologice, economice, sociale, juridice, mentale, artistice ºi religioase, asamblate, intim ºi interdependent, în culturi antropologice, care reprezintã o dezvoltare a culturilor arheologice, într-o complexã viziune sistemicã, încercându-se înþelegerea omului total. În acest context, Preistoria generalã poate folosi, pentru reconstituirea trecutului de care se ocupã, izvoarele oferite de Antropologia culturalã, provenite din înregistrarea culturilor primitive ale populaþiilor a cãror dezvoltare a rãmas “suspendatã” în preistorie, care ne relevã “modele vii” de societãþi umane incipiente, uneori cu forme de manifestare deosebit de elaborate. Cu toate acestea, preistoricienii trebuie sã fie atenþi deoarece aceste izvoare pot oferi numai posibilitãþi, modalitãþi de judecatã a realitãþilor strãvechi, ºi modelele date nu pot fi aplicate aidoma pentru cã ºi respectivele societãþi au cunoscut, la rândul lor, o fireascã evoluþie ºi pentru cã Istoriei nu-i este specificã nivelarea ºi uniformizarea, aºa cum reiese din anumite lucrãri, ci, dimpotrivã, marea diversitate culturalã. Preistoria generalã ºi Arheologia preistoricã pot obþine importante date de la Etnografie, ºtiinþa care se ocupã cu descrierea vieþii complexe, materiale ºi spirituale, a popoarelor cunoscute istoric, cu studierea cutumelor, obiceiurilor, particularitãþilor felului de viaþã, legãturilor cultural-istorice reciproce, reuºinduse, astfel, clasificarea popoarelor lumii, identificarea originilor, compoziþiei ºi rãspândirii acestora. Privitã sub aspectul formelor de manifestare materialã, Etnografia este o “arheologie înregistratã istoric”. În ultimul timp, Etnografia a evoluat spre Etnologie, care prezintã foarte multe elemente asemãnãtoare, uneori chiar o suprapunere cu Antropologia culturalã, pe lângã care au apãrut unele discipline de contact cum sunt Etnoarheologia ºi Etnoistoria. Avându-se în vedere principiile legãturilor genetice inverse (sau al continuitãþii inverse) ºi istorismului formelor de culturã materialã ºi spiritualã, izvoarele etnografice ºi etnologice faciliteazã studiul uneltelor ºi armelor care nu s-au pãstrat din timpurile strãvechi, cunoaºterea economiei ºi ocupaþiilor casnice ºi comunitare, obiceiurile alimentare, relaþiile interumane, individuale ºi de grup, psihologia individualã ºi colectivã, datinile, riturile, tradiþiile, folclorul, implicând, într-un tot complex, infrastructura, structura ºi suprastructura diferitelor populaþii ºi popoare. Toate acestea se exprimã în aºa-numitele culturi (civilizaþii) tradiþionale, asemãnãtoare culturilor antropologice, reprezentând rãspunsurile culturale date de om ºi comunitãþile umane necesitãþilor, provocãrilor, problematicilor existenþiale, izvorâte din datul biologic, psihologic ºi social. Chiar

18

Dumitru Boghian

dacã continuitatea de vieþuire nu se poate surprinde întotdeauna arheologic, se observã adesea o continuitate etnologicã a modurilor de viaþã ºi de gândire ale diferitelor populaþii, uneori foarte greu de explicat. Tradiþia reprezintã întregul tezaur de valori materiale ºi spirituale ce se transmite peste generaþii: tipurile ºi formele de habitat, complexele gospodãreºti, tipurile, formele ºi decorurile ceramice, uneltele, armele, podoabele, construcþiile, accesoriile ºi piesele de cult, sesizabile arheologic, ºi obiceiurile, cutumele, datinile, credinþele, aparþinând unei comunitãþi umane, vãzutã în dezvoltarea sa istoricã. Din punct de vedere metodologic, metoda tipologico-comparativã se utilizeazã ºi în cazurile Antropologiei culturale, Etnografiei ºi Etnologiei, aplicarea acesteia trebuind fãcutã cu multã corectitudine, înlãturându-se diferitele stratificãri istorice ºi “filoane” cultural-religioase pentru a se ajunge la substratul arhaic, la nucleul preistoric, la arhetipurile culturale. De aceea, este firesc sã nu existe forme integral conservate, date fiind suprapunerile istorice, interferenþele ºi devenirea normalã a comunitãþilor umane de-a lungul timpului. Culturile tradiþionale au decantat astfel, forme de civilizaþie, modele de viaþã, metatextele vechilor rituri, simboluri, valori etice ºi estetice, motive ºi teme constante etc. În acest context, credem cã este corect sã se compare fapte etnografice ºi etnologice ºi sã se stabileascã analogii ºi diferenþieri între acestea relativ în aceleaºi spaþii ºi timpuri istorice, la populaþii înrudite, ºi mai rar sunt de recomandat comparaþiile încruciºate, între culturi din spaþii ºi timpuri diferite. Pledãm pentru studierea comparativã a populaþiilor relativ din aceleaºi spaþii, luând în considerare faptul cã civilizaþiile (culturile) arheologice, antropologice, etnologice reprezintã componentele structural-funcþionale ale uneia sau mai multor comunitãþi umane care prezintã, pe de o parte, anumite constante (matrici) stilistice (L. Blaga), care oferã elementele de continuitate, iar pe de altã parte sunt expresia transformãrilor multiple petrecute în societãþile respective, din interior ºi din exterior, explicând conþinuturile modificate, reflectând raporturile dinamice dintre tradiþie ºi înnoire. Deosebit de valoroase, pentru înþelegerea complexã a lumilor strãvechi, sunt lucrãrile lui: E. B. Tylor, E. Durkheim, M. Mauss, Fr. Boas, Br. Malinowski, M. Mead, L. Lévi-Brühl, J. Lips, L. Frobenius, Cl. Lévi-Strauss, ca sã nu amintim decât câþiva antropologi ºi etnologi strãini, ºi B. Petriceicu-Haºdeu, V. Pârvan, L. Blaga, C. I. Gulian, dintre specialiºtii români cu preocupãri asemãnãtoare.

I.3.4. Preistoria ºi Istoria comparatã a religiilor Indiferent de ce definiþii s-au dat, de-a lungul timpului, religiei, pare evident faptul cã reprezintã o formã a complexei conºtiinþe umane, sociale, având un caracter istoric, începuturile sale regãsindu-se în preistorie, în diferite forme de manifestare, sesizate sau nu arheologic sau antropologic. În acelaºi timp, sunt foarte greu de sesizat nucleele arhaice ale religiilor preistorice, în diferitele supravieþuiri din cadrul religiilor ulterioare, practicate istoric, datoritã dispariþiei purtãtorilor lor ºi întreruperii mesajului mental, dintre comunitãþile strãvechi ºi cele mai noi. De cercetarea devenirii fenomenului religios, cu toate componentele ºi determinãrile sale, se ocupã Istoria comparatã a religiilor care studiazã - aºa cum arãta M. Eliade - formele ºi conþinuturile <
Preistoria - început al istoriei

19

“religii” (a unui trib, a unui popor sau supranaþionalã), precum ºi structurile specifice vieþii religioase (forme sacre, reprezentãri despre suflet, mituri, rituri etc, instituþii etc., învãþãturi despre felurile experienþei religioase etc.) rel="nofollow">>devenind ”o hermeneuticã totalã” care “este chematã sã descifreze ºi sã lãmureascã fiecare formã de întâlnire a omului cu sacrul”. Pentru întreaga viaþã a omului preistoric, ca individ sau angrenat în grupul social, diferitele forme ale religiei au avut o importanþã deosebitã, profanul ºi sacrul îngemãnându-se organic în viaþa acestora, determinându-le trãirile ºi existenþa. “Mitul - arãta Br. Malinowski - într-o societate primitivã, în forma ei originarã de existenþã, nu e doar o simplã poveste ci o realitate trãitã (s. D. B.). Nu este o ficþiune, aºa cum citim în romanele contem-porane, ci o realitate de viaþã despre care se crede cã s-a petrecut în timpuri primordiale ºi care influenþeazã, deatunci încoace, lumea ºi destinele oamenilor (...) Actualitatea acestor poveºti nu este întreþinutã de o curiozitate sterilã a basmelor plãsmuite sau adevãrate. Pentru bãºtinaºi ele sunt, dimpotrivã, o afirmare a unei realitãþi originare, mari ºi importante, care guverneazã viaþa prezentã, soarta ºi activitatea omenirii ºi a cãrei cunoaºtere conferã oamenilor, pe de o parte, raþiunea actului ritual ºi moral, iar, pe de altã parte, direcþii pentru dezvoltarea lor”. Iatã de ce, pentru reconstituirea corespunzãtoare a trecutului preistoric, trebuie sã pãtrundem esenþa fenomenelor religioase strãvechi, în complexitatea ºi diversitatea acestora, de un real folos fiindu-ne, în incursiunea noastrã, lucrãrile semnate de: E. B. Tylor, A. Lang, J. G. Frazer, S. Freud, E. Durkheim, A. Von Geenep, L. Lévi-Brühl, A. Leroi-Gourhan, Br. Malinowski, C. Jung, M. Gimbutas, M. Eliade º. a. În acelaºi timp, reconstiturea domeniului religios solicitã un efort spiritual deosebit care trebuie sã þinã cont de trei feluri de mijloace: datele arheologice materiale ºi “faptele” magico-religioase, care presupun, deopotrivã, componentele fizice ºi metafizice ale acestora, în realizarea riturilor, ritualurilor ºi ceremonialelor înmormântãri, iniþieri, sacrificii, incantaþii etc.; prelungirile ºi supravieþuirile preistorice în cadrul religiilor istorice ºi comportamentele universal - umane, ultimele fiind urmarea interferenþelor dintre cãutãrile metafizice ale spiritului ºi elementele naturale imuabile, exprimate prin repercursiunile orientãrilor astronomice, utilizarea miticã a elementelor naturale (apã, foc, luminã pãmânt etc.) sau biologice (naºtere, moarte etc.), manifestarea impresiei de vitezã, de spaþiu, culoare etc., în cadrul unor trãiri extatice, materializate în reacþii sociale cum ar fi utilizarea imaginilor, instituirea ceremonialelor, crearea miturilor etc. Ca demers metodologic, citãm pãrerea lui M. Eliade: “Într-o bunã zi s-ar putea descifra ºi codul pe care-l reprezintã documentele preistorice. Pãcat cã savanþii sunt atât de timoraþi ºi nu îndrãznesc sã facã apel la documentele etnografice. (E drept, primii cercetãtori comparau la întâmplare, fãrã nici o metodã, materialele preistorice cu documentele etnografice). Când se va putea face legãtura între universurile de semnificaþii relevate de preistorie, de etnografie ºi de folclor istoria religiilor va deveni singura istorie universalã a spiritului care ne este încã accesibilã”.1 1. M. Eliade, Jurnal, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1993, vol. II, p. 83.

20

Dumitru Boghian

I.3.5. Preistoria ºi Paleontologia, Paleogeografia ºi Geologia istoricã Omul ºi comunitãþile umane au apãrut ºi s-au dezvoltat, de-a lungul celor aproximativ 4000 de milenii, în cadrul unor condiþii geologice, geografice ºi paleontologice deosebit de complexe, generale sau zonale, care au constituit ecosistemele preistorice ce au influenþat devenirea societãþilor strãvechi. De reconstituirea acestui cadru geografic al devenirii societãþilor strãvechi se ocupã Geologia istoricã, Paleogeografia ºi Paleontologia. Geologia istoricã reprezintã partea Geologiei generale care se ocupã de studierea alcãtuirii ºi evoluþiei Pãmântului, mai ales în timpurile istorice, de la sfârºitul terþiarului ºi în cuaternar. În mod necesar, obiectul de studiu al Geologiei istorice este legat de cele ale Paleontologiei ºi Biogeografiei, care studiazã vieþuitoarele (plantele ºi animalele) descoperite în sedimentele scoarþei terestre ºi evoluþia acestora pânã azi, cele descoperite în depozitele arheologice fiind cercetate de Arheozoologie ºi Arheobotanicã, ºi Paleogeografiei, care se ocupã cu reconstituirea mediului natural ºi evoluþiei acestuia în diferite perioade istorice, inclusiv a paleoclimatului. Biogeografia, ca disciplinã ºtiinþificã de graniþã, care vizeazã studierea speciilor vegetale ºi animale ºi repartiþia lor în cadrul geografic, ne oferã o viziune ecologicã (sincronicã) asupra lumii ºi istoricã (diacronicã), prin aceasta din urmã putându-se explica numeroasele fenomene preistorice ºi protoistorice de miºcare ºi colonizare umanã, asemãnãtoare cu cele animale (sezoniere ºi ciclice), produse, cel mai adesea de modificãri în cadrul mediului natural ºi presiunilor demografice. Utilizând metodele stratigrafiei ºi biostratigrafiei, elemente de Paleopedologie, Palinologie, Tafonomie, Geomorfologie, Sedimentologie, Hidrologie, geologii, geografii ºi paleonto-logii au reuºit sã reconstituie, evident tot ipotetic, înfãþiºarea generalã a Pãmântului sau numai a unor zone geografice, pentru diferite timpuri istorice, facilitând înþelegerea dezvoltãrii omului ºi comunitãþilor umane. Astãzi o cercetare preistoricã modernã trebuie sã se facã în echipe interdisciplinare, numai astfel putându-se obþine date cât mai complexe despre societãþile de altãdatã.

CAP. II. Naturã ºi om în preistorie II.1. Consideraþii generale Cadrul natural, vãzut în evoluþia sa dinamicã, de la paleomediul diferitelor epoci strãvechi pânã în prezent, reprezintã un ansamblu complex de elemente ºi structuri geologice ºi geografice variate, care a influenþat, în proporþii variabile, comunitãþile umane, mai ales în primele etape de dezvoltarea istoricã. Astfel, omul s-a interferat continuu cu componentele litosferei, hidrosferei sau biosferei, fiind parte integrantã a naturii, a ecosistemului. De aceea, relieful, reþeaua hidrograficã, bogãþiile minerale, clima, vegetaþia ºi fauna, aflate într-o strânsã intercondiþionare, au constituit ecosistemul, arena, scena, în care oamenii diferitelor timpuri istorice ºi-au desfãºurat viaþa materialã ºi spiritualã. În acelaºi timp, aceºtia nu au rãmas pasivi faþã de mediul ambiant, ci au intervenit activ în ecosistem, din ce în ce mai intens, odatã cu evoluþia societãþii, astãzi punându-ºi în pericol propria existenþã. Fãrã a cãdea într-un determinism geografic exagerat, putem arãta cã, pentru procesul de desprindere ºi evoluþie a speciei umane din lumea animalã, cadrul natural a avut un rol hotãrâtor, ulterior condiþiile geologico-geografice favorizând în diferite grade devenirea, uneori în chip decisiv. Existenþa unor condiþii de mediu favorabile ºi favorizante a facilitat evoluþia fondului biologic preexistent, reprezentat de maimuþele antropoide, spre specia homo, iar aceasta, în procesul de adaptare dinamicã, a modificat cadrul natural în care a trãit, în funcþie de amploarea economice sau sociale. Cadrul natural a influenþat, astfel, direct întemeierea habitatului uman (aºezãri, locuinþe ºi complexe gospodãreºti), tipurile de economie, alegerea terenurilor de vânat, pescuit, cules, cultivat ºi pãºunat, identificarea ºi exploatarea unor resurse esenþiale, pentru practicarea diferitelor ocupaþii, în special a meºteºugurilor, ºi indirect organizarea socialã, structurile politice ºi mentale. Mai mult, dezvoltarea unor civilizaþii, care au atins un grad înalt de manifestare, a fost facilitatã de zonele geografice de contact, care au potenþat conexiunile dintre diversele grupuri umane, în vreme ce izolarea ºi poziþiile marginale de vieþuire au avut ca urmare, de cele mai multe ori, rãmânerea în urmã a comunitãþilor umane care le-au locuit. Totodatã, unele condiþii de mediu au influenþat deplasarea unor comunitãþi umane, de-a lungul unor trasee favorizante, în ceea ce priveºte resursele (rãspândirea diferitelor tipuri umane din Africa spre Asia ºi Europa sau în alte zone, eliberate ulterior de gheþari, în timpul îndelungatului proces de antropogenezã; difuzia modului de viaþã neolitic în zonele în care existau gramineele sãlbatice ºi terenuri fertile de cultivat; marile migraþii desfãºurate începând cu mileniile V - III bc, în regiunile cursurilor mijlocii ºi inferioare a unor mari fluvii ºi râuri, unde existau, chiar ºi în condiþii de ariditate a climatului, terenuri de pãºunat, raporturile paºnice sau violente dintre diferite comunitãþi), sau explicã dezvoltarea unor

22

Dumitru Boghian

aspecte particulare ale unor civilizaþii cvasiunitare. De altfel, multe din relaþiile politice ºi militare din antichitate, evul mediu, epoca modernã sau contemporanã au avut ºi au la bazã lupta pentru sfere de influenþã, pentru teritorii care dispun de importante resurse. Pe lângã faptul cã demonstreazã strânsele interdependenþe dintre Istorie ºi Geografie, despre complexa adaptare la ecosistemul natural, aceste elemente vorbesc ºi despre necesitatea studierii paleomediului geografic pentru reconstituirea preistoricã, relevând, încã o datã, importanþa Geologiei istorice, Paleoclimatologiei, Paleozoologiei ºi Paleofaunei în cadrul acestui demers.

II.2. Caracteristicile mediului natural în preistorie Începuturile Pãmântului, ca planetã a sistemului nostru solar, se plaseazã, potrivit ultimelor cercetãri, acum aproximativ 4, 5 miliarde de ani, de atunci ºi pânã în prezent petrecându-se o multitudine de fenomene geologice ºi, ulterior, biologice, care au avut ca urmare conturarea, în ultimã instanþã, a aspectului geologico-geografic actual. De-a lungul diferitelor ere, perioade ºi epoci geologice s-au configurat caracteristicile uscatului ºi oceanului planetar, ale vieþii vegetale ºi animale. Pentru studierea Preistoriei generale ne intereseazã intervalul timpului istoric al ultimelor 4 - 5000 de milenii, adicã 1 ‰ din totalul vârstei planetei. Dacã am compara timpul geologic al planetei noastre cu echivalentul unei zile, timpul preistoric ºi istoric, cu toate acumulãrile lor, ar reprezenta, aproximativ, ultimele douã minute ale orei 24. Privitor la cadrul natural al Preistoriei, din cuprinsul erei geologice prezente, Neozoicul, trebuie sã reþinem ultimele 5 milioane de ani ale Terþiarului (aprox. 65 - 2000000 ani), reprezentând o parte însemnatã a Pliocenului, ºi întreaga perioadã a Cuaternarului (Antropogen), numitã ºi perioada glaciaþiilor, a mamiferelor actuale ºi a omului, cu etapele sale Pleistocenul ºi Holocenul, (aprox. 2000000 pânã în prezent), când putem urmãri procesele istorice care fac obiectul acestei discipline ºtiinþifice. În acelaºi timp, pentru buna înþelegere a complexitãþii individualizãrii speciei umane din lumea animalã, trebuie sã luãm în calcul o perioadã mult mai îndelungatã, de 10 - 15000000 de ani în care, în urma unor procese geologice dinamice, a derivei plãcilor continentale, uscatul a cãpãtat, evolutiv, configuraþia pe care o cunoaºtem astãzi, individualizându-se continentele existente ºi cele presupuse. Aceleaºi fenomene, de configurare generalã, s-au petrecut ºi la nivelul oceanului planetar. În acelaºi timp, în Terþiar s-au consolidat marile lanþuri alpine din Europa, Asia, Africa, cele douã Americi, relieful mai jos fiind într-o continuã modelare. Astfel, în Neogen, în emisfera nordicã, Oceanul Atlantic, mult evoluat, despãrþea Europa de America de Nord, Marea Nordului separa Insulele Britanice, care erau atunci o peninsulã a Europei de NV, de Peninsula Scandinavicã, iar viitoarea Mare Mediteranã era împãrþitã de lanþul Alpino-Carpato-Balcanic într-un bazin oriental, numit ºi Marea Sarmaticã, care cuprindea Marea Pannonicã,

Naturã ºi om în preistorie

23

Marea Ponticã ºi Marea Aralo-Caspicã, ºi un bazin occidental, în Pliocen, aceasta cãpãtând aproximativ formele de azi. Fenomene geologice similare au avut loc ºi în alte pãrþi ale globului. America de Nord s-a unit parþial cu America de Sud iar prin formarea Atlanticului de Nord s-a fãcut legãtura cu Oceanul Îngheþat de Nord. Australia s-a despãrþit complet de Antarctica, apropiindu-se de zona tropical-ecuatorialã, în timp ce India s-a deplasat spre placa asiaticã, peste care a alunecat, prin coliziunea lor rezultând formarea masivului himalayan. Riftul care exista în Marea Roºie a evoluat “rupând” Peninsula Arabia din partea de nord-est a Africii ºi a împins-o pânã la sudura cu continentul asiatic. În cele din urmã, lanþul muntos, apãrut pe vechiul amplasament al Mãrii Tethys, s-a întins de la Pirinei, Alpi, Dinarici, Carpaþi, Balcani, Caucaz, pânã în Himalaya, Indonezia ºi Oceania. Importante au fost caracteristicile geografice ale Africii, în special de est ºi sud, zonã aproximativ centralã în cadrul acestor complexe procese geologice, în care au avut loc primele etape ale procesului de antropogenezã. Conturarea riftului african de est, de-a lungul cãruia erau înºirate, de la sud la nord, un lac principal ºi altele, de întinderi ºi adâncimi variabile, ar fi dus, potrivit noilor cercetãri, la individualizarea acestei regiuni de restul continentului, prin modificarea înveliºului vegetal forestier ºi apariþia unor savane cu arborete, într-un climat cald ºi destul de umed, creând condiþii pentru adaptarea unor maimuþe antropoide la noul mediu ºi evoluþia spre speciile preumane ºi umane, constituind, astfel, leagãnul procesului de antropogenezã. Din punct de vedere climatic, în Terþiar a existat o alternanþã între perioadele calde ºi reci, ultimele fiind mai evidente în Pliocen. În acest context, trebuie sã arãtãm cã, în evoluþia geo-climaticã a Pãmântului, încã din era arhaicã, au avut loc numeroase glaciaþii, acoperind diferite zone ale planetei, dar pe noi ne intereseazã cele istorice, care au influenþat, într-un fel sau altul evoluþia omului. Glaciaþiile au fost fenomene climatice complexe ale cãror cauze, cosmice ºi terestre, nu sunt pe deplin elucidate. Dintre cauzele cosmice, sunt invocate: poziþia Pãmântului în galaxie ºi univers, ciclicitatea distanþelor Pãmânt-Soare, caracteristicile orbitelor solare ºi terestre, toate influenþând curba radiaþiilor solare, iar dintre cauzele terestre pot fi presupuse: schimbãri în salinitatea unor pãrþi a oceanului planetar, modificarea sistemelor de circulaþie a apelor oceanice, la suprafaþã sau în adâncime, pe orizontalã sau verticalã, bararea curenþilor calzi, ridicãri ºi schimbãri în configuraþia maselor terestre, activitatea orogeneticã ºi vulcanicã etc. În Pliocenul inferior (aprox. 5, 5 - 4, 5 milioane ani K / Ar) a avut loc o încãlzire a apelor marine de suprafaþã, urmatã de o perioadã de rãcire a apelor marine din emisfera nordicã (aprox. 4, 5 - 3, 5 milioane ani K / Ar), dupã care a existat un scurt interval de uºoarã încãlzire (aprox. 3, 5 - 3, 2 milioane ani K / Ar). Cea mai puternicã rãcire, a apelor atlantice din Terþiar, s-a produs în Pliocenul superior (Villafranchian), (aprox. 3 - 2 milioane ani K / Ar), când gheþarii arctici au pãtruns în Oceanul Atlantic sau au acoperit o bunã parte a Americii de Nord, Europei ºi Asiei, în timpul glaciaþiilor numite Biber (înainte de 2400000 ani K / Ar) ºi Donau (2400000 - 1800000 ani K / Ar), pentru zona alpinã europeanã.

24

Dumitru Boghian

De aceea, probabil, din cauza climatului mai rece, începuturile procesului de antropogenezã, cu diferitele sale tentative, s-au desfãºurat într-o zonã relativ restrânsã, mai caldã, din Africa, poate ºi Asia.

II.3. Cadrul natural al cuaternarului Glaciaþiile istorice au continuat pe întreg parcursul primei perioade a Cuaternarului, Pleistocenul, (aprox. 2000000 ani K / Ar- mil. XII bc), existând mai multe centre în Europa, America de Nord, Asia ºi Australia, între acestea putânduse face unele corelãri. În acelaºi timp, în zonele de climã caldã, în timpul perioadelor glaciare s-au produs fenomene pluviale. În Europa, în timpul Pleistocenului, au existat trei mari centre glaciare, unul în Scandinavia, altul în Insulele Britanice ºi al treilea în Alpi, constatându-se o intercorelare a lor, în timpul celor patru mari glaciaþii: Günz (aprox.1200000 775000 ani K / Ar), Mindel (625000 - 375000 ani K / Ar), Riss (275000 - 125000 ani K / Ar) ºi Würm (70000 - 10000 ani K / Ar), dupã terminologia alpinã, ultimelor trei fiind denumite, în nordul Europei, Cromer-Elster, Saale ºi Weichsel, cu fireºti intervale climatice inter ºi intraglaciare, cronologia acestora fiind relativã deoarece nu s-a ajuns la un consens între astronomi, climatologi, geologi, fizicieni, iar metodele de datare sunt încã discutabile. În nordul Americii (teritoriile actuale ale SUA ºi Canadei), se cunosc, de asemenea, patru perioade glaciare: Nebraska, Kansas, Illinois, Wisconsin, centrul fiind în bazinul Hudson, paralelizate, în linii generale, cu cele din Europa: Günz = Nebraska, Mindel = Kansas, Riss = Illinois, Würm = Wisconsin, cu perioadele interglaciare aferente. Urme ale glaciaþiilor cuaternare sunt cunoscute ºi în alte zone: Rusia europeanã, Platoul Siberian, Peninsula Kamceatka, strâmtoarea Behring fiind exondatã, mai ales în glaciaþia Würm, ºi forma o vastã câmpie, care lega Siberia Orientalã cu Alaska, sau în Asia, Australia ºi Noua Zeelandã, în ariile antarctice, subantarctice ºi oceanice, în aceste din urmã regiuni fiind, deocamdatã, incomplet cunoscute. Cu toate acestea, se vede cã glaciaþiile au fost fenomene climatice generalizate, sincronizate, putându-se realiza corelaþii, în linii generale, între cele douã emisfere. Ca urmare a acumulãrii apelor la nivelul calotelor glaciare, nivelul general al oceanului planetar era mai coborât cu 100-120 m, regresiunea marinã determinând o altã înfãþiºare a coastelor, diferitã de cea de azi, de-a lungul mileniilor existând “punþi” temporare între diferite arii continentale: Insulele Britanice ºi Europa, Asia de nord-est ºi America de Nord, Anatolia ºi Europa de SE, Asia continentalã de SE ºi Indonezia insularã, sau au apropiat regiunile Africii de Nord de Peninsula Ibericã sau de Peninsula Italicã º.a., utilizate de diferitele grupe umane de Homo sapiens pentru popularea unor noi teritorii. În timpul glaciaþiilor, climatul nu a fost niciodatã uniform rece, ci a prezentat perioade mai reci (pleniglaciare ºi glaciare) ºi interglaciare, mai calde, care au servit la realizarea unor scheme cronologice. Gheþarii avansau, în Europa, pânã în sudul Belgiei ºi Luxemburgului, Alpi ºi Carpaþii Meridionali. La nord de paralela 50°, climatul era subpolar, cu ierni foarte lungi ºi reci ºi

Naturã ºi om în preistorie

25

veri scurte ºi rãcoroase. Flora era caracteristicã pentru tundrã, în vestul ºi centrul Europei, ºi pentru stepe reci ºi bãtute de vânturi, în timpul perioadelor reci, pãdurile de climã temperatã coborând în sudul continentului, în zonele mediteraneene, ºi specificã climatului temperat, în perioadele interglaciare. Ca animale, în pleistocen, în Europa, au trãit, în regiunile de tundrã: renul (Rangifer tarandus), vulpea polarã (Vulpes arctos) ºi lemingul (Lemmus lemmus), iar în stepele reci: elefantul vechi (Elephas antiquus-Palaeoloxodon), rinocerul (Rhinoceros merki), rinocerul lânos (Rhinoceros tichorinus), mamutul (Elephas primigenius-Mammuthus), calul sãlbatic (Equus cabalus), bourul (Bos primigenius), zimbrul (Bison priscus), cerbul (Cervus megaceros), hiena (Crocuta crocuta), hiena peºterilor (Hyena spelaea), ursul peºterilor (Ursus spelaeus), leul peºterilor (Felix spelaeus) etc. (fig. 6). În regiunile mediteraneene, clima avea un aspect temperat, scãderea temperaturii resimþindu-se ºi în zonele subtropicale, tropicale ºi, chiar, ecuatoriale, materializatã în coborârea limitei zãpezilor perpetui ºi a etajelor vegetale ºi prin variaþia cantitãþii de precipitaþii, care provoca o alternanþã a perioadelor pluviale cu cele secetoase. Cuaternarul pare sã fi avut parte de mai multe episoade de înlocuiri de specii de plante ºi animale, desfãºurate cu o anumitã ciclicitate, uneori foarte rapide, cu restrângeri ºi extensii de populaþii, care au influenþat evoluþia ºi dispersia speciilor umane. În cazul Eurasiei temperate, un asemenea eveniment a avut loc cãtre sfârºitul Pleistocenului inferior (“evenimentul Villfranchianului final/ dispersia lui Galerian”), care ºi-a avut originea în Asia interioarã temperatã, ºi care a fost marcat ºi de o accelerare a deteriorãrilor climatice, pusã de unii specialiºti, considerãm eronat, pe seama extensiei prãdãtoare, distructive, mai mult sau mai puþin rapidã, a unor specii umane, care ar fi colonizat noile continente. În unele cazuri, aºa cum s-a întâmplat dupã Würm III, acum 13000-12000 de ani, în emisfera nordicã, modificarea climaticã a fost foarte rapidã, de la un climat post-glaciar, oarecum mai cald ºi mai umed decât în perioada anterioarã, în care pãdurea se gãsea în expansiune, ca urmare a topiri calotei, cu o suprafaþã de aproximativ 300000 km2, din regiunea Marilor Lacuri, din bazinul Hudson, s-a produs un potop local de apã dulce, care a rupt barajele naturale de pe continent ºi a deversat în partea de nord a Oceanului Atlantic. Aceastã masã de apã dulce a dus la scãderea salinitãþii oceanului în aceastã regiune, fapt care a avut ca urmare oprirea circulaþiei apelor pe verticalã, barându-se, astfel, curenþii calzi, producându-se într-un interval scurt, de 20-30 de ani, aºa cum aratã analiza planctonului fosil, o rãcire evidentã a climei, o micã glaciaþie, care a durat, dupã calculele specialiºtilor, circa 1000 de ani. Efectele imediate au fost evidente constatându-se o întoarcere bruscã spre climatul glaciar, reducerea semnificativã a suprafeþelor acoperite de pãdure, revenirea tundrei, ”mutarea” spre sud a zonelor temperate, o anumitã aridizare a climei în zona orientalã, toate creând o crizã deosebitã în viaþa lui Homo sapiens.

26

Dumitru Boghian

Fig. 6. Fauna din perioada glaciarã

Naturã ºi om în preistorie

27

Aºa cum arãtam mai sus, în regiunile neacoperite de gheþuri, mai ales în Africa ºi sudul Asiei, au existat perioade pluviale, ploioase, caracterizare printr-o climã caldã ºi umedã, separate de perioade interpluviale, secetoase, calde ºi uscate, fiecare cu stadii, interstadii ºi intrastadii. Pentru continentul african au fost decelate mai multe perioade pluviale, specifice Pleistocenului, valabile, mai ales, pentru rãsãritul acestuia: Kageran-ul (râul Kagera), contemporan cu Villafranchianul, Kamasian-ul (Podiºul Kamasian, Kenya), cu douã faze maxime, considerate de unii specialiºti (L. S. B Leakey) drept perioade pluviale de sine stãtãtoare Kamasian-ul ºi Kanjeran-ul (localitate pe malul lacului Victoria Nyanza), Gamblian-ul (peºtera Gamble, Kenya), cu trei perioade de intensitate maximã. Aceste cicluri se încheie cu Epoca neotermalã, cu mai multe faze postpluviale, umede, numite Postgambliene: Makalian-ul (râu în Kenya), oarecum sincronã cu Tardiglaciarul, ºi Nakurian-ul (lacul Nakuru, Kenya) contemporan cu Holocenul (Postglaciarul). De asemenea, s-a încercat corelarea perioadelor glaciare ºi interglaciare cu cele pluviale, rezultând urmãtoarele sincronizãri generale, destul de discutate în literatura de specialitate: glaciarul Günz = pluvialul Kageran; interglaciarul Mindel = pluvialul Kamasian; Riss = pluvialul Kanjeran; Würm = Gamblian, fiecare cu stadiile interglaciare/ interpluviale aferente. Africa perioadei de început a antropogenezei prezenta caracteristici paleogeografice diferite de cele ale regiunilor acoperite de gheþuri. La rãsãrit de Marele Rift se gãseau, în Plio-Pleistocen, numeroºi vulcani activi ºi un lac de mare adâncime care s-a transformat într-o salbã de lacuri, diferite ca suprafaþã ºi adâncime (Turkana / Rudolf, Victoria, Tanganyka, Malawi, Manyara, Natron, Bogoria, Nakuru, Abee, Shalla, Magadi, Assal etc.) ºi râuri cu debite ºi cursuri variabile, cu o vegetaþie ºi florã bogatã, ce a favorizat desprinderea ºi evoluþia primelor hominide. Un exemplu de mediu natural favorabil evoluþiei umane a fost cel din zona Hadar (Afar, Etiopia). Pe la 4-3,7 milioane de ani BP în regiune, ca de altfel într-o porþiune importantã de la est de riftul african, existau vulcani tineri care erupeau din când în când. Un lac enorm ocupa fundul vãii, cãpãtând, în decursul timpului, suprafeþe ºi adâncimi variabile, iar platoul era mai puþin brãzdat de cursurile de apã. Vegetaþia era alcãtuitã din pãduri de conifere pe pantele montane ºi graminee ºi arborete în câmpii, populate de elefanþi Recki, dinoterium, gazele, hipopotami, crocodili, facoceri, antilope cu coarnele lirã, babuini etc. Acesta era mediul în care au evoluat unele dintre primele australopithecine, aºa cum a fost Lucy, care s-a modificat de mai multe ori în decursul timpului, cu intervale de reducere sau de revenire a habitatului. Cãtre 3 milioane de ani BP lacul dispare treptat, o bogatã faunã, printre care ºi australopithecine, ºi florã rãmânând îngropatã în sedimente. Ulterior, în jur de 2 milioane de ani BP, zona a fost ocupatã de comunitãþi de Homo habilis, vegetaþia neavând bogãþia de altãdatã, ºi dupã 1,5 milioane de ani, de Homo erectus. Deosebit de interesantã este, pentru evoluþia paleoclimatului african, situaþia Saharei, care se prezintã azi ca un deºert în continuã dezvoltare. În regiunea Hoggar din Sahara de NV (Ahaggar, NV Africii) au existat, la începutul

28

Dumitru Boghian

Cuaternarului, în Pleistocenul inferior, perioade de climate reci ºi umede, când lacurile tropicale erau mai extinse, iar dupã 1,5 milioane de ani BP s-a manifestat o perioadã de climã uscatã, cu lacuri mici ºi scurgere pe ueduri. Alternanþa perioadelor pluviale ºi interpluviale este mai evidentã ulterior, în cadrul episoadelor umede, de aluvionare fluvio-lacustrã, apãreau râuri, creºteau nivelul ºi întinderea lacurilor, se dezvolta covorul vegetal, se îmbogãþea ºi diversifica fauna.

Tabel II. Corelaþiile ultimelor stadii glaciare/pluviale ºi interglaciare/interpluviale În Pleistocenul superior, în ultimii 40-50000 de ani, paleoclimatul Saharei a fost variabil în timp ºi spaþiu ºi a cunoscut ºase faze de evoluþie: I. înainte de 40000 BP, Sahara era uscatã (Anteghazelian); II. 40 - 20000 BP, regiunea a cunoscut douã episoade umede despãrþite de un interval secetos (35000 ºi 29000 BP), aºa-numita fazã pluvialã (Ghazelian), când în nordul Saharei existau râuri ºi lacuri mari, cu o etapã de maxim între 28000 ºi 22000 BP; III. 20000 - 12000 BP, Sahara de centru-nord a avut o climã umedã, în vreme ce Sahara sud-occidentalã era hiperaridã, Paleo-Ciadul ºi alte lacuri au dispãrut, regimul secetos rãspândinduse spre nord-est pânã în Orientul Apropiat; IV. între 12000 - 11000 ani BP, în sudul Saharei au crescut precipitaþiile, formându-se lacuri care au atins nivele maxime între 9000 - 8000 BP (râurile din bazinul Ciad, din Munþii Tibesti ºi Hoggar / Ahaggar), ºi un episod secetos, între 8000 - 7000 bc, pânã la 6000 BP alternând episoadele umede cu cele secetoase; în nordul Saharei, dupã 12000 bc, a avut loc o fazã de ariditate generalizatã, formându-se ergurile, printre care Marele

Naturã ºi om în preistorie

29

Erg Occidental; V. 6000 - 4500 BP, faza pluvialã zisã “neoliticã”, cunoscutã în sud ºi centru, care a avut ca urmare o importantã populare a acestei zone ºi începe procesul deºertificãrii, putându-se vorbi de o Saharã micã; VI. 4500 BP - prezent, continuarea deºertificãrii pânã la consecinþele de azi, fiind un exemplu de transformare a mediului înconjurãtor, de care activitatea grupelor umane nu a fost strãinã. Dupã stadiul glaciar Würm III, mult mai uscat ºi mai rece decât astãzi (~ 25000-13000 bc), clima Pãmântului a intrat într-un proces de încãlzire, numit Tardiglaciar (aprox. 13000-9000 bc), în care s-au succedat cele trei perioade reci numite, în Europa de NV, Dryas [Dryas I (vechi)-13000-11000 bc, Dryas II (mijlociu)-10000-9800 bc, Dryas III (recent)-9000-8200 bc], separate prin douã faze cu climã mai caldã Bölling (11000-10000 bc) ºi Alleröd (9800-9000 bc), în care calota glaciarã se retrage treptat spre nord ºi sud, nefiind excluse episoade de tipul celui prezentat mai sus, fãcându-se trecerea spre cea de-a doua perioadã a cuaternarului, Holocenul sau Actualul. Începutul acestui stadiu a fost mai timpuriu în zona orientalã, pe la 12500 bc, în vreme ce în regiunile europene trecerea s-a fãcut treptat, între 10000-8000 bc În Orient, prin mileniul al X-lea bc, climatul a atins un grad de cãldurã ºi umiditate asemãnãtor cu cel de astãzi, fapt care a permis dezvoltarea stepei cu graminee ºi leguminoase sãlbatice (mai ales lintea ºi mazãrea) ºi a silvostepei cu stejãriº ºi arborete de fistic în care trãiau ovine, caprine ºi suine, în vreme ce în Anatolia ºi Munþii Zagros pãdurea cu speciile actuale se va instala cãtre 5000 bc Aceste modificãri de mediu, floristice ºi faunistice au fost treptate ºi, de aceea, sunt greu de sesizat prin analize paleobotanice. În literatura de specialitate se vorbeºte de un episod secetos în Orient cãtre 9000 bc, dupã care datele paleoclimatice sunt insuficiente, poate ºi datoritã intervenþiei omului în ecosistem, pânã la stadiul umed, cunoscut sub numele de “pluvialul neolitic”, care s-a desfãºurat între 5500 ºi 4000 bc, atunci când pãdurea cunoaºte o deosebitã dezvoltare în Anatolia ºi în zona siro-libano-palestinianã (þãrmurile lacului Houlé), iar mlaºtinile au invadat câmpia Béqa (Liban). Acest “pluvial neolitic” s-a extins ºi în zona Mesopotamiei, pe la 3000 bc începând ºi deºertificarea unor regiuni din Orientul Mijlociu. Retragerea pânzelor de gheaþã ºi deglaciaþiile, din Tardiglaciar ºi Holocen, au permis extinderea uscatului acoperit de covorul vegetal, locuibil, în cea mai mare parte a sa, ºi creºterea nivelului oceanelor ºi mãrilor cu 100-120 m, fenomen numit transgresiunea marinã postglaciarã, care a condus la inundarea majoritãþii aºezãrilor paleolitice aflate altãdatã pe litoral sau în zone mai joase. De asemenea, odatã cu îndulcirea climei a avut loc creºterea debitelor apelor curgãtoare, reþeaua hidrograficã cãpãtând o înfãþiºare apropiatã de cea de astãzi. Pãdurile au înaintat spre nord, s-au restrâns tundrele ºi stepele deschise în paralel cu migraþia, în aceeaºi direcþie a animalelor specifice climatului glaciar. Unele comunitãþi de Homo sapiens s-au adaptat noilor condiþii, populând spaþiile eliberate de gheþuri, altele, aºa cum sunt eschimoºii, îºi vor pãstra modul tradiþional de viaþã, retrãgându-se în mediul subarctic. Pentru regiunile din emisfera nordicã, Holocenul a fost împãrþit, din punct de vedere climatic, în mai multe faze: Preborealul (8700/8200-7900/7800 bc),

30

Dumitru Boghian

Borealul (7900/7800-6000/5500 bc), Atlanticul (6000/5500-3500/2500 bc), Subborealul (3500/2500-1000/700 bc), Subatlanticul (1000/700 bc-prezent), ultimul mileniu cuprinzând o fazã caldã (1000-1500) ºi o micã glaciaþiune (1500-prezent). Preborealul reprezintã, mai mult, o fazã de trecere de la tardiglaciar la actualul interglaciar, care începe cu borealul, caracterizându-se printr-o climã mai caldã, decât în perioada anterioarã, dar mai rece decât cea de azi, cu o florã compusã din pãduri extinse de pin (Pinus silvestris) ºi mesteacãn (Betula verrucosa). Borealul a beneficiat de o climã temperatã, menþinându-se uscatã, apropiatã de cea actualã, atunci formându-se pãdurea oceanicã, în zonele litorale, pãdurea continentalã ºi taigaua rusã, alcãtuite din pin, mesteacãn, alun (Corylus avellana), în asociere cu stepe pe care creºteau graminee sãlbatice, favorizând expansiunea populaþiilor neolitice. Perioada Atlanticului a marcat o fazã de maximum interglaciar, numitã ºi optimum climatic (Wärmezeit), uºor mai caldã, ºi mai umedã decât în prezent, caracterizatã printr-o pãdure mixtã de foioase, acel Quercetum mixtum, alcãtuitã din specii arboricole termofile. În peisajul Atlanticului, au apãrut, odatã cu extinderea populaþiilor ºi a modului de viaþã neolitic, terenurile de cultivat ºi pãºunat, în dauna pãdurilor, care se restrâng teritorial, ca urmare a exploatãrii lemnului ºi defriºãrilor, omul intervenind substanþial în ecosistem. În acest context, populaþiile primelor civilizaþii neolitice europene au defriºat pãdurea primarã ºi au “creat” pãdurea secundarã ºi silvo-stepa. Pe la mijlocul mileniului al IV bc, climatul emisferei nordice intrã într-o fazã subborealã, în care a existat o uºoarã rãcire ºi o scãdere a umiditãþii. Instalarea unei perioade de ariditate, dublatã de restrângerea masivelor forestiere, a avut ca urmare deplasarea unor grupe de populaþii pãstoreºti, considerate indoeuropene, pe anumite culoare stepice, aºa-numitele “culoare verzi”, dinspre Asia centralã ºi Europa de est spre þinuturile nord-pontice ºi danubiene, spre Anatolia, Podiºul Iranian ºi India, sau a unor populaþii pãstoreºti semite dinspre Asia de sudvest ºi Peninsula Arabicã spre alte pãrþi ale acestui continent. Din Boreal pânã la sfârºitul Subborealului, clima a fost mai caldã, cu o temperaturã medie anualã mai mare cu circa 2°C decât astãzi, atingând un apogeu de 2°- 3°C la sfârºitul Atlanticului, pentru ca, în Subatlantic clima sã fie ceva mai rãcoroasã ºi umedã. Holocenul a început, aºa cum am vãzut, mai devreme în Orient, pe la 12500 bc, condiþiile prielnice de mediu ºi amplasamentul zonei din partea de rãsãrit a Mediteranei, la confluenþa dintre civilizaþiile africane, orientale ºi asiatice, de la sfârºitul Paleoliticului ºi din Epipaleolitic, au permis inventarea, în mileniul al IX-lea bc, a modului de viaþã neolitic, bazat pe cultivarea plantelor ºi creºterea animalelor, devenind, ulterior, centrul Lumii Vechi. În mileniile VIII-V bc, modul de viaþã neolitic s-a rãspândit, direct, prin migraþie, sau indirect, prin aculturaþie, în alte zone ale Lumii Vechi, din Africa, Asia ºi Europa, într-o serie de bazine fluviale, printre care cel al Dunãrii, sau a apãrut în centre independente de invenþie, cum au fost cele din Extremul Orient sau zona americanã. Practicarea agriculturii, cu sau fãrã irigaþie, creºterea numãrului aºezãrilor

Naturã ºi om în preistorie

31

umane, defriºãrile masive au avut ca urmare treptata degradare a mediului natural ºi la apariþia, în Orient, a unor suprafeþe deºertice, aºa cum se observã în Peninsula Sinai ºi Deºertul Arabiei Saudite, chiar dacã, de-a lungul marilor fluvii, înfloreau primele civilizaþii. Pe lângã aceste caracteristici generale, ale cadrului natural preistoric, trebuie sã subliniem importanþa cercetãrilor paleoclimatice microzonale, care oferã imagini de detaliu ºi aratã modul de adaptare particularã a diferitelor comunitãþi umane la condiþiile concrete de viaþã. În acest cadru natural, divers, complex ºi dinamic, s-a produs, începând cu Pliocenul, desprinderea din lumea animalã ºi evoluþia biologicã ºi istoricoculturalã a omului, cu diferitele sale variante, tipuri de societãþi ºi civilizaþii, fiind parte integrantã a naturii.