Blaga, Lucian - Poemele Luminii

Poemele luminii 1919

* EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -si-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i nenţeles se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari sub ochii mei -căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte. [1919] * LUMINA Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viată? Nimicul zăcea-n agonie, când singur plutea-n întuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul: "Să fie lumină!" O mare si-un vifor nebun de lumină făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi, o sete de lume si soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci -- cine ştie? Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd -- minunato, e poate că ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi. [1919) * VREAU SĂ JOC! O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă - încătuşat.

Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, deasupra cer, şi cer sub mine-şi-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avânturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: "Sunt rob în temniţă!" [1919)

* PĂMÂNTUL Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu. Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu. Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund. N-avea să-mi spună nimic pământul? Tot pământu-acesta neîndurător de larg şi-ucigător de mut, nimic? Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea - îndoielnic şi supusşi pe sub glii ţi-am auzit a inimei bătaie zgomotoasă. Pământul răspundea. [1919]

* GORUNUL În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot şi-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge. Gorunule din margine de codru, de ce mă-nvinge cu aripi moi atâta pace când zac în umbra ta şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? O, cine ştie? - Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, şi liniştea ce voi gusta-o între scândurile lui o simt pesemne de acum: o simt cum frunza to mi-o picură în suflet -si mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipă care trece,

gorunule din margine de codru. [1919] * MUGURII Un vânt de seară aprins sărută cerul la apus şi-i scoate ruji de sânge pe obraji. Trântit în iarbă rup cu dinţii -gândind aiurea -- mugurii unui vlăstar primăvăratic. Îmi zic: "Din rnuguri amari înfloresc potire grele de nectar" şi cald din temelii tresar de-amarul tinerelor mete patimi. [1919] * DIN PĂRUL TĂU Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată de-un văl grin care nu putem străbate cu privirea, păinjeniş ce-ascunde pretutindeni firea, de nu vedem nimic din ce-i aievea. Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii în părul tău, eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate, visez că vălul ce preface în mister tot largul lurnii e urzit din părul tău -şi strig, şi strig, si-ntâia oară simt întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui. [1919]

* LA MARE Viţe roşii, viţe verzi sugrumă casele-n lăstari sălbatici şi vânjoşi - -asemenea unor polipi ce-şi strâng în braţe prada. Soarele în răsărit - de sânge-şi spală-n mare lăncile, cu care a ucis în goană noaptea ca pe-o fiară. Eu stau pe ţărm şi -- sufletul mi-a dus de-acasă. S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfârşit şi nu-şi găseşte drumul înapoi. [1919]

* NOI ŞI PÂMÂNTUL Atâtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul şi suflă peste el scântei ca peste-o iască năprasnic să-1 aprindă. În noaptea asta-n care cad atâtea stele, tânărul tău trup de vrăjitoare-mi arde-n braţe ca-n flacările unui rug. Nebun, ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind, ca să-ţi topesc zăpada urnerilor goi,

şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui puterea, sângele, mândria, primăvara, totul. In zori când ziua va aprinde noaptea, când scrumul nopţii o să piară dus de-un vânt spre-apus, în zori de zi aş urea să fim şi noi cenuşă, noi şi -- pământul. (1919]

* LINISTE Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud, cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cântă-n mine-un dor ce nu-i al meu. Se spune că strămoşi cari au murit fără de vreme, cu sânge tânăr încă-n vine, cu patimi mari în sânge, cu soare viu în patimi, vin , vin să-şi trăiască mai departe în noi viata netrăită. Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine ştie -- suflete,-n ce piept îţi vei cânta şi tu odată peste veacuri pe coarde dulci de linişte, pe harfă de-ntuneric -- dorul sugrumat şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie? [1919] * FRUMOASE MÂNI Presimt: frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu căldura voastră capul plin de visuri, aşa îmi veţi ţinea odată şi urna cu cenuşa mea. Visez: frumoase mâni, când buze calde-mi vor sufla în vânt cenuşa, ce-o s-o ţineţi în pălmi ca-ntr-un potir, veţi fi ca nişte flori, din care boarea-mprăştie -- polenul. Şi plâng: veţi fi încă aşa de tinere atunci, frumoase mâni. [1919] * LACRIMILE Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-1 lumina, zarea, norii -- şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul -Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată, istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: "Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăinjeneşte-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd

nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, căci, vezi -- lumina lor mă doare". Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete -- lacrimile. (1919)

* MI-AŞTEPT AMURGUL În bolta înstelată-mi scald privirea-şi ştiu că şi eu port în suflet stele multe, multe şi căi lactee, minunile-ntunericului. Dar nu le văd, am prea mult soare-n mine de-aceea nu le văd. Aştept să îmi apună ziua şi zarea mea pleoapa să-şi închidă, mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea, să mi se-ntunece tot cerul şi să răsară-n mine stelele, stelele mele, pe care încă niciodată nu le-am văzut. [1919)

* DAR MUNŢII -- UNDE-S? Din straşina curat-a veşniciei cad clipele ca picurii de ploaie. Ascult şi sufletul îşi zice, Eu am crescut hrănit de taina lumii şi drumul meu îl ţine soarta-n palme, nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte şi-n pieptu-mi larg credinţa mea o sorb puternică din soare. Din straşina carat-a veşniciei cad clipele ca picurii de ploaie. Ascult si sufletul se-ntreabă: Dar muntii -- unde-s? Muntii pe cari să-i mut din cale cu credinţa mea? Nu-i văd, îi vreau, îi strig şi -- nu-s! [1919] * FIORUL E moartea-atunci la căpătâiul meu? În miez de noapte, când luna-şi varsă peste mine aiurita ei privire, când zbor de lilieci pe fruntea-i de-ntuneric imi sărută geamul, simt câteodată un fior din creştet străbătându-mi trupul, întocrnai ca şi cum mâni reci mi s-ar juca în păr cu degete de gheaţă.

E moartea-atunci la căpătâiul meu? Şi în lamina lumii îmi numără ea oare firele cărunte? [1919]

* NU-MI PRESIMŢI? Nu-mi presimţi to nebunia când auzi cum murmură viata-n mine ca un izvor năvalnic într-o peşteră răsunătoare? Nu-mi presimţi văpaia când în braţe îmi tremuri ca un picur de rouă-îmbrăţişat de raze de lumină? Nu-mi presimţi iubirea când privesc cu patimă-n prăpastia din tine şi-ţi zic: O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu mai mare!? [1919]

* LUMINA RAIULUI Spre soare râd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume şi-s păgân! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atâta râs făr' de căldura răului? Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă, de n-ai fi frământată, Sfânto, de voluptatea-ascunsă a păcatului? Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb: De unde-şi are raiul -lumina?- - Ştiu: Îl luminează iadul cu flacările lui ! [1919] * SCOICA C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine şi inima mi-o prind în mână. Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi ascult. Îmi pare că ţin în mâni o scoică în care prelung şi neînţeles răsună zvonul unei mări necunoscute. O, voi ajunge, voi ajunge vreodat' pe malul acelei mări, pe care azi o simt, dar nu o văd? [1919) * TREI FEŢE Copilul râde: "Înţelepciunea şi iubirea mea a jocul! " Tânărul cântă: "Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea! " Bătrânul tace: "Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!" [1919]

* MARTIE Din caier încâlcit de nouri toarce vântul fire lungi de ploaie. Fluşturatici fulgi de nea s-ar aşeza-n noroi, dar cum li-e silă -se ridică iar şi zboară să-şi găsească cuib pe rarnuri. Vânt şi-i frig -iar mugurii prea lacomi de lumină îşi zgulesc acum urechile în guler. [1919] * CRESC AMINTIRILE Într-un amurg, sunt ani de-atunci,mi-am zgâriat stăruitor în scoarta unui arbor- - numele -cu slove mici, stângace şi subţiri. Azi am văzut din întâmplare cum slovele-au crescut din cale-afară --uriaşe. Aşa îţi tai şi tu copilo numele în inima-mi supusă rnărunt, mărunt, ca un ştrengar. Şi după ani şi ani de zile-1 vei găsi cu slove-adânci şi uriaşe. [ 1919] * EVA Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsuna de printre frunze ca un clopoţel de-argint. Dar s-a-ntâmplat că-i mai şopti apoi si ceva în ureche încet, nespus de-ncet, ceva ce nu se spune în scripturi. Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume, cu toate că a ascultat şi el. Şi Eva n-a voit s-o spună nici lui Adam. De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină şi-şi mişcă geana parc-ar zice că ea ştie ceva ce noi nu ştim, ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar. [1919] * VISĂTORUL Spânzurat de aer printre ramuri se frământă în mătasa-i un paianjen. Raza lunii l-a trezit din somn. Ce se zbate? A visat că raza lunii-i fir de-al lui şi cearc-acuma să se urce până-n ceruri, sus, pe-o rază. Se tot zbate îndrăznetul şi s-azvârle.

Şi mi-e teamă c-o să cadă -- visătorul. (1919] * VESIVICUL Nedumirit îl cauţi şi dibuind în întuneric i-adulmeci urma-n tine ori în slava lumii, avântul îl presimte-n zilele de mâne şi-n nopţile ce-au fost găseşte-1 resignarea. Un văl de nepătruns ascunde veşnicul în beznă. Nu-1 vede nimeni, nimeni-şi totuşi află-1 fiecare, aşa cum eu îţi aflu buzele pe întuneric, iubita mea, în miez de noapte, când şoptim în taină vorbe mari despre-nţelesul vieţii. [1919]

* IZVORUL NOPTII Frumoaso, ţi-s ochii-aşa de negri încât seara când stau culcat cu capu-n poala ta îmi pare că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi şi peste munţi şi peste şesuri, acoperind pământul c-o mare de-ntuneric. Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea. [1919] * GHIMPII Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odată trandafiri sălbatici. Aveau atâţia ghimpi, dar n-am voit să-i rup. Credeam că-s /- muguri, şi-au să înflorească. Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai, dar n-am voit să to despoi -credeam c-o să-nflorească. Azi toate astea-mi trec pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc şi hoinăresc prin văi zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil. [1919] * INIMA O, inima! Mărturisiri afunde and în ea. Uimit eu mintea mi-o ascot şi-n înţelesuri mari zvâcnirea i-o destram. O, inima: nebună, când se zbate-n joc sălbatic, atunci, atunci îmi spune că din lutul ei a fost făcut pe vremuri vasul în care Prometeu a coborât din cer aprinsul jar ce 1-a furat din vatra zeilor, în timp ce zorile se ridicau peste Olimp şi-şi ascundeau în poală stelele ca un zgârcit comoara sa de aur. O, inima: când para ea şi-o năbuşeşte

c-un giulgiu de liruşte, atunci îmi cântă că lutul ei a fost odată un potir de lotus, în care a căzut o lacrimă curată ca lumina din ochii celui dintâi sfânt şi mare visător care-a simţit îmbrăţişarea veşniciei şi straniul fior al înţelesului ce stăpâneşte deopotrivă apusul, răsăritul, cerul, marea. O, inima: amurguri când se lasă grele peste ea, aud cum tainic îmi şopteşte că ea a lute-n care-odinioară pe Golgota s-a scurs şiroaie sângele din trupul lui Isus, când ghimpii îl muşcau cu nişte ochi de farisei. O, inima: când pieptul ea mi-1 spurge cu bătăi de plumb, atunci imi strigă îndrăzneaţă că peste veacuri lungi şi goale şi pustii, când Dumnezeu se va-ndemna să fac-o altă lume si-o omenire din neamuri mari de zei, Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei pe noul Adam. [1919] * STALACTITA Tăcerea mi-este duhul şi-ncremenit cum stau şi paşnic ca un ascet de piatră, îmi pare că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă, în care cerul este bolta. Lin, lin, lin -- picuri de lumină şi stropi de pace --cad necontenit din cer şi împietresc -- în mine. [1919]

* SUS Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Aşa: când sunt cu tine mă simt nespus de-aproape de cer. Aşa de-aproape, de-mi pare că de ţi-aş striga în zare - numele i-aş auzi ecoul răsfrânt de bolta cerului. Numai noi doi. Sus. [1919] * NOAPTE Pe lună, când ne scapără-n argintul nopţii pocalele de vin ca nişte ochi de fiară, cu un surâs ameţitor tu-mi răscoleşti tot furnicarul de porniri,

cari nu-şi mai afl-apoi odihna. Sub ocrotirea limpede a zării biruitoare mă priveşti şi-n ochii mei te oglindeşti strălucitoare, mândră şi păgână. Iar eu încet, nespus de-ncet pleoapele-mi închid, îmbrăţişând cu ele tainic icoana ta din ochii mei, surâsul tău, iubirea şi lamina ta pe lună, când ne scapără-n argintul nopţii pocalele de vin ca nişte ochi de fiară. [1919] * LEGENDĂ Strălucitoare-n poarta raiului sta Eva. Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă şi visătoare muşca din mărul ce i 1-a-ntins ispita şarpelui. Fără de veste un sâmbure i-ajunse între dinţi din fructul blestemat. Pe gânduri dusă Eva î1 suflă în vânt, iar sâmburele se pierdu-n ţărână, unde încolţi. Un măr crescu acolo - şi altii îl urmară prin lungul şir de veacuri. Şi trunchiul aspru şi vânjos al unuia din ei a fost acela din care fariseii meşteri ciopliră crucea lui Isus. Oh, sâmburele negru aruncat în vânt de dinţii albi ai Evei. [1919]

* PRIMĂVARĂ Visător cu degetele-i lungi pătrunde vântul printre ramuri şi pe fire de paianjen cântă bietul ca pe-o harfă. Albi pe fruntea ta-şi deschid subţirile pleoape trandafirii, fragezi ca fiorii unor tăinuite presimţiri, tremurând de neastâmpărul ce-ţi joacă viu şi cald în vine. Lacomi şi flămânzi îmi strigă ochii, veşnic nesătui ei strigă după ochii tăi - scăpărătorii cari de luminoşi ce-ţi sunt, copilo, nu văd niciodată umbre. [1919]

* DORUL Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii cu palmele-amândouă, cum cuprinzi

în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm. Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine'" Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi pribeag pe-un alt pământ. Femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti? Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău, să te ascult şi clipele să-mi pară nişte muguri plini, din care înfloresc aievea - veşnicii. [1919) * VEI PLÂNGE MULT ORI VEI ZÂMBI? Eu nu mă căiesc c-am adunat în suflet şi noroi dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul că sufletul mi-aşa curat cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-1 crede. Vei plânge mult atunci ori vei ierta? Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineţi, în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă: "Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?" [1919] * PAX MAGNA De ce-n aprinse dimineţi de vară mă simt un picur de dumnezeire pe pământ şi-ngenunchez în faţa mea ca-n faţa unui idol? De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul ca para unei facle în văpaia zilei? De ce în nopţi adânci de iarnă, când sori îndepărtaţi s-aprind pe cer şi ochi de lupi prădalnici pe pământ, un glas îmi strigă ascuţit din întuneric că dracul nicăiri nu râde mai acasă ca-n pieptul meu? Pesemne - învrăjbiţi de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana au înţeles că e mai mare fiecare dacă-şi întind de pace mâna. Şi s-au împăcat în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna. Lumina şi păcatul îmbrăţişându-se s-au înfrăţit în mine-ntâia oară de la-nceputul lumii, de când îngerii strivesc cu ură şarpele cu solzii de ispită, de când cu ochii de otravă şarpele pândeşte

călcâiul adevărului să-1 muşte-nveninându-1. [1919] * MELANCOLIE Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă. Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea ce-o simt n-o simt în mine, în inimă, în piept, ci-n picurii de ploaie care curg. Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume cu toamna şi cu seara ei mă doare ca o rană. Spre munţi trec nori cu ugerele pline. Şi plouă. [1919] * O TOAMNĂ VA VENI O toamnă va veni cândva târziu, când tu iubito-mi vei cuprinde gâtul tremurând şi strâns vei atârna de mine cum atârnă o cunună de flori uscate de stâlpul alb de marmoră al unei cripte. O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul şi-ţi va răpi petalele şi zorile lăsându-ţi doar amurgurile grele şi pustii. O toamnă va veni şi, maşteră, din toate florile ce le-ai avut vreodată numai pe-acelea n-o să ţi le ia ce-o să le-aşterni peste mormânturile tuturor acelora care se duc pe veci cu primăvara ta. [1919]

* STELELOR C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi în mine mă-nchin luminii voastre, stelelor, şi flacări de-adorare îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă. Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută cu buze reci de gheaţă trupul şi-nmărmurit vă-ntreb: spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri? Pribeag cum sunt, mă simt azi cel mai singuratic suflet şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - unde. Un singur gând mi-e rază şi putere: o, stelelor, nici voi n-aveţi în drumul vostru nici o ţintă, dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea! [1919]