Bioetica

UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE FACULTATEA DE LITERE SPECIALIZAREA TEOLOGIE GRECO -CATOLICA MASTERAT TEOLOGIE CRESTINĂ ŞI SPIRITUALITATE EUROPEANĂ Titlul disciplinei: Morala creştina şi problemele lumii contemporane Tema seminar: Posibilitatea unei vieti de dupa moarte: experimente şi coordonate creştine

Coordonator ştiintific: Pr. Ioan Mitrofan, conf. univ. dr. Masterand: Rad Gavrila

Baia Mare 2009 Introducere Subiectul vietii de dupa moarte a ajuns dintr-o data unul dintre cele mai larg raspandite in lumea apuseana. Mai ales in ultimii ani, s-au publicat mai multe carti care istorisesc experiente de "dupa moarte", iar oameni de stiinta si medici de renume, fie au scris ei insisi astfel de carti, fie si-au dat incuviintarea din toata 1

inima, pentru aceasta. Unul dintre ei, medicul de renume mondial si "expertul" asupra problemelor mortii si a starii de muribund, Elizabeth Kubler Ross, considera ca aceste cercetari asupra experientelor de dupa moarte "vor lamuri pe multi si vor adeveri ceea ce am fost invatati de 2000 de ani - ca exista viata dupa moarte". 1 Totul, desigur, reprezinta o iesire neasteptata din atmosfera dominanta de pana acum, din cercurile medicale si stiintifice, care in general au considerat moartea ca un subiect "tabu" si au respins orice idee a supravietuirii dupa moarte, ea tinand doar de inchipuire si de superstitie, sau in cea mai buna situatie, au socotit-o ca o problema de credinta personala, pentru care nu exista nici o evidenta obiectiva. Cauza exterioara a acestei schimbari neasteptate de opinie este simpla: noile tehnici de readucere la viata din "moartea clinica" (mai ales prin pornirea activitatii inimii in urma stopului cardiac), care s-au raspandit tot mai mult in ultimii ani. Astfel, oamenii care s-au aflat in moarte clinica (fara puls sau batai de inima) au fost readusi la viata in numar mare, si multi dintre acesti oameni, alungandu-si teama de a nu fi considerati "nebuni", vorbesc acum deschis despre acest subiect. Dar exista o cauza interna a acestei schimbari, cat si "ideologia" ei, carora merita sa le dam atentie: de ce a ajuns acest fenomen dintr-odata foarte popular si in termenii carei invataturi religioase ori filosofice este 1 ROSE, Serafim, Sufletul dupa moarte-Traducere din limba engleza, prof. Gratia Lungu Constantineanu, Ed.Tehnopress, 2003, p.4

2

inteles acesta de obicei? Acesta a ajuns deja unul dintre "semnele vremii", un semn al interesului religios din zilele noastre. Care este atunci semnificatia lui? Mai intai trebuie sa punem intrebarea: pe ce baza trebuie sa judecam acest fenomen? Nici cei care vorbesc despre acesta nu au o pricepere limpede asupra lui; adesea ei cauta o interpretare in textele oculte ori spiritiste. Unii oameni religiosi (cat si oamenii de stiinta), simtind o primejdie in parerilor lor deja conturate, pur si simplu resping experientele, asa cum sunt ele istorisite, incadrandu-le in categoria "halucinatiilor". Astfel au procedat unii protestanti, care socotisera, fie ca sufletul se afla intr-o stare de inconstienta dupa moarte, fie ca pleaca de indata pentru a fi "cu Cristos". La fel, necredinciosii doctrinari alunga ideea ca sufletul ramane viu dupa moarte, neavand nici un fel de importanta ce fapte evidente li se prezinta. Dar astfel de experiente nu pot fi lamurite numai prin negarea lor; ele trebuie intelese intocmai, atat prin ele insele, cat si in intregul context al celor ce cunoastem despre soarta sufletului dupa moarte. 2

Moartea crestina

vazuta

din

prespectiva

În tradiţia biblică, primul om, Adam era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a 2 Ibidem, p.5,6

3

căzut în ispită. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat ("Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19). Moartea nu este considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci exista posibilitatea invierii, si este asociata cu "somnul" (Iov -- 3:13), ceea ce implică o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menţionează clar că sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Isus Cristos a învins moartea. Prin stăpânirea morţii, diavolul avea toţi oamenii în puterea sa, dar Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică" (Ioan 3:16). În religia creştină există două finalitati unde merg oamenii: Raiul (Paradisul sau Edenul), unde merg doar cei drepţi la inviere,rascumparati prin sangele lui Isus Cristos şi moartea definitiva fara speranta invierii. Unele culte cred in existenta Iadului (Infernului) unde merg păcătoşii pentru chinuri vesnice. Soarta omului este stabilită după judecata facuta de Fiul, dupa faptele de fidelitate crestina care le-a facut cand era in viata. La catolici există 4

Purgatoriul, un loc diferit de Rai şi Iad unde oamenii îşi pot ispăşi micile păcate după moarte. Nu exista o unanimitate universala a ceea ce presupune credinta crestina datorita influentelor credintelor locale cu radacini precrestine.

1. Viaţa şi formele ei 5

Pentru a înţelege mai in profunzime acest subiect este necesar să vedem mai întâi din punct de vedere filozofic ce este viaţa în general şi ce este viaţa umană în particular. De la percepţia şi înţelegerea realităţii cosmice trebuie să ne concentrăm progresiv atenţia spre viaţă, iar de la expansiunea diversă a vieţii în lume să ajungem la consideraţii privind viaţa omului. Fiinţa, viaţa, omul sunt sfere ale realităţii implicate în discuţia noastră. In al doilea rând va trebui să examinăm greutatea specifică şi sensul altor noţiuni: etica sau ştiinţa valorilor, etica aplicată ştiinţei şi practica biomedică. Nu putem pătrunde în fondul acestei duble abordări cu caracter preliminar şi cu caracter filozofic. Prima distincţie care priveşte realitatea cosmică, în sensul calitativ şi esenţial, este cea dintre fiinţele vii şi cele care nu sunt vii. Caracteristica fiinţei vii, din punct de vedere filozofic, este faptul că ea este capabilă de o activitate care pleacă de la subiectul viu şi tinde să perfecţioneze subiectul însuşi: viaţa este capacitate de acţiune imanentă. Să lăsăm de o parte examinarea caracteristicilor fizice, chimice şi biochimice ale fiinţei vii şi să ne oprim la analiza problemei din punct de vedere filozofic. Saltul calitativ şi ireductibil al fenomenului "viaţă" este deci capacitatea reală a unei 6

fiinţe de a fi cauză şi scop al propriei acţiuni: aceasta înseamnă tocmai "acţiune imanentă". In primul grad al vieţii, acela vegetativ, această acţiune imanentă înseamnă o triplă capacitate: hrănire, dezvoltare şi reproducere. In al doilea grad, cel al vieţii senzitive, capacităţilor vieţii vegetative se audaugă activitatea senzorială şi prin ea capacitatea de autoreglare a propriei activităţi. In cel de al treilea nivel, cel al vieţii spirituale care îl caracterizează pe om, apare capacitatea conştiinţei intelective şi a libertăţii. Spre deosebire de mecanicism care între fiinţa vie şi cea care nu nu este vie vede doar o diferenţă de grad şi complexitate, vitalismul vede în cel care trăieşte o diferenţă calitativă şi substanţială. Nu negăm faptul că în fiinţa vie au loc procese şi schimbări fizico-chimice, nici nu negăm că alături de acestea se află un strat superior şi paralel o entitate superioară numită "suflet" (vegetativ, senzitiv, intelectiv). Vieţuitoarea are o unitate substanţială şi specifică. Organismul fiinţei vii poate fi considerat un enorm laborator chimic în miniatură unde au loc numeroase reacţii, multe din ele foarte complexe, dar toate având acelaşi scop: menţinerea individului. Acest principiu unificator este sufletul fiinţei vii. 7

2. Originea vieţii Intenţia pe care mi am propuso in aceasta lucrare nu este de a repropune integral discuţia antropologică, despre originea vieţii umane şi despre istoria diferitelor forme de cultură umană, ci de a aminti acele puncte esenţiale ale problemei antropologice care sunt conexe sau care au fost invocate în determinarea valorii vieţii umane. Sub acest profil trebuie să amintim că problema felului în care a apărut viaţa umană şi a modului în care este ea organizată în uzanţele şi obiceiurile ei, nu se identifică cu problema valorii ei, nici cu acel de ce , deci cu scopul ei. Biologia şi etnologia ne descriu numai acel cum , filozofia pune întrebarea de ce , adică scopul şi valoarea. In cadrul eticii, mai precis a eticii normative, este deosebit de important şi decisiv să se stabilească dacă elementul biologic al vieţii umane, în originea şi compoziţia sa, formează omul complet sau dacă, tocmai pentru că acest element este inserat şi identificat ca natură cu ceva superior spiritul său, scopul său , el nu capătă o nouă dimensiune şi dacă nu trebuie apreciat nu numai în el însuşi şi în graniţele

8

materiale, ci trebuie citit, interpretat transcendat în semnificaţia sa globală.

şi

Această lectură a realităţii umane are, cum e logic, o importanţă fundamentală şi decisivă în 1toate problemele Bioeticii: chirurgul care face o incizie asupra unui organ sau a unei părţi din organism, va trebui să cunoască bine anatomia, fiziologia, patologia acelui organ, dar în acelaşi timp va trebui să fie conştient că operează o persoană umană, care trebuie să fie considerată ca atare, să aibă acceptul acesteia pentru intervenţie şi să se simtă responsabil faţă de ea. Procreaţia umană, care dă naştere unui nou individ, trebuie descrisă ca un proces biologic, în care anatomia şi fiziologia organismului sexual exprimă întreaga lor cazualitate, pentru că la aceasta participă întregul organism al celor două sexe cu bogăţia vitală, care include resursele biochimice, neurologice, endocrine, etc., dar va trebui considerat şi ca un act interpersonal, care include afecţiune, libertate, responsabilitate, comuniune de persoane. Si exemplele pot continua pe toată întinderea şi aplicaţiile Bioeticii. Bioetica nu va trebui să se limiteze la descrierea comportamentelor, al acelui cum, nici să se constituie într-o deducţie de precepte din principii abstracte, ci va trebui 9

să fie ca o "lectură" semnificativă şi de apreciere a globalităţii faptelor vitale şi a intervenţiilor asupra vieţii omului, în lumina totalităţii valorilor sale. Această premisă exemplificatoare era necesară, înainte de a aborda chestiunea originii vieţii în general şi a vieţii umane în special, pentru că nu au lipsit cei care, în numele aşa-zisei "generări spontane" sau "cazuale" a vieţii (problema acelui "cum") iau negat specificitatea, valoarea de superioritate faţă de realitatea anorganică; nu au lipsit nici cei care, în numele ipotezei transformismului şi evoluţionismului speciei, vii au înţeles să reducă diferenţele ontologice şi calitative dintre diferitele specii. Descrierea elementelor constitutive materiale ale vieţii nu epuizează răspunsul la problema acelui "de ce", a cauzei, scopului şi valorii fiecărei forme vitale. Eliminarea sau scoaterea discursului metafizic şi etic din discursul biologic şi ontologic ar comporta în definitiv neînţelegerea biologiei însăşi şi mai ales ar comporta reducerea artificială a înţelegerii bogăţiei realităţii vitale. Experienţele morţii clinice Moarte clinica este un fenomen care apare la un pacient grav rănit şi constă în 10

oprirea temporară a contracţiilor inimii şi a respiratiei. Oamenii care au trecut prin această etapă, apoi au revenit la viaţă, datorită reînceperii activităţiiorganismului, au trăit o experienţă uluitoare, iar relatările lor despre moarte sunt asemănătoare cu cele descrise în "Cartea tibetana a mortilor". În 1975, Raymond Moody publică o carte despre experienţele a sute de oameni ce au trecut prin moarte clinică, care din punct de vedere medical nu este considerată moarte propriu-zisă. Primul stadiu pe care îl parcurg aceste persoane este asemănător cu cel de părăsire a corpului, este sentimentul unei plutiri în afara trupului. Omul vede adesea scene, evenimente întâmplări din viaţa personală, dar dintr-o perspectivă diferită, ca şi cum nu ar fi decât un simplu spectator. Senzaţia aceasta este însoţită de o stare deplină de calm. Acest prim stadiu pe care mulţi dintre cei care cred în posibilitatea vieţii după moarte îl citează ca un argument în sprijinul tezei lor, s-a demonstrat în ultimii ani ca având cauze naturale; astfel de stări au fost obţinute în laborator, fără ca măcar să fie nevoie de o aparatură sofisticată, aşa cum ne indică câteva ecouri din massmedia. După starea de percepţie extracorporală, unora dintre cei care trec prin moarte clinică şi care declară ca au avut în această perioadă anumite experienţe remarcabile, li 11

se pare că trec printr-un tunel întunecat şi că simt o adiere de vânt. Psihologul american Susan Blackmore opinează că tunelul de lumină se datorează unei creşteri temporare a activităţii cortextului vizual (acea parte a scoarţei cerebrale care se ocupă cu interpretarea percepţiilor vizuale), în codiţiile în care lipsa de oxigen reduce inhibiţia fiziologică operată de unele celule asupra altora. Această activitate mai ridicată decât aceea normală a celulelor din cortexul vizual, produce efectul de tunel luminos, aşa cum s-a arătat în simulări, şi aşa cum se produce şi în alte situaţii în afară de aceea a hipoxiei, şi asta din cauză că cele mai multe celule sunt responsabile de zona centrală a câmpului vizual. La capătul tunelului, persoana respectivă vede figuri cunoscute ale prietenilor, ale rudelor, etc. De asemena în unele cazuri persoana vede o figură strălucitoare care este o parte importantă din credinţa religioasă a ei. Apare apoi senzaţia că vede grădini, flori, râuri, insule, lumini, după care individul îşi urmăreşte filmul vieţii, ce prezintă în special ocaziile pierdute de a face un bine sau de a ajuta. Este interesant de remarcat aici că există o oarecare interdependenţă între aceste declaraţii ale celor care au trăit o experienţă de moarte clinică şi mediul cultural şi religios din care 12

aceştia provin. Mai mult chiar, se constată că detaliile declaraţiilor variază într-o cultură dată chiar, de la o epocă la alta. Astfel, putem din păcate concluziona că avem de-a face cu descrieri influenţate de credinţele celor care trăiesc astfel de experienţe. Această condiţionare culturală şi chiar temporală, care face ca într-o arie dominată de o anumită mitologie în ce priveşte moartea să existe descrieri înrudite, şi ca într-o aceeaşi cultură descrierile să varieze pe măsura ce realitatea tehnico-ştiinţifică a societăţii din care provine individul evoluează, nu poate fi explicată decât prin ideile preconcepute pe care indivizii le au în legătura cu moartea. Persoana în cauză simte că nu mai există spaţiu şi timp, iar la întoarcerea la viaţă are un puternic sentiment de dezamăgire şi autoreproş. Cu toate că aceste relatări par fabuloase, ştiinţa a reuşit să explice o parte din ele. Datorită faptului că în momentul morţii, corpul suferă modificări fizice şi chimice ca scăderea tensiunii arteriale şi micşorarea cantităţii de oxigen care ajunge la creier, celulele nervoase ale creierului încetează să mai funcţioneze. Centrul văzului este primul afectat, iar imaginile sunt percepute tot mai greu. Aceasta duce la senzaţia perceperii unei lumini strălucitoare

13

înconjurată de întuneric, percepţie care apare în memorie sub forma unui tunel. Concluzie Durerea noastra ar fi fost fara margini si fara mangaiere pentru cei care se apropie de moarte, daca Dumnezeu nu ne-ar fi dat viata vesnica. Viata noastra ar fi fara sens daca s-ar sfarsi odata cu moartea. Ce folos sar primi atunci de la vrednicie si de la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: "Sa mancam si sa bem pentru ca maine vom muri!" Dar omul a fost zidit pentru nemurire, si prin invierea Sa, Cristos a deschis portile Imparatiei lui Dumnezeu, a fericirii vesnice pentru cei care au crezut in El si au vietuit intru dreptate. Viata noastra pamanteasca este o pregatire pentru viata viitoare, si aceasta pregatire se sfarseste odata cu moartea noastra. "Si precum este randuit oamenilor, o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata" (Evrei 9, 27). Dupa aceea omul se leapada de toate grijile cele pamantesti; trupul se desface in cele din care a fost alcatuit, pentru a se inalta din nou la invierea cea de obste. Dar sufletul sau continua sa fie viu, si nu-si inceteaza existenta nici macar o singura clipa. Prin multe lucrari ale mortilor, ni s-a dat sa cunoastem in parte ce se intampla cu sufletul cand iese din trup. Cand vederea ochilor celor trupesti inceteaza, incepe vederea cea spiritual.

14

1