Baudelaire Charles - Florile Raului

>

1

CHARLES BAUDELAIRE

FLORILE RÂULUI alte boeme aşezate in limba română de RADU CÂRNECI

MJ64443R*

664443 • CH151NÂU,

CBB84.44>pio-5 B 31

A Prefaja Mihai Cimpoi Coperta şi prezentarea grafica Cheorghe Vrabie

"~~.....

1 B ■**.

M 756(10) — 91 ISBN 5-368-01026-5 ■■"■; hAVDELAIRE LES FLEURS DU MAL ET ÂVfJtES POEMES EDITIONS l'AI LV PARIS 1939

.

. - ©Prefaţa Mihai Cimpoi, 1991

112- 91 ©Traducere, tabel cronologic şi indice alfabetic Radu Carnecl, 1991 ©Coperta şi prezentarea grafică Gheorghe Vrabie, 1991 | ÎNTSE DUMNEZEU ŞI SATAN Creează, oare, Baudelaire Florile răului după modelul DivineiComedii, după cum au crezut unii Istorici literari ? Chiar dacă am afirma acest

lucru, o uriaşă diferenţă se impune: mijloacelor naturale danteşti, stelelor io luminează ieşirea din infern li se preferă paradisul artificial aureolat «In o lumină rece şi metalică a reflexelor stinse. Sentimentul bucuriei ingenui Mie «iibstltuit prin conştiinţa măcinătoare a păcatului primar. In orice caz, Paradliul şi Infernul se amestecă, devin substituibile şi chiar identificabile. Niwrelr e scos din inima frămîntată a poetului (Paysage). Nlrft/lle Parisului, in care se naşte la 9 aprilie 1821 şi in care moare I* Al «iigimt 1867, sint cutreierate «de demoni» porni)! să sporească Răul, de l'iomtnjla in persoană (Amurgul), de veşnic muritorii admiraţi de Mi tm h II însăşi (Dans macabru). Orice reflex paradisiac a dispărut din • «Muica misterelor. După ce ii moare tatăl, cind împlinise doar şase ani, im iiimnu sa, care era totdeauna pentru el «un idol şi un camarad», se iri AnAiorcştc cu generalul Aupick, Baudelaire trăieşte prima fisură de ordin e»Uirii|!ul. Acceptă, bineînţeles, modelul de ţompprtqn'pnt etic al veşnicului Milllni; «Sentimentul singurătăţii incă din copilărie. In ciuda familiei — şi Mal Mim In mijlocul camarazilor — sentimentul unui destin veşnic solitar». AMHUIUI-H singurătăţii din interior, in numele eului său autentic, şi opunerea l»itit r« lumii aduce şi specifica culoare ontologică creaţiei sale. Fiinţa sa (MU» in regimul Alterităţii şi al permanentei dedublări, extremele între (Mcllează fiind Dumnezeu şi Satan. Dragostea lui de asemenea se », impărţindu-se dramatic'tntre o Madonă, Apollonie Sabatier »i iwtwtliuata pariziană totală, africana Jeanne Duval. Intre o «Venus albă» »i ti • Vcniw neagră» se consumă sentimentul duplicitar al poetului, urcind •|tm nfrni de senzaţii celeste şi coborind brusc in dragostea pagină şi IRHIAIA. SplcmiLparizian demonstrează unul dintre sentimentele cele mai ţi nobile, ii transformă dintr-o valoare naturală in una artificială, intr-o asemenea realitate sufletească dominată de accentul hotărit, ««IIIMIII ţi terestru al melancoliei, de trăirea intensă, pesimistă şi byroniană, •IM|I» cum notează poetul însuşi, "împăcarea mindră, orgolioasă cu Satan. .....i Iul Dumnezeu se prăbuşeşte, determinind eul la închiderea in cercul •iH|iirlHA|ll. Ilnudelaire se complace in cădere: «Cel ce se leagă de o Hfc«ni, ndlca de prezent, mi se pare un om rostogolindu-se într-o rîpă şi i«tf>, viind «o se agate de tufe, le-ar smulge şi le-ar duce cu el». Ripa nprvtrnintA nu e declt abisul ontologic, din care Baudelaire va culege cenuşile , (I)

INTRE DUMNEZEU ŞI SAT AN IIIMCJII, adincurile cutremurate ale sentimentului Morţii, reflexele mate ale Albului vidului lăuntric. Dacă poeţii romantici, spune Thibaudet, au căutat geniul luminos al creştinismului, Baudelaire s-a dedicat căutării nu In universul naturii, ci in întunericul conştiinţei, a unui geniu al catolicismului. Oricum, acest geniu al dezgustului şi ororii universale făcea epocă literară ţi Bmnctlcre Întrevedea in el, la 1887, un fel de idol oriental, monstruos, a carul diformitate naturală era subliniată de culori stranii şi excesive. l'.xtnzul vieţii şi oroarea de viaţă, pe care şi-o recunoaşte însuşi poetul, nşeaza opera baudelairiană pe axul fiinţial jtnmnp.7p.ipsi-n-snianV- T"«siunea e alimentată mereu de dezbinul lăuntric, de opoziţia faţă de tot ce este Natură^ în locul Poetului-rapsod, Poetului-pasăre care-şi propagă cintecul cu mijloace orfice se Impune acum Poetul cobor» din cerurile senine ale inspiraţiei in exilul său pămintesc: «Poetul e asemeni acestui prinţ de noruri, /De-o seamă cu furtuna, sfidindu-i pe arcaşi;/ Dar surghiunit pe ţărmuri, hulit şi fără zboruri,/ Cu aripile-i vaste se-mpiedică in paşi» (aici şi In continuare versurile sint citate în traducerea lui'Radu Cârneci). Universul, in faţa Poetului-Albatros, nu mai apare ca un Tot armonios, ci ca o «pjdure^ de simboluri», ca o ţesătură enormă de semne care nu revelează, ci tăinuiesc, nu descifrează, ci lncifrează, vraja pădurii fiind dulce-amăgitoare, iar întunericul ei sporeşte, întrerupind drumurile cunoaşterii (in sensul lui Heidegger) .'Poetului nu-i rămîne decit năzuinţa firavă de a găsi miraculoasa cheie a acestor analogii greu perceptibile, acestor ingînări ezoterice de culori, parfumuri, sonujl Natura nu se bizuie doar pe lucrarea acestui Triecânism ascuns al legăturilor tainice sub semnul Totului armonios, ci şl pe o dăruire sub semnul Necunoscutului şi Zădărniciei: «Si cite flori cualcasă haină /Parfumul straniu ca o taină/ îl dau tăcerilor adinei !» Însuşi poetul are un atit de puternic sentiment de frică în faţa acestei familiarităţi cu extremele, cu negativul ducător spre Neant incit ii scrie mamei sale, doamna Aupick, in 1857, anul apariţiei volumului Les Fleurs du Mal : «Această carte, al cărei titlu Florile răului spune totul, este acoperită, veţi vedea, de o frumuseţe sinistră şi rece ; a fost făcută cu furie şi perseverenţă. Dovada valorii sale pozitive este tot ceea ce se spune rău despre ea. Cartea înfurie oamenii. De altminteri, îngrozit eu însumi

de oroarea pe care o voi inspira am modificat o treime în corecturi». Frumuseţea sinistră şijec££&}& un însemn al modernităţii şi prin postularea ci ca normă estetică Baudelaire se impune ca primul mare poet modern. După Verlaine, origimţliţatailuijgofundăconstălnTfireprezentat î) puternic şi esenţial omul modern, modelat de rafinamentele unei civilizaţii • excgsiyjEUjaracjerţzaţe mai Cjoeajaljjrin^oculnervQs şi drogarea sîngelui şi creierului. T.S. Eliot ii consideră, în plin secolul nostru, «cel maijnare exemplu de poezie modpxnft în orjf|P îîmha». iar Paul Valery constată, In 1924, că «ra*oiianja_npp.rpi imjrp. şi fnarţe puţin voluminoasejijui Baudşîairg umjip jnra. ţQatfl sfcra pitiră » Şi incă în multe alte mărturii ale poeţilor secolului XX, autorul Florilor răului apare cu chipul de ctitor (II) INTRE DUMNEZEU ŞI SAT AN întinerit al poeticii moderne. Exegetul ei german, Hugo Friedrich ne propune o summa de caracteristici, deduse atit din textele baudelairiene cit |l din preluările tezelor lor programatice la Rimbaud, Mallarme, Eliot sau Apollinaire. Cea dinţii trăsătură fundamentali a lui Baudelaire este discipllnn spirituala aflanpezinea constantei sale artistiogj y nini p"^ţj(; imp^fillj"* bi l ri C Bdl p s gj mp^fillj *c bine cu spiritul critic. Cu Baudelaire .începe fenomenul depersonalizării Urltll mod£rnerinjre_euLljrj£_5Lce! .empiric apărind o diferenţl~ontologicâ li anwnţJLJmpersonalitatea e obţinută prin travaliu intens, prin deliberare •târultoare, metodică. Spaima, impasul şi căderea In faţa idealităţii rivnite iu ardoare, dar niciodată atinse sint asumate ca «destin». Poeziile reiau doar clteva leme care sint variante ale unei tensiuni fundamentale Intre ««Imitam şi ideajijajeJ[SuferintaJlransforniată in dezo!aie1_iaxjKIfijfina iiiainn|fl ia nihilism, poate avea un efect catharctic prin forma perfectă: 1 i mii u'iilo* privilegiu ai arte), spune Baudelaire, că oribilul, artistic M#H*M)i, a*flvi', Mirai tic fum Inalli' «Din urli, poetul va face să ii i «iriii ^tiiilrlnlclaii, In cnre se asociază i |HIMIIII ni III II* , un mijloc de a şoca cititorul ilmn ii.nul MIIKIIII liMiuiriairian este un homo duplex .n i.mr. |>.•tul Miirniu ţi cel ceresc, prclulnd unele forme |l pHNHi n ni' i rrttiiiisimiiiii. Aceşti poli — răul adus de Satana >a ajoalt — Miimiirn/fl evadarea din cercul strimt al realului. iii» un ning al sunetelor, siluind In prim plan nu fondul, ci i|a lormalA. kcgluu facultajilp»''omeneşti este, la Baudelaire, i nir tlrscumpune întreaga creaţiune şi creează o lume nouă. l'iie, notează Baudelaire, Imaginaţia este regina însuşirilor, dar ■ vini Infclege ceva mai înalt decit inţeleg cititorii de rind. Imaginaţia IHM in, nu e nici sensibilitatea, deşi e greu de închipuit un om cu N«|k una sa nu fie sensibil. Imaginaţia e o însuşire aproape divină, |M>n i-|»< de la bun început, in afara metodelor filosofice, raporturile I al secrete ole lucrurilor, corespondenţele şi analogiile». ■Mte de această schemă a trăsăturilor modernităţii poetice, astăzi se »*•»» cu pregnanţă figura de poet al marilor nelinişti existenţiale, ■M art»|lcl sale fiind una profund ontologică. Baudelaire singur îşi u*it de slinul, şi-l asumi,( luciditatea călăuzind toate aceste game i. i. mi v flrlle lui spre interior sint făcute sub dictatulţraţiunii, jivinturile MfikMle, tensiunea intre cei doi poli ai trăirii menţinută in mod ia sonoră exorcizată. Izgonirea diavolului duce, in fond, la •n» Iul, lată marele paradox al acţiunilor sale puse, toate, sub

fW. / unturile baudelairiene, astfel urmate, duc spre Satan, căci, aşa cum imr o scrisoare către mama sa, nu are nevoie de Dumnezeu, pentru i I imate înţelege, ci anume de Satan, pe care-1 iubeşte, ca pe un |ii*|ll al Iul Dumnezeu. . ^. 1*11, In lirica Florilor răului, un proces de demonizare tfontinuă, ( III ) INTRE DUMNEZEU ŞI SATAN care pune mereu trăirea sub semnul Iui pianâTiîsTp acţiune de a echivala infinitul cu Infernul. In acest sens e meren-ettMvată stranietatea. Mişcarea romantică in cercuri (ale Cunoaşterii) se transformă, la Baudelalre, Intr-o mişcare liniară in Necunoscut, unde se întrezăreşte doar Noaptea fflrft sflrşit. Misterul Sporeşte necontenit, omul şi marea asemănindu-se In lupta lor neostoită cu «genunile fără sfirşit» : «Ci amindoi misterul nu vl-1 lisaţi privit» .____________^ Taina sporeşte şi prin descoperirea progresivă a Răului şi Binelui; extremele, monstruoase, şînt îmbrăţişate freneticjje_rjr>ptiii framn-.ţ^rariVi este indiferent faţă de sursa Frumuseţii. Aceasta poate izvorî din infern sau din paradis «Că vii dinspre azururi sau din infern, totuna : 76, frumuseţe! monstru

măreţ, grozav, candid/ Făpturii tale mindre mă dau pe totdeauna/ intrind in Infinitul de taină şi avid». Monstrul frumuseţii, care amalgamează sensurile pozitive cu cele negative, călăuzeşte modernismul de tip baudelairian. Tot astfel, sub regimul fascinaţiei uritului, recelui, animalicului, se manifestă sentimentele erotice : «Şi te-ndrăgesc, o, fiară mereu mai nemiloasă, /Căci chipul tău de gheaţă te face mai frumoasă». Esenţa divină a Femeii e invocată In ciuda satanismului, vampirismului ei. Extremele cele mai extreme fuzionează, chipul de madonă rafaelită Tund substituit chiar prin «hoit» sau printr-o graţioasă înfăţişare felină, de pisică. Accentul e mutat, şi in dragoste, de pe vital pe morbid, pe fascinaţia negativă a Nefiinţei «...Mai mult decit Viaţa /E Moartea ce ne ţine In plasa-i de mister». Universul e deosebit de fragil, la Baudelaire, generind şi conştiinţa fragilităţii fiinţei umane, a cărei existenţă e închipuită ca o emanaţie de parfumuri, de miresme aşteptate de abisul miasmelor. Mirosurile mijlocesc alunecarea in Neant. Ele sint totuşi recuperatoare, creind un paradis artificial. Poetica baudelairiană este, in fond, o poetică a supranaturalului, conceput ca o aură a intensităţii perceperii sau a absurdului posibil. «Lumea, dicţionar hieroglific», această însemnare a lui Baudelaire vrea să spună că artistul nu face decit să descifreze ceea ce este incifrat in mecanismul realului. Atit sensul cit şi formele acestuia zac intr-o virtualitate pură, intr-un amalgam de elemente care urmează să fie depistate, combinate şi ordonate. Operaţia de valorizare a lor se identifică însuşirii unui dicţionar in care fiecare cuvint este o ieroglifă, un semn ezoteric cunoscute doar de iniţiaţi.ffmaginajiajeste singura capabilă să pună in acord aceste elemente disparate din uriaşa magazie a Universului " «Întregul univers nu e decit o magazie de imagini, de semne cărora imaginaţia le va da un loc şi o valoare relativă; e un fel de hrană pe care imaginaţia trebuie s-o digere şi s-o transforme». §• nu e nevoie de o imaginaţie oarecare, ci de una a primului venit al cărui suflet să poată arunca o lumină magică şi supranaturală asupra obscurităţii fireşti a lucrurilor. Nimeni încă, in lume, nu a elogiat atit de patetic şi ecumenic imaginaţia care este «regina adevărului, iar posibilul e una din provinciile adevărului». A descifra şi a împrăştia tenebrele obscurităţii e doar prima etapă a actului creativ, urmată de o a doua care presupune o potenţare a calităţilor, o transgresare a accidentalului şi posibilului prin strecurarea fiorului galvanic al supranaturalului. (IV) INTRE DUMNEZEU ŞI SATAN nrilrn prin depăşirea imediatului, cotidianului, cenuşiului. Cea ce e descifrat ircbule să sclipească, sa i se imprime o strălucire stranie, o vibraţie neîncetată I rnomcnele sint împinse in zona principiilor generale, a categoriilor, regă ■JIKUI si acolo, o analogie reciprocă, un regim al armoniei ş contrapunctului. Intensitate, sonoritate, limpiditate, vibrativitate, apoi saltul peste frontiera firescului, îmbrăţişarea paradoxului şi absurdului, care permite pajişti colorate in HHRI Şl copaci coloraţi in albastru. Baudelaire impune secolului al XK-lea 0 «colului nostru surnaluralismul stimulator de artificiu : «Ah, caii roz, ah! lAranll liliachii, ah ! fumurile roşii! (ce îndrăzneală, un fum roşu !)» (Salonul illn INVJ). Este estetica îndrăznelii, ridicată şi pe scutul avangardei, şi a vtiitifl conştiente care se instaurează autoritar in spiritul modern. Huiiilelnlre se simte bine numai atunci clnd e departe de natură, cind M ili-tlM travaliului îndelungat pentru a găsi cuvintul potrivit. Este primul |.o, i im ulmi iiirc preferit tehnica pură inspiraţiei. Najws^jregujn^genţru i mtiţâilo a ln|cnultA|ll si spontaneităţii. Supralicitării tehnicii ii i|MiMili> «upiiilli liurpii vollt a durerii : «Dacă Baudelaire ar fi natural, .I.H iţit" H ■ ni pieiita, IfliA iiiilolitlfl, In mulţime, dar in acelaşi timp i «im|i H Miiifiiln)* unui», m îndeplini, fArA efori, poruncile divine, ■ i ». n.it |u iir|>lin mulfumll in lume, Tocmnl oatn nu vrea el. ii» * ii nhiiii r>ii*< A pentru «1 <•« vine de la Dumnezeu, 1

i itulA li luboiliic/c crcujln. l'rln durere, insatisfacţie i>i M |i gAw-iiuA un loc «puric in univers». Frica faţă de mit i ii i ipTMl* n comunului, a Iul Noi, se îmbină dialectic cu atracţia 'Hi A |H"IIIIII rn Hmulrlnli Innlsmul nu poate fi conceput, prin urmare, un milIlMiiiilelnii iniiliin înţeles fie ca antlnatură (sub aspect psihologic), i tii|iinnitliiiA (tub nsnect estetic). Baudelaire işi asumă durerea, o 'HI A ti <> prelungeşte, o transformă intr-un exerciţiu spirituaîtotasltfel in ii n informa momentul inspiraţiei intr-un proces de elaborare suprai mc îngăduie artificiul. Este, aşadar, modelul de poeta artifex. || lilll'O cultiva un fel deAspiritnnlitalft npfiinivjţj flnrf rPa fiin/l, in

i "> ■uiiniiil, cxercijiul in goi* af transcendenţei sale, cercul trăiri} cftre t» llflngc, i.!mul care se închide : insatisfacţia îşi este insuficientă sieşi, d (I nllnu'ntează sentimentul ieşirii in afara lumii, a transcenderii «cerI f\ «lilml». Eul baudelairian cunoaşte, astfel, ca şi cel eminescian, £_ liwfl dl mu nluatâ hyperionizare. Numai câ Hyperionul poetului nostru iflpliirA superioară de tip zeiesc (eon al Demiurgului) in timp ce parionlc» baudelairian se mişcă instinctiv spre Satan care apare ca

i ut ni durerii absolute (Sartre : «Orgolios şi învins, pătruns de senilul unicităţii sale in faţa lumii, Baudelaire i se asimilează lui Satan m MTftfUndul Inimii sale»). «Soulagement et gloire unique, /La ccnscience In Mul», spune însuşi poetul in L'lrremidiabk. • irn|a/faţă de demonizarea absolută a sufletului este, la Baudelaire. lut de eliberare sufletească, acceptarea măştii, minciunii, convenţiei In i .MU' vAilInd şi un automatism, Q vindere prea ingăduitoare a sufjejujiil ilMtulnliil: «Proslia-Ji nu m-atinge ! Boar să exişti! Nu-mi pasă : Decor MM rnuM'A, vino! Destul că te iubesc» (Dragostea în minciunii). < V)

INTRE DUMNEZEU ŞI SATAN Itote o predispoziţie tipic-baudelairiană de a degusta fără rezerve şl f«rft teama de neantizare, dulceaţa tristeţii, ceea ce trădează — iarăşi — o exaltare senina a Morjii : «Sfirşit de toamnă, iarnă şi primăveri cu ploi, /De somn, lungi anotimpuri ! ce dragi tei sunteţi, voi !/ Mi-acoperiţi glndlrea In ceaţa străvezie/ Şi inima mi-o prindeţi in giulgiu de sicrie» (Ceţuri ţi ploi). Visul nu-şi mai vădeşte un efect recuperator, ca la romantici, ci este chiar o formă a Morţii; ceţurile şl ploile cufnndînd eu! anume Intr-un asemenea spaţiu captiv. Pactul cu Diavolul este total, in Florile răului, şi poetul nu face decit ifl se mjşte intr-un domeniu demonizat pe deplin, in care aerul dulce-veninos se strecoară in plămini şi-i umplu fiinţa cu duhuri rele: «Fără de preget, Dracul, cu glndu-i mă-nconjoară, /Pluteşte imprejuru-rai ca boarea nevăzută,/ II sorb şi-mi simt plăminii in flacăra-i amară, / Umplindu-mi-i o poftă etern reîncepută» (Pierzania). Păcatul, «plăcerile spăimintătoare», aspiraţiile (foamea de înalt şi de stele), sentimentul dragostei, trăirea osîndei, ispitele, tristeţea şi ardoarea sin! călăuzite de acest demon universal, ce-aruncă sufletul pe panta Pierzaniei. De altfel, există şi îngeri ai pierzării (Podoabele) ce îndeamnă spre Bine, dar şi spre o prea-tuîburare a sufletului, adică spre o pierzare pozitivă. Poetica baudelairiană nu mai explorează mişcările discrete ale sufletului, reparabile in sfera ascunzişurilor şi vibraţiilor adinei, premuzicale, ci lucrarea spiritului Înclinat spre lumea hyperlonică, intelectualizată —a esenţelor. Accentul se mută, astfel, de pe mişcarea sufletească spontană, pe surprinderea liniilor austere ale vieţii spiritului, de pe individual pe categorial, de pe procesul firesc pe reducţia fenomenologică (interesează, deci, conştiinţa pură), de pe fenomen pe intersecţia universală a fenomenelor care configurează legea. Poetul modern mi mai caufl sft surprindă q jţare. ci s-o producă in noi, nu ţinteşte sa ne dea o imagine a Lumii, c|_ojdge a ei prin ni|ţe__cgn.tururj de sistem^Lucruriîe. intr-o atare nerspectivă, nu mai solicită o comuniune simpatică, ci o detaşare, o înstrăinare, fiindcă apar proiectate, aşa cum am văzut, într-o pădure de simboluri (semne). Refuzul naturalului se traduce, paradoxal, intr-o reînviere a lui cu mijloacele intelectului. Natura fi mrxklata. «im PP cpnpfrn»n f fr»museţe stranie şi_fi sinceritate strigi»»*, BauUelaire este unbcanf al_paeziei. mizind-JMLO raţiune pură,.pe juraea de laborator al intelectului. Prin acjiunile baudelairiene poezia se descoperă pe sine, are conştiinţa propriei existenţe şi se concepe chiar ca un univers imanent, suficient sieşi. Deoarece Edgar Poe pregătise solul poeziei in stare pură nu e de mirare să vedem, zice Paul Valery, cum începe, la BaudeSaire, încercarea de o perfecţiune care nu se mai preocupă decit de ea însăşi. Linia discontinuă a spiritului este cea care creează poemul modem, căci acesta s-ar închega din fragmente şi din mişcări zigzagate. Pithia, această zeiţă a Continuului este incapabilă de a continua, deoarece aduce unităţi incoerente de versuri, nu Poezia ca atare: Discontinuul astupă golurile (Paul Valery). Fiind unui dintre cei mai importanţi, Baudelaire, după ( VI) tNTRB DUMNEZEU ŞI SATAN

lui Paul Valdry, este un spirit prea slab pentru a învinge paradoxnlismul şi logica retorică ce se revarsă din romantism in Villiers şi alţii: ■• multa mizerie, şi multe efecte de epatare. Fascinaţia artificialului este lrr/l»tlhlla, arta fiind mai naturală decit insăşi natura, şi «paradisulartificial» r»ir uri superior paradisului real, marmora, metalul şi apa prin molcoma monotonie ce o provoacă sint preferabile «iregularului vegeta!» al peisajului tiiuiH|iinttor. E o credinţă care duce la o permanentă invenţie tehnică, la flicninlsmul bine organizat al analogiilor «legăturilor tainice» pe baza cărora W fi construieşte universul «ideal». I'IM-II( a lui Baudelaire se revendică de la poetica lui Poe, tot astfel rum |Kn-ik-n Iul Valdry continuă liniamentele esenţiale ale primelor două ;

•.....trei ic realizează efectiv sub semnul superiorităţii spiritului. Autorul {'orbului Pite tratnt cu admiraţie de poetul Florilor Răului pentru tendinţa ilr n i im un l;riiinot nou; or, aceasta întreprindere temerară nu are sorţi tir liliinilA fAi A rnpflcltnten de n fi «un minunat scamator» şi de a-l împinge .11 pi clillof rAire un tcop volt, Sint elogiate misterele fabricaţiei, NUMII.nur i mi- Imn pcwtla ia te asemene unei bijuterii de cristal, |lit {) simUiiii.t., mic dni, diinn pAirirn Iul naudelaire, cea mai ulm vldlfl mlnifilontA a operelor spiritului. 11 >ir iimtr iliimillr Mu/ri, dur jl de un geniu aparte: ■1 HI llt jitii, f ut» w BtiiMlh'»tA prlulr un mod minuţios de construcţie i«.l«|ii«fpft Mimului. «Ii »i"ini unul refren reprezentativ pentru melancolie ti .ii.ţ»r»r», n unui Mine tonorr, H tonului celui mal poetic, a sentimentului • ii |MII Hi ilinaiMtrR pentru o moarte, $1 a unui simbol central — patlion iHBuiImfl, roibul), poMd Ntti In mare, o poetică a aspiraţiei spre frumuseţea mviliitA dincolo de lot ce este natural. «...Principiul poeziei este, pur ţi tlmplu, m.plmjle omenească spre o Frumuseţe superioară, şi el se mftMlfpilA prlnirun entuziasm, printr-o emoţionare a sufletului, entuziasm ut luiul lndr|H-ndcnt de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care f> himin i«|lunll. Cflcl pasiunea e ceva natural, prea natural chiar pentru H nu it■ tinc un ton jignitor, discordant in domeniul Frumuseţii pure, prea ftimiMiiiA |l prea violentă pentru a nu scandaliza Dorinţele pure, graţioasele MHniu ulii $1 nobilele Disperări care işi au lăcaşul in regiunile supranaturale 'lei» (Note noi despre Edgar Poe, prefaţă la volumul a! doilea d» li Aduceri din poetul american, 1857). Florile râului, la o lectură mai atentă, se dovedeşte a fi un volum .!■... ini do unitar si organic, punind in acord toate contrariile şi imbinind 1 ■ 11 JoaiLiucidilntea cu vagul simbo|isj^fîă.pură cu «maimuţâria»,' . 11 «paradisul artificial^ De altfel, însuşi autorul ne dă, într-o scri1» MI' 1II11 IK66, cheia acestei miraculoase unităţi; «Trebuie s-o spun d-tale, li di k operil-o mai mult decît ceilalţi, că in acoaslăjCMie atroce mi-am 1 ' «IA Inima, toată religia mea (costumată), toatăfiîra !}E drept că voi iiiiriirlul, că voi jura pe ce am mai sfint că e o iarte de arta1 purS, "imtU'uic, de jonglerie şi voi minţi ca şi cel mai mare mincinos». E <* vorbim, pornind de la această cheie propusă de poetul însuşi, nu ( VII ) ÎNTRE DUMNEZEU ŞI SATAN

numai de o tensiune intre ideal şi realitate ci şi de o unitate organică a lor. Este receptarea modernă care se impune cu de la sine putere. Poetul francez năzuie la o depăşire a Răului prin rău. E o întorsături a psihicului atavic pe care o cunoaştem din eminesciana Rugăciune a unui dac- convertirea blasfemiei In elogiu. Sintem trimişi şi de astă dată lajpScatul orlglnaijffixul universului baudelăîrîHîşînir-unul din eseuri autorur\f lorilor fiului meditează asupra esenjei satanice a risului. Omului din zările omenirii nu-1 erau cunoscute manifestările exteriorizate ale bucuriei şi durerii; in paradisul terestru in care toate lucrurile păreau bune nu se rldea zgomotos şl nici bucuria nu era exprimată excesiv. Risul şi lacrimile slnt deopotrivă copiii suferinţei, zice Baudelaire, şi s-au ivit pentru că trupul moleşit al omului nu a avut puterea să le infrineze. Se intimplă un lucru paradoxal: zeul suprem n-a pus in gura omului dinţi de leu, dar acesta muşcă rizlnd, n-a pus substanţă veninoasă de şarpe, dar el seduce cu ajutorul lacrimilor. «Şi luaţi aminte că tot prin lacrimi spală omul durerile omului, că prin ris 11 Imbllnzeşte uneori şi ii atrage; fiindcă fenomenele zămislite de păcatul originar vor deveni mijloace de răscumpărare». Deci păcatul originar are o dublă calitate, la Baudelaire: degradează şi Înalţă, jflyeninează sTBmgauîeSte1, Tfirâieste "şi imbiinzeştşV provoacă la pierdere,,dar si la răscumpărare. Graţie acestei credinţe se declanşează un proces specific de demonizare In bine şi in rău, demonismul avînd o singură rădăcină. Satanismul baudelatrian are o origine... divină, Satan şi Dumnezeu fiind zămisliţi din aceeaşi substanţă. Diferenţa ontologică dintre ei este sfidată. Aşa cum nu există o influenţă directă şi mecanică, ci o proiectare empatică a unei culturi sau a unui artist asupra altei culturi şi altui artist, o interpretare a Eului nostru prin Celălalt, in Baudelaire spiritul românesc străluminează dimensiuni dintre cale mai diferite. Oricum, atingerile cu poetica şi personalitatea autorului Florilor raidul vădesc certa Iui aspiraţie spre modernitate esenţială, adică neformală. Titu Maiorescu preia şi promovează prin Baudelaire, contraztcindu-şi spectaculos «clasicismul» său academic, programul estetic al lui Poe: scurtimea stimulatoare de sugestie a poemului, cerinţa unei conformităţi intre

cuprins şi întindere («Frumosul ne dă cele mai multe idei in cel mai scurt timp»). Garabet Ibrăileanu echivalează, in fond, baudelairianismul cu «orăşenizarea». George Călinescu distinge, la poetul francez, «un spirit sistematic de construcţie» in sensul clasicist al Renaşterii, centrul cosmic al poeziei baudelairiene fiind Arteficele, Poetul. Fascinaţia «marelui artificier cu ochiul geometric» se exercită în cazul lui Arghezi într-un fel apropiat de cel călinescian şi poetul Florilor de mucigai va întreţine cultul poetului ca «un constructor de cuvinte, de catapitesme de cuvinte, de turle şi de sarcofagii de cuvinte». Iar Macedonski care ii recepta prin simbolişti mal minori credea că «wagnerismul, simbolismul unit cu instrumentalismul este ultimul cuvint al geniului omenesc». Modul baudelairian de a concepe poezia ca «o specie de vrăjitorie evocatoare», in care să se conţină de-a valma obiectul şi subiectul, lumea ( VIII ) INTRE DUMNEZEU ŞI SATAN exterioară a artistului şi artistul pare să obsedeze, autoritar, pe toţi marii creatori români ai primei jumătăţi de secol XX. Proiectarea romanească in oglinda ispititoare a modelului Baudelaire niosta si o delicată retragere din sfera lui de radiere- Prin aceasta se manifestă puternic datul ontologic al culturii române. Fireşte, nu avem de * face cu o acţiune de respingere totală, ci cu una de diferenţiere, care n uneori formele inconştientului pitit in arhetipuri. Diagrama receptării Florilor răului de către secolul XX românesc începe Mitr-un punct de reticenţă desenat de Ibrăileanu in cronica publicată in VUi(n romanească (1911, nr. 12) şi atinge punctul de sus in «portretul Ihli • realizat de Ion Pillat in 1936. «Anormalitatea», inapetenţa pentru vin |A, limitarea la senzaţii, lipsa puterii de iluzionare, ii determină pe criticul Vtftli nnnăneştl să nu vadă in Baudelaire «un poet de primul rang in tui iniiirn universală. Prezenţa sincerităţii nu lasă, insă, nici o îndoială.» •Ai PMifl «Impntlr pentru lot ce e viaţă Împuţinată e un sentiment atit de In limidrinlic, Incit, In orice domeniu al realităţii, pe dinsul 11 • PP« t# MiiiMifemi n/.A m«l pu|ln acea «vie Impudente et criarde». t rwMit fi ŞMIIIHI ile i«r* x ruprtni miMclul obosit ni poetului francez irtfcti it.lm mal uMpiull» «i mul uniunile dlii Jur, spaima care sub .«.nnmiie «ir Im liluliil nunul de el i IMOKUIC amplifică misterul «I lumii fpiiimirmilr Wrlli « ifmiA ncuuiA rclu|le existenţială cu lucrurile, lui Ion I'IIIHI, caro nu mal împărtăşeşte asemenea rezerve, se itii*#HiA »»ii|ini i Rutelor şl caracterelor proprii ale fenomenului Baude' A «par» (ii unul din marile rezervoare de alimentare ale poeziei mpomne. lntul|llle critice ale autorului Amăgirilor şi Limpezimilor TIDIIMIC, formula unică a versului baudelairian se naşte din "îmbinarea iMiuiui poetic cu cel critic prin arta «corespondenţelor» şi «ecourilor». i IfliinirlcA a poetului francez e dublă: «Drama artistică: convieţuirea i «uflui mpnmiilhll. de poet, a unei inimi vibrante de iubire, alături IIl> lucid, de o glndire necruţătoare, de o putere rară de critică 4$ autiNTltlcă. Drama omului: dezacordul intre puterea de imaginaţie «Ulikhinen voinţei». (Este corectat aici, prin răsturnare, punctul de l«iMi Ml Iul Ibrfiileanu care găsea şi inacţiune, şi lipsă de imaginaţie) mfonlc, mai pur şi mai lucid deci! romanticii, Baudelaire e «precuril illrocl «1 poeziei moderne». Florile răului ar fi o carte esenţialmente i,
nesc in mod superb, fiind fejele aceleiaşi medalii. Atit unul cit şi celălalt îşi apropie anumite laturi şi se detaşează de altele acceptîndu-1 pe clasicul normal şi lucid, ros de o drama lăuntrică şi Înfruntat cu misterul înfricoşător al lucrurilor. Vladimir Streinu ne-a arătat convingător, in substanţialul său studiu Fenomenul Baudelaire (1968), In ce mod poeţii români au îmbrăţişat sau au respins poetica baudelairiană. Bacovia, In volumul său Plumbjiin 1916, este cel mai inveterat bawde-

lalrian, evocind scene funerare*, piacese_ de. degradare_§ijatQnJe.„aîSJi3aterlel sub plol^care intoneazăcWarjpJnsuLei, sub_^vălu urban aruncat ţeste circiume şl bordeluri, şi cazărmi m sub sunetele dogite ale tălăngilor, toate acestea configurind metafora universală a «plumbului» existenţei. Antinomia mat<*rie-spirit era pr eiuajă de Ia maestrul francez, cu..ynaccejiţj?us_ii£ degradare, p luţie. lotuşi, unicitatea lui Bacoviajiu^ejte^fej:tată^ «dwU nerăscumpărat în spirit ca,laJJaudgJaire, atrage dimpotrivă şldec

spiritului, funcţiile m^^^uxisÂsiai^^^^l!lJ^Aog^1_uisenmi^^~ instinct, în simpie-automatisme de viată, care se dispensează de expresia construitrşi se satisfac în inartirir1''*'" ■•^ţ^^^*^<^f'~.^aai^foj şTrepetiţii». Tremurai fiinţei bacoviene este unui exisîeni'iai-seci^rizant.

lîîn~l de recuperare a spiritului. Ceea ce, la Baudelaire, apare ca o satanizare continuă, la Bacovia, e explorarea neîncetată a fiorului existenţial sub povara plumbului destinului. Trăirea bacoviană se conturează ca în sfera subliminală a conştiinţei, adică a inconştientului obscur, arhetipal. Tot in mod tranşant se distanţează de poetica baudelairiană Tudor Arghezi, care asimilează influenţa autorului Florilor Râului nu sub aspectul disjungerii materiei de spirit, ca la Bacovia, ci al cultivării unităţii £aleţic a antinomijlgr_„ «Perceperea coruptibilităţii şi a elevaţiei spirituale, cu tot ceea ce derivă din ambii ei termeni ca forme depresive exultante ale limitării şi ale infinitului, sau ale piericiunii şi eternităţii, este !a el fapt liric indisociabil». Arghezianismul corectează rădicai baudelairianismul prin vigoarea conturului, prin libertatea democratică a versului., prin variaţie, forţă şi invenţia— verbală. Arghezi depăşeşte incalculabil modicitatea formefTuiBaudelaire. ţpârglnd tiparele clasice cu ajutorul yerfjijfiii «(Ifi»"*" o luptă zadarnică de a recupera materia prin spirit, de a depăşi limitele existenţei prin aventură şi a ispăşi păcatul prin remuşcare, totul sfirşind intr-un impas pesimist. La Arghezi, zice criticul, precumpăneşte insă termenul pozitiv al antinomiilor . «Poezia lui se luminează de aceea ca şi paradiziac in cele din urmă, diferind cu totul de refuzul baudelairian al existenţei» (Sensibilitatea argheziană faţă de suflul viu al incolţirii şi înfloririi se opune ho ia rit glacialei estetici baudelairiene a sterilităţii* ~~ApTcun] ne-o dovedeşte studiul comparativ al luTVladimifatreinu, spiritul românesc a asimilat într-o perioadă ce se înscrie intre imitaţiile simboliştilor <X) INTRE DUMNEZEU ŞI SATAN

din preajma anului 1910 şi traducerile numeroase care vor apărea după 1930, doar latura dialectică a antinomiilor baudelairiene, completind-o cu un organicism specific ce nu a mers pe linia «luciferizării» sufletului. De fapt încă Eminescu respingea «masca lucifericâ» a lui Baudelaire, mlmillnd din el doar motivul furnicarului uman şi structura antinomică generata de dezbinul lăuntric, fără exacerbarea vreunui element in mod volt. Apologia anorganicului, a sterilităţii şi a unităţii lumii obţinute prin itablllrca de analogii artificiale (nu şi a corespunderilor sintetice naturale) a ilirnlt rezervele cuvenite ale autorului Luceafărului. Afli IA Baudelaire cit şi la Eminescu masca spulberă angelitatea femeii, mimul ca imaginea baudelalriană se constituie din antinomii extrem de |Nilnil/(tir, Iar peste chipul iubitei eminesciene se aşează vălul răcelii feminine Urliii crnlica a autorului Florilor răului apare cu desăvîrşire feaHallfilA, micccalunca faţetelor emblematice ale erosului deconcertîndu-ne: iiihliH IM e iiMMiciicrt cerului, soarelui, stelelor, ba se înfăţişează ca un I ilmfliiml tu i' a baudclairiană a iubitei Dumnezeu si i)l ilmi «Mim, (Mirtul LomplAclndu-M inir im/oc infernal al contra > B if|tiiilil ni IMIIIMII' din iMiiidlitil Iubirii pentru a I se MMfoW|iln tlfiat iHijiMl' finii, it tfiir vlilmlli" n|ililiimlc «le IrAIrll erotice, ie »|ltwtuii|# fpililill» «IleniFii/A brusc cu bucuria coborlrii in .te*|ti« MI* m viiitw|ii< In Jurnalul Intim al poetului francez, iiurţtn iiiniiK IIK Ic nAIrlI erotice Intr-un mod convenţional, MMffh *
1.1 ni i.iniMiiiil lui Eminescu este incidental şi in chiar atît de «baudeDetgust, Gelozie, prezentind doar reluări nesemnificative de adlorl reci dinspre Arcticele spiritului pe care poetul Ie intimpină »> lud rrpede vălul cald al iluziilor continui. I HIIIIMLII desăvirşeşte printr-un contur mai tranşant hyperionica infâ i • poetului modern, pe care Baudelaire o sugerează in BinecuvliUare: tflu |llu cA lingă tine işi are loc Poetul /tn rind cu heruvimii, sortit la «■inii II», Dumnezeul baudelairian este insă doar ce! ce oferă generos «un rilvhi ii'iiicdlu eternelor căderi»: suferinţa; Demiurgul eminiscian asigură nm«iili»imi|lnlilatea esenţială a geniului cu el («Vrei poate-n faptă să arăţi/ TftH* |l puicrc ?...») .•LII, Bacovia şi Arghezi se înrudesc cu Baudelaire prin explorarea Mii II -; HDoiiste â SSM1 de îngrijorare a fi!n.jE|. La cei tre: poeţi i'i.iTH Intimă Ac. nţyjj^Jhaudejairiaiia a fast nfliicnscă faţă te yţ-jţ, ljîgiihrnl fflnmnfVj ehotărit. excesiv, de

de a cuprinde tot universul in unitatea lui organică. < XI ) INTRE DUMNEZEU ŞI SATAN Democratismul alegerii surselor de inspiraţie, al lărgirii sferei de motive stă de asemenea sub semnul lui Baudelaire care elogia acţiunea de pă trundere universală a soarelui asemănătoare celeia a Poetului: «Iar cind, precum poetul, coboară in oraşe,/ Innobilind ideea de lucruri nevoiaşe,/ Asemeni unul rege, fără de-alai In spate,/ Pătrunde şi-n spitale, şi-n marile palate», goeţii romani, incepind cu Eminescu, îşi Îndreaptă regal_ paşii deopotrivă—ane, «scundele taverne mohorite» şj _şpre castelele voievodale auz]nd_de^a_yaJfflaj_iiLP_lan metafizic, plinsul fiinţei umane, ca şi acela, de proporţii, al materiei in proces de degradare. Caleidoscopul «captivilor şi învinşilor» şi-al tuturor celor care pling pe care-1 reînvie amintirea lui Baudelaire in Lebăda, poezie dedicată Iui Victor Hugo, este lesne identificabil in ceata pribegită a copiilor săraci şi sceptici al plebei proletare. Bineînţeles, «democratismul» baudelairian este demonic, excesiv, liberal, admiţlnd nu numai osindiţii de soartă, ci şl armata tuturor bolnavilor, vicioşilor- «Vin curvele, escrocii, cu alaiul lor de vicii, /$i hoţi de meserie nerăbdători aşteaptă (...) /E vremea cind bolnavii dureri nu mai suportă,/ Şl nefiinţa Nopţii le suflă in aortă». Ceea ce caracterizează energic baudelairianismul «românesc» este, in sfirşit, dorul cu complexul lui de momente şi stări. Este suficient să comparăm Ceţuri şi ploi a lui Baudelaire cu Balada toamnei a lui Ion Pillat ca să ne dăm seama că, dacă la primul avem de a face cu o alunecare in Neant («Vezi, sufletu-mi mai bine ca-n primăvara vie,/ cu-aripi de corb se-nalţă şi intră in pustie»), la cel de-al doilea decorul autumnal tipic simbolist recheamă doar «uitarea ce durerile alină». In starea baudelairiană de spleen se infiltrează dorul, care uneşte dialectic hybris-u! cu catharsisul şi instaurează echilibrul sufletesc. Prăbuşirea duce, pe această scară complexă a trăirii dilematice, spre înălţare, Neantul e evitat prin scufundarea in fondul spiritual ancestral, intr-un substrat adine in care trăirile iau formă arhetipală. Cultura română se proiectează in Baudelaire cu disponibilitatea sa pentru dialectica supremă a trăirii, pentru ciqipul tensional cg sg naşte intre ideal •"şTrealitate care duce, insă, spre eliberare. Edgar Papu arăta că această infruntare dramatică, lipsită de iluzii e caracteristică deopotrivă lui Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Mallarme1 şi Eminescu. Focalizind la autorul Florilor răului această sensibilitate lucidă şi tragică in raport cu monotonia plană romantică, spiritul creativ românesc ne conturează un poet al fiinţei, al limitelor ei. Poezia apare in lumina acestei atitudini, ca act existenţial. Poetul pur şi simplu este, dincolo de virstă şi de marcarea de păcat: «Nici bătrln, nici ttnăr, el este. Este ceea ce vrea». Deci poezia e totodată existenţă şi voinţă. Eminescu, Arghezi, Bacovia şi Pillat, Ion Minulescu şi toţi poeţii «splendidei generaţii» valorizează anume această imagine profund fiinţială a lui Baudelaire. Faţă de acest poet conP plex al Fiinţei s-au apropiat in mod diferit şi traducătorii români: dacă Al. Philippide a căutat să releve in special satanicul, iată că Radu Cârneci prin acest integral Baudelaire românesc ne propune un accent pus pe zeiescul din el MIHAI CIMPOI

OPERA LUI BAUDELAIRE Cu excepţia celor două volume din Florile răului şi a Paracliselor artlflclaU, cea mai mare parte a scrierilor lui Baudelaire a apărut in ziare ti mict reviste, nefllnd adunate decit după moartea ^a. Iată-le, intr-o ultimă

iiii|»»r|lre de specialitate: O NJIVIÎlA

|i i.i'i/urlo (1847) .....IA VOIIIMI N POBZI1 .Aw/«HIN17,i
M

ta puni (rftrupul* \n

Mii

TRADUCERI

Revista Crofy: Fermecătorul finăr (1846); Edgar Poe: Povestiri extraordinare (1856); Alte povestiri extraordinare (1857), Aventurile Iul Arthur Cordon Pym (1858), lUNka (IB63); Povestiri groteşti şi »erkHi,\t (1865). lifhhil» (1160); / H •n'ifi (HAI); 1 .„., ., ii,. (articole rcgrupulc tah ÎMI PDIIII potitum, 1869);

\,l„ ., mumiini (Idem, 1869)

DIVIÎRSi: SCRIERI APĂRUTE COSTUME Corespondenţă; Jurnale intime; «Sărmană Belgie».

I Oi. Uudcliire

( XIII )

TABEL CRONOLOGIC VIATA LUI BAUDELAIRE VIATA POLITICĂ 1821 9 aprilie: se naşte Charles-Pierre Baudelaire, la Paris, strada Hautefeuille. 1827 Moartea tatălui său, JosephFrancois Baudelaire. 1828 Mama sa, Caroline, se recăsă toreşte cu comandantul de batalion Jacques Aupick. 1832-1836 Charles Baudelaire gimnazist la Lyon, la Colegiul Regal. 1839 Elev al Liceului «Louis-leGrand» din Paris încă din 1936, Baudelaire este eliminat de la cursuri şi îşi va trece examenul de bacalaureat ca elev particular 1841 Călătoria lui Baudelaire in insula Mauriţiu şi Ia Reunion 1842 Tinărul Baudelaire intră in stă pinirca moştenirii din partea tatălui său. O intilneşte pe Jeanne Duval. 1844 Numirea unui consiliu judiciar asupra lui Baudelaire. 1845 «Salonul 1845». Tentativă de sinucidere a poetului. 1847 «La Fanfarlo». 1348 Poetul participă la revolu|ie. Prima traducere din Poe. 1852 Primul poem închinat doamnei Sabatier Traducerea operelor Iui Poe continuă. 1857 Apar «Florile răului». Proces. Sunt suprimate poemele: Lesbos, Femei danviate, Lethe, Celei prea vesele. Bijuterii, Metamorfoza vampirului Ruptura cu doamna Sabatier Deteriorarea sănătăţii poetului. 1860 Apar «Paradisele artificiale». 1861 Apare ediţia a doua din «Florile răului».

1864-1866 Şederea in Belgia a poetului. 1867 La 31 august, Charles Baudelaire moare Ia Paris şi este inmormintat in cimitirul Montparnasse. 1821 Moartea Iui Napoleon I. 1824 Moartea lui Ludovic al XVIIIlea, căruia ii succede Carol al X-lea. Triumful reacţiunii. 1825-1830 Creşterea impetuoasă a influenţei teoriilor socialismului utopic (Prudhon, Fourier) 1830 Abdicarea Iui Carol al X-lea. Începutul domniei lui Ludovic-Filip. Cucerirea Algeriei. 1837 Regina Victoria cucereşte tronul Angliei. 1848 La 24 februarie, abdică Ludovic-Filip. La 10 decembrie, alegerea Iui Ludovic-Napoleon. Răscoala In Italia şi Austria. 1851 Lovitura de stat a lui LudovicNapoleon. 1852 Încoronarea, ca împărat, a Iul Napoleon al IH-lea. Legile represive asupra presei. 1854 Recunoaşterea dreptului la grevă. 1854-1856 Războiul Crimeii. 1859 Războiul din Italia. 1860 Liberalizarea regimului politic. Anexarea regiunilor Nice şi Savoie. 1861 Victor-Emmanuel III este proclamat rege al Italiei. 1861-1865 Războiul de secesiune al Statelor Unite. 1867 Execuţia Iui Maximilian, care fusese numit împărat al Mexicului de către Napoleon al IlI-lea, in urma cuceririi acestei ţări de către francezi; impopular, abandonat de Pariseste prins şi împuşcat la Queretaro. < XIV) VIATA LITERARA VIATA CULTURALĂ 1822 Thomas de Quincey: «Mărturisirile unui opioman». 1826 Alfred de Vigny: «Poeme antice şi moderne». 1830 Bătălia pentru «Hernani». Stendhal: «Roşu şi Negru». 1833 George Sand: «Lelia». Balzac: «I* Pere Goriot». 1836 Musset: «Nopţile». 1837-1843 Balzac: «Iluzii pierdute». 1839 Stendhal: «Minăslirea din l'nrma». 1840 Gogol: «Suflete moarte». 1844 A. Dumas: «Cei trei muşchetari». 1852 Leconte de liste: «Poeme anllce». Th. Gautier: «Smalţuri şi camcc». 1855 Nerval: «Aurelia». 1856 Hugo: «Contempiaţiile». 1857 Flaubsrt: «Madame Bovary».

1862 Hugo; «Mizerabilii». 1864 J.Verce: «Călătorie spre centrul pumîntului». 1866 Dostoievski: «Crimă şi peilmpsi». Verlalne: «Poeme saturniene». 1867 Zola: «Therese Raquin». 1822 Champollion descifrează scrierea hieroglifică. Schubert: «Simfonia neterminată». Delacroix: «Masacrele lui Scio». 1823 Beethoven: «Simfonia a IX-a». Rossini se stabileşte ia Paris. 1823 Delacroix: «Moartea lui Sardanapal». 1830-1835 Daumier colaborează la «Caricatura». 1831 Stabilirea la Paris a lui Chopin. 1837 Realizarea primului daghereotip.

1839 Ingres: «Odalisca şi sclava». 1840 Delacroix: «Intrarea cruciaţilor in Constantinopol». 1841 Wagner: «Corabia fantomă». 1844 Wagner: «Tannhauser». 1849 Courbet: «înmormintare la Ornans». 1853 Verdi: «Traviata». 1855 Prima expoziţie universală la Paris.

1858 Millet: «îngerul». 1860 Liszt: «Rapsodii ungare». 1862 Manet: «Lola de Valence». 1863 Manei: «Muzică la Tuileries» Ingres: «Baia turcească». 1865 Monet: «Dejunul pe iarbă». 1866 Offenbach: «Viaţa parisiană» (XV) INTEGRALA LIRICĂ BAUDELAîRE CUVlNT ASUPRA EDIŢIEI

Trebuie să mărturisesc, aci si acum, că majoritatea cănilor pe care le-am scris sunt adine trăite, inclusiv cele pe care le-am tradus din alte literaturi. Altfel spus, am dat haina cuvintului acelor sentimente şi idei care mi-au marcat existenţa, contribuind la esenjializarea fiinţei mele interioare. Este şi motivul pentru care cititorul se află acum in faţa acestei integrale lirice Baudelaire. Cum am tradus Florile răului şi celelalte poeme ale marelui damnat francez? Tinăr fiind, am citit din creaţia sa, in interpretarea atit de inspirată şi de exactă a lui Al. Philippide, unele dintre cele mai frumoase piese, care m-au uluit prin transparenţa lor poetică. Profunzimea ideilor şi muzica învăluitoare a versurilor baudelairiene aveau ceva ce venea dintr-un inalt inaccesibil. Aşa am rămas cu o tinjire intru frumos, ca intr-o ceaţă albasiră-aurie de vis. Cind, in 1968, a apărut, cu prilejul centenarului morţii marelui poet, acel volum antologic şi bibliofil Florile răului, alcătuit de distinsul nostru confrate, Geo Dumitrescu, prefaţat de regretatul Vladimir Streinu, bucuria mea a fost totală: aveam de-acum una din marile cărţi de poezie dintotdeauna! Editura pentru Literatură Universala se întrecuse pe sine!... Am citit-o pe îndelete, luni şl ani de zile; comparam tălmăcirile cu poemele originale, tar la addenda cercetam diversele transpuneri ale aceloraşi bucăţi, găsind asemănări, diferenţe, îndrăzneli, subtilităţi de limbă, toate datorate, fireşte, personalităţii poeţilor-traducători. Fiindcă, fără-ndoială , numai adevăraţii poeţi —chiar dacă unii fără operă originală! —pot şi au dreptul să traducă din creaţia marilor poeţi. Aşa se face că este cuprinsă in acest op o sumă de nume de aleasă rezonanţă (Arghezi, Philippide, Ion Barbu, Pillat, Perpessicius, Minai Codreanu, Virgil Teodorescu, Doinaş, Caraion, Andriţoiii, Vulpescu, C. D. Zeletin, Hagiu, Baltag, Tomozei etc, etc.) dar şi traducători-poeţi (Al. Westfried,

Const. Z. Buzdugan, Şerban Bascovici, Constantin Stelian, Lazăr Iliescu, Al. Hodoş, N. Ţimiras, Tudor Bogdan, Neculai Roşea, N. Argintescu( XVI) INTEGRALA LIRICA BAUDELAIRE

Amza, Vladimir Colin, Lucian Rădan etc, etc), toţi contribuind, prin vocaţie si dăruire, la Împlinirea acestei cărţi de excepţie. Citind şi recitind poemele in original şi traducerile acestora, m-am pă truns de Baudelaire, simţeam că sunt el, că poezia sa este poezia pe care n-am scris-o Încă, pe care trebuie s-o scriu! Publicasem intre timp Clntarea Clntârilor, Grădina in formă de vis, Banchetul şi Sonetele, pregăteam rondosonetele din Pasărea de cenuşă, dar, undeva in adincul meu Florile răului germinau, se pregăteau să răsară, să-şi desfacă minunea culorilor, să-şi răspindească parfumele strinse in timp ca intr-o cădelniţă neagră. Primele piese — Albatrosul, Armonie de seară, Uriaşa, Bufniţele, Un hoit—le-am încercat prin 1976; sunau frumos, dar nu eram pe deplin mulţumit, ceva nu mergea! Mi-am dat seama că, străduindu-mă pentru o traducere cit mai fidelă, pierdeam din misterul poemelor. M-am decis atunci pentru o traducere In esenţialitate. Admiiind cunoscutele variante romaneşti In oglindă sau aproape (Philippide, Bascovici, Lazăr Iliescu, Pillat, Hodos s.a.) dar ferindu-mă de acel traduttore, traditore folosit de Arghezi, rtvnind permanent la acel rotund al perfecţiunii: fond-formă, am început acest travaliu extraordinar. După zece ani reuşisem abia 20 -25 bucăţi; Înaintam încet, nu-mi sosise Încă momentul Baudelaire, dar era pe aproape, simţeam că se va declanşa in curind. Lupta cu îngerul am dus-o, propriu-zis, din 1987 pină in 1989, cind am învins! Am tradus, aşadar, Florile răului in mai puţin de doi ani, lucrind retras, dar într-un ritm susţinut la Bucureşti, dar şi la Olăneşti, la Otopeni şi, de asemeni, la mlnăstirile Răteşti din Judeţul Buzău şi Vorona din Botoşani. Eram ca intr-o claustrare, avindu-i In preajmă numai pe Baudelaire şi minunile sale. Lucram uneori pină la cincisprezece ore pe zi, eram ameţit de tainele frumosului pe care le descopeream, de formidabilele stări ce mi se creau. Mai traversasem asemenea intensităţi cind scrisesem Clntarea clntărilor, Banchetul şi Sonetele, dar, de data aceasta, extazul Împlinirii era parcă şi mai puternic. Baudelaire, pe care l-am trăit pină la identificare, mi-a prilejuit o retopire a eului, un suiş in sonurl celeste şi o coborire in mineralul omenescului. Fiindcă marele poet, care a schimbat structural poezia europeană, sublimind In mod genial dramatismul existenţei noastre, mi s-a descoperit ca o parte nouă, ascunsă in dedesubtul dedesubtului, întregitoare a fiinţei mele lăuntrice. Punlndu-i opera poetică in tiparele limbii române, lucru făcut cu chin şi sfintă patimă, mă rezideam, desăvîrşindu-mă prin el. Eu, care scrisesem pină la acea dată un număr considerabil de sonete, descopeream. Iar şi iar, harul Împlinirii intr-o arhitectură de linii şi culori nemaiintilnlte. Baudelaire eram eu!... ( XVII ) INTEGRALA LIRICĂ BAUDELAIKB

Oferind iubitorilor de frumos de la noi, pentru Intlia oară, întreaga creaţie lirică a acestui neîntrecut analist al abiselor sufletului omenesc, tălmăcitorul a avut in vedere citeva considerente şi anume: in primul rînd, ideea unui Baudelaire total, aceasta, intrucit chiar impunătorul volum colectiv din 1968 a lăsat in afară un considerabil număr de poezii şi fragmente de poeme, elemente ce nu apar nici măcar in masiva addenda la aceeaşi ediţie, in al doilea rind, gindul împlinirii unui stil unic, altfel spus, o interpretare de unul singur a întregii poezii baudelairiene, ceea ce conferă unei asemenea cărţi unitate din punct de vedere al trăirii ideatice şi afective, deci o supremă armonie a expresiei artistice, tn sfirşit, al treilea motiv ii constituie dorinţa de a avea un Baudelaire Ia zi, a! nostru, cu alte cuvinte transpus intr-un registru contemporan, fără a-i ştirbi ceva din puterea originalităţii. Desigur, aceste puncte de vedere s-au cristalizat pe parcurs, la început importantă fiind traducerea in sine a operei poetice. Şi încă o precizare: in dorinţa epurării textului de orice balast, am reuşit să-mi fac o lege din evitarea repetării rimelor in toate poemele, mai lungi ori mai scurte, cu excepţia celor cu formă fixă, se-nţelege, preocupare ce n-au avut-o traducă lorii de pină acum. Sigur, această trudă artizanală a dus la o îmbogăţire a sonurilor, problemă ce 1-a preocupat cu siguranţă pe autorul Florilor răului. Din multele ediţii franceze consultate am optat in final pentru Baudelaire — Les Fleurs du mal et autres poemes, Editions «J'ai Iu», 1986, care cuprinde întreaga lirică baudelairiană, făcind loc intre coperţile sale pină şi «fărimiturilor» de poeme — «les bribes', — ba chiar şi puţinelor (citeva) bilete, mici scrisori in versuri, interesante, şi acestea, prin jocul neaşteptat de cuvinte, prin inventivitatea rimelor, unele de-a dreptul savante. De

aceea nu vom fi de acord cu Geo Dumitrescu care, in «Cuvint la ediţie» la opera citată, îşi motivează destul de neconvingător omiterea cu bună ştiinţă a unor poeme de aleasă frumuseţe şi indubitabilă valoare artistică. După un calcul relativ, in amintitul volum din 1968 n-au intrat cea douăzeci de poezii şi fragmente de poeme cuprinzind nu mai puţin de şapte sute treizeci de versuri, adică o coală de autor in calculul nostru editorial! Poeme ca: Monstrul sau însoţitorul unei nimfe macabre, Promisiunile unui chip, Schiţă pentru un epilog la a doua ediţie şi chiar Pipa păcii (un poem mai lung, după Longfellow), ca să nu mai vorbesc despre Poeme diverse, unde o excelentă angajare ideatică şi o deosebită virtuozitate lirică ( XVIII ) __________________________INTEGRALA UMCĂ BAUDELAIRE__________________________

dovedesc din plin că intreprinderea noastră, privind integrala lirică Baudelaire, merita strădania pe care am depus-o. Sigur că unele dintre aceste bucă}! nu se ridică Ia înălţimea marilor poeme baudelairene: ele completează insă in mod necesar imaginea generală a creaţiei genialului poet, asemenea măruntelor flori şi arbuşti care adaugă farmec pădurilor majestuoase. Mi-am propus ca această carte, cuprinzindu-1 pentru prima dată pe Baudelaire-poetul in totalitate in limba română, să apară la editura «Hyperion» din Chişinău, din mai multe motive. In primul rind, faptul ca literatura din această parte a Moldovei ar primi, pentru intiia oară, In admirabila haină latină, pe principalul innoitor al poeziei europene din secolul trecut, şi care ar constitui un excelent model artistic pentru creatorii tineri de azi şi o reală satisfacţie pentru Iubitorii de frumos. In al doilea rind, ideea că, editată la Chişinău, nceastă carîe ar pune intr-o lumină deosebit de favorabilă relaţiile culturale ale Moldovei cu lumea francofonă căreia ii datorăm atît de mult. In sfîrşit, in al treilea rind, dar nu şi ultimul, gindul că un Ilaudelaire cu intreaga-i creaţie poetică in româneşte ar constitui pentru cercetătorii de aici, ca şi pentru cei de la Bucureşti, un fericit prilej de studiu in materie. De altfel, excelentul eseu introductiv, M in nat de eminentul critic şi om de cultură Mihai Cimpoi, subliniază In esenţă aceste preocupări ale noastre. Florile răului —această ediţie —cuprinde, aşadar, totalitatea poeziilor Iul Baudelaire; traducătorul a organizat cartea după exemplul din J'ai Iu, respectind atit ordinea secţiunilor cit şi cea a poemelor cuprinse in acestea, fără insă a le mai numerota cum se intimplă in ediţia franceză. Volumul mai prezintă, pe lingă prefaţa semnalată, un tabel cronologic, In care sunt prinse in paralel: viaţa lui Baudelaire, viaţa politică, cea literară şi culturală a anilor respectivi într-o redare foarte selectivă. De asemeni, am considerat util un sumar cu titlurile întregii sale creaţii. Un indice alfabetic (după titlurile poeziilor, iar acolo unde lipsesc, după primul vers) încheie acest volum, in a cărui necesitate şi valoare cred cu Întreaga mea fiinţă. Coperta şl concepţia grafică, semnate de artistul, ( XIX) INTEGRALA LIRICĂ BAUDELAIRE

atit de talentat, Gheorghe Vrabie, subliniază fericit liniile esenjiale ale poeziei baudelairiene care a îmbogăţit lirica universală cu frumusej! nepieritoare. Tălmăcitorul (si alcătuitor, totodată, al acestei versiuni româneşti — Baudelaire) mulţumeşte călduros conducerii Editurii Hyperion — domnilor Ion Ciocanu — director şi Arcadie Suceveanu — redactor şef, domnului Gheorghe Chirijă, şeful secţiei traduceri, corpului tehnic şi tipografilor, tuturor ceior care, cu dragoste şi pricepere, au făcut să apară aici una din marile cărţi ale lumii. Chişinău, noiembrie 1990 RADU CÂRNECl

POETULUI DESAViRSIT NEÎNTRECUTULUI MAGICIAN AL LITERELOR FRANCEZE SCUMPULUI ŞI VENERATULUI MEU MAESTRU ŞI PRIETEN

THEOPHILE GAUTIER CU SENTIMENTUL CELEI MAI PROFUNDE SMERENII li DEDIC ACESTE FLORI BOLNAVE

C. B.

CÂTRE CITITOR Greşeala şi păcatul, minciuna şi prostia Ne bîntuie fiinţa cu aspre frămîntări Iar noi hrănim nevolnici domoale remuşcări Cum cerşetorii-n zdrenţe îşi cresc păducheria. Păcatele-s cît munţii, căinţele mărunte, Mărturisirea laşă ne-o răsplătim apoi, Ne reîntoarcem veseli greşelilor din noi Crezînd că biete lacrimi ne fac spre ceruri punte. în pernele pierzării, Satan înşelătorul Ne leagănă făptura de taină, ca un voal, Iar al voinţei noastre nepreţuit metal La voia-i se topeşte cum se destramă norul. Da, fără de oprire in jocul său ne leagă! In suflet ne pătrunde cu tot ce e mîrşav Şi scoborim cu clipa spre Iad in pas bolnav, Iar cloaca ne cuprinde cu-mpuţiciunea-i neagră. Cum desfrînatul muşcă, dorind împreunarea, îmbătrînita ţîţă a tirfei, hid trofeu, Plăcerile oprite le procurăm cu greu, Din stoarsa portocală ne-mai-zimbind licoarea. Foind ca milioane de viermi in răscolire, tn cap ne chefuieşte un ocean de draci Şi Moartea ne respiră şi-o respirăm buimaci întrind in negrul fluviu, gemind a neoprire. (3)

Pumnalul, siluirea, incendiul, otrava, De n-au ajuns a-şi pune blazonul de ponos Pe pinza ce ne-o ţese destinul ruşinos, E semn că-al nostru suflet încet işi stinge lava. Dar printre rîşi, pantere — rînjindu-şi bucuria — Şacali, maimuţe, scorpii şi vipere-aşteptind, Dihănii fioroase urlind, scrîşnind, muşcind Şi sufletului nostru sporind menajeria, E încă o jivină, şi poate cea mai rară! Şi chiar de nu se zbate iar chipu-i pare şters, Cu ce plăcere-ar sparge întregul Univers Şi lumea-ar inghiţi-o cu pofta lui barbară; Dezgustul e! — Cu lacrimi din preajmă adunate, Visează eşafoduri fumîndu-şi pipa lin; Pe monstru-acesta gingaş tu 11 cunoşti deplin, — O, cititor făţarnic, — tu, semenul meu, — frate!

SPLEEN SI IDEAL CHARLES BAUDELAIRE

— «Fii preamărit, o, Doamne, şi dă-ne suferinţa Ca un divin remediu eternelor căderi, Esenţă din esenţe ea-i pentru noi putinţa Ce ne călăuzeşte spre sfintele plăceri! Eu ştiu că lingă tine îşi are loc Poetul

în rînd cu heruvimii, sortit la veşnicii, Şi-l chemi la sărbătoare să-şi mistuie regretul Tirziu de-a fi părtaş la atotputernicii, Şi ştiu că suferinţa este virtutea rară: Pămîntul n-o supune, nici veşnicul infern, Iar spre-a se împletire cununa mea stelară Tu birui Universul şi Timpul cel etern. Da, salbele pierdute de antica Palmiră, Nepreţuitul aur şi perlele din mări N-ar fi de-ajuns, chiar mîna-ţi divină de le-nfiră, Acestui nimb extatic ivit în aşteptări. El e urzit în taină din strălucire pură Pe care începutul o a creat cu dor Şi-n faţa lor chiar ochii, umană aventură, Doar palide oglinde-s în lacrimile lor !» SPLEEN ŞI IDEAL

ALBATROSUL Adesea, marinarii, spre-a-şi alunga plictisul, Prind albatroşi, largi păsări pe mările de fum, Care-nsoţesc alene corăbiile pe-abisul Amarelor noianuri, lunecătorul drum. Abia aduşi pe punte, şi regii de azure Se-arată-a fi deodată stîngaci, fără de gînd, Mari aripile-şi lasă — o, albele armure! — Ca nişte visle triste alături atirnind. Cel călător de ceruri, el, nu de mult, stăpînul Superb al înălţimii, stă umilit şi-nvins! Oo pipă peste pliscu-i ii necăjeşte unul Maimuţărindu-1, altul, pe cel cu mersul stins. Poetul e asemeni acestui prinţ de noruri, De-o seamă cu furtuna, sfidindu-i pe arcaşi; Dar surghiunit pe ţărmuri, hulit şi fără zboruri, Cu aripile-i vaste se-mpiedică în paşi. 3 Ch. Baudclaire

(9)

ÎNĂLŢARE Deasupra: peste lacuri, deasupra: peste văi Şi peste munţi şi codri, deasupra peste mări, Mai sus de mindrul soare, ds-albastre etherări, De ceruri mai departe, de-a' stelelor văpăi, Te-nalţi acum măiestru, o, suflete al meu, Precum înotătorul ce-n unde se răsfaţă, Despici cu frenezie a neştiinţei ceaţă, In aspră bărbăţie cu-nsemnul tău de zeu. Mergi in purificare cu zboru-ţi preacurat, Ridică-te şi-nvinge miasmele morbide, Şi bea divinitatea licorilor limpide Din focul ce străbate cel Infinit visat. In urma ta uritul şi vastele mîhniri Rămlnă-n a lor noapte, in ceaţa ei miloasă; Ah, fericit acela cu-aripa viguroasă Mereu în căutarea prea-sfintei năluciri; El, ale cărui ginduri spre cer îşi iau avînt Asemeni ciodrliei in zarea dimineţii, — El poate sa-nţeleagă, plutind deasupra vieţii, A' lucrurilor taină şi-al florilor cuvint!

SPLEBN ŞI IDEAL

I.ROATURI TAINICE Nilufi • un templu cu stilpii trăitori ţii au <w cuvinte printre goluri, i «i tle ii itrâbatem pădurea de simboluri ■.i|ilnfl|l dr othll sal proteguitori. lungi, |IM lungi BCOUli unitc-n depărtare IN |l iiiltiu'A armonie, ui niwpIcN dorind lumina vie, mtiiurl se vor cu nerăbdare. (p miresme ca fragezii copii, înl.i pi11 uni oboiul, sau verzi cum e cimpia, Im ulif le viclene, trufaşe-n bogăţii, I'IUMIKI in clc-avlntul etern şi bucuria, < ii miilrnn, moscul, ambra, tămîia-mbătătoare, Dini tlmturllor noapte şi spiritului soare.

r / / /

—

ţiVTI~\\ SCUMPA AMI^iTIREA AITT TIT PV H

Mi-e scumpă amintirea acelui ev — şi-1 sui! —

/ / -

Cind Phoebus, zeul soare, mai aurea statui. Atunci, fără de grijă, în toată-a lor minune, Bărbatul şi femeia iubeau fără-a supune, îndrăgostit şi cerul, şi-i săruta din slavă Iar stirpea creştea falnic, nu se ştia bolnavă. Sublimă în rodire, Cybela, ca o vară,

Ai Terrei fii, mulţime, nu-i socotea povară, Şi admirind lupoaica şi dăruirea sa, La ţiţele-i preapline natura invita. Sta omul în puterea deplinei tinereţi, Stăpin pe viaţa-i toată, pe-acele frumuseţi De roade pîrguite, la trup catifelate, Cu carnea de lumină, voindu-se muşcate. Acum Poetul nostru visează fără rost Cea tainică grandoare; prin locuri unde-a fost Doar goliciunea-şi plimbă, de suflet, omenirea; El simte-un val de scirbă întunecîndu-i firea Văzlnd tabloul simplu şi fără de scăpare De stlrpituri cătlndu-şi veşmintele sumare! Ciudate busturi! bune să sprijine vreo mască Şi hlde trupuri, strtmbe, cu carnea moartă, flască, Pe care zeul vremii, Utilul, implacabil, De prunci i-a strins In scutec de-aramă prea-durabil! Femei cu chipuri stinse, ca falsele odoare, Muncite şi hrănite de vicii, şi fecioare Păstrind In plasmă .morbul păcatului matern Si al fecundităţii distrugător infera! Şi noi, corupte neamuri, avem — nu neagă nime'—

( 12) -*•

SPLEEN Şl IDEAL

însemne neştiute acelor din vechime: Obraji mincaţi de cancer — amorurilor fiu — Şi chipuri leşinate, cu farmecul pustiu; Dar toate-acestea, însă, de muze plăsmuite! Nu pot opri vreodată ca rasele-ostenite S-aducă tinereţii un imn de preamărire — Preasfînta tinereţe cu fruntea de uimire, Cu ochi de limpezime, ca un izvor sclipind, La toţi, la fiecare speranţe dăruind, Ca florile, ca zarea, ca păsările-albastre: Miresmele, şi dorul, şi-ndemnul către astre! CHARLES BAUDELAIRB

ÎNĂLŢARE Deasupra: pesîe lacuri, deasupra: peste văi Şi peste munţi şi codri, deasupra peste mări, Mai sus de mindrul soare, de-albastre etherări, De ceruri mai departe, de-a' stelelor văpăi, Te-nalţi acum măiestru, o, suflete al meu, Precum înotătorul ce-n unde se răsfaţă, Despici cu frenezie a neştiinţei ceaţă, In aspră bărbăţie cu-nsemnul tău de zeu. Mergi în purificare cu zboru-ţi preacurat, Ridică-te şi-nvinge miasmele morbide, Şi bea divinitatea licorilor limpide Din focul ce străbate cel Infinit visat. In urma ta untul şi vastele mîhniri Rămină-n a lor noapte, in ceaţa ei miloasă; Ah, fericit acela cu-arîpa viguroasă Mereu în căutarea prea-sfintei năluciri; El, ale cărui gînduri spre cer îşi iau avlnt Asemeni ciodrliei în zarea dimineţii, — El poate să-nţeleagă, plutind deasupra vieţii, j A' lucrurilor taină şi-al florilor cuvînt! ( 10) SPLEEN Şl IDEAL

LEGATURI TAINICE

Natura e un templu cu stilpii trăitori Si auzim adesea cuvinte printre goluri, Cînd zi de zi străbatem pădurea de simboluri întimpinaţi de ochii săi proteguitori. Ca lungi, prelungi ecouri unite-n depărtare într-o întunecoasă şi-adîncă armonie, De necuprins, ca noaptea dorind lumina vie, Culori, parfume, sonuri se vor cu nerăbdare. Sunt proaspete miresme ca fragezii copii, Ori dulci precum oboiul, sau verzi cum e cimpia, — Iar altele viclene, trufaşe-n bogăţii, Purtînd in ele-avintul etern şi bucuria, Ca smirna, moscul, ambra, tămîia-mbătătoare, Dind simţurilor noapte şi spiritului soare.

, (li ) CHARLES BAUDELA1RE

FARURILE

Rîu al uitării, Rubens, grădină-n îenevire Şi pernă ds trup fraged, lipsită de săruî, Dar unde viaţa curge cu îără-de-oprire, Ca aerul spre ceruri, ca apele spre sud; Da Vinci, dinspre sine, intr-o oglindă sumbră, Ivind un cer de îngeri, fermecător şi blînd, Acoperit de taină în transparenta umbră: A gheţurilor ţară şi-a pinilor tăcînd; Rembrandt, spital durerii cu vaiete-n şuvoaie, Gu numai o podoabă: un crucifix de lemn; Acolo plinsul rugii se-nalţă din gunoaie Sub nemişcata rază cu-al neputinţii senin; Buonarroti, vagul nedesluşit în care Herculi cu Chrişti alături înalţă chip de zei, Şi-n înserarea goală năluci de închinare Cu degete de fildeş rup giulgiul de pe ei; Atleţi în încordare şi fauni în amoruri Şi încă: frumuseţe lichelelor a dat, Debil şi palid, insă, cu capul printre noruri, Puget cel melancolic, stăpin pe-aşa regat; Watteau, un bal-minune de suflete ilustre Zburind ca nişte fluturi in dans carnavalesc, Decor al ameţelii luminilor din lustre, Superbă nebunie pe care o iubesc;

( CHARLES BAUDBLAIRE

(MIE SCUMPA AMINTIREA ACELUI EV...) Mi-e scumpă amintirea acelui ev — şi-1 sui! — Cînd Phoebus, zeul soare, mai aurea statui. Atunci, fără de grijă, In toată-a lor minune, Bărbatul şi femeia iubeau fără-a supune, îndrăgostit şi cerul, şi-i săruta din slavă Iar stirpea creştea falnic, nu se ştia bolnavă. Sublimă în rodire, Cybela, ca o vară, Ai Terrei fii, mulţime, nu-i socotea povară, Şi admirind lupoaica şi dăruirea sa, La ţlţele-i preapline natura invita. Sta omul in puterea deplinei tinereţi, Stăpîn pe viaţa-i toată, pe-acele frumuseţi De roade pirguite, la trup catifelate, Cu carnea de lumină, voindu-se muşcate. Acum Poetul nostru visează fără rost Cea tainică grandoare; prin locuri unde-a fost Doar goliciunea-şi plimbă, de suflet, omenirea; El simte-un val de scirbă întunedndu-i firea Văzind tabloul simplu şi fără de scăpare De stîrpituri cătîndu-şi veşmintele sumare! Ciudate busturi! bune să sprijine vreo mască Şi hide trupuri, strimbe, cu carnea moartă, flască, Pe care zeul vremii, Utilul, implacabil, De prunci i-a strins in scutec de-aramă prea-durabil!

Femei cu chipuri stinse, ca falsele odoare, Muncite şi hrănite de vicii, şi fecioare Păstrînd In plasmă «morbul păcatului matern Si al fecundităţii distrugător infera! Şi noi, corupte neamuri, avem — nu neagă nime'— (12)

Însemne neştiute acelor din vechime: Obraji mîncaţi de cancer — amorurilor fiu — Şi chipuri leşinate, cu farmecul pustiu; Dar toate-acestea, însă, de muze plăsmuite! Nu pot opri vreodată ca rasele-ostenite S-aducă tinereţii un imn de preamărire — Preasfinta tinereţe cu fruntea de uimire, Cu ochi de limpezime, ca un izvor sclipind, La toţi, la fiecare speranţe dăruind, Ca florile, ca zarea, ca păsările-albastre: Miresmele* şi dorul, şi-ndemnul către astre!

CHARLES BAUDELA1RE

FARURILE Rîu al uitării, Rubens, grădină-n lenevire Si pernă ds trup fraged, lipsită de sănii, Dar unde viaţa curge cu fără-de-oprire, Ca aerul spre ceruri, ca apele spre sud; Da Vinci, dinspre sine, într-o oglindă sumbră, Ivind un cer de îngeri, fermecător şi blînd, Acoperit de taină în transparenta umbră: A gheţurilor ţară şi-a pinilor tăcînd; Rembrandt, spital durerii cu vaiete-n şuvoaie, Gu numai o podoabă: un crucifix de lemn; Acolo piînsul rugii se-nalţă din gunoaie Sub nemişcata rază cu-al neputinţii semn; Buonarroti, vagul nedesluşit în care Herculi cu Chrişti alături înalţă chip de zei, Şi-n înserarea goală năiuci de închinare Cu degete de fildeş rup giulgiul de pe ei; Atleţi in încordare şi fauni în amoruri Şi încă: frumuseţe lichelelor a dat, Debil şi palid, Insă, cu capul printre noruri, Puget cel melancolic, stăpîn pe-aşa regat; Watteau, un bal-minune de suflete ilustre Zburînd ca nişte fluturi In dans carnavalesc, Decor al ameţelii luminilor din lustre, Superbă nebunie pe care o iubesc; ( 14) SPi.EEN Şl IDEAL

Un vis de groază: Goya! cu hăuri mari căscate, Cu prunci arzînd pe ruguri sub flăcările-n dans, Cu babe Ia oglindă, copile despuiate, Cu îngerii cei negri dorindu-le-n balans; Delacroix: o baltă cu diavoli uzi de sînge, In preajmă o pădure de brazi privind mîhnit Şi-alături, sub cer negru, trecind, fanfara pllnge

Ca un suspin din Weber dar neacoperit. Extaze şi blesteme, noian de lacrimi sfinte, Te-Deum-uri de-a valma, pestriţe sărbători, Imens ecou adună din mii de labirinte Dumnezeiescul opiu al celor muritori. Un strigăt! şi-1 repetă mulţimi de santinele, E ordinul ce trece de mii de ori mărit, E farul ce s-aprinde pe inii de citadele, E strigătul ce-1 scoate un vînător pierit! E pllosu-acesta, Doamne, amară mărturie A demnităţii noastre ce-ar vrea seninătăţi, Durere mindră care din veac în veac învie Sîingîndu-se la sinu-ţi în reci eternităţi! ■

CHARLES BAUDELA1RE

MUZA BOLNAVA Vai, muza mea, eşti tristă in astă dimineaţă, în ochii tăi vedenii mai bîntuie, nocturne, Şi rind pe rînd, ca valuri, ţi se ivesc pe faţă Sminteala şi oroarea, şi reci şi taciturne. Ce-nveninată iasmă ori ce strigoi de gheaţă Cînd groaza, cînd iubirea ţi-au răsturnat din urne? Coşmarul, pumn despotic, parcă ivit din ceaţă, Te-mpinse în adincui străvechilor Minturne? Ah, mai revarsă, Doamnă, miresme de-nviere, Iar pieptul să-ţi tresalte putere în putere, Şi să-ţi ritmeze-n vene domn-singele creştin, Ca imnele scandate în meşter vers latin Slăvind pe Phoebus, tatăl cîntărilor totale, Şi-apoi pe Pan, stăpînul pe-ntinderi pastorale. ( 16) SPLEEN ŞI IDEAL

MUZA VENALA O, muza mea, amanta palatelor bogate, în iarna viscolindă, cind bate Ianuar Cu nopţi de neagră veghe, vei izbuti măcar A-ţi încălzi la vatră picioarele-ngheţate? Marmoreeni-ţi umerii vor mai zimbi cu har Sub luna de tristeţe ce-n casă-abia răzbate? Săracă şi flămîndă, din ceruri înstelate Comori mai aduna-vei, tu, harnic aurar? Va trebui, vai, ţie, spre-a cîştiga o pîine Să cînţi pe la biserici — trăind de azi pe mîine Te-Deum-uri ştiute, ci fără sentiment, Sau într-un circ, alături, făcind-o pe paiaţa, Să rizi cu plînsu-n suflet şi, blestemîndu-ţi viaţa, Să faci să se amuze un public indecent. (17) CHARLES BAUDELA1RE

MUZA BOLNAVA Vai, muza mea, eşti tristă în astă dimineaţă, în ochii tăi vedenii mai bîntuie, nocturne, Şi rind pe rînd, ca valuri, ţi se ivesc pe faţă Sminteala şi oroarea, şi reci şi taciturne. Ce-nveninată iasmă ori ce strigoi de gheaţă Cînd groaza, cînd iubirea ţi-au răsturnat din urne? Coşmarul, pumn despotic, parcă ivit din ceaţă,

Te-mpinse în adîncul străvechilor Minturne? Ah, mai revarsă, Doamnă, miresme de-nviere, Iar pieptul să-ţi tresalte putere în putere, Şi să-ţi ritmeze-n vene domn-singele creştin, Ca imnele scandate in meşter vers latin Slăvind pe Phoebus, tatăl cîntărilor totale, Şi-apoi pe Pan, stăpînul pe-ntinderi pastorale. ( 16) SPLEEN ŞI IDEAL

MUZA VENALA O, muza mea, amanta palatelor bogate, In iarna viscolindă, cind bate Ianuar Cu nopţi de neagră veghe, vei izbuti măcar A-ţi încălzi la vatră picioarele-ngheţate? Marmoreeni-ţi umerii vor mai zîmbi cu har Sub luna de tristeţe ce-n casă-abia răzbate? Săracă şi flămîndă, din ceruri înstelate Comori mai aduna-vei, tu, harnic aurar? Va trebui, vai, ţie, spre-a ciştiga o piine Să cinţi pe la biserici — trăind de azi pe miine — Te-Deum-uri ştiute, ci fără sentiment, Sau intr-un circ, alături, făcînd-o pe paiaţa, Să rîzi cu plinsu-n suflet şi, blestemlndu-ţi viaţa, Să faci să se amuze un public indecent. (17) CHARLES BMJDELA.IRE

CĂLUGĂRUL NEVREDNIC

Pe ziduri afumate, bătrîna mînăstire înfăţişa icoane de Adevăruri sfinte, Blînd austeritatea in fără de rostire Stingea acelor chipuri răceala dinainte. Era atunci cuvintul lui Christ In înflorire, Cînd mulţi, vestiţi călugări, ce nu se mai ţin minte, Îşi mlădiau talentul sculptind prin cimitire 5i Moartea preamărind-o cu simple, vechi cuvinte. — Mi-e sufletul asemeni unui adînc mormînt, Ca el ne-mpodobită sărmana mea chilie; Nevrednicul său schivnic îi sunt de-o veşnicie. Neputincios în toate, cînd voi avea cuvînt Din trista-nchipuire să-nalţ o sărbătoare: A ochilor iubire şi-a miinilor lucrare? (18) SPLEEN ŞI IDEAL

DUŞMANUL întreaga-mi tinereţe doar o furtună neagră A fost, si prin aceasta rar soarele de jind; Grădina mea sub tunet mincată-i de pelagră, Cu doar cfteva fructe abia se pirguind. Şi iată-mă in toamna ideilor supreme; Cu sapa şi cu grebla va trebui, zeiesc, Pămintul dintre ape s-adun, spre-a nu mă teme De gropile-mprminte ce-n fată se ivesc. Dar cine ştie dacă acele fiori de ginduri Vor mai găsi in solul spălat ca aspre prunduri Dumnezeaiscă hrană spre-a le însufleţi? — Durere! O, durere! cum ne mănlncă Timpul,

Duşman ascuns in inimi, temeinic zi de zi, Cum singele ce-1 pierdem ii străluceşte nimbul! (19) CHARLES BAUDELAIRB

ZADARNICII Nu, n-am curajul tău celest, Sisif, să port aşa povară, Darmite pentru-a multa oară! Ars longa vita brevis est. Nicicum, nu voi mormint celebru Ci, spre un cimitir pustiu Inima, toboşar tîrziu, îmi bate-n ritm de marş funebru. — O, cîte rare nestemate Dorm, pe vecie îngropate Singurătăţilor, sub stînci, Şi cîte flori cu-aleasă haină Parfumul straniu ca o taină îl dau tăcerilor adinei! SPLEEN ŞI IDEAL

O VIATA ANTERIOARA Am locuit, lungi zile, sub falnice portice Şi splendid aurite de soarele marin, A' căror nalţi pilaştri se-asemănau din plin, Cînd seara-şi umbrea faţa, cu grotele antice. Talazuri cu răsfrîngeri din cerul opalin, tn chip solemn şi mistic amestecau complice O muzică de ape în rezonări ferice Cu-amurgurile triste în ochiul meu declin. Da, am trăit acolo plăcutul efemer, înconjurat de-azururi, de valuri înspumate, Şi sclavii goi în juru-mi cu trupuri miresmate Mă răcoreau cu frunze de fraged palmier, Şi gindul lor acelaşi, mereu sîrguitor: Să-mi afle taina care mă subţia de dor. (21 ) CHARLES BAVDELAIRB

ŢIGANII PEREGRINI

Profetic, seminţia cu ochii arzători Din nou la drum porneşte spre alte zări visate, Iar pruncii sug dulceaţa din ţîţele bogate Sau dorm la mame-n spate, de ei neştiutori. Bărbaţii merg alături de carele-ncărcate, Cu armele la şolduri şi strălucind fiori; Ei leagănă sub pleoape un cer de sărbători Năluci de fericire topindu-se, ciudate. Un greier, părăsindu-şi culcuşul de pămînt, Le cintă din vioară cu înrudit avînt; Cybela, ce-i iubeşte, covoare verzi le-aşterne, Izvor le dă din stîncă şi-mbracă-n flori de vară Pustiul ce-i petrece spre jinduita ţară, în suflet locuind-o visărilor eterne. (22) SPLEEN $1 IDEAL

OMUL ŞI MAREA Om liber, pururi fi-vei înamorat de Mare, Ea, propria-ţi oglindă! Si cugetul ţi-1 vezi

In luciul de soartă, eternă legănare: Amaru-i fără margini în suflet îl păstrezi. Şi te-adînceşti in unda-i ca-n propria-ţi icoană, Şi o alinţi cu ochii, cu imnuri o răsfeţi, Iar inima îşi uită nefericita-i goană Cînd marea-şi urlă dorul şi-adîncile-i tristeţi. întunecaţi şi vajnici, şi mîndri faţă-n faţă: Ai, Omule, în fire genuni fără sfîrşit; O, Mare.-ascunzi in sînu-ţi comori, ca intr-o ceaţă, Ci, amîndoi misterul nu vi-1 lăsaţi privit. Şi, totuşi, lupta voastră-i mereu neostoită: Nici remuşcări, nici milă, de mii şi mii de ani Fără-ncetare, Moartea vă duce în ispită: Beligeranţi de-a pururi, o, fraţi mereu duşmani! CHARLES BAUDELAIRB

DON JUAN ÎN INFERN Cind Don Juan ajunse in zări subpămintene Şi i-a plătit lui Charon al trecerii obol, Un cerşetor cu ochiul trufaş, de Antistene, Lopeţile apucă vîslind spre-adincul gol. Cu desfăcute rochii, cu sinii de tăcere, Sub cerul ca o noapte 1-întîmpinau femei, Precum o mare turmă împinsă la tăiere Şi rămînea in urmă un plînset către zei. îi pretindea simbria rizîndu-i Sganarel Lui Don Luis, şi-acesta, de parcă da porunci, îl arăta mulţimii de morţi pe fiul cel Care-i batjocorise bătrîna frunte, -atunci. în voalul ei de doliu, Elvira, -nfiorată, Alături de perfidul ei soţ, ce-1 adora, Părea a-i cere-un ultim surîs ca-ntîia dată Credinţă cînd jurase, pe care o trăda. Nalt în armura-i sumbră, un om de piatră, parcă, Sta-nalt la cîrma bărcii tăcut Inăintind, Ci, sprijinit in spadă, uitînd a morţii arcă, Eroul privea valul, nimic nemaivăzînd. (24) SPLBEN ŞI IDEAL

PEDEAPSA TRUFIEI

în vremuri minunate, pe cînd Teologia Da flori nemaivăzute pulsindu-şi energia, Se spune că un doctor, preamare învăţat, — Ce-nnobilase inimi supuse la păcat, Muncindu-le adîncul cu-aleasă măiestrie — Şi după ce ajunse prea-sus, la slava vie, Pe căi necunoscute, de nimeni cercetate, Pe unde Duhuri pure cîndva de-au fost umblate, Ca omul ce în piscuri cuprins e de-ameţeală Strigă, dezvăluindu-şi satanica-i sminteală: «Isuse mic, Isuse! prea-n ceruri te-am suit! O, dacă slăbiciunea-ţi aş fi adeverit, Ruşine ai culege, nu gloria măreaţă, Ai fi de risul gloatei, o biată mogîldeaţă!» Nici nu-şi sfîrşise vorba şi mintea-1 părăsi. Lumina lui de soare c-un văl se adumbri; întregul haos, parcă, ii năpădi gîndirea,

Odinioară templu boltit în strălucirea Ideilor de aur ce-şi rînduia; acum Tăcerea, noapte-adîncă, se-nstăpini precum într-un cavou cu cheia uitată undeva. Cu vitele asemeni, de-atunci, în calea sa Trecea fără şă ştie, şi nu vedea nimic Pe cimpuri dacă-i vară sau iarnă pe colnic; Era o biată zdreanţă în colţul unei vetre: îl huiduiau copiii şi-1 alungau cu pietre. 4 Ch. Baudelaire

(25 ) CHARLES BAUDELAIRB

FRUMUSEŢEA Frumoasă sunt, ca visul în piatră: o minune, Iar sinul meu, spre care toţi au aflat pierirea, Menit e să inspire poetului iubirea, Materiei asemeni, care nicicînd apune. Tronez în zări ca sfinxul, mereu neînţeleasă; Leg inima-mi de gheaţă de-al lebedelor crin; Urăsc mişcarea care-i al armoniei chin, Nu rid, nu pîîng vreodată: rămîn in veci mireasă. Poeţii, contemplîndu-mi adinciie mistere, Ce uneori nimbează celebrele sfătui, îşi vor petrece viaţa în studii austere, Căci am, spre-a-i fascinare pe-aceşti amanţi, destui, Oglinzile în care mai mîndru totul pare: Mari ochii mei, lumină întru eternizare! (26)

Nicicind vreo frumuseţe ca searbede vignete, Produse fără noimă-n secolul ateu — Picioare-n ghete nalte, în mînă castagnete!— N-or incinta o clipă un cuget ca al meu. Lui Gavarni, poetul învinselor cîoroze, îi las tăcuta ceată cu chipuri de spital; De caut n-o să aflu în palidele-i roze Năucitoarea-mi floare in roşu ideal! Fiindcă-acestei inimi, genune-ntunecată, Doar tu-i placi Lady Macbeth în crimă-mpurpurată, Tu, cea-ndelung visată d'Eschil în antici ani Sau tu, statuie-a Nopţii, vis michelangelesc, Tu, ce-ţi mlădii fiinţa, ai semnul tău zeiesc: Surîsul pentru gura ne-nvinşilor Titani. (27) CHARLES BAUDELAIRB

URIAŞA Demult, pe cînd Natura se dăruia trufaşă, Zidind copiii-monştri cu trupuri de titan, Mi-ar fi plăcut alături de-o fată uriaşă' Să stau, ca-n poala blindei regine, un motan. Mi-ar fi plăcut fiinţa-i s-o văd cum înfloreşte Nesăţioasă-n jocuri cu sufletul avid, Şi inima ghicindu-i: un foc ce pîrjoleşte Din umeda-i privire ce mă voia avid; Primindu-mă-n plimbare magnificele-i forme, Să urc, abia, versanţii la pulpele enorme, Cind, vara, moleşită de-aprinşii sori păgîni,

Intinsă-i pe-o cimpie sub zările informe, Să-adorm la adăpostul imenşilor săi sini, Ca un sătuc in valea acelor munţi stăpîni. (38)

Adevărat tezaur de graţii florentine Stă-n marmura aceasta cu trup melodios; Fineţea şi Vigoarea, două surori divine. Ivindu-se femeia cu chip majestuos, Zeiască robusteţe, gingaşă-alcătuire, Făcută-i să troneze in patul somptuos, Prelaţi să ingenunche şi prinţi de-aleasă fire. MASCA STATUIE ALEGORICA IN GUSTUL RENAŞTERII

Lui Ernest Christopiie, sculptor

— Priviţi surîsul tainic şi-adinc voluptuos: Încrederea de sine i-a-ntipărit extazul Şi mindra sa privire şi galeşă sfîdind Şi, ca un fruct din văluri ivindu-se, obrazul Din ale cărei linii Îşi semeţeşte gînd: «Numele meu Plăcerea-i şi-ncununez Iubirea!» Iar faţa-i dăruită cu-ascunsul farmec rar, Că vrăji răscolitoare ne-ngăduie pornirea! Ci să-i privim de-aproape ameţitorul har. Afurisită artă! surpriză infernală! Armonioasă formă, cel trup încintător E, mai in sus de umeri, o fiară bicefală! Ba nu! e doar o mască, închipuit decor: Obrazul de lumină-i schimonoseală blinda, Priveşte-1 cum se strîmbă fără-a voi ceva, Iar capul, stind, aievea-i luminii lui crescindă, Sub falsa-nfăţişare părind a aştepta. Sărmană mare artă! Precum un fluviu care (29) CHARLES BAUDELAIRE

în lacrimi se sfirşeşte, cu-amarul lor rotund, Minciuna ta mă-mbată precum o revărsare A apelor Durerii cu ochii săi pe prund! — Dar de ce plînge, oare? Ea-i doar perfecţiunea Şi poate să-ngenunche tot neamul omenesc, Ce rău nefast o roade ameninţînd minunea? — Cum nu-njelegi! Ea plînge apusul timp ceresc! Şi traiul său de-acuma! Dar ce o îngrozeşte Şi-i scutură genunchii de piatră, blînzi şi goi, E c-o să dăinuiască, cu tot ce-i omeneşte, Şi mîine, şi poimîine, întruna! — ca şi noi!

SPLEEN ŞI IDEAL

IMN FRUMUSEŢII Vii din supreme ceruri, din tainice abise, O, Frumuseţe! ochiul divin şi infernal, îmbelşugat revarsă şi crime dar şi vise, Puterea ta ca vinu-i: în toate triumfal. Ai in priviri, deodată, amurgul şi aurora,

Şi răspîndeşti parfume: un uragan tăcut; Sărutul ţi-e licoarea iar buzele amfdra Dînd celui slab tărie, celui puternic scut. •■ Răsări din hăuri negre sau te cobori din astre? Vrăjit, Destinul, merge — biet cîine,-n urma ta; Tu semeni, la-ntîmplare, miminile-n dezastre, Stăpînă eşti şi nimeni nu ţi-a-ndrăznit cîndva. Si calci, Neasemuito, pe morţi zîmbind senină, între podoabe, Groaza o ţii la mare preţ, Si tot la fel Omorul — breloc făr' de rugină, Pe pîntec îţi dansează mereu mai îndrăzneţ. Spre flacăra-ţi divină s-azvîrl efemeride, Slăvindu-te in clipa cind nu mai au cuvînt; Iubitul ce-n dorinţă aleasa işi cuprinde, Un muribund îmi pare, mormînîu-şi alintînd. Că vii dinspre azururi sau din infern, totuna! O, Frumuseţe! monstru măreţ, grozav, candid, Făpturii tale mindre mă dau pe totdeauna Intrind in Infinitul de taină şi avid. (31 ) CHARLES BAUDELAIRE

Satan sau Zeu, Sirenă ori Heruvim? Ce-mi pasă! Cind tu-mi oferi — o, zină cu ochi sublimi, de stea Parfume, ritm, lumină — tu, unica-mi crăiasă! Faci lumea mai minune şi clipa mai a mea!... SPLEEN Şl IDEAL

PARFUM EXOTIC Cînd, închizîndu-mi ochii, în toamna cu-nserare, Respir parfumul tainic al sinului tău pur, Văd ţărmuri de miragii cu ape împrejur Şi soarele din slavă curgînd cu-nflăcărare. O insulă-i acolo de lene şi splendoare Cu arbori de minune şi fructe de azur, Femei cu ochi de vrajă şi trup fără cusur, Bărbaţii de zvelteţe şi proaspătă vigoare. Parfumul tău mă-ndeamnă spre-acele zări ferice, Spre porturi cu corăbii şi-ngustele caice Sosite de din larguri in obosire lină, In timp ce tamarinii miresme răspindesc Infiorate-n aer, în nările-mi, grădină Topindu-mi-se-n suflet cu-n cînt marinăresc. (33 ) CHARLES BAUDELA1RE

PÂRUL O, plete, ca o turmă pe umeri revărsată! O, bucle! o, parfume plutind stăruitor! Extaz! şi-i plin alcovul de tot ce-a fost odată: . Dulci amintiri in părul dormind, pe care, iată In aer voi să-1 flutur, năframâ-a unui nor! Asia languroasă şi Africa-n dogoare, O lume-ndepărtată, stingîndu-se domol, Trăieşte în adîncu-}i, pădure-aromitoare! Cum duhul altor oameni stă-n muzici de candoare, Pe unda-ţi miresinată, al meu devine sol. Voi merge unde oameni şi arbori cu-a lor soarte Alene se răsfaţă sub arşiţe de cer;

Păr minunat, fii valul ce lin o să mă poarte! De abanos eşti, mare, şi neştiind de moarte, Cu steaguri şi catarge, cu bărci şi cu năieri: Un port sonor în care vrea sufletu-mi să beie Asemeni unei flote: culori, parfume, vers, Cînd navele de aur, plutind sub curcubee, Spre glorie tind braţe, ca braţe de femeie Spre-un cer mai pur din care al vieţii frig s-a şters. Da, fruntea doritoare de-acea beţie sfintă Voi scufunda-o-n blîndul ocean, spre-a mi-1 ivi Pe cel ascuns; iar gindul ce bine-te-cuvintă Va şti să te găsească, tu, lenea mea fecundă, Şi-n mîngîieri nespuse plăceri a ne vrăji! ( 34 ) SPLEEN ŞI IDEAL

Negre-n-albastru, plete, tenebre ondulate, îmi dăruiţi înaltul de vis şi diafan! Pe ţărmul vostru iarăşi dorinţa mea răzbate Şi sorb cu-adinc nosaîiu arome amestecate De mosc, ulei de cocos şi, încă, de catran. Mereu! De-a pururi mîna-mi cu-aleasă mîngîiere In coama ta va pune podoabe strălucind, Spre-a-mi adăsta dorinţa in tainică veghere! Nu-mi eşti tu dulcea oază de vis şi de plăcere Şi vinul amintirii nu-1 beau aici cu jind? CHARLES BAUDBLAIRB

(MI-EŞTI SFÎNTA TOT LA FEL CU...) Mi-eşti sfintă tot la fel cu cea boltă de-nstelare, Tu, doamnă de tăcere, tu, vas de întristare, Şi te iubesc, minune, cu-atit mai mult cind pieri, Cu cit îmi pari podoabă a nopţilor de ger, Statornicind ironic o depărtare-adlncă Ce braţele-mi desparte de-albastrul cer, şi încă. Vreau să m-agăţ de tine spre nalturi năzuind, Cum de cadavrul proaspăt, în roiuri, viermi se prind, Şi te-ndrăgesc, o, fiară mereu mai nemiloasă, Căci chipul tău de gheaţă te face mai frumoasă! SPLEEN ŞI IDEAL

(ŢI AR PLACE, TOŢI BĂRBAŢII...) Ţi-ar place, toţi bărbaţii în patul tău să vină, Femeie deşucheată, punct negru în lumină! Iar dinţii, spre-a-i păstrare acestui joc turbat, O inimă, să roadă, pe zi, te-ai angajat. Ferestre de dughene par ochii tăi în ceaţă, Şi-arzînd, ca lampioane, la sărbători In piaţă, Se folosesc obraznic de-o forţă de-mprumut, Căci legea frumuseţii nicicînd n-au cunoscut. Maşina oarbă, surdă, prea meşteră la crime, Tu, care-ai supt de sînge atîta omenime, Cum nu te prinde-oroarea, privindu-te, să vezi Că,-n mii de-oglinzi, puterea de diavolă, ţi-o pierzi? Păcate mari, pe care le-ai săvîrşit cu faimă, Nicicînd nu te făcură să dai napoi cu spaimă, Văzînd cum că natura, măreaţă-n gind ascuns, Să plămădeasc'-un geniu din tine, a ajuns, — Din tine, desfrînato, regină-n preacurvie?

O, splendidă mocirlă! cerească mirşăvie! ■

(37) CHARLES BAUDELAIRB

SED NON SATIATA Ciudată zeitate cu trup misterios, în taină plămădită de-un Faust de savană, Mireasmă îndoită, de mosc şi de havană, Sublimă vrăjitoare cu şolduri de-abanos, Las altora, şi opiu, şi-al nopţii cer stelos; Nectarul gurii tale îl vreau in clipa vană, Cînd poftele spre tine-s grăbită caravană, Privirea ta izvor e din care beau setos. O, demon fără milă, dă-mi flăcări mai domoale Din ochii mari şi negri, ferestre firii tale; De nouă ori, ca Styxul, nu pot să te-nfăşor Şi nu pot, furioaso, superbă libertină, Trufia să ţi-o nărui în bărbăteşti strinsori, Ca-n patul tău — infernul — să fii o Proserpină! (38) SPLEEN ŞI IDEAL

(ÎNVEŞMÎNTATÂ-N VALURI...) înveşmintată-n văluri cu sclipăt de argint, Ea trece fără zgomot, ciudată unduire, Ca şerpii lungi pe care, fachirul, în alint, Cu magica-i baghetă îi face-a dănţuire. Ca tristele nisipuri şi cerurile seci, La suferinţa lumii total nepăsătoare, Ca valurile mării ritmîndu-se în veci, Ea îşi consumă clipa mereu netrecătoare. Metalică lucire în ochii săi vibrînd, Simbolică natură, străină, fără gînd, Amestec de sfinx antic şi înger fără vini, Din aur, diamante, oţeluri şi lumini, Rămlne-n strălucirea-i ca steaua inutilă, Femeie majestoasă, dar rece şi sterilă. (39) CHARLES BAUDELA1RE

ŞARPELE CARE JOACA Leneşo, ce mult îmi place Trupul tău frumos, Ca o stea ce-a prins să joace în oglindă, jos! Părul tău, ce unduire în parfume-adînci, Pare marea-n despletire, Valuri negre-n stinci, Ca o navă-n zori trezită, Vînt uşor aud, Sufletu-mi de dor palpită Năzuind spre sud. Ochii tăi nimic n-arată Dulce sau amar, Două perle reci, curate, Fier şi aur, doar. Ah, şi mersul tău îmi pare Proaspăt abandon,

Ca un şarpe-n ondulare Pe-o nuia de somn. Fruntea de copilă dulce Cum ţi-o legeni blind, Pui de elefent să-1 culce înf taine cînt. (40)

Şi făptura-ţi se mlădie, Nava mea de dor, Legănîndu-şi, armonie, Pînzele de nor. Se topesc gheţari şi creşte Apa peste mal, Apa, gura-ji potopeşte, Dinţii, albul val, Parcă-aş bea un vin de grele Glorii, dulce,-amar, Sufletul e-un cer cu stele Scuturate-n dar! CHA.KLBS BAUDELAIRE

UN HOIT îţi aminteşti, iubito? Era o dimineaţă Tot proaspătă şi blinda ca şi-acum, ■Cînd, la o cotitură, ni s-a ivit in faţă Un hoit scîrbos la margine de drum, Cv> pulpele deschise ca intr-o desfrtnare, In sine zemuind pe-ngustul grind, îşi desfăcea spre lume-n cinism şi nepăsare Puhavul pîntec aeru-mpuţind. Şi soarele-n suişu-i, incet, putreziciunea O răscocea in roşu-vineţiu, Spre-a-napoia Naturii, parcă-nsutit, minunea Cîndva, de-aceasta, strînsă-n trupul viu. Privea din slavă cerul la stirv cum se desfată O înflorire-n tainele-i drăceşti, Şi-atit duhnea de tare, că am simţit pe dată f"m se învirte totul, şi-ameţeşti. Dansau in roiuri muşte pe burta-n puroire, Şi viermii negri unduiau ca-n ghiol, Mişcindu-se-n scursoare, in grasa ei băltire, De-a lungu-acestui năclăit atol. Sălta-n cutremurare aprinsa viermuiala Cu opintiri şi zvicnete adinei, De parcă trupu-acesta trezit din toropeala, Trăia multiplicindu-se, atunci. (42 ) SPLEEN ŞI IDEAL

O muzică ciudată vuia in cloaca hidă, Ca vintul şi ca şopotu-n pirîu, Ca intr-o largă sită, cînd se pornesc să rida In vînturare, boabele de griu. .Şi forma de fiinţă aproape dispăruse, Topindu-se ca-n vis in timpul vast, O schiţă-a bia, uitată, in care işi pierduse închipuirea, pictorul fantast. Dar, după stinci, la pindă, privindu-ne cu ură,

Un ciine, ca o fiară aştepta A-şi relua ospăţul la groaznica-i captură, A se-mbuiba cu fericirea sa. — Şi totuşi, ca această imagine scabroasă Vei fi cîndva, o, îngere, şi tu, Statuie a iubirii, tu, azi, Cea-mai-frumoasă, O, steaua mea, strălucitoare-acu'! Da, chiar aşa, regină a graţiior lumii, Purificată-n tot ai să te-aşezi Acolo, printre oase, în sinul rece-al humii, Spre-a mucezi sub ierburi şi zăpezi. Tu, viermilor tăcerii, ce-ţi vor muşca sărutul, Le spune, amintindu-ţi al meu dor, Că ţi-am păstrat esenţa divină, absolutul Din taina descompusului amor - ■

■.

CHARLES BAUDBLAIRB

DE PROFUNDIS CLAMAVI Tu, singura-mi iubire, Stăpîne.-acum te chem Cu inima-n abisul de spaime prăbuşită, Posomorită-i viaţa cu zarea plumbuită Şi-n ea înoată semnul: cel pururea blestem. Da, şase luni un soare de gheaţă să înduri, Şi alte şase noaptea cu vălu-i de pustie, Ca-ntinderea polară făr' o fiinţă vie — Mişcare nu, nici pajişti, nici ape, nici păduri. Ah, nu-i oroare-n lumea de chinuri mai adîncă Decît un ochi de gheaţă plutind in cer şi incă Imensul întuneric precum bătrinul Haos; O, jalnice-animale, la care m-am adaos, Cum somnul ne scufundă: stupidul elixir — Anevoios şi lung e al vremii searbăd fir. (44)

Vampirul Tu, ce-ai pătruns ca un cuţit în biata-mi inimă plingîndă, Şi, ca un cird înnebunit De draci, ai năvălit flămîndă In cugetu-mi total învins Culcuş făcîndu-ţi, loc de danturi, Nemernico, de care-s prins Precum ocnaşul e de lanţuri, Cum prins de joc e-un cartofor Cum de pahar e beţivanul, Cum viermii de cadavrul lor, Tu, blestemat-o, mi-eşti duşmanul! Rugat-am spada, cu dreptate Să taie, spre-a mă libera Şi-otrava, care totul poate, Să-i deie picătura sa, Oar, vai! şi spada şi otrava Dispreţuindu-mă, au spus: «Rămîi acolo, in mirşava Robie, pururea supus, Neghiobule!— de ţi-am ucidt

Vampirul, liber dacă-i fi, Tu, stirvul ai re-nsufleţi Cu sărutările-ţi avide!» ( 45 ) CHARLES BAUD&LAHtE

(CUM STĂM IN NOAPTE LÎNGÂ...) Cum stăm In noapte lingă cea groaznică ebree, Alături, un cadavru, de alt cadavru, mut, Un dor mă prinse iarăşi — ah, acest corp vindut!— "De-acea minune-naltă ce n-o să-mi fie zee. Mi-nchipuiam fiinţa-i semeaţă de femeie: Privirea de putere, cu farmecul ciudat, Al părului coif negru şi tainic miresmat, A căror amintire-mi dau vlagă şi idee. — Ah, ţi-aş fi prins tot corpul într-un sărut ateu Din talpa de răcoare la fruntea luminind, Comori desfăşurîndu-ţi, de singe şi de gind, Regina mea temută! mă-ngenunchind mereu, Poate că într-o seară o lacrimă divină Va-nceţoşa, spre mine, privirea-ţi de lumină. (46) SPLEEN $1 IDEAL

REMUŞCARE POSTUMĂ Cind vei dormi-n vecie, frumoasa mea cea brună. In mausoleul negru din marmură tăiat, Cind n-are să-ţi mai fie alintătonil pat Decît o criptă rece c-o veştedă cunună; Cind piatra-ţi va supune şi inima nebună $i coapsele ce-n viaţă atit s-au mlădiat, Cînd singele-ţi va tace de-a pururi îngheţat, Nemaiputînd vreodată s-alergi ca o furtună; Mormîntul, pentru sfintul meu vis tăinuitor — El, care-ntotdeauna a înţeles poeţii — Va întreba-n adincuri cu glas sfîşietor: «Tu, biată curtezană, de ce în timpul vieţii N-ai vrut să ştii că morţii în tainiţa lor pling?» — Şi-n remuşcarea-ţi, viermii vor roade îndelung. (47) CHARLES BAUDBLAIRB

PISICA Te-aştept, pisică, vin' la pieptul meu — Dar gheara ţine-o-nmănuşată! Aş vrea, aşa, să mă scufund mereu tn ochii-ţi de metal şi de agată. Cînd degetele-mi trec a mîngîiere Pe capul mic, pe spatele-alintos, Cind mina se îmbată de plăcere Pe trupul tău electrizînd lucios, Îmi văd In gînd femeia; ochii ei Ca şi ai tăi, domestică felină, Sunt reci şi-adînci, şi scapără scîntei, Şi-aţiţător, făptura sa deplină O-nfăşură din creştet la picioare Miresmele-i adine ucigătoare. (48) SPLEEN ŞI IDEAL

DUELLUM

Doi luptători potrivnici, în zăngănit de spade; Şi aerul vibrează de singe şi scintei. Ce înfruntare mindră! insă nici-unul cade: E jocul tinereţii, al dragostelor ei. Ci săbiile-s frînte! şi tinereţea moare, Iubito! insă dinţii şi unghiile cer A-nlocui pumnalul ori spada trădătoare. O, voi, bătrine inimi cuprinse-acum de ger! Prin ripi, cindva trăite de rîşi ori de pantere, înlănţuiţi, eroii s-au prăbuşit curind, Iar carnea singerindă în ghimpi o floare cere; In hău' acesta jalnic ce mulţi s-aud gemînd! Hai, cruntă amazoană, e rindul nostru-acum Să-nveşnicim o ură peste-al iubirii drum! (49 ) CHARLES BAUDBLAIKB

BALCONUL Izvor al amintirii, regină-ntre iubite, Tu, pomul de plăcere! puterea mea de duh! Nu voi uita adlncul de mîngîieri vrăjite, Căminul de blîndeţe, al serilor văzduh, Izvor al amintirii, regină-ntre iubite! In seri abia ivite de-un foc ce se-ntrema Sau în amurg balconul, trandafiria boare, Ce fraged ţi-era sinul, ce blinda inima! Şi ne-am şoptit atîtea minuni netrecătoare In seri abia ivite de-un foc ce se-ntrema. Ce splendide apusuri in ceruri colorate, Şi ce adine văzduhul! în suflete ce timp! Plecindu-mă asupra-ţi, stăpina mea de soarte, Mireasma ta unică mă-nnobila cu nimb. Ce splendide apusuri in ceruri colorate! Cind noaptea peste toate ţesea o ceaţă fină, Ghiceam In întuneric privirile-ţi de dor, Iar dulcea-ţi respirare cum ţi-o sorbeam venină! Şi-ţi mingiiam genunchii şi ne făceam fior, Cind noaptea peste toate ţesea o pinză fină. Eu ştiu să chem din umbre zeieştile clipite, Mă retrăiesc aievea in poala ta culcat; De ce să vreau aiurea sublimele ispite Cind tu le ai in trupul şi-n sufletul curat? Eu ştiu să chem din umbre zeieştile clipite! ( 50) SPLEEN $1 IDEAL

Parfume, jurăminte, oh, sărutări-noian, Mai răsări-veţi, oare, adincurilor noastre, Ca soarele ce-şi spală tristeţea In ocean Şi-ntinerit iar urcă-n tăriile albastre? — Parfume, jurăminte, ob, sărutări-noian! CHARLES BAUDELAIRE

POSEDATUL £ soarele sub noruri. Spre-a fi al său egal Tu, Luna vieţii mele, în umbră te-nfăşoară; Fumează, dormi, fii tristă şi, pentru-a multa oară, Azvirle-te-n Plictisul acesta abisal. Aşa te vreau! Dar astăzi, cu-adincul tău vital, Ca astrul din eclipsă ieşind, te înfioară, Te-aşteaptă Nebunia precum odinioară, Ţişneşte, deci, din teacă, incîntător pumnal!

Din lustre strălucinde i-aţi focul în priviri! $i vulgului deşîeaptă-i murdarele-i poftiri! Tot ce-i al tău îmi place: cădere, înălţare; Fii noapte fără stele, fii al luminii zor; Întreaga mea fiinţă-i spre tine cu-ncordare SHi strigă iar: «O, scumpul meu Belzebut, te-ador!» (52)

In văgăuna tristă şi adincă In care chiar Destinul m-a închis, Si unde rază nu pătrunde-n vis, Doar Noaptea mi-este gazdă şi poruncă; Sunt meşterul pe care-un Zeu grotesc L-a pus, pe ceţuri, să-şi fixeze arta; Sunt bucătarul ce-şi mănincă soarta Şi inima-n frigare mi-o gătesc. Din cînd în cind, abia strălucitoare, Cu aeru-i uşor oriental, O zînă-aievea pare că-mi apare; O recunosc in pasu-i triumfal Ştiu bine, este Ea, cea-mai-frumoasă, întunecată, ol şi luminoasă. II. MIRESME

O, cititor! ai respirat vreodată Cu lăcomia celui poftitor Tămiia ascunzind un sfînt fior Sau moscul din perniţa-n scrin uitată? Ce farmec lin şi lung legănător Ne e trecutul! clipă ce îmbată, (53) CHARLES BAUDELAIRE

POSEDATUL

£ soarele sub noruri. Spre-a fi al său egal Tu, Luna vieţii mele, in umbră te-nfăşoară; Fumează, dormi, fii tristă şi, pentru-a multa oară, Azvîrle-te-n Plictisul acesta abisal. Aşa te vreau! Dar astăzi, cu-adincul tău vital, Ca astrul din eclipsă ieşind, te infioară, Te-aşteaptă Nebunia precum odinioară, Tişneşte, deci, din teacă, incintător pumnal! Din lustre strălucinde i-aji focul in priviri! Si vulgului deşteaptă-i murdarele-i poftiri! Tot ce-i al tău îmi place: cădere, înălţare; Fii noapte fără stele, fii al luminii zor; întreaga mea fiinfă-i spre tine cu-ncordare Şi-ţi strigă iar: «O, scumpul meu Belzebut, te-ador!» (52)

In văgăuna tristă şi adincă In care chiar Destinul m-a Închis, Si unde rază nu pătrunde-n vis, Doar Noaptea mi-este gazdă şi poruncă; Sunt meşterul pe care-un Zeu grotesc L-a pus, pe ceţuri, să-şi fixeze arta; Sunt bucătarul ce-şi mănincă soarta Şi inima-n frigare mi-o gătesc. Din cind in cind, abia strălucitoare,

Cu aeru-i uşor oriental, O zînă-aievea pare că-mi apare; O recunosc in pasu-i triumfal Ştiu bine, este Ea, cea-mai-frumoasă, întunecată, o! şi luminoasă. II. MIRESME

O, cititor! ai respirat vreodată Cu lăcomia celui poftitor Tămiia ascunzind un sfint fior Sau moscul din pernifa-n scrin uitată? Ce farmec lin şi lung legănător Ne e trecutul.' clipă ce îmbată, (53) CHARLES BAUDBLAIRE

Precum sorbind mireasma alintată Din trupul Doamnei — neuitat amor! Din părul ei sorbind c-un val cea noapte — Jertfelnic de alcov ce te îmbie — Miresmi păreau că se rotesc In şoapte, Iar din veşminte, ca o veşnicie, pe pura-i tinereţe Îmbibate, Parfum, simţeam, din blănuri, cum răzbate. III. CADRA Cum rama completează o pictură, Chiar şi atunci cind meşteru-i vestit, Dindu-i acel ceva de împlinit Şi astfel o desprinde de natură, La fel: podoabe, fast desăvîrşit, O-mprejmuie cu toată-a lor măsură, Adăugind la frumuseţea pură Un aer blînd şi tainic inedit. Mereu, calină şi-ndrăzneaţă, ştie Că toate dimprejur o indrăgesc; Gol, trupul îşi afundă-n bucurie Şi e o-nvăluire mătăsoasă Iar ea stă-n murmur proaspăt şi regesc De tinără maimuţă graţioasă. IV. PORTRETUL Se mistuie-n Durere şi în Moarte Văpaia care-atit ne-a mistuit. Din ochii ce-au ştiut ca să mă poarte, Din gura ta ce gura mi-a vrăjit, (54) SPLEEN ŞI IDEAL

Din alintări, atunci fremătătoare, Şi din lumina ce ne-a-nvăluit Ce-a mai rămas iubirii? Ce mai are? Un palid chip ce-n sine-a asfinţit, Pe care Timpul, furios bătrin, îl spulberă cu-aripile-i deşarte, Atunci, şi-acum, şi-n viitor stăpin... — Ah! ucigaş al Vieţii şi al Artei, Din sufletu-mi n-ai să mi-o ştergi pe Ea, O, desfătarea, veşnicia mea! CHARLES BAUDBLAIRE

(PÂSTREAZA-ACESTE VERSURI...) Păstrează-aceste versuri, iar dacă al meu nume, Corabie purtată de generoase vinturi,

Ajunge-va cu bine acele noi păminturi Pe oameni fericindu-i c-un vis din altă lume, Să-ţi fie amintirea precum a' mele cînturi, Uşoară,-abia şoptită in obosite strune Şi-n cititoru-acela, intrînd, să se-mpreune tn tainice inele cu blîndele-i avânturi; — Tu, ce eşti blestemată de din adincuri pînă-n Tăriile celeste, doar eu ţi-aud puterea, O, tu, precum o umbră alunecînd stăpină, Treci peste gloata care te-au socotit ca fierea, Privirea-ţi să destrame a proştilor tărie, Tu, înger cu ochi negri, tu chip de-nţelepţie! (56) SPLBBN ŞI IDEAL

SEMPER EADEM Mi-ai zis: «De unde-ţi vine ciudata Întristare, Urcind asemeni mării pe ţărmul dezvelit?» — Cînd inima-şi termină culesul, ni se pare C-a exista-i zadarnic. Ce adevăr cumplit! E o durere simplă, mereu la ea acasă, Plăcută tuturora ca bucuria ta: Ci taci iscoditoareo, spre-a fi mereu frumoasă, E vocea ta minune cînd ştie a tăcea! Da, taci, neştiutoareo! Suris ca dimineaţa, Tu, suflet fără pată! Mai mult decit Viaţa E Moartea, ce ne ţine în plasa-i de mister. Mai bine bietu-mi suflet să creadă-ntr-o minciună, Şi ochii tăi mă-mbete: un vis ce-n ochi-mi sună, Sub genele-ţi de umbră s-adorm, apoi să pier! t Ch.

(57) CHARLES BAUDELATRE

ÎNTREAGA-I FRUMUSEŢE

In camera de sus, retrasă, Dis-dimineaţă se ivi Satana, şi cu voce joasă, In felul său mă ispiti: «Din lucrurile-ncintătoare, Ce vraja dulce-i întregesc, Din tot ce roz şi negru are Şi mindru o împodobesc, Răspunde, cel mai mult ce-ţi place?» O, suflete, şi i-ai răspuns: «Minune-i totul, tot ce face, S-aleg ceva in stare nu-s. Nu ştiu, cind chipu-i mă uimeşte, Ce are mai seducător: Ca Aurora mă-nnoieşte, Ca Noaptea e alintător, Iar armonia-i prea aleasă, Ce trupul tainic i-a sculptat, A neglija ceva, nu lasă, Din ce-i întreg, de toţi visat. O, mistică metamorfoză A simţurilor mele-n zbor! Da, vocea sa e ca o roză, Suflarea-i: muzicile-n zbor!

<58> SPLEEN ŞI IDEAL

(TU, CE-I VEI SPUNE IARĂŞI...) Tu, ce-i vei spune iarăşi, biet suflet solitar, Tu, inimă plîngîndă, deseară ce-i vei spune Acelei preafrumoase, preascumpe şi preabune, Ce din privirea-i sfîntă iţi toarnă-n cuget har? — Vom pune-orgoliul nostru să-i legene cîntări, La dulcea ei asprime s-aducem preamărire, Făptura-i miresmată, cu îngerii de-o fire-i, Cînd ochii-i ne-nveşmintă in limpezimi de zări. Fantoma ei în noapte ori in singurătate, Sau ziua,-n larma străzii, cînd pulsul vieţii bate, Ca flacăra pluteşte, înăbuşind dureri Şi-adeseori cuvintă: «Puterea mea ordonă: Iubiţi-mă, Frumosul să-1 adunaţi averi! Sunt îngerul de pază, sunt Muză, sunt Madonă!» (59) CHARLES BAUDELA1RE

FĂCLIE VIE Merg Înaintea-mi Ochii plini de-o lumină vie, Pe care, poate,— un Înger i-a fermecat savant, Sunt fraţii mei purtindu-şi cereasca lor solie Şi risipind in ochi-mi trăiri de diamant. Scăpindu-mă de pofte, de multele păcate, Călăuzindu-mi paşii spre zarea de Frumos, Sunt robul lor, precum ei dragi slugile-aşteptate, Luminii lor, lumina-mi supune-se voios. Ochi minunaţi, voi ardeţi cu mistică lucire, Precum făclii de ceară in plină zi pălind Ci fără a se stinge divina lor clipire; Dar ele cintă Moartea, voi, Firea inviind, Şi-n suflet imi pătrundeţi cu blinda adorare, Voi aştri, a căror taină n-o stinge vreun soare! (60) SPLEEN ŞI IDEAL

REVERSIBILITATE înger al bucuriei, stăpîn pe-a tainei ceaţa, Cunoşti tu, oare, spaima, ruşinea sau uritul, In nopţi pustii, de groază, cînd, revenind, trecutul In inime pătrunde cu pas tăcut de gheaţă? înger al bucuriei, stăpîn pe-a tainei ceaţă? înger al bunătăţii, cunoşti ce e minia, Si lacrima amară, şi pumnii strinşi in umbră Cind iarăşi răzbunarea îşi bate toba sumbră, Şi simţurile noastre-şi arată nebunia? înger al bunătăţii, cunoşti ce e minia? înger al sănătăţii, ştii tu ce e amarul, In searbede ospicii bolnavii delirind Ca exilaţi, şi paşii tirşindu-şi-i plîngînd, Şi soarelui de-afară nemaigustînd paharul? înger al sănătăţii, ştii tu ce e amarul? înger al frumuseţii, ştii tu ce-i bătrineţea, In riduri adincită şi-n zbuciumul hidos De-a mai privi in ochii ce ne-au băut frumos, Dezgust ascuns credinţa, şi-n preajmă tinereţea? înger al frumuseţii, ştii tu ce-i bătrineţea? Tu, Înger al luminii, ce-ndemni spre fericire, Şi-n agonie, David, iţi implora putere, Din trupul tău de vreme să-i dai acea avere;

Ci eu Iţi cer doar clipa de-a fi-n Dumnezeire, Tu, inger al luminii, ce-ndemni spre fericire! ( 61 ) CHARLES BAUDELAIRB

CONFESIUNE

O dată, doar, plăcută şi nobilă femeie, De braţu-mi sprijinită, ne-am plimbat (Ah, şi-mi erai alături precum din cer o zee Şi sufletu-mi nici azi nu te-a uitat); Tirziu de dor, din ceruri, medalie curată, O lună plină lumina de vis, Şi apă largă, noaptea, solemnă şi bogată Plutea peste un adormit Paris. Furiş, pe lingă case şi pe sub porţi bătrine, Pisici se strecurau abia zărit, Cu-auzul tot la pîndă ne urmăreau, stăpine, Ca nişte umbre ce ne-au îndrăgit, Cind deodată-n miezul intimităţii noastre, Ivindu-se in daru-acela pal, Din tine, cea asemeni viorilor sihastre, Cu sunetul din licăriri de val, Din tine, bucuroasă de dor ca o fanfară In dimineaţa strălucind uşor, O notă plingătoare, pustie şi bizară, Scăpă, abia, cu pas şovăitor, Plăplnd copil şi mirşav, ce-şi schingiuie menirea, De care-ai lui se leapădă-n regret, Şi îl ascund de lume mereu, ştiindu-i firea, Ca-ntr-un cavou un ruşinos secret. ( 62 )

Biet înger! vocea-ţi blinda ce ţipător sunase: «Nimic ia lumea asta sigur nu-i Şi că întotdeauna, sub fardurile-i groase, Se-ascunde egoismul omului; Şi-apoi, c-a fi frumoasă e-o aspră meserie Şi nu aşa un meşteşug banal Precum al dansatoarei ce moare şi învie într-un surîs ştiut şi maşinal; Că inimii a-i crede e o prostie mare, Că toate pier: amoruri, frumuseţi, Stringîndu-se in pripă la coşul de Uitare Apoi, spre-a se topi-n eternităţi!» Da, mi-amintesc adesea de farmecul de lună, De-acea tăcere suspinînd frumos Şi de mărturisirea-ţi cumplită ce m-adună Şi inima mi-o stringe dureros. CHARLES BAUDELAIRB

ZORI DE SPIRIT

Cind iarăşi desfrinatul la geam simţeşte zorii Şi-n suflet Idealul e-un mugure arzind, Minunii se iveşte ticăloşitul gînd Şi-n bruta somnolentă un inger sparge norii. Spirituale ceruri, azur neîntinat, Pentru acel ce-n somnu-i se chinuie şi geme, Genuni chemînd la ele pe-nMntul ce se teme, Tot astfel tu, zeiţă cu chip neaşteptat,

Pe vatra-mi fumegîndâ a multelor orgii, Iţi dănţui frumuseţea etern încintătoare Iar ochii mei te-aşteaptă s-apari, mereu să vii; O, da, păleşte-n soare a luminării rază, Fantoma ta e, insă, mereu de sărbătoare Şi arde ca un astru şi-n sufletu-mi s-aşează! ( 64) SPLEBN ŞI IDEA.L

ARMONIE DE SEARĂ La ora de-nserare, pe frageda tulpină, Flori Îşi topesc fiinţa, abia cădelniţind, Parfum suav şi sunet In preajmă revărsind, Ca valsul melancolic in vîrtejire lină! Flori Îşi topesc fiinţa, abia cădelniţind, Pe strunele viorii o inimă suspină Ca valsul melancolic în vîrtejire lină! Frumos şi trist e cerul ca un altar de gînd. Pe strunele viorii o inimă suspină, Un suflet ce desfide neantu-n veci flămînd! Frumos şi trist e cerul ca un altar de gînd Cînd soarele se-neacă in plasma-i asasină. Un suflet ce desfide neantu-n veci flămînd Trecutului aşează vestigii de lumină, Cind soarele se-neacă in plasma-i asasină, Un chivot eşti, de aur, in taina mea arzind! CHABLES BAUDBLAIRB

STICLUŢA Există, da, parfume care pătrund adine Chiar şi-n pereţii sticlei şi timpu-n ele strîng. Căci deschizînd sipetul din Orient venit Si care-n balamale scinceşte răguşit, Ori căutind, prin casa cea veche, într-un scrin, Amirosind a vreme din mucegaiul fin, Găseşti flaconu-acela ce-ţi aminteşte, parcă, De-un suflet ce, din nou, spre viaţă se încearcă. Mii ginduri crisalide, dormind in taina lor, Abia fremătătoare se mişcă şi, uşor, Aripile-şi ridică şi prind incet să zboare, Reînviind culoarea şi aurul de soare. Da, tot ce-a fost odată şi-adună-acum risipa, Reimbătindu-ţi ochii, reameţindu-ţi clipa, Iar inima învinsă Ji-o-mpinge cu putere Spre-abisul de miasme ce pururea ne cere, Ca Moartea, stind in moarte, genune seculară, Asemenea lui Lazăr, duhnind, un chip de ceară Mişcindu-se-a trezire, rupindu-şi giulgiul greu: O rincedă iubire pindindu-te mereu. Cîndva, şi eu, asemeni, pierdut din amintire, lntr-un dulap sinistru zvîrlit, fără de ştire, Ca o sticluţă veche, cu aer dezolat, Murdară, prăfuită, cu dop cleios, crăpat; Eu iţi voi fi sicriul, duhoarea mea adîncă, Mărturisire-a forţei, a răului, şi încă Otravă îngerească in străveziu amar, Ce-mi chinui existenţa şi-al inimii hotar! (66) SPLEEN ŞI IDEAL

OTRAVA

E vinul cel ce poate, speluncilor imunde Podoabă să le dea miraculos, Să-nalţe nevăzute portaluri fastuos Din a paharului luciri fecunde, Ca soarele ce-apune sub cerul neguros. Şi opiul măreşte tot ce-i nemărginire: De neoprit al spaţiilor gînd, El adinceşte timpul plăcerilor storcind Acea întunecată potolire Ce-ncearcă peste poate biet sufletul plăpind. Ci nu-i nici o putere precum otrava sfinta Cu tainice chemări din ochi-ţi verzi. Ca iazurile-n freamăt In care chipu-mi pierzi, Iar visurile-mi bine-te-cuvîntă Că-n apele-ţi amare le-aduni şi le dezmierzi. Şi nu cunosc esenţă mai purificatoare Ca apa sfîntă-a gurii tale atunci Cind inima mi-o-mbată tăcutele porunci, Şi îndemnind-o fără remuşcare Către hotarul morţii cu imnele-i plelungi! (67) CHARLES BAUDBLAIRE

CER TULBURE Ca într-un văl de ceaţă privirile iţi pierzi, Iar ochii-n taină-adîncă (albaştri, gri sau verzi?) Pe rînd plini de visare, duioşi ori cruzi de dor: Ascunsă nepăsare a cerului sub nor. Eşti ca acele zile în piele albe prinse Cind singele-şi agită izvoarele încinse, Cind carnea, răscolită de-un rău care o coace, In hohote işi ride de spiritul ce zace. Da, uneori te-asemeni acelor zări frumoase Vibrind la blindul soare in toamnele umbroase, Şi strălucind lumina: un munte după ploaie, Pe el topindu-şi setea a razelor văpaie, Femeie a pierzării! seducătoare vreme! Iţi voi slăvi vreodată chiar viscolul ce geme? Şi voi putea eu stoarce, atunci cind arde gerul, Plăceri mult mai tăioase ca gheaţa şi ca fierul? ( 68 ) SPLEEN ŞI IDEAL

PISICA GtNDULUI, FRUMOASĂ

Prin creier mi se plimbă lin, De parcă-ar fi la ea acasă, Pisica gîndului, frumoasă, Şi miaună ca-ntr-un suspin, Atlt de tandră-i vocea sa; Ci, glasu-oricum ar fi, iveşte Profunde bogăţii şi creşte Dintr-un mister de undeva. Da, vocea asta îmi pătrunde Mereu adincele tenebre, Ca versu-ascunselor algebre Cu alcoolu-i, clnd rotund e. Durerea mi-o adoarme-apoi

Cu dulcile-i extaze fine; Nu-i trebuie cuvinte pline Spre-a-mi spune frazele puhoi. Şi nu-i arcuş să mi se-ndoaie Pe suflet şi vibrind perfect, Ca glasu-i In regal efect, Durerile să mi le-nmoaie. E vocea-i ca-ntr-o taină-zee, Pisică, stranie felină, Venind din zarea ingerină, Aşa subtilă şi femeie! ( 69 ) CHARLES BAUDBLAIRB

II

Din blana-i moale, brun-roşcată, Iese-un parfum insinuant (Ea m-a privit ca pe-un amant!) Ci n-am s-o mai mingii altdată. Mă judecă şi mă socoate, E-al casei mele geniu bun, Regină e şi-i mă supun: E, poate,-un zeu, o zină, poate? Ca de-un magnet mereu atras Mă uit la ea ca spre-o iubire Şi-n mine-apoi cu-amănunţirc Spre-a şti ce-am fost şi ce-am rămas; Da, sunt in toate uluit, Mă dor pupilele ei pale Ce ard ca splendide opale, Privindu-mă la nesfirşit. SPLEEN ŞI IDEAL

FRUMOASA NAVA

Aş vrea, minune 'naltă, mereu să povestesc De harurile-ţi multe ce nu se istovesc, Să-ţi zugrăvesc fiinţa în cuvinte: Tu, dimineaţă pură, amiaza mea fierbinte. In rochia ta largă, ivindu-te, îmi pare Că eşti frumoasa navă inaintind pe mare, Uşor visînd cu pinzele in vînt Şi leneş legănată, departe de pămînt. Marmoreenii umeri şi gitul tău sculptat Iţi poartă capul mindru de graţii alintat Şi-n taină treci fără să ne priveşti, Copilă majestoasă desprinsă din poveşti. Aş vrea, minune naltă, mereu să povestesc De harurile-ţi multe ce nu se istovesc, Să-ţi zugrăvesc fiinţa in cuvinte: Tu, dimineaţă pură, amiaza mea fierbinte, Fiindcă sinii mîndri mătasea impingînd, îmi par un scrin ce-aşteaptă, cu daruri îndemnînd Spre uşile rotunde-n strălucire, Primind, ca două scuturi, a poftelor privire, Ah, scuturi sfidătoare cu-mpunsuri de rubin! Tu, scrin cu dulci mistere la care-aş vrea să vin Parfume şi nectaruri să le sorb, înnebunind in suflet şi-n cintecul meu orb!

(71 ) CHARLES BAUDBLAIRE

In rochia ta largă, ivindu-te, îmi pare Că eşti frumoasa navă înaintînd pe mare, Uşor visind cu pinzele în vînt Şi leneş legănată, departe de pămint. In unduirea fustei bat pulpele-ţi superbe, Ce-mi răscolesc dorinţe, iar singele uni fierbe Ca două vrăjitoare-s ce-au ajuns Să ardă ierburi negre-n vasu-adînc ascuns, Iar braţele-ţi asemeni acelor boa-şerpi, Ce-ar frînge voinicia herculilor imberbi, Făcute-s a-1 cuprinde pe iubit, A-l adinei de-a pururi în dorul tău vrăjit. Marmoreenii umeri şi gîtul tău sculptat Iţi poartă capul mîndru de graţii alintat Şi-n taină treci fără să ne priveşti, Copilă majestoasă desprinsă din poveşti. /

Les sept vieillards, facsimil ■■"/

Portrait de Baudelaire par Nadar (1855—1859)

r ;>■■■■-<<*

'<%t*»^Â 4* >

fcîtei.

im <;

/; •t*

#i f»* V ^

/^ Ulk rv# ••**, /â

r*"l**fck

Did'cace des Fleurs du Mal â Theophile Gautier Epreuve corrigee de la main de Baudelaire Goltzius.— «Quis evadet?» (Voir L'Amour et le Crane)

Ch. Baudelaire, autoportret, desen

s Desen de Ch. Baudelaire Deroy _ La Petite Mendiante rousse, 1843 (Voir A une Mendiante rousse)

-/W*- 0^*7 Desen de Ch. Baudelaire Ch. Baudelaire. Mască mortuară SPLEEN Şl IDEAL

INVITAŢIE LA CĂLĂTORIE 7 Ol.

Sora mea de dor, Vis îmbietor, Să fugim departe împreună! Spre a ne iubi Spre a-nveşnici Ţara ce cu tine se-ncunună! Soarele curgînd, Cer desnegurînd, Sufletului farmece iveşte Chiar cind mincinoşi Ochii tăi umbroşi Lacrimile-i strălucesc zeieşte. Acolo, totu-i rînduit, frumos, E linişte şi lux voluptuos. Mobile sclipite, De ani poleite, Podobi-vor locuinţa noastră; Rarisime flori Miresmind culori, Ambră-n adierea ei sihastră, Aurind, plafoane Şi oglinzi, icoane Fast oriental lucind agale, Inimii, va da Tăinuirea sa Dulcea limbă-n unduiri natale. Acolo, totu-i rînduit, frumos, E linişte şi lux voluptuos. ( 73) CHARLES B AUDELAIRE

Iată-n port, la rînd, Navele visind; Hoinărind in dulce năzuinţă, Din adine de lume Au venit anume A-ţi plini şi ultima dorinţă. Soarele asfinţind Zări Învăluind Hiacint şi aur totul scaldă; Stinge-ni-se larme Firea lin adoarme

In lumina ce surîde caldă. Acolo, totu-i rînduit, frumos, E linişte şi lux voluptuos. ŞI IDEAL

i.

ZĂDĂRNICIE Adlnca Remuşcare o poţi închide-n lavre? Ea bîntuie in sufletul amar, Rozind în noi perpetuu, ca viermii în cadavre Sau ca omida-n falnicul stejar! Adinca Remuşcare n-o poţi inchide-n lavre? In care băutură de tihnă-aducătoare Vom îneca acest cumplit duşman? Precum o curtezană flămîndă-i de odoare, Furnică răbdătoare în drumul său avan! In care băutură de moarte-aducătoare? Frumoasă vrăjitoare, hai, spune, dacă ştii, Acestui suflet împietrit de groază, Precum acela care strivit în bătălii Sub vuiet de copite-agonizează, Frumoasă vrăjitoare, hai, spune, dacă ştii, Murindului spre care flăminzii lupi se-ndreaptă, Şi se rotesc deasupra-i corbi tehui, Soldatului zdrobit ce singerînd aşteaptă: Avea-va cruce pe mormîntul lui, Murindului, spre care flăminzii lupi se-ndreaptă, Poţi lumina deodată un cer inchis ca smoala Şi mocirloase neguri care tac, Cu zorii de-ndrăznealâ poţi tu să vindeci boala Cind stele nu-s iar fulgerele zac? < 75) CHARLES BAUDBLAIRB

Poţi lumina deodată un cer Închis ca smoala? Speranţa ce lucise in geam la Hanul Zării Pe totdeauna-i stinsă, a murit! Şi fără blinda lună ce-or face visătorii, Ce adăpost mai poate fi găsit? Satan a stins lumina din geam la Hanul Zării! O, mindră vrăjitoare, iubeşti tu oslndiţii. Cei care din iertare n-au gustat? Cunoşti tu Remuşcarea ce-n inima fiinţii Săgeata-i de otravă-a aruncat? Prea-mindră vrăjitoare, iubeşti tu oslndiţii? Da, roade cu-ndlrjire acea Zădărnicie In sufletul ce-i jalnic monument, Asemenea termitei; şi piatra temeliei De neoprit, se năruie latent! Da, roade cu-ndlrjire acea Zădărnicie! — Adesea, într-un teatru, sub un decor banal, Supravibrind c-orchestra-i prea sonoră, Eu am văzut o zlnă pe cerul infernal Din flăcări inălţlnd o Auroră Adesea, Într-un teatru, sub un decor banal O zlnă cu făptura-i In aur de lumină Pe marele Satan pulverizlnd; Ci inima-mi, In care minunea n-o să vină, E-un teatru şi zadarnic aşteptind...

O zlnă cu făptura-i In aur de lumină!... SPLEEN ŞI IDEAL

CONVORBIRE INTIMA Tu eşti un cer de toamnă în dulce transparenţă, In mine însă plînge tristeţea-n flux pustiu, Pe buzele-mi simţindu-i greoaia persistenţă A mitului tăcerii cu gustul vineţiu. — Ţi-aluneci mina-n sînu-mi cutremurat de jale; Zadarnic, minunato, aici e-un loc prădat De ghearele şi dinţii femeilor fatale, Ce inima, ca bestii feroce, mi-au mîncat. Mi-e sufletul ca templul prea-pingărit de gloate: Se-mbată, scuipă, ţipă, dau foc şi se ucid!... — Ci trupul tău e-n taina miresmelor curate!... O, Frumuseţe, biciu-ţi in sîngele-mi placid Izbească cu văpaia-i atotmistuitoare Spre-a arde-aceste zdrenţe rămase de la fiare! ( 77) CHARLES DAUDELAIRB

CÎNTEC DE TOAMNA Ne afundam in toamnă, in recile-i tenebre; Adio, strălucire pe-a verii scurtă cale! Şi cad arar, se-aude, cu pocnete funebre, Din plopi uscate ramuri pe caldarim, cu jale. In mine iarna-ntreagă va năvăli: minie Şi ură, şi mustrare, şi groază, silnicii; Ca soarele-n infernul polar şi pe vede De gheaţă, bulgăr roşu, inima mea va fi. Ascult şi mă-nfioară, câzind butucii, poate, Un eşafod se-nalţă, in mine aspru zel9 Şi cugetu-mi e-asemeni cu turnul care cade Lovindu-1 cu-ndirjire berbecul de oţel. Ritmat de şocu-acesta, îmi pare că pe-aproape S-ar ţintui în grabă o raclă; — oare-a cui?! Ieri era vară; astăzi e toamnă peste ape. Şi-i o plecare-adîncă spre zarea nimănui. Iubesc lumina verde din ochii tăi prelungi, Tu, mindră frumuseţe, dar azi amar mi-e glndul; Cu cele ale tale tu nu mă mai ajungi Cum soarele pe mare, de care sunt flâmîndul. Şi totuşi, o, minune, iubeşte-mă! fii mamă Chiar dacă-s rău, chiar dacâ-s nerecunoscător, SPLEEN ţi IDEAL

Şi soră şi amantă la tainele-Ji mă cheamă Cind vremea intră-n sînge şi clipele mă vor Rămli aşa! Mormintui nerăbdător m-aşteaptă, Ah, pe genunchi-ţi lasă iar fruntea-mi de învins Şi, regretindu-mi vara, spre cer apusă treaptă, Să gust din duhul toamnei, ce duhul mi-a cuprins!

CHARLES ■AUDELAIRE

UNEI MADONE EX-VOTO

IN

STIL SPANIOL

Madonă şi stăplnă, in loc lipsit de stele Iţi voi zidi altarul nemingîierii mele, In hăul cel mai negru al inimii, departe

De-a' lumii veselie şi de priviri deşarte Voi măiestri o boltă de-azur şi aur: smalţ, In care, uluită, statuie să te-nalţ. Din versuri împletite in cel mai pur metal Şi dornic podobite in rime de cristal, Voi face pentru fruntea-ţi Cunună orbitoare, Şi-n cruda-mi Gelozie, Madonă muritoare, O Mantie barbară iţi voi croi, şi grea, Avind drept căptuşeală chiar Îndoiala, mea, Iar farmecele-ţi toate ascunse-atunci vor fi, Dar nu ţesută-n perle, ci-n Lacrimile-mi vii! Şi rochia, minune, in sclipătul de gind, Dorinţelor ce-mi urcă şi cîntă coborind, Se leagănă în vîrfuri, se odihnesc in văi Şi trupul ţi-1 sărută, roz-alb, in dulci văpăi. Cu umilinţi voi face Pantofii din atlas Picioarele-ţi divine să-i poarte-n tainic pas, Şi, ca-ntr-o-mbrăţişare, ne-atingînd nisipul, Ca două scoici fidele să le păstreze chipul. De n-am să pot cu arta ce mi se-adună-n fapta Din Luna ca argintul, spre cer, să-ţi tai o Treaptă, Pe şarpele ce-mi roade rărunchii-n toata clipa, Regină ce mă mîntui şi-mi preţuieşti risipa, Sub tălpile-ţi l-oi pune spre a-1 strivi Întruna Pe-mbăloşatul monstru şi ura lui, nebuna. Gindirile-mi aprinse ca Luminări de ceara Vor înflori altaru-ţi, Regină-a mea Fecioară, (M) SPLEEN ŞI IDEAL

Străluminind cupola şi-azurul ei ceresc Mereu in adorare ştiind să te privesc; Fiindu-mi virtejirea cea ultimă şi-ntîie, In Mirt mă voi preface, in Smirnă şi Tămîie Şi veşnic înspre tine, virf pur, înzăpezit, Mă voi nălţa: Esenţă, mereu neistovit. Şi, spre-a desăvirşire in tine pe Măria, Voi da iubirii mele întreagă barbaria: Din toate cele şapte Păcate capitale, Călău în remuşcare voi meşteri Pumnale Prea-bine ascuţite; jongleur in izbăvire Drept ţintă voi alege superba ta iubire, Zvîrlindu-le pe toate în Inima-ţi plăplndă Cea pururea-n suspine şi pururi singerindă! CHARLES BAUDELAIRE

CÎNTEC DE DUPĂ AMIAZĂ Arcul din sprîncene doare Şi-ţi aduce-un chip ciudat: Ca un înger In păcat, Ochi imenşi de vrăjitoare, Uşurateco, te-ador, O, nebună pasiune! Preot In devoţiune Spre păgînul său amor. Crîngul şi pustiu-n jind Pletelor miresme-adună,

Capul tău e o furtună Peste laine călărind, Şi mă farmeci cu-nserări, Nimfă caldă.-ntunecoasă, Trupul: candelă duioasă Parfumată-n dezmierdări. Cu puteri ca lenea-ţi vie Nu-s licori să o întreacă: O, sărut, o, gură fragă Care şi pe morţi învie! Coapsele îndrăgostite Către sinii dulci se cer; Perne-n patul de mister Sunt răsfăţuri şi ispite. (82) SPLEEN $1 IDEAL

Uneori, pentru-a învinge Furia-ti vuind adine, Dai săruturi care pllng Muşcăturilor din slnge; Şi mă sfişii, o, nebună, Risul tău cu gheare dulci, Apoi, blinda, ochiu-ţi culci Peste mine, ca o lună. Sub pantofii-ţi de satin, Sub a paşilor avere. Bucuria mea se cere Geniul şi-al meu destin, Şi mă vindeci şi mi-eşti dragă, Tu, lumină de izvod, Tu, explozie şi rod In Siberia mea neagră! CHARLES BAUDELAIRE

SISINA Mi-o-nchipui pe Oiana plecînd la vînătoare Şi dind năvală-n crînguri, in codri austeri, Cu părul o furtună, in vuiet şi ardoare, Superbă, întrecîndu-şi vitejii cavaleri. O văd şi pe TheYoigne de slnge doritoare, Cu fruntea de mînie, cu ochii ei severi, Pe cei desculţi chemindu-i la aspră răzbunare, Răzbind cu spada-n mină regeştile tăceri. La fel Sisina! Insă ce dulce luptătoare, Pe dt de ucigaşă, pe-atit mîngiietoare; Strigările din goarne şi tobe-i dau puteri, Ci, cind e implorată, e toată numai soare Iar inima-i de pară: surîs cu mari averi; Cei demni şi-adapă ochii din lacrima-i ce doare! (84) SPLEEN ŞI IDEAL

LAUDE FRANCISCĂI MELE Strune noi în cînt mi-adie, O, tu, joc ce-mi reînvie, Iarăşi, inima pustie. Cu ghirlande te-nconjoară Dorul meu, ca pe-o fecioară,

Ce greşelile-mi doboară! Ţi-oi sorbi, ca rîul Lethe, Moi săruturi să mă-mbete: Gura ta ca un magnet e. Cind furtuna de păcate îmi lua drumurile toate, Mi-ai sosit, o, Zeitate, Spre-a mă smulge din amare Naufragii; stea şi zare: Inima-mi ţi-anin pe-alîare! Eşti izvor al tinereţii, Lac vrăjit al netristeţii, Glas de rouă-al dimineţii! Mi-ai ars tot ce-aveam murdar, Cuvîntului, mi-ai dat har, Sîngelui cel tainic jar! Foamei mele adlncă hrană, Nopţii luminînd icoană, Cale-a mea fără prihana. <85) CHARLES BAUDELA4RE

Dă-mi tărie, gînduri pline, Scăldătoare cu lumine, Duh al florilor spre mine! Pune-mi trupu-n dulci oslnde, Tu, cea castă, mă pătrunde, Vis al meu cu sfinte unde; Trup-potir, de odaliscă, Sare-a plinii pofta-mi iscă, Vin divin, Îmi eşti, Francisca! SPLEEN Şl IDEAL

UNEI CREOLE In ţara însorită şi veşnic miresmată, Unde aşteaptă arbori cu vlrful arzător, Sub palmierii leneşi am cunoscut o dată O nobilă creolă cu chip fermecător. Părea o vrăjitoare vislnd, aristocrată, La gitu-i fin alese bijuterii de dor, Subţire şi fierbinte Diană, avlntată In liniştite firii cu somptuos decor. — De-ai poposi, Minune, în ţara-mi de splendoare, Pe malurile Senei şi proaspetei Loare, Aş podobi cu tine castele-aşteptind, Ţi-ar închina poeţii sonete noi de slavă, Dorind In taina serii făptura ta agavă, Mai robi ca robii negri din ţara ta de gind. <87) CHARLES BAUDBLAIKB

MOESTA ET ERRABUNDA Agata, spune-mi dacă inima ta se-avîntă Departe de oceanul murdar al lumii noastre, Spre-un alt ocean In care splendoarea ne indnt Precum virginitatea cu tainele-i sihastre? Agata, spune-mi dacă inima ta se-avintă? O, marea, vasta mare, ce chipurile-alină! Un demon a-nzestrat-o cu-abisele cântării Şi-a vinturilor orgă ce urlă şi suspină îi dăruie, sublimă, alinul legănării! O, marea, vasta mare ce chinurile-alină!

Să-alerg cu diligenta, să zbor zorind fregata! Departe, mai departe! Mi-s lacrimile-avere! — Cu inima-ntristată, adeseori, Agata Se tinguie: departe de crimă şi durere, Să-alerg cu diligenta, să zbor zorind fregata! Tu, paradis-mireasmă, rămii doar gînd şi zare: Acolo doar iubire-i sub cer de bucurie, Tot ce-i frumos departe-i şi-i demn de-namorai Iar inima se-neacă in pura poezie! Tu, paradis-mireasmă, rămii doar gînd şi zare! Ci raiul de iubire cu-nmuguriri depline, Cu zbenguieli, suspinuri şi sărutări florale, Cu-acorduri de viole vibrind dinspre coline, Şi, seara, gustind vinul, sub arbori, din pocale. — Ci raiul de iubire cu-nmuguriri depline ş

SPLEEN ŞI IDEAL

Tărîm al frumuseţii cu dulci plăceri furate, Stă-n marea depărtare ca India şi China? Ţi-1 aminteşti plîngîndu-1 cu lacrimile toate Şi-I reinvii, chemindu-1, precum in zori lumina, Tărîm al frumuseţii cu dulci plăceri furate? S Oi. Baudctoirt

CH ARLES B AUDBLMRE

STRIGOIUL Ca îngerul cu ochi hain In patul tău am să revin, Cu noaptea-n vălurile-i moi La sînu-ţi strecura-mă-voi, Sărutul meu, frumoasă brună, Va fi mai singur ca o lună Şi-n alintări de reci eşarpe Te voi cuprinde ca un şarpe! Cind zorii palizi vor apare Voi fi de mult o depărtare Iar tu de chin şi rugăciune. Cum alţii prin iubire-aşteaptă A-ţi stăpini şi gind şi faptă, Eu vreau prin groază-a te supune! ■

(90) SPLEEN $1 IDEAL

SONET DE TOAMNA Privirea ta mă-ntreabă cu-adincu-i de cristal: «Iubitul meu prea-straniu, ce har găseşti In mine?» — Ah, taci! în suflet iarăşi candorile-s depline, Aşa cum le avuse străvechiul animai! Din cuget nu-Ji descopăr secretul infernal, Tu, care-mi sperii somnul cu degctcle-ţi line, Nici neagra lui poveste scrisă cu foc, de cine? Urăsc tăişul minţii şi-al patimilor val! Şă ne iubim In taină. Cu dragoste ascetă; Cu ochi hain ţinteşte Amor spre-al nostru dor, Si-i ştiu tot arsenalul acum Îngrozitor: Sminteli, orori şi crime! — Tu, pură margaretă, Suntem două amurguri in toamna de fior, Tu, palidă, plăpîndă şi rece Margaretă! CHARLES BAUDELAIRB

TRISTEŢEA LUNII In seara asta luna visează-n trindăvire,

tn perini alintoase, de bucurii orfană', C-o mînă mîngîindu-şi, ca într-o părăsire, A sinilor săi fragezi ivire diafană. Pe blănuri moi de nouri uşor învălurite, Topeşte-se-n leşinuri cu dorul ei de-apururi, Privirile stingîndu-şi pe-a viselor ispite Ce urcă-n înflorire împodobind azururi. Cînd, uneori, tăcută în tainică langoare, Peste pămlnt îşi pică o lacrimă ce doare, Ne-adormit poetul crezînd In suferinţă, tn cuibul palmei prinde cea picătură vie, Cu irizări opale şi gust de veşnicie, In inimă-ascunzind-o de-a Soarelui dorinţă... (92)

MOTANII

Foşti amorezi şi oameni cu-adlncă-nvăţătură Iubesc deopotrivă, cînd li se-adună anii, A casei lor podoabă de linişte: motanii, Ca ei de singuratici şi dornici de căldură. Prieteni ai ştiinţei şi-ai rarelor plăceri Ei caută alinul in tainice tenebre; I-ar fi-nhănjat Erebus la carele-i funebre, De nu le-ar fi mindria supusă la poveri. Visînd in nemişcare au nobile-atitudini De sfincşi lung^ tăcerii în vaste soiitudini, Şi stau în adormire visînd la nesfîrşit. Pe şalele bogate au scînteieri vrăjite, Fărîme mici de aur ca un nisip topit In mistice pupile sclipesc abia zărite. /

/

/ (93)

CHARLES BAUDELAIRB

BUFNITELE

Sub tisele care le-ascund, Stau bufniţele înşirate Pe crengi ca zeităţi ciudate, Cu ochii roşii. Meditînd. Stau nemişcate pină ce Soseşte melancolic ceasul, Cind soarele-şi înclină pasul Si se ivesc tenebrele. Cei Înţelepţi de-aici invaţă Să nu le placă-n a lor viaţă Nici zgomotul şi nici mişcarea, Ci omul, năzuind norocul, Îşi poartă pururi condamnarea De-a fi voit să-şi schimbe locul. (94) SPLEBN ŞI IDEAL

PIPA Sunt pipa unui autor; Privindu-mi afumata mină De cafră sau de abisină Veţi şti că-i mare fumător. De-i chinuit şi gînditor, Fumeg bogat ca vatra plină Unde se pregăteşte cină Celor Întorşi de pe ogor. îi legăn sufletul domol In plasa-mi învăluitoare Urcînd din gura-mi arzătoare, Iar gîndurile-i, negru stol, I le alin şi-i vindec iar Al inimii zbătut hotar. (95 )

1 ■

CHARLES BAUDELAIRE

MUZICA

Ca pe o mare-adincă in muzică plutesc! Spre-o stea ce mi s-ascunde, Sub încetată boltă sau claru-adinc ceresc Doar zborul meu pătrunde; Cu pieptul inainte şi cu plăminii plini Ca velele rotunde, Sparg valuri înspumate, albind ca nişte crini Pe innoptate unde; 1

Şi simt vibrind in mine nebune vijelii Ca nava-n rătăcire; Căci vîntul bun, furtuna amarelor stihii Pe-abisu-n rătăcire Mă leagănă. — Ci calme oglinzi fiind altdată Cu disperări mă-mbată!

■*

•

••i

SPLEEN ŞI IDEAL

MORMtNT In noaptea care va fi sumbră Se va ivi un credincios, Ca, lingă o ruină,-n umbră, Să-ngroape trupul tău fălos, Aici, cînd stelelc-or să-şi lese Pleoapele spre-a aţipi, Paingii, pinză işi vor ţese Iar viperele vor pui; Deasupra ţestei blestemate Vei auzi cum, nechemate, Vin haitele de lupi urlind, Şi vrăjitoare veninoase Şi babe-n zbenguieli hidoase Şi hoţi cu hoţii complotind.
GRAVURA FANTASTICA Schelet grotesc şi sumbru, pe frunte-ai devastată Purtind o diademă de bilei de altă dată, Ne-avînd pe el veşminte: un straniu spectru pal Şi, fără bici sau pinteni, zorind grozav un cal Ce, ca şi el, fantomă-i in zbor de-apocalipsă,

Cu nara spumegindă şi cu vederea lipsă, Şi spaţiul despicîndu-1 se pierd fără-de-trup In goana lor nebună şi de real se rup. înalţă cavalerul o spadă cu dogoare, Peste mulţime calcă, zdrobind-o in picioare, Străbate ca un rege tăcutele-i palate Şi cimitirul mare, cu zările-ngheţate, In care zac sub raze cu-abia lucire ternă Popoarele din vremea antică şi modernă. (98)

In lutul cu melci umezi şi alte tîritoare Aş vrea să-mi sap, eu însumi, cit mai adine o groapă, Bătrînelor ciolane a-mi fi odihnitoare, Şi a-mi dormi uitarea ca un rechin în apă. Urăsc şi testamente, şi psalmi de-nmormîntare, Şi lacrima lipită In mincinoasa pleoapă; Mi-ar place, mai degrabă, cei corbi rotind pe zare De viu să mă devore la aspra lor agapă. O, viermi, tovarăşi sumbri, forfotitor gunoi, Un mort voios şi liber soseşte-acum la voi, Vechi filozofi ai vieţii, maeştri-ai putrezirii, Spre-a termina ruina bîntuitoarei sorţi, Ci spuneţi-mi, ce chinuri mai sunt in răul firii Pentru-acest corp ce-n viaţă-i mai mort decît cei morţi?! CHARLES BAUDELAIRE

BUTOIUL URII Ura-i precum butoiul umplut de Danaide; Zadarnic Răzbunarea cu braţele1-] de fier Neostenit goleşte in hăuri mari, livide, Găleţile cu lacrimi a' celor care pier, Căci Diavolul e-acela ce-a găurit abisul Prin care mii de veacuri de trudă şi sudori Se scurg; iar morţii, dacă ar fi sa-şi vadă visul, Le-ar stoarce viaţa, Ura, ca în atîtea ori. Căci ea, precum beţivul, a Îndrăgit taverna: Cu cit se-mbată, creşte mai mult şi setea lui Reînnoindu-şi chipul ca Hydra de la Lerna. Şi totuşi băutorii cad pradă somnului, In timp ce Ura-i tristă de soarta ce-o apasă: Ea ne-avind răgazul de-a adormi sub masă. ( 100)

CLOPOTUL DOGIT Amar şi totuşi dulce e-n serile de iarnă S-asculţi, stind lingă focul ce pîlpiie-n cămin, Cum amintiri sub pleoape încep uşor să cearnă, Cind clopote, ca valuri de ceaţă, tainic vin. Ferice de-acei clopot cu vuiet de izvoare Şi care-n ciuda vîrstei rămine tot bărbat; El strigătu-şi lansează precum o rugă mare: Bătrîn soldat în veghe sub cortul său brumat! Ah, sufletul dogit mi-e şi desgustat de viaţă, Cind imnuri mai încearcă in aerul de gheaţă Al nopţilor, ci glasu-i se stinge-năbuşit, Ca geamătul agonic al unui biet rănit, Care-ntr-un lac de singe, cu morţi, în jur, mormane,

E-n spasmele pieirii sub zările duşmane... ■ MJftBL

[UDEI

^-^'64443 SPLEEN (I) Februarie-ndirjitul o lume îngrozeşte, Din urna-i plină varsă puhoaie reci, vuind in negre cimitire monninturi potopeşte Şi-n mahalăli stă moartea ca gheaţa peste grind. Motanul meu cătîndu-şi culcuş se tot foieşte In Mana scămoşată pe trupul său slăbindBătrin poet odată, un suflet rătăceşte Ca un strigoi pe streaşini m aiurit colind. Prin vlnt s-aude clopot, şi-n soba aţipită Un aot murind, inglnă pendula răguşită, &i-n cărţi de joc soioase, ne-mai-simţind fioruri, Lăsate moştenire de-o biată bătrinică, Valetul cel de tobă şi dama cea de pică Îşi povestesc sinistru apusele amoruri ( 102) SPLEEN ţi IDEAL

SPLEEN (II) Mai mult ca dintr-o mie de ani mi-aduc aminte! Un scrin cu-adînci sertare (păstrind acele sfinte Scrisori din tinereţe, şi poliţi, şi bilanţe, Si bucle lungi şi grele visind printre chitanţe) N-ascunde atitea taine ca bietu-mi creier-eeu: Imensă piramidă-i, adine mausoleu Cu morţi fără de număr ca-n gropniţa comună. — Sunt precum cimitirul trist, blestemat de lună, In care viermi în hoarde se tiriie-ameţifi Ca remuşcări, să roadă din morţii mei iubiţi. Vechi budoar, in mine zac rozele uscate, Un vălmăşag de lucruri ca vremea: demodate, Cînd palide tablouri semnate de Boucher Sorb din sticluţe goale parfumul ce nu e. Ah, ce plictis teribil aceste zile şchioape Cînd, sub ninsori, ca valuri, ce lumea vor s-o-ngroape, Untul, rod al tristei, totalei nepăsări, E-asemeni veşniciei mereu fără-ndurări. — De-acum eşti piatră rece, materia mea vie Incercuită-n spaime, nefastă armonie, Si adormind in ceaţa unei adinei Sahare, Un Sfinx bătrin ca timpul: uitare In uitare, Pierdut pe-o hartă veche, sălbatic intre dune, Soptindu-şi rugăciunea doar soarelui-apune. ( 103 ) CHARLES BAUDELAIRE

SPLEEN (III) Sunt ca bogatul rege al unei ţări ploioase, îmbătrînit de tinăr, cu-averi neputincioase, Dispreţuind pe-acei ce credinţă vor să-i joace, In preajmă-avînd doar ciini-i şi alte dobitoace. Nimic ne-mai-plăcindu-i: nici şoimi, nici vinătoare, Şi ignorînd mulţimea ce-i piere la picioare.

Bufonul său de suflet şi povestind gîngav Nu descreţeşte fruntea acestui crud bolnav; Mormînt ii pare patul cu flori in podobire, Iar damele de-onoare, voind a-1 şi iubire, Nu ştiu ce trasparente veşminte să-şi croiască, Spre-a-1 face pe-acest june schelet să le dorească; Savantul care-adesea chiar aur ii inventă, N-a dat de stricăciunea ce-1 mistuie latentă, Nici băile de singe, celebre, atunci, la Roma, Şi care bătrîneţii ar alunga fantoma, Acestui timp cadavru n-aduc ceva folos: In venele-i doar Lethe se scurge-ncet, vîscos. < 104) SPLEEN ŞI IDEAL

SPLEEN (IV) Cînd cerul greu, pe lume, ca un capac apasă, Dat pradă neputinţei, gemînd in sfişieri Şi inchizindu-şi zarea, încercuire joasă, Ne dăruie-o zi sumbră şi azi la fel ca ieri; Cind tot pămintul este o umedă-nchisoare, Ţinind in ea Speranţa, biet liliac spăimit Lovindu-se de ziduri cu-aripi şovăitoare, Năuc izbind cu capul plafonul putrezit; Cind ploaia îşi abate imensele-i şiroaie Asemeni unor gratii de pază la-nchisori, Şi cînd mişei, păianjeni mişcîndu-se-n convoaie In creieri prind a ţese reţele de fiori, Deodată, mii Ia număr, sar cîopote-n furie Spre cer lansînd un urlet prelung şi fioros, Ca sufletele fără de ţară şi tărie Gemind înverşunate, ci fără de folos. — Procesiuni funebre şi fără de fanfare îmi trec încet prin sînge: Speranţa mi-a pierit, Iar Spaima îşi împllntă — despotică-arătare — In ţeasta mea învinsă drapelul ei cernit. 9 Ol, Baudelaire

( 105) CHARLES BAVDELAIRE

\ OBSESIE 1 Mă îngroziţi, voi, codri, ca nişte catedrale, In care urlă orga; şi-n inimi blestemate, Chilii de veşnic doliu in gemete de jale, Vă recunosc ecoul în care moartea bate. Cum te urăsc, o, Mare! tumultul tău, amarul, In sufletu-mi îl aflu! Şi rîsul de durere Al omului sub vremuri, suindu-le calvarul, Eu îl aud in tine icnind imensă fiere. Ce dragă mi-ai fi, Noapte! dar fără mindre stele; Lucirea lor repetă un prea ştiut limbaj! Eu vreau abisul negru, ascunsul lui miraj! Dar nopţile-tenebre sunt pînze mari, şi ele, Pe care-s mii de chipuri ce le-am iubit de mult Şi care,-acum, luminii, din ochii mei s-au smult! 106) SPLEEN ŞI IDEAL

GUSTUL NEANTULUI Trist suflet, altădată îndrăgostit de luptă,

Speranţa, ce cu-n pinten ardoarea-ţi aduna, Te-a părăsit! Nevolnic, de-acum te poţi culca, Mîrţoagă costelivă avînd copita ruptă. Dormi, inimă; din tine uitarea doar se-nfruptă. O, cuget frint şi searbăd! Tu nu mai poţi prăda, Fără de gust amoru-i, o scîrbă ne-ntreruptă; Adio zvon de trîmbiţi şi flaute, mi-e suptă Plăcerea: nu-s 'tentaţii să-mi frîngă inima! Ah, mindră primăvară, unde-i mireasma ta! Şi timpul mă devoră cum viespile o fruptă, Precum zăpezi rod trupul pornit a degera; Privesc de sus Pămintul in rotunjimea sa: Pustiul se intinde in vrerea lui coruptă! Oh, avalanşă, du-mă-n prăpastia abruptă! ( 107) CHARLES BAUDELAIRB

ALCHIMIA DURERII Lumină, unul îţi aduce, Natură! Altul, jalea lui! Cînd unu-şi urcă greaua-i cruce, Un altu-i prinţul cintului! O, Hermes prea-ascuns, tu, care Cu sfaturile-ţi mă insişti, Ca Midas iţi înalţ altare, Eu, cel mai trist dîntre-alchimişti. Schimb aurul în fier, ce moare Şi raiul în infern, ce doare Şi-n giulgiul norilor, ca-n lavre, Descopăr scumpele-mi cadavre Şi pe cereşti întinderi large Clădesc imense sarcofage. ( 108) SPLEEN Şl IDEAL

GROAZĂ PLĂCUTA «Din cerul sumbru şi-aplecat, Şi ca destinu-ţi, plin de jale, Ce gînduri, om neînfrinat, Au coborît într-ale tale?» — Spre tot ce-i tulbure-nclinat, Nu mă voi tingui pe cale, Precum Ovidiu alungat Din raiul Romei ancestrale. Cer sfîşiat, ruină-albastră, Mîndria-n tine-mi stă sihastră! Voi, şpaime-n doliu, nor de nor, Mari dricuri visurilor mele, Şi voi, luciri de negre stele, Veniţi din Iad, v-aştept cu dor! < 109) CHARLES BAUDELAIRE

HEAUTONTIMORUMENOS fi I Lui J. G. F.

Ca un casap te voi lovi, Fără de ură sau minie, Ca Moise ştîncă din pustie! Şi ochii tăi se vor porni,

Izvoare ale suferinţei Spre-a adăpa Sahara mea, Şi voi porni în calea grea Plutind pe lacrima fiinţei Corabie fără de teamă; Şi inima o să ritmeze Suspinele-ţi în mine treze, Ca toba ce la luptă cheamă! In simfonia ce-i divină Nu-s eu un glas dezacordat, Un sunet sumbru, sfişiat De ironia ce-nvenină? Ea ţipă-n viaţa-mi fioros, Otravă neagră-mi pune-n sing« Şi sunt oglinda ce răsfringe Al vrăjitoarei chip hidos. Sunt rana sărutînd cuţitul! Obrazul, palma aşteptind!

< no) SPLEBN ŞI IDEAL

Şi roata dură,'trupul frînt, Călăul sunt şi oslnditul! Vampir ce nu cunoaşte plinsul, — Sunt dintre marii părăsiţi, La rîsul veşnic osindiţi, Dar care nu cunosc surîsul! CHARLES BAUDELA1RE

IREMEDIABILUL Un Gînd, un Chip care gindeşte S-a aruncat dintru zenit Şi lacom Styxul 1-a primit — Vrun ochi din cer nu nîi-1 zăreşte — Ce imprudenţă, îngere, în dorul tău de urîţenii Să cazi în mrejele gheenii, Să-noţi în apa frîngerii!... Şi spaima morţii îl cuprinde Ca un vîrtej fără măsură, Ce varsă neoprita-i ură Cind bezna beznele-şi aprinde: Un biet vrăjit ce-şi poartă vina Şi bîjbiie printre jigănii, Minat de şuierul pierzănii, Ci vai, inchisă-i e lumina! Un blestemat fără de zare, Spre-abisul muced coborînd In putrede miasme, gînd Pe scara fără de scăpare, Spre monştrii aşteptind băloşi Cu ochii lor de fosfor, Încă Făcîndu-i noaptea mai adincă, Ei stlnd acolo veninoşi; ( U2)

Corabie-ntre sloiuri prinsă, Ca intr-un cleşte de cristal,

In drumul ei spre-un vis fatal, Stă ca-ntr-o închisoare ninsă... Tablou perfect! Nu pot să-ndur Cea soartă care nu se schimbă, Prin care Diavolul se plimbă Brav arhitect, fără cusur! Ce tristă, limpede-ntilnire, Cind dorul se-oglindeşte-n dor, Precum In limpede izvor Vag, steaua din nemărginire, Ironic far şi blestemat, A Iadului bătrînă torţă, Şi alinarea, calma forţă Tu, conştiinţă în Păcat! CHARLES BAUDELAIRE

CEASORNICUL Ceasornic! zeu sinistru, cumplit nepăsător, Cu degetul ameninţi spunindu-mi: Ia aminte! Durerile vibrante în inima-ţi, fierbinte, Degrabă, ca-ntr-o ţintă 'se vor izbi din zbor; Plăcerea, abur dulce, se va topi precum Pierind intre culise silfida vaporoasă, Iar clipa te devoră, te soarbe nemiloasă, Cu desfătări deşarte pe scurtul vieţii drum. De trei mii şase sute de ori pe ceas, secunda Şopteşte: Ia aminte! cu vocea sa de greier: Acum e Altădată, şi-ţi sfredeleşte-n creier, Şi-ţi suge-adînc viaţa cu trompa sa, imunda. Esto memor! Remember! Ucigător de clipe (Gîtlejul meu metalic răsună-n orice grai) Minute-n dansul morţii, ca minereu: ce stai? Extrage-i strălucirea de aur din risipe! Şi iarăşi: Ia aminte că Timpul nu trişează, Oricind ciştigă jocul, aşa e legea lui; Vezi, noaptea se lărgeşte in paşii-i nesătui, Clepsidra se goleşte, genunea-i tot mai trează. Curind va bate ora! iar el, Norocul viu Şi soaţa ta Virtutea — rămasă tot vergină! — Şi-alături lor Căinţa (han ultim in lumină!) Vor zice: «Mori bătrîne mişel, e prea tîrziu!» ( 114 )

IMAGINI PARIZIENE CHARLES BAUDELAIRE

PEISAJ Aş vrea, spre-a scrie-n stilul idilic al eglo'gii, Să dorm cit mai aproape de cer, ca astrologii, Şi-alături de clopotniţi s-ascult, mereu visind, Solemnele lor imnuri călătorind pe vînt. De-acolo, din mansardă, în dulce contemplare, Să văd atelierul cintînd in zarvă mare Şi hornuri, o mulţime — catarge la cetăţi — Sub cerurile-nalte păstrind eternităţi.

Da, e plăcut, prin ceaţă, să vezi cum la fereastră O lampă se aprinde şi-n boltă prima astră, Şi fumul în largi ape urcînd spre firmament, Şi luna ce revarsă un dor opalescent. Si primăveri vedea-voi, şi veri, şi toamne blinde, Iar cind veni-va iarna cu albele-i osînde, Eu, peste tot, voi trage obloane şi perdele Spre a-nti clădi cu noaptea feerice castele. Voi fantaza: departe un orizont alabastru, Grădini, fîntîni plingînde-n bazinuri de-alabastru, Săruturi dulci şi păsări cintind in seri senine, Precum într-o idilă cu bucurii depline. Viforniţa la geamuri s-o vînzoli zadarnic: La masa mea de lucru eu voi rămîne harnic, Şi, înotînd tăcerea cu voluptate rară, Îmi voi chema în preajmă o mindră Primăvară, Din inimă ivindu-mi, precum din cer, un soare, Şi-o caldă atmosferă din glnduri arzătoare. ( 116) IMAGINI PARIZIENE

SOARELE Prin vechile foburguri unde, după obloane, Desfriul se desfată in tainice cotloane, Cind soarele izbeşte cu suliţe-nmiite Peste oraşul sumbru şi pe cimpii rodite, Eu singur merg aflindu-mi fantastica mea scrimă, Adulmecind in aer o fericită rimă, Mă-mpiedicînd in vorbe ca-n strada desfundată, Lovindu-mă de versuri ce le-am visat odată. Părintele acesta, duşman al ofilirii, Ce viermilor dă viaţă şi-mbată trandafirii, El, grijile, ca abur, le piere către cer, In stupi revarsă miere, in cugete-adevăr; Inzdrăvenind ologii şi, dîndu-le mişcare, Ii face iarăşi proaspeţi, ca proaspete fecioare; Imens belşug de roade iveşte-a lui poruncă In inima vieţii cea pururea adincă! Iar cind, precum poetul, coboară in oraşe, Innobilind ideea de lucruri nevoiaşe, Asemeni unui rege, fără de-alai in spate, Pătrunde şi-n spitale, şi-n marile palate. CHARLES BAUDELAIRB

UNEI CERŞETOARE ROŞCATE Copilă, chip nevinovat, Cu zîmbet rar, cu păr roşcat, Sub rochia-ţi ruptă stau tristeţi Şi frumuseţi; Da, pentru mine, poet blind, Suav e trupul tău plăpind, Şi are, chiar cu-atîţi pistrui, Dulceaţa lui. Căci tu mai graţios păşeşti Decît regina din poveşti, Şi-ntrec saboţii tăi cei grei Pantofii ei.

In locul zdrenţelor ţi-aş vrea Un lung veşmint de catifea, C-o trenă-n urma ta curgînd Precum un gînd; Pe pulpa-ţi cu ciorap plesnit, Un fin pumnal şi aurit Să strălucească-ar trebui Noapte şi zi; Un şnur, de-ar fi mai slab legat, Spre-al nostru văz plin de păcat Să-ţi dezvelească cei doi sini Ca ochi păgîni; ( 118) IMAGINI PARIZIENE

Şi-ncet, spre a te dezbrăca, De braţu-ţi braţu-mi s-ar ruga, Ci el s-ar apăra atent De-un insistent; Divine perle-n străluciri, Sonete de Belleau, subţiri, Ţi s-ar trimite în extaz Făr' de răgaz, Şi-n rime proaspete, poeţi, în înserări şi-n dimineţi Ar aştepta la scară, jos, Pasu-ţi frumos; Mulţi paji, visindu-te, mulţi barzi, Mulţi seniori şi mulţi Ronsarzi Ar da tîrcoale pofticioşi De ochi umbroşi! Ai şti, de patul tău, s-anini Iubiri mai multe decit crini, Deşi oricînd la el te-ar lua Un Valois! Acuma, insă,-n grabă mare, Deja cerşeşti ceva mîncare La un biet birt de mina-a patra: Ah, cruntă-i soarta; Apoi furiş te uiţi şi vrei Chiar o brăţară de trei lei, Insă, vezi, tu, sunt un mizer: Nu ţi-o ofer. Mergi, dară, fără de podoabe, Parfume care să te-nroabe, Căci goliciunea-ţi e făclie: Poezie! CHARLES BAUDELAIKB

LEBĂDA Lui Victor Hugo

O, tristă Andromaca, mereu gîndesc la tine, La micul riu, oglindă in care ai Închis Durerea-ţi majeastoasă şi lacrimile-ţi pline Din care se ivise ceţosul SimoTs, Ce mi-a hrănit adesea memoria umilă, Purtîndu-mă In taină prin noul Carrousel. — Parisul vechi dispare (privesc la el cu milă:

Chiar inimile noastre mai tinere-s ca el); Abia-mi aduc aminte: barăcile murdare, Ucise capiteluri, butoaie, bălării, Şi-n mari grămezi gunoaie, stătute ape-n care Luceau fără de viaţă şi pietre şi hirtii. Aici era altdată menajeria-aceea; Revăd o dimineaţă sub cerul nalt şi pur, Cind Munca se trezise şi curăţind aleea Stirneau măturătorii tot praful Împrejur; O lebădă scăpată din cuşca sa lichidă, Se chinuia, greoaie, pe asprul drum uscat, Tirlndu-şi cu durere podoaba sa splendidă Şi deschizindu-şi ciocul spre-un iaz mereu visat; Cu aripile-i albe lovea in strada brună, Cu patimă-amintindu-şi de lacul ei natal: — «De ce nu-mi cazi tu, ploaie, sub fulgerul ce tună?» O văd mereu aievea, mit straniu şi fatal, ( 120) IMAGINI PARIZIENE

Precum, clndva, Ovidiu, işi înălţa privirea Spre bolta nepăsării cu-albastre, mute zări, Ea, lacomă de bine nu-şi află izbăvirea Şi Domnului aduce tăcutele-i mustrări!

n Parisul se-nndieşte! Ci-n inima mea tristă De neschimbat e totul! Palate, mari clădiri, Bătrînele foburguri in ceaţa ametistă Mi-apar ca-nchipuire, sunt numai amintiri! Da, şi privind la Luvru, în gînd iar mi s-arată Cea lebădă regală in mersu-i dureros, Ca exilaţii mîndri, cu inima-ncârcată De-un dor fără-de-moartc!... Din suflet nu te-am scos, Sublimă Andromaca, purtată in robie, De îngîmfatul Pyrus vîndută-n iarmaroc, Tu, văduva lui Hector! lui Helenus soţie! Mormîntul gol plingîndu-1, tu, fără de noroc. Gîndesc şi la negresa de ftizie-ofiiită, Zbătîndu-se-n mizerii amarnice, vislnd Cocotieri de aur din Africa-ndrăgită, Ci-n faţa ei doar ziduri şi ceţuri mari tăcind, ti văd şi pe cei care chiar sufletu-şi pierdură, Ne-mai-găsindu-şi chipul pe drumul de regret, Durerea alăptlndu-i ca o lupoaică sură! Şi-orfanii, flori sihastre, stingindu-se încet. Astfel, ca-ntr-o pădure ce sufletu-mi cuprinde, Străvechea amintire răsună: corn prelung! Şi-mi vin în gind luntraşii pe-un ţărm, fără merinde, Captivii şi învinşii!... şi-atiţia care plîng! 10 Cb

Baudrlaiic

CHARLES BAUDELAIRE

CEI ŞAPTE BĂTRlNI Lui Victor Hugo Cetatea mea de visuri, cetate voibnrantă, Unde iţi ies naînte fantome-n plină zi! Pe-ngustele canale, ca sevele în plantă, Mistere curg puternic şi nu le poţi opri.

Treceam în zori pe-o stradă ca tristă-nfăţişare Şi casele in ceaţă parcă pluteau uşor Spre cer ca două maluri de rîu în revărsare, Un trist decor asemeni cu-n suflet de actor. Şi, galbenă, cea pidă îmi murdărea privirea, Iar eu mergeam strunindu-mi cei nervi, ca un erou, Tot discutînd cu mine spre-a-mi potoli pornirea: Foburgul era-n larma
li văd şi-acum aievea; se chinuia prin zloată:' Ebreu in trei picioare sau «patruped mizer, Zdrobind morminte, parcă, sub gheata lui netoată Total duşman al lumii şi nu un efemer. Asemenea lui altul! Ochi cruzi şi ninsă barbă, Purtind aceleaşi zdrenţe, de-acelaşi iad născut; Şi centenarii gemeni, aduşi de soarta oarbă, Mergeau de-acum alături spre-un ţel necunoscut. Ce uneltiri obscure mă sorb in a lor undă Spre a mă umilire, sau ce hazard si cum? De şapte ori, la număr, secundă de secundă, Acest bătrîn sinistru s-a înmulţit in drum! Nu rîdeţi de-acca spaimă, care mă prinse-n plasă, Chiar dacă nu vă-ndeamnă un sentiment fratern, Gîndiţi: cei şapte gemeni, in starea lor hidoasă De monştri fără nume, aveau ceva etern. Aş fi avut puterea, pe-al optulea, cum vine, Să-1 văd, la fel cu ceilalţi, ironic şi fatal, Ivindu-se, ca Phoenix, pe sine dintru sine? Ci m-am desprins cu groază de-alaiul infernal, Şi am fugit acasă, şi-am zăvorit intrarea, Ca un beţiv ce-şi vede ochi patru-n loc de doi, Bolnav, cuprins de friguri, trăindu-mi tulburarea, Rănit adine în suflet de-absurdul stind în noi. In van voia gîndirea-mi să mă aducă-n fire: Furtuna-n jocu-i sumbru mă azvîrlea in larg, Iar sufletu-mi, o luntre, sălta, sălta-n neştire Pe-o mare monstruoasă şi neavînd catarg! CHARLES BAUD8UMRB

BATRlNELELE Lui Victor Hugo

tn marile oraşe, pe uliţi sinuoase, Pe unde chiar uritul are-un surîs uşor,

Pindesc, împins adesea de toane curioase, Fiinţe de-altă dată c-un ce fermecător. Aceste chipuri hide, au fost femei odată, LaYs ori Eponina! Azi monştri, bieţi strigoi, In chinul lor! au inimi: să le lăsăm să bată! In rochii destrămate sub pleasna recii ploi Se-apleacă biciuite de nemiloase vinturi, Prin vuiet de-omnibuze, cu paşi simţiţi abia, Stringînd la piept, relicvă, cu-nduioşate gînduri, Un săculeţ de mină brodat de cineva, Şi treapădă asemeni păpuşilor mişcate, Şi se tirâsc asemeni rănitelor jivini, Ori dănţuie in scirbă, ca zurgălăi ce-i zbate Vrun demon, să se-amuze! Şi totuşi ce haini, Necruţători Ii-s ochii, burghii sfredelitoare, Stătute gropi cu apă sub stele licărind; Sau sunt sublimi ca ochii naivelor fecioare Care privesc la lume uimite şi cu jind. — N-aţi observat că multe sicrie de bătrine Sunt mici precum acela al unui biet copil? Prea înţeleaptă Moarte în aste racle pune Un simbol ce indică un gust bizar, subtil, ( 124 ) IMAGINI PARIZIENE

n Iar cînd zăresc, departe, o şubredă nălucă Trecind prin furnicarul Parisului amar, Mi-nchipui totdeauna că-ncearcă să se ducă Spre-un leagăn de iubire, să înflorească, iar; Şi totuşi, geometria îmi prinde-n sine gîndul Privind la vînzoleala acestor oase vii: De cite ori dulgherul işi va schimba orlndul Spre-a Ie putea cuprinde In micile cutii? — Ah, aceşti ochi sunt puţuri cu lacrime-n izvoare, Nepreţuite vase de fluturi îngheţaţi... Misterioşi sunt ochii tăcerii ce nu moare, Cu cei ursiţi durerii, ce-i alăptează, fraţi! II

Era-n Frascati.-atuncea, Vestală-ndrăgostită, Ori Thaliei slujindu-i, ci numele-i vestit Pieri cu regizorul; sau alta prea-iubită La Tivoli, in fastul grădinii, a-nflorit; Sunt Îmbătat de toate ce chiar supus-au clipa, Durerea transformînd-o in miere şi mister, Spunind jertfirii care le-a-ngenuncheat aripa: «Cal năzdrăvan, minune, hai, zboară-ne la cer!» In patria-i fu una de pătimiri ajunsă, Pe alta însuşi soţul durerii o a dat, A treia, ca Madona, de pruncul ei străpunsă: Din plinsul lor s-ar face un fluviu blestemat! in

Le-am urmărit adesea, pe-aceste bătrinele! Şi o revăd pe una la ceasul de amurg: Se-nsîngerase cerul cu purpurile-i grele;

Pe-o bancă ea, tăcută la clipele ce curg, ( 125 ) CHARLES BAUDEî.AlRE

Şi asculta concertul de goarnă de departe, Cu care-ades soldaţii inundă peste-oraş; In serile acestea parcă uităm de moarte Şi-un eroism ne-naljă, pierindu-1 pe vrăjmaş. Sta mlndră bătrînica şi dreaptă-n ale sale, Trăind cu lăcomie cel cîntec glorios, Iar ochiu-i de acvilă desfăşura o cale De marmur fruntea-i lauri cerea majestuos! ■V Aşa vă duceţi toate, răbdind, fără de pllngeri, Prin marile oraşe cu huiet răscolit, Voi, mame fără pată, voi, curtezane-ori Îngeri, Al căror nume-altdată era de toţi rostit.

i

Voi: gloria Înaltă, voi: graţia gingaşă, Sunteţi de toţi uitate! Arar, cite-un beţiv Vă-ntreabă de iubire c-o vorbă ucigaşă, Sau vrun copil vă strimbă in mersu-i costeliv. Oe viaţă ruşinate, voi scorojite umbre, Vă aplecaţi fricoase pe lingă reci zidiri; Nu vă salută nimeni, o, voi destine sumbre! Umane crengi uscate în veci sperind iubiri! Dar eu, eu de departe, veghez cu grijă caldă, Privind ades cu teamă cum vă mişcaţi de greu, De parcă v-aş fi tatăl, şi inima-mi se scaldă In taina bucuriei ce mi-o doresc mereu;

1

Văd mugurirea-ntîia a dorurilor voastre, Şi zilele de aur sau negre ce-aţi avut, Şi viciile toate, alese flori sihastre, Virtuţile sublime smerit vi le sărut!

■ M

( IM')

IMAGINI PARIZIENE

Ruini! noi una suntem in cugete şi-n slnge! Şi-n fiecare seară eu vă, salut supus, O, Eve-octogenare! ci miine vă va stinge Ne-nduplecata mină a Celuia-de-Sus! CHARLES BAUDELA1RE

ORBII O, suflete, priveşte-i pe-aceşti nefericiţi! Par nişte manechine absente, fără viaţă,

Ca somnambulii, singuri şi pipăind in ceaţă, Văzind cu-auzul, parcă, mereu neistoviţi. Din ochii lor lucirea divină-a dispărut, Şi-acum ţintesc departe şi fără să clipească Numai spre-nalt; şi fruntea de umbră omenească Nu vor să şi-o indine spre răbdătorul lut. Şi merg aşa, prin bezna tăcerilor bogate, Purtîndu-şi împietrirea eternă. O, cetate, Tu, ce-mprejurul nostru benchetuind prosper Te-afunzi in lăcomia plăcerii desfrinate; Vezi, ca şi ei, mă tîrii, ci parcă mai mizer, Şi-ntreb: «Ce află orbii cătînd mereu spre cer?» ( 128) IMAGINI PARIZIENE

UNEI TRECĂTOARE Nepotolită, strada in jurul meu vuia. înaltă şi subţire, in doliu majestos Trecu atunci femeia, şi-n gest melodios Veşmintul de mătase uşor işi unduia. Ce nobilă statură! iar pasul ca un lied e! Şi ii băui fiinţa ce-o risipea, regină, Din ochii săi, cer vînăt care furtuni înclină: Chemare fascinantă, plăcere ce ucide. Un fulger... apoi noaptea!... — Superbă zeitate Tu, care, c-o privire, mi-ai pus in suflet clipa, Ne-om revedea aievea, sau în eternitate? Te-ai dus şi niciodată îşi flutură aripa! Ah, nu ştiam nici unul ce zare ne-a ales; Te-aş fi iubit, minune! iar tu ai înţeles. ( 129 ) CHARLESBAUDELAIBB

ÎN INSERARE

Coboarâ-amurgul, iată, prieten cu-asasinul; Ci fără să se-audă, cu pas de lup; seninul, Ca un alcov deasupra, de patimă se-nnimbâ, Şi omul de nelinişti in fiară se preschimbă. O, seară, blinda seară, atit de mult dorită De miinile acelui ce-avu o zi muncită! Ce dulce-alinare, adevărate-averi Tu, cugetelor dărui: alin peste dureri, Savantului ce-şi simte, de gînduri, fruntea grea, Şi, după trudă, celui ce-şi mişcă trupu-abia. La ora asta, demoni, din rău făcindu-şi fală, Asemeni cu bancherii, din somn greoi se scoală, Izbesc acoperişuri şi-obloane-n strimbul zbor, Născind luciri ciudate şi-un aer duhnitor; Pe uliţi depravarea aprinde felinarul, In fundături şi ganguri deschis e lupanarul, Tăindu-şi peste toate o cale nevăzută, La fel ca şi duşmanul ce pentru el te-ajută; Ea colcăie-n cetate, mocirlă neagră,-adîncă: Un vierme care fură din Om tot ce mănîncă. Ici, colo,-auzi grătare şi plite sfiriind, Şi teatrele ce urlă, orchestre sforăind; La mesele de jocuri, ce-ar procura delicii, Vin curvele, escrocii, cu-alaiul lor de vicii,

Şi hoţi de meserie nerăbdători aşteaptă Cea oră potrivită să intre iar in faptă: Să spargă uşi de taină, sertare să golească Şi-apoi cu ţiitoare un timp să beţivească. < 132 ) IMAGINI PARIZIENE

E-acum şi clipa gravă! o, suflete, mă cheamă Ca urletele-acestea să nu le iau in seamă. E vremea tind bolnavii dureri nu mai suportă, Şi nefiinţa Nopţii le suflă In aortă, Cind soarta se opreşte, topind orice speranţă; De agonii spitalul e plin. — Cu siguranţă Că mulţi acasă, seara, niciclnd n-or să revină lingă ai lor, in pace, să guste calda cină. Da, mulţi căminul dulce nu l-au avut in gînd, Şi n-au trăit in viaţă, şi vor sfirşi curînd! CHARLES BAUDBLAIKB

JOCUL In jilţuri ponosite, bătrine curtezane, Cu gene rimelate, cu-n leneş ochi fatal, S-alintă mofturoase, iar la urechi zorzoane Cu clinchete şoptite de piatră şi metal; La masa verde, toate, cu chipuri fără gură, Cu guri fără culoare şi fălci fără de dinţi, Cu degete febrile lipsite de căldură, Cătind in vechi poşete şi-n sini cindva fierbinţi; Şi lustre din tavanul murdar lăsau să cadă, Ca nişte lămpi enorme, lumină tristă-abia, Pe frunţile celebre — poeţi veniţi vreodată Pe-aici să-şi risipească tristeţea ce-i durea — — Acesta e tabloul ceţos, ce, într-o noapte Se etala in visu-mi, in văz interior, Eu insumi stind in veghea de hrubă fără şoapte, In coate, mut şi rece, cu ochi pizmuitor Spre hidele fiinţe in patimă nebună, Spre tirfele bătrine, fără de haz rinjind, Negustorind sub ochi-mi, pe aurul ce sună, Trecuta frumuseţe sau rangu-acum pierind. M-am îngrozit că insumi le-nvidiasem clipa Acestor rămăşiţe ce-aleargă spre abis Cu sîngele lor putred şi preferind risipa, Durerea-n locul morţii şi iadu-n loc de vis. ( 134 ) IMAGINI PARIZIENE

DANS MACABRU Lui Ernest Christophe

Pe cit se poate, mîndră, cu nobila ţinută, Purtlnd mănuşi, batistă şi flori: ales buchet, Ea are nonşalanţă, mereu neabătută, Precum o curtezană cu zîmbetul cochet. La care bal, văzut-aţi o talie mai zveltă? Ce rochie minune in albul ei bogat Căzîndu-i peste glesne, invoaltă ca o delta, Rizind pantoful-floare pe un picior uscat! Peste osoşii umeri dantelele-s ca spume frecîndu-se-n plăcere ca un pirîu de stinci, Să apere, Încearcă, de arzătoare glume, Funebrele-i podoabe, momelile-i adinei. Privirile-i făcute-s din goluri şi tenebre,

Iar ţeasta-i, coronală in flori, cu meşteşug Se leagănă pe-naltul fragilelor vertebre. — O, vrajă-a nebuniei, neant în vicleşug! Dar pentru unii fi-vei doar o caricatură: Amanţii beţi de carne, ei, nu vor cerceta C-ascunzi cu eleganţă umana-ţi armătură. Dar eu te vreau, schelete, cu nebunia ta! Vii, oare, ca să tulburi, cu-a ta schimonoseală, A vieţii sărbătoare? Sau poate vechi porniri lmpintenind carcasa-ţi de pofte, bestială, Sabatului plăcerii te-mping în neopriri? < 135)

(EU N-AM UITAT...) Eu n-am uitat vreodată, oraşului vecină, Căsuţa noastră albă, tăcută şi senină; Pomona sa de ipsos şi-o Venus învechită într-un boschet ferindu-şi făptura dezgolită, Nici soarele, spre seară, in curgerea-i superbă, în geamuri sfărămindu-şi neasemuita jerbă: Un ochi mereu la pindă în cerul curios, Părînd să ne contemple cel prînz misterios Şi răspindind ciudate reflexele-i făclii Peste frugala masă şi peste draperii. ( 138) IMAGINI PARIZIENE

(PREABUNEI SLUJITOARE...)

Preabunei slujitoare pe care-ai fost geloasă, Şi care-şi doarme somnul total in taina joasă, S-ar cuveni să-i ducem la groapă nişte flori. Cei morţi, şi ei, sărmanii, sunt trişti adeseori, Cînd se-ndirjeşte toamna prin arbori, joc tîrziu, Iar vîntul pe morminte se tînguie pustiu, Ei cred că noi, de-afară, uitărilor i-am dat, Dormind fără de grijă în căldurosul pat, In timp ce, roşi de negre visări, bătuţi de ginduri, Fără vrun soţ alături şi nemişcaţi pe scinduri, Schelete îngheţate, de viermi tenaci muncite, Ei simt cum vin spre-adîncuri zăpezile topite, Cum veacul se destramă, cum prieteni buni şi rude Nu schimbă zdreanţă veche a panglicilor ude. Cind focul cîntă-n sobă şi ora inserează, De-aş mai zări-o, blinda, pe scaun cum s-aşează, Sau dacă într-o noapte geroasă şi tirzie Aş da de ea în casă — o, sfîntă bucurie!— Venită din adîncuri, din patul său etern Oin nou să-mi privegheze cu ochiul ei matern, Acestei sfinte inimi ce aş răspunde-atunci, Cind aş vedea în lacrimi orbitele-i adinei? < 139 ) CHARLES BAUDBLAIKB

CETUM ŞI PLOI Sfirşit de toamnă, iarnă şi primăveri cu ploi, De somn, lungi anotimpuri! ce dragi îmi sunteţi, voi! Mi-acoperiţi gindirea in ceaţă străvezie Şi inima mi-o prindeţi In giulgiu de sicrie. Cind, peste timpuri, vintul alungă veştezi foi

Iar de pe case plinge morişca înspre noi, Vezi, sufletu-mi, mai bine ca-n primăvara vie, Cu-aripi de corb se-naljă şi intră în pustie. Nimic nu e mai dulce In inimile triste, Pe care promoroaca de mult s-a fost depus, O, palide-anotimpuri, regine spre apus, Decît lumina voastră de palide-ametiste — Afară numai dacă purtind durerea veche Pe-un pat de suferinţă ne-o adormim, pereche. < 140) IMAGINI PARIZIENE

VIS PARIZIAN Lui Constantin Guys

Priveliştea ciudat-măreaţă, De nevăzut de-un ochi deschis, Anume,-n astă dimineaţă, Mă ţine-n vraja sa de vis. Ah, plin e somnul de miracol! Dintr-un capriciu, nefiresc Tăiasem din acest spectacol Tot vegetalul pămîntesc, Şi, pictor plin de nebunie, Priveam tabloul genial: O tainică monotonie De marmuri, ape şi metal. Un Babilon in risipire De scări şi-arcade, necuprins, Havuzuri strălucind uimire Cădeau pe aurul Învins, Mari cataracte-apăsătoare, Perdele de cristal sever, Se suspendau, strălucitoare, Pe-nalte ziduri de mister. ( 141 ) CHARLESBAUDELAIRE

Nu arbori, mîndre colonade La ţărm de lacuri strălucind, Unde gigantice naiade Păreau femei In val de-argint. Largi ape-n unduiri albastre, Cu maluri verzi-trandafirii, Călătoreau spre zări sihastre, într-ale lumilor vecii; Erau comori nemaigindite, Talazuri magice; erau Oglinzi imense, ameţite De tot ce-n ele ameţeau! Gangi taciturni mişcînd azururi Urcau al cerului neant, Vărsînd averea lor de-a pururi Abiselor de diamant. Zidar de feerii astrale, Făceam s-alunece uşor Printr-un tunel numai opale Oceanu, -acum ascultător; Şi totul, chiar culoarea neagră, Lucios era şi iriza

Iar slava-şi incrusta întreagă Lumina ce cristaliza, Şi nici un soare şi nici stele Nu s-arătau pe-un cer de gind Spre a ilumina acele Minuni prin ele luminînd! Peste tărîmul de himere Plutea (ce lucru nou, cumplit, Nu pentru-auz, pentru vedere!) Tăcerea timpului oprit. < 142 ) _________MACINI PARIZIENE

n Cu ochii plini de-aşa bogate Minuni, clnd vieţii m-am redat, Mizera mea realitate tn inimă mi-a implintat. Cuţitul grijilor; funebre Se auzeau bătăi de ceas, Iar cerul sur vărsa tenebre Peste pămlntul fără glas.

De la cazărmi s-aude a goarnei deşteptare Iar dimineaţa suflă cu vintu-n felinare. E ora clnd, cuprinşi de pornirile acele, Adolescenţii-n vise aleargă după iele; Cind, ca un ochi rănit ce palpită-n agonie, Pe albul zilei lampa-i o pată singerie; Clnd trupul de putere şi sufletul de vis Se-ncaieră ca steaua cu zorii-n cer deschis. Cum un obraz In lacrimi e-atins de-un vint hoinar, Văzduhul se sărută cu duhuri ce dispar, E frînt de scris poetul, amanta de amor. Din hornuri, ici şi colo, ies fumuri, lin izvor; Femeile de stradă cu vinete pleoape In somn stau împietrite, ca împietrite ape, Iar cele cerşetoare cu sini de viaţă seci, Suflă-n cărbuni şi suflă în degetele reci. E ceasu-n care frigul şi aspra sărăcie Durerea la lehuze o fac mai grea să fie; Ca un oftat ce-1 curmă un val de singe roş E spintecată picla de-un strigăt de cocoş; Şi ceaţa ca o mare îneacă edificii Pe cind murinzii-n gheara adincilor ospicii Îşi horcăie suflarea din urmă ca pieriţi. Se-ntorc destrăbălaţii acasă istoviţi. tn timp ce aurora pe cheiurile Senei in roz înveşmîntată se-nchipuie alene, Parisul se trezeşte, bătrin ce nu aşteaptă, Uneltele-şi încearcă şi apoi intră-n faptă. ( 144) CHARLES BAUDELAIRE

SUFLETUL VINULUI

Cinta din suflet vinul în seara încetată: «Biet om, o vorba, iată, mă chinui să-ţi şoptesc; Butelia mă-nchide, sub ceară, sigilată, Dar chipul meu spre tine-i cu zîmbetul frăţesc. Ştiu bine cită muncă, ce rîuri de sudoare

S-au dăruit colinei sub soarele-arzător Spre-a mă rodi tulpina ca tainică licoare, Ci fi-voi pentru toate din plin răsplătitor. Fiindcă ce plăcere să fiu băut cu sete De lucrătorul zilnic în trudă istovit, S-alunec pe gltleju-i în desmierdări încete: In trupul său mai bine-i ca-n beciul amorţit. Auzi in sărbătoare cum cîntecul răzbate Şi susurînd speranţa in mine s-adunînd? Cu toţi ai tăi la masa cea plină de bucate Mă veţi sorbi cu poftă, mă voi preface-n gînd. Femeia-ţi va fi mindră şi-avînd in ochi îndemnul, Odraslei tale da-voi puteri ca-n proaspeţi zori Lui, mic atlet al vieţii, voi fi ca untdelemnul Ce oţeleşte muşchii la marii luptători. Voi stărui în tine, ambrozie cerească, Săminţă aruncată de-Acel Semănător, Ca din iubirea noastră poezia să-şi ivească Cea floare fără umbră urcind spre Creator. ( 146 ) VINUL PETICARILOR

peticar apare, mişcindu-se încet, De unul singur, planuri Dictează legi sublime şi jurăminte,-apoi Pe cei loviţi i-alină, izbeşte in> «V*: Şi sub adinca noapte cu splendid talda Se-mbată de minunea propnulm său destin. Da, oamenii aceştia, sărmani cit nu se P<»te' Sunt deşelaţi de vîrstă, de tot^e-au dus in spate, Sub maldăre de zdrenţe tîrind un trup ucis. Imundă vărsătură a marelui Paris. Se-atorc tîrind cu dinşii un damf de vinuri pnjste Cu alţi bătrîni, prieteni de cînd avi fosUa^oaste. Păr alb, mustăţi enorme ca steagun a irnind, Flori, arcuri triumfale şi prapure m vint, Ca-ntr-o solemnă vrajă apar în faţa lor. Şi in orgia-aceasta cu luminos decor De surle, tobe, soare şi strigăte durează Poporului izbindă şi dragoste vitează! ( 147 ) CHARLES BAUDBLAIRE

La fel ca-n Omenirea cu sufletu-i frivol Vinul se schimbă-n aur, strălucitor Pactol; El cintă prin gitlejuri tot ce nu s-a cîntat, Prin darurile sale domnind cu-adevărat. Spre-a îneca durerea acestor blestemaţi Bătrîni în suferinţă şi care mor uitaţi, Căindu-se, Cel Veşnic, un somn le-a dat, cu har Iar omul le-a dat Vinul, prea-sfîntul fiu solar! VINUL

VINUL ASASINULUI Da, mi-a murit nevasta! ^j De-acum pot bea pină ce crăj,.* Cind mă-ntorceam de la adăj>' O, moară parcă-i era gura. Precum un rege,-s fericit; E cer albastru,-i cald şi bine,

Ca-n vara ceea cind in fine De ea m-am fost îndrăgostit. Mă sfişie o Cwte-adîncă! Şi-atita vin mi-ar trebui Spre a o stinge, cit ar fi Să-ncapă-n groapa ei, şi încă! Am îmbrîncit-o-ntr-o fînîînă Şi pietre-am prăvălit pe ea Spre a o-nghite bezna grea — Aş vrea s-o uit, c-a fost După atitea jurăminte Ce nu le poţi călca, de-amor, Şi fiindcă nu-mi era uşor Să n-o mai văd ca mai nainte, De-o întîlnire m-am rugat, La inserat pe-o stradă-obscură: Veni! nebună creatură! Nebuni toţi suntem, de legat! ( 149) CHARL(S BAUDELAIRE

Era frumoasă ca o ceaţă, Chiar dacă obosită! Eu Prea o iubisem, şi cu greu I-am spus: Desparte-te de viaţă! Aice nimeni n-o să-mi placă: Beţivi stupizi ce n-au visat In nopţi bolnave de păcat Din vinul lor un giulgiu să facă! O hidă gloată-n nesimţire, Precum maşinile de fier! Nicicînd nu voi putea să-i cer Să inţeleagi o iubire Cu negrele-i dorinţi duioase, Cu-alaiut ei drăcesc, o lavă, Cu lacrimi-rîu şi cu otravă, Cu scrîştiete de lanţ si oase! — Acum sunt liber, singur sint Şi mort de beat voi fi diseară, Nepăsător, a multa oară Mă voi întinde pe pămînt Şi voi dormi precum un ciine! Ci poaie-un car Împovărat Ori un vagon neaşteptat Vor trece-n vuiet peste mine, Să-mi sfarme ţeasta-n plină ură Sau să mă rupă-n două, eu Mi-oi bate joc de Dumnezeu, De Drac şi Cuminecătură! VINUL SINGURATICULUI

Privirea care cheamă a unei curtezane, Ce ne pătrunde-n suflet, Îmbietoare rază De lună, cînd pe lacuri dalei scânteieri aşază, Scăldindu-şi frumuseţea in ape diafane, Bănuţii-n care încă mai speră jucătorul, Al blîndei Adeline sărut răscolitor, Şi muzicile care, adinei ca un fior, In inimi, de departe, ne reaprinde dorul, Decit acestea toate, butelie adîncă,

Mai scumpă-mi eşti, balsamu-ţi l-îmbogăţeşte încă Şi mîngîie visarea poetului în zori; Tu, viaţă, tinereţe, speranţe-i dai, mindrie, — Comoară-n veci aprinsă celor în sărăcie, Făcindu-ne asemeni cu zeii-nvingători! ( 151 ) CHARLES BAUDELA1RB

BEŢIA ÎNDRĂGOSTIŢILOR

Splendid văzduhul! iar noi sprinteni, Fără de frîu, zăbală, pinteni, Ne avîntăm călări pe vin Spre-un cer feeric şi divin! Iubindu-ne: doi îngeri puri, Suntem ai marii aventuri, Care ne-absoarbe, sfînt voiaj Spre-adîncul zărilor miraj. Uşor pe aripi legănaţi De mult dorita-nvîrtejire, In patimă îngemănaţi Zburăm, o, sora mea, în fire Făr' de răgaz mai către astre, Spre raiul visurilor noastre! ( 152 )

FLORILE ?\ RÂULUI 12 Oi. fcu
PIERZANIA Fără de preget, Dracul, cu gindu-i mă-nconjoară, Pluteşte imprejuru-mi ca boarea nevăzută, îl sorb şi-mi simt plăminii in flacăra-i amară, Umplindu-mi-i o poftă etern reîncepută. Şi, cunoscînd adinca-mi iubire pentru Artă, Mi-apare-n chipul unei femei desăvîrşite, In suflet îmi pătrunde, acum deschisă poartă, Obişnuindu-mi firea cu marile-i ispite. De-a Domnului privire departe mă alungă, Urîtu-i o cîmpie cu-nveninată dungă Iar paşii-s grei de trudă, privirile mă dor, Veşmintele-mi sunt zdrenţe in singerarea rănii, Abia mă port prin rele care mă-mpart, mă vor Sub arma nemiloasă a veşnicei pierzănii! < 154) FLORILE RĂULUI

O MARTIRA DESENUL UNUI PICTOR NECUNOSCUT

Printre sticluţe, stofe şi horbote-nspumate La mobile tronînd in clar-obscur, Printre statui, tablouri şi rochii parfumate în falduri dulci tăcerii dimprejur, în aerul de seră din calda încăpere Cu-n iz de nemişcat apăsător, Şi unde,-n vaze, jerbe lipsite de putere Abia simţit se tînguie şi mor, Zace-un cadavru sumbru, decapitat, pe perne, Vărsînd un abundent şi viu şuvoi

Gilgiietor de singe ce-n pînze se aşterne Cum apa într-o pajişte de soi. Ca năluciri, ce-n umbră stau palide şi-aşteaptă Să intre in privire şi-n tăceri, Cu-ntunecata-i coamă de păr şi făr' de şoaptă, Bijuterii bogate-n adieri, Pe masă tace capul! un trandafir sălbatic Din trupu-i rupt zvîrlit pentru vecii, C-o uitătură pală spre un hotar noptatic, Tulburător, din ochii tulburii. Pe pat, cu nepăsare, gol, trupul îşi desface Nestingherit misterele deplin, S-abandonînd acelei reci frumuseţi, şi zace într-un fatal, definitiv destin; ( 155 ) CHARLES BAUDBLAIRn

Ciorapii roz, cu puncte de aur, pe picioare Perfect întinşi, o amintire par, Iar jartiera strinsă, un dor secret ce doare, O zare diamantică-n calvar. Singurătatea asta, ciudata ei măsură, Şi un portret înalt pătruns de vis, Cu ochi sfidînd ca mîndra lui făptură, De-o dragoste vorbesc şi de-un abis, De vinovate jocuri şi de petreceri stranii: Săruturi in voluptuos păcat, Ce bucurau tot roiul de îngeri în pierzanii Dansînd între perdele la-nserat. Şi totuşi, privind forma firavă şi plăcută A umărului în conturul frint, Şi coapsa mult subţire, şi talia-absolută Ca o reptilă-n clipa de avînt, Se vede frăgezimea-i! — Dar sufletul de jale, Simţirea-i in plictisul otrăvit, Căzut-au pradă haitei de pofte infernale, Alunecînd mereu, de neoprit? Bărbatul crud pe care ascunsa ta iubire Sâ-1 sature in viaţă n-a putut Şi-a împlinit pe trupul inert, ieşit din fire, Dorinţa-i arzătoare cum a vrut?

I Răspunde, hoit impudic! tu, cap cumplit, hai, spune, De pletele-ţi te-a prins şi, tremurînd, Te-a ridicat de-odată spre a-şi lipi nebune Buzele lui de buzele-ţi tăcînd? — Departe-acum de lumea, in felul ei, barbară, De-orice judecător prea curios, ( 156 ) FLORILE RĂULUI

Poţi odihni in pace, cum ai trăit, bizară, Dormi In mormintul tău misterios; Fugar iţi umblă soţul; ci somnul i-1 veghează

Eterna ta fiinţă, gînd în stea; Şi el, fără-ndoială, spre tine-ngenunchează Şi pin' la moartea-i va îngenunchea.

CHARLES BAUDELAIRE

FEMEI OSlNDITE Lungite pe nisipuri, o turmă ce gindeşte, îşi aţintesc privirea spre zările de mări, Dorindu-se cu pulpe şi miini prea-omeneşte, Cu dulce lîncezeală şi-amare-nfrigurări. Mărturisindu-şi taine, mereu Îndrăgostite, Cutreieră prin crînguri, la murmur de izvor, Îşi amintesc pruncia iubirilor ivite, Şi sapă-n coaja verde un semn despre amor, Sau trec, In ascultare, precum călugăriţe, Spre stîncile pe unde vedenii bîntuiesc Şi unde sfint Antoniu văzu acele-arşiţe De sini superbi, tentaţii ce doruri înfloresc. Ori merg in licărirea răşinilor aprinse, In scorburile mute,-n păgine văgăuni, Chemindu-te, o, Bachus, de ritul lor încinse, Tu, care, nebunia, etern le-o incununi. Iar altele,-ascunzîndu-şi sub glugă pocăinţa, Păstrează-n dedesubturi un bici cu-ardoare strins, Şi-n nopţile pădurii işi liniştesc fiinţa C-o spumă de plăcere, cu-al zbuciumului plins. O, voi, fecioare, demoni, voi, monştri ori martire, Voi, spirite alese natura infruntind, ( 158) FLORILE RĂULUI

Satirilor asemeni şi-avînd spre cer pornire, Voi lăcrămind vieţii, voi chinuind un gînd, în iadul vostru, iată, pătrund, şi omeneşte Vă plîng, surori de chinuri, cu sufletul durut, Căci vă cunosc tristeţea şi-ardoarea ce vă creşte, Şi urnele iubirii ce-n inimi le-aţi umplut! CHARLES BAUDELAIRE

CELE DOUA SURORI Orgia şi cu Moartea sunt blindele prezente Mult darnice-n săruturi, cu trup de taine plin, Al căror pintec pururi virgin, drapat în zdrenţe N-a cunoscut prin vreme al naşterilor chin. Poetul rupt de lume, in ale lui demenţe Infernului promisul, curtean fără destin, îşi află în morminte şi-n lupanar esenţe, Şi, fără remuşcare, un pat neasasin. Alcovul şi coşciugul, bogate in blesteme, Ne dau, pe rînd, ca două prea-gemene surori Plăceri spăimîntătoare şi dulcile orori. Cind mă îngropi, Orgieî vrea trupu-mi să te cheme! Tu, Moarte, cînd veni-vei să-ti altoieşti, frumoşi, Pe mirţii săi de-o clipă, eternii chiparoşi? ( 160) FLORILE RĂULUI

IZVORUL DE SÎNGE Adeseori Imi pare că sîngele in vine Ca un izvor se zbate în ritmice suspine, L-aud cu limpezime izbind in clipa vană,

Dar în zadar mă pipăi, nu pot să dau de rană. El trece prin cetate ca prin cîmpii destine Şi, prefăcînd pavajul în insule divine, La toţi le stinge setea ce-i bintuie, duşmană, Imprumutind naturii culoarea lui umană. Şi uneori rugat-am un vin de nobil soi O zi măcar să-mi stingă durerilor noianul, Dar vinul face ochiul mai clar, mai fin timpanul; Am căutat uitarea în dragoste apoi: Ea insă-i pentru mine un pat de spini şi birfe, In care-mi sorb paharul nesăţioase tîrfe! ( 161 ) CHARLES BAUDBLAIRE

ALEGORIE E o femeie mîndră, de-aleasă frumuseţe, Ce-şi moaie în pahare a pletelor mîndreţe, Otrăvuri amoroase de prin spelunci sordide Pe pielea-i, precum bronzul, alunecă livide. Cu Moartea nu discută, iar de Orgie-şi ride: Doi monştri peste lume cu chipurile hîde, Ci-n jocul lor bezmetic şi-adinc primejdios N-au Îndrăznit să muşte din trupul majestos. E pasul ei de zee, de leneşă sultană, Plăcerilor se-nchină ca o mahomedană, Şi-n braţele-i deschise, cu sînii-n fericire Aşteaptă, cu privirea, întreaga omenire. Fecioară pururi stearpă, ea crede cu tărie Că pentru mersul vieţii e ca lumina vie, Şi-a trupului splendoare cu cerul se străluce, Şi stînd lingă păcate iertarea le-o aduce; Nici Iad, nici Purgatoriu in inimă nu poartă, Iar cînd va fi să intre pe-a Veşniciei poartă, O să primească Moartea şi negrele-i cîntări Ca pruncul: cu blindeţe şi fără remuşcări. ( 162 ) FLORILE RĂULUI

BEATRICE Prin locuri de cenuşă, pustii, fără verdeaţă, Cind mă plingeam naturii de amărita-mi viaţă, Şi rătăceam bezmetic în al durerii val Pe inimă-ascuţindu-mi din gînduri cel pumnal, Văzui în plină-amiază cum tunete s-adună, Asupra-mi cum coboară de-odată, din furtună, Un nor purtînd o ceată de demoni bîrfitori, Piticilor asemeni, voit iscoditori. Uitîndu-mi-se-n faţă cu scirbă-n ochiul hid Aşa cum trecătorii de vrun nebun îşi rid; Da, ii vedeam, spre mine rinjind cum nu se poate, Schimbind intre ei semne apoi şi dindu-şi coate: — «Priviţi pe îndelete această pocitură Pe Hamlet imitindu-1 cu palida-i statură, Cu păr de vrăjitoare, cu ochiul repulsiv, Ce milă să-ţi inspire asemenea beţiv, Zevzec de rasă mare, bufon fără pereche Şi care-şi joacă rolul, aşa, după ureche, Cu aiureli anoste viind inima să-nmoaie

La vulturi şi la greieri, la flori şi Ia pîraie, Iar noi, chiar noi, prea meşteri la astfel de braşoave, Să-1 ascultăm strigindu-şi trăsnitele-i iznoave?» ti

Aş fi putut — mindria-mi, cit muntele de plină, li domina pe demoni şi vorba lor venină — Să-ntorc în nepăsare iar fruntea suverană De nu zăream deodată în ceata lor golană — Şi soarele, o, Doamne, cum nu s-a prăbuşit! — Pe-a inimii regină, pe care-o am iubit, Cu demonii rizîndu-şi de neagra-mi Întristare Şi mai şi dăruindu-i cu dezmierdări murdare. < 163) CHARLES BAUDELA1RE

O CĂLĂTORIE IN CYTHERA tnaripatu-mi suflet preafericit să zboare, Rotea domol in preajma înaltului catarg; Corabia, sub cerul senin, plutea in larg Asemeni unui înger înamorat de soare. — Ce insulă-i aceasta, tristeţilor ursită? — Cythera e! faimoasă prin cîntecele ei, Un Eldorado, visul bătrinilor holtei, Acum adine pustie, cu zarea-nvăluită. — O, insulă de taine, cu sărbători-minune, A Venerei fantomă, superbul antic chip, Peste-ale tale ape, arome-1 întruchip Şi ne pătrunde-n suflet spre-a nu a mai apune. Tărim cu mirţi in valuri şi ierburi înflorite, Tu, care pretutindeni eşti adorat in veci De inimi in suspine, tu, care nu te treci Ca fumul de tămiie peste grădini vrăjite, Sau precum uguitul hulubului-iubire; — Cythera nu mai este decit un chip amar, Deşert stincos şi sumbru, cu ţipete-n calvar... Şi totuşi ceva straniu lovi a mea privire! Dar nu era vrun templu in umbră şi verdeaţă, Spre care preoteasa zeiţei, printre flori, Se strecura cu trupul invîlvorînd fiori, Sub rochia-i desfăcută de briza îndrăzneaţă; Căci, ţărmul, cind s-atingem cu prova navei noastre, Şi pinzele-i umflate dlnd spaima-n păsări-mii, ( 164) FLORILE RXULUI

Sus, o spinzurătoare văzurăm, ca-n stihii: Un chiparos ce urcă grav braţele-i sihastre. Mari corbi, şi ciori, şi ulii, ca harpiile îlămînde, Rupeau cu-nverşunare din hoitul spînzurat, Crud infigindu-şi pliscul ca pe-un cuţit spurcat In cea putreziciune de cărnuri sîngerînde. Ca două găuri ochii, din burta spintecată, Pe coapse, maţe-n valuri alunecau lucios, Şi ghiftuiţi, călăii, cu ciocul lor scirbos Castraseră scheletul de bărbăţia-i toată. Jos, se-adunase-o haită de fiare-n neputinţă: Priveau în sus cu bale, se agitau urlînd;

In mijloc cea mai mare, de poftă tremurînd, Părea un gide,-n preajmă cu cei de o fiinţă. Fiu al Cytherei mindre ce n-a gustat frămintul, Tu sufereai acestea drept ispăşire grea A riturilor care şedeau sub neagră stea, Păcate care, toate, ţi-au interzis monnîntul. Tu, spînzurat ridicol, durerile-ţi mă-ncearcă! Şi simt, privindu-ţi hoitul sub razele fierbinţi, Cum, valuri, urcă greaţa oprindu-mi-se-n dinţi, Un fluviu lung de fiere ce-n mine se descarcă. In faţa ta, biet diavol în amintiri închis, Simt iar mulţimi de pliscuri şi fălci de sfîşiere A' hulpavelor păsări şi-a' negrelor pantere Ce-mi bintuiră carnea, un groaznic paradis. — Era un cer de vrajă şi-o mare azurie, Dar pentru mine totul doar negru-sîngeriu, Şi inima ascunsă, ca într-un văl pustiu, Trăia nefericită această-alegorie. în insula ta, Venus, un simbol mi-am ivit: Spinzurătoarea care îmi leagănă-aparenţa; — O, Doamne! dă-mi puterea iubirii şi ardenta Să-mi pot privi şi cuget şi trupul, neştirbit! CHARLES BAUDELAIRE

AMORUL ŞI CRANIUL Amoru-i aşezat pe craniul Bietei umanităţi, Ca pe un tron, şi rîsu-i straniu Răsună în cetăţi, Suflînd voios rotunde bule Uşor le-nalţă-n cer, Ca alte lumi, la fel credule, Să-nchîpuie-n ether. Plăpîndul glob cu strălucire Se-avîntă-n falnic zbor, Spărgîndu-şi sufletul subţire De aur visător. Aud la orice glob cum ţeasta Se văietă gemînd: — «Ridicolul din joaca asta Sfîrşit va fi, şi cînd? Căci tot ce gura ta arzindă Distruge-n preajma sa E mintea mea de-nalt flămindă Şi singele-mi de stea!» ( 166)

,

7

RĂZVRĂTIRE CHARLES BAUDELAIRE

LEPĂDAREA SFÎNTULUI PETRU Ce face Domnul, oare, cu valul de-anateme La îngerii din preajmă-i urcînd dinspre pămînt? Ca un tiran, de chefuri prea îndelunge frînt, Adoarme-n legănarea cumplitelor blesteme. O simfonie pare noianul de suspine,

Mereu îmbătătoare pentru acei din cer, Cărora-n sîngerafe se-nchină cei ce pier, Ci ei doresc întruna cîntările-asasine! — O, Christ, reaminteşte-ţi a lacrimei Grădină, Unde cu-nfrigurare rugai pe Cel-de-sus, Cel ce fără de milă la chinuri te-a supus Rîzînd la răstignirea-ţi de groaza morţii plină. Cînd ai văzut că-ţi scuipă atunci dumnezeirea Străjerii şi rîndaşii, lumina-ţi pîngărind, $i spinii, drept cunună, în roşu se ivind Pe bolta frunţii-n care gîndiseşi Omenirea, Si cînd apoi se frînse a trupului povară Iar braţele-ţi întinse pe lemn se nemişcau, Cînd chipul tău sudoarea şi sîngele-1 brăzdau Fiind în faţa gloatei o ţintă de ocară, Te mai gindeai tu, oare, la cele zile faste Cînd, spre-a-mplini Cuvîntul din veci, ai fost venit Călare pe asinul cel blind, şi-mpodobit Cu flori îţi era drumul de paşnica ta oaste, ( 168) RĂZVRĂTIRE

Sau cînd, plin de speranţe, în brava ta mînie, Ai alungat zarafii din templul profanat, Fiind stăpîn, în fine? Şi-n pieptu-ţi a intrat Mustrarea mai nainte ca lancea să-1 sfîşie? — Din lumea-n care fapta nu-i soră cu visarea, Desigur, eu pleca-voi fără păreri de rău; Putea-voi trage spada, cînd spada mi-e călău! S-a lepădat şi Petru de Christ... i-aprob trădarea! 13 Ch. Baudclaire

ABEL ŞI CAIN Neam a' lui Abel, te ghiftuieşte, Domnul spre tine e zîmbitor, Stirpe-a lui Cain, ticăloşeşte Şi mizerabil trăieşti şi mori. Neam a' lui Abel, a ta jertfire Lung, Serafimii, a desfătat! Stirpe-a lui Cain, in chinuire Fără de capăt ai sîngerat! Neam a' lui Abel, petreci în bine Precum o turmă-n pajişti de cer; Stirpe-a lui Cain, foamea in tine Cîine-i, ce urlă prins de hingher. Neam a' lui Abeî, dulce ţi-e traiul, Dulce căminul patriarhal; Stirpe-a lui Cain, negru ţi-e raiul, Tremuri prin peşteri sărman şacal; Neam a1 lui Abel, cale deschisă! , Auru-ţi creşte şi mai bogat, Stirpe-a lui Cain, inimă-aprinsă, Rămii la pofte neîmpăcat. ( 170)

Neam a' lui Abel, crezi, ie îmbată, Ploşniţe grase-n mii de păduri! Stirpe-a lui Cain, veşnic damnată, Te înconjoară zările suri.

II

Ah, neam a' lui Abel, hoitul tău va să Pururi îngraşe solu-aburind! Stirpe-a lui Cain, nicicum la masă, Nu, datoria nu s-a sfîrşit, Neam a' lui Abel, iată-ţi ruşinea: Lancea o-nvinge parul plebeu! Stirpe-a lui Cain, nalţă-ţi minunea: Din tronu-i zvîrle-l pe Dumnezeu! CHARLES BAUDBLAIRE

LITANII CÂTRE SATAN O, tu, ce între îngeri, eşti cel mai învăţat Şi mai frumos, de soartă şi laude trădat, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Prinţ izgonit din ceruri, rămas nedreptăţit, Şi care, — nvins, de-a pururi, te-nalţi mai oţetit, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu ce ştii totul, rege al celor din-desubt, Vindecător al lumii cu sufletul abrupt, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu care iei leprosul, hulitul şi proscrisul Şi cu a ta iubire le-nchipui paradisul, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu, cel mereu al Morţii, preamărea ta iubită, Ai izvodit Speranţa, nebuna fericită, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu ce calmezi privirea celui pe eşafod, Dispreţuind tăcerea prostitului norod, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! ( 172) RĂZVRĂTIRE ■■

Tu care ştii acele tărimuri cu ispite, In care-ascunde Domnul comori nemaizărite, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu ce cu ochiu-ţi ager pătrunzi în arsenale Unde, in mari adîncuri, dorm neamuri de metale, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu ce ascunzi cu mina genuna pinditoare, Cînd somnambulul trece pe streşini fără soare, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu care in mod magic mlădii bătrîne oase, Cînd e zobit beţivul tîrziu în nopţi ceţoase, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu care pe cel şubred îl scapi de suferinţă, Şi-i pui trăgaciul armei în mînă cu ştiinţă, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu care-ai pus pe fruntea lui Cresus cel mirşav Pecetea-ţi de putere şi-a aurului brav, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tu ce iveşti in ochii fecioarelor crescind Poftirea spre amorul de trupul lor flămînd, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Toiag celui ce fuge şi far născocitor, La sprînzuraţi duhovnic şi la uneltitori, ( 173 ) CHARLES BAUDELAIRE

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! Tată-adoptiv al celor ce Domnu-a vrut să fie Goniţi din raiul veşnic, in neagra lui minie, Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire! RUGĂ

Mărire, slavă, ţie, Satan, in înălţimi, Unde-ai domnit o dată, precum şi-n adîncimi, Unde visezi în tihnă şi nesupus Căinţii! Ia-mi sufletul aproape sub Pomul Cunoştinţii, Spre a te admirare şi-a aştepta o zi Cind fruntea-ţi ca un templu de ramuri va-nflori!

MOARTEA CHARLESBAUDELAIRE

MOARTEA ÎNDRĂGOSTIŢILOR Paturile noastre fi-vor parfumate, Şi adinei divane sugerind morminte, Flori pe etajere murmurînd, ciudate, Despre alte ceruri tainice cuvinte. Ultima căldură risipind, curate Inimile noastre, două facle sfinte, împărţi-vor dubla lor paliditate Sufletelor noastre năzuind fierbinte. Fi-va roş amurgul in mistere-albastre, Naltă fulgerare, unică spre astre Expirarea noastră plină de-amintiri; Mai apoi un tnger va deschide uşa, Vrînd să reînvie fostele iubiri, Din oglinzi tăcerea şi din noi cenuşa. (176) MOARTEA

MOARTEA SĂRMANILOR

Doar Moartea ne alină şi, vai, ne-mbărbătează Ea singura nădejde in zarea vieţii dură; Ne-nalţă şi ne-mbată: grozavă băutură, Şi inima ne-o creşte, spre înc-o zi, vitează; Ea-i calea prin furtună şi prin zăpezi: nimbează Lumina chemătoare cu fără de măsură: Vestitul han aşteaptă cu blinda lui căldură Cu cina şi odihna, cu liniştea sa trează; Ea-i Îngerul puterii şi-n mîini magnetic ţine A' somnului dorinţe, a' visului ruine, Dind aşternut spre pace acelor mulţi şi goi; E-a zeilor izbindă şi misticul hambar e, Celor sărmani o ţarâ-i şi fără de hotare, E poarta larg deschisă la cerurile noi. < 177 ) CHARLES BMJDBLAIRE

MOARTEA ARTIŞTILOR Cit va mai fi nevoie să sun din zurgălăi Şi fruntea să ţi-o mingii mereu, caricatură? Ah, să ochesc adincul din mistica-ţi natură Săgeţile-mi de suflet nerătăcind pe căi! Ne istovim din suflet acele ascunse văi

Spre-a dărima minciunii greoaia armătură Şi-a contempla in voie sublima Creatură Al cărei dor ne arde: tăcute vîlvătăi! Ci sunt artişti ce-adună nemăsurat orgoliu: Clnd Idolul vreodată ei nu şi l-au ivit îşi bat cu pumnii pieptul de spaime bîntuit, Nădăjduind s-ajungă în sumbrul Capitoliu! Doar Moartea, fără preget, precum un proaspăt soare, Le va-nflori din creier ideile arzătoare!... (178) MOARTEA

SFlRŞITUL ZILEI Sub palida lumină rară Viaţa-şi face dansul-chin, Impudică ţipînd, barbară, Cînd, dinspre zările-n declin Ca un alint soseşte seara Şi scade foamea potolit, Şterglnd ruşinea şi ocara, Poetu-şi zice: «în sfîrşit! Suflet şi oase obosite, Doriţi odihna-n timpul stins; Precum de-a morţii dulci ispite, Pe spate m-aş lăsa întins, Şi-n văluri, din răcori urzite, M-aş da tenebrelor, învins!» CHARLES BAUDELAIRE

VISUL UNUI CURIOS Lui F.N.

Asemeni mie şi tu, plăcerile durerii Le ştii, şi-auzi in preajmă şoptind: «Ce om ciudat!» — Parcă muream. Iubirea-mi s-amesteca tăcerii, Iar groaza in dorinţă: chin dulce-mbrăţişat, Tristeţea şi speranţa nerăzvrătind mizerii, Cu cit fatalul ornic grăbea ca disperat, Cu-atit avea tortura, parcă, dulceaţa mierii Smulgindu-mă simţirii din lumea ce-am umblat. Eram precum copilul in sala de spectacol Urînd cortina scenei ca pe-un absurd obstacol... Deodată, adevărul se revelă deplin: Murisem fără veste şi-o Auroră-adincă Mă-nvăluia. — Cum, Moartea e-atlta de puţin? Cortina se-nălţase; eu aşteptam, ce, încă? ( 180) MOARTEA

CĂLĂTORIA Lui Maxime du Câmp ,;

îndrăgostit, copilul, de-acele hărţi şi stampe, Măsoară Universul cu-avîntul său de-a şti. Ah! cît de mare-i lumea sub globul unei lampe! Şi-n ochii amintirii ce mică poate fi! Aşa plecăm, deodată, cu minţi învăpăiate, Cu inimi de răscoală, cu suflet ameţit, Ducînd spre zări, in ritmul talazurilor toate, Nemărginirea noastră pe-oceanul mărginit. Da, unii fug departe de-o patrie tirană, Iar alţii de un leagăn îngrozitor; cîţiva

Magi înecaţi în ochii unei femei-satană, înmiresmata Circe ce i-a robit cîndva. Acum, spre-a nu-i preface din nou în aspre fiare, Se-mbată în lumină, văzduh şi înserări, Iar gerul ce-i cuprinde şi arşiţa ce-i doare Şterg urmele lăsate de-acele sărutări. Dar călători aievea sunt doar acei ce pleacă Spre a pleca! sunt inimi uşoare ca un pai, De-a lor fatalitate nu pot să se desfacă, Si. fără-a şti pricina, îşi zic de-a pururi: Hai! Cei cu dorinţi asemeni cu norii în plutire, Visează, cum recrutul visează un asalt: Plăceri nemaiştiute, imense,-n devenire, Al căror nume nimeni nu 1-a ştiut vreodat'! ( 181 ) CHARLESBAUDELAIRE

II

Ne-asemuim, eroare! c-o bilă ori sfîrlează Ce se invîrt în cercuri; şi chiar adine dormind, Ea, Curiozitatea, ne chinuie vitează, Ca îngerul sălbatic un soare biciuind. Ciudată soartă-n care o ţintă locu-şi schimbă, Şi nefiind niciunde, e, poate,-n orice loc! Cînd Omul, cu speranţa vorbind aceeaşi limbă, S-alungă-n neodihnă către al său noroc! Ni-e sufletul o navă spre ţărmul Icariei; «Deschide ochii!», strigă pe punte-un glas amar, Ci se aude altul, catarg al bucuriei: «Iubiri... plăceri... mari glorii!» Blestem! E-o stîncă, doar! Orice ostrov ce-n zare zimbind se întrevede, Ne pare-un Eldorado de Soartă inventat; închipuirea-şi varsă orgia-n care crede, Ci-n dimineaţă-apare reciful blestemat. O, biet îndrăgostitul de ţărmii lui himerici, Cum poţi să-1 pui în lanţuri ori să-1 arunci în val Pe-acest fără-de-seamăn izvoditor de-Americi, Care, visînd, sporeşte amarul abisal? La fel şi vagabondul ce prin noroi grăbeşte, Cu nasu-n vînt visează un rai strălucitor, Privirea lui vrăjită o Capuă iveşte Oriunde-o candeluţă luceşte-ncetişor. III

O, călători de vrajă! ce nobile istorii Citim în ochii voştri ca mările de-adinci! Deschideţi-vă scrinul bogatelor memorii, Cu stranii juvaeruri de stele, ceruri, stînci. ( 182 ) MOARTEA

Vrem să plutim şi fără vapori, şi fără vele! Din inimile-temniţi urîîul ne-alungaţi, Pe sufletele noastre, ca pînzele acele Cu zările drept ramă, din amintiri, pictaţi! Ei! ce-aţi văzut, ne spuneţi? IV

«O, noi văzurăm astre Şi valuri, şi, de-asemeni, lungi ţărmuri de nisip;

Şi, chiar loviţi de soartă, surprize ori dezastre, Amară plictiseală ni se ivea pe chip. A soarelui splendoare pe mări violacee, Oraşele-n lumina tăcutului amurg, Ne aprindeau în cuget acea dorinţă-zee De-a ne-afunda în cerul spre care toate curg. Cetăţi sclipind bogate, măreţe peisaje Nu ne-au atras atîîa, chiar licărind mister, Precum cetăţi de nouri in mişcătoare vraje, Şi iarăşi mai departe, căci visuri noi ne cer! Dorinţa împlinită adaugă dorinţă. O, tu, dorinţă, arbor hrănit cu voluptăţi, Cum scoarţa ta se-ngroaşă spre-a soarelui fiinţă, Cum ramurile-ţi mîndre întind eternităţi! Vei creşte pururi, arbor, în tot ui-tot mai spornic, Mai nalt decît cypreşii? — Ci iată, noi am scos Cîteva schiţe pentru albumul vostru dornic, Fraţi ce găsiţi frumosul dincolo de frumos! Am salutat pe cale şi idolii cu trompă Şi tronuri podobite cu pietre de lumini, Palate mari a căror neasemuită pompă Pe toţi bancherii voştri i-ar duce la ruini; ( 183) CHARLES BAUDELA1RE

Veşminte care pentru priviri sunt o minune, Femei vopsindu-şi dinţii şi unghiile lungi, Savanţi-jongleri cu şerpii in alintări nebune.» Si mai departe, încă? vi «Sunteţi ca nişte prunci! Spre-a nu uita un lucru, din toate mai de seamă, Căci peste tot văzut-am, deşi n-am cercetat, De sus în josul scării, de-a pururea infamă, Ticăloşia-ntreagă a vechiului păcat: Femeia, ce-ngîmfată, şi proastă, şi-n sclavie Se-adoră fără zîmbet nu-n patul conjugal, Bărbatul, despot hulpav, şi dur, şi-n preacurvie, El însuşi sclav al sclavei, scursoare în canal; Călăul ce rinjeşte, martirul care cade, Serbările-nsoţite de-al sîngelui parfum, Otrăvile puterii tiranilor dind roade, Mulţimea-ndrăgostită de bice şi de scrum; Religii, deopotrivă cu-a noastră, dînd năvală Spre cerurile-nchise; Sfinţenia aflînd In cuie şi-n păr aspru voluptuoasa fală, Aşa cum delicaţii pe-un pat de puf visind; Flecara Omenire, de geniul său beată, Cu mintea-nceţoşată, strigînd la Dumnezeu Si azi, la fel, nebună precum şi altă dată: «Stăpîne, al meu seamăn, fii blestemat mereu!» ( 184) MOARTEA

Şi ciţiva proşti, Demenţei, adoratori de vază, Fugind din marea turmă închisă de Destin, In opiul vast îşi află a veşniciei rază! Acesta este-al lumii prea-trainic buletin.»

VII

Amare-nvăţăminte ne dă călătoria! Atît de mică lumea şi monotonă; ieri, Şi azi, şi mîine,-aievea ne e fotografia: întunecată oază-n deşertul de dureri! Să stai? Să pleci? Cum oare? Rămîi de poţi rămîne; De trebuie, chiar pleacă. Fug unii ori s-ascund Spre-a-şi înşela duşmanul care mereu stăpîn e: Timpul! Dar iată alţii spre-al zărilor rotund Fugind fără oprire: Jidov-rătăcitorul, Şi-apostolii în groaza de-un retiar nebun, Nimic nu le ajunge: nici trenul, nici vaporul; Alţii ucid acasă, fără-a pleca la drum. Cind pe grumaz, piciorul, i-1 vom simţi, şi vina Va deveni speranţă, porni-vom cu avint, Precum odinioară cînd se pleca spre China, Cu ochii largi spre larguri, cu pletele în vînt, Pluti-vom, deci, pe marea întinselor Tenebre Cu inimi bucuroase de tineri avîntaţi ; Nu auziţi, voi, glasuri vioaie şi funebre, Chemind: «Veniţi, cei, care doriţi ca t mîncaţi Din parfumatul Lotus! Acum este culesul Fantasticelor fructe ce le-aţi dorit în vis; Veniţi, să vă îmbete, azi, gustul lor, alesul; Această după-amiază-i un infinit deschis!» Ştiam al cui e glasul şi felul întrebării; Din zări, Pilazii, iată, tind braţe către noi. «Te-aşteaptă iar Electra», ne strigă-aceea cărei Cîndva îi sărutasem genunchii amîndoi. 14 Ch. Baudclaire CHARLES BAUDCLAIRE

( 185 )

VIII

O, Moarte, este clipa! să ridicăm ancora! E-o ţară plicticoasă, bătrîne căpitan! De-i de cărbune cerul iar marea-şi umflă hora, în inimi arde dorul, neprihănit elan! Otrava ta ne-o toarnă: o bem fără de teamă! In creier să ne ardă nestăvilit ecou, Infern sau rai, totuna, cu-abisul lor ne cheamă! Vrem doar Necunoscutului şi-n miezu-i ceva nou! CHARLES DAUDELA1RB

APUSUL SOARELUI ROMANTIC O, Soarele, ce mîndru-i şi proaspăt cind răsare, Explozie-n lumină, pe toţi îmbrăfişind! — Ci fericit e cel ce cu dragostea Iui mare Apusul i-1 admiră, chiar visul întrecind! îmi amintesc de toate!... Flori, holde şi izvoare Se prosternau sub ochiu-i, ca inima vibrind... — Să alergăm spre zare, s-ajungem mai curind, Spre-a-i prinde chiar şi raza piezişă care moare! Dar ffi-am grăbit zadarnic la Zeul ce pleca; Cu neoprire, Noaptea imperiu-şi aşeza, întunecat şi straniu, mă-nfiorind în oase; Duhoare de morminte plutea peste tăcere Iar eu treceam pe margini de mlaştini, cu durere Călcînd pe melcii umezi şi broaştele rîioase. ( 188)

EPAVE

LESBOS Rai de latine jocuri şi de plăceri eline, Tu, Lesbos, cu săruturi legănătoare-n dor, Ca razele de soare în dăruiri depline împodobindu-ţi vremea cu nesfîrşirea lor, Rai de latine jocuri şi de plăceri eline, Tu, Lesbos, cu săruturi ca asprele cascade Zvîrlindu-se-n plăcere spre hăurile adinei, Şi, hohotind, aleargă ca tinere naiade, Vijelioâse-n umbră, izbindu-se de stînci, Tu, Lesbos, cu săruturi ca asprele cascade! Lesbos, care protegui lascivele Phrynee, Aici, unde suspinul suspine dă-n ecou, Sus, astrele, cu Paphos, te-admiră şi seînteie, Iar Venus e geloasă pe Sapho,-n gîndul său! Lesbos, care protegui lascivele Phrynee; Lesbos cu nopţi de calde sfirşeli în voluptate, In care, cu ochi tainici, fecioare se uimesc La fragedele trupuri cu fructe minunate Pe care-n dulce pîrgă le-alintă şi-ndrăgesc, Lesbos cu nopţi de calde sfîrşeli în voluptate; Prin timp încrunte-şi Platon sprinceana austeră, Iertarea ta stă-n taina bogatelor iubiri, Regină pe-un imperiu ce-i fără frontieră Posesiuni subtile in fără de sfîrşiri; Prin timp încrunte-şi Platon sprinceana austeră. < 189 ) CHARLES BAUDELAIRE

Iertarea ta stă-n chinul ce ne-ntrerupt aşteaptă Pe cei cu inimi-flăcări, in felul lor martiri Ademeniţi de-un zlmbet, de-o zare intr-o şoaptă Ca dinspre alte ceruri cu alte fericiri! Iertarea ta stă-n chinul ce ne-ntrerupt aşteaptă! Ce zeu din ceruri, Lesbos, ţi-ar judeca avintul Spre-a-ţi umilire fruntea ce visului s-a dat, Cind c-un clntar de aur ţi-ar măsura frămintul Şuvoaielor de lacrimi ce-n mare le-ai vărsat? Ce zeu din ceruri, Lesbos, Ji-ar judeca avintul? Ce-i, oare, nedreptatea, şi ce-« dreptatea noastră, Fecioare ce, cu faimă, aji înălţat un mit? Ca orice crez, e sfintă aici iubirea voastră Ce, peste Iad şi Ceruri pe sine s-a zidit! Ce-i, oare, nedreptatea şi ce-i dreptatea noastră?.. Da, eu am fost de Lesbos ales, cu-a mea putere Frumoaselor fecioare iubirea să le-o cînt, Eu, care din pruncie ştiu negrele mistere In care rls şi plînset e un amestec sfînt; Da, eu am fost de Lesbos ales, cu-a mea putere. Pe vîrful Leucate veghez de-atunci încoace, Stind, trează santinelă, cu ochii-n depărtări Spre-a desluşi fregata, catargile-i buimace, Sub soare ori sub stele sosind cu-albastre zări; Pe vîrful Leucate veghez de-atunci încoace Să aflu dacă marea e binevoitoare

Şi-n valuri, ce suspină la vreme de-nserat, De nu cumva aduce din aspra depărtare Pe adorata Sapho ce-n moarte a plecat — Să aflu dacă marea e binevoitoare ! Neasemuita Sapho, poetă şi iubită, Ca Venus, mai frumoasă, cu palidu-i obraz ! Doar ea, cu ochii-i negri, de cearcăn şi ispită, ( 190) EPAVE

Pe-albaştrii ochi supune — ai zeei in extaz. Neasemuita Sapho, poetă şi iubită! Mai mîndră decît Venus ce zboară peste lume Vărsînd întru vecie seninele-i culori In marea-ndrăgostită de fiica sa din spume Ce-şi străluceşte chipul de aur printre nori, Mai mîndră decît Venus ce zboară peste lume! — O, trista Sapho, moartă in zi de blasfemie Cind, insultindu-şi cultul şi-al ritului său har, îşi dăruise trupul: sublimă poezie, Unuia ce păcatul i-a răsplătit cu-amar; O, trista Sapho, moartă în zi de blasfemie! Din clipa-aceea, Lesbos adine se lamentează, Oricîte imne lumea-i Înalţă pentru veci, Iar ţipătul durerii în noaptea pururi trează Spre ceruri îl aruncă din ţărmurile-i seci, Din clipa-aceea, Lesbos adine se lamentează! CHARLES BAUDELAIRE

FEMEI BLESTEMATE DELFI'IA

Şl IPOLITA

In palida lumină a lămpilor tînjite, Acolo, între perne scăldate în parfum, Visează Ipolita la-mbrăţişări flămînde, îndepărtînd perdeaua candorilor de fum. Ea caută cu ochii, ca-ntr-o înceţoşare, Spre-al nevinovăţiei cer blînd, îndepărtat, Precum drumeţu-ntoarce privirea-n înserare Să vadă iar seninul sub care a umblat. Pe genele-i răsfrînte dulci lacrimi lenevoase: Uimirea, voluptatea in adîncit fior, Şi braţele, ca arme învinse, le lăsase; Firava-i frumuseţe se-mpodobea cu dor. De bucurie plină, la poalele-i lungită, Cu ochii de văpaie, Delfina o pindea Ca fiara ce veghează la prada-i potolită, Ce, mai intîi cu dinţii, o sîngerase, ea. Vînjoasa frumuseţe sta in genunchi in faţa Aceleia fragile, sorbind-o din priviri Precum, izbînzii, vinul, tăcerea ei, semeaţă, Cu-ntreaga sa făptură dorindu-şi mulţumiri. Şi caută in ochii prea-palidei victime Acea cîntare mută pornită din plăceri, Şi-acea recunoştinţă în formele-i sublime, Ivită de sub pleoape, suspin în adieri: ( 192 ) EPAVE

— «Oh, scumpă Ipolita! ai înţeles acuma De ce nu trebuieşte să dărui nimănui

A frumuseţii floare şi s-o fereşti de bruma Şi vînturile toamnei ce ne izbesc tehui? Săruturile mele sunt dulci efemeride, Care alintă-n taină mari lacuri de azur; Bărbatul, cînd sărută, e aspru şi avid e, Şi carnea-ţi răscoleşte cu plugu-i bont şi dur, Şi trece peste tine ca vite de povară: Bieţi cai şi boi trăgîndu-şi prin târnă drumul greu... O, scumpă Ipolita! Minune-n primăvară, Tu, gind şi-ntruchipare mă oglindind mereu, Intoarce-ţi către mine privirile-nstelate! Balsam divin surîsu-ţi, o, cum m-ai ferici, Ţi-aş dezveli ascunse plăceri nemaiumblate, £i-n visul fără margini visind te-aş adormi.» Ci, Ipolita, fruntea, şi-o înălţă, frumoasă: — «Ah, nu sunt o ingrată şi nu te osîndesc, Delfino, insă sufăr, neliniştea m-apasă Ca după un teribil nocturn ospăţ. Simţesc In mine cum s-adună tăcute spaime grele, Fantome negre-n cîrduri, ca negre remuşcări, Ce vor să mă alunge pe drumurile-acele Jur împrejur închise de sîngerînde zări. Cumva, făcut-am astăzi ceva nelegiuire? Explică-mi tulburarea şi spaima ce mă prind, Cînd îmi şopteşti: «O, înger!», parcă îmi ies din fire Şi totuşi îmi simt gura spre gura ta cu jind, Privirea ta îmi arde privirea, ca sărutul, Tu, soră prea-aleasă, te voi iubi în veci, Chiar de mi-ai fi o cursă, pieririi începutul, Îmi vei rămîne-n suflet, tu, suflet, n-ai să pleci!» ( 193) CHARLES BAUDELAIRE

Delfina, scuturîndu-şi întunecata pleată, Izbind în trepiedul de-alăturea, sever, Cu ochi fatal privind-o se auzi înceată: — «Cum, tu vorbeşti de moarte, iubirea, cînd |i-ofer? Ah, blestemat să fie de-a pururi visătorul, El, care a vrut, primul, şi-atit de fără rost, Să lege-onestitatea cu dragostea şi dorul, Enigmă şi-azi sterilă, aşa precum a fost! Cel care, printr-un mistic acord, vrea să unească Fierbintele cu umbra, şi bezne cu lumini, Nu-şi va-ncălzi vreodată povara lui trupească La soarele iubirii tronlnd peste grădini! Mergi, dacă vrei, în lume şi mire îţi găseşte, Care să-ţi muşte sinii, stupidul animal, Apoi, în remuşcare spre mine te grăbeşte, Fecioară pîngărită într-un amor banal... Poţi mulţumi pe jume doar un stăpin, pricepe!» Copila pradă, insă, unei dureri adinei Strigă: — «Simt că abisul în mine îşi începe Nebuna-i prăbuşire: o, inimă, tu plingi Arzînd precum vulcanul profund ca o genune: Nimic nu-1 potoleşte pe monstrul meu gemînd, Chiar setea Eumenidei nu-1 poate-acum răpune,

Care cu torţarn mînă îi arde trup şi gînd. De lume să ne-ascundă perdelele închise, Şi-adincă oboseală ne fie pat duios: Vreau să-mi topesc sărutul pe gura-ţi de abise, La sinul tău să-mi aflu mormîntul răcoros!» — Pieriţi fără de urmă, voi victime urîte, Duceţi-vă pe drumul bătrînului infern! Genunele v-aşteaptă cu guri posomorite Cu bice de văpaie păcatului etern, ( 194 ) ________________________________EPAVE______________________________________

Care se zvîrcoleşte urlînd ca o furtună. Nebune umbre, -acolo, spre pofte vă împing; A voastră vilvătaie cu moartea se-mpreună: Plăcerile sunt înseşi pedeapse ce vă-ncing. In peşterile voastre n-a înflorit vreo rază, Doar prin spărturi de cremeni miasmele pătrund, S-aprind ca felinare ce, pîlpiind a groază, In trupurile voastre parfume grele-ascund. Sterilitatea aspră a bucuriei voastre V-a scorojit fiinţa şi setea v-a-nteţit, Iar vîntul desfrinării cu bicele-i sihastre Vă şerpuieşte-n carne ca-n steagul zdrenţuit. De tot ce-i viu departe, de-a vieţii frumuseţe, Ca lupii prin pustiuri, voi, umbre, alergaţi Şi vă-mpliniţi destinul, penibilă tristeţe, Fugind de necuprinsul cc-n sînge îl purtaţi! CHARLES BAUDELAIRE

LETHE Tu, monstru crud, tigresă adorată, Vino ia mine, suflet ticălos, în părul tău ca noaptea, unduios, Vreau mina să-mi desfăt, înfiorată; în rochia-ţi în care zac parfume Vreau, fruntea-ndurerată să-mi cobor, Să te respir ca pe-un buchet de dor, Mireasmă a iubirii fără nume. Să dorm, aş vrea, adine şi fără teamă, Un somn ca moartea-n care să-mi depun, Fără suspin, sărutul meu nebun, Pe trupul tău cu-adinci luciri de-aramă. Spre-a-mi risipi durerile-mi odoare E patul tău abisul legănat; Pe gura ta uitarea a uitat Al Lethei duh, sărutului izvoare. Martir docil, neştiutor, pe cale Destinului de-acum, deliciul meu, Supliciului supus fiind mereu Voi asculta poruncile-i totale. Spre-a m-adormi, voi suge în risipă Otrăvile la care m-am supus Din sfîrcu-acestor sîni de nesupus, In care n-a fost suflet nici o clipă. ( 196)

CELEI PREA VESELE Privirea, gestul, gura ta

Ca o privelişte mă-ncîntă, Pe chipul tău surisul cîntă, O briză-n cer ce m-aştepta. Pe întristaţi tu îi vrăjeşti Cu sănătatea ta prea plină Ce curge, proaspătă lumină, înalt din umerii regeşti. Răsunătoarele culori Veşmintelor văluitoare, Poeţilor inspiratoare: Eşti toată un balet de flori. A' cugetului tău lumesc Nebune rochii, par embleme Şi-i sufletul nebun şi geme Şi te urăsc şi te iubesc! Cîndva,-n grădini mi-am preumblat Fiin{a-n blîndă trîndăvie, Dar, cu cerească ironie, El, soarele, m-a sfîşiat Şi inima mi-a ofilit Cu primăvara şi verdeaţa, Incit o floare-şi frînse viaţa Sub pasul meu batjocorit! ( 197 ) CHARLES BAUDELAIRE

Aşa,-ntr-o noapte, aş dori, Cind ora voluptăţii bate, Comorile-ţi nemaiumblate Ca un tîlhar a-ţi jefui, Ţi-aş pedepsi frumosul trup Şi sinii tăi de fată pură, Şi-o rană, proaspătă arsură, Uimită-n carnea ta să rup, Şi, fericire-n apogeu, Prin buzele astfel croite, Bogate, moi şi-ndrăgostite, Să-ţi torn adine veninul meu! EPAVE

PODOABELE Iubita era goală şi, cunoscîndu-mi firea, Asupra sa păstrase sonorele podoabe, A căror bogăţie i-arată semeţirea Ce-o au în zile faste a' maurilor roabe. Cind se aruncă-n dansu-i, cu clinchete barbare Metal şi pietre rare în străluciri se-mbină; Extazul mă cuprinde, iubindu-i cu furoare Acest amestec tainic de sunet şi lumină. Era, deci, pe divanu-i şi se lăsa iubită, Surisu-i de plăcere ii înflorea dorinţa, Iubirea mea adîncă o cuprindea-n ispită, Ca marea-n flux cind ţărmul îşi năruie fiinţa. Tigroaica îmblinzită, mă urmărea ca-n ceaţă, Mereu mai visătoare, cu-mbietoare poze, Lubricitate simplă, candoare îndrăzneaţă, Dînd farmec nou acestor străvechi metamorfoze. Ce braţe, ce picioare, ce coapse-n fericire,

Lucind în unduirea de lebădă sub stea, Mi-acaparau privirea precum o nălucire Şi pintecul, şi sinii, ciorchini din via mea, Ca Îngerii pierzării mă îndemnau spre bine, Spre o prea-tulburare a sufletului meu, Ce se afla-n cristalul de rocă-n clipe line Unde se aşezase cu calmul lui de zeu. f 199 ) CHARLES RAVDF.LA1RB

Mi se păreau unile de-o linie ciudată Ale Antiopei coapse cu bustu-unui imberb, Sub zveltul tors sta şoldul in curba lui bogată, Pe chipu-i brun, sălbatic, lucea un fard superb. Şi lampa, cu încetul, se îndură să moară, Şi doar din vatră jarul uşor mai clipocea, Stingîndu-se-n suspinu-i, cînd îumina-ntr-o doară Şi pielea-i ca arama în singe se-mbăta! EPAVE

METAMORFOZELE VAMPIRULUI

Femeia.-n timpu-acesta, se zvîrcolea sălbatic, Asemeni unui şarpe dansînd peste jăratic Şi frărnîntîndu-şi sinii încorsetaţi, abia, îmi gifîia cuvinte într-o mireasmă grea: — «Am buze dulci ca fraga, şi am acea ştiinţă De a topi-n plăcere bătrîna conştiinţă, Zvînt lacrimile toate pe gurguiaţi-mi sîni, Şi-i fac, precum copiii, să rîdă, pe bătrîni, Căci, pentru cei ce goală mă văd, şi fără voaluri, Sunt lună şi sunt soare, şi stele peste valuri! Aşa-s de pricepută în voluptăţi, fierbinte Ştiu palmele-mi oriunde bărbaţii să-i alinte, Şi-abandonîndu-mi sînii, cu patimă mi-i gustă; Timidă sunt, lascivă, fragilă şi robustă, încit în patu-n care se leşină-n plăceri, Neprihăniţii îngeri ar năvăli din cer!» Cind oasele-mi sărmane de măduvă mi-a stors Şi, vlăguit, spre dînsa iar chipul mi-am întors Şpre-ai da o sărutare de dragoste, vai, mie, Un pîntec văzui, doară, plin-ghiol de murdărie! O spaimă ca de gheaţă privirile mi-a stins,Iar cind, o clipă-n urmă, lumina m-a cuprins, Alături, chiar pe locul hidoasei întrupări De slnge îmbuibată şi fără-asemănări, Văzui frînturi de oase puţind mucegăite, tn scrişnet de morişcă, săltlnd înnebunite, Ca tabla ruginită izbită-amar de vînt In nopţile de iarnă cu monştri pe pămînt. ( 201 )

GALANTERII GALANTERII

HAVUZUL Ţi-s ochii obosiţi, iubită! Inchide-i şi rămii aşa De nepăsare, liniştită Plăcerea a ţi-o distila. Afară murmură havuzul

Şi noapte, zi, făr'de răgaz, Cu taină-ţi mingiie auzul Continuîndu-mă-n extaz. Jerba se desfiră In mii de flori, Phoebe Ie prefiră Cu vii culori, Cad ca dintr-o liră Stropii sonori. La fel şi inima-ţi se-avintă Incendiată de plăceri, Iar cerul vast n-o înspăimintă Cu neştiutele-i puteri. Apoi, scăzînd ca înspre moarte, Tristeţi ce-n unduiri se sting, Mi-adună-n suflet clipe sparte Pe panta timpului năting. Jerba se desfiră In mii de flori, Phoebe le prefiră Cu vii culori, Cad ca dintr-o liră Stropii sonori. ( 203 ) CHARLES BAUDELAIRB

O, tu atîta de frumoasă, Cînd aplecat spre sinul tău Ascult cea undă mîngiioasă: Havuzul suspinind mereu! Şoptiri in arbori, lună plină în vuiet ape, şi-mprejur Melancolia ta senină Oglindă-a dorului meu pur. Jerba se desfiră în mii de flori, Phoebe le prefiră Cu vii culori, Cad ca dintr-o liră Stropii sonori. GALANTERII

OCHII BERTHEI Nu vă sfiiţi de ochii cei mai făloşi din lume, Voi, ochi ai mîndrei mele, din care se strecoară O nu-ştiu-ce minune ca Noaptea de uşoară, Vărsaţi asupra-mi bezne ţesute in parfume! Ochi mari ai dragei mele, mistere adorate, Cu magicele peşteri mereu v-asemujesc Acolo, printre umbre letargice, tînj^sc în vagă licărire comorile unate! Privirea ta, iubito, tăcută, adîncă, vastă, Ca Noaptea-i, fără margini şi străl^nd ^ g^ Iubirea şi Credinţa arzînd, aceeaşi ste3) Ce pîlpîie-n adincuri, voîuptuoasă, casta. ( 205) CHARLES BAUDELAfRE

IMN

Preascumpei, preafrumoasei care în sînge îmi străluminează, Icoana mea netrecătoare, Salut a nemuririi rază! E răspîndită-n viaţa-mi toată Ca sarea în văzduhul mării, în sufletu-mi avid înoată Şi varsă gust etern cîntării. Mireasmă proaspătă-n tăcerea Ungherului care ne-ascunde, Cădelniţă arzîndu-şi mierea în taina nopţilor profunde, Cum, dragoste fără prihană, Să-ţi cint minunile acele? Tu, bob de mosc, ascunsă rană în miezul nemuririi mele! Preabunei, preafrumoasei care Mi-e bucurie-n vîrf de soarte, Icoana mea netrecătoare, Salutul meu în peste-moarte! ( 206 )

PROMISIUNILE UNUI CHIP Îmi plac, frumoasă brună, sprincenele-ţi arcate, Din care mari tenebre se ivesc, Iar ochi-ţi de tăciune îmi toarnă-n gînd păcate Ce nu-s funebre, ci mă fericesc, Fiindcă ei sunt asemeni cu părul tău de noapte, Ca o pădure, firea-ţi podobind, Ochi tinjitori, spre ochi-mi luciră-aceste şoapte: «Amant al muzei plastice fiind, Urmează-ţi deci speranţa ce ţi-am ivit-o-n sînge Cu gusturile ce le profesezi, Şi vei putea de-ndată să ţi le poţi ajunge: De la buric la pulpe, să le vezi; Da, vei găsi în vîrful celor doi sîni-minune, De bronz, două medalii largi, ca-n vis, Şi sub un pîntec neted, sublimă goliciune, Pictat în tonul palid-indecis, O, pajişte de lină bogată, soră buna, Acestor plete mari ce le adori, Dulce,-ondulată, deasă, care in ea adună Cea Noapte fără stele, numai nori! ( 207 ) CHARLES BAUDEIMRE

MONSTRUL sau ÎNSOŢITORUL UNEI NIMFE MACABRE Tu, sigur, nu te-asemeni, scumpa mea, Cum zice Veuillot, cu o brinduşă, Chiar dacă-amoruri, jocuri, faimă rea, Te fierb şi-acum, bătrînă căldăruşă! Se duce prospeţimea, scumpa mea, Copilă-mbătrînind cu anii! Iată, Ca nişte caravane în tumult Ţi-au scris pe faţă lustrul fără pată

A lucrurilor folosite mult, Ce încă sunt seducătoare, iată! Verdeaţa celor patruzeci de ani Nu-i monotonă încă, nici tardivă; Prefer ai Toamnei struguri dolofani Decit, în Mai, o floare costelivă! Nu, nu mă obosesc trecuţii ani! Căci incă are haz scheletul tău, El, mai păstrindu-şi graţiile sparte; Orbitele-ţi, ca solniţe de hău, Mă pipărează cu tăceri aparte; Da, încă are haz scheletul tău! Ridicolii amanţi mă tasă rece, Cu tot melonul lor ca un dovleac! Cind mina mea pe umeri-ţi petrece, Chiar Solomon îmi pare mai sărac (208) GALANTERII

E părul tău o cască albăstrind, Umbrind la fruntea ta de luptătoare, Ce nu gindeşte şi-încă ne-roşind Prin spate se salvează de pudoare Pe sub zulufii căştii albăstrind. Sunt ochii tăi asemeni cu noroiul, în ei lucind ceva ca de spital; Ci fardul gros acoperindu-ţi boiul Le dă deodat' un aer infernal! Sunt ochii tăi mai negri ca noroiul' Desfrîu total într-un total dispreţ E gura ta amară, şi provoacă; Această gură încă-i rai semeţ Şocîndu-ne cu vinovata-i joacă Desfrîu total într-un total dispreţ! E muşchiulos piciorul tău, îmbie Cînd urcă pe-nălţimi, peste vulcan, Chiar dacă o zăpadă subţirie Dansează-afurisitul ei cancan; Ce muşchiulos piciorul tău îmbie! Dar pielea-ţi aspră-i şi ne-alintoasă, Precum o are un jandarm bătrîn Ne-mai-ştiind sudoarea voluptoasă Cum făr'de lacrimi ochiu-ţi este spin (Şi totuşi ea mă cheamă alintoasă!) II

Tu, proasto, drept la Dracu te vei duce! Şi-aş merge, zău, cu tine, bucuros, Dar zboru-ţi cu aripile-i năuce Mă Inspăimîntă, e prăpăstios. Deci, singură la Dracu te vei duce! 15 Ch. Baudelairi

( 209 ) CHARLES BAUDBLAIRE

Genunchii mei, rărunchii şi plăminii Mă-mpiedică omagiu să închin Acestui zeu, cum merită stăpinii. «Vai! vai de noi, pâcatu-i asasin!»

Se tinguie genunchii şi plăminii. Oh! sincer, sufăr, clipa greu m-apasă Că nu pot merge-acolo la Satan, Spre-a te vedea, cind bese cu pucioasă, Cum ii săruţi sdrbavnicul organ! Oh! sincer, sufăr, clipa greu m-apasă! Tu, chin aprins! cit sunt de Întristat, Cu torţa, de-a nu-ţi fi însoţitorul Acolo,-n iad, că m-am concediat, Ah, scumpa mea, poţi fi judecătorul: Mă chinuiesc şi sunt prea-intristat, Fiindcă de-atita vreme te iubesc, E logic, deci! Şi, în concluziune, Vreau, Răului esenţa să-i găsesc: Fii tu, perfectul monstru, stricăciune; Ah, da! bătrîne monstru, te iubesc!

INSCRIPŢII VERSURI PENTRU PORTRETUL D-LUI HONORE DAUMIER

O, cititor! îţi prezentăm un tip De înţelept, ce-n arta lui subtilă Ne-nvaţă să privim al nostru chip Rlzind, dar şi plînglndu-ne de milă. E un satiric, un zeflemitor, Şi dăruirea cu care pictează Răul din jur cu numerosu-i cor A inimii frumseţe îi probează. Nu-i rîsul lui grimasă din Melmoth Sau din Mefisto care se răsfaţă Sub torţa lui Alecto peste tot Vin pîrjolind, dar care ne îngheaţă, E rîsul său de veselie, dar Nu e decît durere şi povară Averea sa, ce strălucind cu har, Stă semn în bunătatea lui amară! (212 )

— INSCRIPŢII

LOLA DE VALENCE Atitea fete mîndre, oriunde şi oricînd, Prieteni, şi dorinţa e-n permanent balans; Ah, strălucitul fannec al Lolei de Valence, Bijuterie rară in negru-roş arzind! (213) CHARLES 1AUDEI AIRE

PE CEAŞCA, IN ÎNCHISOARE, A LUI EUGENE DELACROIX Întemniţat poetul, bolnav şi chinuit, Călcind pe manuscrise cu pas împleticit, Măsoară c-o privire aprinsă de teroare A ameţelii scară şi sufletul ii doare. îmbătătoare risuri, vuind in puşcărie, Prea-stranii şi absurde l'-invită la trezie; In preajma-i Îndoiala şi Frica strălucesc Ridicol, prea hidoase, cu mersul nefiresc. Un geniu sub tăcerea cu ziduri ticăloase,

Şi ţipete-n adîncuri, şi spectre fioroase Involburate-n roiuri, auzu-i ameţindu-1, Biet visător, oroarea îi locuieşte gîndul; Iată-ţi emblema, Suflet, cu visurile-n ceji: Realul te-năbuşă cu groaznicii pereţi! (214)

g

PIESE

it( DISPARATE CHARLES BAUDELA1RE

GLASUL Pruncie-n dulce leagăn! biblioteca plină Sta-n juru-mi ca un Babei de tomuri, acolo Cenuşa latiniei şi pulberea elină Se-amestecau, iar eu doar cît un in-folio. Un glas de din adincuri şoptea cu viclenie: «Pămintul e o tortă zimbind îmbietor, Şi pot să-ti dau plăcerea cu zarea aurie A poftei fără saţiu, ce n-am să ţi-o măsor.» Alt glas, ce tainic însă! rostea a lui dorire Aleasă precum vintul într-un tărim avut: «Oh, vino să pătrundem in cea călătoare De vis fără de seamăn şi nemaicunoscut!» Da, glasu-acesta, parcă, îmi alinta auzul, Inspăimîntindu-1 totuşi cu necuprinsul lui, Ci i-am răspuns: «Să mergem!» De-atunci mi-e călăuzul, E-a mea fatalitate, e rana zborului, Cum o numesc. Dincolo de-acest decor de viaţă, Abis şi-ntunecare in zorii săi trufaşi, Ciudate lumi, distincte mi se rotesc în faţă, Cind eu tirăsc aspide muşclndu-mă de paşi. De-atunci precum profeţii ador asprimea mării, Pustiul, cu tandreţe, mi-1 fac eu însumi dar, Şi rîd în zi de doliu, vărs lacrimi sărbătorii, Iar gustu-mi pare dulce cind beau un vin amar. Tot căutind la ceruri ades îmi lunec pasul, Şi iau ca fapte-aievea tot felul de minciuni; «Cei înţelepţi, şopteşte din tainiţa sa glasul, N-au visuri de minune cum au acei nebuni!» <216> PIESE DISPARATE

NEPREVĂZUTUL Cînd tatăl său, de viaţă, in chin se despărţea, Trist, Harpagon, privindu-1, sta frămintat de ginduri Şi-ntrebător, în sine, neliniştit zicea: «Avem, pentru sicriu destule sclnduri?» Şopteşte Celimena: «M-a izvodit frumoasă, Cu inima curată, chiar bunul Dumnezeu.» — Inima ei! Supusă-i la fumul de pucioasă în iad: jambon uscîndu-se mereu! Un scrib, un biet opaiţ dorindu-se făclie, Sărmanului, pe care cu scrisu-i 1-a-necat,

Ii spune: «Unde-1 vezi tu pe Cel ce totul ştie, Pe Domnul cel de tine lăudat?» Dar, decît toţi mai bine un desfrinat se-arată, El cască pe-ndelete, fiind ce poate fi: Neputincios şi leneş: «Ah! m-aş dori o dată Un virtuos, dar nu ştiu-n care zi!» La rîndu-i, orologiul, cu voce joasă-ngînă: «E putred osînditul! Ce rost să-1 mai previn? Orb, surd, fragil e omul, ca un perete pînă li prăbuşesc insectele-n destin!» Şi apoi vine Cel ce cu toţi îl negară, El, mindru şi sarcastic cuvintă: «V-amintiţi Că-n liturghia neagră din fiecare seară Din vinu-mi aţi băut preafericiţi! (217 ) CHARLES BAUDELAIRR

In sufletele voastre mi-aţi înălţat altare Şi-aţi sărutat in taină chiar fundul meu murdar! Satana sunt! iar rîsu-mi învingător şi mare, E slut ca lumea-n chipul său hilar! Cum aţi putut deci crede, făţarnici demascaţi, Maestrul să vi-1 rideţi, să-1 înşelaţi la joc, Plăcindu-vă preţ dublu pe viaţă să-ncasaţi, Aicea, aur, dar şi-n cer un loc? E dreptul la răsplată: bătrin e vlnătorul, Şi-a stat atît la pindă să-i cadă prada-n la). Prin marile desişuri vă voi purta în zborul, Ciraci ai bucuriei fără saţ, Prin marile desişuri din munţii fără seamă, Prin a' cenuşii voastre mormane drum tăind Spre un palat cit mine de-nalt şi fără teamă: Un bloc din piatră dură, strălucind; Căci e făcut din trupul păcatelor mulţimei: In el, dureri, orgolii şi glorii am închis!» In acest timp, un tnger din cer, deasupra crimei Izbinda o suna, din paradis, Acelor ce cuvîntă cu inima: «Părinte, Slăvit să fie biciul, Durerea ce ne-o dai! Stau sufletele noastre în mîinile-ţi preasfinte, In grija-ţi care pentru om o ai». Şi-al trimbiţei clnt mindru legănător mingiie

Amurgurile-acestea cu sfîntul lor cules, Extazul ei pătrunde ca fumul de tămîie In cei ce cîntă Domnului ales. PIESE DISPARATE

RĂSCUMPĂRAREA Spre-a ne plăti vecia ceţei Ogoare două ni s-au dat, Şi le muncim neîncetat Cu fierul minţii îndrăzneţe; Trudind să crească trandafirii Iar bobul trup să bage-n spic, Noi stoarcem frunţii pic cu pic Sărată lacrima trăirii. E Arta un ogor, Iubirea E celălalt; tîrziu, cindva,

Cînd totul se va judeca, Spre a-mblînzi dumnezeirea, Va trebui s-avem prea-pline Hambare şi noian de flori Cu nestemate în culori Şi Îngerii ne vor susţine. CHARLES BAUDELAIRE

UNEI MALABAREZE Picioarele-ţi sunt tot ca şi miinile de fine, Iar coapsele-îi, prelunge, pe-o albă-ar prinde-o bine; Artiştii te admiră, căci ochii tăi, regină, Mai negri-s decit pielea de întuneric plină. tn ţară ta, ce Domnul ţi-a dat-o, pururi caldă, Ai grijă ca luleaua stăpînului să ardă, In sticle apă rece să torni şi-arome dulci, De lingă pat ţînţarii sîcîitori s-alungi, Şi dis-de-dimineaţă, cînd frunzele dau glas, De la bazar să cumperi banane şi-ananas. Desculţă, ziua-ntreagă, tu umbli şi visezi Tot fredonind vrun cintec străvechi, malabarez, Iar cind coboară seara de purpură-n tăcere, Pe vechea rogojină odihna iar te cere, Şi-n somnu-ţi se adună, în stoluri, colibri, Şi, floare adormită,-i înveţi a înflori. De ce, preafericito, vrei tu să mergi în Franţa, Unde mulţimi de oameni işi chinuie speranţa, Şi-ncredinţîndu-ţi viaţa matrozilor străini Să-ţi laşi pe totdeauna roz-albii tamarini? Te văd: abia-mbrăcată în muselini uşoare, Pe străzi întunecate sub ploaie şi ninsoare; Ah, cum vei plînge traiul de-aici — un tainic fum Şi prinsă in strlnsoarea corsetului de-acum, Prin glodurile noastre va trebui, ah, da, Pe-o pline amărită să vinzi splendoarea ta, Privind cu-ndurerare topindu-se sub cer Fantoma tristă-a unui pierdut cocotier! ( 220 ) (^ BUFONERII.

BUFONERII CHARLES■AUDBLAIRB

LA DEBUTUL AMINEI BOSCHETTI LA TEATRUL DB LA MONNAIB, BRUXELLES

Amina zburdă, cîntă, suride fericită, Jar Welche: «Pentru mine, parc-ar vorbi-n sanscrită; V crîngurilor nimfe, ivite efemer, Le ştiu doar din Montagne-aux-Herbes-potageres!» Pictorul său minune-i şi ochiul clematită; Delir ne toarnă-n suflet: Amina-i o ispită; Iar Welche: «Miocinoase-s deliciile şi pier! Nevastă-mea se poartă cu mult mai auster.» Ah, voi nu ştiţi: silfida cu pasul triumfant E-n stare să-1 Înveţe chiar vals pe elefant, Pe barză veselia, pe bufniţă să rida, Ci Welche strigă: «Huideo!» cu limba lui cea hidă:

Ca şi cind, dacă Bachus bourgogne vrind să-i ofere, El, monstrul, ar răspunde: «Mai mult mi-ar place-o bere!» (332) BUFONERII

DOMNULUI EUGENE FROMENTIN A PKOPOS DE UN NEPOFTIT, CARE SE CONSIDERĂ PRIETENUL SĂU

Mi-a spus că e foarte bogat, Şi că holera-1 ocoleşte; — Că aurul şi 1-a-ncuiat, Că, Opera, o preţuieşte; — Că e nebun după natură, Asemeni domnului Corot; — Că, încă, nu avea trăsură, Ci-i va veni cu cai cu tot; — Că marmură şi cărămidă Şi grinzi în negru, stîlpi bronzaţi îi plac, şi-n fabrica-i solidă Are trei meşteri decoraţi; — C-ar poseda, în plus de case, Douăzeci-mii acţiuni la Nord; Că, pe un fleac, işi procurase Rame cu marca Oppenord; Că s-ar fixa chiar in Luzarches, Unde nimic n-are măsură, Şi că In Piaţa Patriarhii A dat o mare lovitură; Că soaţa nu şi-o mai iubeşte, Nici mama; — dar credea, şi e Un suflet ce se veşniceşte, Că 1-a citit pe Niboyet! CHARLES BAUDELAIRE

— Că-i pentru dragostea de-o noapte, Că-n Roma, loc de plictiseli, O doamnă cu aprinse şoapte, Se-ndrăgostise grav de el. Timp de trei ore şi jumate Ast vorbăreţ de prin Tournai Mi-a spus rapid viaţa-i toată, De parcă mintea-mi nu mai e. Ar fi să-mi bat o lună gura De suferinţa mea să-ţi zic; Şi mă gîndeam struhindu-mi ura: de-aş putea dormi un pic!» N-am îndrăznit măcar să miaun, Cum nici să pleci, cînd vrei, nu poţi, Şi fundul mi-am frecat de scaun, Visînd, in ţeapă să-1 cocoţ. Bastogne se cheamă acest monstru, Fugind de biciul meu, şuvoi; Eu, in Gascogne, să-mi aflu rostu, In apă ineca-mă-voi, Dacă-n Parisul cu-ale sale — In care toţi se-ntorc, la ce!?— ti voi mai intîlni pe cale Pe nătărăul din Tournai.

Bruxelles, 1865 BUFONERII

UN CABARET VESEL PE DRUMUL DE LA BRUXELLES LA UCCLE

Tu, cel nebun după schelete Şi alte detestate-nsemne, Condimentînd plăceri, pesemne (Ce-au fost în fapt nişte omlete!), O, Monselet, bătrin hai-hui! «tn faţa cimitirului», Această insolită firmă Din nou in gindu-mi te confirmă. 16 Ch. Baudelaire

( 225 )

ALTE FLORI ALE RÂULUI ALTE FLORI ALE RĂULUI

EPIGRAF PENTRU O CARTE BLESTEMATA Tu, paşnic cititor, bucolic, Naiv şi sobru, şi uman, Azvirle-acest saturnian Scris orgiac şi melancolic, Capcana stilului retoric De n-o cunoşti de la Satan, Iţi voi părea nebun! E-n van! Azvîrle scrisu-mi alegoric! Dar dacă, totuşi, vei porni Tăcut a-mi pipăi abisul, Citeşte-mă, spre-a mă iubi; Tu, care-ţi cauţi paradisul Şi-n suflet patimile-ţi gem Deplînge-mă!... Sau te blestem! CHARLESBAUDELAIRE

EXAMEN LA MIEZUL NOPŢII

Cînd miezul nopţii bate iar, Ne întrebăm, privind la ornic, Timpul de azi, de ne-a fost spornic, De n-a trecut, cumva,-n zadar: — Astăzi, o zi predestinată, Vineri, în treisprezece, da, De ne mai amintim, cumva, Pe via}a noastră-am pus o pată, Căci pe Isus l-am ponegrit, El, între dumnezei preabunuî, Şi — parazit sugînd stăpinul — Un Cresus tîmp ne-a ghiftuit; Pentru plăcerea ăstui monstru, Satanei stînd cirac intim, Scuiparăm peste ce iubim Şi-am lăudat urîtul nostru; Iar celui slab călăi am fost,

Aşa robindu-ne trufiei, Şi imnuri am cintat Prostiei Cu fruntea ei de taur prost. Apoi, Materiei cumplite, Sărutul, în genunchi, i-am dat, Şi, încă,-ain binecuvîntat Putreziciunea ce ne-nghite. In fine, pentru-a-năbuşi Cea ameţeală în delire, Sfoi, preoţi vanitoşi ai Lirei, (228) ALTB FLORI ALE RĂULUI

Glorificaţi spre-a împlini Beţia-n tainele-i funebre, Fără de- chef, mincind siliţi, Să stingem lampe, istoviţi Să ne ascundem în tenebre! CHAKLBS BAUDELMRB

MADRIGAL TRIST

Nicicum nu-mi pasă dacă eşti cuminte! Fii tristă! fii frumoasă! Iăcrămînd Ţi-adaugi farmec celei dinainte Cum fluviul acelui şes fierbinte Şi cum furtuna florilor gemind. Şi, de pe chip, de-ţi cade bucuria, Mihnirea, da, mai mult ţi-o îndrăgesc; Sau cind dureri spre tine-şi vor stihia, Cind, orb, trecutu-şi varsă nebunia Peste-acest azi ce vreau să ţi-1 sfinţesc. Mi-eşti dragă, da, cind ochi-ţi mari revarsă Ca sîngele fierbinte, apa lor, Şi te mingii cu mina-n doruri arsă Cind spaimele te-nvăluie şi par să Ţi-agonizeze trupul poftitor. Iţi sorb, dumnezeiască voluptate, Ca imn de taină, delicios şi rar, Zvîcnind, suave, gemetele toate, Iar lacrimile strălucind, agate Iluminează-n inima-ţi de har! II

Da, ştiu acum că inima ta geme, Din sine alungind mai vechi iubiri Ce încă ard In forja lor poeme, O30) ALTE FLORI ALE RĂULUI

C-ascunzi 'n suflet — veşnice-anateme — Trufii ce izvorăsc nefericiri; Dar cită vreme visurile tale N-or oglindi in ele un infern, Si ca într-un coşmar cu-adîncă vale, Visind otrăvuri, săbii şi pumnale Cu ce iubire ţie se aştern, Cu frică deschizind celui de-afară, Descoperind urîtul peste tot, Zbătîndu-te acum şi-a multa oară Spre-a nu simţi, cumplit, c-m te-mpresoară Dezgustul lumii, marele despot,

Nu vei putea, regină Înrobită Ce mă iubeşti cu spaimă, ca pe-un zeu, In noaptea de orgie, îngrozită, Să-mi spui, cu sufletul ţipînd, rănită, «Sunt eu stăpina ta, Stăpinul meu!» CHARLES BAUDELAIRE

AVERTIZORUL In cugete, şi eu şi tu, Purtăm o viperă ce creşte Şi stînd ca pe un tron, zeieşte, Cînd spunem: «Vreau!», ea zice: «Nu!» Iar ochii de ţi-ai cufundat In al plăcerilor păcat, Ea şuieră: «Ţi-ai dus povara?» De faci copii, ori pomi plantezi, De scrii poeme sau sculptezi, Te-ntreabă: «Apuca-vei seara?» Fie că-ncerci, ori speri mereu Nu poţi petrece un moment: Fără-acel crud avertisment Al viperei din eul tău. (232) ALTE FLORI ALE RĂULUI

RĂZVRĂTITUL Un înger ca un vultur din ceruri se avîntă, Pe păcătos îl prinde cu miinile de păr Si-1 scutură spunîndu-i: «Să crezi in legea sfîntă! Sunt îngeru-ţi de pază! Minune şi-adevăr! Vei îndrăgi de-acuma, cu-ntreaga ta fiinţă, Săracii, răii, proştii, schilozii — negru val!— Cu-a tale milostenii şi veşnica-ţi căinţă Pentru Isus aşterne covorul triumfal. Aceasta e Iubirea! Cit inima-ţi e trează, Extazul reaprinde-ţi, la Domnul genunchează: Sublimă Voluptate-i, şi doar cei buni o au!» Si îngerul certîndu-1 din dragoste adincă, Pe-afurisit, cu pumnii, îl mîngiie şi încă; Dar pururi osinditul răspunde: «Nu! nu vreau!» (233 ) CHARLES BAUDELAIRB

DEPARTE MULT DE-AICI Căsuţa parcă e sfinţită Şi-n ea o fată prea gătită în linişte, şi pregătită, îşi răcoreşte fragezi sinii Cu fluturarea blîndă-a mînii Şi-ascultă plinsetul fîntînii; E Dorothea! şi-o găsesc Blînd imnul apelor din zare Şi-aripa vîntului ceresc Şi sufletul i-1 podobesc. Oe sus in jos cu grijă mare îşi unge trupul său zeiesc Cu miruri: sfîntă miresmare — Iar într-un colţ se stinge-o floare. (234) ALTE FLORI ALB RĂULUI

RECULEGERE Durere, fii cuminte, reintră-n calm, frumoasă, Doreai să vină Seara; priveşte-o cum coboară: Peste oraş, tăcută, o atmosferă joasă, Dind unora odihnă, la alţii grijă-amară. tn timp ce gloata lumii de vechi plăceri setoasă Se lasă biciuită ca de-un călău, ocară Si remuşcări culege — serbare vicioasă — Durerea mea, dă-mi mina şi să fugim, fecioară, Departe. Iată anii cei morţi cum se arată Pridvoarelor de ceruri, in haină demodată, Din ape-adînci Regretul, surîs opalescent Şi Soarele se stinge sub arcul unui nor; Da, draga mea, e noaptea sosindu-ne uşor Precum un lung linţoliu sosind din Orient. CHARLES BAUDBLAIRB

ABISUL Pascal şi-avea abisul in propria-i trăire, — Vai! totul un abis e: dorinţă, vis, cuvint! Şi am simfit adesea al Groazei aspru vint Cum părul îmi ridică, nebună-nvîlvorire. Sus, jos şi pretutindeni, adine, peste pămint, îngrozitorul spaţiu ce-i fără de oprire... Cu inţeleptu-i deget şi-a lui neprihănire îmi desemnează Domnul coşmaruri peste cint. Chiar somnul mi se pare un puţ enorm ce-ascunde Orori nedefinite ducind spre nu ştiu unde; Şi oricare fereastră mă zvîrle-n zări enorme. Da, sufletu-mi, ce pururi e chinuit de toate, Rîvneşte-a nefiinţei insensibilitate; — Ah! de-am ieşi o dată din Numere şi Forme! ( 236) ALTE FLORI ALB RĂULUI

TÎNGUIREA UNUI ICAR Sunt fericiţi, sătui, uşori, Amanţii fetelor pierdute, Cind mie braţele mi-s rupte Fiindcă-am strîns cu ele nori. Voi, sori fără asemănare, Care-n adine de cer luciţi, în ochii mei de voi orbiţi Doar amintirea mai tresare. Zadarnic spaţiului voii Să-i aflu miezu-n tainic joc, Sub nu ştiu care ochi de foc Aripa mi se nărui, Şi ars de dorul meu zeiesc, Nu voi avea onoarea sfîntă, Genunea care mă-nmormîntă Cu numele-mi s-o-nveşnicesc. (237) CHARLES BAI

LA1RB

CAPACUL Oriunde-1 poartă soarta, peste uscat sau mare, într-un tărîm fierbinte, ori sub un soare şters, Ca slujitor al Crucii sau întru Desfrînare, Biet cerşetor, sau Cresus vestit in Univers, C-o minte mai înceată, ori mult-iscoditoare,

Din sat sau din cetate, pribeag în veşnic mers, Pe om îl paşte pururi a tainelor teroare Şi cată-n sus cu spaimă, spre-un bănuit advers. Acolo, Cerul! Criptă cu-naltul strivitor, Plafon cu luminaţii de operă, decor, Şi sîngerînd actorii dansează-a nesfîrşire; Speranţă pentru schivnici şi iad pentru cei răi, O, cer! capac ce-acoperi cazanul cu văpăi In care fierbe, vastă, mărunta Omenire. (238) POEMB DIN PRIMA EDIŢIE POSTUMĂ

POEME DIN PRIMA EDIŢIE POSTUM^ CHARLES BAUDELAIRB

RUGA UNUI PÂGÎN Ah! nebunia nu-ţi opri; Cu flăcări inima-mi străbate, Tortură scumpă, Voluptate! Diva supplicem exaudi! Zeiţă răspîndită-n aer, Adincul spre-a mi-1 încălzi, Topeşte-mi amorţitul vaier Şi-un imn de-aramă-ţi voi porni. Fii, Voluptate,-a mea regină! Şi-o* mască de sirenă-ţi pune De carne şi de catifea, Sau dă-mi odihna cea deplină In vinuri mistice, nebune, Şi fii mereu fantoma mea! (240) POEME DIN PRJMA EDIŢIE POSTUMĂ

LUNA JIGNITA O, Lună, tu, pe care te adorau părinţii, Regină de azururi, cu strălucit serai De stele-n podobire urmindu-te, alai, Tu, Cynthie bătrînă dlnd farmec suferinţii, Mai vezi, trudiţi, amanţii în somnul lor de rai Cu gura-ntredeschisă uşor zimbindu-şi dinţii? Sau pe poet in veghe storcind puterea minţii? Ori cum se-mperechează năpirci sub ciumăfai? Sub dominoul galben, cu pasul clandestin, Mai mergi, precum in veacuri, din seară pină-n zori, Endymion aşteaptă, să-i dai al tău suspin?... — «Pe maică-ta, copile al unui veac de-orori, O văd stînd la oglindă, cu trupul gîrbovit, Privindu-şi jalnic sinul cu care te-a hrănitj». .17 Ch. Baudelaire

( 341 ) CHARLES BAUDELAIRB

PIPA

PĂcn

DUPĂ LONGFEIXOW-

Atunci, Gitche Manito, Stăpînul mare-al Vieţii, A coborît puternic din zarea dimineţii la verdea şi imensa cimpie cu coline; La Rouge Camere, semeţ, pe-nalte stînci, Lumina dominind-o şi spaţiile-adinci Sta drept, şi vast, şi mîndru, şi-ncrezător ia sine. Pentru-a chema la sfatu-i popoare numeroase Precum nisipul mării şi ierburile joase, Cu mîna-i de-ndrăzneală, o stincă-a smuls, avan, Şi-a meşterit o pipă superbă pe măsură; Dintr-un buchet de trestii cu falnică statură A luat pe cea mai lungă spre-a face-o nalt burlan. Şi coaja unei sălcii a rupt cu mina Sa El, Creatorul Firii, luleaua a-ndopa, Şi-acolo, în picioare, ca felinar astral Aprinse Pipa Păcii. Şi stlnd în pisc stincos El a fumat; lumina îl podobea frumos. Popoarele zăriră, deci, marele-i semnal. Şi fumul sfint, ca blinda coloană miresmată, In dimineaţa calmă se arătă pe dată, Fiind, la începutu-i, ca brazda cenuşie, Apoi albastru abur se arginta treptat Şi se mărea întruna urcind neîncetat De-ajunse să se spargă în bolta azurie. ♦

( 242 )

POEME DIN PRIMA EDIŢIE POSTUMĂ

Abia ghicite virfuri a' Munţilor Stîncoşi, Mari, nordicele lacuri cu ţărmii viforoşi, Chiar valea Tawasentha ce-i raiul pămîntesc, Şi codrii Tuscaloosa se-nmiresmind aparte, Toate şi toţi văzură imensul fum departe Urcind in dimineaţă cind zări se rumenesc. Profeţii cuvintară: «Vedeţi această bandă De fum, care-i asemeni cu mina ce comandă, In lină înălţare şi soarele l-ascunde? Gitche Manito este pe toţi Stăpînitor, Prin acest fum de taină el spune tuturor: «Voi, luptători, la sfatu-mi, veniţi de orişiunde!» Prin patru părţi de zare prin care umblă vîntul, Peste cîmpii şi ape prin care taie gindul, Războinicii din triburi semnalul au zărit, Spre Camere Rouge, spre fumul ca un glas, Tăcuţi se îndreptară in acel mare ceas, Acolo, unde Gitche Manito-a poruncit. Toţi, echipaţi de luptă cu indîrjite chipuri Înaintau prin verdea prerie, ca nisipuri împestriţaţi, ca-n toamnă, pădurea ruginită; Şi ura, care pururi în lupte-i încleştase Şi în străbunii vajnici ca flacăra dansase, Le-incendia privirea şi rămineâ cumplită. Da, se-ncontrau prin ura străveche şi riătingă, Şi Marele Manito, ce nu ştia să plîngă, Privindu-i cu asprime., dar nu cu ochi despoţi, Ca un părinte cărui dezordinea nu-i place Dorind ca veşnic fiii săi să trăiască-n pace,

Iar el, Gitche Manito, părinte bun la toţi, Puternic, mina dreaptă o-.ntinse peste ei, Şi spre-a le domolire minia grea, de lei, Şi-a frunţii fierbinţeală cu umbra palmei sale, ( 243 ) CHARLCSBAUDELA1RE

Le spuse atunci cu vocea de ceruri majestuoase Asemeni unor ape venind tumultuoase Ce cad peste adincuri cu vuiete-abisale: II

«O, seminţie scumpă, eşti plină de păcat! Voi, fiii mei, de-acuma o hotărîre sfîntă Vă dă Gitche Manito, cel care vă cuvîntă, Mai Mare peste Fire, şi care, el, v-a dat Castorul, ursul, renul, bizonul ce vă-nfruntă. Străvechea vinătoare v-o am făcut uşoară; De ce, dar, vînătorul devine asasin? Iar bălţile, cu păsări le-am populat din plin, De ce nemulţumirea şi vorbele de-ocară? Bogaţi sunteţi şi totuşi furaţi de la vecin! Da, mă desgustă-amarnic războaiele-ntre fraţi, Şi ruga, şi dorinţa ca simple întocmeli; Pericolul stă-n toane şi-n veşnice-ndoieli; Ci numai în unire puteţi să vă salvaţi: Trăiţi de-acum în pace şi-n drepte rînduieli. Curînd la voi veni-va din partea-mi un Profet, Spre-a vă-nvăţa Iubirea şi-a suferi cu voi. O sărbătoare-a vieţii sunt vorbele-i şuvoi; Vă lepădaţi dispreţul: e-un înţelept perfect; Ci daţi-i ascultare spre-a nu pieri apoi! Spălaţi-vă în valuri culoarea de pierire. Aici belşug de trestii şi piatră, munţi întregi; Deci, faceţi-vă pipe. Şi fără războire, Fără vărsări de singe, în dulce înfrăţire Fumaţi toţi Pipa Păcii, şi fiţi ai păcii regi!» ( 244 ) POEME DIN PRIMA EDIŢIE POSTUMĂ

UI

Ei, armele de luptă indată-şi aruncară, A sîngelui culoare in valuri îşi spălară, Pe chipurile crude, blindeţea se ivind. Din stincă şi din trestii lulele meşteriră Şi, pricepuţi la toate, le mai şi înfloriră, Iar Spiritul,-copiii şi-i alinta zimbind! Cu sufletu-n lumină plecau spre calme zări, Cind el, Gitche Manito, Stăpin pe-ndepărtări, Prin poarta-ntredeschisă se înălţa la cer — Prin aburii-minune ai norilor de fum Atoateştiutorul urca sublimul drum — Prea-mulţumit de fapta-i: tărie şi mister! CHARLESBAUDELAIRB

LUI THEODOR DE BANVILLE Tu, pletele Zeiţei le-ai înşfăcat c-o mină De duritate plină — ce-altdată te-a-nhăţat — Erai deplin stăpînul, nepăsător bărbat, Acum, stăpina sorţii tirind-o prin ţarină. Ardea un foc in ochii-ţi, acea precocitate

Cu care te-nzestrase mindria de-arhitect: Zidirile în care ai îndrăznit corect Şi anunţau cu fală a ta maturitate. Poete!-al nostru sînge ne părăseşte — faur! — Şi nu din intîmplare cămaşa lui Centaur, Care-i scimbase trupul in chinuri nesătule A fost de trei ori dată prin balele subtile Ale acelor multe şi groaznice reptile Pe care, in pruncie, le-a strîns de git, Hercule! (346)

FÂRÂMITURI CHARLES BAUDGLA1RB

FÂRÂMITURI (VERSURI DESPERECHEATE) ORGOLIU

Îngeri îmbrăcaţi in aur, purpură şi hiacint. Geniul şi dragostea sunt datoriile-mi uşoare. LACOMUL

Rumeg'nd, eu rid de trecătorii flămînzi. Ca un obuz aş exploda De nu aş suge ca un cancer. Noroi am frămîntat şi aur am iscat Avea in ochi puterea ce-n inimă-ascundea. Deşert vivant, Parisul îl alunga mereu, El: neirifrint ca fiara şi liber ca un zeu. Privirea-i, nici timidă şi nici nepăsătoare, Se răspindea in juru-i cu lăcomie mare, Şi nări in fremătare drept griji, ca la artişti Ce opera-şi mîngîie cu degetele, trişti. Da, tinereţea fi-va-ţi bogată-n mari furtuni Ca Zodia Leoaicei cu ochii arzători Ce ne alintă fruntea şi braţele-n sudori, Călătorind în spaţii şi respirind fugos Ea naşte-acele zine cu mersul amoros, ( 248 ) FĂRĂMITURI

Ivindu-le-n oglindă, sterilă voluptate; Ca fructe-n pîrguire a lor virginitate. Dar eu zăresc in ochii adinei, răscolitori, Că inima-ţi nu-i pentru plăpinde sărbători Şi-această frumuseţe ca fierul in tenebre Va re-zidi Infernul cu nesecate febre, Spre a-mplini desfriul cu groaznicele-i guri Şi a-ntrista simţirea .umilelor făpturi. Da, dbborind sub sine molaticele perne Un trup superb ca noaptea odihnei se aşterne Şi somnul podobindu-şi cu un surîs total A spatelui său urmă de pofte chinuit. De-o patimă nebună sta aeru-mpregnat; Ca spre o lampă fluturi se năvăleau, perdeaua Sub nici o adiere, iar sreaşina ca neaua. Era o noapte caldă, o baie a iubirii Tu, îngere puternic pe chipul mîndru-avînd A Iadului pecete sub care te-ai nălţat, Imblîhzitor feroce, in cuşcă mi-ai băgat Spectacol de ruşine cruzimii tale-oricind,

Coşmar în miez de noapte, Sirenă-n totul goală, Tu ce mă-mpingi spre hăul din mine chiar stind drept Purtînd veşminte sfinte sau barbă de-nţelept Spe-a-mi oferi otrava iubirii ce înşală BLESTEM

Bancul de peşti nestăpinit şi dur Şi trecătbarea-ngustă, maelstromul vorace Agită mai domol nisipul sur Decît a' voastre inimi, dînd cerurilor rază; Ele-s o aruncare de nobilă putere < 249 )

Acolo unde farul vedeta luminează Dar care şi ucide moluştele-n tăcere; Şi, încă-a noastre inimi se-aseamănă c-un han La care hămesiţii vislndu-şi masa, patul, La cei ce-s înlăuntru se roagă, ţipâ-n van: Ci tac: studentul, popa, tac: tîrfa şi soldatul; Şi pleacă fără-ntoarceri; ce camere infecte: Război, ştiinţă, amoruri; e-ngust al nostru unghi, E rece vatra; patul şi vinul au insecte Pe oaspeţii aceia eu i-aş servi-n genunchi! SPLEEN FXRXMITUM

SCHIŢA PENTRU UN EPILOG LA A DOUA EDIŢIE

Liniştit ca un înţelept, blînd ca un proscris,... am zis Te iubesc, o, preafrumoaso, tu încîntarea mea... Fără de-asemuire... Orgiile-ţi fără de saţiu şi fără suflet dragostea, Plăcerea ta fără oprire Ca peste tot, în însuşi răul, se-arată fără-a se vedea, Bombele şi pumnalele, izbînzile şi sărbătorile tale, Mahalalele melancolice, Hotelurile tale fastuoase, Grădinile de intrigi pline şi de suspine, Templele tale vomitînt rugăciuni muzicale, Disperările-ţi copilăreşti, ochii de bătrînă nebună, Descurajările tale; Focurile-ţi de-artifiqi, explozive bucurii Care fac să rîdă cerul peste morţi şi peste vii. Viciul tău, prea-venerabil în mătase îmbrăcat Şi rizibila-ţi virtute cu privirile spanchii In extaz spre luxul care îl depling cu-adevărat... Principiile-ţi salvate, dispreţuite legi, Statuile trufaşe cu umerii in ceţuri Şi turnurile tale deasupra strălucind, Reginele-ţi din teatru cu vocile-ndrăzneţe Şi clopote, şi tunuri, orchestre asurzind Şi pietre fermecate zidite-n fortăreţe, ( 251 ) CHARLES BAUDBLAIRE

Şi oratorii care îţi predică amarul, Canalele cu sînge spre Iad tălăzuind, Şi-asemeni cu-Orinocul, pierindu-le izvorul, Şi îngerii tăi încă, bufoni în zdrenţe nouă: în purpură şi aur şi încă-n hiacint,

Voi, toţi, rămîneţi martori de truda-mi împlinită: Perfect precum chimistul şi-n sufletul meu sfînt. Eu, lucrurilor, stors-am esenţa ca un faur: Noroiul tău, priveşte: l-am transformat în aur. POEME DIVCRSE

POEME DIVERSE CHARLES BAUDBLAIRB

POEME DIVERSE Nu-i aşa câ-i plăcut, acum clnd mi te-asameni, în lungă obosire, la fel cu ceilalţi oameni, Să căutăm o clipă spre Răsăritul vieţii Spre-a revedea, departe, roş, pragul dimineţii Şi-naintînd întruna pe cruda noastră cale Să ascultăm ecouri din Încetată vale, Asemeni şopotirii amorurilor noi, Ce Dumnezeu le puse de la-nceput in noi? li

ti place s-o zărească în fustele ei albe, Cind saltă printre arbori cu înverzite salbe, Stîngace-n graţii pure atunci cind işi ascunde Piciorul, dacă rochia-i într-un tufiş se prinde. iu Acolo sus, departe, mai sus de drumul mare Sunt ferme şi vilcele, costişe înverzite Şi, dincolo de ele, păduri in ascultare, Şi pajiştile-alpine călcate-ncet de vite, Iar dincolo de-acestea un Iac precum abisul înconjurat de piscuri, măreaţă-ncremenire; Şi apa doarme-ntruna imbogaţindu-şi visul: Nimic nu-i întrerupe eterna neclintire. (254) POEME DIVEKSE

E mohorît deşertul înalt, cu-auz de ceaţă, Şi totuşi cîteodată se simt, sosind abia, Şoptiri şi lungi ecouri parcă din altă viaţă, Ca un oftat de clopot din zare, d-undeva. Peste-aceşti munţi pe care doar viatul ii sărută, Peste gheţarii veşnici în soare aurind, Şi peste sîînci semeţe, prăpăstii stîod la pindă, Şi-n iezerul in care mor serile pe tind, Sub paşii mei, deasupra-mi, jur-împrejur: tăcerea! Tăcerea de din care ai vrea să te salvezi, Cea veşnică tăcere şi muntele-n paterea Acelui aer tainic; iţi pare că visezi, S-ar zice cum că cerul cu-a lui singurătate Se oglindeşte-n apă, iar stincile străvechi Ascultă-n reculegeri a lor divinitate: Mister sublim spre care noi nu avem urechi. Iar cînd, din intimplare, un nour rătăceşte Şi adumbreşte faţa acelui lac sever Ai crede că vezi umbra, plutind dumnezeieşte, A unui suflet care, încet, pătrunde-n cer. IV

Ah, chiar acuma o ascult

Afară fredonînd uşor Precum un monoton tumult Pe care-n mtne-1 port cu dor; E ea, bâtrîna bocitoare Muză-a sărmanilor, ades Odinioară-n clipe goale, Ne Incintă cu dulce vers! Dar, cu speranţele pierdute, Săracu-i trist şi e supus; (255) CHARLES BAUDELAIRE

Şi m-am gîndit atunci la clte Un bun prieten mi-a fost spus, Plimbîndu-ne în seara caldă: Că-i o plăcere de nescris Să-asculte-aşa o serenadă Cînd chiar plăcerile-s plictis. Aceste melodii umile Minuni sunt inimii sihastre Şi ele vin către febrile Şi grele simţurile noastre. Ferestrele-au rămas închise, Ingrat! dar cine poate şti Cit am visat la cele zise De bunul meu amic Henri! Vai! n-ai plins pentru altul nici pentru tine chiar? Nu te-ai rugat la Domnul: «Tu, iartă-mă, Stăpîne, Nu mă iubeşte nimeni, mi-e inima de ciine! Toţi m-au corupt; şi iată de tine n-au habar!» Căci obosit de lume, de zicerile amare, Fu nevoit, cu ochii-i, să cate spre azur Şi să se adreseze Celui fără-contur Spre-a dărui iubirii, din ceruri, îndurare. Să se-nconjoare acuma de taina cea profundă, Privirea să-şi închidă cind toate îl privesc, Vecinilor nu spună: «Doar cerul îl iubesc», Ci Domnului să zică: «Dă-mi pacea ta fecundă!» La fel, închis de preot, stă templu-n năzuinţă; Cind peste-acoperişuri coboară noaptea-ncet, Cind-gloata se desface de-al străzilor magnet, Se umple de tăcere şi capătă fiinţă. ( 256 ) POBME DIVERSE

VI

Ştiu, ai trecut, adesea, tu, suflet de poet, Prin cîte-un sat mai mare, gătit sărbătoreşte, Cînd cerul şi pămîntul se-mbrăţişau discret: O duminică-naltă, c-un soare ce-aureşte; Clopotniţa vibrează lansînd acel verset, Care pătrunde-n toate adine, dumnezeieşte, Cu elegantă pompă, bătrini şi tineret, Se-ndreaptă către slujba ce-acum se pregăteşte; Fiinţa ta mondenă mişcată-i in adine

De sunete de orgă, de clopote ce plîng, Şi-n inimă, deodată, se-adună un suspin! Cucernicia, iată, în tine se ridică Desferecînd din vreme trecutul tău senin, Şi-n miezu-i, luminoasă, o zi de duminică! VII

Eu nu am ca metresă ilustră o leoaică: Şi-mi dărui puritatea la o mahalagioaică.; Nesuportînd pe cei ce au ochiul furibund, In inima prea tristă odorul îmi ascund. Pantofi, spre-a-şi cumpărare, ea sufletul îşi vinde Şi Dumnezeu, prea-bunul, ar rlde de-aş cuprinde Ungă infama asta pe-acel modest Tartuf, Eu, care-mi vînd gindirea spre-a fi celebru,...uf! S-a viciat, trăznita, şi poartă, deci, perucă: Pe ceafa ei cea albă curg plete, buclă-n buclă; Ne-mpiedecînd, aceasta, săruturi amoroase Să plouă-acum pe fruntea cea cheală-ntre cheloase. 18 Ch. Baudelairc

( 257 ) CHARLES BAUDELAIRB

Chiorîş la toţi se uită ciudata ei făptură Sub gene lungi, umbroase, cum îngerii avură; Ci ochii toţi, avizii, ce-o condamnară greu, Privirea sa ebree n-o vor uita, nici eu! Douăzeci de ani, atit, doar. obrajii i-au căzut De fiecare parte i-atîrnă peste gît, Şi totuşi noaptea-ntreagă mă trage peste ea Şi sunt ca pruncul proaspăt: o sug, o muşc, mă vrea, Şi-i bine că adesea nu are-o para chioară Ca umerii să-şi ungă şi-apoi o subsuoară: O ling eu pe tăcute cu şi mai multă-ardoare Decit Magdala-n patimi a' Domnului picioare. Sărmană creatură, plăcere-n gîflire, De-aşa sughiţuri aspre nu poate să respire, Şi bănui din aceste scurte-opintiri brutale C-a ros, desigur, plinea cea veche prin spitale. Neliniştiţi sunt ochii-i de-a lungul nopţii crude, Crezind că văd alţi doi ochi in uliţele-afunde; Fiind prea primitoare cu falşii săi eroi, I-e frică de-ntuneric şi crede în strigoi. Ba chiar, plăcîndu-i seul, 1-a folosit mai mult Decit savantul, noaptea, pe-al cărţilor tumult, Şi i-a scăzut şi foamea, iar ochii-s brilianţi Cînd ii apar din noapte defuncţii săi amanţi. De o-ntîlniţi, bizară şi împopoţonită Pe-o mizeră stradelă, spre margini, rătăcită, In jos ţinlndu-şi capul de porumbel rănit Tirîndu-şi prin noroaie călciiul dezgolit, Să n-azvîrliţi, de scîrbă, înjurături spurcate Spre faţa prea fardată a bietei nespălate, Căreia chiar Famina, zeiţă şi iscoadă, I-a poruncit a-şi scoate juponu-n plină stradă. < 258 ) POEME DIVERSE

Ei, da! boema asta e tot ce am mai bun:

E perla mea, regina la care mă supun, M-a legănat adesea pe sînu-nvingător Reincălzindu-mi firea cu mucedu-i amor. vni Aicea zace cel ce prea mult iubit de dame, A coborît de tlnăr la ale lui infame. IX

Tu, nobilă femeie cu timpu-n apogeu Fără-a gindi prea multe dormi sau visezi mereu, Şi imbrăcată-n antic strai grecesc, De zece ani încoace, care-au trecut alene Obişnuindu-mi gura cu sărutări viclene Tu îngrijeşti un dor călugăresc — Orgiei preoteasă ai fost, ţi-aduci aminte!? Iar astăzi, neplăcindu-ţi adincurile-ţi sfinte Să-nmugurească într-un pui de om, Alungi, prea-credincioaso, stigmatul alarmant Pe care chiar virtutea cu plugu-i 1-a-mplîntat In plntecul matroanelor, atom. Imberbi, atunci, cu toţii, în bănci mai învechite Decît acele lanţuri, cu mult mai lustruite, Ce-a oamenilor piele frecatu-le-a mereu, Noi ne tiram tristeţea ş-acel dezgust ateu, încovoiaţi sub cerul pătrat, privit cu ură, Bind, zece ani, un lapte de aspră-nvăţătură. E mult de-atunci dar vremea aceea ne-a marcat: Voiam să spargem sensuri la dasicu-nchistat; Profesorii ce nu se-mpăcau cu-a voastre rime, Se prăbuşeau ridicol sub ale noastre scrime, (259 ) CHARLES BAUDELAIRE

lăsîndu-1 pe şcolarul, de-acum învingător, Să-şi urle bucuria in grai latin, sonor. — Care din noi atunci — ah, da, adolescenţa — Precum o oboseală nu i-a simţit prezenţa — Ochiul pierdut în zarea posomorîtă-a verii Sau in înmărmurirea zăpezii, — să nu-1 sperii, Auzu-avid şi sincer, — şi supt în hăituiala, Ecoul unei cărţi sau un strigăt de răscoală? Era mai ales vara, cînd plumbii se turnau, Precum aceste ziduri ce mari tristeţuri au, Cînd fierbinţeala zilei sau picla toamnei reci Iradiau spre ceruri trăirile lor seci, Făcînd să somnoleze-n balcoanele propice Adolescenţii care mai ieri jucau arşice; Sezon de reverie cînd Muza sta din şopot O-ntreagă zi s-audă bătaia unui clopot; Cînd chiar Melancolia, la prînz, cind totul tace, Stă cu bărbia-n palmă ne mai avînd ce face, — Cind ochiul e albastru şi nu religios Ştiindu-se oricine obscen de dureros, — Tirîndu-se abia şi precoce-n plictiseli, Cu fruntea transpirată-n ascunse lîncezeli. — Şi serile bolnave şi nopţile fierbinţi închipuite fete care te scot din minţi, Ivindu-se-n oglindă, — sterilă voluptate, —

Ah, fructele lor coapte, a lor nubilitate, — Ce seri italiene, cînd moale~i neputinţa, — Ce de plăceri viclene descoperă ştiinţa, — Cînd mohorîta Venus, din jilţul ei de nori, Revarsă-n valuri moscul: cădelniţînd candori. — Aşa a fost conflictul, domoale circumstanţe; I-aţi dat drept sfat sonete, l-aţi pregătit cu stanţe, Cum unei cărţi deodată esenţa-i presimţii, Eu am purtat in suflet povestea cu-Amaury. Abisul mistic este de indoială-aproape — Beţia, infiltrată cu-ncetu-n mici etape în mine, ce-n cădere, prăpastia-mi place', Mi-a descifrat sublimul suspin al lui Rene, Şi setea ridicindu-şi mereu tot maţ* bizară, ♦

(260)

_______________________POEME DIVERSE__________________________________

— Adincul meu muncindu-1 emoţia amară. — Am absorbit, prin zile, miasme şi parfume, Şi amintiri defuncte cu-nvăluiri molcume, Şi lunga împletire a frazelor-cabale, — Şi rugăciuni şoptite, mistice madrigale; — O carte voluptoasă, ce nu ştiu de-a rămas. — Apoi, fie-n adincul unui azil retras, Fie sub naltul soare al zonelor'alese, Eternă legănare a valurilor dese, Născinde orizonturi, mereu fără sfirşit, Readucind în inimi divinul dor vrăjit, — Fie-n răgazuri surde a' zilelor de foc, In trîndăvia rece cînd brumele se coc,— Sub fumul de trabuce tavanu-acoperind, — Eu răsfoiesc misterul alene se ivind Din cartea asta scumpă mult celor renegaţi, Destinul lor: să fie de-aceleaşi boli marcaţi, Privindu-mă-n oglindă, am perfectat, ispită, A vrerii artă crudă, de-un demon dăruită: — Spre marea voluptate se trece prin durere, — Să-njunghiem deci răul, căci răul prin rău piere. Poet! o-njurătură-i, sau, poate-un compliment? Eu sunt în faţa voastră ca un amant, atent Privind la o fantomă cu multele-i momeli, Căci mîinile-i şi ochi-i, puternice-amăgeli, Au farmece ascunse. — Toţi cei iubiţi, proscrişi, Ca vasele cu fiere-s, le bei cu ochii-nchişi, Iar inima străpunsă, mereu însingerata, Se prăbuşeşte zilnic, imbrăţişind săgeata. XI

Cit va dura, iubite, — amorul tău? Se alinta copila-n clar de lună. Răspunse el: — O, bruna mea stăpînă, Mereu, mereu! Cind totul doarme-n preajmă, dulce hău, Eliza, — ncolăcindu-se-n plăcere, ( 261 ) CHARLESBAUDELAIRB

Se dăruie sărutului şi-l cere Mereu, mereu!

Iar eu mai zic: — Spre-a-mi podobi cel rău, Şi-a nu uita durerile primite, Carafe dulci, vreau să vă văd golite Mereu, mereu! Da, cel mai cast amor, aş spune, zău, Şi-ndrăgostitul ce se dăruieşte, Ca un flacon parfumul îşi goleşte Mereu, mereu! XII

tn mijlocul mulţimii atit de schimbătoare, Păzindu-şi amintirea, comoară preţioasă, Ea caută ecoul, ce-o mingiie şi-o doare, A tristelor lui vorbe, columbe zburătoare Chemindu-se-n pădurea deasă. XIII

Da, farmecul tău e chiar arhitectura: E, deci, ea frumuseţea, in timp ce eu, natura; Şi cum, oricind, natura frumosu-1 podobeşte, Eu te-nfloresc, minune, şi mîndru sunt, fireşte! XIV MONSELET PAILLARD VERSURI PENTRU PORTRETUL SÂU

Toţi îmi spun micul motan; Femeiuşte elegante Vin la mine apetisante: Sunt un paşă năzdrăvan. <262) POEME DIVERSE

Cer de-azur, cum e cascada, Doar in ochii mei aflaţi; De vreţi să mă-nfricoşaţi, Cititori, muşcaţi-mi coada! XV

E chiar seducător ciudatul tău proiect — Dar din toţi, citi vor fi, va-nvinge Bruandet! XVI VERSURI LĂSATE UNUI PRIETEN ABSENT ORA S, LA HERMITAJ

Nu te-am găsit! Am fost la tine Spre-a auzi-un cuvint de bine, Cum cineva in Africa Atena veche-ar căuta. Intre sălbateci, de-a mea vină, Voi sta, de-o fi, in carantină, Căci, proştilor, prefer nebunii: Eu, cel mai mare, cum zic unii! Duduiei Fanny, spune-i tu (Ea nu iţi va răspunde nu, Doar n-o salută yrun măgar!) Omagiul meu de cărturar, — La fel domnului Scriitoru Şi, sigur, Jeannei, ce-i duc doru'! XVII SONET, SCU7.1NDU-SE DE A NU PUTEA INSOŢ] UN PRIETEN LA NAMUR

Fiindcă mergi spre-oraşul care, Stind bine-n ziduri încastrat, ( 263 ) CHARLES BAUDELA1RE

Plăteşte zel, dar şi mincare,

Faimosului poet castrat; Dacă-n vacanţă-ţi duci fiinţa Spre a gusta ce nu mai e, încearcă-ţi toată elocinţa La scumpul Coco-Malperche. (Aşa, precum chiar eu aş face!) Să-i spui, te rog, ce mult îmi place Acelui domn zburdalnic, Rops; El, premiul Romei nu-1 deţine, Talentu-i, însă,-n inălţime-i Cit piramida lui Keops! XVIII

Domnului Auguste Malassis Strada Mercelis Trei-zeci-şi-cinci bis, Cartier Ixelles, Bruxelles. (Recomandată lui Anoste La poştă, Adică unui factor Versificator). INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR (după titlu) Abel şi Cain...... Abisul . . ....... Albatrosul .... Alchimia durerii Alegorie...... Amorul şi craniul..... Apusul soarelui romantic Armonie de seară..... Avertizorul ......... 170 236 9 108

162 166 . 188 . 65 . 232 Balconul....... Bătrinelele...... Beatrice....... Beţia Îndrăgostiţilor Binecuvintare .... Bufnijele..... . Butoiul urii . .50 124 163 152

..6 94 100 Capacul . . . .Călătoria........ Călugărul nevrednic ..... Către cititor ......, Ceasornicul Cei şapte bătrini Cele două surori Celei prea vesele .... Cer tulbure......... Cejuri şi ploi....... Cintec de după amiază Cintec de toamnă .

Clopotul dogit . Confesiune ... *. .. . . Convorbire intimă........ (Cum stăm in noapte lingă...)

.238 181 18 3 114 122 160 197 68 140 82 78 101 62 77 46 (26S)

_________________________INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR_________________________

Dans macabru............................. . . . 135 Departe mult de-aici......■......................234 De profundis clamavi.............................44 Domnului Eugene Fromentin a propos de un nepoftit care se considera prietenul său...................223 Don Juan In infern.............................24 Dragostea in minciună............................137 Duellum....................................49 Duşmanul....................................19 Epigraf pentru o carte condamnată....................227 (Eu n-am uitat vreodată...).........................138 Examen la miezul nopţii...........................228 Farurile....................................14 Făclie vie..........................L___..... 60 Fărămituri...................................246 Femei blestemate...............................192 Femei osindite.................................158 Frumoasa navă................................71 Frumuseţea...................................26 Glasul.....................................216 Gravură fantastică..............................98 Groază plăcută.............. • ............109 Gustul neantului . ....................107 Havuzul.................. .............203 Heautontimorumenos........... ............110 Idealul . . . Imn...... Imn Frumuseţii . . Invitaţie la călătorie Iremediabilul..... Izvorul de singe . tnlâlţare ....... In inserare ........ Intreaga-i frumuseţe . . . (Inveşmintată-n văluri...)

Jocul . . 27 206 . 31 . 73 112 161 . 10 132 . 58 .39 134

(266) INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR

La debutul Aminei Boschetti.......................222 Laude Franciscăi mele............................85 Lebăda..................................... 120 Legături tainice................................11 Lepădarea Sfintului Petru..........................168 Lesbos.....................................189

Uthe.....................................196 Litanii către Satan..............................172 Lola de Valence................................213 Lui Theodor de BanviUe..........................246 Luna jignita..................................241 Madrigal trist...............................230 Masca.....................................29 Metamorfoza vampirului...........................20! (Mi-e scumpă amintirea)...........................12 (Mi-eşti sfintă tot la fel cu...)........................36 Moartea artiştilor...............................178 Moartea îndrăgostiţilor............................176 Moartea sărmanilor..............................177 Moesta et errabunda.............................88 Monsetet Paillard................................260 Monstrul (sau "însoţitorul unei nimfe macabre)..............208 Mormînt ....................................97 Mortul vesel..................................99 Motanii.....................................93 Muza bolnavă.................................16 Muza venală.................................. 17 Muzica.....................................96 Neprevăzutul................................217 Obsesie....................................106 O călătorie in Cythera...........................164 Ochii Berthei.................................205 O fantomă...................................53 I Tenebrele...............................53 II Miresme...............................53 UI Cadra................................54 IV Portretul..............................54 O martiră...................................155 Omul şi marea................................23 Orbii......................................128 Otrava.....................................67 O viajă anterioară.............................. 21 (2*7)

t __________________INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR_________________________

Parfum exotic.................................33 Parul......................................34 (Păstreaza-aceste versuri...).........................56 Pe ceaşca, m Închisoare, a lui Eugene Delacroix.......................214 Pedeapsa trufiei.................................. 25 Peisaj..................................... 142 Pierzania....................................154 Pipa.......................................95 Pipa păcii...................................242 Pisica......................................48 Pisica gindului, frumoasă...........................69 Podoabele...................................199 Poeme diverse................................252 Posedatul..............................50 (Prea bunei slujitoare...) . . . ...............139 Promisiunile unui chip . ■ ■ ..........■. Răscumpărarea................................219 Răzvrătitul..................................233

. . 207

Reculegere..................................235 Remuşcare postumă..............................47 Reversibilitate................................61 Ruga unui păgin...............................240 Scheletul truditor ..............................130 Schiţă pentru un epilog la a doua ediţie................249 Sed non satiata...............................38 Semper eadem...............................57 Sflrşitul zilei......«.......... ......179 Sisina ........... .......84 Sonet de toamna.....................9.1 Soarele ...........................117 Spleen (I)...............................102 Spleen (II)..................................103 Spleen (III)..................................104 Spleen (IV)..................................105 Sticluţa.....................................66 Strigoiul.....................................90 Sufletul vinului................................146 Şarpele care joacă.............................. 40 Tlnguirea unui Icar.............................237 Tristeţea lunii................\................92 (268) INDICB ALFABETIC AL POBZIILOH

(Tu, ce-i vei spune, oare)..........................59 <Ţl-ar place, toji bărbaţii...).........................37 Ţiganii peregrini...............................22 Un cabaret vesel...............................225 Unei cerşetoare roşcate...........................118 Unei creole..................................87 Unei madone.................................80 UneiNjalabareze...............................220 Unei trecătoare................................129 Un hoit r....................................42 Uriaşa....................................\ . 28 Vampirul....................................45 Versuri pentru portretul domnului Honord Daumier..........212 Vinul asasinului................................149 Vinul peticarilor...............................147 Vinul singuraticului..............................155 Vis parizian..................................141 Visul unui curios...............................180 Zădărnicie...................................75 Zădărnicii...................................20 Zori de spirit................................. 64 Zorii zilei...................................144

r ___________________INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR_________________________

Parfum exotic.................................33 Parul..........................,...........34 (Păstreaza-aceste versuri...).........................56 Pe ceaşca, in închisoare, a lui Eugene Delacroix.......................214 Pedeapsa trufiei.................................25 Peisaj....................................... 142 Pierzania....................................154 Pipa.......................................95 Pipa păcii...................................242 Pisica......................................48 Pisica gindului, frumoasă...........................69 Podoabele...................................199 Poeme diverse................................252 Posedatul..............................50 (Prea bunei slujitoare...) . . . ...............139 Promisiunile unui chip . . . ..........■. Răscumpărarea................................219

. . 207

Răzvrătitul..................................233 Reculegere..................................235 Remuşcare postumă..............................47 Reversibilitate................................61 Ruga unui păgin...............................240 Scheletul truditor ..............................130 Schiţă pentru un epilog la a doua ediţie................249 Sed non satiata...............................38 Semper eadem...............................57 Sflrşitul zilei......■.......... ......179 Sisina........... .......84 Sonet de toamnă....... ..............9.1 Soarele ...........................117 Spleen (I)...............................102 Spleen (II)..................................103 Spleen (in)..................................104 Spleen (IV)..................................105 Sticluţa.....................................66 Strigoiul.....................................90 Sufletul vinului................................146 Şarpele care joacă.............................. 40 Tinguirea unui Icar.............................237 Tristeţea lunii................\................92 (268) INDICB ALFABETIC AL POEZHLOH

(Tu, ce-1 vei spune, oare)..........................59 (Ti-ar place, toji bărbaţii...).........................37 Ţiganii peregrini...............................22 Un cabaret vesel...............................225 Unei cerşetoare roşcate...........................118 Unei creole..................................87 Unei madone.................................80 UneiNjalabareze...............................220 Unei ttvscătoare................................129 Un hoit r....................................42 Uriaşa....................................\ . 28 Vampirul....................................45 Versuri pentru portretul domnului Honore" Daumier..........212 Vinul asasinului................................149 Vinul peticarilor...............................147 Vinul singuraticului..............................155 Vis parizian..................................141 Visul unui curios...............................180 Zădărnicie...................................75 Zădărnicii...................................20 Zori de spirit.................................64 Zorii zilei...................................144 SUMAR

INTRE DUMNEZEU §I SATAN OPERA LUI BAUDELAIRE TABEL CRONOLOGIC

I

XIH

XIV

INTEGRALA LIRICĂ BAUDELAIRE

XVI

CĂTRE CITITOR 3 SPLEEN ŞI IDEAL 5 IMAGINI PARIZIENE 115 VINUL 145 FLORILE RĂULUI 153 RĂZVRĂTIRE 167 MOARTEA 175 EPAVE 187 GALANTERII 202 INSCRIPŢII 211 PIESE DISPARATE 215 BUFONERII 221 ALTE FLORI ALE RĂULUI 226 POEME DIN PRIMA EDIŢIE POSTUMĂ 239 FĂRĂMITURI 247 POEME DIVERSE 253 INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR 265

Charles Baudelaire B 31 Florile răului: Versuri /cuyînt asupra ediţiei, tabel cronologic, indice alfabetic şi trad. din 1. fr. de Radu Cârneci; Pref. de Mihai Cimpoi; Copertă şi prez. grafică de Gheorghe Vrabie. — Ch.: Hyperion, 1991. p. 296 ISBN 5-368-01026-5 Gînditfc timp de cincisprezece ani, culegerea poetic& «Florile răului* 0857) a marelui poet fratacez (1821 — 1867) a manifestat cel mai bine «acest admirabil, acest nemuritor instinct a! frumosului care ne face să considerăm pămîntu! şi spectacolele sale ca pe o vedere de ansamblu, ca pe o corespondenţă a cerului». Demersul poetului este de a regăsi în viaţa de toate zilele insolitul, semnele sensibile ale unei lumi în acelaşi timp anterioare şi ideale care nu este supusă fatalităţii păcatului si necesităţii suferinţei. In serviciul acestei «arte pure», spirituale, Baudelaire pune «magia sugestivă* a unui limbaj şi a unei metrici extrem de riguroase, străin totuşi cultului parnasian al formei si al «artei pozitive» a realiştilor. Solitar dar solidar, cu alţi oameni pe care îi invită să întrevadă «splendorile situate dincolo de mormînt», Baudelaire a enunţat principiile creatoare ale poezie; moderne de la simbolism la suprarealiştii.

B 4703010200 —128 M 756(10) —91 112 —91 CBB 84. 4
SUMAR INTRE DUMNEZEU 51 SATAN

I

OPERA LUI BAUDELAIRE Xffl TABEL CRONOLOGIC XIV INTEGRALA LIRICĂ BAUDELAIRE XVI CĂTRE CITITOR 3 SPLEEN §1 IDEAL 5 IMAGINI PARIZIENE 115 VINUL 145 FLORILE RĂULUI 153 RĂZVRĂTIRE 167 MOARTEA 175 EPAVE 187 GALANTERII 202 INSCRIPŢII 211 PIESE DISPARATE 215 BUFONERII 221 ALTE FLORI ALE RĂULUI 226 POEME DIN PRIMA EDIŢIE POSTUMĂ 239 FĂRĂMITURI 247 POEME DIVERSE 253 INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR 265

Charles Baudelaire B 31 Florile răului: Versuri /cuvînt asupra ediţiei, tabel cronologic, indice alfabetic şi trad. din 1. fr. de Radu Cârneci; Pref. de Mihai Cimpoi; Copertă şi prez. grafică de Gheorghe Vrabie. — Ch.: Hyperion, 1991. p. 296 ISBN 5-368-01026-5 Gîndita timp de cincisprezece ani, culegerea poetică «Florile răului» (1857) a marelui poet francez (1821 — 1367} a manifestat cel mai bine «acest admirabil, acest nemuritor instinct al frumosului care ne face să considerăm pâmîntul şi spectacolele sale ca pe o vedere de ansamblu, ca pe o corespondenţă a cerului». Demersul poetului este de a regăsi în viaţa de toate zilele insolitul, semnele sensibile ale unei lumi în acelaşi timp anterioare şi ideale care nu este supusă fatalităţii păcatului ţi necesităţii suferinţei. \n serviciul acestei «arte pure», spirituale, Baudelaire pune «magia sugestivă» a unui Hnbaj ţi a unei metrici extrem de riguroase, străin totuşi cultului parnasian at formei şi al «artei pozitive» a realiştilor. Solitar dar solidar, cu alţi oameni pe care Ti invită să întrevadă «splendorile situate dincolo de mormînt», Baudelaire a enunţat principiile creatoare ale poeziei moderne de la simbolism la suprarealism.

B

4703010200 —128 M 756(10) —91 112 —91 CBB 84. 4