Aparat Genital Mascul 1

PARTEA A II A – ANDROLOGIE VETERINARĂ CAP.I. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ŞI HISTOLOGICE ASUPRA APARATULUI GENITAL MASCUL LA ANIMALE 1.1. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ASUPRA APARATULUI GENITAL MASCUL Aparatul genital mascul are rolul de a produce gameţi (spermatozoizi) şi de a elabora hormoni, iar prin organul copulator (penisul) de a depune sperma în căile genitale ale femelelor. Gonadele se dezvoltă în cavitatea abdominală în apropierea mezonefrosului, de unde la majoritatea speciilor migrează ulterior în regiunea inghinală sau perineală (la masculii unor mamifere), dependent de specie (fig. 1). După originea embrionară, topografie şi funcţie, organele genitale sunt sistematizate în trei porţiuni distincte: a). gonada sau porţiunea glandulo-endocrină, reprezentată de testicule; b). căile conducătoare (sau porţiunea tubulară) formată din canale: epididim, canal deferent şi canal ejaculator; c). porţiunea urogenitală, reprezentată de uretră, glandele genitale accesorii şi penis (Pastea E. şi col.,1978). 1.1.1. Testiculul Este un organ par (glandă amficrină) în care se formează celulele spermatice, iar prin conţinutul său în celule cu rol endocrin secretă testosteronul. Forma testiculului este mai mult sau mai puţin ovală, uşor turtită dintr-o parte în alta, suspendat de cordonul testicular (funicul spermatic) într-o poziţie variabilă, în funcţie de specie (fig. 1). Organul este învelit la exterior de o tunică conjunctivă, inextensibilă, numită albuginee (Boitor I. şi col.,1984; Hafez E.S.E. şi Hafez B., 2000; Groza I. şi Morar I., 2004).

168

Culoarea este albicioasă la nou-născuţi, alb-roză la tineret, alb-roşietică cu reflexe albăstrui la adulţi şi roz-cenuşiu la andropauză. Indiferent de etapele vieţii genitale, tunica testiculului, formată din lama de ţesut conjunctiv, conţine în grosimea ei numeroase vase sanguine roşii-albăstrui, ceea ce-i conferă o arhitectonică specifică. Volumul variază în funcţie de specie şi de etapele din viaţa genitală a masculului. Astfel, în perioada pregenitală, volumul testiculului creşte proporţional cu dezvoltarea corporală a masculului, apoi la maturitate atinge volumul maxim, după care suferă un proces de atrofie testiculară de senilitate. Greutatea este foarte diferită în funcţie de specie şi de etapa din viaţa sexuală. La maturitate şi în plină activitate secretorie greutatea testiculului pe specii se prezintă astfel: taur

= 250-300 g;

berbec

= 280-330 g;

ţap

= 150-180 g;

armăsar

= 150-300 g;

vier

= 350-800-1000 g;

câine

= 30-100 g;

motan

= 15-35 g;

iepuroi

= 10-12 g.

Consistenţa: buretos elastică, fermă, fără păstrarea amprentei digitale. La andropauză consistenţa testiculului se modifică, devenind dură în centru şi flască pe margini. Aspect exterior este neted şi regulat, vascularizaţia evidentă şi dispusă flexuos diferit cu specia, ceea ce-i conferă un statut de apartenenţă inconfundabilă. Din punct de vedere al suprafeţelor, testiculul prezintă două feţe, două extremităţi (capitală sau cranială şi caudală), o margine epididimară fixă şi una opusă acesteia care este liberă. Structură. Cu excepţia ovarului, ca orice organ dezvoltat în cavitatea abdominală şi testiculul este învelit la exterior de peritoneu (epiorchium), care aderă intim la o capsulă conjunctivă groasă de culoare albă numită albuginee. În albuginee se observă traiectele şi ramurile arterelor testiculare care descriu un desen specific. Parenchimul testicular aderă la albuginee, astfel încât, în momentul secţionării capsulei acesta se răsfrânge peste suprafaţa de secţiune. Din albuginee se desprind concentric o serie de septumuri, care delimitează lobulii testiculari. 169

Spre centrul organului septumurile formează o ţesătură fibroasă - mediastinul testicular - care, la armăsar, este plasat numai spre capul testiculului. Parenchimul testicular format din ţesut, specific sau propriu, vase, nervi şi tuburi seminifere, este separat de septumurile testiculare în lobuli. Lobulii sunt formaţi din grupări de tuburi seminifere sinuoase, care prezintă o extremitate „în deget de mănuşă” şi se termină centripet în tuburile drepte, care se deschid în reţeaua testiculară plasată în mediastinul testicular. Din reţeaua testiculară spermatozoizii sunt conduşi în canaliculele eferente situate în capul epididimului. Tuburile seminifere sunt formate din epiteliu germinativ şi reprezintă locul de formare a spermatozoizilor (proces denumit spermiogeneză şi spermatogeneză) (Pastea E. şi col.,1978). 1.1.2. Epididimul Constituie prima cale conducătoare extratesticulară a spermatozoizilor. Epididimul este un organ alungit, de formă semilunară, alăturat strâns marginii fixe a axului longitudinal al testiculului şi care prezintă: un cap, un corp şi o coadă. Capul epididimului, proeminent şi rotunjit, este dispus lateral faţă de conul vascular al testiculului. Acest segment este format dintr-un număr variabil de canale eferente (13-15 la rumegătoare, 12-23 la ecvine, 14-21 la suine, 15-17 la carnivore) cu origine în reţeaua testiculară, care perforează albugineea pentru a se dispune în capul epididimului convergent formând conul sau lobulii epididimului. Prin confluarea acestora ia naştere canalul epididimar. Acest canal descrie o multitudine de flexuozităţi, care formează în continuare baza anatomică a corpului şi cozii epididimului. În secţiune transversală, canalul epididimar este format dintr-o adventice conjunctivă, o musculoasă căptuşită de o mucoasă formată din celule înalte, prismatice, plasate pe două rânduri şi prevăzute cu stereocili. Epididimul prezintă o lungime apreciabilă, care variază în funcţie de specie: 40-50 m la bovine, 72-81 m la ecvine, 47-50 m la ovine, 17-18 m la suine, 5-8 m la carnivore şi 1,5-3 m la feline. La capul epididimului poate să persiste un vestigiu al extremităţii craniale a canalului Muller sub forma unei vezicule apendiculare, sau se întâlnesc resturi de canalicule (înfundate) mezonefrotice denumite canalicule aberante. Corpul şi coada epididimului sunt fixate la testicul prin ligamentul propriu al testiculului. Coada epididimului, foarte proeminentă şi detaşată (la rumegătoare), este turtită lateral şi mai îngustă decât capul; se continuă în unghi ascuţit cu canalul deferent. 170

Spermatozoizii ajung permanent în canalul epididimar unde stagnează un timp şi, sub influenţa secreţiei epididimare, se produce maturarea lor. În momentul ejaculării, spermatozoizii sunt eliminaţi prin contracţii peristaltice în canalul deferent (Groza I. şi Morar I., 2004). 1.1.3. Canalul deferent Canalul deferent continuă direct în sens caudal epididimul de la nivelul cozii acestuia, unde iniţial are un aspect uşor flexuos, apoi se situează pe faţa medială a epididimului după care, împreună cu cordonul vasculonervos testicular, formează cordonul testicular. Canalul deferent intră în cavitatea abdominală şi pelvină susţinut de plica seroasă deferenţială şi dorsal uretrei se termină în aceasta prin canalul ejaculator. Având un traiect relativ lung, la canalul deferent se deosebesc trei porţiuni: vaginală, abdominală şi pelvină. Porţiunea vaginală sau inghinală are o lungime variabilă, în funcţie de specie. Se întinde de la coada epididimului, până la inelul vaginal. Canalul deferent în această porţiune este susţinut de o cută proprie a peritoneului - mezo-deferenţialul - alăturat cordonului vasculonervos testicular prin mezorchiul proximal sau mezoul vascular; formând împreună cu acesta, mezoul-vasculo-deferenţial. Porţiunea abdominală se întinde de la inelul vaginal, până la intrarea în cavitatea pelvină de unde se continuă, fără demarcaţie, cu porţiunea pelvină. În cavitatea pelvină cutele peritoneale deferente se unesc transversal, formând plica urogenitală plasată între rect şi vezica urinară. În porţiunea ei interdeferenţială se găsesc resturi ale canalelor Muller, care formează „uterul masculin”. În porţiunea terminală, canalul deferent (la ecvine) se dilată fusiform formând ampula deferenţială (ampula canalului deferent). Indiferent de dimensiunea ampulelor, întotdeauna mucoasa canalului deferent, la toate speciile, este prevăzută la acest nivel cu glande (cu activitate secretorie mare) şi este denumită porţiunea glandulară canalului deferent. La rumegătoare şi câine, ampulele sunt puţin evidente, iar la vier şi motan lipsesc. Porţiunea terminală îngustă, a canalului deferent, sub prostată, se uneşte cu canalul excretor al veziculelor seminale formând (la armăsar, taur, berbec), canalul ejaculator care se deschide în uretră la nivelul tuberculului seminal (coliculul seminal). La vier, cele două canale se deschid separat într-o depresiune a mucoasei. La carnivore, lipsa veziculelor seminale determină deschiderea singulară a canalelor deferente (Coţofan V. şi col., 1978). 171

1.1.4. Testiculul şi epididimul la animalele domestice

La armăsar. Testiculele sunt ovoide, de 150-300 g, cu marele ax orientat orizontal, cranio-caudal. Epididimul prezintă un corp dezvoltat, dar un cap redus, care acoperă parţial extremitatea capitată a testiculului; coada epididimului evident detaşată polului caudal se continuă insensibil cu canalul deferent. Corpul şi coada epididimului sunt ataşate testiculului printr-un ligament propriu, larg. Artera testiculară în apropierea acestuia devine extrem de flexuoasă şi se grupează într-o masă conică denumită con vascular, care abordează extremitatea capitată a testiculului. De la acest nivel, artera se continuă în lungul marginii epididimare a testiculului, apoi depăşeşte extremitatea caudală pentru a avea un traiect flexuos pe marginea liberă a testiculului, pe care o urmăreşte în sens cranial; emite alternativ colaterale flexuoase care, în planul ecuatorial, intră în profunzimea parenchimului. Venele pornesc de la planul sus amintit spre marginea epididimară, după care confluează şi formează un evident plex pampiniform situat la extremitatea testiculară a cordonului spermatic (fig. 2). La taur. Testiculele de 250-300 g, sunt ovoidale, alungite, dispuse vertical, în pungile testiculare şi cu marginea epididimară orientată medial. Capul epididimului este mare, turtit şi acoperă total extremitatea capitată, prelungindu-se şi pe marginea liberă (laterală); corpul este subţire şi plasat în plan median, corespunzător axului testiculului; coada bine detaşată, are aspectul unui apendice redus. Canalul deferent este ataşat feţei mediale a corpului epididimului, pe care îl urmăreşte până la polul capitat, de unde se ataşează marginii mediale a cordonului vascular. Artera testiculară la polul caudal al testiculului, emite ramuri flexuoase, largi care acoperă ambele feţe ale acestuia (Popovici I. şi col., 1994) (fig. 3). La berbec. Testiculele au o greutate medie de 200-300 g şi formă mai puţin alungită decât la taur. Sunt plasate vertical în pungile testiculare, dar cu marginea epididimară orientată caudo-medial. Capul epididimului acoperă integral extremitatea superioară a testiculului, prelungindu-se până la apropierea jumătăţii marginii libere. Corpul epididimului, mai rectiliniu decât la taur, este orientat caudo-medial faţă de axul testiculului. Coada este bine detaşată, mai mare decât la taur şi aderă de polul caudal. Artera testiculară este deviată către faţa caudală (laterală) a testiculului şi realizează un „desen” mai puţin flexuos şi mai fin decât la taur. La ţap. Testiculele sunt mai reduse ca volum şi greutate decât la berbec (150-180 g). Epididimul este asemănător celui de la taur, dar cu o coadă mai dezvoltată, mai detaşată şi 172

cu aspect de apendice. Artera testiculară este deviată lateral şi nu mai atinge coada epididimului; emite colaterale mai puţin sinuoase, dar mai groase şi care, spre deosebire de cele descrise la testiculele de berbec, ajung până în apropierea extremităţii capitate. Vierul. Prezintă testicule mari, de 350-800 g, dispuse în regiunea subanală cu marele ax oblic, ventro-cranial. Epididimul are o conformaţie asemănătoare cu cel de la rumegătoare, dar cu corpul mai dezvoltat. Capul şi coada acoperă extremităţile testiculului. Mediastinul testicular, pe secţiune apare caracteristic, sub forma unui cordon axial gros de 5 mm (fig. 4). „Desenul” vascular este asemănător cu cel de la testiculele de armăsar, cu remarca, că artera testiculară nu atinge coada epididimului, iar la nivelul marginii libere este mai puţin flexuoasă şi colateralele emise sunt mai lungi, atingând marginea epididimară (Popovici I. şi col., 1994). La câine. Testiculele de 30-100g sunt globuloase, uşor ovale, situate cu axul orientat ventro-cranial oblic în regiunea perineală. Epididimul este foarte voluminos, acoperind marginea şi extremităţile testiculului. Albugineea permite observarea flexuozităţilor canalului epididimar. Artera testiculară, camuflată iniţial de corpul epididimului, întretaie oblic faţa laterală spre polul caudal, de unde apare pe marginea liberă pe care o parcurge, epuizându-se arborescent înainte de a atinge polul capitat şi zona ecuatorială a testiculului (Pena A. şi col., 2000) (fig. 5). La motan. Se găsesc testicule mici, aproape sferoidale, dispuse oblic în regiunea perineală. Epididimul este mare şi acoperă ¾ din circumferinţa testiculului, la care aderă intim. Artera testiculară realizează un „desen” caracteristic, parcurgând faţa laterală oblic ventro-caudal spre coada epididimului, după care întretaie marginea liberă oblic, dorsocranial, spre faţa medială a testiculului. Emite ramuri reduse şi drepte spre faţa laterală (fig. 6). La iepuroi. Testiculele sunt mult alungite şi acoperite cu un epididim dezvoltat a cărui coadă detaşată sub forma unui apendice are un aspect conic. La această specie, în funcţie de perioada de rut, testiculele prezintă o mare mobilitate în interiorul canalului inghinal, găsindu-se alternativ exorhid sau endorhid (Coţofan V. şi col, 1978) (fig. 7).

173

1.1.5. Învelitorile testiculare şi cordonul testicular

În afara cavităţii abdominale, testiculele sunt susţinute şi protejate de o serie de învelitori, care reprezintă fie evaginări ale tunicilor endo-abdominale (procesul vaginal), fie modificări ale tegumentului şi formaţiunilor dependente de peretele abdominal ventral. După raporturile şi provenienţa lor, aceste învelitori pot fi sistematizate în trei tunici: externă, mijlocie şi internă. Tunica externă. Rezultă din continuarea directă a pielii şi a hipodermului în această regiune, formând învelitoarea cea mai externă, alcătuită la rândul ei din două tunici strâns unite între ele; pielea scrotală (cutisul scrotal) şi tunica dartoică (dartosul), cu origine hipodermică. Pielea scrotală (sau scrotul) este relativ fină şi în funcţie de specie sau rasă, mai mult sau mai puţin pigmentată sau acoperită cu păr. Posedă numeroase glande sebacee şi sudoripare şi formează o singură pungă, comună pentru ambele testicule. La exterior, prezintă un rafeu median, marcat de aderenţa la septul dartoic. Tunica dartoică derivă din continuarea hipodermului şi a tunicii abdominale care, la acest nivel, are o structură musculo-elastică, cuprinzând fibre musculare netede fine, care se continuă şi în dermul scrotal. Între cele două pungi vaginale, dartosul formează un sept median despărţitor - septul scrotal - sau interdartoic care conţine în structura sa fibre musculare netede; se continuă cu fascia perineală superficială; inserţia lui pe tunica abdominală apare bifurcat, printre cele două ramuri trecând penisul. Fibrele musculare scrotale reacţionează prin contracţii la diferiţi excitanţi mecanici sau termici, ridicând testiculele şi producând aspectul încreţit „scrotal” al pungii testiculare. Tunica mijlocie (sau fascia spermatică externă - fascia Cowper). Este alcătuită dintr-un strat gros de ţesut conjunctiv, care reprezintă continuarea la acest nivel a fasciei muşchiului oblic extern al abdomenului şi fasciei profunde a trunchiului. Faţa ei internă vine în contact cu procesul vaginal şi muşchiul cremaster extern, de care este despărţită printrun ţesut conjunctiv lax. În regiunea perineală se prelungeşte cu fascia perineală profundă. Muşchiul cremaster extern este dependent de oblicul intern al abdomenului, fiind format deci din fibre striate; este foarte puternic şi acoperit de fascia cremasterică desprinsă din fascia oblicului intern; se inseră pe faţa externă a fasciei spermatice interne (provenită din

174

fascia transversă a abdomenului); contracţia lui determină ridicarea întregului proces vaginal în traiectul ingvinal (Coţofan V. 1974; Boitor I., 1984; Groza I. şi Morar I., 2004). Tunica internă. Denumită şi teaca vaginală (sau fibro-seroasă), este o învelitoare a cărei origine endo-abdominală din fascia transversă şi peritoneul parietal (prezentat la migraţia testiculară) îi conferă o structură dublă; fibroasa, sau fascia spermatică internă, reprezintă fibroasa tunicii interne şi provine din evaginarea fasciei transversale a abdomenului; seroasa prezintă o porţiune parietală ce căptuşeşte intim fascia spermatică internă şi provine din continuarea peritoneului parietal de pe planşeul cavităţii abdominale, emiţând cranial mezoul vasculo-deferenţial. Faţa internă a tunicii vaginale (sau fibroseroase) delimitează cavitatea vaginală. Privită din exterior, tunica vaginală are aspectul unei amfore prezentând un corp, un gât şi un orificiu: corpul cuprinde, la interior, cavitatea vaginală în care se găsesc testiculul, epididimul şi porţiunea vaginală a canalului deferent învelit de porţiunea organică a seroasei; gâtul reprezintă porţiunea mai strangulată a procesului vaginal şi cuprinde la interior canalul vaginal, care conţine cordonul vasculonervos, canalul deferent şi vase limfatice. Atât cavitatea vaginală, cât şi canalul vaginal, sunt ocupate în totalitate de formaţiunile amintite, astfel spaţiile respective devin „virtuale”; aceste spaţii comunică toată viaţa animalului cu cavitatea peritoneală printr-un orificiu în formă de fantă, denumit inel vaginal. Acesta rezultă din căptuşirea inelului inghinal profund de către fibroseroasa. La armăsarii bătrâni acest orificiu, de forma unei fante de câţiva centimetri, permite angajarea din cavitatea peritoneală în teaca vaginală a unor anse jejunale sau a marelui epiplon (mai ales după castrare). La armăsar, taur, cotoi şi iepure acest inel căptuşeşte intim inelul ingvinal profund, rămânând doar la nivelul comisurii caudale un spaţiu redus prin care trece cordonul vascular pudend extern. La vier, diametrul inelului vaginal este de 2-4 cm, iar comisura lui caudală se află situată într-un plan superior faţă de inelul ingvinal profund; se formează astfel, un traiect fibroseros de 1-2 cm, de aspectul unei pâlnii orientată spre cavitatea abdominală, ceea ce explică frecvenţa angajării anselor intestinale în acest traiect. La câine, inelul vaginal este plasat într-un plan superior inelului ingvinal profund; fibroseroasa apare astfel ca un tub lung de 1-2 cm, dar foarte bine ataşat cordonului testicular, făcând astfel imposibilă apariţia herniilor intravaginale la această specie. Cordonul testicular. Din punct de vedere anatomic este o formaţiune complexă, uşor conică, conţinută în traiectul inghinal, cuprinzând gâtul tecii vaginale; baza mai largă, este aplicată pe testicul, iar porţiunea efilată trece prin inelul vaginal în cavitatea 175

abdominală. Acest cordon format din artera şi vena testiculară, filete nervoase, cremasterul intern şi canalul deferent este acoperit în totalitate de peritoneu - foiţa organică sau viscerală - care prin intermediul mezoului vasculo-deferenţial sau comun, se continuă cu lama parietală a tunicii vaginale. Mezorchium. Este cuta peritoneală, care suspendă testiculul fetal de peretele cavităţii abdominale şi conţine în interior formaţiunile amintite . La masculul matur se disting 3 porţiuni: mezofuniculul (mezoul comun vasculodeferenţial) reprezintă banda îngustă dintre lama parietală şi plica conductului deferent; mezoductul deferent (mezoul deferenţial sau plica conductului deferent) se detaşează medial; mezoul vascular (plica vasculară) este reprezentat de porţiunea cranială între foiţele căreia se mai găsesc, în afara cordonului vascular, şi fibre musculare netede (cremasterul intern). Foiţa viscerală peritoneală, care acoperă albugineea testiculară poartă numele de epiorchium; foiţa peritoneală care îmbracă epididimul în continuarea precedentei poartă numele de mesepididim, iar prelungirea ei pe testicul formează ligamentul propriu al testiculului, care se prelungeşte caudal cu ligamentul cozii epididimului prin care lama viscerală se răsfrânge, pe fundul tecii vaginale, în lama parietală. Lungimea cordonului testicular, cât şi a gâtului tecii vaginale, variază dependent de poziţia testiculelor faţă de inelul inghinal superficial. Astfel, cordonul testicular la armăsar este scurt, iar la rumegătoare relativ lung. La vier, carnivore şi iepure cordonul testicular şi gâtul tecii vaginale sunt foarte lungi datorită faptului că testiculele trec printre cele două coapse spre înapoi, pentru a se plasa subanal sau perineal (Coţofan V., 1978).

1.1.6. Poziţia şi forma pungilor testiculare

La armăsar. Pungile scrotale se găsesc între cele două coapse, în regiunea inghinală, voluminoase, relativ scurte, puternic pigmentate şi cu o formă emisferică, ele prezintă un şanţ median şi un rafeu scrotal. Testiculul prezintă o uşoară înclinaţie ventrocaudală, încât marginea lui liberă „priveşte” cranio-ventral. Cremasterul extern este bine dezvoltat şi acoperă procesul vaginal, cu excepţia feţei mediale. Canalul deferent urcă spre inelul inghinal superficial la faţa medială a cordonului testicular, putându-se palpa transcutan, lateral corpului penisului. La taur, berbec şi ţap. Pungile testiculare sunt mai voluminoase şi mai alungite, atârnând de un gât bine detaşat în regiunea inghinală. La berbec şi ţap, pungile 176

testiculare sunt mai mari şi prezintă un evident şanţ median pe ambele feţe. Pielea scrotală este acoperită cu lână sau peri şi lipsită de pigment; cranial prezintă două mameloane reduse. La taur, pielea scrotală este de culoare roz şi parcursă de un rafeu median; prezintă la bază, în partea anterioară 2-4 mameloane reduse. Testiculele sunt plasate cu axul vertical, cu extremitatea caudală ventral; corpul epididimului este plasat medial pe marginea epididimară a testiculului, iar canalul deferent poate fi uşor palpat în apropierea inelului inghinal prin traversul pielii. La vier. Pungile testiculare sunt situate subanal şi puţin detaşate, la unele exemplare greutatea mare a testiculelor le determină să atârne. Pielea scrotală este uşor încreţită, de culoare roz, şi cu peri rari; prezintă un rafeu median evident. Extremitatea caudală a testiculului este orientată spre anus, iar marginea liberă priveşte caudal. Procesul vaginal prezintă un gât excesiv de lung care trece printre cele două coapse şi se curbează în regiunea subpubiană spre inelul inghinal superficial. La câine. Pungile testiculare sunt situate mai departe de anus, proeminente şi cu pielea scrotală pigmentată; prezintă o depresiune mediană şi un rafeu evident. Testiculele, relativ mici, au extremitatea caudală orientată dorsal; procesul vaginal prezintă un cremaster extern redus. La motan. Pungile testiculare sunt plasate imediat sub anus, între acesta şi penis, datorită faptului că, ele rămân la locul dezvoltării lor ontogenetice, unde s-au format din cutele scrotale; sunt mici, puţin detaşate şi acoperite cu păr des. Testiculele au o poziţie asemănătoare celor de la câine. La iepuroi. Pungile testiculare sunt şterse, scrotul subţire, de culoare roz şi acoperit cu peri scurţi şi abundenţi. Muşchiul cremaster extern înveleşte complet procesul vaginal, permiţând retragerea acestuia în interiorul canalului inghinal, deosebit de larg la această specie (Coţofan V., 1978; Popovici I., 1994).

1.2. GLANDELE GENITALE ACCESORII Aceste organe reprezintă un grup distinct funcţional de glande care, în afara ampulelor deferenţiale, sunt grupate în jurul porţiunii pelvine a uretrei, reprezentând canalul uro-genital în interiorul căruia îşi varsă produsul de secreţie ce contribuie la elaborarea spermei. 177

Dezvoltarea şi funcţia lor sunt dirijate de hormonii sexuali. La masculii castraţi la o vârstă tânără ele nu se mai dezvoltă, iar la cei castraţi târziu se atrofiază şi îşi încetează secreţia. Ontogenetic, dezvoltarea lor începe în săptămâna a 6-a embrionară din mezenchimul plăcii nefrotomiale din care se dezvoltă şi o parte a segmentelor aparatului genital. Acest sistem glandular este reprezentat de: glandele veziculare, prostată şi glandele bulbouretrale.

1.2.1. Glandele veziculare Denumite (la armăsar) şi vezicule seminale, sunt organe pereche situate dorsolateral de gâtul vezicii urinare şi de canalele deferente şi orientate cu extremitatea fundică, cranial în plica urogenitală, lateral faţă de ampulele canalelor deferente şi dorsal de vezica urinară. Ontogenetic, glandele veziculare se dezvoltă prin înmugurirea extremităţii caudale a canalului Wolff. În seria mamiferelor domestice, prezintă mari variaţii în ce priveşte forma, volumul şi structura. În general, au o formă de sac, prezentând un fund orientat cranial şi acoperit de foiţa seroasă a peritoneului, un corp şi un gât (canalul excretor) dispus caudal şi care realizează joncţiunea cu porţiunea terminală a canalului deferent pentru a forma canalul ejaculator. La armăsar. Au aspectul unor vezicule piriforme cu pereţii groşi, cu un diametru de 36 cm şi 10-15 cm lungime. În conductul excretor există un pliu al mucoasei asemănător unei valvule, căruia i se atribuie rol în tranzitul secreţiei. Produsul de secreţie este un lichid vâscos, colectat într-o vastă cavitate centrală delimitată de o mucoasă subţire şi plisată, cu numeroase cripte în care se deschid glande de tip tubular. Tunica musculară este groasă şi înveleşte complet întreaga mucoasă. Tunica adventiceală este reprezentată de o membrană fibro-elastică, ce aderă cranial la seroasa plicii urogenitale (fig. 8). La rumegătoare. Glandele au o suprafaţa neregulată, uşor boselată, lungimea de 712 cm, diametrul de 2-5 cm şi aspectul unui sac diverticulat şi uşor răsucit. Mucoasa prezintă un strat glandular de tip tubulo-alveolar, ramificat şi bine dezvoltat. La vier. Glandele seminale apar enorme, cu un aspect piramidal boselat şi cu vârful orientat caudal până în apropierea glandelor bulbouretrale, nivel la care sunt reunite printrun sept conjunctiv. Corpul lor este uşor curbat medial şi se continuă cu un conduct excretor, care se deschide în uretră în apropierea canalului deferent, fapt pentru care la această 178

specie nu există un canal ejaculator propriu-zis. Epiteliul glandular este organizat în tubi glandulari intens ramificaţi şi cu numeroase dilataţii alveolare. Spaţiile interlobulare de acumulare a secreţiei, necesare pentru stocarea unei cantităţi mari de secreţie, sunt evidente la această specie (Mureşan E. şi col., 1979) (fig. 9). Eliminarea unei cantităţi de 400-500 cm3 de secreţie în timpul ejaculării este facilitată de stratul gros al musculaturii netede, plasată în ţesutul conjunctiv interstiţial şi în adventicea glandei. La carnivore. Glandele veziculare lipsesc. La iepuroi. Glandele veziculare sunt relativ reduse şi situate la faţa dorso-laterală a gâtului vezici urinare; în plan median aderă la „uterul masculin” fapt pentru care au fost confundate de mulţi autori cu această formaţiune (Coţofan V., 1974; Setchell B.P., 1993; Hafez, 2000).

1.2.2. Glanda prostată

Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea epiteliului porţiunii craniale a uretrei intrapelvine; este prezentă la toate mamiferele domestice, dar are dezvoltarea, forma şi poziţia diferită în raport cu canalul urogenital. Prostata cea mai dezvoltată o au carnivorele, urmând în ordine descrescândă armăsarul, taurul, vierul, berbecul şi ţapul. În general, glanda prezintă: corpul prostatei (nu este valabil pentru berbec şi ţap) situat pe faţa dorsală a originii uretrei, acoperind canalele ejaculatoare; porţiunea diseminată, este prezentă la toate mamiferele domestice exceptând armăsarul. Corpul prostatei prezintă o faţă dorsală, care vine în raport cu rectul şi o faţă ventrală care se mulează pe originea uretrei. Ca structură, faţa externă a glandei este înconjurată de o capsulă groasă din care se detaşează o stromă densă conjunctivo-musculară, ce delimitează spaţii acoperite cu epiteliu secretor tubulo-alveolar ramificat, care produce secreţia specifică. Spaţiile intraglandulare, care servesc pentru acumularea secreţiei, se găsesc numai la carnivore şi mai puţin la cabaline. La armăsar. Prostata are o culoare galben-lutoasă şi este formată din doi lobi (drept şi stâng) largi (5-9 cm/3-6 cm) şi consistenţi, uniţi printr-un istm plasat pe partea dorsală a uretrei. Produsul de secreţie se elimină prin 10-20 perechi de canalicule, care se deschid de o parte şi de alta a tuberculului seminal. 179

La taur şi vier. Prostata are o culoare galben-albicioasă şi este mai redusă decât la armăsar. Prezintă un corp mic, aplatizat, de 3-4 cm lungime şi 1-1,5 cm grosime. Porţiunea diseminată este inclusă în peretele uretrei şi înconjurat sub forma unui manşon de muşchiul uretral. La berbec şi ţap. Corpul prostatei lipseşte, aceasta fiind reprezentată exclusiv de porţiunea diseminată şi are structură tubuloacinoasă; este dispusă radial periuretral; tubii se deschid pe peretele dorso-lateral al uretrei intrapelvine. La câine. Prostata este foarte dezvoltată, acoperind complet originea uretrei. Are un aspect globulos, uşor bilobat şi o culoare gălbuie. Corpul prostatei este străbătut în sens cranio-caudal de porţiunea terminală a canalelor deferente. Poziţia şi dimensiunea glandei la câine variază în funcţie de vârsta animalului. Capsula trimite la interior o serie de septe radiare, care permit sistematizarea glandei în lobi şi lobuli; un sept median mai dezvoltat conferă prostatei un aspect bilobat. Sistemul canalicular, convergent spre lumenul uretral, se deschide prin numeroase orificii în formă de pâlnie în jurul tuberculului seminal. La motan. Prostata nu cuprinde şi faţa ventrală a uretrei. La speciile de carnivore porţiunea diseminată a prostatei, plasată în peretele uretrei, este redusă. La iepuroi. Corpul prostatei este asemănător celui de la armăsar, având un aspect bilobat şi o dezvoltare în sens transversal; produsul de secreţie se varsă prin patru canale excretoare. Dimensiunea glandei variază în funcţie de vârstă şi perioada de rut; porţiunea diseminată este redusă (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984, Edquist L.E. şi col., 1993; Groza I. şi Morar I., 2004). 1.2.3. Glanda bulbouretrală

Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea porţiunii pelvine a sinusului urogenital. Se prezintă ca două formaţiuni ovoide sau aplatizate, plasate simetric de o parte şi de alta a extremităţii caudale a uretrei intrapelvine, venind în raport cu bulbii spongioşi ai penisului. În seria mamiferelor domestice această glandă lipseşte la câine şi este foarte redusă la motan. La suine. Glandele bulbouretrale sunt exagerat de mari, având o lungime de 17-18 cm şi 5 cm grosime. Sunt situate la nivelul arcadei ischiatice şi se continuă de o parte şi de alta a uretrei, până la arcada pubiană, unde vine în contact cu glandele veziculare. Datorită unei reduse punţi musculare, care le leagă transversal, glandele au aspectul literei „H”. Canalele excretoare, câte unul pentru fiecare lob, se deschid în uretră la nivelul curburii 180

acesteia; sunt protejate de o valvulă ischiatică. Lobulii glandei, tubulari, ramificaţi, sunt prevăzuţi cu numeroase spaţii de acumulare: Ţesutul interlobular conţine fibre musculare netede, iar capsula glandei este acoperită de muşchiul compresor al glandelor bulbouretrale. La taurine şi cabaline. Ambii lobi ai glandei sunt plasaţi dorsal faţă de uretră; au o formă emisferică şi mărimea unei nuci, sunt mai închişi la culoare decât prostata şi complet acoperiţi de muşchiul bulboglandular. La rumegătoarele mici, lobii glandei au dimensiunea unei alune şi fiecare prezintă câte un singur canal de excreţie, iar la cabaline câte 3-5. La iepuroi. Glanda este redusă (4/6 mm). Lobii sunt ovoizi şi acoperiţi complet de muşchiul bulboglandular. La exterior o capsulă redusă înveleşte un parenchim glandular format din tubi simpli, neramificaţi (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984; Hafez şi Hafez, 2000). 1.2.4. Penisul Penisul reprezintă partea externă a organelor genitale, constituind de fapt organul copulator masculin. În seria mamiferelor domestice, cu excepţia motanului şi iepurelui, la care este orientat caudal, penisul este plasat între cele două coapse începând de la arcada ischiatică până la apropierea regiunii ombilicale, flancat de cordoanele testiculare şi adăpostit într-o teacă de ţesut conjunctiv, în care este acoperit şi suspendat de fasciile superficiale şi profunde ale perineului (continuare a fasciilor omonime ale trunchiului). Extremitatea liberă a penisului şi glandul sunt acoperite de piele şi adăpostite într-o duplicătură a acesteia denumită prepuţ. În ansamblu, penisul este format dintr-un corp divizat într-o porţiune fixă, care se întinde de la rădăcina penisului, până în fundul cavităţii prepuţiale şi o porţiune liberă, care începe de la acest nivel şi se întinde până la gland. Corpul penisului. Este format la rândul lui din corpul cavernos şi uretră, care este înconjurată de corpul spongios. Corpul spongios la rândul lui, prezintă mai multe porţiuni: bulbii spongioşi, corpul spongios al penisului, corpul spongios al glandului şi bulbii spongioşi. În structura penisului mai intră musculatura, vase sanguine şi limfatice, nervi şi pielea porţiunii libere. Funcţia de copulaţie se poate realiza datorită celor două tipuri de ţesut erectil: corpul spongios şi corpul cavernos. Corpul cavernos al penisului provine din contopirea, pe linia mediană, a doi corpi cilindrici, care îşi păstrează independenţa mai ales la nivelul rădăcinii penisului, unde se 181

despart în două părţii efilate (stâlpii penisului) care se inseră separat pe arcada ischiatică. Contopirea celor două tije cavernoase, începând de la rădăcina penisului spre vârf, se realizează mai mult sau mai puţin complet, rămânând un perete despărţitor - septul penian complet la carnivore şi iepure şi incomplet sau perforat de numeroase orificii la celelalte mamifere domestice. Un argument al parităţii ontogenetice a corpului cavernos o constituie şi şanţul dorsal al penisului, care adăposteşte vasele sanguine şi nervii, precum şi şanţul uretral, mai adânc, situat pe faţa ventrală care adăposteşte uretra cu corpul spongios. Extremitatea cranială a corpului cavernos este uşor efilată şi acoperită de dilataţia corpului spongios al glandului. Corpul cavernos este înconjurat de o tunică albuginee groasă, care trimite concentric trabecule conjunctive în interiorul acestuia, apărând astfel un schelet de rezistenţă ale cărui areole sunt căptuşite cu endoteliu vascular şi care sunt umplute cu sânge şi ocupate de ţesut cavernos; este suspendat de faţa ventrală a simfizei ischiopubiene, în apropierea rădăcinii sale, de un ligament scurt şi puternic numit ligamentul suspensor al penisului Corpul spongios al penisului (sau ţesutul spongios uretral) este dispus în jurul uretrei în şanţul uretral al corpului cavernos. Are un calibru uniform pe toată întinderea lui, exceptând extremităţile care sunt mai dilatate, prezentând mai variaţii specifice. Astfel, la nivelul curburii ischiatice a uretrei, în apropierea glandei bulbouretrale, se găseşte bulbul spongios al penisului (sau ţesutul spongios uretral), iar în sens cranial este dispus în jurul uretrei în şanţul uretral al corpului cavernos. Bulbul spongios al penisului (sau bulbii uretrei) este acoperit de o albuginee fină care se va continua pe toată întinderea ţesutului spongios şi este separat de un sept median în două părţi simetrice. Spre interior, albugineea trimite numeroase trabecule fine care, asemănător corpilor cavernoşi delimitează spaţii relativ largi căptuşite de endoteliul vascular. Bulbul spongios al penisului se continuă direct în şanţul uretral cu corpul spongios al penisului care înconjoară uretra, constituind porţiunea spongioasă a uretrei. La extremitatea anterioară a penisului, corpul spongios prezintă o nouă dilataţie numită corpul spongios al glandului, care îmbracă vârful efilat al corpului cavernos şi constituie baza anatomică a glandului. Această masă de ţesut spongios, enorm dezvoltată la câine şi armăsar şi de forma unui capişon redus şi ascuţit la celelalte mamifere domestice, este străbătută în centru de canalul uretral. Ţesutul erectil al corpului cavernos al penisului prezintă caverne căptuşite intim de endoteliul vascular; prezintă un raport diferit pe suprafaţa de secţiune, putând să predomine 182

fie scheletul conjunctiv trabecular, fie ţesutul cavernos, diferenţiind astfel două tipuri de penis: a) tipul fibro-elastic, atunci când predomină scheletul trabecular conjunctiv şi albugineea; b) tipul musculo-cavernos, atunci când predomină ţesutul cavernos cu areole mari, legate între ele de fibre musculare netede. În primul caz, întâlnit la rumegătoare şi porc, penisul prezintă o lungime apreciabilă şi o consistenţă ridicată şi în cazul când nu este în erecţie; uretra cu ţesutul spongios este inclusă complet în corpul cavernos. În al doilea caz, întâlnit la armăsar, carnivore şi iepure, structurile erectile în stare de repaus sunt moi şi compresibile. Ţesutul erectil, scheletul trabecular şi tunica albuginee formează o unitate funcţională, care la tipul cavernos-muscular în timpul erecţiei va determina alungirea şi indurarea penisului, iar la tipul fibroelastic supraindurarea, fapt pentru care la aceste specii penisul va prezenta o „rezervă” de lungime - flexura sigmoidă - care se şterge în timpul erecţiei. Corpul spongios este înconjurat şi el de o albuginee fină care, în zona glandului, aderă intim la piele. Areolele ţesutului spongios sunt reprezentate de spaţii sanguine largi în forma unor plexuri venoase cu ochiuri mari. În timpul erecţiei corpul spongios primeşte un aflux mai mare de sânge prin artera bulbului penian, ramură terminală din artera pudendă internă. Erecţia corpului spongios, cu toate etapele sale, are loc treptat în sens caudocranial numai în timpul copulaţiei, deci subsecvent corpilor cavernoşi; se realizează astfel o mărire considerabilă a glandului şi o dilatare a porţiunii spongioase a uretrei (Groza I. şi Muntean M., 1998). Muşchii penisului. Au rolul dirijării penisului în timpul copulaţiei, comprimării venelor de descărcare pentru accentuarea erecţiei, accelerării lichidului spermatic, în timpul ejaculării şi, în sfârşit, comprimării penisului şi retragerii lui în furou, după copulaţie. O parte din muşchii penisului, aparţin uretrei (bulbospongios şi transversul penisului). Dintre muşchii proprii penisului cei mai importanţi sunt: ischiocavernos şi retractorul penisului. Muşchiul ischiocavernos este plasat la nivelul arcadei ischiatice, acoperind ramurile de inserţie ale corpului cavernos până la rădăcina penisului. Este foarte puternic şi prin contracţia sa participă la erecţie comprimând rădăcina corpului cavernos şi aduce penisul rigid în poziţia necesară intromisiunii.

183

Muşchiul retractor al penisului este un muşchi neted, pereche, cu originea pe faţa ventrală a primei vertebre coccigiene, după care cele două benzi musculare, înconjură rectul şi se continuă sub forma unui cordon lat (la ecvine) sau două cordoane (la rumegătoare, suine) pe faţa ventrală a muşchiului bulbospongios, pe care se pierde. La câine, ajunge până la bulbul glandului, iar la rumegătoare şi porc până la convexitatea caudală a flexurii sigmoide (Coţofan V., 1974; Boitor I., 1984; Hafez şi Hafez, 2000; Groza I. şi Morar I., 2004). 1.2.5. Prepuţul Numit şi „furou”, este o pungă a pielii pe peretele ventral al abdomenului, care înconjoară porţiunea liberă a penisului. Are aspectul exterior al unei proeminenţe longitudinale, care atinge vecinătatea cicatricii ombilicale. În partea anterioară prezintă un orificiu prepuţial prin care comunică cu cavitatea prepuţială. Extremitatea caudală a cavităţii prepuţiale are aspectul unui fund de sac inelar, unde tegumentul se răsfrânge pe porţiunea liberă a penisului. Cavitatea prepuţială în perioada de repaus funcţional este ocupată în întregime de porţiunea liberă a penisului. În erecţie, când penisul este scos din prepuţ, această cavitate dispare complet. În componenţa prepuţiului intră: tegumentul extern, reprezentat de pielea regională, suplă, uneori cu un smoc de peri în jurul orificiului prepuţial, iar pe linia mediană un rafeu evident; tegumentul intern foarte modificat, onctuos, având aspectul unei mucoase. La ecvine formează o plică prepuţială circulară a cărei margine caudală aderă la baza porţiunii libere, iar marginea cranială formează inelul prepuţial. Tegumentul intern al prepuţiului, este bogat în glande sebacee modificate, care secretă o substanţă caracteristică denumită „smegmă” prepuţială. La vier, tegumentul intern al prepuţiului la jumătatea lungimii lui prezintă o cută circulară, care împarte cavitatea prepuţială în două compartimente - anterior şi posterior; primul, prezintă pe plafon un diverticul spaţios (diverticulul prepuţial) cu tendinţă de bilobare şi care în structura sa prezintă glande ce secretă un lichid onctuos cu miros caracteristic vierului (fig. 10). La rumegătoare şi suine, orificiul prepuţial este foarte strâmt, iar cavitatea prepuţială îngustă şi adâncă; în hipoderm se găsesc numeroşi noduli limfatici. La motan şi iepuroi, prepuţiul este scurt şi situat sub anus, cu o deschidere largă orientată caudal.

184

La speciile cu cavitatea prepuţială adâncă şi îngustă prepuţiul este prevăzut cu muşchi prepuţiali: rumegătoarele, vierul şi câinele prezintă o pereche de muşchi prepuţiali craniali protractori, care derivă din pielosul trunchiului; au aspectul a două benzi convergente caudale, care se inseră cranial de o parte şi de alta a apendicelui xifoid, iar la nivelul prepuţiului se unesc ventral sub formă de ansă. Au rol de protractori ai prepuţiului. Muşchiul prepuţial caudal retractor este prezent numai la rumegătoare şi rar la vier; se inseră pe tunica abdominală, lateral de inelele inghinale, iar cranial în apropierea orificiului prepuţial; este retractor al prepuţiului. Între lama internă şi externă, prepuţiul mai prezintă numeroase fibre elastice derivate din tunica abdominală, cu rol de suspensor al prepuţului (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984). 1.2.6. Penisul la animalele domestice Armăsarul. Are un penis aproape cilindric şi uşor curbat, cu o lungime care variază între 50-60 cm (în repaus), până la 80-90 cm (în erecţie). Porţiunea liberă este acoperită de o piele subţire cu aspect mucos, pigmentată complet sau marmorat. Glandul este extrem de voluminos, iar în erecţie are aspectul unei ciuperci; este limitat de corpul penisului printr-un gât evident şi prezintă circular o margine proeminentă - coroana glandului. Pe faţa anterioară a glandului se află o adâncitură - fosa glandulară (în care proemină un scurt proces uretral, cu orificiul uretral extern) conic şi cu tendinţă de bilobare (fig. 11). Taurul. Prezintă un penis cilindric, subţire şi lung de 100-130 cm; caudal burselor testiculare, corpul penisului prezintă flexura sigmoidă cu prima convexitate, orientată cranial. Porţiunea liberă are o extremitate conoidă cu un gland redus, separat de corp printrun gât. Meatul urinar se deschide în vârful unui redus proces uretral plasat excentric, care se continuă în sens caudal cu rafeul penian (fig. 12, 13). Berbecul. Prezintă un gland mai dezvoltat decât taurul şi de aspectul unui capişon rotunjit. Uretra se prelungeşte cu un proces uretral lung de 30-40 mm şi uşor inflexat. Caudal glandului, pe faţa ventrală stângă, prezintă un proces rotunjit - tuberculul spongios de o culoare uşor roşiatică (fig. 12,13). Ţapul. Procesul uretral este mai scurt (20-25 mm) şi plasat pe faţa stângă, iar tuberculul spongios lipseşte. Vierul. Are un penis asemănător, în general, cu cel al rumegătoarelor de care se deosebeşte prin corpul mai subţire, mai lung şi cu flexura sigmoidă plasată cranial burselor 185

testiculare. Extremitatea liberă este ascuţită şi uşor spiralată, de aspectul unui tirbuşon. Glandul este extrem de redus, reprezentat de ţesutul spongios puţin dezvoltat şi care nu acoperă extremitatea liberă a corpilor cavernoşi. Şanţul uretral este marcat de un rafeu penian evident (fig. 12). Câinele. Prezintă, la fel ca celelalte carnivore, extremitatea anterioară a corpului cavernos osificată, constituind osul penian. Lungimea totală a penisului este de 15-20 cm din care 8-11 cm aparţin porţiunii fixe, respectiv corpilor cavernoşi, restul este reprezentată de osul penian, peste care se suprapune glandul (fig. 14). Corpul cavernos prezintă un şanţ uretral adânc, iar pe secţiune transversală îşi păstrează septul penian complet. Extremitatea anterioară a corpului cavernos se continuă direct cu baza osului penian care are în general aspectul unui jgheab deschis ventral. Extremitatea anterioară a osului penian este efilată şi se continuă cu un cordon redus fibros. Corpul spongios al glandului înconjoară osul penian şi formează un gland excesiv de dezvoltat, care prezintă o porţiune anterioară alungită şi uşor ascuţită, delimitată caudal de o gâtuitură, care o desparte de porţiunea posterioară (sau bulbul glandului) suprapusă bazei osului penian. Sângele din ţesutul spongios al glandului este „descărcat” prin două vene dorsale ale penisului care, după ce intră prin arcada ischiatică în cavitatea pelvină, trec printr-un inel fibros format de tendonul intermediar al muşchiului ischiouretral sau muşchiul compresor al venelor dorsale ale penisului. Datorită acestei particularităţi, erecţia glandului se produce brusc prin comprimarea venelor dorsale în timpul actului copulator. Dilatarea porţiunii bulbare a glandului nu va permite retragerea penisului din vagin decât după o perioadă mai lungă de timp. Motanul. Prezintă, la fel ca la iepure, penisul orientat caudal. Porţiunea liberă a penisului are ca bază anatomică un os penian şi este acoperit de corpul spongios şi de piele, prevăzută cu papile uşor cornificate, dirijate spre baza penisului. Muşchiul rectopenian (sau retractorul penisului) este reprezentat de două benzi care, la fel ca la iepure, se inseră pe feţele laterale ale bazei cozii şi rectului, iar distal pe faţa ventrală a corpului cavernos; trage penisul în poziţie caudală, de repaus. Din muşchiul ischiocavernos un grup de fibre craniale au rolul de protractor al penisului în vederea copulaţiei. Iepurele. Penisul se deosebeşte de cel de motan prin lipsa osului penian şi a papilelor cornificate de pe extremitatea liberă. Meatul urinar este mai larg. Prepuţiul prezintă două aglomerări glandulare prepuţiale, care îşi varsă produsul prin câte un canal propriu, ce 186

se deschide de o parte şi de alta a penisului. La unele specii de rozătoare (castor, mosc) aceste glande produc o substanţă cu miros aromat (Coţofan V., 1974; Hafez şi Hafez, 2000).

1.3. CONSIDERAŢII HISTOLOGICE ASUPRA APARATULUI GENITAL MASCUL 1.3.1. Testiculul (testis, orchis) Este învelit de o tunică conjunctivă, inextensibilă, numită albuginee. Această tunică, formată din lame de ţesut conjunctiv, conţine în grosimea ei o mulţime de vase sangvine şi nervi, care îi dau la exterior un aspect cu totul deosebit (fig. 15). De la faţa internă a albugineei se detaşează numeroase septumuri cojunctivovasculare care împart masa testiculului în 200-300 de lobuli. Spre centrul testiculului aceste septumuri se ţes între ele formând un cordon lojat numit mediastinum testis sau corpul lui Highmore. Fiecare lobul conţine în interiorul lui 3-4 tubi seminiferi, care reprezintă unitatea anatomo-fiziologică de bază a testiculului. Tubul seminifer este foarte flexuos, subţire şi cu lungimea variabilă de la specie la specie. Fiecare tub seminifer este înconjurat de ţesut conjunctiv şi are două extremităţi: -

o extremitate către albuginee, înfundată, în formă de deget de mănuşă;

-

o extremitate către interiorul organului, care se uneşte cu extremitatea celorlalţi

tubi seminiferi de la acelaşi lobul, dând naştere la tubii drepţi. După ce parcurg un traiect scurt, tubii drepţi pătrund în corpul lui Highmore, unde se anastomozează, formând rete testis sau reţeaua lui Haller (Johnson şi col., 1989; Popovici şi col., 1994). Din reţeaua lui Haller se detaşează 6-20 tubi, denumiţi conurile eferente, iar după unirea lor va lua naştere epididimul. Între tubii seminiferi, în ţesutul conjunctiv interstiţial, se află grupe de celule mari, ovoide sau poliedrice, dispuse în grămezi perivasculare, (celulele Leydig) care constituie glanda cu secreţie internă a testiculului – glanda interstiţială (a lui Leydig sau glanda diastematică). Ea secretă testosteronul, hormon cu multiplu rol în organism (Hafez şi Hafez, 2000). 187

Tubul seminifer reprezintă partea cea mai importantă a testiculului, deoarece aici iau naştere spermatozoizii. La animalele domestice spermatozoizii prezintă unele diferenţe între specii care constau în: forma, lungimea şi lăţimea capului, lungimea totală a spermatozoidului. Odată formaţi, spermatozoizii ocupă partea centrală a tubului seminifer şi sunt fixaţi cu capul în sinciţiul sertolian, iar cu coada dirijată spre lumenul tubului seminifer. Pe măsură ce se maturează, ei cad în lumenul tubului. Sinciţiul lui Sertoli se prezintă sub forma unei mase protoplasmatice, reticulofilamentoasă, înaltă, răspândită printre celulele seminale propriu-zise. Pe acest sinciţiu se găsesc implantate spermatidele pe cale de transformare în spermatozoizi. Celulele Sertoli au rol trofic şi de susţinere (Weber şi col., 1990, Groza I., Morar I., 2004). 1.3.2. Epididimul (epididymis) În general, capul, corpul şi coada epididimului au aceeaşi structură histologică. Epiteliul este de tip cilindric, simplu, cu cili ficşi sau stereocili, aşezat pe o membrană bazală. În afara membranei bazale se găsesc puţine fibre musculare netede şi ţesut conjunctiv (Seidel G.E., 1979) (fig. 15). 1.3.3. Canalul deferent (ductus deferens) Din punct de vedere histologic, canalul deferent este format din seroasă, de origine peritoneală, musculoasă, dispusă pe trei straturi (longitudinal intern, circular mijlociu şi longitudinal extern) şi mucoasă care are un epiteliu bistratificat (Ardalani G., 1988) (fig. 15). 1.3.4. Canalul ejaculator Este porţiunea terminală a căilor genitale propriu-zise şi rezultă din confluenţa extremităţilor caudale ale canalului deferent şi canalul veziculelor seminale, păstrând arhitectonica acestora (Boitor I., 1984; Groza I. şi Muntean M., 2002).

188

1.3.5. Uretra (uretra) 2.6.5.1. Uretra intrapelvină. Are mucoasa formată dintr-un epiteliu poligonal pluristratificat, sub mucoasă se găseşte un strat vascular, apoi un strat de fibre musculare dispuse longitudinal, dublate la exterior de muşchiul uretral, care are rol de sfincter, împiedicând ieşirea urinei în timpul ejaculării (Foldesey şi col., 1992). 2.6.5.2. Uretra extrapelvină. Are o mucoasă formată dintr-un epiteliu cilindric stratificat, iar corionul este bogat în fibre conjunctive elastice şi puternic vascularizate (Hafez E.S.E., 2000; Groza I., Morar I., 2004) (fig. 15). 1.3.6. Penisul În structura penisului intră musculatură, vase sanguine şi limfatice, nervi şi pielea porţiunii libere. Funcţia de copulaţie se poate realiza datorită celor două tipuri de ţesut erectil: corpul spongios şi corpul cavernos. 1.3.7. Corpul spongios Corpul spongios al uretrei extrapelvine prezintă la exterior o albuginee fină care se continuă cu un ţesut erectil cu areole largi, acoperite cu un endoteliu simplu. 1.3.8. Corpul cavernos Corpul cavernos al penisului este acoperit la exterior de o albuginee din ţesut fibro-elastic. De pe faţa internă a albugineei se detaşează o serie de septumuri incomplete care se întretaie între ele, delimitând nişte spaţii denumite lacune, căptuşite cu un endoteliu de tip vascular şi în care se deschid arterele cavernoase cu aspect helicoidal. Acest ansamblu formează ţesutul erectil al penisului (Groza I., Muntean M., 2000).

189

1.3.9. Prepuţul sau furoul (praeputium) La unele specii (taur, berbec, ţap, vier şi câine) prezintă o cută a pielii abdomenului în care este adăpostită porţiunea liberă a penisului. Este format din tegument extern şi intern care prezintă foiţa parietală şi viscerală între piele şi mucoasă, bogate în glande sebacee modificate. De asemenea la majoritatea speciilor conţine şi muşchi protractori şi retractori. La armăsar structura este mai complexă, prezentând un sac dublu din care se disting prepuţul intern şi extern (Groza I., Muntean M., 2002). 1.3.10. Veziculele seminale (glandulae vesicularis) Ca structură, vezicula seminală este formată din mucoasă, musculoasă şi adventice. Mucoasa are aspect dantelat şi prezintă nişte creste care se anastomozează. Epiteliul mucoasei este cubic sau cilindric. Corionul este subţire şi prezintă în dreptul crestelor fibre musculare netede. Musculatura este dispusă pe două planuri: circular intern, mai gros şi longitudinal extern, mai subţire. Adventicea este formată dintr-un strat de ţesut conjunctiv, subţire, în care se găsesc vase şi nervi. Veziculele seminale secretă substanţe nutritive pentru spermatozoizi şi substanţe care contribuie la formarea plasmei seminale (Johnson şi col., 1998, Groza I., Morar I., 2004) (fig. 15). 1.3.11. Prostata (glandulae prostata) Ca structură, prostata este formată dintr-o stromă conjunctivă, ţesut glandular, vase şi nervi. Parenchimul este alcătuit din glande tubulo-acinoase, ale căror canale conductoare, în număr de 15-30 se deschid în pereţii laterali ai uretrei intrapelviene. Glandele sunt acoperite de un epiteliu prismatic spre cilindric înalt, dispus pe o membrană bazală. Prostata secretă un lichid bogat în lecitină şi electroliţi care are rolul de a trezi mobilitatea spermatozoizilor (Glossop C.E., 1986, Groza I. şi Muntean M., 2002) (fig. 15).

190

1.3.12. Glandele bulbo-uretrale (glandulae bulbourethralis) Au la exterior o capsulă fibro elastică de la care pleacă spre interior septumuri care împart glanda în lobuli ce cuprind glandele tubulo-acinoase, acoperite de un epiteliu simplu şi poliedric, dispus pe o membrană bazală. Stroma acestor glande conţine fibre elastice, fibre musculare netede şi striate. Ţesutul glandular este compus din acini glandulari voluminoşi, având un epiteliu cu celule înalte. Ele secretă un lichid seromucos, care contribuie la formarea plasmei seminale (Ashdown G. şi col., 1988, Groza I., Morar I., 2004) (fig. 15).

191

Fig. 1 – Testiculul la taur, armăsar, vier şi câine 1. Faţa laterală; 2. Extremitatea cranială; 3. Extremitatea caudală; 4. Marginea epididimară; 5. Marginea liberă; 6. Corpul epididimului; 6a. Capul epididimului; 6b. Coada epididimului; 7. Canalul deferent; 8. Funiculul spermatic; 9. Plexul pampiniform

Fig. 2 – Aparatul genital la armăsar 1. Foiţa parietală; 2. Foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Teaca vaginală; 6. Plica vasculară; 6a. Plexul pampiniform; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 12. Ligam. Epididimar caudal; 13. Canalul deferent cu segmentul galndular; 13a. Artera spermatică internă; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 17. Veziculele seminale; 18. prostata; 19. Glanda bulbo-uretrală; 20. Corpul cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22. procesul uretral; 23. prepuţul; 24. Orificiul prepuţial; 25. Inelul prepuţial; 26. Muşchiul retractor al penisului; 27. Muşchiul bulbo-cavernos; 28. Rectul; 29. Anusul; 20. Inelul inghinal superficial; a. Osul coxal; b. Vertebrele lombare; c. Osul sacral; d. Vertebrele cocciginiene

192

Fig. 3 – Aparatul genital la taur 1. Peritoneul, foiţa parietală; 2. Peritoneul, foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină, excavaţia rectogenitală; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Teaca vaginală, foiţa parietală; 6. Teaca vaginală, foiţa viscerală; 6a. Plexul pampiniform; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul deferent, segmentul glandular; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 16a. Uretra extrapelvină, porţiunea cu „S”-ul penian; 17. Veziculele seminale; 18. Corpul şi porţiunea diseminată a prostatei; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22, Prepuţul; 23. orificiul prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Muşchiul bulbo-cavernos; 26. Ampula rectală; 27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial; a. Osul coxal; b. Vertebrele lombare; c. Osul sacrum; d. Vertebrele coccigiene.

Fig. 4 – Schema aparatului genital la vier 1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală a peritoneului; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam. Epididimar; 13. Canalul deferent; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 16a. Uretra cavernoasă, partea exterioară cu „S”-ul penian; 17. Veziculele seminale; 18. Corpul prostatei şi porţiunea diseminată; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22. Prepuţul; 23. Orificiul prepuţial; 24.Muşchiul retractor al penisului; 25. Diverticulul prepuţial; 26. Ampula rectală; 27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial

Fig. 5 – Aparatul genital la câine 1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Canalul deferent; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul deferent, segmentul glandular; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 17. Uretra extrapelvină; 18. Prostata; 19. Corpul cavernos; 20. Osul penian; 21. Glandul penisului; 22. Prepuţul; 23. Ostium prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Rectul; 26. Anusul; 27. Testicul

193

Fig. 6 – Schema aparatului genital la cotoi 1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul deferent; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 17. Uretra extrapelvină; 18. Prostata; 19. Corpul cavernos; 20. Osul penian; 21. Glandul penisului; 22. Prepuţul; 23. Ostium prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Ampula rectală; 26. Anusul; 27. Ganglionii inghinali superficiali

Fig. 7 – Aparatul genital la iepuroi 1. Glandul penisului; 2. Furoul; 3. Tegumentul prepuţial; 4. Glanda prepuţială; 5. Muşchiul ischio-cavernos; 6. Rădăcina corpului cavernos; 7. Glandele Cowper; 8. Prostata; 9. Veziculele seminale; 10. Ampula canalului deferent; 11. Coada epididimului; 12. Capul epididimului; 13. Testiculul; 14. Bursa cremasteriană.

Fig. 8 – Aparatul genital la armăsar

Fig. 9 – Aparatul genital la vier

1. Tunica vaginală comună; 2. Muşchiul cremaster extern; 3. Tunica vaginală comună întredeschisă; 4. Testiculul; 5. Capul epididimului; 5a. Corpul epididimului; 5b. Coada epidididmului; 6. Cordonul spermatic; 6a. Plexul pampiniform; 7. Canalul deferent; 7a. Ampula canalului deferent; 8. Vezicula seminală; 9. Prostata; 10. Glandele bulbo-uretrale (cu muşchiul uretral şi acoperit de muşchiul ischio-uretral lateral); 11. Penisul; 12. lamela parietală a prepuţului; 12a. Lamela viscerală a prepuţului; 13. Glandul penisului; 14. Muşchiul ischiocavernos; 15. Vezica urinară; 16. Uretra intrapelvină acoperită cu muşchiul uretral; 17. Vestigiul canalului Muller (uterul masculului); 18. Ostium vaginal; 19. Osul ischium

1. Testiculul; 2. Epididimul; 3. canalul deferent; 4. vena şi artera spermatică; 5. Veziculele seminale; 5a. canalul excretor; 6. Prostata; 7. Glandele bulbo-uretrale; 8. Penisul; 8a. „S”-ul penian; 8b. Vârful penisului; 9. Prepuţul; 10. Diverticulul prepuţial; 11. Muşchiul uretral; 12. Muşchii bulbo-cavernoşi; 13. Muşchiul retractor al penisului; 14. vezica urinară

194

Fig. 10 – Prepuţul la vier 1. Cutisul prepuţului; 2. Ostiumul prepuţial; 3. Lamina parietală; 4. Diverticulul prepuţial; 5. Vase de sânge; 6. partea cranială a prepuţului; 7. partea tubulară a prepuţului; 8. Vârful penisului

Fig. 11 – Penisul la armăsar 1. Prepuţul; 2. lamela parietală; 3. lamela viscerală; 4. Inelul prepuţial; 5. Vârful penisului; 6. Glandul penisului; 7. Fossa glandului; 8. procesul uretral

Fig. 12 – Secţiune transversală prin corpul penisului la: a) armăsar; b) vier; c) taur 1. Albuginee; 1a. Traveele corpului cavernos; 1b. Septumul penisului; 1c. Corpul cavernos; 2. Şanţul uretral; 3. Uretra; 3a. Corpul cavernos al uretrei; 4. Muşchiul bulbocavernos; 5. Arterele şi venele dorsale ale penisului; 6. Artera arterei pudende externe; 7. Muşchiul retractor al penisului

195

Fig. 13 – Penisului la taur (A) şi berbec (B) (extremitatea liberă) 1. Glandul penisului; 2. Coroana glandului; 3. Gâtul glandului; 4. procesul uretral; 5. Rafeul glandului; 6. Rafeul prepuţial; 7. Prepuţul; 8. Tuberculul stâng; 9. Meatul urinar

Fig. 14 – Penisul la câine 1. Corpul cavernos; 2. Bulbul glandului; 3. Prepuţul; 4. Glandul (porţiunea alungită); 5. Osul penian; 6. Porţiunea fibroasă a osului penian; 7. Uretra; 8. Ţesutul spongios al uretrei; 9. meatul urinar

Fig. 15 – Prezentarea morfologiei aparatului genital la taur 1. Testicul; 2. Învelitori testiculare; 3. Epididim; 4. Canal deferent; 5. Uretra; 6. veziculele seminale; 7. Prostata; 8. Glandele bulbo-uretrale; 9. Penis

196

CAP. II. STUDIUL SPERMEI, RECOLTAREA, PRELUCRAREA ŞI DEPOZITAREA MATERIALULUI SEMINAL, INSEMINĂRILE ARTIFICIALE ŞI MONTA LA ANIMALE

Metodă biotehnică modernă, inseminarea artificială are un rol deosebit în acţiunea de înmulţire, de îmbunătăţire calitativă a efectivelor şi implicit a sporirii producţiei şi a productivităţii animalelor domestice. Inseminarea artificială înlătură contactul sexual dintre mascul şi femelă, sperma fiind recoltată de la mascul şi depusă în căile genitale femele, cu instrumentar şi aparatură adecvată. Avantajele aplicării acestei biotehnici sunt de ordin: -

zootehnic, când se folosesc numai reproducători testaţi şi de valoare. Permite

schimbul de material seminal la distanţe mari, contribuie la îmbunătăţirea activităţii de ameliorare şi selecţie a femelelor; -

economic, când se reduce foarte mult numărul de reproducători, care pot fi furajaţi

şi îngrijiţi în condiţii mult mai bune; -

sanitar – veterinar, când se previne transmiterea unor boli legate de actul montei,

combaterea infecundităţii şi sterilităţii făcându-se mult mai eficient. Metoda se aplică practic la toate speciile animalelor domestice şi cuprinde mai multe etape şi anume: recoltarea, controlul materialului seminal, diluarea, conservarea şi inocularea la femelele în călduri (Amann R.P., 1989).

2.1. ASPECTE GENERALE 2.1.1. Factorii care influenţează producţia spermatică La procesul de formare şi maturare a gameţilor masculi, participă numeroşi factori interni şi externi, care influenţează producţia spermatică. Răspunsul organismului animal faţă de acţiunea acestor factori de mediu este în raport cu intensitatea lor, iar în cadrul unei anumite specii, cu reacţia individuală. Alimentaţia, este cel mai important factor de care depinde dezvoltarea aparatului genital şi funcţia testiculului după apariţia pubertăţii. O alimentaţie excesivă duce la 197

dezvoltarea mai rapidă a testiculelor şi a glandelor anexe, în timp ce alimentaţia insuficientă întârzie maturarea sexuală, apariţia fructozei şi a acidului citric. Proteinele în exces sau deficitare din raţie produc tulburări ale spermatogenezei, duc la diminuarea reflexelor şi la azoospermie, mai târziu scade libidoul şi apar alterări ale epiteliului seminal (Popovici M. şi Budanţev A., 2002; Boitor I., Muntean M., 1984; Hafez şi Hafez, 2002). Lumina, la tauri nu pare să aibă o influenţă prea mare asupra liniei seminale. Temperatura ridicată tulbură spermatogeneza. În perioada de aclimatizare, la taurii transferaţi din zonele temperate în zonele tropicale, spermatogeneza este afectată, întrucât sistemul de termoreglare testiculară nu este capabil să facă faţă noilor condiţii climatice (Drăghici C., 1996). Altitudinea, influenţează şi ea funcţia testiculară. Acest lucru se datorează unei deficienţe de oxigen, ori se cunoaşte că activitatea testiculului necesită un aport important de oxigen. Factorii toxi–alimentari, provoacă la rândul lor, modificări ale funcţiei testiculare, degenerări ale epiteliului seminal, epididimar şi ale veziculelor seminale. Aşa sunt derivaţii naftalenului, arsenului, cadminului, fito – estrogenii, micotoxicozele etc. (Ghergariu S., 1980). Dintre factorii interni, ereditatea are o importanţă majoră în dezvoltarea organelor genitale şi asupra procesului de spermato- şi spermiogeneză. Valoarea unui reproducător, calităţile producţiei spermatice, constituie caractere ereditare transmisibile la descendenţi. Există numeroase posibilităţi de interacţiune a genelor cu factorii de mediu, făcând posibilă apariţia a numeroase tulburări şi anomalii. Sunt posibile defecte ale spermatozoizilor, anomalii ale capului, acrozomului, piesei intermediare, cozii etc. (Boitor I. şi col., 1985). De asemenea, specia, rasa şi vârsta sunt factori care au o influenţă în producţia spermatică. 2.1.2. Reglarea neuroendocrină a funcţiei sexuale la tauri La masculi funcţia de reproducţie este continuă. Primele semne ale activităţii sexuale la mascul apar timpuriu şi constau în efectuarea saltului pe alte animale din grup, indiferent de sexul acestora. 198

Momentul maturităţii sexuale poate fi considerat atunci când în spermă se găsesc spermatozoizi maturi. La mascul, atât funcţia de reproducţie cât şi comportamentul sunt dirijate de către sistemul neuro-endocrin. Activitatea sexuală este reglată de sistemul nervos şi umoral. Centrul principal al celor două dirijări este diencefalul, care influenţează activitatea hormonală a hipofizei, reglementând activitatea axei hipotalamo-hipofizare. Excitaţiile nervoase pornesc direct de la encefal spre organele sexuale. Activitatea sexuală a diencefalului este influenţată de cortex, care se află în permanenţă sub efectul excitaţiilor interne şi externe. Condiţia apariţiei reflexelor este aceea că, în organism să circule cantităţi optime de hormoni sexuali, care să determine o stare de excitaţie a centrului libidoului. Aşa cum se ştie, reflexele se împart în: reflexe înnăscute sau necondiţionate şi dobândite sau condiţionate. Hormonii anterohipofizari ICSH şi FSH au rolul principal în reglarea funcţiei sexuale, dirijaţi de „Releasing factors” hipotalamici. Hormonul ICSH stimulează secreţia celulelor interstiţiale ale testiculului (celulele lui Leydig), respectiv secreţia de androgeni, hormoni care menţin reactivitatea sistemului nervos şi stabilesc un anumit grad de excitabilitate. FSH-ul iniţiază spermatogeneza şi diviziunea spermatozoizilor, iar balanţa FSH – ICSH – androgeni menţine continuitatea spermatogenezei. Procesul de inseminare artificială la animale cuprinde următoarele etape: recoltarea spermei, controlul spermei, diluarea, conservarea şi inocularea spermei.

2.2. RECOLTAREA SPERMEI Se vor descrie succint metodele folosite pentru recoltarea spermei, urmând ca ele să fie detaliate la fiecare specie în parte. 2.2.1. Recoltarea spermei cu vaginul artificial În practica inseminărilor artificiale, metoda cea mai răspândită pentru recoltarea spermei este metoda cu vaginul artificial. Prin acest procedeu se poate obţine un ejaculat cantitativ şi calitativ normal, cu condiţia să se respecte toate cerinţele necesare. 199

Vaginul artificial a fost imaginat pentru prima dată de Giuseppe Amanteea (1914), iar ulterior s-au adus modificări şi îmbunătăţiri în vederea perfecţionării lui şi a adaptării şi la alte specii (Burns P., 2000). Principiul recoltării, cu ajutorul vaginului artificial, constă în crearea unor condiţii asemănătoare vaginului în călduri şi anume: temperatură, presiune, lubrifiere. Vaginul artificial este format din următoarele părţi: tubul vaginului (corpul vaginului) de formă cilindrică, de lungimi diferite, confecţionat dintr-un material rigid de cauciuc pânzat, ebonită, tablă (foarte rar); cămaşa vaginală, subţire, fină din cauciuc şi paharul colector. Corpul vaginului pe lungimea sa are prevăzut un orificiu astupat cu un dop metalic. Asamblarea şi pregătirea vaginului se face prin aranjarea cămăşii vaginale în interiorul tubului cu capetele răsfrânte, introducerea apei calde, a aerului, lubrifierea şi ataşarea paharului colector. Temperatura este asigurată prin introducerea apei calde la temperatura de 45-500C, presiunea prin introducerea apei calde, cât şi a aerului. Lubrifierea cămăşii vaginale se face cu vaselină neutră, sterilizată. Succesul recoltării spermei cu vaginul artificial depinde de modul de pregătire a vaginului, a creării cerinţelor necesare, pregătirii şi exploatării raţionale a reproducătorilor. 2.2.2. Recoltarea spermei prin masajul ampulelor canale deferente şi ale veziculelor seminale Metoda a fost aplicată pentru prima dată de Miller şi Evans în anul 1934 în SUA, fiind denumită şi metoda americană de recoltare. Se aplică în cazuri rare, condiţionată fiind de anumite stări de sănătate a reproducătorilor. Se pretează mai ales la tauri, deoarece canalele deferente prezintă dilataţii spre porţiunea lor terminală, ce servesc ca depozit pentru spermatozoizi. În urma masajului ampulelor, pereţii musculari se contractează, facilitând eliminarea spermei. 2.2.3. Recoltarea spermei cu aparatul electroejaculator Metoda a fost preconizată de Battelli (1922), apoi ea a fost experimentă şi adaptată în diverse ţări: în Australia de Quinn (1935); în Polonia de Olbrycht (1937); în România de Fălcoianu (1938); în Italia de Bonadonna (1938). 200

Metoda se bazează pe excitaţiile provocate de un curent electric de slabă intensitate asupra controlului ejaculatelor din regiunea lombară. Excitaţiile electrice produc contracţii ale musculaturii netede din pereţii căilor de excreţie a spermei şi are loc ejacularea. Metoda poate fi aplicată la berbec, taur şi păsări. Ejacularea are loc fără erecţia organului copulator şi se obţine o spermă, care din punct de vedere cantitativ şi calitativ nu diferă de cea obţinută cu ajutorul vaginei artificiale. 2.2.4. Recoltarea spermei prin masturbare Metoda recoltării spermei prin masturbare a fost încercată pentru prima dată de Spalanzani la câine, în Italia. La această specie, ejacularea se produce în urma excitării penisului prin masaje peniene prin traversul furoului. Penisul intră în erecţie şi după câteva minute masculul începe să ejaculeze, chiar dacă compresiunea asupra acestui organ încetează. Metoda a fost extinsă şi la vier, dar spre deosebire de câine, excitaţia vierului se produce în prezenţa unei scroafe în călduri sau a manechinului fără masaj manual, ci doar prin simpla prindere în mână a extremităţii libere a penisului. La toate metodele enunţate, este necesară crearea obişnuinţei şi a reflexelor condiţionate.

2.3. EXAMINAREA ŞI ASPECTUL SPERMEI Înaintea procesului de diluare şi conservare, materialul seminal recoltat este obligatoriu examinat şi apreciat cantitativ şi calitativ. Recipientul cu spermă este predat imediat personalului de laborator, care va aprecia calitatea spermei (Alm K. şi col., 2001). Aprecierea cantitativă şi calitativă a spermei se face prin examene macroscopice şi de laborator, biochimice, de rezistenţă etc. 2.3.1. Examenul macroscopic al spermei Prin examenul macroscopic se apreciază volumul ejaculatului, culoarea, densitatea, mirosul etc. Volumul spermei. Acesta diferă în funcţie de specie şi se apreciază direct în paharul colector sau prin turnarea într-un recipient gradat. Volumul spermei este 201

influenţat de vârstă, rasă, de dezvoltarea testiculară şi a glandelor anexe, de frecvenţa ejaculatelor, de nivelul şi corectitudinea pregătirii sexuale, de anotimp (Soderquist L., 1991). Culoarea normală a spermei diferă de asemenea în funcţie de specie: -

la taur este albă sau alb-cremoasă, iar opacitatea în funcţie de concentraţia de spermatozoizi;

-

la vier este albă-gălbuie, cu reflexe albăstrui;

-

la armăsar este albicioasă, uşor cenuşie şi opacă;

-

la câine, sperma are un aspect apos şi uşor tulbure, fiind semitransparentă. Culoarea roz-roşiatică denotă că sperma este amestecată cu sânge, dacă este

gălbuie, este amestecată cu urină, iar dacă are o culoare galbenă-verzuie este amestecată cu puroi. În toate aceste cazuri sperma nu poate fi folosită (Burns P., 2003). Densitatea spermei. La unele specii, prin examen macroscopic, se poate aprecia desimea spermei. Sperma deasă, proaspăt recoltată la rumegătoare are culoare albcremoasă şi prezintă particule fine în continuă mişcare (mai ales la berbec), asemănătoare cu nişte valuri, care se agită în paharul colector, valuri date de mişcările spermatozoizilor. Sperma cu densitate mijlocie şi rară are o culoare albicioasă, asemănătoare laptelui smântânit. Mirosul. Sperma proaspătă are, în general, un miros de os proaspăt ras, diferind de la specie la specie. 2.3.2. Examenul microscopic şi de laborator al spermei Examenul macroscopic trebuie neapărat completat cu examenul microscopic şi de laborator, care furnizează date mai valoroase asupra calităţii spermei. Prin acest examen se apreciază: prezenţa sau absenţa spermatozoizilor, aprecierea valurilor, desimea sau concentraţia spermei, mobilitatea spermatozoizilor, rezistenţa lor, formele anormale şi patologice etc. (Rouge M., 2003). Aprecierea valurilor spermatice se face pe o lamă excavată sau în picătură liberă, neacoperită cu lamelă. În funcţie de desimea şi mobilitatea spermatozoizilor, se constată la microscop prezenţa valurilor de intensităţi diferite: foarte intense (+++), intense (++); moderate (+) sau lipsa valurilor (-).

202

Desimea spermei. Examenul se face astfel: cu o pipetă sterilă se ia o picătură de spermă şi se pune pe o lamă degresată, încălzită sau pe plăcuţa încălzitoare. Lama se acoperă cu o lamelă având în vedere să nu se formeze între ele bule de aer. Astfel pregătită, lama se examinează la microscop, 3-4 câmpuri. Sperma deasă se notează cu D, câmpul microscopic este plin de spermatozoizi, distanţa între spermatozoizi este mai mică decât lungimea capului unui spermatozoid. Se apreciază o concentraţie de peste 1 miliard de spermatozoizi/ml. Sperma mijlocie (M), cu o concentraţie de 0,5-1 miliarde spermatozoizi/distanţa între doi spermatozoizi este egală cu lungimea capului unui spermatozoid. Sperma rară (R) cu o concentraţie de 0,5 miliarde spermatozoizi/ml, între spermatozoizi existând o distanţă mai mare decât lungimea capului, ajungând până la lungimea unui spermatozoid. Sperma foarte rară sau oligospermie (O) prezintă câţiva spermatozoizi în câmpul microscopic (5-10). Azoospermia sau lipsa spermatozoizilor din ejaculat (Az). 2.3.3. Mobilitatea spermatozoizilor. Este aprecierea spermatozoizilor cu mişcări de înaintare. Această apreciere se face în aceeaşi lamă, odată cu aprecierea desimii spermei. Au existat două sisteme de apreciere a mobilităţii astăzi simplificându-se în unul singur, sistemul zecimal de la 1,0 la 0,1, apreciindu-se numărul de spermatozoizi cu mişcări de înaintare şi energia lor de mişcare (Senger P.L., 1997). Obişnuit se admit pentru prelucrare ejaculatele notate cel puţin cu 0,7 (70% spermatozoizi vii, cu mişcări de înaintare cel puţin moderate). Spermatozoizii care prezintă mişcări circulare, retrograde, ondulatorii din poziţie statică, împreună cu cei cu mişcări de înaintare foarte lente sau agonice primesc aceeaşi apreciere, ca şi spermatozoizii morţi. 2.3.4. Determinarea concentraţiei spermatozoizilor din ejaculat Concentraţia spermatozoizilor pe unitate (ml sau mm3) este de mare importanţă pentru procesul de prelucrare a materialului seminal. De numărul de spermatozoizi din ejaculat şi mobilitatea lor depinde gradul de diluţie al spermei. 203

Aprecierea concentraţiei spermatozoizilor se poate face prin: -

camera de numărat eritrocite (metoda hemocitometrică, Thoma, Burker, Goreaev etc.);

-

fotocolorimetru;

-

aparate electronice;

-

alte aparate.

Metoda hemocitometrică. În pipeta Potain se aspiră spermă până la diviziunea 0,5, peste care se aspiră o soluţie de clorură de sodiu 3% până la diviziunea 101. Se omogenizează amestecul, după care primele picături se aruncă jos, apoi se varsă o mică cantitate în şanţul lamelei, pentru a difuza în spaţiul grilat prin capilaritate, între lamă şi lamelă (Ianuskanuskas A. şi col., 2002). Citirea se face la microscop, prin numărarea spermatozoizilor din 80 pătrate mici sau 5 pătrate mari. Se numără patru pătrate mari în diagonală, iar al 5-lea la întâmplare. Pentru a afla numărul spermatozoizilor pe ml de spermă se va folosi formula: X =

NxSxIxD n

în care: X - numărul de spermatozoizi pe mililitru; N - numărul de spermatozoizi număraţi; S - suprafaţa unui pătrăţel (1/400mm2); I - înălţimea camerei (1/100 mm); D - diluţia spermei (1/200); n - numărul pătrăţelelor în care s-au numărat spermatozoizii. Înlocuind în formulă se obţine: X =

Nx 400 x10 x 200 ; n

sau Metoda fotocolorimetrică este o metodă rapidă de numărare, care se bazează pe diferitele grade de opacitate, pe care le are sperma pusă în faţa unui fascicol de lumină ce trece prin dreptul unei celule fotoelectrice. În practică se folosesc fie fotocolorimetre, ce indică direct numărul de spermatozoizi în miliarde, fie fotocolorimetre ce trebuie în prealabil etalonate prin măsurători repetate, făcute prin metoda hemocitometrică (fig. 16). 204

Metoda electronică. Principiul acestei metode se bazează pe modificarea de către spermatozoizi a câmpului electric creat de doi electrozi din platină, plasaţi într-un capilar de pasaj al spermei. Există diferite tipuri de aparate electronice, cel mai utilizat fiind Coulter, folosit pentru prima dată de Iversaen (1964). 2.3.5. Examenul morfologic al spermatozoizilor Prin acest examen se urmăreşte punerea în evidenţă cu ajutorul diferitelor metode de colorare a spermatozoizilor anormali, de origine primară endocelulară: spermatozoizi giganţi, pitici, alungiţi, cu cap în formă de pară, liră; de origine secundară extracelulară: spermatozoizi fără coadă, cu două capete, cu coadă răsucită sau despicată, cu două cozi etc. (fig. 17). Se observă de asemenea spermatozoizi imaturi, care au la nivelul gâtului sau a piesei intermediare picătura protoplasmatică; spermatozoizi morţi şi diferite elemente celulare: celule epiteliale, germeni sau elemente sanguine. Stabilirea frecvenţei spermatozoizilor anormali, imaturi sau morţi se face procentual, faţă de spermatozoizii total număraţi (100-500) (Revell S., 2003). Există mai multe metode de colorare a spermatozoizilor, dintre care unele care pun în evidenţă modificări de formă, evidenţierea acrozomului, nucleoplasmei etc. 1. Colorarea intravitală cu eozină-nigrozină (metoda Hancoock-Dott). Pe o lamă încălzită la 370C se pune cu pipeta Pasteur o picătură de spermă. Cu o altă pipetă se adaugă 2-3 picături din soluţia 5% de eozină şi se omogenizează. Peste amestecul de spermă-eozină se pun 2-3 picături de soluţie 10% de nigrozină, totul fiind bine omogenizat. După 3-5 minute, timp necesar colorării, din amestec se fac cu ajutorul lamei şlefuite frotiuri şi se examinează la microscop cu obiectivul de imersie (Revell S., 2003). Pe fondul gri-cenuşiu se observă atât spermatozoizii albi, deci necoloraţi, care în momentul colorării au fost vii, cât şi spermatozoizii coloraţi în roşu, spermatozoizii morţi, coloraţi din cauza membranei lipoproteice, care devine permeabilă pentru eozină. Se numără în mai multe câmpuri, aproximativ 500 spermatozoizii, notând pe cei morţi, anormali sau imaturi şi făcând apoi procentajul. 2. Determinarea vitalităţii spermatozoizilor sau testul termic al viabilităţii se execută la temperatura corespunzătoare vacii în călduri (cca. 390C). 205

O mică probă din spermă brută (sau diluată) se pune într-o baie marină sau într-un termostat şi se examinează la microscop din oră în oră, timp de 6 ore, după care se mai face un examen la 20-24 ore. În ejaculatul cu spermă de bună calitate, după 6 ore, 70% din spermatozoizi trebuie să prezinte mişcări energice de înaintare, iar dacă se face şi determinarea reductazelor, 60% trebuie să aibă activitatea enzimatică a reductazelor intensă sau moderată. 2.3.6. Aprecierea capacităţii metabolice a spermatozoizilor Testul cu albastru de metylen (Proba Redox) - Principiul metodei se bazează pe decolorarea albastrului de metylen, care ca acceptor de hidrogen (eliberat în urma acţiunii dehidrogenazelor asupra glucozei din spermă) se transformă într-un leuco-derivat incolor.

Timpul

de

decolorare

este

dependent

de

intensitatea

metabolismului

spermatozoizilor. Procesul de determinare constă în depunerea pe o lamă sau pe o sticlă de ceasornic a unei picături de spermă proaspăt recoltată. Se adaugă o picătură de albastru de metylen 1% şi se omogenizează bine. Din amestecul rezultat se aspiră în 2-3 tuburi capilare de sticlă o coloană de cca. 3cm. Tuburile se depun orizontal pe masă la o temperatură de 200C şi se notează timpul scurs de la umplere, până la decolorarea completă (Looper M., 2000). Interpretare: -

sperma este de bună calitate, dacă decolorarea se produce în 20-30

minute; -

sperma este de calitate inferioară, dacă timpul de decolorare depăşeşte 30

minute. Aceasta nu se recomandă să fie folosită la I.A. Alţi autori recomandă ca după umplerea tuburilor capilare cu amestecul de spermă+albastru metylen, să se ţină la temperatura de 370C sau chiar 400C, în acest caz timpul se scurtează. 2.3.7. Aprecierea rezistenţei spermatozoizilor

206

Testul cu clorură de sodium 1%. Metoda se bazează pe rezistenţa spermatozoizilor la acţiunea nocivă a soluţiei de clorură de sodiu, cunoscut fiind faptul că spermatozoizii cu mare putere fecundantă sunt cei maturi şi cu o capsulă lipoproteică bine formată, ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare. Se procedează în felul următor: într-un balon Erlenmayer de 250-500 ml se pune 0,02 ml de spermă (a cărei mobilitate a fost apreciată în prealabil). Peste sperma din balon se adaugă în etape, câte 10 ml de soluţie NaCl 1% din biuretă. Amestecul se omogenizează bine şi apoi cu ajutorul unei pipete Pasteur se ia o picătură, se pune pe o lamă, se acoperă cu o lamelă şi se examinează la microscop, apreciindu-se mobilitatea. Dacă se mai observă spermatozoizi mobili, se adaugă din nou aceeaşi cantitate de 10 ml NaCl, se examinează la microscop şi tot aşa până când nici un spermatozoid nu mai prezintă mişcări de înaintare (necrospermie). Calculul rezistenţei se face după formula: R=

V în care, v

R - rezistenţa spermei totale, V - cantitatea de NaCl 1% (exprimată în cm3) folosită, v - volumul spermei. Exemplu, dacă s-a folosit 80 cm3 de soluţie NaCl 1% şi 0,02 ml spermă: R=

80 8000 = = 4000 . 0.02 2

Pentru sperma de taur valoarea medie a rezistenţei (R) este de 3000.

2.3.8. Examenul biochimic al spermei Examenul

biochimic

completează

examenul

microscopic,

macroscopic

şi

morfologic al spermei fiind de un real ajutor în aprecierea cantitativă şi calitativă. În acest scop pot fi dozaţi diverşi parametri constitutivi ai spermei, cei mai utilizaţi fiind: a) componenţii anorganici; sodiul şi potasiul (metoda flamfotometrică), fosforul (metoda Raabe), magneziul (metoda Kristian-Ustinovici), clorul (metoda Mohr); b) componente organice; proteinele (metoda Biuret), glucidele (metoda RoeBuruiană), lipidele (metoda Kunkel), fosfataza alcalină (metoda Raabe), fosfataza acidă (metoda GOT, GPT) enzime etc. (Boitor I. şi col., 1984). 207

2.4. BIOTEHNOLOGIA INSEMINĂRII ARTIFICIALE LA ANIMALELE DOMESTICE 2.4.1. Biotehnologia inseminării artificiale la taurine 2.4.1.1. Metode de recoltare a spermei la taur Recoltarea spermei este operaţia care are ca scop obţinerea spermei de la reproducător cu ajutorul unei aparaturi adecvate sau prin alte procedee (Boitor I. şi col., 1989). Există mai multe metode de recoltare a spermei: -

cu vaginul artificial;

-

electroejaculare;

-

masajul ampulelor canalelor deferente şi a veziculelor seminale.

a) Recoltarea spermei cu vaginul artificial Este metoda cea mai utilizată la ora actuală. Metoda are ca principiu de bază crearea unor condiţii asemănătoare cu cele din vaginul natural, reuşita recoltării depinzând de realizarea condiţiilor de: temperatură, presiune şi lubrifiere (Bogdan A.T. şi col., 1976). Părţile componente ale vaginului artificial sunt: vaginul propriu-zis, cămaşa vaginală, inelele fixatoare, paharul colector (Webb D.W., 1992) (fig. 18). - Vaginul propriu-zis (corpul), este constituit dintr-un tub cilindric rigid sau semirigid, constituit dintr-un cauciuc pânzat, ebonită, material elastic, prevăzut lateral cu o montură metalică, ce străbate un orificiu prin care se introduce apă caldă şi aerul, necesare realizării temperaturii şi presiunii interioare. Dimensiunile corpului vaginal diferă de la un tip la altul, cele din ţara noastră au lungimea de 50 cm şi diametrul de 6,5 cm. - Cămaşa vaginală, este de formă cilindrică, asemănătoare unui manşon, confecţionată din cauciuc sau material plastic subţire; la capete ea prezintă o îngroşare, care permite rularea în momentul asamblării ei pe corpul rigid. Lungimea sa este de 78 cm şi lăţimea de 7 cm. - Inelele fixatoare, sunt din cauciuc, late de 2 cm, circumferinţa lor variind în funcţie de diametrul vaginului. Cu ele se fixează capetele cămăşii răsfrânte peste tub. - Paharul colector, de spermă este confecţionat din sticlă cu pereţi dubli, se fixează la unul din capetele vaginului. 208

Pregătirea vaginului pentru recoltare Asamblarea vaginului se face prin introducerea cămăşii vaginale în lumenul corpului vaginal şi răsfrângerea ei peste capetele acestuia. Între cele două componente se creează astfel un spaţiu ce va fi umplut cu apă caldă şi aer. Pentru fixarea cămăşii se folosesc inele de cauciuc la ambele capete (Bogdan L.M., 2001). Cămaşa vaginală trebuie moderat întinsă, în aşa fel încât să se creeze cute longitudinale. Cutele helicoidale împiedică intromisiunea şi desfăşurarea corectă a reflexelor sexuale. Spălarea şi dezinfectarea vaginului. Spălarea se face cu ajutorul unor perii cu coadă lungă, cu apă călduţă, în care se poate adăuga o cantitate mică de sodă şi se limpezeşte cu apă curentă. Sterilizarea vaginului se face apoi prin autoclavare. În prezent, în centrele de reproducţie fiecare reproducător are două vagine artificiale, care după sterilizare se păstrează în dulapul de vagine, urmând ca să se pregătească înainte de recoltare. Introducerea apei calde şi a aerului. Prin orificiul tubului vaginal se introduce apă caldă la temperatura de 45-500C. Vaginul se ţine înclinat în aşa fel încât să se introducă cca. 200-250 ml de apă. Se introduce apoi aerul realizându-se astfel temperatura şi presiunea necesară. După introducerea apei şi a aerului este necesar ca la înclinarea vaginului, la capetele sale să se observe falduri în formă de "H". Lubrefierea. Cămaşa vaginală se unge cu vaselină neutră, dar numai la capătul unde masculul introduce penisul, pe 1/3 din lungimea tubului. Ungerea se face cu ajutorul unei baghete de sticlă. Fixarea paharului colector. La unul din capetele vaginului artificial se fixează paharul colector, în care se scurge sperma. Aprecierea temperaturii. Temperatura peretelui interior al vaginului se ia cu termometru, între două falduri formate de cămaşa vaginală. Temperatura în interiorul vaginului în momentul recoltării trebuie să fie de 40-420C. Recoltarea propriu-zisă. Recoltarea se face într-o sală special amenajată, curată şi uscată. Înainte de recoltare regiunea abdominală a taurului donator şi partea posterioară a manechinului vor fi spălate, uscate şi dezinfectate. Părul prepuţial va fi tăiat scurt. Saltul în vederea recoltării mai poate fi făcut pe o vacă sau un manechin (Bogdan L.M., 2001) (fig. 19).

209

Când recoltarea spermei se face folosind ca suport o femelă sau un taur, operatorul se aşează de obicei pe latura dreaptă, ţinând cu mâna dreaptă vaginul artificial, apropiat de crupa femelei şi înclinat sub un unghi de 35-45 0 faţă de coloana vertebrală. În momentul când taurul sare pe manechin, aplicarea vaginului se va face atunci când penisul este la începutul erecţiei şi taurul se mişcă spre înainte. Dirijarea penisului spre orificiul vaginal se va face cu mâna stângă pe traversul furoului, fără a-l strânge prea tare sau a-l brutaliza (Bogdan L.M., 2001). După efectuarea unor mişcări caracteristice, taurul ejaculează, actul ejaculării durând doar câteva secunde. După ejaculare, vaginul se retrage uşor de pe penis pe măsură ce masculul coboară jos de pe manechin. Pentru reuşita ejaculării este necesar ca vaginul artificial să fie bine pregătit şi să aibă: temperatură, presiune şi lubrifiere apropiate de vaginul vacii în călduri (Boitor I. şi col., 1989). Numărul ejaculatelor. Cea mai mare cantitate de spermă se obţine prin recoltarea a 4 ejaculate/săptămână, câte 2 ejaculate pe ziua de recoltare, cu o pauză de 3-4 zile. În ce priveşte frecvenţa recoltării, aceasta depinde de rasă, individ şi pregătirea sexuală a reproducătorul. Insuccesele recoltării. Greşeli în pregătirea vaginului şi anume: -

aşezarea defectuoasă a cămăşii vaginului (prea întins, falduri în spirală etc.);

-

temperatura prea ridicată sau prea scăzută a vaginului artificial;

-

presiunea prea slabă sau prea mare în vagin în timpul recoltării;

-

poziţia defectuoasă a vaginului în timpul recoltării etc. b) Recoltarea spermei prin electroejaculare Este o metodă de ultimă instanţă, indicată doar pentru taurii care şi-au pierdut

reflexele sexuale, sau care prezintă afecţiuni ale membrelor sau podale, ce fac imposibil saltul. Se execută de asemenea taurilor cu inhibiţii ale reflexelor de îmbrăţişare şi ejaculare, celor lipsiţi de apetit sexual. Metoda constă în excitarea electrică a centrilor ejaculării cu ajutorul unui aparat electroejaculator. Aparatul este format dintr-o sursă de curent (baterie) şi un electrod (Bogdan L.M., 2001). Înainte de elecroejaculare, taurul va fi pregătit prin vidarea materiilor fecale din rect, prin spălarea acestuia cu soluţie 5% NaCl, care va facilita conductibilitatea electrică, spălarea regiunii furoului cu o soluţie de bicarbonat de sodiu, scurtarea părului prepuţial. 210

Se introduce electrodul în rect şi se aplică la început 15-20 excitaţii electrice exercitate pe o durată de 2-3 secunde fiecare, cu pauze alternative de 60 secunde. Intensitatea excitaţiilor creşte treptat de la cca. 100mA la 800-1500mA (Feredean T., 1974), mărind totodată şi durata de aplicare până la 5-6 secunde. Ejacularea se produce la fiecare excitare, obţinându-se la început secreţiile glandelor anexe şi apoi fracţiunile cu conţinut în spermatozoizi. Durata totală a recoltării variază de la 5-10 minute, cantitatea de spermă obţinută este relativ mai mare decât cea recoltată cu vaginul artificial, datorită secreţiilor abundente ale glandelor anexe (Feredean T., 1974). Ejacularea poate să se producă fără erecţie sau cu erecţie parţială. c) Recoltarea spermei prin masajul ampulelor canalelor deferente şi a veziculelor seminale Această metodă are aceleaşi indicaţii ca şi electroejacularea. Pregătirea reproducătorului pentru recoltare este asemănătoare cu ceea ce se face în vederea electroejaculării; contenţia taurului în stand sau travaliu, tăierea perilor prepuţiali, toaleta furoului. Se încearcă vidarea vezicii urinare prin masaj transrectal, pentru a evita amestecul spermei cu urina. Se videază ampula rectală şi se trece apoi la identificarea veziculelor seminale şi ampulele canalelor deferente. Masajul se va efectua în direcţie cranio-caudală pe o distanţă de aproximativ 30 cm (Boitor I., 1984) timp de 3-5 minute, după care de obicei se produce ejacularea. În timpul eliminării spermei, testiculele sunt uşor retrase spre inelul inghinal, iar glandul iese parţial din teaca furoului, fără ca penisul să intre în erecţie (fig. 20). Unii tauri nu răspund favorabil la această metodă.

În cazul că nu se obţine

eliminarea spermei în 8-10 minute, se recomandă să se renunţe la masaj şi operaţiunea să fie reluată în ziua următoare. Metoda este practică şi avantajoasă, nu necesită condiţii speciale de recoltare (aparatură, construcţii, ambianţă), dar ea nu poate fi aplicată decât de cadre cu bune cunoştinţe în topografia practică a tractusului genital masculin.

211

2.4.1.2. Examinarea şi aprecierea spermei la taur Imediat după recoltare se face aprecierea cantitativă şi calitativă a spermei. Aprecierea macroscopică, cu ochiul liber se referă la: -

volumul ejaculatului care este în medie de 3-5 ml cu variaţii între 1-14 ml. Taurii

tineri ejaculează în general mai puţină spermă; -

culoarea spermei la taur, albă-crem sau cu o nuanţă uşor gălbuie;

-

consistenţă asemănătoare smântânii;

-

mirosul caracteristic de os fiert şi ras sau de lapte;

-

prezenţa impurităţilor sau a altor modificări de culoare, miros, consistenţă. Această apreciere macroscopică a spermei trebuie întotdeauna completată cu

unele determinări de laborator: microscopice şi biologice, care să-i permită să fie trecută în fluxul tehnologic pentru diluare şi conservare şi anume: (Farrell P.B. şi col., 1998) -

desimea spermei: pentru diluare să fie notată cu M (mijlocie);

-

prezenţa sau absenţa valurilor spermatice;

-

mobilitatea spermatozoizilor, cel puţin 70% spermatozoizi mobili;

-

concentraţia: să fie cel puţin 600 milioane spermatozoizi per ml;

-

proporţia spermatozoizilor normali să fie de cel puţin 80%, iar formele patologice

de cel puţin 3% spermatozoizi imaturi; -

rezistenţa la soluţie de NaCl să fie de 5000. 2.4.1.3. Diluarea şi conservarea spermei la taur Diluarea şi conservarea spermei la taur sunt operaţii prin care se asigură

menţinerea puterii fecundante a spermatozoizilor un timp variabil, în afara căilor genitale. La conservarea spermei se folosesc medii care conţin soluţii protectoare, nutritive, neutralizante (Hammersted R.H. şi col., 1990). Pentru aceasta este nevoie în primul rând de găsirea şi aplicarea acelor metode, care să permită reducerea cât mai completă, dar reversibilă a metabolismului spermatozoizilor. Aceasta se realizează prin oprirea sau reducerea temporară a activităţii metabolice prin acţiunea temperaturii scăzute, care pentru a putea fi suportată de celula seminală are nevoie în prealabil de tratarea spermei cu soluţii protectoare. Diluarea spermei se face cu scopul de a fracţiona ejaculatul, în vederea măririi numărului de doze de inseminare a vacilor, de a asigura mediul nutritiv în vederea conservării. 212

Prin diluare, dintr-un singur ejaculat există posibilitatea inseminării a cca. 150-200 vaci. Diluantul folosit trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie izotonic cu sperma, să fie izotermic, să nu conţină substanţe toxice pentru spermatozoizi, să aibă un pH favorabil menţinerii viabilităţii spermatozoizilor, să aibă putere nutritivă mare. Medii de diluţie Au fost făcute multe investigaţii în sensul de a găsi medii de diluţii care să satisfacă în întregime cerinţele ce se cer unui diluant bun. Există diluanţi pentru: conservarea spermei la temperatura camerei, conservarea în stare de refrigerare, conservarea spermei prin congelare. După compoziţia chimică a diluanţilor folosiţi în diluarea spermei, aceştia se pot grupa în 2 mari grupe şi anume: -

diluanţi preparaţi pe baza substanţelor chimice (citraţi, fosfaţi, tartraţi, sulfaţi etc.);

-

diluanţi organici (lapte, hormoni, extracte tisulare etc.) Diluanţi chimici a) Diluanţi cu gălbenuş de ou. Apă distilată 100 ml, 2, 9 g citrat de sodiu + 2 H 2O,

gălbenuş de ou 20%. Se prepară soluţia salină din 29 g citrat de sodiu într-un litru de apă bidistilată, apoi se sterilizează prin fierbere sau autoclavare. În ziua diluării, spermei se adaugă 20% gălbenuş de ou proaspăt. La întregul diluant apoi se adaugă antibiotice: 1000 U.I. penicilină şi 500-1000 gama-dihidrostreptomicină. Se pot folosi concentraţii diferite de citrat de sodiu 3,2-3,6% în loc de 2,9%. b) Gălbenuş de ou, citrat cu glicerină. La diluantul cu gălbenuş de ou citrat se adaugă 2% glicerină pură. După 3 zile de conservare acest diluant prezintă o fecundaţie mai bună decât a diluantului cu gălbenuş de ou citrat neglicerinat. c) Diluantul TRIS cu gălbenuş de ou glicerinat, fructoză şi acid citric TRIS hidroximetil-aminomentan..................... 6,056 g Acid citric..................................................……3,0 g Fructoză....................................................…...2,50 g Apă distilată................................................166,320g După prepararea soluţiei, aceasta se încălzeşte la 900C, apoi se răceşte şi se împarte în două jumătăţi egale. Înaintea de folosirea uneia din părţi se adaugă 15,840 g 213

apă bidistilată, 25 g gălbenuş de ou proaspăt, 0,1 g streptomicină şi 100.000 U.I. penicilină G. La cealaltă parte a diluantului se adaugă 19,68 g glicerină pro analisis, 25g gălbenuş de ou proaspăt, 0,1g streptomicină şi 100.000 U.I. penicilina G., pH-ul trebuie să fie ajustat la 6,85. Diluant pe bază de lapte În ultimul timp, aceşti diluanţi prin calităţile lor s-au răspândit foarte mult. Ei au avantajul că sunt naturali, se prepară uşor, oferă o protecţie bună şi favorizează o fecunditate foarte bună. a) Diluant omogenizat pe bază de lapte pasteurizat. Pentru acesta se foloseşte lapte cu 3,5% grăsime. Laptele se încălzeşte indirect într-o sticlă cu pereţi dubli şi apoi se fierbe timp de 20 minute. Se răceşte şi se filtrează pentru a îndepărta proteinele coagulate prin fierbere. Se adaugă antibioticele obişnuite: 500 U.I. penicilina G şi 500 gama - streptomicină/ml diluant. b) Diluant pe bază de lapte smântânit. Se prepară după acelaşi procedeu descris mai sus. Acesta are avantajul că lipsind globulele de grăsime, este mai facil examenul microscopic, al spermei, dar procentul de fecunditate este inferior. c) Diluant pe bază de lapte praf. La un litru de apă bidistilată se adaugă 100 g lapte praf smântânit, apoi se fierbe la foc mic timp de 10 minute, într-un vas conic. După răcire, se completează apa pierdută prin evaporare, se adaugă apoi antibiotice, laptele praf urmând să fie folosit cel mult 7 zile de la deschiderea cutiei. Alţi diluanţi În scop experimental şi de cercetare, s-a încercat diluarea spermei cu ţesut embrionar preparat din embrion de pui, cu gălbenuş de ou, plasmă sanguină, plasmă seminală, extract tiroidian etc. Unele firme au preparat diferiţi diluanţi care au fost puşi în comerţ ca de exemplu: Laiciphos (preparat francez), Spermosol, Spermasol-M.Dilopten, Triladil (Germania), Seminam şi Neuseminam (Japonia), Caprogen (Noua Zeelandă) etc. a) Laiciphos este preparat din lapte ecremat, sterilizat, citratat şi fosfatat cu adaos de zaharuri şi antibiotice; b) Spermosol, preparat din citrat de sodiu, fosfat de potasiu şi gelatină, la care se adaugă 10-30% gălbenuş de ou.

214

A. Diluarea şi conservarea spermei prin refrigerare La diluarea şi conservarea spermei trebuie să se respecte anumite reguli, de care depinde reuşita procesului şi anume: -

sticlăria folosită să fie bine sterilizată;

-

diluantul, sperma şi sticlăria să aibă aceeaşi temperatură, pentru a se evita şocul termic;

-

când se efectuează amestecul, întotdeauna se va turna diluantul peste spermă. Diluarea spermei refrigerate prezintă două etape: pregătirea diluantului şi diluarea

propriu-zisă. 1) Pregătirea diluantului. În 100 ml apă bidistilată se adaugă substanţele chimice stabilite: citratul de sodiu, glucoza etc. conform reţetei. Pentru aseptizare se adaugă cantitatea de antibiotice stabilită (1000 U.I. penicilină, 500 U.I. gama streptomicină) (Gravance C.G. şi col., 1998). Adăugarea gălbenuşului de ou: oul se spală, se dezinfectează cu alcool, apoi se sparge, separând albuşul de gălbenuş. Apoi gălbenuşul se pune pe o bucată de hârtie de filtru, prevăzută cu un orificiu la mijloc. Se rostogoleşte gălbenuşul de câteva ori în jurul orificiului, apoi hârtia se pliază şi conţinutul se va scurge într-un pahar Berzelius sau cilindru gradat, unde se află soluţia salină. Se omogenizează apoi conţinutul pentru a rezulta o suspensie foarte fină. O mică cantitate de diluant va fi introdusă la termostat pentru a ajunge la 370C, cea mai mare cantitate lăsându-se la temperatura de laborator (Boitor I. şi Muntean M., 1984). 2) Diluţia. Ea se realizează în doi timpi şi anume: - în primul timp se realizează diluţia iniţială. Imediat după recoltarea spermei şi preluarea probelor pentru efectuarea examenelor obligatorii, materialul seminal este turnat în recipiente gradate cu pereţi dubli, peste care se adaugă aceeaşi cantitate de diluant la 370C. După o perioadă de echilibrare de 20-30 minute la temperatura de laborator, se înlătură apa din sticla cu pereţi dubli şi se trece la efectuarea diluţiei finale. - diluţia finală se obţine folosindu-se următoarea formulă: GD =

N +a n

-

GD - gradul de diluţie;

-

N

- numărul de spermatozoizi din ejaculat;

-

a

- mobilitatea; 215

-

n

- numărul de spermatozoizi pentru o doză de inseminare.

Cantitatea de diluant, care se adaugă în al doilea timp, se apreciază în funcţie de gradul diluţiei. Astfel, dacă gradul diluţiei este 1/5, se vor mai adăuga 3 părţi de diluant, deoarece o parte a fost pusă în diluţia iniţială. Această diluţie se realizează la temperatura de laborator 18-220C (Rodriguez - Martinez şi col., 1997). Sperma diluată se introduce în fiole mici (doze), trecute în cutii de bachelită şi păstrate la frigider la temperatura de 0-50C. De aici ele sunt expediate la punctele de însămânţare în termos cu gheaţă. B. Diluarea şi conservarea spermei prin congelare Consideraţiile teoretice ce stau la baza congelării sunt: adaosul de glicerină în mediul de diluţie al spermei, ce are ca efect protecţia structurii spermatozoizilor. Efectul protector al glicerinei s-ar părea că se realizează pe 2 căi şi anume: (Den Daas J.H. şi col., 1998). -

prin modificarea cristalizării lichidului seminal, ceea ce reduce traumele mecanice

pe care le suferă spermatozoidul în timpul cristalizării; -

prin pătrunderea glicerinei în interiorul spermatozoidului şi înlocuirea conţinutului

în apă, care în cursul procesului de congelare în afara celulei împreună cu întreg conţinutul său de electroliţi, anihilând sau măcar reducând în acest fel efectul dăunător al concentraţiei intracelulare asupra spermatozoidului (Gil J. şi col., 2000). Concentraţia de glicerină este în funcţie de diluantul folosit, în gălbenuş de ou citratat 7,5%, în lapte 7%, iar glicerina se adaugă lent şi fracţionat în condiţiile unei temperaturi de +40C. Sperma va fi mai întâi diluată cu un mediu sărac sau lipsit de glicerină până la 1/2 din diluţia finală prevăzută, apoi este răcită la +40C, după care în decurs de o oră se adaugă o parte de diluant egală cu un conţinut de 14-15% glicerină. Înainte de congelare trebuie să se aştepte cel puţin 6-8 ore, perioadă care constituie echilibrarea obligatorie a spermei cu noul mediu de diluţie (Correa I.R. şi col., 1994). Există mai multe procedee de congelare a spermei: -

congelarea în paiete;

-

congelarea în fiole;

-

congelarea în granule (în pastile). Redăm pe scurt etapele principale ale congelării spermei în paiete, procedeu care

este cel mai răspândit şi la noi în ţară. 216

Congelarea spermei în paiete a fost elaborată în 1965 în Franţa de către Cassou şi Jourdain. Paieta are lungimea de 133 mm, din plastic, rezistentă la variaţii mari de temperatură. Există 3 tipuri de paiete: -

paiete mari cu diametrul de 3,8-4,2 mm şi capacitatea de 1,2 cm3;

-

paiete mijlocii cu diametru de 2,5-2,8 mm, capacitatea de 0,5 cm3;

-

paiete mici (fine) cu diametru de 1,7-2 mm şi capacitatea de 0,25 cm3. În ţara noastră sunt cunoscute numai paietele mijlocii şi mici (fine). Prepararea diluantului. Metoda originală foloseşte ca diluant un preparat cu

denumirea comercială Laiciphos 271, un mediu uscat, pe bază de lapte praf ecremat, sterilizat, citratat şi fosfatat, cu adaos de zaharuri şi antibiotice (0,5g hidrostreptomicină şi 500.000 U.I. penicilină /l). Un pachet de diluant conţinând 50g Laiciphos 271 se toarnă într-un recipient Erlemayer, în care se adaugă 400 ml apă distilată, încălzită la temperatura de 400C şi se omogenizează. Se adaugă 50 cm3 gălbenuş de ou proaspăt dizolvat în 100 ml de apă bidistilată, încălzită la temperatura de 50C. Amestecul format se împarte în două jumătăţi la care se adaugă: -

în amestecul A - glicerină 3%;

-

în amestecul B - glicerină 11%. Diluanţii până în momentul recoltării spermei se păstrează la + 40C. Înainte de

recoltare cu câteva minute amestecul A se pune într-o baie marină la +320C, iar amestecul B este păstrat în continuare la +40C. Examinarea spermei şi efectuarea diluţiei iniţiale. Imediat după recoltare se apreciază macroscopic şi microscopic calitatea şi cantitatea ejaculatului recoltat, prin metodele descrise. Pentru aprecierea gradului diluţiei se ia în considerare: concentraţia spermei brute; concentraţia spermei avută în vedere după decongelare pentru doze de inseminare, exprimată în spermatozoizi/ml; mobilitatea spermatozoizilor (Januskauskas A. şi col., 1995). La ejaculatele obişnuite (primul şi al doilea) se face diluţia iniţială în proporţie de 1:1 cu amestecul A păstrat la 320C şi în continuare până la jumătatea volumului final stabilit. Imprimarea paietelor. După stabilirea volumului final de spermă diluată se trece la calcularea şi alegerea numărului de paiete necesare, imprimarea lor în vederea

217

identificării ulterioare. Imprimarea se face de obicei cu mijloace mecanizate. Pe fiecare paietă se imprimă: -

numele, iniţiala sau codul laboratorului în care se produce materialul seminal

congelat; -

numele sau numărul matricol al taurului donator;

-

rasa taurului donator;

-

data congelării. Scăderea temperaturii după diluare. Fiecare flacon conţinând spermă diluată cu

amestecul care conţine 3% glicerină, se aşează într-o baie marină cu o temperatură de +30C. Apoi baia marină este aşezată într-o vitrină frigorifică, cu temperatura controlată la +40C. Când temperatura băii marine a ajuns la +20 0C, este necesar să se adauge câte un cub de gheaţă, la fiecare 5 minute, ceea ce va asigura scăderea temperaturii într-un ritm care va permite atingerea temperaturii de +40C în 40-60 minute. Glicerinarea. Când temperatura spermei a ajuns la +40C se adaugă amestecul B, care conţine 10% gălbenuş de ou şi 11% glicerină cu densitate 1,26. Acest lucru se efectuează în vitrina frigorifică, la temperatura de +4 0C şi se execută, în doi timpi, la interval de 15 minute, când se adaugă câte 50% din volumul total de diluant B. După fiecare adiţionare a fracţiunii glicerinate, se face omogenizarea cât mai perfectă a amestecului. Echilibrarea spermei cu diluantul glicerină durează aproximativ 2 ore la temperatura de +40C (Kjaestad H. şi col., 1993). Fracţiunea ejaculatului diluat pe doze de inseminare. Această operaţiune trebuie făcută la +40C şi se poate face fie manual, fie automat. a) Metoda manuală. Sperma este aspirată în paiete cu ajutorul unei pompe de vid cu o presiune a coloanei de mercur de 60 mm. Umplerea trebuie să se facă complet fără bule de aer. Pentru că spre capătul liber al paietei trebuie să rămână un spaţiu gol de cca. 1-1,5 cm, după umplere, paietele se scutură cu o mişcare energică, care îndepărtează surplusul de spermă şi apoi se şterge cu hârtie de filtru sterilă. Pentru închiderea paietelor, fascicolul cu paiete prinse în brăţara metalică se apasă de mai multe ori într-un vas, care conţine pudră polivinilică preparată cu alcool şi care în contact cu apa se întăreşte. Paietele astfel pregătite vor sta în baia marină (0-4 0C) până la împlinirea duratei de echilibrare de 2 ore (Shannon P. şi col., 1995). La expirarea timpului de echilibrare, paietele se scot din baia marină, rece, se şterg şi apoi se aşează pe stative metalice speciale, care în funcţie de tipul containerului 218

folosit pentru congelare au capacitatea de 100,58 sau 41 paiete sau de 175,100 sau 75 paiete mici. b) Metoda automată. Se realizează prin aparate robot de mare capacitate de diferite tipuri, LR-250 Union Carbide. Paietele mijlocii au nevoie de o temperatură de congelare de -1500C până la -1600C, timpul de congelare fiind de 7 minute. 2.4.1.4. Inocularea spermei la rumegătoarele mari a) Depistarea femelelor în călduri În vederea obţinerii unei bune fecundităţi este necesară descoperirea la timp a femelelor în călduri În condiţiile creşterii intensive, uneori în stabulaţie permanentă, depistarea căldurilor dacă nu este imposibilă, în orice caz este greu de realizat. Căldurile sunt apreciate de către practician prin modificările organelor genitale; vulva, vestibulul vaginal şi vaginul. Cu o zi înainte de apariţia căldurilor, încep să fie congestionate şi edemaţiate, labiile vulvare se îngroaşă. Caracteristic pentru faza de călduri este că femelele acceptă saltul partenerelor, iar la nivelul comisurii vulvare se scurge un mucus sticlos, filant. În primele ore ale căldurilor mucusul este abundent, filant, transparent şi lichid, lipindu-se de regiunea vulvară şi fese (Amann R.P., 1989). Odată cu avansarea căldurilor consistenţa mucusului creşte, ajungând ca la mijlocul căldurilor să prezinte elasticitatea maximă. Transrectal, coarnele uterine sunt erectile. Foliculul ovarian la începutul căldurilor este relativ mic, ca un sâmbure de cireaşă, proemină la suprafaţa ovarului, dar nu se simte fluctuaţia. La mijlocul căldurilor, foliculul ovarian este mult evoluat de mărimea aproape a unei cireşe cu pereţii mai subţiri, cu lichid sub tensiune, simţindu-se şi o uşoară fluctuaţie. În acest stadiu se poate executa însămânţarea (monta) (Popescu P. şi Oţel V., 1962). Spre sfârşitul căldurilor, foliculul de Graaf ajunge la un diametru de aproximativ 1520 mm, cu pereţii subţiri şi cu fluctuaţie evidentă, foliculul schimbându-şi forma la cea mai uşoară apăsare. Acest stadiu este cel mai apropiat de ovulaţie şi cel mai favorabil pentru efectuarea inseminării artificiale (Stalhammer E.M. şi col.,1994).

219

b) Momentul optim al inseminării la vacă Coroborând toate semnele căldurilor, psihice, fizice, morfofuncţionale de manifestarea acestora, pentru a avea un indice maxim de fecunditate, (tabel 1) inseminarea trebuie făcută când: -

femela acceptă salturile celorlalte femele din jur (dacă există);

-

prezintă vulva edemaţiată şi scurgerea la nivelul comisurii inferioare vulvare a unui mucus filant transparent;

-

prezintă coarnele uterine erectile (cu tonus);

-

prezintă foliculul cu fluctuaţie evidentă şi sub tensiune. Momentul inseminării - la apariţia căldurilor

Fecunditate la I-a inseminare % 44,0

- la mijlocul căldurilor

82,0

- la sfârşitul căldurilor

75,0

- la 6 ore după terminarea căldurilor

63,0

- la 12 ore după terminarea căldurilor

32,0

- la 24 ore după terminarea căldurilor 12,0 Tabel 1 – Influenţa momentului I.A. sau a montei asupra fecundităţii la vaci (după Trimberger şi Favis) Având în vedere dificultăţile posibile privind detectarea exactă a momentului apariţiei căldurilor la fiecare femelă în parte, mai cu seamă în marile unităţi de animale, se recomandă următoarea schemă, ce s-a dovedit utilă de aplicat (după Nebraska C.C.Z., citat de Dumitrescu I şi col., 1978). Momentul observării căldurilor

Dimineaţa până la ora 12

Momentul optim pentru inseminarea artificială

În seara aceleaşi zile

După ora 12 până În dimineaţa seara următoare Schema inseminării artificiale la taurine după detectarea momentului apariţiei căldurilor 220

De regulă se aplică 2 inseminări cu sperma aceluiaşi taur. Femelele inseminate prima dată dimineaţa vor fi reinseminate la 12 h, adică în seara aceleiaşi zile. c) Pregătirea instrumentarului Instrumentarul pentru inseminare este în funcţie de metoda ce se aplică: cu speculum vaginal sau recto-vaginală şi în funcţie de prezentarea materialului seminal (refrigerat, congelat în paiete, fiole sau granule). Pentru inseminare cu speculum vaginal este necesar: sterilizarea speculumului; sursa de lumină; pipetă de sticlă sau material plastic, o pară (suzetă) de cauciuc; lampă frontală (fig. 21). Pentru inseminarea la care materialul seminal este în paiete, avem nevoie de un pistolet pentru inseminarea artificială, iar pentru cazurile în care sperma este în fiole, de o pipetă şi o suzetă din cauciuc. d) Decongelarea şi reanimarea spermatozoizilor Sperma refrigerată.

Pentru reanimarea spermatozoizilor se extrage doza de

inseminare din cutia de bachelită, care se află în termosul de gheaţă şi se lasă câteva minute la temperatura camerei. Sperma nu va fi lăsată la temperatura camerei mai mult de 30 minute, pentru că scade mobilitatea şi capacitatea fecundantă peste această durată (Shannon P. şi col., 1995). Decongelarea. Aceasta se face în funcţie de modul de congelare şi ambalajul spermei congelate, dar cu toate acestea există şi unele recomandări comune şi anume: -

decongelarea să se facă cât mai repede;

-

între momentul decongelării şi cel al inseminării, temperatura spermei reanimate

trebuie să fie în continuă creştere. Scăderea temperaturii decongelante numai cu câteva grade provoacă o degradare a spermei. Cu cât intervalul între decongelare şi inseminare este mai scurt, cu atât fecunditatea este mai bună, nu trebuie să treacă mai mult de 15 minute; -

instrumentarul de inseminare să aibă cel puţin aceeaşi temperatură ca şi sperma

sau chiar ceva mai ridicată; -

extragerea dozelor trebuie făcută foarte rapid. Pentru decongelare este nevoie de

un termos cu baie marină de 36-400C şi un termometru cu mercur.

221

În funcţie de recipientul în care s-a făcut congelarea spermei, pentru reanimarea prin decongelare a acesteia, este necesar să se procedeze de maniera următoare (recipient, fiolă): -

pregătirea unei băi marine la 38-390C;

-

deschiderea containerului, ridicarea canistrei până la gâtul containerului,

extragerea fiolei, cufundarea ei în baia marină; -

reaşezarea canistrei şi închiderea containerului;

-

scoaterea, ştergerea şi uscarea fiolei;

-

deschiderea fiolei prin tăierea gâtului acesteia;

-

aspirarea spermei în pipetă Decongelarea materialului seminal stocat în paiete:

-

pregătirea băii marine la 34-370C;

-

deschiderea containerului, ridicarea canistrei până la cel mult 3-4 cm sub nivelul

superior al containerului, scoaterea paietei, scuturarea ei de eventualele resturi de azot şi cufundarea în baia marină pentru decongelare; decongelarea durează 13 secunde pentru paieta mijlocie şi 8 secunde pentru paieta fină; -

reaşezarea canistrei şi astuparea containerului;

-

încălzirea corpului metalic al pistolului, prin frecarea cu hârtie sau vată (atât vara

cât şi iarna); -

scoaterea paietei din baie, uscarea ei prin ştergerea cu tifon sau prosop; rularea

între degetul arătător şi cel gros a capătului astupat cu dopul uzinal, pentru favorizarea desprinderii şi alunecării sale în momentul inseminării; -

transferarea bulei de aer către capătul astupat cu un dop de laborator sau sudat

cu ultrasunete, prin lovirea uşoară, repetată a corpului elastic al paietei; în acest timp, paieta se ţine în poziţie verticală cu dopul uzinal în jos; -

introducerea paietei în pistoletul de inseminare, cu dopul uzinal în interiorul

corpului pistoletului; -

tăierea vârfului paietei cu o secţiune perfect perpendiculară pe axul longitudinal, la

mijlocul bulei de aer; -

aplicarea peste vârful paietei a pipetei de plastic şi asamblarea etanşă a acestora,

astfel încât sperma să nu refuleze; -

împingerea uşoară a pistolului, până când la vârful pipetei de plastic apare o lentilă

de spermă, semn că montarea pistoletului este corectă. 222

Să nu se decongeleze mai multe paiete în acelaşi timp, ci decongelarea să preceadă fiecare inseminare. De la decongelare şi până la inseminare nu trebuie să treacă mai mult de 15 minute (Stalhammer E.M. şi col., 1994). e) Controlul spermei conservate Controlul spermei se face de regulă prin examenul microscopic pentru observarea mobilităţii spermatozoizilor, de obicei din ultima fracţiune de spermă, rămasă prin aderenţă în vârful pipetei de inoculare. f) Inseminarea propriu-zisă Metodă. După ce s-a făcut reanimarea, materialul seminal este aspirat în pipetă sau pistoletul de inseminare, iar operatorul se pregăteşte pentru inseminare. Există mai multe metode de inoculare a spermei şi anume: -

metoda recto-cervicală;

-

inseminare cu speculum (aceste metode sunt cele mai utilizate);

-

inseminare prin tracţiune şi evidenţierea exterioară a cervixului (metoda italiană rar

folosită); -

inseminare vaginală prin control manual. 1. Metoda recto-cervicală. Este metoda cea mai utilizată astăzi. Operatorul după

ce videază cu mâna dreaptă ampula rectală de fecale, examinează starea coarnelor uterine şi ovarele pentru a constata modificările determinate de instalarea căldurilor şi dezvoltarea foliculului ovarian. Apoi retrage mâna, efectuează o toaletă minimă, iar cu ajutorul degetul mare şi index, îndepărtează partea inferioară a labiilor vulvare pentru a examina starea vestibulului şi clitorisului, apoi cu mâna stângă introduce pipeta sau pistoletul de jos în sus, dirijându-le spre plafonul vestibulo-vaginal, până ajunge în fundul vaginului. Mâna dreaptă, cu mănuşa obstetricală este plasată din nou în rect, fixează cervixul şi cu degetul mic reperează orificiul vaginal al cervixului (fig. 22). Cu mâna stângă se dirijează vârful pipetei spre degetul mic, încercând prin mişcări uşoare să repereze orificiul cervical. Odată reperat ostiumul cervical, mâna stângă execută uşoare presiuni asupra pipetei, iar cu mâna dreaptă se fac mişcări, care facilitează pătrunderea pipetei până la nivelul corpului uterin, când simţim vârful pipetei sau pistolului prin traversul peretelui uterin. Pătrunsă fiind pipeta la nivelul uterin, cu mâna stângă se apasă pe suzetă sau se apasă pe piston pentru inocularea spermei. Este indicat ca sperma să fie depusă în apropierea deschiderii coarnelor uterine sau chiar la nivelul marii curburi (Boitor I. şi col., 1984). 223

Avantajele metodei: -

oferă posibilitatea aprecierii stării uterine şi a dezvoltării foliculului ovarian;

-

se depune mai profund doza de spermă;

-

reduce pericolul răspândirii infecţiilor genitale;

-

foloseşte un instrumentar mai simplu, uşor de manipulat. Dezavantajele metodei:

-

nu permite examenul mucoasei vestibulo-vaginale şi a stării cervixului sau descoperirea diverselor anomalii vagino-cervicale;

-

necesită mai multă pricepere din partea operatorului. 2. Metoda cu speculum vaginal. Această metodă constă în introducerea pipetei

de inseminare în cervix după o prealabilă deschidere a conductului vestibulo-vaginal cu ajutorul speculului vaginal (Bogdan A.T. şi col., 1976). Se face toaleta regiunii vulvare cu apă şi săpun sau practic se dezinfectează numai cu un tampon de vată cu alcool (Parks J.E., 2000). Speculumul vaginal dezinfectat, lubrefiat şi având temperatura apropiată de cea a corpului femelei, se introduce pe la nivelul labiilor-vulvare, care vor fi uşor îndepărtate de către operator şi ajutor, pentru facilitarea introducerii. Se introduce cu valvele închise şi i se dă o înclinare de jos în sus cu marele ax vertical. Speculumul întâmpină o rezistenţă la nivelul muşchilor vestibulari, apoi el pătrunde cu uşurinţă, îndepărtând pereţii, când se aude un zgomot de aspiraţie. Ajuns la nivelul vaginului, se roteşte cu 900, după care se deschide. Cu ajutorul lămpii frontale se examinează starea mucoasei vaginale, a cervixului, întredeschiderea sa şi mucusul sau eventualele anomalii. Cu mâna dreaptă se introduce pipeta sau pistoletul de inseminare, prin tunelul realizat de speculum, până în cervix, căutând prin dirijarea pipetei în toate sensurile, să pătrundă cât mai profund în canalul cervical. Apoi, depunerea spermei se realizează ca şi la metoda de mai sus, prin apăsarea între degete a suzetei de cauciuc sau a pistonului pistoletului. Este de notat să nu se elibereze presiunea de pe suzetă sau de pe piston, pentru ca sperma să nu fie reabsorbită (Looper M., 2000). Avantaje: este mai uşor de executat pentru operator, se poate examina starea mucoasei vaginale, se poate examina cervixul. 224

Dezavantaje: atunci când nu se respectă, sterilizarea specumului şi aducerea la temperatura corpului, se pot transmite boli sau se declanşează secreţie de adrenalină prin speculum rece, traumatisme etc., sperma se depune adeseori la nivelul cervixului. Greşeli în inocularea spermei: -

neaspirarea în paietă a întregului conţinut de material seminal din fiolă, fie

revărsarea parţială a conţinutului fiolei prin introducerea bruscă a pipetei, fie prin aspirarea neglijentă a spermei, într-o coloană discontinuă, plină de bule de aer; -

inocularea incompletă a spermei;

-

depunerea spermei în segmente necorespunzătoare, ale aparatului genital ca

urmare a necunoaşterii tehnicii de inseminare (Fazeli A.R. şi col., 1993).

2.4.2. Biotehnologia inseminării artificiale la ovine

În general, tehnica inseminării artificiale la această specie cuprinde aceleaşi etape ca şi la vacă şi anume: recoltarea, controlul şi examenul de laborator, diluarea şi conservarea, inocularea, dar cu mici deosebiri de tehnică (Campbell J.W. şi col., 1996). 2.4.2.1. Recoltarea Recoltarea spermei de la berbec se face în mod curent cu ajutorul vaginei artificiale. Numai cu totul excepţional şi mai ales în mod experimental se face recoltarea prin electroejaculare. A) Recoltarea spermei cu vaginul artificial Instrumentarul folosit pentru recoltare este acelaşi ca şi pentru recoltarea la taur, cu deosebirea că vaginul artificial este de dimensiuni mai reduse: tubul vaginal are 20 cm lungime, pereţilor de 0,5 cm grosime şi 4,5 cm diametru şi este confecţionat din cauciuc pânzat; cămaşa vaginală este de 38 cm lungime, 6 cm lăţime, confecţionată din cauciuc fin, inelele fixatoare cu grosimea de 3 mm şi 5 cm diametru. Paharul colector are formă conică, cu o prelungire în formă de deget, gradată în cm 3 (McKelvey W.A.C., 1985) (fig. 23). La pregătirea vaginului trebuie să se respecte următoarele: cămaşa vaginului cu ocazia montării, să nu formeze decât cute longitudinale, apa care se introduce în vagin să aibă o temperatură de 43-450C, pentru ca în momentul folosirii vaginului, acesta să aibă o temperatură de 40-410C; umplerea cu apă caldă să se facă în proporţie de 2/3, la 225

insuflarea de aer să se realizeze numai o uşoară atingere a faldurilor interioare. Ungerea cu vaselină să se facă numai pe 1/3 din lungimea cămăşii vaginului. Recoltarea se face pe o oaie manechin, care este fixată într-un stand special (fig. 24). Vaginul este ţinut pe crupa oii la un unghi de 350. În momentul când berbecul execută saltul se manevrează vaginul artificial în aşa fel încât penisul să fie introdus în vaginul artificial pentru a se produce ejacularea. Imediat după ejaculare, vaginul artificial se răstoarnă cu paharul colector în jos pentru a se scurge toată sperma (Langford G.A. şi col., 1979). B) Recoltarea spermei prin electroejaculare În vederea recoltării, berbecul se fixează în decubit lateral drept, de obicei pe o scară ce se aşează pe sol sau masa de lucru. Se face toaleta regiunii furoului cu o soluţie de bicarbonat de sodiu, apoi se extrage penisul din furou, fixându-se cu o meşă sterilă ce se trece de la baza glandului (Price E.O. şi col., 1998). Electrodul electroejaculatorului este introdus în rect până în dreptul regiunii lombare. Paharul colector se aşează în faţa deschiderii uretrei. Se stabileşte contactul electric dându-se excitaţii electrice în serii de câte 5 secunde la interval de 10 secunde. Sperma va fi ejaculată după câteva excitaţii, dar actul se va produce fără erecţie (fig. 25, 26). Ca fenomene secundare se observă: contractura musculaturii, tahipnee, fenomene ce se remit fără urmări. Dacă este însă practicată timp îndelungat berbecul este compromis. 2.4.2.2. Controlul spermei Controlul spermei de berbec se face după aceleaşi tehnici, deosebiri fiind numai în ceea ce priveşte caracteristicile spermei: volumul unui ejaculat este între 0,5-3 cm 3, culoarea alb-lăptoasă sau uşor gălbuie. Desimea este foarte mare (se observă fenomenul de valuri). Numărul spermatozoizilor este de 1-2 miliarde/cm3 spermă. Proba redox (după Lunca N., 1954) este pentru spermă foarte bună - 8 minute, sperma bună între 8-16 minute; mediocră între 16-30 minute şi de calitate inferioară peste 30 minute. Proba rezistenţei; valoare bună = 3000, iar la examenul morfologic, se admit spermatozoizi anormali până la 14% şi imaturi până la 2% (Hill J.R. şi col., 1998).

226

2.4.2.3. Diluarea şi conservarea spermei În diluarea spermei se folosesc diverşi diluanţi pe bază de citraţi şi gălbenuş de ou. Dintre ei, se foloseşte în special diluantul propus de Milovanov, care are compoziţia următoare: Glucoză anhidră............................

0,8 g;

Citrat de sodiu (+2H2O).................

2,8 g;

Gălbenuş de ou .............................

20%;

Dihidrostreptomicină.....................

50.000 g;

Penicilină sodică............................ 50.000 U.I.; Apă distilată ad..............................

100 ml.

Diluţia iniţială (1/1) se face în paharul colector la 37 0C imediat după recoltare, sau într-o eprubetă. După controlul calităţii spermei (mobilitate, desime, număr rezistenţă etc.), se face diluţia finală ţinând cont ca într-o doză de spermă diluată să fie cel puţin 60 milioane spermatozoizi. Diluţia finală se face după aceleaşi principii şi la temperatura laboratorului, după care materialul seminal este repartizat în flacoane de penicilină sterile care se etichetează. Conservarea spermei diluate. Se poate face prin refrigerare în termos cu gheaţă sau la frigider la 0-5 0C. Se poate face şi congelarea, după aceleaşi tehnici ca şi la taur, în pastile sau fiole cu deosebiri în compoziţia diluanţilor. Transportul se face în termos sau lăzi izoterme cu maşini, avion, etc. 2.4.2.4. Inocularea spermei Se utilizează metoda de inseminare cu speculumul. Instrumentarul de inseminare este asemănător cu cel folosit la vacă, cu următoarele deosebiri: -

speculum este de dimensiuni mai mici, bi sau trivalv;

-

seringa de inoculare este compusă din pistonul seringii, tija gradată cu cursor

metalic şi o garnitură de cauciuc la capăt, canula din sticlă şi cu vârful recurbat; -

standul de inseminare confecţionat din scândură este fix, fie rotativ, operatorul

stând în spatele standului într-o groapă adâncă de 40 cm (Killen I.D. şi col.,1982). După deschiderea vaginului cu ajutorul speculumului, vârful recurbat al seringii se dirijează cu atenţie în sus, sub papila cervicală şi pătrunde în canalul cervical pe o adâncime de 0,5-1 cm. Doza de spermă diluată ce se inoculează la oaie este de 0,1 ml,

227

cantitate ce se obţine prin fixarea corespunzătoare a cursorului seringii (Halbert G.W. şi col.,1990). 2.4.3. Biotehnologia inseminării artificiale la iapă Intensivizarea reproducţiei la cabaline implică pe de o parte stăpânirea fiziologiei şi patologiei ginecologice la iapă, cunoaşterea şi aplicarea metodelor de control ale ciclului sexual, iar pe de altă parte presupune exploatarea la maximum a potenţialului sexual al armăsarilor valoroşi din punct de vedere genetic (Pickett B.W. şi col., 1973). Una dintre cele mai utilizate metode biotehnologice de intensivizare a reproducţiei este inseminarea artificială. 2.4.3.1. Recoltarea materialului seminal la armăsar, cu vaginul artificial Etapele pregătitoare pentru recoltare sunt: -

pregătirea iepei manechin, se face prin contenţia cu platlonje sau cu o gură de

ham, coada se înfăşoară cu tifon, precum şi aplicarea "papucilor de montă" pentru trenul posterior; -

pregătirea vaginului artificial se face în aşa fel încât să îndeplinească cele trei

condiţii naturale din vaginul unei femele în călduri (temperatură, presiune şi lubrifiere corespunzătoare) (fig. 27); -

pregătirea armăsarului, constă în plimbarea lui înainte de recoltare (cca.15 - 30

minute) şi contenţia lui cu un căpăstru, prevăzut cu două pene de căpăstru cu care se aduce armăsarul de către doi îngrijitori, ca măsură specială de protecţia muncii. Etapele desfăşurării reflexelor sexuale Etapele desfăşurării reflexelor sexuale cuprind, în succesiunea lor, cele

cinci

reflexe ale etogramei sexuale la masculi: (Jones R.L., 1984) -

reflexul de apropiere se desfăşoară de obicei energic, unii armăsari nechează şi

cabrează imediat ce văd sau numai simt o iapă în călduri; -

reflexul de erecţie se desfăşoară într-un timp scurt, cu variaţii în funcţie de

potenţa sexuală individuală şi de starea de întreţinere şi de regimul de folosire la montă; -

reflexul de salt, se realizează prin cuprinderea trenului posterior al iepei. În

momentul efectuării saltului, operatorul (care are deja vaginul artificial pregătit), se îndreaptă rapid spre penisul în erecţie al armăsarului (fig. 28, 29); 228

-

reflexul de intromisiune, se realizează prin dirijarea penisului, de la baza tecii

furoului, în lumenul vaginului artificial. Dacă operatorul este mai experimentat şi cu o mai bună îndemânare el poate executa singur cu o mână dirijarea penisului (această dirijare se face de obicei de un ajutor), iar cu cealaltă mână ţine înclinat vaginul artificial la nivelul crupei iepei, apucând strâns mânerul de fixare (Pickett B.W., 1997); -

reflexul de ejaculare se produce în urma mai multor mişcări energice de

pistonare pe care le face armăsarul, precum şi mişcările de contra-pistonare, pe care operatorul le imprimă vaginului artificial (ducând la apariţia unor stimuli la nivelul glandului, aflat în erecţie maximă). Dată fiind energia mişcărilor de pistonare ale armăsarului, operatorul va prinde şi cu cea de-a doua mână mânerul lateral de fixare. Armăsarii fac uşoare muşcături în regiunea coamei şi a greabănului iepei, de aceea pentru anumiţi armăsari, se recomandă protejarea zonei respective cu o mică pătură. Începerea ejaculării se exteriorizează prin culcarea armăsarului în regiunea greabănului iepei, liniştirea mişcărilor trenului posterior şi efectuarea unor contracţii ritmice la baza cozii. După aproximativ două minute ejacularea este terminată, armăsarul coboară de pe iapă, iar operatorul apleacă uşor vaginul artificial şi îl retrage treptat cu grijă (Bogdan A.T. şi col., 1981).

229