Anglia In Timpul Reginei Elisabeta I

CUPRINS

INTRODUCERE…………………….....................………………………………...……..….. 3 CAPITOLUL I. Contextul intern şi internaţional al urcării pe tron….......... 9 CAPITOLUL II. Politica internă……………………............................…………… 23 1) Viaţa economico-socială…………………...………………….………………….. 23 2) Administraţia şi justiţia………………………...………………..………………… 29 3) Religia………………………………………………………...……….........………….. 32 CAPITOLUL III. Elisabeta I şi Maria Stuart……………………....……………………. 36 CAPITOLUL IV. Politica externă……………………………………………..……………….. 43 1) Relaţiile cu Spania………………………………..………………..………………... 43 2) Franţa şi Ţările de Jos…………………………..………………………………….. 51 3) Supunerea Irlandei……………………………..……………….…………………... 57 CAPITOLUL V. Elisabeta şi marea……………………….……………….………………... CAPITOLUL VI. Marea epocă elisabetană………………….……………………………... 1) Teatrul, poezia, filozofia, muzica……………..………………………………… 2) Arhitectura şi pictura…………………………..………………………………... 3) Învăţământul …………………………………..………………………………... CONCLUZII………………………………………………………………………………... BIBLIOGRAFIE… ….....................................................................................………………

-2-

INTRODUCERE

Elisabeta I a Angliei împarte cu împăratul Augustus, Carol cel Mare, Ludovic cel Sfânt şi Ludovic al XIV – lea privilegiul rar de a fi dat numele secolului în care a trăit. Ea este singura femeie, în afară de Ecaterina cea Mare a Rusiei, care îşi are un loc în cercul restrâns al marilor figuri emblematice ale istoriei. Şi totuşi, puţine personalităţi au lăsat posterităţii o imagine mai contradictorie, mai complexă sau, mai exact spus, mai enigmatică. Numele Elisabetei este legat nu numai de victoria relativ paşnică a protestantismului dar şi de apogeul Renaşterii în Anglia, ceea ce explică faptul că piedestalul popularităţii ei în istoria naţională şi universală se înalţă şi astăzi mai sus decât cel al altor monarhi şi prinţi suverani autohtoni sau străini. În bună măsură, viaţa şi domnia Elisabetei, nelipsite, mai ales la început, de vicisitudini, au fost rezultatul hazardului, în cele din urmă favorabil. Declarată bastardă în urma execuţiei mamei sale, Anne Boleyn, supravegheată strict în timpul domniei fratelui ei Eduard, întemniţată în Turn şi ulterior exilată la ţară, în timpul Mariei Tudor, scăpând cu viaţă prin declaraţii de fidelitate absolută faţă de tron şi de religia catolică, Elisabeta a avut norocul să ajungă la regină la 25 de ani şi să aibă o domnie lungă de 45 de ani. La urcarea pe tron în 1558, Anglia îşi pierduse prestigiul militar o dată cu pierderea ultimului cap de pod în Franţa, portul Calais, armata şi marina aveau efective reduse, iar visteria era aproape goală. Pe plan extern, Anglia era confruntată cu pretenţia de hegemonie europeană a

-2-

două ţări catolice, Franţa şi Spania. Dintre ele, pericolul imediat îl reprezenta Franţa tânărului rege adolescent Francis al II – lea, căsătorit din 1558 cu Maria, „regina scoţienilor”, fiica lui Iacob al V – lea Stuart şi a Mariei de Guise. Prin acest sistem de alianţe matrimoniale, Franţa controla direct Scoţia şi exercita o presiune militară şi religioasă asupra Angliei. În acest context, deşi Spania lui Filip al II – lea rămânea în continuare, prin acelaşi joc al căsătoriilor dinastice, aliata Angliei, nu era deloc clar cât de mult era dispusă Majestatea Sa Catolică să ajute o protestantă, cu atât mai mult cu

CAPITOLUL I CONTEXTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL AL URCĂRII PE TRON

În secolul al XVI – lea, odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, s-a consolidat în Anglia monarhia absolută. Instituită odată cu venirea la tron a lui Henric al VII – lea (1485-1509), întemeietorul dinastiei Tudorilor, noua formă de guvernământ răspundea unor cerinţe obiective, izvorâte din dezvoltarea economică şi socială, care reclama o autoritate de stat puternică, în stare să pună capăt conflictelor interne feudale şi să asigure echilibrul dintre cele două clase, nobiliară şi burgheză, aflate la putere.1

1

Radu Manolescu, (coord.), Istoria medie universală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 431.

-2-

Dinastia Tudorilor a avut un rol deosebit în crearea noii nobilimi din rândurile claselor mijlocii. Familii ca Bacon, Seymour, Cecil, Russel, Cavendish, sunt creaţie a Tudorilor. Dinastia a promovat o politică de întărire a unei puteri centraliste.1 Problema politică majoră în momentul înscăunării lui Henric al VII – lea din familia de Lancaster o constituia lichidarea Războiului celor Două Roze. Victoria familiei Lancaster la Bosworth, în 1485, nu scosese definitiv din luptă partida de York. Aceasta a continuat să întreţină intrigile politice şi să provoace revolte, unele din ele deosebit de puternice. În două rânduri, în anii 1487 şi 1491, Henric al VII – lea a fost ameninţat să-şi piardă coroana. Centrul comploturilor se afla în Burgundia, la curtea ducesei Margareta, sora fostului rege englez Eduard al IV – lea. Cele două încercări ale partidei de York de a veni cu o armată numeroasă din Iranda şi de a impune le tron nişte impostori, mai întâi pe Lambert Simnel (1487), apoi pe Parkin Narbeek (1491), au eşuat, înfrângerea răsculaţilor dovedind forţa de care dispunea Henric al VII – lea.2 Strâns legată de acestea era problema dinastică, încă incomplet soluţionată. A trebuit să treacă vreo cincizeci de ani până să existe certitudinea că la Bosworth Field se terminase Războiul celor două Roze. Însurându-se cu moştenitoarea casei de York, Henric şi-a întărit întrucâtva pretenţia la tron, mai mult oferind naţiunii o perspectivă de reconciliere şi pace, prin îmbinarea rozelor, decât prin sprijinul unui drept ereditar indiscutabil. Pentru că, de fapt, mai multe persoane aflate încă în viaţă puteau invoca, pe linia descendenţei, dovezi mai temeinice de a ocupa tronul. Pretenţiile Tudorilor la domnie se sprijineau pe voinţa populară şi pe ocuparea tronului de facto, nu de dreptul divin ereditar, inventat mai târziu de către Stuarţi şi partizanii lor.

1 2

Mircea Pădureleanu, Marea Britanie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 57. Radu Manolescu, (coord.), op. cit., p. 431.

-2-

Lorzii şi mica nobilime, care se bizuiau pe reinstaurarea casei de York, nu puteau fi potoliţi cu una cu două, prin căsătoria lui Henric. Ei rămăseseră dârzi şi încrezători în sprijinul părţii de nord a ţării, la fel ca partidul iacobit de mai târziu.1 Printre măsurile energice luate de rege pentru a pune capăt tulburărilor interne se numără noua organizare dată armatei. Suitele şi trupele senatoriale au fost desfiinţate prin lege. S-a dezvoltat artileria, cu ajutorul căreia oştirile, înarmate cu arcuri, platoşe, săbii şi spade, erau uşor din luptă. Pentru ca regalitatea să dispună de o oaste numeroasă, înzestrată cu un armament modern, costisito, şi pentru a avea la dispoziţie slujbaşi credincioşi, pe care să se bizuie în guvernare, era nevoie de mijloace financiare suficiente. De aceea, printre măsurile adoptate de Henric al VII – lea figurează şi sistemul de impunere numit „Furcile lui Morton”, de la numele iniţiatorului, arhiepiscopul Morton, cancelarul regelui.2 El s-a adăugat practicii mai vechi a subsidiilor – încasate acum cu regularitate – şi s-a dovedit a fi un mijloc eficace de extorsiune, lovind atât pe cei bogaţi cât şi pe cei săraci. Eficienţa sistemului se vede din faptul că la moartea sa, Henric al VII – lea lăsa un tezaur echivalent cu venitul Angliei din ultimii cincisprezece ani.3 În secolul al XVI-lea un rege sărac ar fi fost un rege slab, supus nobilimii sale şi parlamentului. Henric al VII – lea şi copiii săi nu vor depinde nici de nobilime, nici de parlament. Fără altă armată permanentă decât cei o sută cincizeci de oameni din trupa de gardă, ei vor fi suverani mai mult decât respectaţi, vor fi veneraţi.4 Nici Henric al VII – lea şi nici vreun alt Tudor după el nu şi-a făcut o armată permanentă şi n-a plătit o birocraţie centralizată spre a guverna 1

G. M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 321. Caroline Rogers, Henric al VII – lea, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 58. 3 Radu Manolescu, (coord.), op. cit., pp. 431-432. 4 André Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucureşti, (f.a.), p. 270. 2

-2-

ţara. Politica Tudorilor se deosebea de aceea a despoţilor contemporani de pe continent. Henric şi urmaşii săi au păstrat vechile instituţii medievale – Consiliul regal, Parlamentul, Common Law-ul, judecătorii de pace şi juraţii – dar le-au insuflat tuturor o nouă vigoare şi i-au obligat pe toţi să devină nu controlori ai eficienţei guvernamentale, ci instrumente ale puterii regale. În felul acesta englezii au fost antrenaţi în obiceiul de supunere faţă de lege, obicei necesar civilizaţiei moderne, dar fără să-şi încalce vechile libertăţi sau să întrerupă continuitatea vieţii lor naţionale.1 În guvernare Henric al VII – lea s-a folosit de Parlament. Specificul monarhiei absolute engleze constă în faptul că ea nu a abandonat, în totalitatea lor, formele de guvernământ apărute cu secole înainte, ci a căutat să le adapteze noilor situaţii. Astfel, în vremea Tudorilor, şi după aceea, Parlamentul englez nu şi-a încetat activitatea, iar ideea unui „privilegiu regal care nu se pune în cumpănă” a fost mereu combătută.2 Pivotul acestei noi construcţii care lucra prin vechile forme era Consiliul regelui. Sub casa de Lancaster, Consiliul devenise, mai mult chiar decât Parlamentul, un câmp de bătălie pentru clicile aristocratice. Prezenţa unor mari nobili la masa Consiliului îi asigura pe aceştia că puterea statului nu va fi exercitată împotriva lor. Dar Henric la VII – lea şi al VIII – lea, continuând calea deschisă de regii dinastiei York, au exclus din Cosiliul privat pe toţi nobilii, în afară de cei aleşi de rege şi care ascultau numai de el.3 În parlamentul lui Henric al VII – lea erau convocaţi numai douăzeci şi trei de lorzi temporali şi influenţa lor în ţară părea slabă.4 Excluderea aristocraţiei a rămas un principiu de bază a guvernării Tudorilor: lista celor şaisprezece regenţi numiţi prin testament de către Henric al VIII – lea spre a guverna în numele fiului său nu cuprindea un 1

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 322. Radu Manolescu, (coord.), op. cit., p. 432. 3 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 322. 4 André Maurois, op. cit., p. 270. 2

-2-

singur lord cu o vechime mai mare de doisprezece ani. În timpul minorităţii luihenric al VI – lea alcătuirea Consiliului fusese foarte deosebită. Schimbarea s-a petrecut în parte din vina nobilimii, deoarece în primul Parlament al reginei Elisabeta s-a spus că „sporirea nepotrivită a numărului de nobili, precum şi ignoranţa lor îl obligă pe Principe să promoveze oameni noi care îl pot sluji”, iar în timpul domniei lui eduard al VI – lea Latimer declara că „singura raţiune pentru care nobilii nu sunt făcuţi prim-miniştrii este că nu sunt oameni cu ştiinţă de carte.” Sub primul rege din dinastia Tudor, principalii consilieri privaţi erau recrutaţi din rândurile clerului mijlociu de tipul slujbaşului public, ca Morton şi Fox, sau dintre jurişti, ca Empson şi Dudley. Aceşti oameni îi datorau totul lui Henric al VII – lea şi erau preţuiţi de el pentru dibăcia cu care îi umpleau tezaurul prin mijloace oricât de abuzive. După reformă, juriştii au rămas, dar clericii au devenit mai puţin numeroşi în Consiliu şi în serviciile publice. Apare un nou tip de consilier particular, oameni ca Cecil, Walsingham şi Bacon, aspirând să fie consideraţi printre micii nobili de ţară, dar având legături cu comunitatea negustorească. Aceşti oameni şi-au făcut o situaţie la curte, după ce se pregătiseră în universităţi, prin călătorii

în

străinătate

şi

studii

juridice,

pentru

toate

problemele

diplomatice şi politice. Marile succese ale guvernării sub regina Elisabeta s-au datorat în mare măsură unor astfel de oameni, care erau mai luminaţi şi cu spirite mai independente decât sfetnicii lui Henric al VII – lea, dar nu mai puţin loiali slujitori ai coroanei. La aplicarea politicii dictate de monarhii din dinastia Tudor, Consiliul desfăşura o mare activitate legislativă, în parte prin ordonanţe şi proclamaţii, care aveau o autoritate şi un scop încă necontestate cu energie de către Parlament, şi în parte prin proiecte de legi (Bills) pe care consilierii le promovau chiar în parlament, pentru că acesta reprezenta o

-2-

parte esenţială din sistemul dinastiei Tudor, mai ales după ce Henric al VIII – lea a rupt legăturile cu Wolsey şi a început politica sa de Reformă.1 În afară de o activitate legislativă mult sporită în domeniul său prin Ordonanţe şi, indirect, prin Statute parlamentare, sub dinastia Tudor Consiliul şi-a organizat vechea sa autoritate juridică într-un fel nou, astfel încât să o poată aplica cu o mai mare pondere şi frecvenţă.2 Curţile de judecată, apărute în secolele al XII – lea şi al XIII – lea, s-au dezvoltat neîncetat, mărind autoritatea regelui asupra supuşilor. Henric al VII – lea a adăugat o nouă instanţă, Camera Înstelată de la Westminster (Star Chamber), care judeca pe marii nobili acuzaţi de nesupunere faţă de rege. Prin ea regele şi-a asigurat controlul asupra lorzilor; aceştia puteau oricând fi acuzaţi de trădare, citaţi să apară în faţa tribunalului de la Westminster, ameninţaţi cu confiscarea averii şi pierderea vieţii. Ulterior, în vremea Elisabetei Camerei Înstelate i s-a adăugat un alt tribunal, Curtea Înaltei Comisiuni (High Commission Court) în faţa căreia putea fi chemat clerul superior pentru a da socoteală de faptele sale.3 Domnia lui Henric al VII – lea a fost favorabilă dezvoltării studiilor şi meditaţiilor reformiştilor deoarece a fost o domnie paşnică. În timpul acestor douăzeci şi patru de ani nu s-au petrecut decât puţine evenimente importante. Dar marii suverani, ca şi oamenii mari de stat, sunt adesea acei care, întocmai ca primul rege din dinastia Tudorilor, ştiu să-şi înconjoare numele de o zonă de tăcere. Nu-i numai o întâmplare că sub guvernarea unor asemenea bărbaţi nu survine nici un incident grav. Înţelepciunea ordonă ca la începutul unei dinastii sau al unui regim să domnească liniştea. Dacă dinastia Tudorilor s-a putut înrădăcina atât de profund, dacă instituţiile locale au devenit destul de viguroase pentru a putea înlocui instituţiile feudale, totul se datorează acelui sfert de veac de 1

G. M. Trevelyan, op. cit., pp. 322-323. Ibidem, p. 324. 3 Radu Manolescu, op. cit., p. 432. 2

-2-

pace internă şi externă pe care l-a dat ţării, înaintea domniilor dramatice ale fiilor şi nepoţilor săi, prudentul şi misteriosul lor strămoş.1 În cadrul politicii echilibrului european din secolul al XVI – lea Anglia a jucat un rol important. Regii englezi din prima jumătate a acestui secol au înclinat către o alianţă cu Spania, încercând astfel să contracareze puterea Franţei, deoarece Anglia nu renunţase la ideea stăpânirii unor teritorii pe continent. Cât timp a deţinut portul Calais, oricând o debarcare era posibilă. Calais constituia pentru englezi o poartă spre Franţa, iar pentru francezi un punct nevralgic care menţinea relaţiile încordate între cele două state. Bazele alianţei cu Spania au fost puse de Henric la VII – lea şi întărite printr-o legătură matrimonială. Tratatul de la Medina del Campo (1489) prevedea căsătoria Caterinei, fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei, cu Arthur, fiul mai mare al lui Henrci al VII – lea şi moştenitorul tronului (căsătoria s-a oficiat în anul 1501).2 În schimbul dotei în numerar pe care Caterina o aducea în Anglia şi a unor avantaje comerciale, Henric al VII – lea se angajasă pornească o campanie împotriva Franţei. Tezaurul secătuit al ţării nu permitea redeschiderea unor războaie pe continent, dar Henric a acceptat tratatul, împins fiind de nevoia ca dinastia Tudorilor să fie recunoscută de una din marile puteri europene. Conflictul cu Franţa a fost amânat până în anul 1492, când, în fruntea unei armate, regele Angliei a trecut Canalul, a înaintat până la Boulogne şi a început asediul oraşului. Era mai mult o demonstraţie de forţă, practic nici Henric al VII – lea, nici Carol al VIII – lea nu doreau să continue lupta. În consecinţă, ambii regi au semnat un tratat la Étaples, prin care regele Franţei, dornic să deschidă războiul în Italia, cumpără retragerea trupelor engleze, clauză avantajoasă pentru Henric al VII – lea, care s-a grăbit să revină în ţară, unde începuseră tulburări interne.3 1

André Maurois, op. cit., p. 288. Jill Kilsby, Spania: mărire şi decădere 1474-1610, Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p. 76., 1998 3 Radu Manolescu, op. cit., pp. 434-435. 2

-2-

Pe terenul pregătit de tatăl său, Henric al VIII – lea (1509-1546), s-a ridicat ca un adevărat monarh absolut.1 Când a urcat pe tron avea optsprezece ani. Era un atlet frumos, foarte mulţumit de sine, foarte mândru când ambasadorul veneţian i-a spus că are pulpa piciorului mai bine făcută decât a lui Francisc I, excelent arcaş, campion de tenis, mare călăreţ, care obosea zece cai într-o zi de vânătoare. Avea gust literar, fiind hrănit în acelaşi timp şi cu teologie şi cu literatură romanescă; compunea poeme, punea pe muzică propriile sale imnuri şi cânta „dumnezeieşte" din lăută. Erasm, care-l cunoscuse când era copil, a fost izbit de inteligenţa sa precoce. Noii umanişti găseau un prieten într-însul. El l-a chemat pe Colet la Londra şi l-a numit predicator la curte, a făcut din Thomas More un curtean, împotriva voinţei lui, apoi cancelar, şi l-a rugat pe Erasm să accepte o catedră la Cambridge. Trebuie menţionat că era foarte evlavios şi că prietenii săi din Oxford, oricât de reformatori erau, iau întărit respectul pentru religia catolică. Deşi ar putea să pară uimitor, el a încercat în tot timpul vieţii sale să împace scrupulele şi temerile „unei conştiinţe foarte medievale".2 Despre curtea lui Henric al VIII – lea se spunea că avea un număr mai mare de învăţaţi decât orice universitate. Aceşti vschi prieteni ai lui iau sădit în mite o antipatie faţă de călugări, de cultul icoanelor, de cultul relicvelor şi un respect pentru studiul Bibliei – toate perfect compatibile cu ortodoxia doctrinară a euharistiei, după cum aveau să afle supuşii săi mai târziu, când chipeşul atlet şi iubitor al tuturor lucrurilor nobile s-a transformat în treizeci de ani de putere şi adoraţie într-un egoist monstruos, călcând fără remuşcare peste trupurile unor vechi prieteni şi ale unor noi duşmani, către o politică religioasă de mijloc clar concepută, substituind puterea regală celei papale. Originea tuturor aspectelor felurite ale acestei politici de mai târziu se regăseşte în părerile asimilate 1 2

Ibidem, p. 432. André Maurois, op. cit., p. 289.

-2-

în tinereţea sa şi în influenţa epocii asupra unei naţiuni pe care, chiar şi în zilele de tiranie îngâmfată şi feroce, Henric o înţelegea cu un instinct pe care nici chiar Elisabeta nu l-a depăşit vreodată.1 Primul act al guvernării sale a fost de a înlătura abuzul fiscal instituit în timpul domniei precedente şi care stârnise vii nemulţumiri, fără a renunţa, însă, la perceperea unor impozite regulate. Dar domnia sa, începută promiţător, a alunecat repede spre despotism. În anul 1523 au fost cerute iarăşi contribuţii forţate, ceea ce a provocat mişcări de protest în Kent, Suffolk, Norfolk. Regele a făcut din justiţie o armă în sprijinul propriei autorităţi. Prin reforma din anul 1517, Camera Înstelată s-a transformat

într-un

formidabil

instrument

al

monarhiei

absolute.

Reprimarea răscoalei lucrătorilor din Londra (1517), denumită „zilele rele din

mai”,

la

care

s-a

adăugat

legislaţia

sângeroasă

împotriva

vagabondajului, au făcut din Henric al VIII – lea un rege nepopular.2 Puţin timp după urcarea sa pe tron, regele a luat în căsătorie pe Caterina de Aragon, văduva fratelui său Arthur şi fiica regelui Spaniei Ferdinand al V – lea. Nu şi-a ales-o el şi n-o iubea; a fost o căsătorie politică. Pentru Anglia din vremea aceea, putere de rangul al doilea, o alianţă cu Spania era o onoare şi o garanţie. Aşa încât, atunci când, din cauza morţii premature a lui Arthur, această alianţă s-a rupt, Consiliul, doritor so păstreze pe Caterina ca regină, l-a rugat pe Henric s-o accepte ca soţie. Dar un text din Levitic interzicea căsătoria dintre un cumnat şi o cumnată; a trebuit să se obţină o bulă papală (1503) şi să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. S-au găsit martori care să jure şi, în ziua căsătoriei sale cu Henric, Caterina a purtat cosiţele despletite, ca fecioarele. Aceste lucruri au avut mai târziu importanţa lor, atunci când regele o va repudia.3 1

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 341. Radu Manolescu, op. cit., p. 432. 3 André Maurois, op. cit., p. 290. 2

-2-

În cadrul domniei lui Henric al VIII – lea se disting trei perioade. Guvernarea lui Wolsey (1515-1529), este caracterizată prin efortul de a tempera acţiunile regelui şi prin stăruinţa de a ţine Anglia departe de războaiele de pe continent. Diplomaţia sa abilă a adus ţării prestigiu pe plan internaţional, regele apărând, de mai multe ori, în postura de arbitru al Europei apusene. În timpul lui Cromwell (1530-1540), principala preocupare a regalităţii a fost de a reforma biserica şi de a-şi asigura supremaţia politică în stat. Este vremea când nevoi de ordin administrativ şi financiar au făcut ca Parlamentul să aibă un rol mai activ, deşi el se reducea, de obicei, la sancţionarea actelor regelui. A fost o perioadă de adevărată teroare, când oamenii politici şi de cultură şi-au pierdut viaţa. Însuşi Cromwell a sfârşit pe eşafod, în anul 1540, deoarece devenise incomod prin puterea pe care şi-o căpătase în stat. Ultimii şapte ani de domnie ai lui Henric al VIII – lea au fost marcaţi de o criză economică, cu urmări grele pentru masele populare.1 La începutul domniei lui Henric toată autoritatea a revenit ministrului pe care şi l-a ales: Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich, pe care papa, la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal. Trăsăturile dominante ale acestui „vlăjgan din Ipswich” erau ambiţia şi vanitatea. Când Leon al X – lea l-a făcut nu numai cardinal, ci şi legat papal în Anglia, Wolsey a întrunit în mâinile sale întreaga autoritate civilă şi întreaga autoritate ecleziastică. Călugării şi fraţii înşişi, deşi nu erau supuşi clerului secular, trebuiau să asculte de acest emisar al Romei. El a obişnuit astfel pe englezi cu ideea, nouă şi surprinzătoare, a contopirii în mâinile aceluiaşi om a puterii spirituale şi a puterii vremelnice.2 Politica externă a fost jocul favorit al lui Wolsey. În mâinile sale, „balanţa puterii” în Europa a fost prima dată clar definită ca scop al politicii externe duse de Anglia. Ea era dictată de ivirea marilor monarhii 1 2

Radu Manolescu, op. cit., pp. 432-433. André Maurois, op. cit., pp. 290-291.

-2-

din Franţa şi Spania, deoarece, dacă oricare dintre ele o biruia pe cealaltă, ar fi devenit stăpână absolută a Europei şi mica Anglie ar fi ajuns într-o situaţie umilitoare şi incertă. Timp de câţiva ani Wolsey a păstrat balanţa cu o dibăcie desăvârşită şi cu o cheltuială minimă de sânge şi de aur englezesc. În 1513 dubla victorie asupra scoţienilor invadatori, la Flodden, şi asupra francezilor în „bătălia pintenilor” lângă Guinegatte, la graniţa olandeză, ridica Anglia pe o poziţie puternică de susţinător al balanţei. Dar, după 1521, dibăcia şi spiritul de precauţie l-au părăsit pe Wolsey.1 După încoronarea ca împărat a lui Carol Quintul, politica prospaniolă s-a transformat într-o politică pro-habsburgică şi, cu toate insistenţele lui Wolsey pentru o politică de pace, în urma întrevederii dintre Henric al VIII – lea şi Carol Quintul de la Southhampton (1522), regele Angliei s-a mai lăsat antrenat în două campanii pe continent, dar amândouă s-au soldat cu un eşec.2 În bătălia de la Pavia, capturarea lui Francisc I şi distrugerea armatei sale punea Italia la picioarele Spaniei pe următorii 180 de ani, Franţa şi Anglia erau reduse temporar la neputinţă în Europa şi începea acea supremaţie a Habsburgilor, care, în epoca lui Filip al II – lea şi a Elisabetei, a dus aproape la distrugerea Angliei şi care, ar fi distrus-o fără propăşirea forţelor populare, maritime şi religioase din insulă, pe care Wolsey le neglijase sau le combătuse Puterea Spaniei nu se limita la Lumea Veche. Începuse epoca descoperirilor

şi

a

comerţului

oceanic,

înlocuind

vechile

drumuri

comerciale de-a curmezişul Asiei şi Egiptului, al căror capăt european fusese pe vremuri în mâinile Genovei şi Veneţiei.3 De la cetăţile italiene şi Mediterana, puterea şi bogăţia treceau acum pe pământul Europei apusene, care putea să trimită acum în largul 1

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 342. Radu Manolescu, op. cit., p. 435. 3 Jill Kilsby, op. cit., p. 80. 2

-2-

oceanului un nou tip de marinar şi un nou tip de corabie, spre a ajunge în pieţele Asiei pe calea apei şi, în drum, să descopere Africa şi America.1 Dezvoltarea comerţului generase astfel, încă din secolul al XV – lea, sentimentul propriu burgheziei engleze de mai târziu: marea, libertatea de mişcare pe întinsul ei şi stăpânirea asupra ei, privite ca o problemă de interes naţional. Conturarea unei politici economice tot mai precise din partea statului englez mergea împreună cu dezvoltarea producţiei manufacturiere, a elementelor capitalismului în industrie şi agricultură, a comerţului exterior.2 La început Anglia nu părea că va fi principala câştigătoare în lupta pentru supremaţie. În secolul al XV – lea, marinarii portughezi, conduşi de prinţul Henric Navigatorul, au mers de-a lungul coastei africane şi au ocolit drumul ce trecea pe la Capul Bunei Speranţe, spre India, întemeind pe litoralul Africii un imperiu portughez, menit să supravieţuiască până în zilele noastre. Spania a fost multă vreme dezbinată şi în luptă cu maurii, dar când s-a unit într-un singur stat prin căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, i-a lichidat repede pe maurii de pe coasta spaniolă a Gribraltarului, l-a folosit pe Columb şi i-a trimis peste mări pe conquistadori, care i-au adus în dar minele din Mexic şi Peru şi bogăţia Contientului Spaniol.3 Papa se arătase la înălţimea situaţiei. El trase pe glob o linie, de la un pol la altul, la o sută de leghe spre vest de Insulele Azore, dând Spaniei toate pământurile ce puteau fi descoperite la apus de această linie şi cele de la răsărit Portugaliei. Întrecerea începută astfel îi incită pe marii călători din solda celor doi monarhi iberici, îl va împinge pe Magellan să înconjoare Capul Horn şi să traverseze Pacificul, şi îl va face pe Amerigo Vespucci să meargă de-a lungul coastei de sud a continentului care îi poartă numele. Până în acest moment nimeni nu contestase validitatea 1

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 342. Camil Mureşan, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 14. 3 Ibidem, p. 15. 2

-2-

împărţirii făcute de papă. Portugalia şi Spania nu aveau rivali pe ocean şi pe uscatul de dincolo de el. Statele maritime italiene furnizau maeştrii navigatori – Columb, Vespucci şi Cabot – dar nici Veneţia şi nici Genova nu s-au avântat pe cont propriu în noul trafic oceanic. Puterile lor în declin se mulţumeau să se sprijine pe rămăşiţele vechiului lor comerţ cu Levantul şi să lupte cu flotele de război turceşti. În plus, nici Franţa şi nici Anglia nu erau gata să ridice pretenţii asupra monopolului comercial şi colonial al Spaniei şi Portugaliei în Africa, Asia, sau America.1 Aceasta era situaţia căreia avea să-i facă faţă Henric al VIII – lea. Politica sa a fost şi înţeleaptă şi energică. Fără a încuraja aventuri peste ocean în faţa precumpănitoarei puteri spaniole, el făcea posibilă eliberarea în viitor a energiilor ţării sale printr-un singur mijloc

– înfiinţarea unei

Marine Regale. Politica maritimă a lui Henric avea o dublă importanţă. Nu numai că a creat nave special echipate şi având misiunea să lupte, dar arhitecţii săi au desenat multe din aceste regale după un model îmbunătăţit. În 1545, la sfârşitul domniei lui Henric, o flotă franceză a încercat să invadeze Anglia, dar a fost înfrântă de Marina Regală. Anglia a fost salvată de invazie şi, în acelaşi an, într-o fermă de lângă Tavistock, s-a născut un copil numit Francis Drake. Marina Regală a fost creaţia lui Henric şi l-a salvat atât pe el, cât şi pe fiica lui, după el, când au adoptat o politică insulară şi au sfidat puterile catolice ale Europei.2 În timpul domniei lui Henric al VIII – lea, în Anglia s-a înfăptuit reforma – ruperea legăturilor cu catolicismul şi subordonarea bisericii engleze regelui.3 Se face o nedreptate lui Henric al VIII – lea explicând divorţul său şi ruptura cu Roma prin dragostea lui pentru Anna Boleyn. Regele ar fi putut uşor câştiga graţiile Annei Boleyn fără a-i promite să se 1

G. M. Trevelyan, op. cit., pp. 342-344. Ibidem, pp. 344-345. 3 Mircea Pădureleanu, op. cit., p. 57. 2

-2-

căsătorească cu ea, dar problema de rezolvat era mult mai complexă. Pentru a evita ţării un nou război ca al celor două roze (şi amintirile îngrozitoare ale anarhiei erau încă foarte proaspete), se considera necesar ca perechea regală să aibă un fiu. Or, Caterina, după mai multe avorturi, abia născu o fată, Maria (1516), şi starea sănătăţii sale nu mai îngăduia speranţa că va mai putea avea alţi copii. Aşadar, regele căuta mijlocul de a se descotorosi de prima lui soţie. Divorţul civil nu exista şi, de altfel, ar fi fost inutil pentru un rege evlavios; trebuia să ceară Romei anularea căsătoriei sale. Părea uşor de obţinut, deoarece papa arătase până atunci, în astfel de cazuri, când era vorba de suverani, o îngăduinţă fără margini. De altfel exista la rigoare un motiv plauzibil de anulare, chiar acela care a fost înlăturat pentru a se putea celebra căsătoria: Caterina fusese soţia fratelui soţului ei. E adevărat că o bulă pontificală declarase a doua căsătorie valabilă; dar o bulă nu putea reda libertatea acelora pe care o altă bulă îi unise.1 Papa Clement al VII – lea se temea să nu-1 supere pe Carol Quintul (nepot al Caterinei de Aragon) şi tărăgănează în aşa fel lucrurile încât relaţiile dintre Anglia şi papalitate se degradează.2 După ce face în aşa fel încât este recunoscut şef suprem al Bisericii din Anglia, regele obţine anularea căsătoriei (1533). Papa condamnă acest divorţ şi excomunică pe regele Angliei: ruptura este definitivă. În 1534, Parlamentul votează Actul de supremaţie, care atribuie regelui conducerea Bisericii din Anglia, dreptul de a lupta împotriva ereziilor şi de a excomunica. Toţi supuşii, laici şi credincioşi, trebuie să depună jurământ de credinţă faţă de rege şi de respingere a autorităţii romane. Cei care se opun sunt supuşi unei represiuni

neîndurătoare.

Thomas

Morus,

care

refuză

să

depună

jurământul, este executat (1535), iar baronii catolici din Nord, care s-au răsculat, sunt înfrânţi. Ordinele religioase sunt desfiinţate.3 1

André Maurois, op. cit., pp. 292-293. Camil Mureşan, op. cit.,p. 15. 3 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 147-148. 2

-2-

Suprimarea

ordinelor

fraţilor

şi

călugărilor,

şi

secularizarea

proprietăţilor lor au ajutat mult la asigurarea unei baze de interes real faţă de Reforma regală a Parlamentului. O bună parte din pământurile mânăstireşti confiscate au fost vândute de Henric al VIII – lea marilor seniori, curtenilor, slujbaşilor publici şi negustorilor, care au revândut îndată multe din ele unor oameni mai mărunţi. Sindicatele de intermediari din pătura negustorilor au cumpărat pământurile ca să le speculeze. În bună parte datorită acestor tranzacţii, atunci când a început reacţiunea papală sub regina Maria, ea a fost privită cu suspiciune de acest nou element din clasa proprietarilor rurali.1, Spolierea bisericii s-a făcut în formă legală şi Henric al VIII – lea a respectat formele parlamentare. Parlamentul Reformei, care a ţinut şapte ani (1529-1536), a votat toate măsurile extraordinare propuse de coroană. Mai întâi clerul a fost informat că a violat statutul de Praemunire acceptând, ca şi Wolsey, să recunoască autoritatea cardinalului ca legat papal. Drept penitenţă pentru această crimă, clerul a trebuit să plătească o amendă de două milioane de livre, să acorde regelui titlul de protector şi de şef suprem al bisericii şi să desfiinţeze anatele, sau „primul venit”, al beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei. Apoi parlamentul votă succesiv Statutul apelurilor, care interzicea să se facă apel la Roma, Actul de Supremaţie, care-l consacra pe rege „unicul şi supremul şef al bisericii Angliei" şi-i atribuia atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă, îi dădea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile, şi, în sfârşit, Actul de Succesiune, care anula prima căsătorie, pe copiii născuţi din această căsătorie îi priva de drepturile lor la coroană în favoarea descendenţilor Annei Boleyn şi obliga pe toţi supuşii regelui să-şi afirme prin jurământ credinţa lor în validitatea religioasă a divorţului. Ne putem întreba cum a votat un parlament catolic aceste texte care

1

G. M. Trevelyan, op. cit., pp. 354-355.

-2-

desăvârşeau schisma şi în care papa nu era numit altfel decât „episcopul de Roma”.1 Reforma din timpul lui Henric al VIII – lea a fost un proces de o complexitate uluitoare. Aceasta s-a datorat şi faptului că multe dintre schimbări au fost „urzite” în arena politică şi nu în cea ecleziastică. Iniţiativa a aparţinut guvernului şi Parlamentului, şi nu Bisericii. Henric al VIII – lea nu avea o intenţie reală de a reforma Biserica, dorind mai degrabă să asigure succesiunea la tron printr-un divorţ de care putea fi sigur doar dacă deţinea controlul asupra Bisericii şi asupra funcţionării acestei instituţii. Reforma propriu-zisă ce s-a înfăptuit mai târziu, trecerea de la catolicism la protestantism, poate chiar părea un rezultat secundar întâmplător şi neprevăzut, ca urmare a ceea ce fusese în esenţă o soluţie politică la o problemă de ordin dinastic. Soluţia politică este într-un fel mai uşor de definit decât schimbarea de ordin religios. Dacă decretele pot fi schimbate imediat, credinţele se schimbă într-un ritm mult mai lent.2 A fost necesară o schismă pentru a desface prima căsătorie a lui Henric al VIII – lea; toporul a fost de ajuns pentru a pune capăt celei de-a doua. Sărmana Anna Boleyn a comis două greşeli: în locul moştenitorului aşteptat, a născut o fată, Elisabeta, apoi un băiat, născut mort, şi pe deasupra l-a înşelat pe rege, poate pentru că, părând incapabil să aibă un copil sănătos, nu voia să-l dezamăgească. Pentru aceste crime, frumosul ei gât fu tăiat de securea călăului. După câteva zile, Henric, îmbrăcat în straie albe, lua în căsătorie pe Jane Seymour. Servilul Cranmer a anulat a doua căsătorie pe baza unor mărturisiri ale defunctei, astfel încât Elisabeta, ca odinioară Maria, deveni bastardă. Jane Seymour a născut un băiat, care avea să domnească sub numele de Eduard al VI – lea, dar ea a murit la naştere. Cromwell, doritor ca întotdeauna să-l apropie pe rege de luterani, a sugeră o nouă căsătorie cu o prinţesă germană: Anna de 1 2

André Maurois, op. cit., p. 297. D. G. Newcombe, Henric al VIII – lea şi Reforma engleză, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, pp. 17-18.

-2-

Cleve. Omul de afaceri voise să joace rolul de sfetnic matrimonial; femeia nefiind găsită pe plac, el plăti cu viaţa această încercare. A cincea soţie a regelui, Caterina Howard, acuzată de adulter, a avut aceeaşi soartă ca şi Anna Boleyn. A şasea, Caterina Parr, îi va supravieţui lui Henric al VIII – lea, nu fără a fi trecut prin mari spaime când regele, găsind că-i puţin eretică, „îi administrase cele şase articole”. Domnia se termină sângeros. Henric al VIII-lea porunci judecătorilor săi să asasineze protestanţi, catolici, pe bătrâna contesă Salisbury; chiar şi Cranmer se crezuse în pericol. Dar Henric al VIII – lea pare să fi încercat o afecţiune reală pentru omul acesta care avea o încredere aproape naivă în groaznicul său rege. Cranmer a fost acela care a îngenuncheat la patul de moarte al lui Henric şi care, în ultimul moment, i-a spus să aibă încredere în Dumnezeu şi în Iisus Hristos.1 La moartea sa, pe 28 ianuarie 1547, Henric al VIII – lea a lăsat în urmă o Biserică a Angliei în tranziţie. În ciuda eforturilor susţinute de a se afirma ca parte integrantă a Bisericii universale, Biserica Angliei refuzase să recunoască autoritatea Romei şi era în consecinţă considerată de papalitate ca schismatică. Biserica Angliei nu-l mai considera pa papă drept conducător suprem – de vreme ce acest rol fusese asumat de rege. Dar nerecunoaşterea autorităţii Romei era singurul punct pe care Biserica Angliei îl avea în comun cu Bisericile Protestante de pe continent.2 Din punct de vedere doctrinar, schimbările nu au fost decât în mică măsură semnificative. Biserica Angliei era unică în condiţiile în care refuzase autoritatea papală şi îşi ajustase în consecinţă structura administraţiei ecleziastice,

păstrând

însă

nealterată

o

structură

de

credinţă

esenţialmente tradiţională. Această situaţie se datora în întregime nevoilor specifice şi domniei impetuoase a lui Henric al VIII – lea. Regele nu era protestant şi nu dorea o Biserică protestantă în Anglia, dar ruptura cu 1 2

André Maurois, op. cit., pp. 302-303. D. G. Newcombe, op. cit., p. 15.

-2-

Roma a convenit obiectivelor sale politice şi dinastice. La moartea lui Henric al VIII – lea, fiul său Eduard a devenit rege. Mama lui era Jane Seymour, iar el fusese crescut în religia protestantă.1 Eduard al VI – lea avea nouă ani la urcarea sa pe tron. Era un copil bolnăvicios, cu o inteligenţă precoce, cinstit şi sever, cu mai multă conştiinţă decât tatăl său, dar nu mai blând la inimă decât el. Câtă vreme a trăit, doi oameni au condus pe rând statul în numele său. Mai întâi unchiul său, Seymour, lordul protector Somerset, şi, după el, John Dudley, conte de Warwick şi duce de Northhumberland.2 Dar Eduard nu a domnit decât şase ani. I-a urmat la tron fiica cea mai mare a lui Henric al VIII – lea, Maria. Ea fusese crescută în religia catolică şi cea mai mare dorinţă a ei era să facă Anglia din nou catolică.3 Dar opinia publică engleză nu-şi urmează suverana. Epurarea brutală a clerului, nesiguranţa achizitorilor de bunuri pentru mănăstiri şi frica de a vedea Anglia devenind vasala Spaniei (regina se căsătoreşte cu Infantul Filip,

fiul

lui

Carol

Quintul),

provoacă

o

serie

de

revolte.

Maria

reacţionează printr-o represiune nemiloasă care îi aduce porecla de Maria Sângeroasa. Dar această reacţie catolică nu este decât un foc de paie. După moartea Măriei (17 noiembrie1558), anglicanismul se instalează definitiv.4 Urcarea pe tron a Elisabetei a fost primită de poporul englez cu o bucurie aproape unanimă. După ce se temuse atât de mult de tirania spaniolă, era o uşurare să aclame o regină liberă de orice legătură străină. De la cucerirea normandă, nici un suveran nu fusese de sânge englez atât de pur. Prin tatăl ei, Elisabeta descindea din regii tradiţionali, prin mama sa din gentilomii ţării. În tot timpul domniei sale, ea a căutat să câştige simpatia poporului.5 1

J. F. Aylett, În căutarea istoriei, 1485-1714, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 20. G. M. Trevelyan, op. cit., p. 362. 3 J. F. Aylett, op. cit., p. 20. 4 Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 148. 5 André Maurois, op. cit., pp. 316-317. 2

-2-

CAPITOLUL II POLITICA INTERNĂ

1. Viaţa economico-socială Printre urgenţele care i se impuneau reginei Elisabeta încă de la începutul domniei sale se număra şi redresarea economică, în primul rând cea monetară. Economia secolului al XVI – lea nu avea decât asemănări vagi cu cea a lumii actuale. Industria, capitalismul, mecanismele de credit, schimburile internaţionale erau la începuturi. Folosirea conceptelor economice

era

de

un

empirism

şi

uneori

chiar

de

o

naivitate

surprinzătoare. Sărăcia – sau abundenţa (după epoci şi conjunctură) – a metalelor preţioase determina variaţii monetare ale căror efecte erau constatate de contemporani, fără însă a le putea analiza cauzele profunde.1 Din timpul Elisabetei până la schimbările industriale petrecute sub domnia lui George al III

- lea, structura economică a societăţii

britanice era din anumite privinţe foarte reuşită. Englezii mai erau încă oameni de la ţară, încă nedespărţiţi de natură, dar într-o anumită măsură începuseră să scape de crunta sărăcie şi ignoranţă a ţărănimii medievale.2 La jumătatea secolului al XVI – lea şi începutul secolului al XVII – lea, Anglia avea un caracter predominant agrar. Cei aproximativ cinci milioane de locuitori lucrau în agricultură. Din suprafaţa totală cultivabilă, 1 2

Michel Duchein, Elisabeta I a Angliei. Putere şi seducţie, Editura Artemis, Bucureşti, 1992, p. 180. G. M. Trevelyan, op. cit., p. 423.

-2-

jumătate era necultivată, tehnica era medievală, ca şi forma de proprietate. Marea proprietate (manor), aparţinea regelui, nobililor şi Bisericii. Pentru Elisabeta – sau mai curând pentru Cecil, principalul ei consilier în domeniul economiei, încă de la începutul domniei –, idealul ar fi fost să se restabilească echilibrul bugetar. Era un vis pe care nu-l vedea înfăptuit nici un stat contemporan. Cel puţin, se putea acţiona pe trei planuri: să se recâştige încrederea redându-i monedei valoarea ei intrinsecă, ştirbită mult sub Henric al VIII – lea; să se micşoreze cheltuielile;

să

se

încerce

o

egalizare

a

schimburilor

cu

ţările

continentale.1 În târgurile şi satele de la ţară, unde se practica atât industria cât şi agricultura insulei, o foarte mare parte dintre locuitori erau meşteşugari calificaţi. Ucenicia era cheia noii vieţi naţionale, aproape la fel pe cât fusese odinioară şerbia. Sistemul uceniciei nu mai era lăsat în seama obiceiului local şi a sancţiunilor municipalităţii, ci era controlat după un model naţional, uniform pentru sate şi târguri, prin Statutul Meseriaşilor, votat sub Elisabeta, care, cu mici modificări, a rămas în vigoare timp de peste două sute de ani. Nimeni nu-şi putea deschide prăvălie ca meşter sau intra ca lucrător, până nu-şi făcea cei şapte ani de ucenicie. În felul acesta, tineretul ţării căpăta o educaţie tehnică şi o disciplină socială, care, într-o anumită măsură, compensa necesitatea încă neresimţită a unui sistem universal de educaţie şcolară. Tinerii se aflau sub controlul unui meşter în unele cazuri până al vârsta de douăzeci şi patru de ani.2 În secolul al XVI – lea, agricultura se practica după aceleaşi metode folosite în Evul Mediu; asolamentul trienal însemna că o treime din pământul arabil era lăsat în pârloagă, cu următoarele neajunsuri: lipsa nutreţului pentru şeptel iarna, de unde nevoia tăierii acestuia şi, ca o 1 2

Michel Duchein, op. cit., p. 181. G. M. Trevelyan, op. cit., p. 423.

-2-

ultimă consecinţă, lipsa îngrăşământului natural. Soluţia se va lăsa aşteptată până în secolul al XVII – lea când pământul nu va mai fi pârlogit în cel de al treilea an, ci cultivat cu plante furajere ca trifoiul, lucerna şi napul. Până atunci însă, fermierii vor putea aplica sfaturile practice din foarte popularele manuale scrise de John (sau poate de fratele său, Anthony) Fitzherbert, ca şi de Thomas Tusser, privind avantajul folosirii animalelor de tracţiune în funcţie de natura solului, de asigurare a nutreţului şi de valorificare a cărnii; se recomanda, din aceleaşi considerente de convenabilitate, creşterea oilor. Acestea furnizează lâna necesară comerţului prosper cu Scandinavia şi Italia (deja tradiţional), şi mai ales materia primă pentru postăvăriile englezeşti. Dezvoltarea industriei de lână este numai una din cauzele economice ale „îngrădirilor” terenurilor agricole pe scară largă şi de transformare a lor în păşuni.1 O altă cauză a constituit-o lipsa acută de mână de lucru în agricultură în care familia rămâne unitatea de producţie suplimentată în trecut prin şerbi; aceştia, în număr doar de câteva mii pe moşiile mânăstireşti la începutul

secolului

al

XVI

–

lea,

vor

dispare

după

secularizarea

mânăstirilor (începând din 1536), muncile agricole fiind efectuate în continuare de muncitori agricoli folosiţi de yeomen-i (fermieri) şi de nobilii de

la

ţară

în

schimbul

plăţii

în

bani

sau

în

natură

(mâncare,

îmbrăcăminte). O lege din 1496 fixa salariul anual al unui păstor-şef la 20 de şilingi (plus 5 şilingi în natură); pentru muncitorul agricol, 16 şilingi plus 4; copii sub 14 ani, 6 şilingi plus 3 în natură. Comparativ, salariul maxim legal pentru maiştrii dulgheri, tâmplari, tinichigii şi zidari era de 6 penny pe zi, plus mâncare şi băutură. Cine oferea mai mult era amendat cu 40 de şilingi, iar cine primea mai mult, cu 20 de şilingi (pentru fiecare contravenţie). Refuzul de a munci la aceste tarife era pasibil cu închisoarea, durata detenţiei fiind egală cu aceea a refuzului.2 1 2

Ibidem. Camil Mureşan, op. cit., p. 14.

-2-

Aceeaşi lege stipula şi durata zilei de lucru pentru muncitori şi meseriaşi: de la 5 a. m. până la 7 p. m. (între 15 martie şi 15 septembrie), cu pauze totalizând două ore pentru masă şi somn postprandial. Iarna se lucra de la răsărit la asfinţit (zi-lumină), cu aceleaşi pauze. Părăsirea locului de muncă fără învoirea stăpânului (cu excepţia intrării în serviciul monarhului) se pedepsea cu o lună de închisoare şi 20 de şilingi amendă, ceea ce a dus la creşterea numărului zilierilor şi scăderea numărului sezonierilor şi a lucrătorilor cu contract anual.1 O lege din 1563 prevedea ca, la sfârşitul perioadei de angajare prin contract, lucrătorul să primească un certificat eliberat de vicarul local (contra unei taxe de 2 penny), care îi dădea dreptul să fie angajat în altă parte; în caz contrar, el nu putea fi angajat, fiind pasibil în plus şi de delictul de vagabondaj – fenomen în creştere, datorat sărăciei.2 O altă cauză a declinului agriculturii în favoarea creşterii ovinelor a fost inflaţia ca urmare a afluxului masiv de metal preţios din Lumea Nouă. Efectul a fost creşterea preţurilor şi necesitatea de sporire a salariului muncitorilor agricoli în condiţiile în care nivelul arendei fixe (de pe terenurile arendate în urmă cu un secol de proprietarii de pământ) rămânea legal nemodificat, iar moneda fusese devalorizată de Henric al VIII – lea (în 1526 şi 1544-1546) în scopul finanţării războiului cu Franţa. Sub Eduard al VI – lea, inflaţia era de 9% pe an; între 1560-1590, există o tendinţă de stabilizare a preţurilor şi a salariilor, dar recoltele proaste din 1594-1597 au dus la o inflaţie anuală de 10%, preţurile produselor alimentare (exceptând berea şi peştele) au crescut cu 190%, în timp ce salariile au rămas practic îngheţate, ceea ce a accentuat mizeria populaţiei nevoiaşe. Dacă între 1350-1500 nivelul salariilor era superior produselor alimentare, în secolul al XVI – lea (mai ales în cea de a doua

1 2

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 424. Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice, vol. I, Editura Institutul European, Iaşi, 2006, pp. 384-385

-2-

jumătate) situaţia este inversă, puterea de cumpărare a populaţiei lucrătoare scăzând cu circa 50%. O problemă economică cu consecinţe serioase pe termen lung a fost accelerarea ritmului despăduririlor ca urmare a nevoii crescânde a lemnului folosit nu numai drept principal combustibil pentru încălzitul domestic şi în topitoriile şi atelierele de sticlărie din Kent, Surery şi Sussex, dar mai ales pentru construcţia de locuinţe şi nave. Criza lemnului şi costul său ridicat s-a menţinut până în secolul următor, când cărbunele (mai ales turba) începe să fie întrebuinţat pe scară largă.1 Manufacturile textile apăruseră încă din secolul al XV – lea. Acestea se dezvoltă în centrul, estul şi sud-vestul Angliei. Manufacturile textile erau centralizate şi descentralizate. Cele centralizate se dezvoltă în Norwich, Coventry, Exeter şi folosesc un număr mare de muncitori salariaţi. Cele descentralizate se bazau pe munca salariată la domiciliu. Acestea vor cunoaşte o mare dezvoltare în a doua jumătate a secolului al XVII – lea.2 Industria textilă (postavuri şi ţesături fine de lână) continuă să domine piaţa muncii, în special în nordul şi vestul Angliei unde mâna de lucru fiind în surplus, deci mai ieftină, costul de fabricaţie era mai redus. După 1551 însă, când se produce crahul bursei de mărfuri din Anvers, ea cunoaşte un declin temporar, revenind la nivelul anterior către sfârşitul secolului. Un moment important în dezvoltarea manufacturilor l-a reprezentat revoluţia din Ţările de Jos, când numeroşi flamanzi s-au refugiat la Norwich, Southampton, Coulchester. Aceştia au obţinut privilegii din partea Elisabetei, aducând cu ei numeroase secrete de fabricaţie. Se dezvoltă industria metalurgică (fier, plumb şi cupru) în regiunea Weald – atunci împădurită – din Kent, unde existau cuptoare de secole; în 1 2

Adrian Nicolescu, op. cit., p. 386. . Michel Duchein, op. cit.,p. 425.

-2-

1565 aici se produce pentru prima dată oţel, cu ajutorul unor meşteri germani, iar în 1588 se dă în funcţiune un ferăstrău pentru tăiatul metalelor; tot aici funcţionau peste 60 de furnale (primul apăruse la sfârşitul secolului al XV – lea). Industria minieră se baza în continuare pe extracţia cărbunelui, încă nelegat de industria metalurgică; între 1540-1640, producţia de cărbune va creşte opt ori. Cărbunele se extrăgea la Newcastle-upon-Tyne, Gloucestershire şi, de asemenea se aducea şi pe mare la Londra pentru încălzitul clădirilor (seacoal). La mijlocul secolului al XVI – lea se extrăgeau 200 000 de tone, iar în timpul revoluţiei 1 400 000 de tone. În preajma revoluţiei în Anglia se extrăgea de trei ori mai mult cărbune decât în toată Europa.1 În Cumberland se exploatau zăcăminte de cupru, iar în Somerset, zăcăminte de calamină (carbonat de zinc nativ). Sarea continuă să se extragă din mare, prin evaporare. Apar primele fabrici de hârtie, ca urmare a introducerii tiparului. Primele manufacturi de „sticlă de Veneţia” sunt cele deschise în 1567 lângă Loxwood (Sussex) de meşterul Jean Carré care învăţase arta sticlăriei la Anvers de unde fugise de teama Inchiziţiei; lucrătorii erau refugiaţi hughenoţi din Lorena. Până în 1572 (când a murit), mai deschisese şi altele lângă Alford (Surrey); pe la 1585 funcţiona la Sevenoaks (Kent) manufactura lui John Lennard. Astfel de manufacturi existau şi în întregul ţinut Weald, ceea ce a produs o scădere a rezervelor de lemn, folosit şi în topitorii. La sfârşitul secolului al XVI – lea

se

fabrica

sticlă

în

Gloucestershire,

Wiltshire,

Hampshire,

Nottinghamshire şi Northumberland. Totuşi, rămânerea în urmă a Angliei în producerea sticlei de Veneţia explică de ce primele pahare din acest material au fost importate de la sursă de abia sub Henric al VIII – lea,

1

Camil Mureşan, op. cit.,p. 16.

-2-

primul atelier deschis la Londra (în Crutched Friars) fiind cel al italianului Giacomo Verzelini (1575).1 Paralel cu dezvoltarea manufacturilor şi a întreprinderilor miniere, se menţin şi vechile bresle. Cele mai multe se aflau la Londra, unde clădirea primăriei se numea Guidhall (guild-breaslă). Breslele au fost şi ele influenţate de noile tendinţe. Acestea caută să-şi păstreze vechile privilegii, potrivit cărora nimeni nu avea voie să producă şi să vândă în oraş mărfurile produse de bresle. De aceea, multe manufacturi s-au înfiinţat în târguri mici şi sate, în domenii noi, care nu erau monopolul breslelor.

În

1555,

reprezentanţii

breslelor

au

încercat

să

obţină

introducerea unei legi împotriva manufacturilor.2 Breslele încep să fie subminate din interior de noile tendinţe economice. De teama concurenţei, prin sporirea numărului atelierelor, s-a încercat împiedicarea deschiderii de noi ateliere şi, de aceea, breslele devin organizaţii închise, iar acordarea titlului de „meşter” se va face foarte greu.3 Calfele şi ucenicii, care învăţau meseria pe lângă patron, nu mai aveau speranţa să devină independenţi, să-şi deschidă un atelier. Unii patroni, sub aceeaşi influenţă a manufacturilor ce se dezvoltă, sărăcesc în timp ce alţii se îmbogăţesc. Deşi regulamentul breslei interzicea folosirea unui număr mare de calfe sau folosirea unor unelte şi procedee mai perfecţionate, unii patroni rcurg la aceste mijloace, îmbogăţindu-se.4 Se îmbogăţesc, în primul rând, patronii care erau în contact direct cu cumpărătorii. De exemplu, postăvarii câştigau mult mai bine decât cei ce se ocupau cu vopsitul sau tunsul lânii. Cei care se ocupau de primele operaţiuni depindeau de alţi patroni, care aveau nevoie de produse semifinite. În acest fel încep să lucreze pentru alţi patroni. Treptat, preţul 1

Adrian Nicolescu, op. cit., p. 387. Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 187. 3 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 424. 4 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 388. 2

-2-

plătit

pentru

aceste

mărfuri

îşi

pierde

caracterul

de

echivalenţă.

Companiile care se ocupau cu partea finală a producţiei se transformă în companii de livrea, care se apropiau, prin modul de funcţionare de manufacturile descentralizate. Breasla ajunge să fie controlată de câţiva patroni bogaţi, care asigură legăturile atelierelor cu piaţa de desfacere, în timp ce meseriaşii, care nu mai au nici un cuvânt de spus în treburile breslei, sunt reduşi la condiţia de muncitori la domiciliu. Unele companii livrea s-au transformat în companii negustoreşti, care se bucurau de sprijin din partea statului. Cele mai multe s-au transformat în afara cadrului breslelor.1 2. Administraţia şi justiţia Anglia era guvernată de la centru de Consiliul regelui, ca şi în Evul Mediu; sub Tudori însă, între 1530-1540, în cadrul Consiliului se dezvoltase un nucleu restrâns de sfetnici apropiaţi Coroanei care, ocupându-se de chestiuni confidenţiale mai ales de natură politică, poartă numele de Consiliu Privat. Membrii lui erau recrutaţi prioritar fie din clerul mijlociu (înainte de Reformă), fie dintre jurişti (după Reformă). Din ordinul monarhului absolut, Consiliul emitea ordonanţe şi proclamaţii cu putere

de

lege;

membrii

Consiliului

conduceau

lucrările

Camerei

Comunelor unde impuneau adoptarea proiectelor de lege care emanau din voinţa suveranului, ceea ce crea Parlamentului iluzia unei puteri care, de fapt, era concentrată în mâinile monarhului.2 Teoretic, puterea Consiliului se exercita în toate zonele domeniilor regale. În practică, totuşi, s-a dovedit că acţiunea sa se limita la zona centrală, la zona de sud, la Anglia de est şi la cea de sud-vest. Cu excepţia situaţiilor când răscoalele sau pe punctul de a izbucni sau chiar se întâmpla acest lucru. Probelemele administrative zilnice ale zonelor 1

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 424. Ibidem, p. 405.

2

-2-

excentrice engleze rau rezolvate de nişte consilii regionale, numite de regină. Consiliul de Nord, cu sediul în comitatul York, avea în jurisdicţie cea mai mare parte a teritoriului de la nord de râul Trent, în timp ce Consiliul de Graniţă, cu sediul în comitatul Shropshire, supraveghea districtele aflate de o parte şi de alta a graniţei istorice dintre Anglia şi Ţara Galilor. Drepturile şi îndatoririle Consiliului nu erau specificate nicăieri, dar membrii lui acţionau – şi se pare că acest lucru era deplin acceptat – ca şi cum ar fi fost împuterniciţi să decidă în funcţie de evenimentele care o impuneau. Ei emiteau proclamaţii în numele reginei, care, în general, erau considerate

adevărate

documente

juridice.

În

sfera

economică

el

ajungeau deseori până în situaţia de a amenda legislaţia existentă sau chiar de a anticipa hotărâri ale Parlamentului, despre care se spera că vor fi votate în viitorul apropiat. La ordinul Consiliului erau arestate şi închise persoane acuzate de diferite infracţiuni. În mod normal, instrucţiunile Consiliului nu puteau să determine pedepsirea unui cat de încălcare a legii, iar eliberarea putea fi uşor obţinută dacă împricinatul promitea că ordinele vor fi respectate pe viitor.1 Consiliul exercita şi puterea judecătorească prin unii dintre cei mai apropiaţi membrii ai săi care formau (încă din secolele XIV – XV) aşanumita „Cameră Înstelată” (în palatul Westminster); având la început un rol pozitiv în administrarea echitabilă a justiţiei, indiferent de rangul părţilor în litigiu, acest organism cu prerogative nelimitate care, prin reglementările aduse anterior de Henric al VIII – lea şi Thomas Cromwell, putea funcţiona ca primă instanţă şi nu doar ca o curte de apel (dar fără a putea pronunţa sentinţa de condamnare la moarte), va ajunge sub Stuarţi un instrument al absolutismului regal, în flagrantă opoziţie cu curţile obişnuite de judecată care admiteau common law-ul.2 1 2

Keith Randell, Elisabeta I şi guvernarea Angliei, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 58. G. M. Trevelyan, op. cit., p. 425.

-2-

Hotărârile centrului erau aplicate în restul ţării de şerifi (numiţi de suveran, de regulă unul pentru fiecare comitat), de primarii oraşelor şi burgurilor, ca şi de către judecătorii de pace (care exercitau funcţii juridice, dar şi administrative. După 1550, autoritatea supremă locală era Lordul Locotenent, un nobil care îl reprezenta direct pe suveran.1 Persoana care trebuia să fie numită în acest post, era aleasă în funcţie de două criterii: să fie o persoană de încredere pentru guvernul central şi să aibă o mare influenţă în regiune în calitate de important proprietar de pământuri. De-a lungul timpului, guvernul descoperit că era foarte convenabil să dispună de astfel de Lorzi Locotenenţi, aşa că ceea ce a debutat ca o măsură temporară menită unei zone limitate a ţării, s-a permanentizat şi s-a generalizat la nivelul întregii ţări, răspândindu-se în toată Anglia şi Ţara Galilor. Prin 1585 era un fapt general acceptat ca fiecare comitat să aibă un judecător şef (deşi se întâlnea şi cazul când aceeaşi persoană răspundea şi de late comitate) şi ca el să fie ales conform aceloraşi condiţii de la început. În comitatele unde nu exista nici un proprietar important, sau dacă el nu prezenta un credit absolut pentru guvern, îi ţinea locul un membru din Consiliul de Coroană.2 Sistemul juridic se baza pe un tipic rămas neschimbat din perioada Evului Mediu. De fapt, se considera că tocmai această continuitate îi dădea marea valoare, întrucât cutuma îl caracteriza structural. Principiile lui erau cele ale dreptului cutumiar (Common law), care în esenţă reprezenta un ghid orientativ între felul în care fusese aplicată legea în vremuri de demult şi diferitele ei interpretări din trecut.3 Principalele trei tribunale pentru cazurile de drept civil îşi aveau sediul în palatul Westminster, ceea ce era foarte incomod atât pentru cei care doreau să ia parte la procese, cât şi pentru cei care erau obligaţi să facă acest lucru, deşi la acest nivel aproape în exclusivitate doar cei 1

Adrian Nicolescu, op. cit., pp. 405-406. Keith Randell, op. cit., pp. 65-66. 3 Ibidem, p. 53. 2

-2-

bogaţi aveau de-a face cu legea. Totuşi, pentru că multe cazuri penale trebuiau judecate în comitatele unde avuseseră loc, o mulţime de judecători erau obligaţi mare parte din an să călătorească de-a lungul ţării, să audieze cazuri în localurile transformate temporar în „tribunale ale Coroanei”. Datorită acestei prevederi, sistemul juridic central nu mai părea atât de inaccesibil, deşi nu –sa putut face nimic pentru a elimina dezorientarea celei mai mari părţi a populaţiei faţă de modul în care funcţiona.1 Aşa cum o parte din elementele neadecvate ale sistemului bazat pe Exchequer au fost ocolite prin înfiinţarea casei regale drept o alternativă centralizată pentru problemele financiare, tot aşa s-a procedat, în vederea depăşirii câtorva dintre defectele sistemului judiciar de drept civil, prin crearea unor tribunale paralele. Acest lucru a fost posibil pentru că exista tradiţia bine înrădăcinată ca arbitrul în disputele dintre cei mai puternici supuşi ai regatului să fie Consiliul de Coroană.2 Cel mai celebru dintre consiliile cu drept exclusiv era Consiliul Camerei Înstelate, numit aşa după ornamentele în relief din ipsos reprezentând stele, de pe tavanul încăperii din palatul Westminster, unde se întrunea în mod obişnuit. Acest tribunal a audiat zeci de mii de cazuri în timpul domniei reginei Elisabeta, toate fiind aduse aici de reclamaţiile care au preferat consiliul în locul sistemelor de drept civil. Camera Înstelată a devenit „populară” pentru că acest tribunal pe care îl reprezenta, ca şi alte tribunale de drept exclusiv, cum ar fi Curtea de Interpelări (Courts of Requests), care fusese înfiinţată pentru acele persoane care nu îşi puteau permite costurile unui proces judecat în alte părţi, îşi întemeia verdictele pe dreptul natural – termenul juridic corespunzător fiind „echitate” – şi nu pe un precedent juridic, aşa cum se întâmpla în judecătoriile de drept civil. Faptul că exista o mică 1 2

Michel Duchein, op. cit., p. 217. Keith Randell, op. cit., pp. 54-55.

-2-

probabilitate de blocare a cazului datorită specificităţii lui şi perspectiva costurilor reduse de judecată, generată de timpul mai scurt care era necesar, le-a dat, se pare, încredere celor care căutau sprijin în justiţie ca urmare a unei nedreptăţi suferite. Pe de-o parte durata mai mică a proceselor de la tribunalele cu drepturi exclusiviste era un scop conştient asumat

de

cei

care

erau

partizanii

sistemului

din

„Curţile

de

Echitate”(Equity Courts), iar pe de altă parte ea se datora faptului că oamenii legii nu mai pierdeau mult timp analizând cazuri din trecut pentru a evidenţia precedente.1 Aproape toţi cei aproximativ 500 de avocaţi de drept civil, care au judecat cel puţin un caz în timpul reginei Elisabeta, au detestat profund „Curţile de Echitate”. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă ei au considerat că s-a atentat la interesele lor personale, pentru că mai toate cazurile preluate de „Camera Înstelată” însemnau mai puţine cazuri pentru ei. Erau, însă, în joc şi interese publice. Avocaţii de drept civil susţineau că erau discutabile concepţia de justiţie promovată de curţile de echitate, pentru că nu mai exista nimic care să limiteze prejudecăţile celor care dădeau verdicte, aşa cum se întâmpla în tribunalele de drept civil. Se pare că în mod justificat ei susţineau că procedurile folosite de „Camera Înstelată”

se

întorceau

împotriva

intereselor

inculpaţilor:

de

aici,

susţineau ei, popularitatea de care se bucurau tribunalele de drept exclusiv în rândul reclamaţilor.2 3. Religia Convertirea Angliei la protestantism, ale cărei origini pot fi găsite în vremea lui Wycliffe, a avut loc în chip substanţial în timpul lungii domnii a Elisabetei. Când s-a urcat pe tron, marea masă a poporului şovăia între mai multe opinii şi partidul anti-catolic încă mai era alcătuit atât din 1 2

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 413. Keith Randell, op. cit., p. 56.

-2-

anticlericali, cât şi din protestanţi. Când regina murit, majoritatea englezilor se socoteau protestanţi înflăcăraţi şi un mare număr dintre ei duceau o viaţă religioasă întemeiată pe Biblie şi pe Cartea de rugăciuni.1 La începutul domniei sale, Cecil îi impuse întoarcerea la naţionalcatolicismul lui Henric al VIII-lea. În 1559 parlamentul votă, pentru a doua oară, Actul de supremaţie, care abolea puterea papală, şi Actul de uniformizare, care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba vorbită de popor. În virtutea acestor acte, oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de confiscarea averii. Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. Această legislaţie introduse în limba engleză două cuvinte noi:

recuzanţii,

adică

acei

care

refuzau

să

presteze

jurământul;

urmăritorii, cei care formau banda de spioni şi informatori, conduşi de Richard Topcliffe, şeful serviciului însărcinat să-i aresteze pe papistaşi şi pe puritani. Cel mai celebru urmăritor din Warwickshire a fost Sir Thomas Lucy, geniul rău al familiei Shakespeare.2 În 1563 fură adoptate cele Treizeci şi nouă de articole, care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. Protestantismul lor moderat coincidea aproape cu dorinţele naţiunii. Cardinalul Bentivoglio, descriind situaţia religiilor în Anglia sub domnia de atunci, aprecia că aproximativ a treizecea parte a naţiunii era formată din catolici zeloşi, dar că patru cincimi din ea ar redeveni catolici fără scrupule dacă s-ar restabili legalmente catolicismul, deşi erau incapabili să se revolte dacă nu se restabilea. În fapt, când coroana şi parlamentul restabiliră anglicanismul, din opt mii de preoţi, şapte mii au acceptat schimbarea, cu toate că două mii dintre cei mai fervenţi protestanţi fuseseră alungaţi sub domnia reginei Maria. Supunerea aceasta dovedea nu că englezii ar fi fost nereligioşi, ci că mulţi dintre ei doreau să se păstreze ceremoniile catolice 1 2

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 417. Adrian Nicolescu, op. cit. p. 401.

-2-

suprimându-se în acelaşi timp folosirea limbii latine şi dominaţia papei. Cu excepţia situaţiei din câteva familii, puţin numeroase, de catolici fervenţi, devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios.1 La începutul domniei cripto-catolicii nu fură de loc tulburaţi. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană; dacă lipseau, trebuiau să plătească o amendă de doisprezece penny. În numeroase domenii se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea vreunui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. Ţăranii şi servitorii erau complici. Şi ei regretau vremea fraţilor „când patruzeci de ouă se vindeau cu un penny şi când un oboroc de grâu din cel mai bun costa paisprezece penny". Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică, s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. Avea la curtea ei cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. Ea nu voia nici inchiziţia protestantă, nici tortura pentru sondarea conştiinţelor. Dar miniştrii ei, mai sectari decât regina, porunciră condamnarea la închisoare a refractarilor.2 Totuşi, în timpul primului deceniu al domniei, nu a existat nici o condamnare la moarte. În unele biserici preoţii continuau să poarte stihar alb, să cânte la orgă, să celebreze căsătorii cu verighete. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane ca să se evite cheltuielile; erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. Spiritul de economie şi nepăsarea îşi dădeau mâna pentru a impune asemenea compromisuri.3 Trei fapte i-au îngăduit lui Cecil şi mai ales lui Walsingham să se arate mai severi şi să forţeze mâna Elisabetei. Primul a fost noaptea sfântului Bartolomeu din Franţa; al doilea, o bulă de excomunicare a reginei, lansată de papa Pius al V – lea, într-un moment foarte inoportun; al

1

André Maurois, op. cit., p. 324. Ibidem. 3 Keith Randell, op. cit., p. 61. 2

-2-

treilea, înfiinţarea în străinătate a unor seminarii, ca acela de la Douai, destinate să pregătească recucerirea Angliei de către catolicism.4 A excomunica pe suverană însemna a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea, mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. În decembrie 1580 secretarul de stat pontifical dădu un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete, nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă, cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul, nu numai că nu va păcătui, dar va dobândi şi merite". Începând din 1570 au fost executaţi în Anglia preoţi catolici, precum şi laici, dar nu pentru erezie, ci pentru înaltă trădare. Mulţi dintre cei care au fost astfel spânzuraţi sau sfârtecaţi, în cursul unor îngrozitoare ceremonii în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang, tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clocotind, fuseseră nevinovaţi sau chiar nişte sfinţi. Astfel a fost cazul nobilului iezuit Campion, despre care însuşi Burghley a trebuit să mărturisească că era „un giuvaer al Angliei" şi a cărui singură crimă a fost că a umblat deghizat din casă în casă predicând şi celebrând liturghia. El a murit spunând că se roagă pentru regină. „Pentru care regină?", ţipau spectatorii. „Pentru Elisabeta, regina voastră şi regina mea, căreia îi doresc domnie lungă şi liniştită şi toată prosperitatea". Astfel, deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă, numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi sub domnia reginei Maria. Consiliul ei a poruncit executarea a o sută patruzeci şi şapte de preoţi, a patruzeci şi şapte de gentilomi, a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. Acei care n-au pierit nu înseamnă că n-au fost prigoniţi. Tatăl lui Shakespeare, John Shakespeare, este unul din exemple, deoarece era catolic, şi textul testamentului său 4

Radu Manolescu, op. cit., p. 434.

-2-

nu-i decât traducerea unui formular adus din Roma de Campion şi recomandat preoţilor iezuiţi de către cardinalul arhiepiscop al Milanului.1 Geneva nu era mai bine tratată decât Roma şi calvinismul care s-a răspândit atunci în Anglia, unde a dat naştere puritanismului, n-a fost mai puţin suspect decât catolicismul. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale ceremonialului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon". Ei nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani, făceau paradă de marea lor aversiune faţă de vicii şi de admirabilul zel pentru religie. Ei doreau să reorganizeze statul inspirându-se numai din Biblie şi să impună guvernarea Angliei de către „Patriarhii bisericii”. Dacă ar fi putut, ar fi restabilit toate legile lui Moise, inclusiv aceea a talionului, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă, sperjur, nerespectarea sabatului, adulter şi depravare.2 Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină, pe episcopi şi pe cei mai rezonabili dintre credincioşi, dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. În zadar episcopii propuseră, în parlamentul din 1593, să se ia măsuri riguroase împotriva puritanilor; legea nu fu votată. „Aceştia sunt într-adevăr oamenii Domnului - spuneau oratorii. - Sunt sincerii şi adevăraţii săi profeţi”. Dar Elisabeta avea un asemenea prestigiu că nici măcar profeţii aceştia nu puteau să i-l umbrească; pioasa lor demagogie avea să devină mai periculoasă pentru urmaşii ei.3 În politica internă dusă sub domnia Elisabetei au existat două etape. În timpul primilor doisprezece ani, deşi Cartea de rugăciuni era singurul ritual autorizat de lege, romano-catolicii nu erau persecutaţi, în afară de faptul că li se aplicau amenzi moderate, încasate sporadic, dacă lipseau de la slujba anglicană. În această perioadă nimeni nu a fost executat din motive religioase şi mare parte din cultul romano-catolic era tolerat de autorităţi, chiar şi la unele persoane cu înalte funcţii în stat. Dar când, în 1

André Maurois, op. cit., p. 325. Michel Duchein, op. cit., p. 471. 3 André Maurois, op. cit., p. 327. 2

-2-

1570, papa a excomunicat-o pe regină şi i-a absolvit de supuşii ei de a-i datora supunere, a început a doua perioadă şi foarte curând lucrurile s-au înăsprit. Iezuiţi veniţi din afara graniţelor străbăteau insula, trecând deghizaţi din conac în conac, răspândind noul zel al Contra-Reformei din Europa. Misiunea iezuiţilor era religioasă, dar, dacă avea să reuşească, consecinţele ei politice trebuiau să fie detronarea reginei şi sfârşitul a tot ce îndrăgise inima noii Anglii, în ţară şi peste mări.1

CAPITOLUL III ELISABETA I ŞI MARIA STUART

În a doua jumătate a secolului al XVI – lea, monarhia engleză a avut de rezolvat o problemă politică importantă de care depindea desăvârşirea 1

Keith Randell, op. cit., p. 63.

-2-

statului naţional englez, anume lichidarea rezistenţei de mai multe veacuri a Scoţiei faţă de politica de unificare întreprinsă de statul englez, ceea ce făcuse să devină în vremea Tudorilor focarul tuturor manifestărilor îndreptate împotriva monarhiei absolute engleze, adăpostind pe revoltaţi, uneltind pe continent cu Spania şi Franţa.1 După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, nedisciplinată, nobilimea scoţiană rămânea cu totul feudală. La putere era dinastia regilor Stuarţi, care descindeau, prin Robert the Stewart, din familia Bruce. Această dinastie se sprijinea pe biserica catolică şi pe alianţa cu Franţa, ceea ce nu putea să nu neliniştească Anglia.2 Stuarţii, tot atât de cultivaţi ca şi dinastia Tudorilor, interesaţi de teologie, de poezie, de arhitectură şi chiar de farmacie, nu ascundeau sub această strălucitoare aparenţă un bun-simţ realist, ca verii lor din Anglia. Henric al VII – lea al Angliei îi dăduse în căsătorie lui Iacob al IV-lea Stuart pe fiica sa Margareta. „Nu vă temeţi - l-au întrebat sfetnicii săi - că prin această căsătorie coroana Angliei va încăpea în mâinile unui scoţian? - În cazul acesta - răspunse el - Scoţia va fi anexată Angliei". Margareta Tudor a dat naştere lui Iacob al V – lea Stuart, şi din căsătoria lui Iacob al V – lea cu franceza Maria de Guise s-a născut Maria Stuart, care a venit pe lume puţin timp înaintea morţii tatălui său, trezindu-se, încă din leagăn, regina unui popor crâncen. Mama sa, Guise, regenta Scoţiei, o crescuse în Franţa, unde devenise o tânără cu obrazul prelung şi palid, ai cărei ochi frumoşi îi plăcură delfinului Francisc. Abia se căsătoriseră când socrul ei, Henric al II – lea, muri, astfel că Maria Stuart, regina Scoţiei, se văzu şi regina Franţei. Or, ea era, ca rudă de sânge a dinastiei Tudor, cea mai apropiată moştenitoare a tronului Angliei - şi poate chiar regina Angliei, dacă Elisabeta era considerată bastardă. Îşi poate imagina oricine importanţa pe care o dădea întreaga Europă 1 2

Radu Manolescu, op. cit., p. 433. André Maurois, op. cit., p. 336.

-2-

faptelor şi sentimentelor acestei tinere femei, suverană peste trei regate. În 1560, soţul ei, tuberculos, muri de o boală de urechi; facţiunea Guise pierdu în Franţa toată puterea şi Maria Stuart trebui să se întoarcă în Scoţia.1 Ea trebuia să domnească peste o ţară foarte puţin făcută ca s-o primească. Noua religie reformată exercitase o atracţie imediată şi asupra poporului scoţian, căruia, sărac şi sobru, nu-i plăcuse niciodată modul de viaţă feudal al episcopilor catolici, şi asupra nobililor scoţieni, care, ademeniţi de pilda englezilor, râvneau să prade mănăstirile. O serie de revoluţii şi contrarevoluţii religioase se terminase, graţie sprijinului Elisabetei, prin victoria partidei protestante, a Congregaţiei Domnului, asociaţie semipolitică, semireligioasă, în care erau reprezentaţi poporul, biserica şi nobilii, aceştia din urmă făcându-şi jocul sub titlul de lorzi ai congregaţiei. Cardinalul fusese mutilat şi aruncat pe fereastră din palatul său din Saint-Andrews.2 Un

jurământ

solemn,

sau

covenant,

prestat

şi

respectat

cu

seriozitatea caracteristică acestei seminţii, legase între ei şi cu Dumnezeu pe toţi protestanţii Scoţiei. Adevăratul stăpân al Scoţiei era, pe vremea reîntoarcerii Mariei Stuart (1561), un pastor, John Knox, om redutabil prin forţa şi îngustimea credinţei sale şi a cărui bolovănoasă elocvenţă biblică plăcea compatrioţilor săi. Knox fusese preot catolic, apoi anglican. El este acela care l-a constrâns pe Cranmer să suprime îngenuncherea în Prayer Book, ediţia a doua. După moartea cardinalului a fost făcut prizonier la castelul din Saint-Andrews de către trupele franceze trimise în ajutorul acestuia şi a stat nouăsprezece luni pe galerele regelui Franţei. Pe vremea Mariei Tudor trăise la Geneva şi fusese cucerit pe de-a-ntregul de doctrina calvinistă. Ca şi Calvin, Knox credea în predestinaţie; el gândea că adevărul religios trebuie căutat numai în scripturi, fără amestecul nici unei 1 2

Ibidem, p. 337. Ştefan Zweig, Maria Stuart, Editura Helicon, Timişoara, 1993, p. 56.

-2-

dogme introduse de oameni; cultul trebuia să fie auster, fără pompă şi fără icoane; instituţia calvinistă „Patriarhii bisericii" trebuia să înlocuiască pe episcopi şi arhiepiscopi; în fine, că el, John Knox, era unul din aleşi şi inspirat direct de Dumnezeu. Convingându-i de toate acestea pe scoţieni, făcuse din Kirk-a scoţiană o biserică presbiteriană, fără ierarhie, cu totul democratică. În fiecare parohie credincioşii îşi numeau pastorii lor şi, în adunările generale ale bisericii, pastorii şi laird-ii laici şedeau alături. Alianţa dintre squires şi orăşeni în vederea controlului asupra coroanei, alianţă care în Anglia se încarnase în parlament, luă în Scoţia forma unei adunări ecleziastice. Aici biserica era statul.1 John Knox avea mai multe motive puternice s-o urască pe Maria Stuart. Era catolică, şi Knox strivea sub pioasa sa furie pe „femeia cardinal”, era femeie, şi el scrisese în timpul Mariei Tudor şi Mariei de Guise un pamflet împotriva reginelor şi a regentelor: The First Blast of the Trumpet against the monstruous Regiment of Women; în sfârşit, ea fusese regina Franţei, şi Knox nu cunoscuse din Franţa decât ocnele sale.2 Aflând de moartea lui Francisc al II – lea, a spus: „Dumnezeu ne-a prilejuit o veselă mântuire, căci soţul suveranei noastre a murit de o boală de urechi, a acelor urechi surde care n-au vrut să audă niciodată adevărul”. În clipa când Maria Stuart, întorcându-se în Scoţia, debarcă, o ceaţă deasă acoperea portul. „Însăşi faţa cerului ne arată destul de limpede - a spus Knox - ce ne aduce în ţară femeia aceasta". Ea aducea tinereţe, graţie, poezie; a găsit violenţă, fanatism şi ură.3 Supuşii săi o primiră mai întâi cu mari demonstraţii, dar aceste demonstraţii înseşi erau făcute s-o sperie pe tânăra femeie. Sub ferestrele sale s-au cântat toată noaptea psalmi. Pe drumul pe care înainta cortegiul se înălţaseră podiumuri pe care se reprezentau, în tablouri vesele, idolatri arşi de vii pentru păcatele lor. În prima duminică, când regina puse un 1

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 383. André Maurois, op. cit., pp. 338-339. 3 Michel Duchein, op. cit., p. 196. 2

-2-

preot să citească liturghia la palat, cucernicii din jurul ei erau să-l ucidă. Maria, cu o răbdare surprinzătoare la o tânără de optsprezece ani, câştigă încetul cu încetul teren. Vorbea puţin, participa la lucrările Consiliului ocupându-se cu un lucru de mână şi, prin farmecul ei, cucerea pe unii nobili protestanţi. Chiar şi pe John Knox l-a primit cu bunăvoinţă. În schimb, el i-a vorbit de datoria oricărui supus de a se răscula împotriva unui principe nelegiuit, aşa cum ne arată Biblia că s-a întâmplat cu Isaia şi Iezechia, Daniil şi Nabucodonosor, dându-i şi multe alte exemple preţioase. Ea nu întâlnise niciodată un profet; şi a rămas uluită şi, desigur, consternată.1 „Văd că supuşii mei - i-a spus ea cu tristeţe - vă ascultă pe dumneavoastră, şi nu pe mine”. El îi răspunse că se mărginea să ceară prinţului şi poporului să asculte amândoi de Dumnezeu. Apoi îi ţinu o predică cu privire la liturghie, ceremonie care, afirmă el, nu este prevăzută în scripturi. Ea nu era teologă, dar i-a dat un răspuns fermecător: „Dacă acei pe care i-am ascultat altă dată ar fi aci, v-ar răspunde ei”. Knox plecă, urându-i să reuşească tot atât de bine în Scoţia precum Debora „în comunitatea fiilor lui Israil”.2 Raporturile dintre Maria şi Elisabeta erau complexe. La conflictele politice se adaugă şi gelozia feminină. Când veni la Londra Melville, ambasadorul Mariei, Elisabeta făcu tot ce i-a stat în putinţă ca să-l seducă. Îi vorbi în toate limbile pe care le cunoştea, cântă din lăută, întrebându-l dacă şi Maria cântă atât de frumos; dansă în faţa scoţianului şi spuse că-i sigură că Maria nu dansa atât de graţios; voi să ştie dacă părul ei blond roşcat nu era mai frumos decât părul castaniu al Mariei. Melville ieşi din încurcătură spunând că Elisabeta era cea mai frumoasă dintre reginele Angliei şi Maria cea mai frumoasă dintre reginele Scoţiei. Elisabeta îl mai întrebă cine era mai înaltă dintre ele două. Maria Stuart, 1 2

Ştefan Zweig, op. cit., p. 78. André Maurois, op. cit., p. 340.

-2-

desigur. „Atunci - spuse Elisabeta - e prea înaltă". John Knox ar fi găsit în aceste vorbe ale unui şef de stat argumentele împotriva „monstruoasei guvernări a femeilor". Dar la Elisabeta frivolitatea nu era decât o mască agreabilă. În problema succesiunii rămase neclintită. Ea nu putea admite ca regina Scoţiei să-şi spună regina Angliei, nici să pună alături pe stema ei cele două regate, chiar dacă Maria nu lua nici o măsură pentru a-şi valorifica drepturile.1 O astfel de pretenţie ar fi putut submina în mod periculos loialismul catolicilor englezi, şi asta cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a catolicilor se aflau la nord, aproape de frontiera cu Scoţia. Dacă Maria s-ar căsători cu un prinţ catolic, francez sau spaniol, Anglia se putea teme de o nouă Maria Tudor. În schimb, dacă Maria Stuart voia să se lase măritată cu un protestant englez, ales de Elisabeta, aceasta era gata să declare că, după moartea ei, succesiunea îi va reveni Mariei şi că o va sprijini cu sfaturile sale.2 Între cele două regine începu o corespondenţă amicală, în care Elisabeta, jucând pe sora mai mare, o copleşea pe vară-sa cu proverbe pline de tâlc: „Ocoleşte tufişurile, s-ar putea ca un spin să te înţepe în călcâi... Piatra cade adesea pe capul celuia care a aruncat-o". Sfaturi banale, dar poate utile, căci Maria, după ce dovedise la început atâta răbdare, se lăsa acum în prada nervilor. Când John Knox, care continua s-o judece „cu o autoritate atât de severă ca şi cum ar fi făcut parte din Consiliul Privat al lui Dumnezeu", predică împotriva eventualei căsătorii a reginei cu un papistaş, îl chemă la dânsa şi-i vorbi mult şi cu violenţă. „Am suportat - spuse ea - felul dumneavoastră aspru de a vorbi împotriva mea şi a unchilor mei. Am încercat să vă fiu pe plac prin toate mijloacele posibile. V-am primit ori de câte ori aţi avut pofta să mă admonestaţi. Şi totuşi, nu pot să trăiesc în pace cu dumneavoastră. Jur în faţa lui 1 2

Ian B. Cowan, The enigma of Maria Stuart, Sphere Books, London, 1972, p. 52. G. M. Trevalyan, op. cit., p. 384.

-2-

Dumnezeu că voi fi într-o zi răzbunată". În clipa aceea cuvintele i s-au pierdut în hohote de plâns şi pajul abia găsi atâtea batiste câte-i fură de trebuinţă ca să-şi şteargă ochii.1 Puţine femei au dreptul la mai multă indulgenţă decât Maria Stuart, aruncată atât de tânără şi fără sfetnici credincioşi, într-o vreme romanţioasă şi brutală, printre nobili fără scrupule şi predicatori inumani. Curajul ei a ajutat-o să câştige în prima etapă. Îndată ce lăsă femeia din ea să aibă prioritate faţă de suverană, începu să adune greşeli peste greşeli. Că a refuzat să-l ia de bărbat pe

Leicester, pe care i-l

recomandase Elisabeta, era firesc; n-avea nici o poftă să culeagă pe foştii curtezani ai verişoarei sale şi, de altfel, Leicester ar fi fost un rege nepriceput. Darnley, pe care-l alese ea, era şi mai nepriceput; e drept că şi el descindea din familia Tudor şi trupul său tânăr nu era lipsit de graţie, dar avea un suflet josnic, o inimă laşă, îl apucau furii subite, şi Maria se plictisi de el tot atât de repede cum se îndrăgostise. Maria comise atunci nebunia de a-şi lua drept sfetnic un mic muzicant italian, venit în Scoţia o dată cu suita ducelui de Savoia, un anume David Rizzio. Seniorii de la curte, exasperaţi că un parvenit e preferat în locul lor, jurară să se răzbune. Împreună cu Darnley, puseră la cale o conspiraţie pentru a se descotorosi de Rizzio şi-l uciseră chiar în faţa Mariei, pe când lua cina cu ea. Peste trei luni ea dădu naştere unui băiat care avea să fie Iacob al VI – lea al Scoţiei şi Iacob I al Angliei şi despre care se spunea atunci că e copilul lui Rizzio. Situaţia Mariei devenea insuportabilă. Îl ura pe bărbatul său Darnley; iubea la nebunie pe cel mai groaznic dintre seniorii scoţieni, pe contele de Bothwell, care o violase, apoi o cucerise, şi pe care toată Scoţia îl dispreţuia. Bothwell pregăti uciderea regelui. Lucru cert este că regina l-a instalat pe Darnley, care era bolnav, într-o casă izolată la ţară, în apropierea Edinburgului, la Kirk-o'Field; ea îl părăsi seara; în cursul nopţii casa sări în aer, şi Darnley fu găsit mort în grădină. Nimeni nu se 1

André Maurois, op. cit., p. 341.

-2-

îndoia de vinovăţia lui Bothwell. Regina, trei luni după uciderea bărbatului său, se căsători cu asasinul. Era mai mult decât putea suporta opinia publică, chiar în secolul al XVI – lea.1 Papa, Spania, Franţa, toţi prietenii o părăsiră pe Maria. Unii scoţieni se răsculară. După un scurt conflict, Bothwell, destul de laş, fugi, iar Maria fu readusă la Edinburg, ca prizonieră, de soldaţii care strigau: „La rug cu târfa!”. Maria fu detronată în favoarea fiului său Iacob al VI-lea, istoria ei dovedind,

spunea

ambasadorul

veneţian,

că

„treburile

statului

nu

constituie o meserie pentru o femeie”.2 Ar fi fost, desigur, executată dacă Elisabeta n-ar fi protejat-o, spre marea desperare a lui Cecil şi a lui Walsingham, care nu-şi puteau explica politica stăpânei lor decât prin oroarea pe care o avea faţă de rebelii scoţieni şi prin dorinţa de a nu oferi supuşilor un spectacol şi un exemplu de regină decapitată. În sfârşit, după zece luni şi jumătate de captivitate la Loch Leven, Maria fugi călare, în 1568, şi ajunse în Anglia. Ce avea să facă Elisabeta? Trebuia să tolereze în regatul său prezenţa unei pretendente atât de periculoase? Niciodată această mare artistă a ezitării n-a şovăit vreme atât de îndelungată. Consilierii săi ar fi tratat-o pe Maria fără nici o milă. O cerea raţiunea de stat. John Knox scria: „Dacă nu veţi lovi la rădăcină, ramurile care par moarte vor înmuguri din nou”. Maria ceru ca Elisabeta să deschidă o anchetă asupra actelor comise de rebelii scoţieni; Elisabeta acceptă, dar ordonă membrilor comisiei să extindă ancheta şi cu privire la moartea lui Darnley, pentru ca, spunea ea, să nu mai apese nici o bănuială asupra „sorei sale".3 Nişte scrisori care dovedeau vinovăţia Mariei, faimoasele „scrisori din casetă”, fură invocate împotriva reginei Scoţiei. Aceasta spuse că scrisorile erau false. Membrii comisiei, prudenţi, declarară că ancheta nu dovedise nimic nici împotriva rebelilor, nici împotriva Mariei. Elisabeta o reţinu ca 1

Ibidem, p. 342. Ştefan Zweig, op. cit., p. 94. 3 André Maurois, op. cit., p. 343. 2

-2-

prizonieră şi nu poate fi de loc blamată, căci nefericita regină a Scoţiei fusese şi continua să fie implicată în toate conspiraţiile. Faţă de numărul comploturilor ale căror fire le-a ţinut Maria, blândeţea Elisabetei stârneşte admiraţie. Pentru Maria Stuart s-au răsculat catolicii din nord, pentru ea a murit ducele de Norfolk. Ea încuraja atât Spania cât şi Franţa, pe ducele d'Alençon, ca şi pe Don Juan de Austria. Ea conspira cu papa împotriva Elisabetei prin intermediul bancherilor florentini. Camera Comunelor ceru capul ei; Walsingham nu-i spunea altfel decât the bosom serpent (Şarpele adăpostit la sân). E în afară de orice îndoială că Elisabeta ar fi avut zeci de motive serioase ca să ordone executarea frumoasei sale verişoare. Dar a refuzat.1 După o atât de lungă captivitate, papa şi biserica uitaseră că Maria se făcuse vinovată de adulter, poate şi de omucidere, şi din nou îşi puneau în ea mari speranţe. Bunii protestanţi se nelinişteau de scadenţa atât de apropiată. Walsingham, care o pândea pe Maria, îi intercepta regulat corespondenţa. După douăzeci de ani de captivitate, ea se ţinea încă de „planul ei”, care nu era altceva decât pieirea Elisabetei. Or, în 1587 părea că se apropie un război cu Spania. Trebuia mai întâi, se gândea Walsingham, înainte de a se angaja, să se suprime cauzele primejdiei dinăuntru. Un agent provocator se însărcină s-o atragă pe Maria într-o capcană. S-a lăsat prinsă fără ezitare. Un grup de tineri puseseră la cale uciderea

Elisabetei,

şeful

lor

trimise

Mariei

o

scrisoare,

fireşte

interceptată, în care o încunoştinţa de asasinat şi-i cerea părerea. Duşmanii Mariei aşteptau plini de nelinişte răspunsul ei. N-au fost dezamăgiţi. Ea aproba omorul şi le dădea chiar sfaturi ucigaşilor. Walsingham triumfa. Maria fu judecată la Fotheringhay şi fu găsită vinovată în unanimitate. Camera Comunelor ceru imediata ei execuţie. Chiar şi fiul ei Iacob nu uita că moartea Mariei îi asigura tronul Angliei. 1

Ştefan Zweig, op. cit., p. 187.

-2-

„Religia mea m-a făcut să urăsc întotdeauna comportarea ei, deşi onoarea mă obliga să-i apăr viaţa..." Elisabeta ezita şi acum. În cele din urmă semnă ordinul de execuţie. Călăul se văzu silit să repete de trei ori lovitura de sabie, pentru a-i tăia capul (8 februarie 1587). Tragediile din tinereţe ale Mariei Stuart fuseseră uitate, şi în ochii catolicilor a devenit o sfântă.1 Sfârşitul tragic al unei regine la mâna căreia aspiraseră Frederik al II – lea al Danemarcei, Don Carlos al Spaniei (fiul lui Filip) şi chiar Carol al IX – lea al Franţei a cutremurat întreaga Europă catolică. Fiul ei, Iacob, protestază energic (pentru a-şi salva onoarea) dar nu întreprinde nimic concret, primind în schimb subsidii şi promisiuni reînnoite privind coroana Angliei.2

CAPITOLUL IV POLITICA EXTERNĂ

1. Relaţiile cu Spania Politica externă dusă de britanici în ultima perioadă a domniei lui Henric al VIII – lea s-a caracterizat printr-o apropiere de principii protestanţi din Germania, ca urmare a acţiunii reformatoare întreprinsă 1 2

André Maurois, op. cit., pp. 344-345. Adrian Nicolescu, op. cit., pp. 377-378.

-2-

de Rege. Orientarea politică şi-a găsit exprimarea într-o legătură matrimonială, prin căsătoria regelui cu Ana de Clèves (1540), cumnata electorului de Saxa.1 Alianţa cu Spania a atins punctul culminant în vremea Mariei Tudor, care, în anul 1554, s-a căsătorit cu Filip al II – lea, regele Spaniei, realizându-se astfel o uniune dinastică. Bizuindu-se pe această colaborare politică, ale cărei urmări se şi vedeau în Anglia prin întărirea reacţiei catolice, regina a redeschis războiul cu Franţa (1557), o încercare nereuşită de redobândire a unor teritorii, care, mai mult, s-a soldat cu pierderea portului Calais (1558), ultima bază de debarcare a englezilor în Franţa.2 Pentru guvernul Mariei pierderea Calais-ului a fost umilitoare. Părea că această pierdere expunea Anglia pericolului de a-şi subordona politica externă nevoilor Spaniei. La tratativele de pace de la Cateau-Cambrésis, Anglia nu a fost într-o poziţie favorabilă. Exista pericolul ca francezii să conteste legitimitatea Elisabetei la tron ş să se ridice pretenţii din partea rivalei sale, catolica Maria Stuart, regină a Scoţiei şi soţie a lui Francisc I, moştenitorul coroanei Franţei. Întâmplarea a făcut ca Henric al II – lea al Franţei să fie mult mai interesat de menţinerea păcii decât de urcarea pe tronul Angliei a nurorii sale. Ceea ce nu însemna că el era dispus să retrocedeze Calais-ul, ci că era totuşi dispus să-i lase pe englezi să-şi salveze reputaţia. În concluzie s-a căzut de acord ca Franţa să păstreze oraşul timp de opt ani. După acest interval, Anglia urma să-l recupereze – ceea ce era puţin probabil – sau să primească despăgubiri băneşti – ceea ce era la fel de puţin probabil. Anglia, mai mult ca sigur, nu avea să primească însă nici oraşul, nici despăgubirile. 1

Camil Mureşan, Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul de mileniu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 28. 2 Radu Manolescu, op. cit., p. 435.

-2-

Semnarea tratatului a fost o mare uşurare pentru englezi, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre prietenia ameninţătoare care părea să se înfiripe între Franţa şi Spania după Cateau-Cambrésis.1 Anul 1559 a adus două evenimente foarte importante şi foarte tensionate pentru evoluţia ulterioară a politicii externe. Primul a fost ridicarea Lorzilor Congregaţionişti împotriva Mariei de Guise, regnta catolică din Scoţia, iar cel de al doilea mare eveniment a fost moartea lui Henric al II – lea şi încoronarea tânărului Francisc al II – lea.2 Prin 1560, relaţiile anglo-spaniole nu erau deloc sincere şi cordiale – ceea ce este explicabil. Acest lucru nu este surprinzător, ţinând cont de apartenenţa la relogii total diferite. Dar suspiciunea comună faţă de Casa de Guise a fost suficientă ca să păstreze o prietenie rezonabilă între cele două puteri. Acesta este şi motivul pentru care Filip al II -lea a insistat pe lângă Papă să nu o excomunice pe Elisabeta. Era de preferat o regină Tudor protestantă pe tronul Angliei unei regine Stuart catolice. Un pericol potenţial pentru relaţiile anglo-spaniole îl reprezenta importanţa Ţărilor de Jos pentru bunăstarea Spaniei. În 1566, Filip al II -lea s-a confruntat cu o rebeliune serioasă în zonă. În mod semnificativ, cauza ei principală a fost tendinţa regelui spaniol de a trata aceste provincii ca pe nişte colonii. Oficialii spanioli subminau, se pare, autoritatea tradiţională a marii nobilimi din Consiliul de Stat, care guvernau în provincii. Dacă această tentativă de centralizare era odioasă în ochii nobililor şi a notabilităţilor din oraşe, ea era la fel de odioasă şi în ochii englezilor – mai ales după ce Filip a trimis o armată sub conducerea ducelui de Alba pentru a reprima rebeliunea, în 1567. Trupe spaniole în porturile

Ţărilor

de

Jos

şi

un

comandant

militar

cu

o

reputaţie

îngrijorătoare, ce avea mână liberă să facă aproape orice pentru a

1 2

John Warren, Elisabeta I: Religia şi politica externă, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 117. Ibidem, p. 118.

-2-

distruge erezia erau perspective de natură să-i sperie pe cei mai calmi dintre consilierii Elisabetei.1 În 1568, rebelii din provincii au suferit numeroase înfrângeri. Doi dintre conducătorii lor, Horn şi Egmont, au fost executaţi. Alţii, inclusiv Wilhelm de Orania, au fost înfrânţi în luptă de Alba. Elisabeta nu era dispusă să angajeze forţele engleze pentru cauza rebelilor, în parte datorită antipatiei pe care o avea în general pentru rebeliuni, în parte pentru că Anglia nu avea forţa militară necesară să înfrunte un comandant de talia lui Alba într-o bătălie deschisă. Regina învăţase în urma dezastrului din Franţa din 1563-1564 că, trimiţând un mic corp expediţionar care să sprijine teoretic o revoltă dreaptă şi practic propriile ei interese, nu avea şanse să învingă.2 Mulţi dintre membrii Consiliului de Coroană au întrezărit, cu siguranţă, ce ocazie splendidă pentru a da o lovitură finanţelor spaniole sa ivit în noiembrie 1568, când corăbiile spaniole lovite de furtună şi urmărite de piraţi s-au adăpostit în porturile din Dover şi Cornwall. La bordul lor se aflau 400 000 de florini, destinaţi armatei lui Alba, de care, în final, regina s-a hotărât să profite personal. Nu a dorit să intre într-un conflict serios cu Filip al II – lea, ci a dorit să-i îngreuneze cât mai mult situaţia lui Alba, dar confiscările de nave nu erau deloc neobişnuite în epocă şi de aceea regina nu se aştepta la repercusiuni grave. Nu a anticipat, în orice caz, reacţia exagerată a irascibilului De Spes, noul ambasador al lui Filip. Acesta îl îndemnase în cei mai duri termeni pe Alba să captureze corăbiile şi proprietăţile engleze din Ţările de Jos – înainte chiar ca Elisabeta să-şi anunţe hotărârea de a confisca navele. Alba i-a urmat sfatul, deşi fără tragere de inimă, iar englezii au ripostat confiscând proprietăţile spaniole din Anglia.3 1

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 402. Camil Mureşan, op. cit., p. 29. 3 John Warren, op. cit., p. 117. 2

-2-

Elisabeta i-a îndemnat, totodată, pe piraţii englezi să atace corăbiile spaniole împreună cu Cerşetorii Mărilor din Ţările de Jos. Era perioada în care Anglia şi Franţa explorau posibilitatea unei alianţe şi încheiau tratatul de la Blois.1 Relaţiile anglo-spaniole nu erau însă în mod deschis ostile. Prin 1573, reprezentanţii lui Alba şi ai Elisabetei au semnat un tratat (Convenţia

de

la

Nymegen)

care

prevedea

reluarea

schimburilor

comerciale dintre cele două ţări. Guvernul englez a încetat, de asemenea, să sprijine raidurile îndreptate împotriva navelor spaniole din Indii.2 Politica externă a Elisabetei era dictată de împrejurările imediate; iar în aceste circumstanţe, cea mai bună era o neutralitate declarată. Se evita astfel, cel puţin, confruntarea cu Spania. O schimbare subtilă a politicii externe engleze a apărut în 1575, când, în loc să-şi păstreze neutralitatea şi imparţialitatea, Elisabeta s-a oferit să fei mediator în negocierile dintre Orania şi spanioli. Ea a sugerat un compromis: să se garanteze redarea „libertăţilor” provinciilor iar în schimb rebelii să accepte conducerea habsburgică. Astfel, Anglia ar fi fost în siguranţă şi antipatia reginei pentru orice formă de rebeliune ar fi fost satisfăcută. Această modificare de atitudine era răspunsul la o anumită schimbare survenită în situaţia politică şi militară.3 Pentru o vreme a existat părerea că o nouă ofensivă spaniolă putea fie să-i zdrobească pe rebeli, fie să-i silească să ceară ajutor militar francezilor: oricare dintre aceste variante era profund îngrijorătoare din punctul de vedere al englezilor. Situaţia a cunoscut o nouă răsturnare în 1576, când armata spaniolă neplătită s-a răzvrătit, a jefuit oraşul Antwerp şi şi-a ridicat împotrivă toate provinciile Ţărilor de Jos. În replică, Statul al

1

André Maurois, op. cit.,p. 330. Camil Mureşan, op. cit., p. 29. 3 Ibidem. 2

-2-

Major al Ţărilor de Jos s-a întrunit şi a cerut îndepărtarea trupelor spaniole şi restituirea „libertăţilor” provinciilor.1 Termenii în care a fost concepută această cerere, cunoscută sub numele de „Pacea de la Ghent”, erau exact cei pe care îi dorise Elisabeta. În semn de aprobare, ea a oferit imediat un împrumut de 100 000 de lire Statului Major, pentru cazul în care spaniolii ar fi refuzat să accepte condiţiile. Spania nu avea de fapt posibilitatea să refuze. Noul Guvernator General al Ţărilor de Jos, Don Juan, a acceptat condiţiile şi a semnat Edictul Perpetuu la începutul anului 1577, iar armata spaniolă s-a retras din provincii. Slăbiciunea spaniolilor era însă temporară, în timp ce neînţelegerile dintre provincii, dezbinate din motive religioase şi din pricina unor permanente disensiuni erau o constantă. La mijlocul anului 1577, trupele spaniole erau din nou în Ţările de Jos, iar în conflict intervenise un nou motiv de îngrijorare: pericolul unui atac francez comandat de ducele de Anjou. Teama Elisabetei transpare clar din faptul că a oferit nu doar un împrumut de 100 000 de lire, ci şi trupe engleze pentru cazul în care cele franceze ar fi intrat în luptă. A fost trimis un emisar la Filip, cu misiunea de a-l convinge să respecte Tratatul de pace, dar, date fiind dezbinarea dintre provincii şi faptul că acestea fuseseră învinse de spanioli la Gembloux în 1578, şansele de reuşită erau minime, ceea ce s-a şi întâmplat. Chiar şi aşa, Elisabeta nu şi-a trimis trupele în Ţările de Jos. Motivele au fost diverse – nehotărârea, teama de conseciţele unui război cu Spania, părerile contradictorii ale consilierilor.2 Spre sfârşitul anului 1578, politica externă elisabetană era total dezorganizată. Ea urmase linia tradiţională: aceea de a împiedica o mare putere continentală să ajungă să controleze în asemenea măsură Ţările de 1 2

Michel Duchein, op. cit., p. 415. John Warren, op. cit., p. 130.

-2-

Jos încât să poată să se folosească de ele ca de o bază de invazie asupra Angliei. Nici una dintre acţiunile Elisabetei nu contribuise prin nimic la soluţionarea problemei în acord cu interesele ţării sale. Nu reuşise decât să se înstrăineze de Spania, fără ca în schimb să câştige încrederea Ţărilor de Jos.1 În 1580, Filip al II – lea a invadat Portugalia; în mai puţin de un an devenise regele Portugaliei şi comandantul unei flote splendide. Filip avea suficiente resurse pentru a lansa un atac împotriva Angliei şi se părea că era dispus să o facă. În 1579 şi 1580 a oferit ajutor expediţiilor în Irlanda ce fuseseră trimise cu binecuvântarea papală. Din moment ce nu avea nimic de câştigat nici din neutralitate, nici din medierea în Ţările de Jos. Elisabeta s-a simţit datoare să finanţeze o intervenţie franceză sub comanda ducelui de Anjou. Walsingham nota că regina era chiar dispusă să accepte perspectiva înlocuirii conducerii spaniole a provinciilor olandeze cu una franceză. Dar francezii au refuzat suveranitatea oferită de olandezi. Se părea că Anglia va fi nevoită să suporte cheltuielile şi riscurile unui ajutor masiv pentru provincii.2 Vestea că Filip a capturat vasele engleze ancorate în porturile spaniole a convins-o pe Elisabeta să încheie tratatul cu olandezii. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Nonsuch (1585), Elisabeta a trimis în Ţările de Jos 5 000 de pedestraşi şi 1 000 de cavalerişti. În completarea Tratatului de la Nonsuch, o flotă condusă de Francis Drake a fost trimisă să atace flota spaniolă din Caraibe şi să elibereze corăbiile engleze confiscate de Filip. Totuşi, Elisabeta nu era hotărâtă să înceapă un război cu Spania. Chiar şi în acest stadiu, ea păstrase legătura cu ducele de Parma în speranţa unei soluţii de compromis.3 Negocierile intermitente dintre Elisabeta şi Parma n-au dus la nici un rezultat, iar spaniolii au început pregătiri militare pentru o invazie în 1

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 403. Jill Kilsby, op. cit., p. 87. 3 John Warren, op. cit., p. 131. 2

-2-

Anglia. S-ar părea chiar ca amestecul englezilor în Ţările de Jos să fi jucat un rol decisiv în hotărârea lor de a ataca: dacă invazia ar fi reuşit, ar fi lăsat provinciile fără aliaţi. De altfel, instrucţiunile lui Filip pentru comandanţii săi militari arată că nu avea nici o intenţie să anexeze anglia imperiului său. Condiţiile lui de pace, în cazul în care ar fi învins, erau ca englezii să se retragă din Ţările de Jos iar catolicii din Anglia să se bucure de mai multă toleranţă.1 Ţările de Jos au scăpat de ameninţarea lui Parma datorită, cel puţin în parte, schimbării centrului de interes al Spaniei către proiectata invazie în Anglia, cât şi implicării sale crescânde în afacerile tulburi ale Franţei. Parma a primit ordin să renunţe la orice campanie în provincii şi să se pregătească pentru fuziunea cu Armada – uriaşa flotă spaniolă, care trebuia să protejeze traversarea ducelui din Flandra în Kent.2 Planul

spaniolilor

era

măreţ

şi

ingenios.

Ducele

de

Parma,

comandantul trupelor spaniole din Ţările de Jos, trebuia să pregătească un corp de debarcare de treizeci de mii de oameni şi şalupe pentru transportarea acestor soldaţi în Anglia. Dar o pedestrime ambarcată pe şalupe fiind fără apărare, trebuia ca vasele de război sosite din Spania să se înşiruie la punctul de trecere, gata să oprească orice bastiment inamic. În fruntea Armadei care aducea din Spania alţi treizeci de mii de soldaţi se afla ducele de Medina-Sidonia.3 Flota engleză era comandată de lordul Howard, care avea sub ordinele sale pe Hawkins, Drake şi Frobisher; ea se compunea din treizeci şi patru de nave de război construite pentru Elisabeta de către Hawkins, tot atât de puternic înarmate ca acelea ale lui Henric al VIII – lea, dar mai lungi şi mai joase, şi o sută cincizeci de vase comerciale furnizate de

1

Michel Duchein, op. cit.,p. 421. John Warren, op. cit., p. 135. 3 Michel Mollat du Jourdin, Europa şi marea, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 131. 2

-2-

porturi. Marea flotă spaniolă sosi în faţa Plymouth-ului într-o formaţie asemănătoare cu a unei armate de uscat.1 Ducele de Medina-Sidonia avea intenţia să transforme, după uzul de atunci, lupta navală într-o luptă de pedestrime. Ancorele cu gheare se şi pregătiseră pentru abordaj şi invincibila pedestrime spaniolă era masată pe „castele” când văzură flota engleză plasându-se într-o formaţiune neaşteptată. Corăbiile lui Drake şi ale lui Hawkins defilau în şir indian, la o asemenea distanţă că nici o armă nu putea să le atingă. Şi atunci începu tragedia. Englezii deschiseră focul, şi Medina-Sidonia, disperat, dar neputincios, constată că bătaia tunurilor engleze le permitea să-i bombardeze fără ca el să poată riposta. Nu avea altă soluţie decât să întrerupă lupta, ceea ce făcu cât putu mai bine, apropiindu-se de Ţările de Jos şi de ducele de Parma. Reuşi să se îndepărteze fără pierderi prea mari. Bătălia nu fusese decisivă pentru că flota engleză nu avea suficiente muniţii. O invazie a Angliei de către spaniolii din Ţările de Jos era încă posibilă.2 Parma nu era pregătit şi a solicitat lui Medina-Sidonia un răgaz de cincisprezece zile. Îndată ce amiralii englezi văzură flota spaniolă ancorată la Calais, o atacară cu ambarcaţii incendiare încărcate cu pulbere şi catran. Spaniolii, pentru a scăpa de acest nou pericol, tăiară cablurile de ancoră şi se îndreptară spre Marea Nordului. Curând dezordinea luă proporţiile unui dezastru. Împrăştiată de vânt, jefuită de riverani, flota care cu opt zile înainte fusese splendida armada se văzu la discreţia valurilor şi a stâncilor. Din o sută cincizeci de vase, numai vreo cincizeci se întoarseră în Spania. Din cei treizeci de mii de soldaţi, zece mii pieriseră în naufragii, fără a mai pune la socoteală pe cei care muriseră loviţi de ghiulele sau de boli. Spania pierduse supremaţia pe mare.3 1

John Warren, op. cit., p. 135.

2

Ibidem. André Maurois, op. cit., p. 334.

3

-2-

Prima încercare serioasă a Spaniei de a cuceri Anglia a fost şi ultima. Efortul colosal de a construi şi de a echipa Armada, nu putea efectiv, după cum s-a dovedit, să fie repetat, deşi Spania şi-a menţinut în continuare în Atlantic o flotă de război mai formidabilă decât cea din vremea când Drake navigase prima dată spre Marea Caraibilor.1 La moartea lui Filip, în 1598, Spania era foarte slăbită după conflictul din Ţările de Jos. Olandezii exploataseră starea de nemulţumire a trupelor spaniole neplătite şi repurtaseră victorii impresionante, salvând provinciile din nord (care erau acum cunoscute sub numele de Provinciile Unite). Cât despre farncezi, Henric al IV – lea încheiase o triplă alianţă cu Provinciile Unite şi cu Anglia. În 1596. În 1598, între Franţa şi Spania era pace dar persisita o antipatie reciprocă atât de convenabilă, din punctul de vedere al englezilor. Conflictul dintre Anglia şi Spania a continuat însă până în 1604, când succesorul Elisabetei, Iacob I, avea să-i pună capăt.2 Elisabeta părea să-şi fi îndeplinit într-o oarecare măsură majoritatea ţelurilor şi obiectivelor politicii sale externe. Evitase orice invazie din aprtea vreunei puteri străine, fie ea Spania habsburgică sau Franţa familiei de Guise. Anglia nu fusese înrobită altei ţări şi nu-şi pierduse libertatea de acţiune. În ciuda datoriilor, Coroana nu ajunsese la faliment, ca cea a Spaniei. Totuşi, depresiunea economică ce a urmat încetării relaţiilor comerciale cu spaniolii a creat multe nemulţumiri în rândul englezilor, ceea ce transpare şi din atitudinea din ce în ce mai agresivă a membrilor Parlamentului, în ultimii ani de domnie. Pe de altă parte, războiul cu Spania dăduse celor care deţineau capital posibilitatea să obţină profituri mari din piraterie. Banii şi experienţa câştigate din raidurile îndreptate împotriva coloniilor şi vaselor spaniole au stat la baza fondării unor companii importante ca East India Company (în 1600) şi ulterior, sub domnia lui Iacob I, a altora ca Virginia Company (în 1606) 1 2

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 408. Jill Kilsby, op. cit., p. 91.

-2-

sau Newfoundland Company (în 1610). Se poate conchide că politica elisabetană a reuşit să apere interesele economice – măcar cu întârziere şi măcar pe ale unora.1 2. Franţa şi Ţările de Jos În timpul domniei Elisabetei, era înrădăcinată ideea că Franţa era duşmanul „natural” al Angliei. Exista credinţa fermă că preocuparea de bază a Franţei era să încerce să tragă foloase din agitatele relaţii angloscoţiene. De aceea francezii trebuiau ţinuţi în frâu prin cultivarea alianţei tradiţionale cu ducii de Burgundia. Faptul că 17 provincii olandeze se aflau sub stăpânirea Casei de Burgundia constituia un mare avantaj, având în vedere că cea mai exportată marfă englezească – îmbrăcămintea de lână – se vindea în marele centru comercial care era Antwerp.2 De

aceea

politica

engleză

sprijinea

această

independenţă

tradiţională, bazată în fond pe lipsa de comunicare dintre provincii şi pe dorinţa lor de a avea o identitate separată, evitau astfel să fie înghiţite de marile monarhii ale Franţei şi Spaniei. Situaţia era complicată însă de faptul că stăpânitorul burgund al Ţărilor de Jos era regele Spaniei. Era extrem de neplăcut însă faptul că, în timp ce Filip era un bun catolic, regimul instaurat de Elisabeta era puternic marcat de protestantism. Filip avea totuşi intenţia fermă să păstreze alianţa tradiţională anglo-burgundă din aceleaşi motive ca şi Elisabeta: reprezenta un bastion în calea ambiţiilor Franţei.3 Dacă regina ar fi avut vreodată nevoie de un exemplu de ceea ce înseamnă pericolul unei dezbinări religioase, nu trebuia să privească mai departe de Franţa. Conflictul dintre hughenoţii calvinişti şi catolici s-a intensificat în 1559, o dată cu urcarea pe tron a lui Francisc al II – lea, datorită faptului că familia Guise se folosea de influenţa pe care o avea 1

John Warren, op. cit., p. 140. Michel Duchein, op. cit., p. 266. 3 John Warren, op. cit., pp. 114-115. 2

-2-

asupra tânărului rege pentru a-l sili să-i persecute pe protestanţi: în parte ca să apere catolicismul şi în parte pentru ca ea însăşi să fie la adăpost de nobilii hughenoţi atât de puternici ca Prinţul de Condé. Tulburările ce aveau să urmeze

- aşa-numita „Răzmeriţă din Amboise” – s-au întors

împotriva Casei de Guise şi i-au dat posibilitatea Caterinei de Medici, mama suferindului rege, să-şi convingă fiul să îmblânzească legile împotriva ereziei până la descoperirea unei soluţii în problema religioasă.1 La moartea lui Francisc, în decembrie 1560, poziţia Caterinei era suficient de puternică pentru a-i îndepărta pe cei din neamul Guise din funcţii şi pentru a putea prelua regenţa fiului său în vârstă de zece ani, Carol al IX – lea. A semnat în numele lui un edict care reglementa coexistenţa paşnică dintre confesiuni, ea a subestimat însă amploarea urii pe care catolicii şi hughenoţii o nutreau unii pentru ceilalţi.2 În toamna anului 1561, ducele de Guise s-a retras de la Curte şi a început tratative febrile în vederea încheierii unei alianţe catolice. El a cerut şi a obţinut sprijin, şi nu doar financiar, din partea lui Filip al Spaniei care vedea în această criză o ocazie minunată ca să-şi apere credinţa şi ca să exploateze dezbinarea din Franţa. În Anglia, reînvierea acestui conflict şi masacrarea la Vassy a hughenoţilor din ordinul ducelui de Guise a deschis aceleaşi posibilităţi, cu excepţia faptului că, de data aceasta, se punea în discuţie apărarea religiei protestante. Având experienţa succesului din Scoţia, o intervenţie militară în Franţa era privită cu entuziasm. Chiar şi regina, care ezita în orice privinţa, era dispusă să studieze această posibilitate.3 Regina era la fel de interesată de neutralizarea Casei de Guise şi de recuperarea oraşului Calais, pe care hughenoţii puteau fi convinşi să-l cedeze în schimbul ajutorului englez. 1

Ibidem. Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 210. 3 Michel Duchein, op. cit., p. 212. 2

-2-

Prin tratatul de la Hampton Court, din septembrie 1562, Elisabeta a promis ajutor bănesc şi militar hughenoţilor. Dar trupele engleze, comandate de contele de Warwick, fratele lui Dudley, au suferit la fel de mult din cauza ordinelor contradictorii trimise de guvern cât şi din cauza succeselor obţinute de forţele catolice. Ocupând Le Havre şi instalându-şi bazele militare aici, englezii aveau să distrugă solidaritatea protestantă prin încercarea de a face un târg: Le havre contra Calai. A fost o gafă care nu i-a impresionat pe hughenoţi, care încheiaseră un pact cu Caterina de Medici. Ei s-au unit cu catolicii pentru a-i alunga pe englezi de pe pământul Franţei. Epidemia de ciumă din Le Havre şi perspectiva unui atac francez combinat au dus la capitularea praşului, în iunie 1563. Ostilităţile au luat sfărşit în 1564, prin Pacea de la Troyes; deja relaţiile se îmbunătăţiseră prin moartea lui Guise şi prin prietenia pe care Caterina de Medici a arătat-o Elisabetei şi chiar hughenoţilor.1 Intervenţia în Franţa a relevat însă că, în acel moment, politica externă engleză nu avea obiective unitare şi precise. Motivaţia religioasă a lui Dudley – hrănită de ambiţia sa de a parveni la curte – era în contradicţie cu atitudinea guvernării, care ameninţa cauza hughenotă în încercarea de a recăpăta oraşul Calais.2 Există două elemente esenţiale ale politicii pe care Elisabeta a dus-o faţă de Franţa, cu începere din anul 1564. Primul izvorăşte din deteriorarea relaţiilor cu Spania, către sfârşitul deceniului; tradiţionala adversitate faţă de francezi a fost probabil atenuată în schimbul strângerii de aliaţi potenţiali împotriva lui Filip al II – lea. Al doilea element era teama că familia de Guise ar fi putut, graţie catolicismului său agresiv, să încheie o alianţă cu Spania – un motiv în plus de îngrijorare pentru William Cecil. Ceea ce nu însemna că Elisabeta sau consilierii ei au elaborat un plan strategic preventiv; de altfel, politica externă engleză 1 2

Ibidem, p. 231. Camil Mureşan, op. cit., p. 29.

-2-

poate fi considerată o simplă înşiruire de reacţii la evenimente. Criza diplomatică şi suspendarea relaţiilor comerciale cu Spania în 1569 au determinat-o pe Eisabeta să înceapă, între 1570 şi 1571, negocierile pentru căsătoria cu Henric, duce de Anjou, al doilea fiu al Caterinei de Medici. Faptul că, personal, Caterina era cea mai aprigă adversară a Casei de Guise constituia, desigur, un avantaj. Elisabeta nu avea nici cea mai mică intenţie de a se căsători cu Anjou, dar discuţiile preliminare erau aproape le fel de eficiente ca un tratat de prietenie.1 Rezultatul palpabil al acestei prietenii a fost Tratatul de la Blois din 1572. Franţa se declara de acord să renunţe să mai pretindă tronul Angliei pantru Maria Stuart; cele două ţări încheiau o alianţă defensivă, pentru cazul în care Spania ar fi atacat-o pe una dintre ele. Un eveniment neaşteptat avea să pună la încercare această alianţă fragilă, pe 24 august 1572: masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu. El a fost consecinţa unei tentative a Caterinei de a-l înlătura – prin crimă – pe liderul protestant Coligny, care devenise periculos de apropiat de fiul ei, Carol al IX – lea, şi era pe punctul să-i arunce pe francezi într-un catastrofal război religios cu Spania. O a doua încercare de a-l ucide pe Coligny a reuşit, dar gloata pariziană a transformat afacerea într-un măcel în masă. Cel puţin 3000 de hughenoţi au murit doar în capitală.2 Militanţii protestanţi din Consiliul de Coroană au încercat prin toate metodele s-o convingă pe Elisabeta să trimită armata în apărarea hughenoţilor, a religiei şi în definitiv a tronului Angliei. Ea a fost însă de neclintit. Hughenoţii puteau fi coreligionarii ei, dar în primul rând erau rebeli împotriva unei monarhii legitime.3 În final, englezii au negociat cu ambele părţi. Neoficial, au oferit o mână de ajutor hughenoţilor iar oficial s-au reluat tratativele cu Caterina de Medici pentru căsătoria cu Alençon. După toate probabilităţile, 1

John Warren, op. cit., p. 115. Ibidem. 3 G. M. Trevelayan, op. cit., p. 399. 2

-2-

Elisabeta a fost cea care a ferit ţara de o aventură militară hazardată, în care Anglia ar fi riscat prea mult fiindcă pe de o parte nu avea suficiente resurse pentru a porni o campanie împotriva Coroanei franceze, iar pe de altă parte pentru a-i apăra pe hughenoţi însemna să consolideze legăturile dintre Spania şi Casa de Guise. Conflictul ar fi degenerat atunci într-un război religios la scară europeană, ale cărui consecinţe nu puteau fi prevăzute.1 Existau şi alte motive pentru care partide cu Alençon trebuia avută în vedere. În primul rând, pentru că soarta Ţărilor de Jos – de care Elisabeta era în permanenţă preocupată – era din nou în balanţă. Comandantul spaniol Parma repurtase un succes remarcabil împotriva forţelor rebele în 1578. În al doilea rând, pentru că se părea că Anjou intenţiona să joace un rol major în lupta pentru Ţările de Jos. Deşi catolic, el era un antispaniol îndârjit. Pentru rebelii olandezi, Anjou părea un sprijin mai solid decât ezitanta şi deseori neînţelegătoarea regină a Angliei. Elisabeta se temea însă că Anjou ar fi înlocuit pur şi simplu autoritatea spaniolă asupra Ţărilor de Jos – care avea totuşi o limită din cauza ineficienţei spaniolilor şi a veşnicelor probleme create de lipsa unor posibilităţi de comunicare – cu autoritatea franceză.2 O cale de a-l neutraliza pe Anjou ar fi fost să supraliciteze oferind provinciilor rebele ajutoare ferme, financiare şi militare. Aceasta era soluţia preferată de cei mai zeloşi protestanţi din Consiliul de Coroană. Dar obişnuita antipatie pe care regina o avea faţă de rebeli era de neclintit: ea a preferat să joace mai departe cartea căsătoriei. De data aceasta, însă, era dispusă cu adevărat să se mărite cu Anjou. În parte din raţiuni sentimentale. Împlinise 46 de ani, iar zilele jocului atât de plăcut şi de măgulitor al peţitului erau pe sfârşite. Perspectiva unirii cu una dintre cele mai mari familii regale a făcut-o să descopere că de fapt dorea din 1 2

Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 405. John Warren, op. cit., p. 116.

-2-

tot sufletul să se mărite. Existau şi suficiente motive politice pentru căsătoria cu Anjou. Ca soţie a sa, putea spera să-l dirijeze în problema Ţărilor de Jos, folosindu-l totodată ca pe o ameninţare pentru ca Spania să accepte frontierele stabilite prin Pacea de la Ghent din 1576. Astfel s-ar fi eliberat măcar provinciile de trupele spaniole.1 Elisabeta a avut de înfruntat atât opoziţia manifestată de membrii Consiliului de Coroană, cât şi pe cea a opiniei publice. Această opoziţie era motivată în parte de teama că Anglia ar putea fi folosită de Franţa în interesul ei, iar în parte de sentimentele anticatolice. Elisabeta devenise victima propriei sale propagande. A fost nevoită să renunţe; căsătoria nu s-a mai încheiat şi, în august 1581, s-a hotărât să susţină financiar intervenţia lui Anjou în Ţările de Jos. Trimiterea unui catolic în apărarea provinciilor arăta foarte clar că ţelurile şi obiectivele reginei erau aceleaşi ca întotdeauna, chiar dacă metodele ei se schimbaseră. Ea era interesată mai curând de păstrarea acelei semi-independenţe a olandezilor ce convenea securităţii Angliei, decât de apărarea şi răspândirea Reformei – ceea ce ar fi fost, oricum, o noutate absolută pentru politica engleză. Din nefericire pentru ea, expediţia lui Anjou a fost un dezastru. El s-a întors în Franţa în 1583 şi un an mai târziu s-a stins din viaţă.2 Moartea lui Anjou nu a rămas fără urmări pentru interesele Elisabetei. Henric al III – lea, fratele lui Anjou, nu avea copii şi existau şanse serioase ca hughenotul Henric de Navarra să-i succeadă la tron. Era de presupus că familia de Guise nu va accepta acest lucru. Pericolul era, din punctul de vedere al Elisabetei, o alianţă între Liga Catolică Franceză – dominată de familia de Guise – şi Filip al II – lea. Conform Tratatului de la Joinville, din 1584, regele Spaniei subvenţiona Liga, în parte în speranţa că, dacă Navarra şi hughenoţii vor fi înfrânţi definitiv, Filip nu mai trebuia să se teamă de intervenţia trupelor franceze împotriva trupelor sale din 1 2

Jean Carpentier, François Lebrun, op. cit., p. 406. Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 201.

-2-

Ţările de Jos. În plus, Liga era deosebit de puternică în nordul Franţei şi ar fi putut pune porturile din Canalul Mânecii la dispoziţia unei invazii spaniole: o invazie ce făcea parte din planurile strategice ale lui Filip în problema olandeză. În septembrie 1589, el s-a decis să acorde ajutor militar Ligii. Ducele de Parma a primit ordin să-şi mute trupele din Ţările de Jos la graniţa cu Franţa. Ducele de Guise şi Henric al III – lea au fost amândoi asasinaţi la jumătatea anului 1589, şi, deşi Henric de Navarra a devenit Henric al IV – lea, situaţia continua să rămână riscantă pentru englezi. Alianţa dintre Ligă şi Filip al II – lea s-a consolidat cu acest prilej, iar Elisabeta a început să primească cereri disperate de ajutor din partea proaspătului rege; în toamna anului 1589, i-a trimis bani şi trupe.1 În 1590, forţele spaniole erau în Bretania; dacă ele ar fi invadat şi Normandia, atunci armatele de acolo s-ar fi putut uni cu cele din Flandra. Elisabeta era nemulţumită de dezinteresul pe care Henric al IV – lea îl manifesta pentru Normandia. Acesta, la rândul său, nu-şi făcea iluzii: ca de obicei Elisabeta urmărea binele Angliei şi nu pe cel al protestantismului internaţional. De altfel, Elisabeta nu i-a retras sprijinul nici în 1593, când el s-a convertit la catolicism; această decizie era chiar utilă Angliei. Ea i-a oferit lui Henric posibilitatea să unifice Franţa. Majoritatea catolică a fost mulţumită, iar existenţa Ligii Catolice a devenit inutilă. El era în plus tolerant cu hughenoţii.2 Franţa ar fi putut deveni astfel o contrabalanţă eficientă pentru Spania. Era puţin probabil ca Henric să se alieze cu Filip al II – lea, iar datoriile pe care le avea la regină erau o garanţie că Anglia şi Franţa vor continua să rămână împreună împotriva Spaniei. Trupele engleze aflate pe pământ francez au fost retrase în 1595, lăsându-l pe Henric să unifice ţara prin acea metodă tradiţională de a focaliza atenţia asupra unui inamic 1 2

John Warren, op. cit., p. 116. G. M. Trevelyan, op. cit., p. 401..

-2-

comun, de peste graniţă; numai când războiul cu Spania a început să meargă prost au fost retrimişi soldaţii englezi (în 1596). Consecventă în hotărârea ei de a-l sprijini pe Henric, Elisabeta a încheiat o triplă alianţă cu acesta şi cu olandezii în 1596 şi, în consecinţă, a fost nevoită să recunoască suveranitatea Republicii Provinciilor Unite. Ezitarea cu care a girat oficial drepturile rebelilor reflectă oroarea pe care o simţea pentru răzvrătiţi.1 În 1598, Henric a încheiat o pace separată cu Spania prin care pur şi simplu accepta definitiv situaţia teritorială stipulată de acordul de la Cateau-Cambrésis. Franţa încetase să mai reprezinte un duşman „natural”. Spania a devenit cea mai mare ameninţare la adresa intereselor englezilor – prin intermediul Ţărilor de Jos – şi la adresa securităţii Angliei înseşi. Ţelurile generale ale guvernării au fost îndeplinite, în sensul că ţara nu a fost invadată sau influenţată semnificativ de către Franţa. Tentativa de a împiedica neamul Guise să se folosească de monarhia franceză, Liga Catolică şi alianţa cu Spania pentru a submina Coroana engleză a fost la rândul ei o reuşită. Dar nu se poate spune că politica Angliei a avut vreun merit: intervenţia militară n-a fost un succes, iar neutralizarea Casei de Guise s-a datorat mai mult politicii interne şi externe a Franţei şi cuţitului asasinului decât amestecului acesteia.2 3. Supunerea Irlandei Desăvârşirea unificării statului englez în secolul al XVI – lea depindea de încă două probleme cu caracter teritorial, ce s-au dovedit a fi deosebit de dificile: supunerea Ţării Galilor şi a Irlandei, ţări mai mult teoretic anexate Angliei.

1 2

Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 204. John Warren, op. cit., p. 127.

-2-

În Ţara Galilor, datorită simpatiei de care s-a bucurat Henric al VII – lea, originar din Wales, opoziţia a stagnat o vreme, dar sub urmaşul său a reînviat. Opera de reintegrare teritorială întreprinsă de Henric al VIII – lea a dus în final la unirea Ţării Galilor cu Anglia (1555), printr-un consiliu denumit Council of Wales and the Marches. Cele douăsprezece comitate ale Wales-ului au fost subordonate direct regelui şi Parlamentului englez, iar justiţia seniorială înlocuită cu cea regală. Cea de a doua problemă, anexarea Irlandei, a fost şi a rămas şi în veacurile următoare punctul vulnerabil al politicii engleze. Populaţia localnică îşi păstrase limba, obiceiurile, jurisdicţia proprie.1 În secolul al XV – lea Irlanda fusese condusă după principiul de „autoguvernare aristocratică” prin marile familii anglo-irlandeze, mai ales prin

familia

Fitzgerald

din

Kildare.

Dar

sistemul

începuse

să

se

prăbuşească în timpul domniei lui Henric al VII – lea şi ajunsese la un sfârşit violent când Henric al VIII – lea l-a spânzurat pe contele Kildare şi pe cei cinci unchi ai săi la Tyburn. Nici un alt fel de guvernământ nu a fost instituit imediat. Deşi contele de Surrey i-a raportat lui Henric că devenise indispensabilă cucerirea şi colonizarea ţării de către englezi, această alternativă cumplită nu a fost aplicată serios înainte de ultimii ani ai reginei Elisabeta.2 Totuşi, în afară de spânzurarea Fitzgeraldzilor, Henric al VIII – lea a mai contribuit cu ceva la evoluţia problemei irlandeze. El a supus Irlanda, ca un lucru de la sine înţeles, revoluţiei religioase pe care o plănuise să corespundă condiţiilor din Anglia. La început, abolirea supremaţiei papale nu a avut o prea mare semnificaţie pentru celţi, în ochii cărora Roma fusese întotdeauna o putere oarecum străină, mai strâns aliată cu aristocraţia anglo-irlandeză decât cu poporul în genere. Abolirea simultană a mânăstirilor a distrus centre de 1 2

Radu Manolescu, op. cit., pp. 433-434. G. M. Trevelayan, op. cit., p. 414.

-2-

cultură mai valoroase pentru Irlanda Tudorilor decât pentru Anglia Tudorilor. Puţina ştiinţă de carte care exista în insulă se datora în mare parte centrelor monastice. Religia populară era menţinută mai ales de „fraţii” itineranţi, care cădeau şi ei sub interdicţia lui Henric. Englezii nu au adus nimic care să poată înlocui în mod efectiv ceea ce distrugeau. Ei nau înfiinţat nici o universitate şi nici o şcoală spre a înlocui mânăstirile (Trinity College, în Dublin, n-a fost întemeiat decât târziu, sub domnia Elisabetei). Biblia engleză a lui Henric şi Cartea de rugăciuni engleză a lui Eduard erau scrise într-o limbă pe atunci necunoscută de către celţi, care, de altfel, rămăseseră în afara curentului Renaşterii europene şi a „Noii Învăţături”. Dar şi vechea religie era în decadenţă şi nu exista decât o slabă rezistenţă activă faţă de actele oficiale ale Reformei, până când iezuiţii de pe meleaguri străine n-au venit în ajutorul călugărilor călători, pe care cârmuirea putea să-i proscrie, dar nu putea să-i suprime.1 În bună parte datorită activităţii iezuiţilor, care folosiseră din plin „lipsa de guvernare” engleză, seculară şi religioasă, în Irlanda situaţia a devenit foarte periculoasă pentru Elisabeta. S-a remarcat că „Irlanda are lemn de construcţie foarte bun şi porturi potrivite li, dacă spaniolul ar fi stăpân pe ele, în scurt timp ar deveni stăpân al mărilor, care este cea mai mare putere a noastră”. Papa însuşi va trimite în numele său o expediţie armată în Irlanda, din care şase sute de oameni au fost prinşi şi masacraţi de englezi la Smerwick.2 Irlanda era punctul periculos din dominioanele Elisabetei şi, când duşmanii ei au atacat-o acolo, cu mare părere de rău a fost obligată să întreprindă cucerirea insulei. Din cauză că resursele ei militare şi financiare nu erau pe măsura acestei sarcini, comandanţii ei au distrus cu mare cruzime poporul, prin sabie şi foamete, şi au transformat în pustiuri districtele pe care nu aveau suficientă putere să le stăpânească.3 1

Ibidem, p. 415. Radu Manolescu, op. cit., p. 435. 3 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 415. 2

-2-

Elisabeta avea trei posibile rezolvări în problema irlandeză. Prima era să ignore Irlanda de dincolo de Pale şi ţinuturile sudice – adică cea mai mare parte din Irlanda gaelică. Ţinând seama de situaţia internă şi internaţională, această alternativă nu era indicată. Violenţa specifică şi ambiţiile căpeteniilor irlandeze constituiau o veşnică ameninţare la adresa zonelor de influenţă engleză, iar crizele religioase şi politice din Europa prevesteau că Irlanda nu va mai fi niciodată o simplă chestiune de politică internă a Angliei. A doua posibilitate pentru Elisabeta era să încerce colonizarea

acelor

zone

în

care

influenţa

engleză

era

slabă

sau

inexistentă. Aceasta s-ar fi potrivit cu ideea că irlandezii gaelici nu sunt decât nişte barbari iar colonizarea s-ar fi justificat ca un dar al civilizaţiei. Desigur, băştinaşii nu vedeau coloniile în aceeaşi lumină; ele ar fi trebuit să fie protejate, prin urmare, printr-un sistem de fortăreţe sau oraşegarnizoană care să prevină atacurile gaelice. A treia alternativă era o cucerire militară pe scară largă; dar era greu de realizat. Fiecare victorie ar fi trebuit consolidată prin construirea unui lanţ de fortificaţii şi colonii. Ultimele două posibilităţi cereau deci o planificare pe termen lung şi investiţii uriaşe.1 Colonizarea trebuie privită ca o încercare de a cuceri Irlanda gaelică. Tentativele făcute în Ulster în 1572-1576 au fost însă eşecuri costisitoare şi au demonstrat lipsa unui program coerent şi al unei planificări detaliate în strategia guvernamentală. Colonizarea avea, în ochii Elisabetei, avantajul că era realizată de persoane particulare, deşi susţinute financiar de Coroană. Eşecul contelui de Essex, în 1576, a însemnat sfârşitul colonizării private şi a amplificat duşmănia şi suspiciunea cu care englezii şi irlandezii se priveau reciproc.2 Munsterul era o propunere mai atractivă pentru aventurierii englezi decât Ulsterul. Era mai bogat, mai fertil şi mult mai accesibil; prin urmare 1 2

John Warren, op. cit., pp. 153-154. Michel Duchein, op. cit., p. 513.

-2-

a trezit interesul englezilor înaintea Ulsterului. Oameni ca Sir Peeter Carew din Devon nu se sinchiseau de drepturile gaelicilor sau ale locuitorilor Old English. În 1568, Carew a lansat o serie de revendicări agresive la adresa feudelor unor nobili din Pale şi din Ulster, invocând o pretinsă moştenire de la unul dintre strămoşii săi normanzi. El era susţinut de Lordul Delegat englez şi de Consiliul de Coroană. Girul dat acestei agresiuni făţişe n-a făcut decât să crească tensiunile dintre guvernul englez, coloniştii New English şi locuitorii Old English. În 1569, nemulţumirile crescânde la adresa politicii Angliei au dus la izbucnirea revoltei. Scopul lui Sir Edmund Butler, membru al Casei de Ormond, filoengleză în esenţă, era distrugerea micilor colonii engleze, în special a celei aparţinând lui Carew.1 Rebeliunea a fost zdrobită, ca şi cea condusă de James Fitzmaurice Fitzgerald, dar acesta din urmă nu dorea doar să facă o cauză comună cu Irlanda gaelică, ci să transforme revolta într-o cruciadă împotriva ereticei regine a Angliei.2 Înfrângerea

rebelilor

a

netezit

calea

spre

o

colonizare

mai

meticuloasă şi sistematică între 1579 şi 1583. Este notabil că loialilor Old English li s-au oferit prea puţine şanse să profite de terenurile disponibile. În schimb, ele au fost scoase la vânzare în Anglia, iar tinerii ambiţioşi, ca fiul lui Carew, au fost încurajaţi să devină mari moşieri pe pământul bogat din Munster.Mulţi au procedat în consecinţă, dar aceste colonii aveau să fie distruse în bună parte în timpul revoltelor din 1598. După moartea lui Shane O’Neill, în 1567, guvernarea a încercat o apropiere prudentă de Ulster. S-a recurs la vechea politică de „capitulare şi reîmproprietărire” şi s-au făcut tentative de instigare a căpeteniilor unele împotriva altora, pentru a preîntâmpina apariţia unui alt conducător 1

2

John Warren, op. cit., p. 154.

François-G. Dreyfus, Albert Jourcin, Pierre Thibault, Istoria universală, vol. II, Editura Univers

enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 253.

-2-

de genul lui Shane. Hugh O’Neill – nepotul lui Con O’Neill – fusese educat ca un vlăstar regal şi crescuse la curtea contelui de Leicester. El a primit titlul de conte de Tyrone.1 Tentativele lui de a obţine postul de guvernator al Ulsterului de la regină au eşuat, iar el s-a întors în Irlanda, unde ostilitatea tradiţională faţă de abuzurile englezilor s-a dovedit o armă utilă. Prin 1595, Tyrone se afla în opoziţie făţişă şi cerea ajutor spaniolilor. Filip al II – lea nu era omul care să arunce banii pentru o cauză pierdută, dar efectivele şi armele moderne de care dispunea Tyrone l-au interesat, mai ales când a observat că şi forţele elisabetane îl considerau un duşman de temut. O Armadă a fost expediată spre Irlanda în 1597, dar a fost împrăştiată de furtuni. Tyrone a repurtat totuşi o victorie remarcabilă la Yellow Ford, în 1598. În acel moment colonia din Muster a fost practic desfiinţată. Tyrone se afla în fruntea unei ligi formate din gaelici şi din acei Old English ce împărtăşeau aceeaşi ostilitate faţă de politica Elisabetei; dacă ar fi reuşit să se unească şi cu o forţă de invazie spaniolă, i-ar fi putut sili pe englezi să se retragă înapoi în Pale şi în ţinuturile limitrofe din sud.2 Înfrângerea de la Yellow Ford a înfuriat-o atât de mult pe regină încât s-a hotărât, în sfârşit, să aloce fonduri suficiente pentru o victorie militară totală în Irlanda. În 1599, Robert Devereux, conte de Essex, a fost trimis în Irlanda cu o armată de 16 000 de pedestraşi şi 1 300 de călăreţi. Dar Essex a fost depăşit de evenimente şi nevoit să încheie un armistiţiu cu Tyrone.3 Pericolul căruia îi erau expuşi englezii în Irlanda a fost înlăturat doar după numirea nemilosului Charles Blount, Lord Mountjoy, în funcţia de comandant militar. Debarcând în 1600, el a reuşit să refacă moralul trupelor engleze descurajate şi să-l respingă pe Tyrone înapoi în Ulster, pentru a se confrunta apoi cu o formidabilă invazie spaniolă de 3 400 de 1

John Warren, op. cit., p. 158. Ibidem, p. 159. 3 François-G. Dreyfus, Albert Jourcin, Pierre Thibault, op. cit., p. 255. 2

-2-

soldaţi de elită, la Kinsale. Dacă ar fi încercat să asedieze oraşul, Mountjoy risca să fie înconjurat la rândul său, de trupele lui Tyrone. Însă Tyrone a comis o eroare şi a riscat o luptă deschisă lângă Kinsale; a fost învins categoric de Mountjoy. În ianuarie 1602, garnizoana din Kinsale capitulase, în Munster era din nou pace iar Tyrone se înapoiase la Ulster. El avea să cedeze la şase zile după moartea Elisabetei, dar numai după ce a pus multe condiţii. I s-a recunoscut titlul de reprezentant al Coroanei în Ulster – era chiar statutul pe care îl urmărise şi pentru care luptase. Succesorul Elisabetei, Iacob I, a fost prin urmare obligat să reia acea politică învechită şi discreditată ce permitea unor supuşi omnipotenţi să conducă Ulsterul, în numele său.1

CAPITOLUL V ELISABETA ŞI MAREA

Aproape întregul secol al XVI – lea este cunoscut în istorie ca perioadă a preponderenţei spaniole, perioadă în care au avut loc mari ciocniri de interese şi repetate conflicte între Spania şi Franţa şi între

1

John Warren, op. cit., p. 160.

-2-

Spania şi Anglia. Spre sfârşitul secolului, îndeosebi, confruntarea anglospaniolă va lua un pronunţat caracter maritim.1 Cu Elisabeta I s-au pus bazele politicii coloniale engleze şi ale formării imperiului maritim englez, Anglia dându-şi seama că interesele ei sunt pe mare şi nu pe continent. Navigatori de seamă, ca Hawkins, Drake, Cavendish, Raleigh, Davis au căutat noi căi de acces spre teritoriile de peste ocean. S-au stabilit relaţii comerciale cu America de Sud, cărora leau urmat aşezarea primilor colonişti în Terra-Nova, Virginia, Guyana.2 Încă din secolul al XV – lea, ca o consecinţă a dezvoltării economice, îndeosebi a industriei textile, postavurile engleze încep să le concureze pe cele flamande pe pieţele străine. Negustorii şi navele engleze îşi fac apariţia pe marile drumuri ale comerţului internaţional. În a doua jumătate a veacului al XV – lea, transportul mărfurilor engleze, efectuat până atunci de corăbii italiene, este preluat de aşa-numiţii Merchants adventurers. La origine „negustorii aventurieri” au fost simpli pescari, grupaţi într-o asociaţie, având drept scop într-ajutorarea la pescuit şi apărarea împotriva piraţilor. Portul lor de bază a fost oraşul Bristol, iar piaţa lor de desfacere, Franţa şi Ţările de Jos. Ulterior ei au trecut la acte agresive. Au devastat prăvăliile negustorilor italieni şi germani din Anglia, au intrat în conflict cu Hansa. În acelaşi timp, comerţul „negustorilor aventurieri” s-a diversificat: ei transportă şi produse străine, ca vinurile de Gasconia, smochinele şi strugurii uscaţi din Portugalia. Din Portugalia mai cumpărau şi lemn, pe care îl transformau pe loc în nave comerciale mari, pe bordul cărora încărcau produse portugheze.3 Prin anul 1555, Merchants adventurers au pus bazele Companiei Moscovei – Muscovy Company. Specializată în exportul postavului şi

1

Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, Lupta pentru supremaţia mărilor. De la descoperirile geografice la Trafalgar, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 5. 2 Radu Manolescu, op. cit., p. 435. 3 Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 211.

-2-

împortul inului, cânepei, blănurilor şi grăsimii, aceasta a fost prima societate engleză pe acţiuni. O altă asociaţie a negustorilor englezi a fost Eastland Company – Compania Răsăritului, înfiinţată în 1579. Ea a activat în regiunea Mării Baltice, îndepărtând pe negustorii hanseatici şi instituind un adevărat monopol comercial englez. În Marea Mediterană nave engleze pătrund începând cu prima jumătate a veacului al XVI – lea, iar în 1581 este creată Levant Company – Compania Levantului, tot aşa de bine organizată ca şi celelalte asociaţii comerciale engleze. În 1588 a luat fiinţă African Company – Compania Africii, iar la 31 decembrie 1600 East India Company – Compania Indiei de Răsărit. Anglia, ca şi celelalte ţări atlantice , a fost atrasă şi ea de Lumea Nouă, pe care a început să o exploreze chiar de la sfârşitul secolului al XV – lea.1 În luna mai 1497, John Cabot, genovez de origine, apoi, succesiv, veneţian şi englez prin adopţie, pornea într-o călătorie spre vest. La 25 iunie 1497, corabia sa întâlnea un ţărm pustiu şi rece, pe care navigatorul îl va numi „Terra Prima Vista” (Pământul cel dintâi văzut). Era, probabil, insula Newfoundland (Terra Nova), dacă nu chiar peninsula Labrador. În orice caz, la întoarcere, John Cabot a descoperit marile bancuri de peşti din vecinătatea Terra Novei şi a fost primul european despre care se poate afirma cu certitudine că a văzut ţărmul continentului nord-american.2 John Rut atinge coasta Labradorului în anul 1527, după care coboară spre sud până în Marea Caraibilor. În 1576, Martin Frobischer, ocolind Scoţia, a pornit spre nord în speranţa descoperirii unui drum nou spre China, prin părţile de miazănoapte ale Americii de Nord. Cu ocazia acestei călătorii, el a debarcat în Groenlanda, denumită de el „Friesland”. 1 2

Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., pp. 16-17. Camil Mureşan, Imperiul…, p. 17.

-2-

John davis, căutând şi el tot la nord un drum spre China şi India, descoperă, în 1587, trecerea spre Pacific, în dreptul paralelei de 73º latitudine nordică. La începutul veacului următor, în 1609, Henry Hudson va cerceta fluviul care îi poartă numele, iar în anii 1610-1611 descoperă marele golf din vestul Labradorului.1 Marinarii şi negustorii englezi şi-au îndreptat privirile şi spre Marea Antilelor şi America de Sud, atraşi de marile bogăţii din posesiunile spaniole şi portugheze. Au fost însă întâmpinaţi cu ostilitate de spanioli şi portughezi, care-şi vedeau periclitate dominaţia şi monopolul exploatării coloniilor. Englezii au ripostat la această atitudine duşmănoasă printr-o serie de acţiuni ale piraţilor şi corsarilor din rândurile cărora s-au detaşat, în mod special, John Hawkins şi Francis Drake. John Hawkins (1532-1595) a fost al doilea fiu al lui William Hawkins din Plymouth, frate cu trezorierul marinei regale engleze. Această legătură foarte apropiată de rudenie cu un înalt demnitar cu atribuţii marinăreşti ia folosit viitorului corsar. Tânărul Hawkins şi-a început activitatea pe ţărmul apusean al Africii ca negustor de sclavi, pe care îi transporta cu vasele sale în regiunea Mării Antilelor, unde îi vindea stăpânilor de plantaţii, obţinând substanţiale beneficii. La această afacere s-a asociat şi regina Elisabeta, care a pus la dispoziţia lui Hawkins bani şi cea mai bună navă a marinei regale. Activităţile lui Hawkins în Antile au stârnit reacţia autorităţilor spaniole. Acestea se temeau de o consolidare economică a corsarului englez în posesiunile de sub conducerea lor, care ar fi făcut astfel din el un concurent redutabil la exploatarea bogăţiilor Lumii Noi. Au avut loc o serie de ciocniri între navele lui Hawkins şi navele spaniole. Cea mai importantă dintre acestea s-a desfăşurat, în septembrie 1567, în portul mexican San Juan de Ulloa. Cu toată dibăcia sa şi cu toate că a folosit factorul surpriză în atacul asupra unei puternice escadre

1

G. M. Trevelyan, op. cit., p. 391.

-2-

spaniole, Hawkins, în vădită inferioritate numerică, a suferit o categorică înfrângere, din şase nave pierzând patru.1 La întoarcere s-a dus să se plângă reginei. Elisabeta a declarat solemn în Consiliul său că Hawkins fusese în culpă, că posesiunile spaniole trebuiau respectate şi că marinarii care vor călca tratatele o vor face pe riscul lor. După care îl angaja pe vinovat în serviciul său, aducându-i mari elogii şi făcându-l vistiernicul flotei, căreia el îi aducea experienţa sa. Dar cu siguranţă că Spania şi-ar fi păstrat mult timp stăpânirea asupra mării dacă Francis Drake nu ar fi înfruntat-o.2 Francis Drake era pe atunci marinarul legendar, îndrăzneţ până la temeritate, în stare să condamne la moarte pe unul din locotenenţii săi dacă o cerea disciplina de bord şi să petreacă prieteneşte cu condamnatul ultimele ore înainte de a-l spânzura, adorat de echipajul lui în pofida severităţii sale şi, curând, idolul Angliei.3 Drake, rudă şi protejat al familiei Hawkins, participase şi el la expediţia nereuşită din toamna anului 1567. Timp de câţiva ani Darke a întreprins o serie de acţiuni piratereşti împotriva navelor şi posesiunilor spaniole. În 1572, a dat unul dintre cele mai îndrăzneţe atacuri ale sale, care s-a soldat cu capturarea de la spanioli a caravanei care ducea o mare cantitate de metal preţios ce urma a fi încărcat în nave şi transportat în metropolă. Bilanţul a fost impresionant: 15 tone de argint, pe care, neputându-l transporta, l-a îngropat până la viitoarea reîntoarcere, şi atâta aur cât puteau căra oamenii săi. Între 1577 şi 1580, în fruntea a cinci nave mici Drake a repetat călătoria istorică a lui Magellan în jurul lumii.4 Expediţia era întreprinsă pe cheltuiala comună a mai multor asociaţi, printre care Elisabeta însăşi, care în mod oficial continua să dezaprobe 1

Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 18. André Maurois, op. cit., p. 329. 3 Ibidem, pp. 329-330 4 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 18. 2

-2-

atacurile acestea în timp de pace şi împotriva unei puteri amice, dar care nu era mai puţin aprigă în a cere, la întoarcere, partea ei din pradă.1 La câteva luni de la plecare, din cauza naufragiilor şi a dezertărilor, lui Drake nu-i mai rămăsese decât nava-amiral „Pelikan”, căreia îi schimbă numele în „Golden Hind”(Căprioara de aur). Cu această navă el trece prin strâmtoarea Magellan navigând spre nord de-a lungul coastelor Americii de Sud. Atacă şi pradă portul Valparaiso, capturând o corabie spaniolă cu o încărcătură de aur. Urmează o nouă captură: o corabie care transporta argint extras din vestitele mine de la Potosi. Apoi încă o captură: galionul „Scuipă foc” cu 26 de tone de argint, 13 casete mari cu aur şi nenumărate pietre preţioase, încărcătură evaluată la aproximativ 500 000 de lire sterline. După ce îşi repară nava în portul San-Francisco, Drake pleacă apre vest, străbate Pacificul şi ajunge în insulele Moluce. De aici se îndreaptă spre Capul Bunei Speranţe, de-a lungul coastei africane şi, la începutul lunii septembrie 1580, ancorează în portul Plymouth, după o absenţă de doi ani şi zece luni. Câştigul realizat în această expediţie, s-a ridicat la suma, enormă pentru acel timp, de 1 500 000 de lire sterline.2 Elisabeta luă o bună parte din pradă, ceilalţi asociaţi primind, după cum se spune, un procent de 4700% la capitalurile încredinţate lui Drake. Ca răsplată pentru beneficiile aduse reginei şi tuturor celor care au finanţat călătoria, Drake a fost înnobilat, primind titlul de cavaler de Depford. Ceremonia învestirii a avut loc chiar la bordul navei „Golden Hind”.3 Acţiunile lui Drake şi ale altor navigatori-piraţi au deplasat conflictul anglo-spaniol din sfera privată în cea statală.4 Iritat de acţiunile corsarilor englezi, în general, şi ale lui Drake, în special, care aduceau mari prejudicii posesiunilor spaniole, regele Filip al 1

André Maurois, op. cit., p. 330. Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 19. 3 André Maurois, op. cit., p. 331. 4 Camil Mureşan, op. cit., p. 21. 2

-2-

II – lea a protestat, în repetate rânduri, prin ambasadorii săi de la curtea reginei Angliei. Răspunsul dat de Elisabeta regelui Spaniei, în cazul Drake, este caracteristic pentru comuniunea de interese care lega curtea regală engleză de corsarii ce acţionau sub protecţia ei. „În general eu – spunea Elisabeta – nu văd cu ce l-aş putea acuza pe domnul Drake. În timpul lungului său voiaj, el s-a arătat un om de mare valoare şi eu am avut fericirea să-i constat personal calităţile, convingându-mă că este un om de mare autoritate, care s-a condus în permanenţă după regulile lui Dumnezeu şi ale Evangheliei”.1 Între Anglia şi Spania a izbucnit în 1587 un război ce va dura până în 1604, reaprinzându-se de mai multe ori, în secolele al XVII – lea şi al XVIII – lea. La baza lui stătea rivalitatea comercială şi colonială, dorinţa negustorilor englezi şi a nobilimii legate de interesele acestora de a rupe monopolul pe care Spania îl pretindea asupra oceanelor, a comerţului, asupra acaparării pământurilor descoperite recent. Această pretenţie de monopol primise cea dintâi întemeiere „legală” prin bula „Inter cetera”, emisă de papa Alexandr al VI – lea la 4 mai 1493. Solicitat ca arbitru de părţile interesate, papa atribuise Spaniei dreptul asupra pământurilor situate la vest de o linie de demarcaţie trasată la 100 de leghe vest şi sud de insulele Azore şi de Capul Verde, iar Portugaliei asupra celor aflate la est de aceeaşi linie.2 Luând ca bază acest act, Spania şi Portugalia au încheiat la Tordesillas, la 7 iunie 1494, un tratat în care delimitarea sferelor de dominaţie era fixată sub forma unei linii drepte, de la nord la sud, trecând prin punctul situat la 370 de leghe vest de Capul Verde. Acest tratat a fost confirmat de papa Iuliu al II – lea, la 24 ianuarie 1506, prin bula „Ea quae”, şi completat, în 1529, de tratatul de la Zaragoza, trasând o nouă linie de demarcaţie între sferele dominaţiei celor două ţări, de această 1 2

Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 19. Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 95.

-2-

dată în Extremul Orient, la est de arhipelagul Molucelor – faimoasele Insule ale Mirodeniilor – care rămâneau în zona portugheză.1 Din 1580, Portugalia fiind reunită cu Spania, aceasta din urmă putea invoca monopolul stăpânirii sale asupra tuturor mărilo şi pământurilor noi. Era o situaţie cu care nu se putea resemna tânăra şi puternica burghezie comercială ce se ridica în Olanda şi Anglia. Încă

din

1561,

William

Cecil,

viitorul

lord

Burghley,

declara

ambasadorului spaniol: „Papa nu are dreptul să împartă lumea, să dea şi să ia ţări după bunul lui plac”. Războiul anglo-spaniol l-a văzut din nou la lucru pe Francis Drake. A prădat câteva porturi spaniole din Antile, a atacat chiar coastele Spaniei, scufundând mai multe vase în portul Cadiz şi capturând numeroase altele în largul ţărmului portughez. A participat la zdrobirea „Invincibilei Armada”, imensa flotă trimisă de Spania împotriva Angliei, în 1588. În cursul acestui război, înfrângerile suferite de Spania au marcat începutul declinului rapid al puterii sale maritime şi al afirmării Angliei ca o mare forţă navală.2 În timp ce Spania îşi continua declinul economic şi politic, Anglia se dezvolta cu mare repeziciune. Într-un singur secol populaţia Angliei a crescut cu 50%, iar Londra ajnge printre cele mai populate oraşe din Europa, urmând Parisul şi Neapolul. Traficul maritim se intensifică substanţial, produsele industriei textile şi, îndeosebi, postavul ocupând primul loc; în mai puţin de două secole, numărul sulurilor de postav exportat a crescut de la 5 000 la 100 000.3 În următoarea jumătate de secol, singura ţară care o va mai întrece, din acest punct de vedere, va fi Olanda. Seria războaielor comerciale ale

1

Ibidem, p. 97. Camil Mureşan, op. cit., p. 22. 3 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 36. 2

-2-

Angliei, inaugurate prin cel cu Spania, va continua, în secolele al XVII – lea şi al XVIII – lea, prin conflictele cu Olanda şi, apoi, cu Franţa.1

CAPITOLUL VI MAREA EPOCĂ ELISABETANĂ

1. Teatrul, poezia, filozofia, muzica Sub domnia Elisabetei, teatrul a ajuns să ocupe în Anglia un loc de seamă în viaţa Londrei. Încă de pe vremea lui Henric al VII – lea existau trupe de comedie, dar puţine teatre permanente. Trupele acelea jucau în curţile hanurilor sau în vestibulele conacelor. Când autorităţile din City, devenite puritane, îi expulzară pe comedieni, aceştia se refugiară la sud de Tamisa, în afara jurisdicţiei lordului-primar. Atunci se construiră mai multe teatre, dintre care cel mai celebru este „Globul”, din care Shakespeare poseda o zecime.2 Primele teatre londoneze „vulgare” datează din acea epocă: Teatrul, Cortina, Roza, Lebăda, Fortuna.3 Oamenii iau cu uşurinţă drept trăsătură permanentă un detaliu născut la întâmplare. Constructorii primelor teatre încercară aproape toţi să reproducă curtea hanului, cu galeria sa exterioară mergând de-a lungul camerelor. Această galerie putea uşor reprezenta când balconul camerei unei doamne, când vârful unui turn. Spectatorii plăteau un penny ca să intre, şase penny până la un şiling ca să aibă un loc pe care să stea, fie pe scenă, fie în galerie, care, în amintirea hanului iniţial, rămânea împărţită în camere, de unde, probabil, provin lojile actuale. Reprezentaţia se anunţa cu sunete de trompete, aşa 1

Camil Mureşan, op. cit., p. 22. André Maurois, op. cit., pp. 349-350 3 Michel Duchein, op. cit., p. 476. 2

-2-

cum se obişnuieşte şi astăzi în faţa barăcilor din bâlciuri. Publicul, compus din ucenici, studenţi în drept, soldaţi şi gentilomi, era inteligent şi serios. Îi plăcea o melodramă foarte sângeroasă, dar se dovedea capabil să înţeleagă şi piesele cele mai poetice ale lui Marlowe, Ben Jonson sau Shakespeare.1 În 1592, Shakespeare îşi reprezintă prima sa piesă, pe o temă istorică şi patriotică, Henric al VI – lea, apoi comedii „italieneşti”, Zadarnicele chinuri ale dragostei, Cei doi tineri din Verona, Comedia erorilor. El joacă în faţă reginei în 1594 şi ei îi place foarte mult, între altele, personajul Falstaff: se spune că Shakespeare a scris în 1597 Nevestele vesele din Windsor pentru a-i face pe plac reginei. Cele mai mari succese ale lui Shakespeare, cât timp a trăit Elisabeta, au fost piesele istorice: Henric al VI – lea, Henric al V – lea, Richard al III – lea, Richard al II – lea, Regele Ioan.2 Un alt mare dramaturg al epocii a fost Cristopher Marlowe (15641593), personaj comentat atât pentru piesele sale, cât şi pentru existenţa lui enigmatică şi furtunoasă. El reprezentase încă din 1587 piesa sa Tamburlaine the Great, apoi în anul următor The Tragedy of Dr. Faustus. The Jew of Malta a precedat cu cel puţin patru ani piesa Neguţătorul din Veneţia. Personalitatea lui Marlowe nu i-ar fi permis să concureze temeinic succesele lui Shakespeare la curte şi în rândul publicului. Educaţia, îngrijită, de factură religioasă, primită la şcoala King’s din Canterbury şi la colegiul Benet din Cambridge, nu rimează cu ateismul său afişat şi viaţa lui agitată (a murit într-o încăierare de tavernă).3 Nu poate fi neglijată, însă, anterioritatea lui cronologică, şi nici cea a piesei the Spanish Tragedy de Thomas Kyd, care datează din 1589. În schimb, Ben Jonson,

1

André Maurois, op. cit., p. 350. Michel Duchein, op. cit., p. 476. 3 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 466. 2

-2-

un alt „elisabetan” celebru, nu a început să scrie decât după Shakespeare, iar operele sale principale au fost create în timpul domniei lui Iacob I.1 O altă sursă de inspiraţie şi rafinament popular, în marea epocă dintre Armada şi Războiul civil, a fost muzica şi poezia lirică. Ele au înflorit împreună: multe dintre cele mai bune poezii, cum ar fi cântecele din piesele lui Shakespeare, erau scrise pentru a fi cântate.2 O mare faimă în epoca elisabetană, ca poet şi curtean, a avut-o Sir Philip Sidney (1554-1586). Opera lui (toată postumă) cuprinde: Astrophel şi Stella, naraţiunea în formă de sonet a unei iubiri neîmpărtăşite (în realitate a poetului pentru Penelope, fiică a primului conte de Essex, Walter Devereux), Arcadia este un lung poem pastoral în proză scris pentru amuzamentul surorii poetului, contesa de Pembroke; Apologie for Poetrie este o analiză metodică şi critică a poeziei engleze începând cu Chaucer, cu observaţii privind stilul şi versificaţia. Cel mai mare poet însă a fost şi rămâne Edmund Spenser (? 15521599), protejatul lui Sidney căruia îi dedică o colecţie de 12 egloge (una pentru fiecare lună a anului) numită Calendarul păstorului. Reputaţia sa în timp se sprijină mai ales pe Crăiasa zânelor (Faerie Queene), dedicată Elisabetei, o vastă epopee naţională (inspirată după Ariosto, Tasoo şi romanele cavalereşti ale ciclului arthurian), tratată alegoric şi străbătută de un lirism intens de o remarcabilă muzicalitate. De asemenea nu trebuie uitată opera lui Francis Bacon – pe care îl vom regăsi, mult mai puţin strălucit, ca funcţionar superior şi om politic; dar cu siguranţă, creaţia lui filozofică est, în cea mai mare parte, posterioară domniei Elisabetei; numai Eseurile sunt din vremea ei (1597); Advancement of Learning, Novum Organum şi Instauratio Magna au fost publicate în timpul domniei lui Iacob I.3 1

Michel Duchein, op. cit., p. 476. G. M. Trevelyan, op. cit., p. 422. 3 Michel Duchein, op. cit., p. 477. 2

-2-

Şi în muzică, precum şi în literatură, sunt puternice influenţele străine – mai ales italiene şi franceze. Madrigalul se impunea la Londra, ca şi la Veneţia, la Paris sau la Madrid. De altfel, atunci nu exista nici o deosebire între muzica profană şi muzica religioasă: un organist ca John Bull compunea piese pentru virginal, William Byrd (un catolic tolerat de Elisabeta, care compunea muzică pentru capela regală) excela în imnuri religioase, ca şi în madrigale şi alte cântece. Tipăriturile muzicale se multiplicau adesea – ca şi în cazul poeziilor – sub forma unor culegeri colective. În 1603, Thomas Morley, autor de canţonete şi de madrigale, va publica Triumful Arianei, o culegere de arii şi de coruri în onoarea Elisabetei, decedată recent. Thomas Campion se specializează în muzică de dans şi de balet, Philip Rosseter în pise de lăută şi violă. Este o izbucnire creatoare fără egal, care va continua şi sub Iacob I şi Carol I, şi pe care doar revoluţia puritană din anii 1640 va reuşi să o stăvilească. Reprezentarea Elisabetei la virginal, cântând în faţa unui ambasador sau dansând pavana în sunetul instrumentelor muzicale din epocă, este perfect fidelă realităţilor din timpul domniei ei; este vârsta de aur a muzicii engleze, una dintre culmile istoriei muzicale europene.1 2. Arhitectura şi pictura Creaţia arhitecturală, deosebit de bogată în ultimii douăzeci de ani ai domniei Elisabetei, se caracterizează printr-o căutare din ce în ce mai îndrăzneaţă a confortului şi a luminii. Castelele din Renaşterea franceză servesc aici ca punct de plecare, cu ferestrele lor largi şi cu lucarnele împodobite, dar arhitectura elisabetană capătă un aspect mai geometric – o notă constantă în Anglia: de amintit stilul „perpendicular” al secolului al XV – lea –, mai puţin fantezist. Traveele sunt enorme, dreptunghiulare, simetrice; acoperişurile au balustrade împodobite, dar s-a renunţat la giruetele multicolore şi la coşurile de fum în torsadă de la Nonsuch. 1

Ibidem , p. 478.

-2-

Castelul construit de Lord Burghley în comitatul Northamptonşi care îi poartă numele, cel din Longleat în Wiltshire şi, mai ales, Hardwick Hall, aproape de Derby, care datează din 1590-1597, sunt exemple elocvente pentru aceste faţade „în care există mai multă sticlărie decât zid”, după remarca unui contemporan. Austeritatea clasicismului italian şi spaniol – cea a Escorialului lui Filip al II – lea sau a Palatului Pitti din Florenţa – nu reuşeşte să prindă rădăcini în Anglia, cu toată atracţia generală faţă de cultura acestor ţări. Va trebui să vină epoca dinastiei de Hanovra ca să se observe aici o victorie a stilului lui Palladio, cu un decalaj de două secole faţă de creatorul său. Deşi pe vremea lui Henric al VIII – lea au fost dărâmate multe biserici, în timpul domniei Elisabetei nu se realizează nici o mare construcţie religioasă: arhitectura epocii este în întregime laică şi în primul rând nobiliară – o altă caracteristică a vremii.1 La clădiri se foloseau palane mai mari decât cele din Evul Mediu, ceea ce scurta considerabil timpul de construcţie. După 1550, majoritatea sunt construite din piatră, material care abundă mai ales în nordul şi vestul Angliei. În schimb, casele burgheze sunt mai toate din lemn, având de regulă patru nivele la Londra şi două în provincie. Din cercetarea actelor de succesiune ale vremii reiese că între 1530 şi 1569 casele aveau în medie trei încăperi, iar între 1570 şi 1603, patru sau cinci.2 3. Învăţământul În principiu şcolile erau gratuite şi destinate copiilor din vecinătate, fondatorul plătind salariul învăţătorilor şi hrana copiilor. Singurii care îşi plăteau întreţinerea erau cei străini de ţinut, aproape întotdeauna fii de mari seniori sau de orăşeni bogaţi. Puţin câte puţin străinii au devenit mai numeroşi, şi şcoala funcţiona numai pentru ei, Harrow, de pildă, 1 2

Michel Duchein, op. cit., p. 478. Adrian Nicolescu, op. cit., p. 425.

-2-

rămânând numai cu patruzeci de elevi gratuiţi (free scholars). Educaţia elementară se făcea în şcoli mici (petty schools), mai ales de femei, care învăţau pe copii alfabetul şi noţiuni elementare de scriere.1 Existau şi instituţii specializate: dreptul se studia la Inns of Court, medicina la Colegiul medicilor, în timp ce colegiul creat de Sir Thomas Gresham preda cursuri de aritmetică, geometrie, astronomie, navigaţie, muzică, medicină şi retorică.2 Până în 1600, colegiile devin componenta de bază a universităţii, în timp ce numărul de halls se reduce. Programul şi metoda de studiu erau tot cele medievale. Prelegerea magistrului continuă să deţină locul central în sistemul de învăţământ. Celelalte două metode preluate din Evul Mediu (care azi au dispărut) erau disputa şi declamaţia. În timpul studiilor, studentul trebuia să participe la patru dispute; acestea durau între orele 1-5 p.m., cu o pauză de masă de o oră, fiind conduse de un moderator. Dacă disputa constituia testul logicii, declamaţia era testul retoricii. Se generalizează sistemul tutorial introdus de William of Wykeham la New College şi de episcopul Waynflete la colegiul Magdalen; aceşti tutors (numiţi

la

început

informatores)

au

lărgit

programul

de

studiu,

introducând istoria, geografia şi limbile moderne.3 În secolul al XVI – lea iau fiinţă sau sunt reînzestrate numeroase şcoli care nu mai aparţin Bisericii, ci sunt controlate de autorităţi laice, deşi în unele cazuri directorii erau tot clerici. La Londra, în 1561, breasla croitorilor a înfiinţat o şcoală în Suffolk Lane. Breasla băcanilor înalţă o şcoală la Rugby în 1567. În 1571 este reînzestrată şi şcoala de la Harrow de către fermierul John Lyon. Sit Andrew Judd, negustor bogat din Londra, înzestrează şcoala zisă de „gramatică” din Tonbridge în 1553. Astfel de grammar schools apar în toată ţara; cea din Buckingham se numea Royal Latin School. Ctitoriile regale şi şcolile cu danii regale se 1

André Maurois, op. cit., p. 353. Andrei Oţetea, op. cit., p. 213. 3 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 450. 2

-2-

numeau, ca şi în Evul Mediu, King’s; este cazul şcolilor de la Ely, Chester, Canterbury şi Worcester, Bruton şi Birmingham. Prima şcoală care a admis şi fete a luat fiinţă la Londra în 1552 în perimetrul fostei mânăstiri a franciscanilor; în 1695 s-a mutat în actuala clădire din Hertford (Christ’s Hospital School for Girls).1 Programa analitică a şcolii din East Retford (Nottinghamshire) este tipică pentru studiul limbii latine în aceste grammar schools. În clasa întâi se preda abc-ul gramaticii (declinări şi conjugări) şi un vocabular limitat; în clasa a doua se făcea sintaxa, traduceri din engleză în latină şi se studiau texte din Vechiul şi Noul Testament, Colocviile lui Erasm, Scrisorile lui Cicero şi Instituţiile lui Justinian; în clasa a treia se studia gramatica lui Lily şi se comentau texte din Ovidiu, Vergiliu şi Cicero, plus traduceri în latină; în clasa a patra, elevii învăţau principiile versificaţiei, scriau epistole în latină şi studiau gramatica elină şi ebraica (dacă aveau profesor). Desigur, odraslele regale şi nobiliare erau educate în particular de către preceptori: totuşi, potrivit Convocaţiei de la Canterbury din 1529, fiecare preot era obligat să-i înveţe să citească şi să scrie pe copiii enoriaşilor din parohia sa. Sub Elisabeta, salariul unui dascăl, de 15 lire pe an, era superior celui al unui preot parohial.2

CONCLUZII

1 2

Michel Duchein, op. cit., p. 475. Adrian Nicolescu, op. cit., p. 451.

-2-

Pe bună dreptate cei mai mulţi istorici moderni consideră domnia Elisabetei drept o capodoperă de geniu politic. Sunt rare glasurile potrivnice, care îi reproşează reginei mai ales ezitările şi contradicţiile în relaţiile internaţionale. Este adevărat că faţă de Spania, de Franţa şi mai ales de Ţările de Jos atitudinea Elisabetei a dat uneori impresia de ezitare. Totuşi, linia ei de conduită generală este mult mai fermă decât s-ar părea dacă se insistă mai mult asupra detaliilor. Ea dorea pacea, dar nu cu preţul unei hegemonii spaniole sau franceze asupra Europei. Intervenţiile sale, când au avut loc, au urmărit întotdeauna scopul de a stabili sau de a restabili echilibrul continental, apreciat de ea, pe bună dreptate,

ca

absolut necesar pentru salvarea propriului regat. Fără Elisabeta, Ţările de Jos ar fi fost aproape sigur vasale Spaniei, iar Henric al IV – lea al Franţei nu ar fi reuşit niciodată să-şi consolideze domnia care a refăcut ţara. Rolul ei a fost deci esenţial în crearea. Deşi provizorie, a unui echilibru european, până la marile tulburări ale secolului al XVII – lea. Trăsătura specifică a geniului Elisabetei a constat în moderaţie şi echilibru. Mai mult decât oricine altceva, ea a excelat în păstrarea echilibrului între forţele antagoniste, împiedicând un partid, o ţară sau o persoană să deţină puterea numai pentru sine, şi menţinând pacea în regatul ei. Să rămână regină şi să-şi păstreze puterea; să vegheze ca autoritatea ei să nu fie ştirbită de vreo putere străină sau uzurpată de vreun consilier sau moştenitor recunoscut, acestea au fost consideraţiile care au stat la baza politicii externe a Elisabetei. Această interpretare are meritul de a-i completa portretul de Guvernator Suprem al Bisericii Angliei. Ea explică şi succesele sau limitele politicii sale externe. Către sfârşitul domniei sale, Catolicismul era pe cale să devină confesiunea unei minorităţi de nobili: avea o audienţă scăzută în clasele de jos şi era limitată la zonele depărtate de Londra. Pentru Elisabeta, această înăbuşire

-2-

a Catolicismului

a

fost

o

realizare

extraordinară

şi

cu

atât

mai

impresionantă dacă se lau în calcul cât de slab era Protestantismul în momentul urcării ei pe tron. Reuşita Elisabetei a avut un preţ: se poate spune că regina a ratat ocazia să se folosească de entuziasmul puritanilor pentru a cra o Biserică engleză agresivă şi dinamică; a considerat că îi ameninţau autoritatea şi ia redus la tăcere. Elisabeta nu a ezitat să exploateze situaţia financiară a Bisericii în propriul ei interes. Acest lucru a lovit, inevitabil, tocmai în acei oameni pe care ea îi alesese pentru a impune oamenilor concepţia ei despre Biserică: episcopii. Elisabeta nu s-a lăsat sedusă de nici una dintre viziunile entuziaste şi grandioase ale consilierilor ei, protestanţi. Imaginea de salvatoare a Protestantismului nu a făcut-o să-şi piardă capul. A acordat, după multe ezitări, ajutor rebelilor străini care luptau împotriva stăpânitorilor catolici. În ochii ei, răzvrătiţii din Ţările de Jos nu erau nici eroi, nici martiri protestanţi, ci doar nişte răzvrătiţi antipatici şi costisitori, care subminau conducătorii legitimi. Ei puteau fi ajutaţi doar atunci când Coroana era pusă în pericol de dominaţia spaniolă din regiune. Schimbările majore care au survenit în politica externă, ca adversitatea tot mai mare faţă de Spania şi prietenia tot mai strânsă cu Frnaţa, se explică prin faptul că prima a înlocuit-o pe cea de-a doua în rolul de pericol major. Se poate spune că Elisabeta a dat dovadă de realism şi de pragmatism atunci când a evitat să angajeze ţara în aventuri riscante şi costisitoare în străinătate. După criteriile ei personale, politica externă a Elisabetei a fost o reuşită. A respins toate ameninţările la adresa Coroanei care veneau, în diferite momente, din Franţa, Spania, Scoţia şi Irlanda. A supravieţuit tuturor tensiunilor provocate de conflictele religioase: spre deosebire de Franţa, regatul ei nu a fost epuizat de un război civil între catolici şi

-2-

protestanţi. Refuzul ei de a se mărita sau de a-şi desemna un succesor i-a păstrat întreaga autoritate fără să fie nevoită să-şi păstreze această autoritate prin orgolioase cuceriri militare, aşa cum a făcut tatăl său. Împărtăşea, fără îndoială, părerea lui Henric al VIII – lea că Anglia era mai mult un bun personal decât o proprietate sacră, dar propaganda pe care a făcut-o micilor negustori, împreună cu prefacerile religioase din Europa, au înrădăcinat părerea că monarhii trebuie să urmărească mereu, prin politica lor externă, binele ţării. Succesorii ei Stuarţi aveau să întâmpine dificultăţi atunci când lansau campanii militare în Europa, ţintind prestigiul prestigiul personal sau propăşirea dinastiei. Pentru posteritate, ca şi pentru contemporanii ei, Elisabeta I rămâne pentru totdeauna simbolul fascinant al îmbinării excepţionale dintre cele mai strălucitoare şi mai contradictorii calităţi: inteligenţă, farmec, voinţă, măreţie, putere şi seducţie.

BIBLIOGRAFIE

1. Aylett, J.F., În căutarea istoriei, 1485-1714, Editura All, Bucureşti, 2000. 2. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. III, Editura Institutul European, Iaşi, 1998. 3. Carpentier,

Jean,

Lebrun,

François,

Istoria

Europei,

Editura

Humanitas, Bucureşti, 1997. 4. Columbeanu, Sergiu, Valentin, Radu, Lupta pentru supremaţia mărilor.

De

la

descoperirile

Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

-2-

geografice

la

Trafalgar,

Editura

5. Cowan, Ian B., The enigma of Maria Stuart, Sphere Books, London, 1972. 6. Dreyfus,

François-G.,

Jourcin,

Albert,

Thibault, Pierre,

Istoria

universală, vol. II, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2006. 7. Duchein, Michel, Elisabeta I a Angliei. Putere şi seducţie, Editura Artemis, Bucureşti, 1992. 8. Elton, G. R., England under the Tudors, Methuen&Co., London, 1965. 9. Geiss, Imanuel, Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000, ediţia a II – a, Editura All Educational, Bucureşti, 2008. 10. Hof, Ulrich Im, Europa luminilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003. 11. Jourdin, Michel Mollat du, Europa şi marea, Editura Polirom, Iaşi, 2003. 12. Kilsby, Jill, Spania: mărire şi decădere 1474-1610, Editura All Educational, Bucureşti, 1998. 13. Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1979. 14. Manolescu,

Radu,

(coord.),

Istoria

medie

universală,

Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980. 15. Maurois, André, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucureşti, (f.a.). 16. Mureşan, Camil, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. 17. Idem, Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul de mileniu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997. 18. Newcombe, D. G., Henric al VIII – lea şi Reforma engleză, Editura Artemis, Bucureşti, 1995. 19. Nicolescu,

Adrian, Istoria civilizaţiei britanice,

Institutul European, Iaşi, 2006.

-2-

vol. I, Editura

20. Oţetea, Andrei, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. 21. Pădureleanu, Mircea, Marea Britanie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963. 22. Randell, Keith, Elisabeta I şi guvernarea Angliei, Editura All, Bucureşti, 2000. 23. Regan, Geoffrey, Bătălii care au schimbat istoria lumii: cincizeci de bătălii decisive în decursul a peste 2500 de ani de istorie, Enciclopedia RAO, 2004. 24. Rogers, Caroline, Henric al VII – lea, Editura All, Bucureşti, 2001. 25. Ross,Brenda, Elisabeth, Editura Antoine, Târgu-Jiu, 1995. 26. Rossier, Edmond, Profils de Reines, Editeurs Payot, Paris, 1926. 27. Strachey,

Lytton,

Elisabeta

şi

Essex,

EdituraMinerva,

Bucureşti,1981. 28. Stoye, Johannes, L’Angleterre dans le monde, Editeurs Payot, Paris, 1935. 29. Trevelyan, G. M.,

Istoria ilustrată a Angliei, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1975. 30. Zweig, Ştefan, Maria Stuart, Editura Helicon, Timişoara, 1993. 31. Warren, John, Elisabeta I: Religia şi politica externă, Editura All, Bucureşti, 1997.

-2-