Andrei Andreicut

Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul Alba Iuliei - Despre dragoste Sfântul Isaac Sirul face portretul omului care a ajuns la dragoste: “Dragostea de Dumnezeu este o căldură mai presus de fire şi când vine în cineva fără măsură, face acel suflet să-şi iasă din sine. De aceea inima celui ce o simte nu o poate cuprinde şi suporta, dar pe măsura calităţii iubirii venite din el, se arată în el o schimbare neobişnuită. Iar semnele ei simţite sunt acestea: faţa omului se face ca de foc şi plină de farmec şi trupul lui se încălzeşte… .” Dragostea îndelung rabdă. Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Timişoara, 1991, p. 32: “Ceea ce omul nu poate îndrepta nici întru sine şi nici în alţii, trebuie să rabde fără cârtire, până ce Dumnezeu va rândui altfel.” Trebuie să ai răbdare cu neputinţele altora. Dragostea ne va face să-i ajutăm pe cei din jurul nostru în drumul lor spre desăvârşire. Dragostea este binevoitoare. Când iubeşti cu adevărat, doreşti tot binele din lume, nu numai fiinţei apropiate, ci tuturor oamenilor. Doreşti să faci bine, să împrăştii bucurie, să faci surprize plăcute. Un creştin care are dragostea dumnezeiască în el este dispus în orice moment la acte de o gingăşie mişcătoare. Ni se spune în Pateric că un bătrân duhovnic era bolnav. Cineva i-a adus un strugure. Bătrânul l-a dăruit primului frate ce a venit să-l vadă. Fratele, ieşind în curte cu strugurele în mână, a întâlnit un alt călugăr şi i l-a dăruit aceluia. Gestul de dragoste s-a continuat până când strugurele a făcut ocolul întregii mănăstiri. Ultimul dintre fraţi primind strugurele, neştiind de unde vine, s-a dus să i-l dăruiască bătrânului. Bătrânul, profund mişcat, a tras concluzia că în ucenicii săi dragostea este prezentă şi binevoitoare. “Fără dragoste, spune Toma de Kempis, nicio faptă nu foloseşte nimic, pe când cea ce se face din dragoste, oricât de puţin şi neînsemnat ar fi, se umple peste tot de roade. Dumnezeu judecă gândul cu care ai lucrat, mai mult decât fapta ce ai săvârşit.” Dragostea adevărată presupune dorinţa copleşitoare de a a face bine. Dragostea nu pizmuieşte. Invidia sau pizma se manifestă printr-o părere de rău faţă de binele şi fericirea apoapelui şi printr-o bucurie faţă de necazurile lui. Omul invidios nu are dragoste. Dragostea nu se laudă. Omul plin de iubire nu-şi trâmbiţează faptele sale bune. “Luaţi aminte, spune Mântuitorul, ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.” (Matei 6, 1-2) Omul iubirii se bucură în tăcere de binele pe care poate să-l facă. Modestia se naşte din preaplinul bogăţiei interioare. Or, dragostea înseamnă o mare bogăţie lăuntrică, care n-are nevoie de laude. Unul dintre bătrânii Patericului zice: “Cel ce îşi descopere şi îşi arată faptele sale cele bune, pentru fericirea, lauda şi slava oamenilor, acela este asemenea cu omul care seamănă

sămânţa sa pe deasupra pământului şi nu umblă cu grapa peste ea s-o acopere şi venind păsările cerului, mănâncă toată sămânţa şi-i rămâne în zadar toată osteneala. Iar cel ce îşi tăinuieşte şi îşi ascunde faptele sale cele bune, acela este asemenea omului care, semănându-şi sămânţa sa, îndată o acoperă cu ţărână şi ea rămâne, răsare, creşte şi rodeşte.” Într-o lume a publicităţii şi reclamei, învăţătura creştină izvorâtă din scrisul Sfântului Pavel ne îndeamnă la discreţie şi modestie. Faptele bune făcute la nevedere au mare valoare spirituală. Dragostea nu se trufeşte. Sfântul Iacov ne spune că “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (Iacov 4,6) Omul care are dragoste în suflet nu se trufeşte, ştiind că prin mândrie păcătuieşte atât împotriva lui Dumnezeu, cât şi a semenului său. Avva Dorotei ne spune că sunt două mândrii, după cum sunt şi două smerenii. “Smerenia cea dintâi stă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decât pe sine şi întrecându-l pe el în toate şi, simplu grăind, … în a se socoti pe sine mai prejos de toţi. Iar a doua smerenie stă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor.” Un oarecare, trufindu-se şi socotindu-se mai bun decât mulţi, îl considera bun doar pe Zosima şi ucenicii lui. Peste un timp l-a dispreţuit şi pe Zosima şi-l socotea bun doar pe Macarie. Mai apoi a zis: ”Cine e Macarie? Un nimeni! Doar Sfântul Vasile şi Grigorie sunt mari.” Nu peste mult a început să-i dispreţuiască şi pe aceştia şi să spună: “Cine este Vasile şi cine e Grigorie? Nimeni!” Şi a mai trecut oarecare vreme şi a zis: “Cine este Petru şi cine este Pavel? Nimeni! Numai Sfânta Treime este mare.” A sfârşit prin a-L dispreţui, trufindu-se, chiar şi pe Dumnezeu, negându-I puterea şi existenţa. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă. Omul plin de dragoste nu este vulgar, nu se poartă dizgraţios, nu este mojic. Prin felul său de a se purta urmăreşte să-i odihnească pe cei din jur şi nu să-i violenteze. Omul dragostei are întotdeauna pe buze cuvinte frumoase. Cuvintele frumoase îndulcesc şi mângâie, iar cele urâte rănesc sufletul. Sfântul Pavel îl sfătuia pe Timotei să fie exemplu şi cu cuvântul: “Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia.” (1 Timotei 4,12) Dragostea nu caută ale sale. Omul care iubeşte este altruist. Omul iubitor doreşte să dăruiască şi să se dăruiască. Dragostea agapică este altruistă şi jertfelnică. Dragostea nu se aprinde de mânie. Omul iubitor este calm şi se stăpâneşte chiar şi atunci când este provocat de alţii. În mintea lui sunt prezente cuvintele Mântuitorului: “Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11 ,29) Omul mânios îi dă prilej diavolului să pună stăpânire pe fiinţa sa. Domnul Hristos ne spune că “Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă.” (Matei 5,22) Sfântul Pavel ne îndeamnă, dacă cumva ne-am mâniat, să ne revenim repede la o stare normală: “Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.” (Efeseni 4,26) Omul mânios nu mai are dragoste şi vede în semenul său un simplu obiect. Chiar dacă ţi-a greşit cineva nu trebuie să te mânii pe el. În acelaşi sens spune Sfântul Maxim Mărturisitorul

că “cel fără de minte fiind purtat de patimi, când se tulbură împins de mânie se grăbeşte fără judecată să ocolească pe fraţi, iar când e aprins de poftă, răzgândindu-se, fuge să-i întâlnească. Iar cel înţelept lucrează în amândouă împejurările cu totul dimpotrivă: căci în vreme de mânie, tăind pricinile tulburării, se scutură de scârba faţă de fraţi. Iar în vreme de poftă, se reţine de la pornirea spre întâlnirea nesocotită.” “Erau doi fraţi călugări care de multă vreme trăiau în dragoste împreună la un loc. Iar vrăjmaşul diavol, zavistuindu-le traiul lor cel bun, a vrut să-i despartă pe unul de celălalt. Deci, a făcut între dânşii pricină ca aceasta: fratele cel mai mic a aprins lumânarea şi a pus-o la locul ei. Iar diavolul făcând pacoste, a doborât lumânarea şi s-a stins. Fratele cel mare scârbindu-se de aceasta, l-a lovit cu mânie pe fratele său peste obraz, iar el cu smerenie i s-a închinat lui până la pământ, zicând: Iartă-mă frate că te-am scârbit, ci aşteaptă puţin până o voi aprinde iar.” Dragostea nu gândeşte răul. Paza gândului este un exerciţiu permanent pentru toţi părinţii noştri duhovniceşti. Omul care are în el dragostea lui Hristos nu-şi permite să gândească rău de semenul său. Dacă ai dragoste nu gândeşti rău de fratele tău şi nu-l judeci. Pe un ucenic predispus să gândescă rău de fratele său şi să-l judece, părintele duhovnicesc îl povăţui astfel: “ cu adevărat, fiule, te înşeli şi-ţi pierzi sufletul, de vreme ce nu ştie nimeni ce este în om, decât duhul care este întrînsul. Căci de multe ori înaintea oamenilor fac fapte rele, iar în taină se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu. Păcatul îl vedem, dar pocăinţa şi faptele cele bune ce le-au făcut, numai Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii vei vedea pe om păcătuind, nici cât de puţin nu-l judeca pe el, căci numai unul Dumnezeu este Judecător.” De obicei, în gând, omul păcătos pune pe seama altora patimile pe care le are el însuşi. În acelaşi mod, omul virtuos pune pe seama altora virtuţile ce le ale. Povesteşte un înţelept că pe lângă un om care stătea pe marginea drumului au trecut alţi trei oameni. Primul a zis în sinea lui: “Acesta-i un desfrânat, aşteaptă o prostituată”. Al doilea a zis: “Acesta-i un hoţ, aşteaptă să dea lovitura”. Al treilea a zis: “Iată şi aici, la marginea drumului, se poate ruga omul”. Fiecare s-a exprimat pe sine în gând. Omul care are în suflet dragoste nu gândeşte rău. Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Hristos este dreptatea celor neîndreptăţiţi. El este şi Adevărul absolut. Sfântul Vasile cel Mare se adresa bogaţilor vremurilor sale, dar se adresează şi bogaţilor de astăzi, spunându-le: “Bogaţii consideră averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca ale lor. Dacă fiecare om şi-ar opri pentru sine numai atât cât îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale şi dacă ar da ce-i prisoseşte celui nevoiaş, atunci nimeni n-ar mai fi bogat şi nimeni n-ar mai fi sărac… Oare nu eşti lacom, nu eşti hoţ, când îţi însuşeşti cele ce ţi-au fost date în administrarea ta? Cel ce dezbracă pe cel îmbrăcat se numeşte borfaş. Merită oare alt nume cel care nu îmbracă pe cel gol, odată ce poate face aceasta? Pâinea pe care o ţii tu este a celui flămând; haina pe care o păstrezi în lăzile tale este a celui dezbrăcat; încălţămintea care se strică în casele tale este a celui desculţ; argintul pe care îl ţii îngropat este al celui nevoiaş. Deci, pe atâţia oameni nedreptăţeşti câtor ai putea să le dai din avuţiile tale.” Dragostea toate le suferă. Prima trăsătură a dragostei este îndelunga răbdare, în sensul că omul iubitor îi suportă pe ceilalţi cu toate metehnele lor. Dragostea acoperă totul, dragostea e discretă.

Marii duhovnici care aveau adevărată dragoste pentru păcătoşi încercau să-i îndrepte cu discreţie şi le acopereau păcatele: “A venit odată avva Ammona, citim în Pateric, să guste ceva într-un loc şi era acolo unul care avea nume rău. Şi s-a întâmplat de a venit o femeie şi a intrat în chilia fratelui celui ce avea nume rău. Deci, aflând cei ce locuiau în locul acela s-au tulburat şi s-au adunat ca să-l gonească pe el din chilie. Şi cunoscând că episcopul Ammona este în locul acela, venind, l-au rugat să meargă împreună cu dânşii. Şi înţelegând fratele, luând femeia, a ascuns-o într-un chiup mare. Şi până să vină norordul, a văzut avva Ammona ceea ce se făcuse şi pentru Dumnezeu a acoperit lucrul. Şi intrând, a şezut deasupra chiupului şi a poruncit să caute toată chilia. Deci, după ce au căutat şi nu au aflat pe femeie, a zis avva Ammona: ce este aceasta? Dumnezeu să vă ierte! Şi, rugându-se, a făcut pe toţi să se ducă şi apucând de mână pe frate, i-a zis: ia aminte de tine, frate! Şi aceasta zicând, s-a dus.” Dragostea este discretă şi-l suportă pe om aşa cum este, încercând să-l îndrepte. Dragostei nu-i place să scoată în evidenţă greşelile sau defectele altuia. Dragostea toate le crede. Dragostea îl crede pe om cu neputinţele sale sufleteşti şi trupeşti. Dacă-i spui mereu cuiva că-i neputincios, că-i veşnic bolnav sau că-i prost şi bun de nimic, îl dărâmi cu siguranţă. Unui copil căruia îi spui mereu că e tâmpit va deveni astfel, chiar dacă e un copil normal. Dar, dacă-l iubeşti cu adevărat, îl crezi şi-i spui: n-are nimic, nimeni nu-i perfect. Data viitoare vei face mai bine. În felul acesta îi dai aripi. Îl încurajezi şi-l ajuţi să-şi îmbunătăţească viaţa. Câtă vreme cineva crede în tine nu eşti pierdut. Câtă vreme cineva te încurajează, ai resortul interior necesar pentru a depăşi neputinţele tale, pentru a te depăşi pe tine. Dragostea toate le nădăjduieşte. Dragostea este optimistă. În momentele cele mai dificile nu-şi pierde speranţa. În situaţii-limită ea tot mai vede o scăpare. Dragostea toate le rabdă. Dragostea toate le rabdă, în sensul că suferă totul, este jertfelnică. Aceasta este încununarea dragostei: jertfa! Dragostea îşi pune viaţa pentru cel iubit: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” O dragoste teoretică, nematerilizată prin fapte concrete de jertfelnicie, de fapt nu este dragoste. “Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4,8) “Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.” (1 Ioan 4,16) “Nu mâncărurile sunt rele, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci desfrânarea; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de a cultiva cele fireşti.”