An 4 -s-dr. Mediului

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA CONSTANŢA DISCIPLINA: DREPTUL MEDIULUI CURSUL I NOŢIUNEA, FUNCŢIILE, PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI 1. Noţiunea şi legăturile dreptului mediului înconjurător cu alte ramuri de drept. Recunoaşterea apariţiei acestei ramuri a dreptului românesc s-a datorat particularităţilor celor două forme fundamentale de legături organice între om şi natură – cea ecologică – subordonată legilor naturale ale dezvoltării şi – cea economică – structurată după legile sociale ceea ce a condus la realizarea unei noi forme de interacţiune a societăţii cu natura – ecologico-economică. În contextul celor de mai sus, dreptul mediului înconjurător a apărut şi s-a dezvoltat având în vedere sarcini mediate şi de perspectivă încredinţate în societate, în funcţie de nevoile de protecţie a diferitelor elemente ale mediului ameninţate de dezvoltarea şi diversificarea industrializării, de extinderea urbanizării şi modernizarea din toate sferele vieţii sociale, de dezvoltarea agriculturii prin folosirea produselor de uz fitosanitar, a circulaţiei aeriene şi navale, de creşterea explozivă a populaţiei, înmulţirea surselor de poluare şi sporirea gradului de nocivitate şi persistenţă a acestora, etc. Având în vedere că dreptul mediului se constituie din relaţiile sociale specifice referitoare la conservarea şi dezvoltarea resurselor naturii şi a celorlalte componente ale mediului. Dreptul mediului face referire astfel la patrimoniul natural, cultural, la patrimoniul biologic, la cel construit, la patrimoniul arhitectural urban şi rural, iar prin celelalte componente avem în vedere populaţiile umane şi factorii creaţi prin activitatea acestora. Toate relaţiile sociale referitoare la mediul înconjurător sunt reglementate de norme juridice distincte, ele fiind cuprinse atât în O.U.G. 195 din 2005 dar şi într-o serie de legi speciale referitoare la anumite componente ale mediului, cum sunt : Legea apelor, Legea privind economia vânatului şi vânătoarea, Legea de aprobare a Codului Silvic, Legea privind pescuitul şi piscicultura, Legea petrolului, Legea privind deşeurile toxice inflamabile, explozive, infecţioase, corozive, ş.a.. Dreptul mediului constituie o ramură de drept de sine stătătoare, cu caracter interdisciplinar, cu două dimensiuni – una naţională şi alta internaţională aflată într-o unitate concepţională structural sistemică. Unitatea acestor două dimensiuni îşi are originea în indivizibilitatea ecologică a mediului Terrei, chiar dacă aceasta din perspectiva suveranităţii statelor este protejat fragmentat la nivel naţional şi internaţional. Dreptul mediului, format din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de natură – ca element vital şi suport al vieţii – în procesul conservării şi dezvoltării, în scopuri economice, sociale şi culturale, a componentelor mediului înconjurător – naturale şi artificiale, precum şi relaţiile legate de conservarea lor, ce presupune protecţie şi ameliorare.

2. Funcţiile dreptului mediului Deşi nu sunt explicit prezentate în legislatia din domeniu, acestea se desprind din construcţia juridică a reglementării. a. Asigurarea unui mediu ambiant curat, sănătos şi prosper, prin protecţia şi dezvoltarea sa corespunzătoare ; b. Promovarea obiectivelor dezvoltării durabile pe termen lung ; c. Organizarea şi instituţionalizarea acţiunilor sociale în scopul ocrotirii şi ameliorării factorilor naturali şi antropici (datoraţi intervenţiei umane). d. Promovarea cooperării internaţionale în vederea soluţionării problemelor de protecţie a mediului. 3. Principiile care călăuzesc dreptul mediului – pe plan intern şi extern O.U.G. 195 din 2005 consacră o serie de principii generale, multe din acestea având caracter de noutate şi stabilesc elementele strategice care stau la baza realizării unei dezvoltări durabile, adică a unei dezvoltări care corespunde necesităţilor prezentului, fără a le compromite pe cele ale generaţiilor viitoare. Sunt prevăzute în prima categorie : a. principiul potrivit căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes major b. principiul precauţiei în luarea deciziei ; c. principiul prevenirii reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative ; d. principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor ; e. principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural ; f. principiul „poluatorul plăteşte” ; g. principiul înlăturării cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor ; h. principiul creării sistemului naţional de monitorizare integrală a mediului ; i. principiul utilizării durabile a resurselor naturale ; j. principiul menţinerii ameliorării calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate ; k. principiul participării publicului la luarea deciziilor privind mediul ; l. principiul dezvoltării colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului. Principiile fundamentale pe plan extern Conform doctrinei sunt citate între principiile externe : a. principiul „sic utere tuo” care se referă la obligaţia statelor de a asigura ca activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor naţionale să nu creeze daune mediului altor state ; b. informări şi cooperări între state ; c. bunei vecinătăţi ; d. notificări şi consultări ; e. protejării drepturilor individuale la un mediu sănătos ; f. protejării patrimoniului comun ; g. prevenirii poluării ;

h. interzicerii poluării ; i. nediscriminări, prevăzut de Convenţia Nordică 1974 ; j. „poluatorul plăteşte” – consacrat de recomandarea C72/128 din 26.05.1972 adoptat la nivel OCDE. 4. Izvoarele dreptului mediului 4.1.Particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului Plecând de la definiţia acreditată în literatura juridică, potrivit căreia prin izvor de drept în general se înţelege forma de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat va trebui să susţinem punctul de vedere potrivit căruia izvoarele dreptului mediului, ca ramură distinctă a dreptului românesc sunt acele forme specifice de exprimare a normelor de drept care privesc comportamentul subiectelor de drept în legătură cu conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor naturale şi antropice ale mediului. Normele din domeniul mediului, fiind expresie a raportului dintre legile naturii şi conduita umană au anumite particularităţi între care enumerăm : - Normele tehnice referitoare la calitatea aerului a apei, normele sanitare de protecţie a mediului, cele de încadrare a produselor şi substanţelor toxice în funcţie de nocivitate, deşi nu fac parte din sistemul reglementării juridice a relaţiilor sociale, totuşi datorită importanţei pe care o au pentru conservarea , dezvoltarea şi protejarea mediului, aplicarea lor este asigurată prin forţa coercitivă a statului, ele făcând corp comun cu actele juridice, privind pe lângă aspectul lor tehnic şi pe cel juridic ; - Normele adoptate de organele de stat care conţin norme juridice care reglementează relaţii sociale în legătură cu conservarea şi protecţia mediului sunt considerate izvoare ale dreptului mediului având în vedere faptul că protecţia care se asigură prin acestea constituie o problemă de interes naţional, de importanţă deosebită pentru dezvoltarea întregii societăţi. - Sunt considerate izvoare ale dreptului mediului înconjurător şi unele tratate şi convenţii internaţionale prin care se reglementează relaţiile dintre state în legătură cu rambursarea, folosirea şi practicarea unor componente ale mediului înconjurător. 4.2.Clasificarea izvoarelor dreptului mediului înconjurător Privite prin prisma forţei juridice a actelor normative în care sunt cuprinse norme juridice care alcătuiesc această ramură de drept, distingem următoarele categorii de izvoare: Constituţia – este legea cu forţă juridică supremă, constituind principalul izvor al dreptului mediului. Prin Constituţia României se consacră pentru prima dată „Dreptul la un mediu sănătos” prin introducerea unui articol distinct art. 35. Reglementarea constituţională a dreptului la mediu sănătos stabileşte în sarcina persoanelor fizice şi juridice îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul. Legea – ca act juridic al Parlamentului, organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare cu precizarea că nu toate legile sunt izvoarele dreptului mediului înconjurător, ci doar acelea care reglementează relaţiile sociale în legătură cu folosirea şi dezvoltarea componentelor mediului şi protecţia mediului corespunzătoare în ansamblul său a factorilor de mediu naturali şi antropici. Principalul izvor al dreptului mediului înconjurător din domeniul legii îl reprezintă O.U.G. 195 DIN 2005 a protecţiei mediului.

Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României Ca organ suprem al administraţiei publice care are rolul de a organiza punerea în execuţie a legilor şi a celorlalte acte normative. Exemplificăm în acest sens prin Hotărârea de Guvern nr. 460 din 29.07.1994 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului sănătăţii publice; Hotărârea de Guvern nr. 408 din 23.03.2004 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor etc.. Tratatele şi convenţiile internaţionale cu condiţia ca să fie licite şi să conţină norme referitoare la conservarea, dezvoltarea şi protecţia factorilor de mediu sau a mediului în ansamblul său şi să fie ratificate de Parlamentul României. Tratatele şi convenţiile internaţionale îşi găsesc consacrarea constituţională în prevederile art. 11 alin.2 , 3 şi art.20 alin.2, cât şi în art.44 din Constituţia României (revizuită şi republicată la 31.12.2003). CURSUL II RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT ÎN DOMENIUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR 1.Noţiunea şi caracteristicile raportului juridic în domeniul dreptului mediului. În cea mai simplă definiţie, raporturile juridice sunt înţelese ca fiind relaţiile sociale ce au căzut sub incidenţa normelor juridice – reglementate de acestea. Din acestea noţiune rezultă că nu orice relaţie socială este reglementată de norme juridice şi că nu poate fi conceput un raport juridic în absenţa normelor juridice. Având în vedere că raportul juridic din domeniul dreptului mediului, cuprinde relaţii sociale cu acest caracter – în legătură cu folosirea şi dezvoltarea componentelor mediului şi protecţia mediului în ansamblul său – reglementate de norme juridice care fac parte din categoria normelor de drept, îl putem individualiza prin trăsăturile specifice ramurii şi delimita, în acelaşi timp de celelalte raporturi juridice din dreptul românesc. Rezultă că raportul juridic din domeniul dreptului mediului înconjurător are următoarele caracteristici : - este un raport juridic între oameni – fie privit individual, fie grupaţi în organizaţii sociale. El ia naştere între persoane, care pot fi persoane fizice (oameni) sau persoane juridice – organizaţii publice sau private ; - este un raport recunoscut, reglementat şi aprobat de lege, iar în cazul normelor cuprinse în tratativele şi convenţiile internaţionale, numai acelea care nu au fost ratificate; - acest raport depinde în esenţa sa de relaţiile producţie şi sociale ale orânduirii în care s-au format. 2. Construcţia juridică a raportului juridic în dreptul mediului În privinţa structurii raportului juridic în dreptul mediului regăsim – ca la orice alt raport juridic din celelalte ramuri de drept – trei elemente şi anume : subiectele sau părţile raportului juridic, conţinutul raportului juridic din domeniul mediului înconjurător – format din drepturile subiective şi obligaţiile părţilor şi obiectul raportului juridic care constă în conduita părţilor participante la raportul juridic. a. Subiectele sau părţile raportului juridic

Oamenii ca subiecte ale raportului juridic în dreptul mediului formează părţile între care se stabileşte acest raport juridic, părţi care pot fi oameni luaţi individual, în calitate de persoane fizice sau oameni grupaţi în colective organizate în calitate de persoane juridice între care distingem statul, autorităţile publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, agenţii economici privaţi e.t.c.. De menţionat că prin revizuirea Constituţiei în categoria persoanelor fizice, ca subiecte ale raportului juridic în dreptul mediului înconjurător pot fi atât cetăţeni români, cât şi străini, ori apatrizi sau cei cu dublă cetăţenie. b. Pentru a releva conţinutul raportului juridic în dreptul mediului trebuie să facem o scurtă analiză a drepturilor subiective ale părţilor cât şi a obligaţiilor ce le revin acestora atunci când participă la acest raport. Dreptul subiectiv trebuie înţeles ca un atribut sau o prerogativă al subiectului activ recunoscut de dreptul obiectiv de a pretinde de la subiectul pasiv un anumit comportament care să se materializeze în atitudinea acestuia de a da sau de a face prerogativă prevăzută de lege şi pentru neîndeplinirea căreia să se poată recurge la nevoie de forţa coercitivă a statului pentru realizarea pretenţiilor legitime. Obligaţia ca element al conţinutului raportului juridic în dreptul mediului rezidă la îndatorirea stabilită prin actul normativ (Lege, Hotărâre de Guvern, Tratat, Convenţie, norme referitoare exclusiv la conservarea, dizolvarea şi protecţia factorilor de mediu sau a mediului în ansamblul său) care trebuie respectată şi îndeplinită la timp şi în modul cel mai potrivit în favoarea titularului dreptului subiectiv. Acest comportament poate fi impus prin coerciţia autorităţii statului. c. Obiectul raportului juridic din domeniul dreptului mediului În raporturile juridice din domeniul dreptului mediului obiectivul poate fi un bun, o acţiune sau în acţiune, asupra cărora sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. În concret atunci cînd vorbim de obiect al raportului juridic din acest domeniu, avem în vedere conduita pe care trebuie să o aibă faţă de componentele naturale ori artificiale ale mediului înconjurător (apă, aer, sol, subsol, aşezări umane, faună, floră etc.). 3. Clasificarea raporturilor juridice din domeniul dreptului mediului Din cele ce preced putem conchide că raporturile juridice din acest domeniu se pot clasifica în două mari categorii şi anume : a. Raporturile juridice privind conservarea şi protecţia componentelor naturale ale mediului între care distingem : - protecţia atmosferei ; - protecţia apei ; - protecţia solului şi subsolului ; - protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii ; - protecţia pădurilor şi a altor forme de vegetaţie, a faunei terestre şi acvatice, a rezervaţiilor şi monumentelor naturii, a populaţiei şi mediului. b. Raporturile juridice privind protecţia factorilor creaţi prin activitatea umană: - protecţia aşezărilor omeneşti ; - menţinerea echilibrului ecologic în agricultură ; - regimul produselor şi substanţelor toxice şi al deşeurilor de orice fel ; - poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor.

CURSUL III RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND CONSRVAREA ŞI PROTECŢIA ELEMENTELOR COMPONENTE ALE MEDIULUI Protecţia mediului este o sarcină a întregii societăţi şi se realizează în interesul tuturor membrilor societăţii. Ea înseamnă „Conservare plus ocrotire”. Prin conservare se înţelege utilizarea resurselor naturii cu maximă eficienţă, în mod raţional, pe baza respectării riguroase a potenţialului respectiv. Conservarea mediului trebuie să devină astfel o parte integrantă a proiectelor tehnologice de utilizare a resurselor şi de sistematizare a teritoriului. Această măsură – de conservare – ar rămâne lipsită de conţinut dacă nu cunoaştem şi nu respectăm legile ei – cunoaşterea profundă a naturii, a echilibrului din natură, a interconexiunilor dintre elementele mediului. Ocrotirea mediului – ca o a doua componentă a protecţiei rezidă în măsurile energice de protecţie – instituite prin cadrul legal – care să permită scoaterea unor regiuni de orice fel de utilizare. Privită din unghi economic, ocrotirea naturii este orientată în două direcţii: a. conservarea resurselor naturale, adică apărarea lor de o epuizare exagerată; b. apărarea lor de distrugere; Din definiţia dată mediului prin anexa la legea cadru rezultă că factorii de mediu supuşi protecţiei sunt toate elementele mediului natural – aerul, apa, solul, subsolul, pădurea, flora, fauna terestră şi acvatică, rezervaţiile şi monumentele naturii, precum şi cele două mari categorii ale mediului artificial – aşezămintele umane cu tot ce se găseşte în ele şi este creat de om, precum şi lucrurile aflate în afara acestor aşezări pe care omul le-a creat. A. Protecţia juridică a atmosferei Noţiunea de atmosferă Aerul constituie o componentă de bază a mediului, care prin proprietăţile fizice, chimice şi termice, întreţin viaţa pe planeta noastră. Atmosfera mijloceşte schimbul de energie între radiaţia solară şi suprafaţa terestră care stă la baza majorităţii proceselor şi fenomenelor fizice şi biotice. 1. Protecţia atmosferei pe plan intern Prin protecţia atmosferei legiuitorul înţelege prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii acesteia pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale. Politica naţională de protecţie a atmosferei constă în principal din următoarele : - introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluărilor la sursă ; - gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanţi până la realizarea celor mai reduse niveluri şi care să nu depăşească capacitatea de regenerare a atmosferei ; - gestionarea resursei de aer în sensul asigurării sănătăţii umane ; - modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului.

Pentru respectarea legalităţii în domeniul protecţiei atmosferice, autoritatea centrală pentru protecţia mediului supraveghează şi controlează aplicarea prevederilor legale îndeplinind următoarele atribuţii : a. constatarea apariţiei fenomenului de poluare a atmosferei, darea alertelor sau emiterea programelor legate de acestea ; b. dispunerea încetării temporare sau definitive a activităţilor generatoare de poluare în vederea aplicării unor măsuri de urgenţă sau pentru nerespectarea programului pentru conformare ; c. solicitarea de măsuri tehnologice, aplicarea restricţiilor şi interdicţiilor, în vederea prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi ; d. aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege în caz de nerespectare a măsurilor dispuse. În privinţa zonelor de locuit există o regulă generală după care nocivităţile fizice – zgomot, vibraţii, radiaţii – substanţele poluante şi alte activităţi din aerul zonelor locuite nu vor putea depăşi limitele maxime admise din standardele de stat în vigoare. 2. Protecţia atmosferei pe plan internaţional Poluarea aerului nu cunoaşte graniţele politice – administrative, apare ca un fenomen global, internaţional, de aceea şi lupta împotriva acestui flagel îmbracă şi un caracter internaţional şi se realizează pe baza principiilor cooperării între diferite state în condiţiile şi pe baza unor convenţii bilaterale sau multilaterale sub îndrumarea unor organisme internaţionale create în acest scop. Dintre măsurile adoptate pe plan internaţional în acest domeniu fac parte : - „Declaraţia de principiu asupra luptei împotriva poluării aerului” adoptată de Consiliul de Miniştri ai Consiliului Europei la 08.03.1968. Acest document cuprinde în esenţă trei metode pentru reducerea poluării : 1. pentru limitarea emisiilor poluante, instalaţiile fixe susceptibile de creşterea poluării aerului să fie independente, pentru funcţionarea lor de eliberarea unor autorizaţii individuale emise de către organul de stat competent ; 2. instalarea de filtre şi fixarea unui program orar de funcţionare pentru instalaţiile care deşi, considerate izolate nu sunt succeptibile de provocarea unor creşteri ale poluării atmosferice, însă datorită mulţimii lor ar putea provoca o concentraţie însemnată de poluanţi; 3. vehiculele şi motoarele, precum şi aparatele fabricate în serie care utilizează combustibil, ale căror arderi produc emisii poluante să fie controlate riguros asupra stării tehnice. „Convenţia de la Geneva din 13.11.1979” privitoare la poluarea transfrontaliere pe distanţe lungi cuprinde următoarele principii: 1.pentru protejarea omului şi a mediului , părţile să limiteze şi să reducă treptat, precum şi să prevină poluarea transfrontalieră pe distanţe lungi; 2.schimb de informaţii, consultaţii şi activităţi de cercetare pentru combaterea dejecţiilor de poluanţi atmosferici ţinând seama de eforturile făcute pe plan naţional şi internaţional; 3.acordarea, la cerere, a unor consultaţii la intervale scurte, între părţile care sunt supuse unui risc semnificativ, de către partea sub jurisdicţia căruia se află obiectivul;

„Convenţia”- cadru a Naţiunilor Unite – semnată la Rio la 05.06.1992 – asupra schimburilor climatice. Aceasta prevede cooperarea şi participarea ţărilor la o acţiune internaţională potrivit cu responsabilităţile comune, în funcţie şi diferenţiat de capacitatea lor economică şi socială, la oprirea concentraţiilor de gaze, cu efect de seră în atmosferă 3.Protecţia spaţiului extraatmosferic În conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv Charta ONU, în interesul păcii şi securităţii internaţionale, al promovării cooperării şi înţelegerii internaţionale, spaţiul extraterestru, inclusiv luna şi celelalte corpuri cereşti, poate fi explorat şi folosit în mod liber, în condiţii de egalitate şi fără discriminare. În scopul reglementării activităţilor desfăşurate în spaţiul extraatmosferic pentru protecţia acestora a fost adoptat la 27.01.1967 „Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv a lunii şi a celorlalte corpuri cereşti” foarte importante. Tratatul prevede răspundere internaţională a tuturor statelor pentru activităţile desfăşurate în spaţiul extraatmosferic, inclusiv luna şi celelalte corpuri cereşti. Potrivit prevederilor tratatelor, obiectivele lansate în spaţiul extraatmosferic sunt înscrise în registrul statului, parte la tratat ţi rămân sub jurisdicţia şi controlul statului respectiv atât timp cât sunt în spaţiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc. B. Protecţia juridică a apei 1. Clasificarea apelor În raport de modul cum sunt administrate în literatura juridică apele se împart: ape internaţionale, ape teritoriale şi ape naţionale. Apele internaţionale – sunt acelea care au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale. Ele sunt cele care intră sau trec prin graniţele ţării. Apele teritoriale numite şi maritime interioare sunt cuprinse în porţiunea de la ţărmul mării spre larg cu o întindere şi delimitarea stabilită prin lege. Apele naţionale sunt : fluviile, râurile, pârâurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare, precum şi apele fluviilor şi râurilor de frontieră stabilite prin tratate, acorduri şi convenţii internaţionale. După un alt criteriu, care se referă la aşezarea lor apele sunt clasificate în: ape de suprafaţă şi ape subterane. După destinaţia lor economică apele au fost împărţite în următoarele categorii: ape pentru folosinţă generală, ape cu destinaţie industrială, ape destinate agriculturii şi ape cu destinaţie specială. Apele pentru folosinţă generală sunt cele care satisfac cererile şi nevoile populaţiei – pentru băut, spălat, alte nevoi gospodăreşti. Apele destinate industriilor pentru realizarea unor produse noi. Apele destinate agriculturii pentru irigaţii. Apele cu alte destinaţii – navigaţie, pescuit, producerea de energie electrică etc. După criteriile formei de proprietate avem: Ape aparţinând domeniului public: apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile cuvetelor lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza, plaja mării cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.

Aparţin domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes naţional sau judeţean. Apele aparţinând domeniului privat sunt cele cuprinse în albiile minore cu lungime sub 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa 10 km2. 2. Administrarea, gospodărirea şi folosinţa apelor Administraţia Naţională „Apele Române” S.A., în calitatea sa de organism specializat, gestionează cantitativ şi calitativ apele (cu excepţia apelor minerale, termominerale, de uz alimentar destinate utilizării fizico terapeutice şi a altor scopuri) şi realizează exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor aplicând strategia politică naţională în domeniu (conform art.7 alin.2 din Legea Apelor nr.107/1996). În acest sens Administraţia Naţională „Apele Române” acţionează pentru cunoaşterea resurselor de apă şi folosirea lor raţională, protecţia împotriva epuizării şi degradării, precum şi pentru prevenirea efectelor distructive ale apelor în condiţii de eficienţă economică şi de protecţie socială. Apele minerale, termo-minerale, de uz alimentar cu destinaţii fizico terapeutice, sunt gestionate de Regia Autonomă „Apele Minerale” care urmăreşte întreţinerea surselor de apă minerală, executarea de intervenţii la surse şi captări, protecţia zăcămintelor hidrominerale, în scopul evitării fenomenelor de degradare şi poluare. Administraţia Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” Tulcea – coordonează lucrările hidrotehnice pentru asigurarea bunei circulaţii a apelor pe canale, ghioluri şi lacuri, precum şi pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a platformei marine. Legea apelor nr.107/1996 defineşte gospodărirea ca întruchipând activităţile care printr-un ansamblu de mijloace tehnice şi măsuri legislative, economice şi administrative, conduc la cunoaşterea,, utilizarea, valorificarea raţională, menţinerea sau îmbunătăţirea resurselor de apă pentru satisfacerea nevoilor sociale sau economice, la protecţia împotriva epuizării şi poluării acestor resurse, precum prevenirea şi combaterea acţiunilor distructive ale apelor. 3. Protecţia apei pe plan intern Prin poluarea apei înţelegem orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a acesteia, peste o limită admisibilă stabilită de lege, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care aceasta folosită era posibilă înainte de a interveni alterarea. Aşa cum rezultă din lege, dar şi din doctrina juridică în materie, poluarea apelor este produsă de cel puţin 5 categorii de agenţi poluanţi: de natură fizică, chimică, biologică, bacteorologică şi radioactivă. Pentru producţia juridică a apelor apar două probleme fundamentale şi anume : a)asigurarea cantităţilor de apă necesare consumului uman, animal, agricol, industrial etc.; b)luarea măsurilor corespunzătoare pentru respectarea calităţii ştiinţific fundamentale a apelor. Conform reglementarilor interne, statul prin organele sale competente – exercită controlul respectării reglementărilor de protecţie a apelor şi a ecosistemelor aviatice, control organizat şi exercitat de către autorităţile de mediu, de ape, sănătăţii şi alte autorităţi, potrivit competenţelor legale.

În Lege se prevede că pentru asigurarea protecţiei albiilor, malurilor, construcţiilor hidrotehnice şi îmbunătăţirii regimului de scurgere a apelor, se instituie zone de protecţie pentru : a)albia minoră a cursurilor de apă; b)suprafaţa lacurilor naturale sau a bălţilor acoperite de apă şi de vegetaţie acvatică, precum şi ţărmul mării; c)suprafaţa lacurilor de acumulare corespunzătoare cotei coronamentului barajului; d)suprafeţele acceptate de lacuri, de amenajare sau de consolidare a albiilor minore de canale şi derivaţii de debitare la capacitatea maximă de transport a acestora, precum şi de alte construcţii hidrotehnice realizate pe ape; e)lucrări de apărare împotriva inundaţiilor; f)construcţii şi instalaţii hidrotehnice, precum şi instalaţii de determinare a calităţii apelor. Reglementările Legii protecţiei mediului coroborare cu cele din Legea apelor şi din alte acte normative cu caracter special, stabilesc obligaţii nu numai pentru autorităţile cu sarcini în domeniul protecţiei mediului ci şi prin utilizarea de apă, persoane fizice şi juridice. 4. Protecţia apei pe plan internaţional Conceptul de gestionare durabilă a apei pe plan mondial este dominat de principiile echităţii, transparenţei, eficienţei, al promovării, cooperării internaţionale dintre state în vederea soluţionării problemelor de mediu în general şi de protecţie a apei în special. Interesul crescând al statelor de a preveni şi diminua poluarea apelor cât şi efectele ei nocive se manifestă în cadrul organizaţiilor internaţionale guvernamentale, iar în funcţie de anumite condiţii concrete, protecţia calităţii apelor îmbracă forma tratatelor bilaterale şi multilaterale, sau forma organismelor internaţionale speciale de la care emană. a)Protecţia apelor transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale. Fără a ignora şi alte prevederi cuprinse în alte documente, apreciem că trebuie reţinute în acest domeniu, prevederile convenţiei privind protecţia apelor transfrontaliere adoptate la Helsinchi la 17.03.1992, sub auspiciile Comisiei Economice ONU pentru Europa, convenţie ratificată de Parlamentul României prin Legea 30 din 05.05.1995. Potrivit prevederilor convenţiei, apele transfrontaliere sunt definite orice ape de suprafaţă sau subterane care marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt localizate pe acestea. Principiile călăuzitoare ale acestei convenţii sunt: precauţia, poluatorul plăteşte, cooperarea şi cel al dreptului generaţiilor viitoare. Importante sunt şi prevederile convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, adoptată la Sofia la 29.07.1994, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 14/1995. Titlul oficial al Proiectului Regional pentru Dunăre (DRP) este „Întărirea capacităţii de implementare în vederea reducerii nutrienţilor şi cooperarea transfrontalieră în bazinul hidrografic al Dunării”. Principalul scop al proiectului este de a facilita cooperarea intersectorială în vederea reducerii poluării cu nutrienţi şi alte substanţe provenite din sursele cu nutrienţi

şi alte substanţe provenite din sursele punctiforme şi difuze la nivelul regional al bazinului Dunării. b)Protecţia mărilor şi oceanelor în plan intern. Sediul materiei privind protecţia mediului marin în România se află în Legea nr. 17 din 07.08.1990. Potrivit art. 31 din Legea cadru nr. 17/1990, este interzisă poluarea apelor maritime interioare şi a mării teritoriale, precum şi a atmosferei de deasupra acestora, prin deversarea, aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave sau alte instalaţii plutitoare sau fixe de pe aparatele de zbor, precum şi de către surse aflate la ţărm, a unor substanţe sau reziduri de substanţe toxice, radioactive, hidrocarburi, precum şi a altor substanţe dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor ori pentru flora şi fauna mării, sau alte reziduri ori materiale care pot să producă pagube ţărmului românesc, ori să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării. În art. 1-7 din lege sunt definite noţiunile de „mare teritorială”, „ape maritime interioare” şi „zona contigue” ale României. Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile maritime (22.224 m) măsurată de la liniile de bază. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului, după caz liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente. Marea teritorială a României se delimitează de marea teritorială a altor state vecine prin înţelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional. Apele maritime interioare sunt suprafeţele de ape situate între ţărmul mării şi liniile de bază definite mai sus. Zona contiguă a României este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază. În zona contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea şi exprimarea încălcărilor legilor şi a reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat. c)Protecţia şi gestionarea durabilă a mărilor şi oceanelor pe plan internaţional se completează cu protecţia internă reglementată prin Legea nr.17/1990. Dintre documentele internaţionale, cele mai importante în domeniul vom enumera câteva: -Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării apelor mării prin hidrocarburi, adoptată la Londra în 1954, privitoare la crearea de zonă de interdicţie a evacuării hidrocarburilor sau amestecarea lor cu apă de mare în rezervoare. Potrivit acesteia răspunderea revine statului de pavilion, celelalte state putând doar atrage atenţia acestuia. -Convenţia asupra mării libere, Geneva 1958, reglementează obligaţia stabilită de a emite reguli cu privire la evitarea „murdăririi mărilor prin hidrocarburi răspândite de nave sau conducte petroliere sau rezultând din exploatarea solului şi subsolului marin”.

Aceasta prevede obligaţia statelor de a adopta norme antipoluante, pentru operaţiunile de imersare a deşeurilor radioactive elaborate, în acest domeniu de organismele internaţionale competente cu care statele părţi sunt obligate să coopereze. -Convenţia Naţiunilor Unite, încheiate la Montego Bay în 1982, asupra dreptului mării. Aceasta consacră un capitol protecţiei şi conservării dreptului marin. Măsuri de prevenire, reducere şi control asupra poluării; forme de cooperare globală şi regională, asistenţă tehnică, reguli internaţionale, protejarea regiunilor îngheţate ale mărilor şi oceanelor, corelaţia dintre obligaţiile asumate de state prin această Convenţie şi cele asumate prin convenţii speciale. Între convenţiile cu vocaţie regională enumerăm: -Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice, Helsinchi 1974. Aceasta cuprinde cele mai complete reglementări în domeniul protecţiei mediului marin. -Convenţia privind prevenirea poluării Mării Mediteraneene, Barcelona 1976. -Convenţia cu privire la protecţia Mării Negre împotriva poluării, Bucureşti 21.04.1992, cuprinde reglementări concrete pe care părţile semnatare – Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina – trebuie respectate şi anume: prevenirea poluării prin orice sursă cu substanţe materiale periculoase, protecţia mediului marin din surse de pe uscat, de pe mare, prin descărcarea, cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte substanţe nocive, a mediului marin al Mării Negre în situaţii de urgenţă. C. Protecţia solului şi subsolului Solul componentă importantă a biosferei reprezintă suportul şi mediul de viaţă pentru plantele superioare. El este principalul mijloc de producţie în agricultură şi spre deosebire de celelalte resurse naturale este limitat ca întindere şi nu poate fi înmulţit, nu poate fi înlocuit şi odată distrus el nu se va mai putea reface aşa cum a fost pentru că nu se pot reproduce condiţiile şi istoria fenomenului. Tot solul stă la baza existenţei industriilor extractive şi prelucrătoare cât şi a procesului de construcţii civile şi industriale şi de infrastructură. La fel ca orice factor de mediu, solul este supus permanent poluării şi degradării, care poate fi industrială, agricolă şi de altă natură. Indiferent de cauzele naturale sau antropice care produc degradarea lui, în condiţiile creşterii numerice a populaţiei şi a necesităţii sporirii resurselor alimentare, conservarea şi protecţia solului rămân deziderate primordiale în toate ţările lumii. În legislaţia noastră solul este protejat sub multe aspecte în raport cu destinaţia economică a terenului şi titlul juridic sub care diferite persoane le deţin. Noi ne vom opri cu studiul numai la legislaţia care se referă la terenurile cu destinaţie agricolă – acestea reprezentând cea mai importantă parte a legislaţiei privind protecţia solului. În capitolul următor vom face referire la protecţia solului din silvicultură – protecţia pădurilor şi a altor forme de vegetaţie, conservarea florei, faunei terestre, a florei şi faunei marine etc. Cadrul juridic constitutiv şi legal al protecţiei solului este asigurat prin Constituţia României (art.44 şi 136), O.U.G. 195/2005 şi Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată cu modificări şi completări ulterioare. Aceste reglementări sunt completate şi

concretizate prin acte normative care privesc diferite sfere mai înguste ale relaţiilor sociale din acest domeniu. Potrivit art.1 din Legea fondului funciar nr.18/1991 „terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul de bază cărora sunt deţinute sau de domeniul public sau privat constituie fondul funciar al României. Acest fond cuprinde: terenurile cu destinaţie agricolă, terenuri cu destinaţie forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan şi terenuri cu destinaţii speciale. Terenurile cu destinaţie agricolă cuprinse în fondul funciar al ţării sunt: terenurile productive – arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi şi alte asemenea – cele cu vegetaţie forestieră – dacă nu fac parte din amenajările silvice – păşunile împădurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă. În continutul O.U.G. nr. 195/2005 se prevede obligaţia generală privind protecţia solului şi a ecosistemelor, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare şi amenajare a teritoriului pentru toţi deţinătorii indiferent cu ce titlu. CURSUL IV PROTECŢIA RESURSELOR NATURALE ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 1. Protecţia pădurilor şi a altor forme de vegetaţie Pădurile ocupă un loc foarte important în cadrul economiei naţionale, ele ocupând aproape un sfert din suprafaţa totală a ţării. Ele îndeplinesc multiple funcţii în natură. Acestea influenţează funcţia climatică prin atenuarea exceselor termice ale aerului, solului, subsolului, atenuarea tăriei vântului, influenţând regimul umidităţii. Din punct de vedere hidrologic reglează scurgerea apelor de suprafaţă şi celor subterane, care sunt mai accentuate în locurile deschise, asigurând în acelaşi timp puritatea apelor. Un rol important funcţional revine pădurilor pentru protecţia terenurilor, îndeosebi a celor în pană împotriva eroziunilor şi a altor forme de degradare. Din punct de vedere sanitar şi igienic, pădurea constituie un dar nepreţuit al planetei, asigurând puritatea aerului – pământul verde al Terrei – îndeplinind funcţia de recreaţie, agrement şi de estetică a peisajului. În privinţa funcţiei economice, ea constă în furnizarea de lemn – ca produs principal, dar şi alte resurse accesorii. Pentru tot acest complex funcţional „învelişul verde” aşa cum a fost denumit de geografi, constituie o „biosferă forestieră” în care echilibrul ecologic este perfect reglat formând un „ecosistem forestier”. În sensul legii, „natura de fond forestier naţional” este echivalentă cu cea de „terenuri cu destinaţie forestieră”. Protecţia pădurilor cunoaşte o largă paletă de reglementare, în afara Codului Silvic şi anume: Legea fondului funciar nr.18/1991 republicată, O.U.G. 195/2005, Legea

nr.31/2000, privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, Legea nr.81/1993 privind deteriorarea despăgubirilor în cazul unor pagube produse fondului forestier, vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, situate pe terenurile proprietate publică şi privată şi economiei vânatului; Ordonanţa nr.96/1998 a Guvernului României privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional; Hotărârea Guvernului nr.173/2001 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor şi altele; 2. Protecţia produselor pădurii Potrivit dreptului intern, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea ministerelor competente stabileşte: „reglementări privind regenerarea pădurilor, recoltarea, colectarea şi transportul lemnului, precum şi cu privire la celelalte produse specifice fondului forestier şi a vegetaţiei forestiere – Codul Silvic stabileşte care sunt produsele specifice fondului forestier şi anume: 1. Produsele lemnoase ale pădurii între care sunt enumerate: a)produse principale, rezultate din tăieri de regenerare a pădurilor; b)produse secundare, rezultate din tăieri de îngrijire a arborilor tineri; c)produse accidentale, rezultate în urma calamităţilor şi din defrişeri de pădure legal aprobate; d)produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naţională; e)alte produse: arbori şi arbuşti ornamentali, răchită, puieţi şi diferite produse din lemn; 2. Produsele nelemnoase specifice fondurilor forestiere: fructele de pădure; seminţele forestiere; ciupercile comestibile din flora spontană; plantele medicinale şi aromatice, răşină şi altele de acest fel. Produsele lemnoase ale pădurii se recoltează pe bază de autorizaţie de recoltare şi caiet de sarcini eliberate de unităţile silvice. Estimarea acestor produse se face prin acte de punere în valoare întocmite de unităţile silvice şi se valorifică potrivit legii (art.41 din Codul Silvic) pe bază de licitaţie publică, cu excepţia celor exploatate în regie proprie. Masa lemnoasă care nu s-a putut valorifica prin licitaţie se poate vinde la negociere directă. Produsele nelemnoase specifice fondului forestier se recoltează în conformitate cu normele tehnice elaborate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Vânatul este bun public de interes naţional. Fac obiectul vânatului toate animalele sălbatice de interes vânătoresc prevăzute în anexele 1 şi 2 la Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului. Pescuitul în apele de munte se face numai pe bază de autorizaţie emisă potrivit legii. Pentru protecţia produselor pădurii, legea prevede obligaţia deţinătorilor cu orice titlu, de păduri, de a exploata produsele pădurii, fondului cinegetic şi piscicol, în funcţie de capacitatea de refacere a acestora şi să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre accidente sau activităţi care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre. 3. Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier. Rolul deosebit al acestei vegetaţii a determinat legiuitorul să interzică defrişarea acesteia în următoarele situaţii: a)în zonele în care vegetaţia forestieră îndeplineşte funcţiile speciale de protecţie prevăzute în art. 20 din Codul Silvic;

b)pe terenurile cu înclinare mai mare de 30 de grade; c)înainte de a ajunge la vârsta exploatabilităţii. De asemenea este interzisă tăierea, incendierea, distrugerea sau degradarea prin orice mijloace a jepenişurilor alpine. Valorificarea lemnului de pe terenurile cu vegetaţie forestieră, din afara fondului forestier naţional se face de către proprietarii acestora. Recoltarea acestui material este permisă după marcarea prealabilă de către ocolul silvic. 5. Protecţia faunei terestre şi aviatice a) Protecţia faunei în dreptul intern Mamiferele, păsările sălbatice, peştele din apele de munte şi alte specii de animale care prin rolul lor ecologic, economic şi social constituie avuţie de interes naţional şi sunt ocrotite de lege Fondul cinegetic este alcătuit din animale sălbatice de interes vânătoresc (33 de specii de mamifere şi 206 specii de păsări prevăzute în anexele 1 şi 2 ale Legii 107/1996) împreună biomurile acestora. Fondul cinegetic al României – resursă de interes naţional şi internaţional este administrat şi gestionat în scopul conservării biodiversităţii faunei sălbatice, a menţinerii echilibrului biologic, exercitării vânatului şi satisfacerii altor cerinţe social economice. Legea stabileşte interdicţiile executării vânătorii în scopul îndeplinirii condiţiilor de etică vânătorească şi de protecţie a vânatului. Mamiferele de interes vânătoresc din fauna sălbatică la care vânătoarea este interzisă sunt stabilite în mod limitativ în anexa II la Legea 103/1996. Faţă de importanţa pe care o prezintă animalele domestice atât pentru satisfacerea nevoilor de hrană, de ajutor la activităţile umane, problema nu a rămas fără ecou în sfera acestora prin prevenirea transmiterii de boli de la acestea la om. În art. 1 din Legea sanitar veterinară nr. 60/1974 se stabileşte că „apărarea sănătăţii animalelor şi prevenirea transmiterii de boli de la animale la om este o problemă de stat şi constituie o sarcină permanentă pentru toate unităţile, precum şi o îndatorire pentru toţi locuitorii ţării. Protecţia fondului piscicol presupune atât paza acestuia împotriva braconajului, furturilor, distrugerilor şi degradărilor, dar şi ocrotirea lui în scopul conservării biodiversităţii. Pescuitul definit ca fiind capturarea peştelui şi a altor vieţuitoare acvatice în scop comercial, ştiinţific sau recreativ (sportiv) se face pe bază de autorizaţie, licenţă, permis de pescuit, în locuri, perioade şi cu unelte prevăzute de lege. b) Protecţia faunei pe plan internaţional. Conservarea şi protejarea florei şi faunei terestre se impune cu aceiaşi grijă. Prin Legea 5/1991 România a aderat la Convenţia asupra zonelor umede de importanţă naţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, Convenţia încheiată la Rawsar la 02.02.1971 sub egida UNESCO şi a fost amendată prin Protocolul de la Paris din 03.11.1982. Convenţia de la Washington 1973, asupra comerţului internaţional cu specii sălbatice, de flora şi fauna ameninţate cu dispariţia. Aceasta prevede că pentru specii rare, ameninţate cu dispariţia este necesară eliberarea şi prezentarea unui permis care să ateste ce operaţiuni nu prejudiciază supravieţuirea

speciei. De asemenea că specimenul este ferit de riscul rănirii, îmbolnăvirii sau unor tratamente neadecvate. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa încheiată la Bonn la 13.09.1979. Obiectul acesteia îl constituie asigurarea conservării florei şi faunei sălbatice şi a habitatelor lor naturale. Pentru fiecare specie de faună sălbatică, fiecare parte contractantă se obligă să ia măsuri legislative şi administrative de interdicţie a oricărei forme de deţinere şi ucidere intenţionată, de degradarea sau distrugerea intenţionată a locurilor de reproducere şi a zonelor de repaus. Convenţia privind diversitatea biologică de la Rio de Janeiro din 1992 la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului Înconjurător. Aceasta stabileşte că diversitatea biologică este o problemă comună umanităţii şi se impune a fi conservată. Statele au drepturi suverane asupra propriilor resurse biologice, responsabilitatea statelor pentru conservarea biodiversităţii şi utilizarea resurselor biologice în mod susţinut, prevenirea, stocarea cauzelor pierderii sau reducerii biodiversităţii. 6. Regimul ariilor naturale protejate a rezervaţiilor şi monumentelor naturii. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 236 a fost reglementat regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, ordonanţa aprobată de parlament prin Legea nr. 462 din 18.07.2001. Legislatia actuala in domeniu (O.U.G. 195/2005) stabileste ca „regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice se supun prevederilor prezentei legi, precum şi legislaţiei specifice în vigoare”. Potrivit legii, aria naturală protejată este definită ca fiind zona terestră, aviatică şi/sau subterană, având perimetrul legal stabilit şi un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, geologice, peisagistice, paleontologice, speologice sau de altă natură cu deosebita valoare ştiinţifică sau culturală. Din punct de vedere al regimului de ocrotire, conservare şi utilizare , legea instituie două categorii de arii protejate: a)Categorii stabilite la nivel naţional în care sunt incluse: rezervaţiile ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale şi parcuri naturale. b)Categorii stabilite prin reglementări internaţionale contând din: situri naturale ale patrimoniului natural universal, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică. Ariile protejate la nivel naţional sunt: Rezervaţiile ştiinţifice Parcurile naţionale Monumentele naturii Rezervaţiile naturale Parcurile naturale Rezervaţiile biosferei Zonele umede de importanţă internaţională Siturile naturale ale patrimoniului natural universal Ariile speciale de conservare

Ariile de protecţie specială avifaunistică Reglementările generale privind ariile protejate, habitatele naturale, bunuri sau alte specii de floră şi faună sălbatică cu regim special de ocrotire îşi au sediul în O.U.G. 195/2005 dar şi in Codul Silvic care în art.112 prevede că: „administrarea, constituirea şi gospodărirea parcurilor naturale şi a celorlalte arii protejate din fondul forestier se fac de către Regia Naţională a Pădurilor”. Toate reglementările cu privire la reţeaua ariilor naturale protejate se subordonează principiilor care stau la baza garantării conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural care constituie obiectivul de interes public major al Legii protecţiei mediului (art.1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.236/2000). 7. Protecţia şi conservarea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”. Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” deţine un triplu statut de protecţie: internaţional: Rezervaţie a Biosferei – desemnată internaţional de comitetul UNESCO „Omul şi biosfera”; zonă umedă de importanţă internaţională şi sit al patrimoniului natural universal, recunoscut de UNESCO. Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” s-a constituit în baza Legii nr. 82 din 07.12.1993 care o defineşte în art. 2, ca fiind zona geografică cu suprafeţe de uscat şi ape în care există elemente şi formaţiuni fizico-geografice, specii de plante şi animale care îi conferă o importanţă biogeografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu naţional şi universal, fiind supusă unui regim special de administrare în scopul protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic şi a resurselor sale naturale. În raport de elementele naturale supuse ocrotirii Legii cadru nr. 82/1993 cu modificările ulterioare, prevede trei zone şi anume: a)Zona cu protecţie integrală. b)Zone tampon. c)Zonele economice. Teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” este supus regimului juridic al dreptului de proprietate publică şi privată. Administraţia Rezervaţiei „Delta Dunării” înfiinţată în baza prevederilor Legii nr.82/1993 în Municipiul Tulcea este o instituţie juridică. Scopul principal al activităţii Administraţiei Rezervaţiei îl constituie crearea şi aplicarea unui regim special de administrare care să asigure dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport al mediului deltaic şi a resurselor sale naturale pentru conservarea şi protecţia ecosistemelor naturale competente. Structura Administraţiei este formată din: Consiliul ştiinţific; Colegiul executiv; Guvernatorul rezervaţiei; Corpul de inspecţie şi pază. În cadrul atribuţiilor de administrare un rol important îl are acordarea dreptului de practicare a activităţilor care se efectuează prin: cesionarea în condiţiile legii a unor zone cu resurse naturale regenerabile ce îndeplinesc condiţiile necesare valorificării, atribuirea dreptului de valorificare a unor resurse regenerabile prin atribuirea

dreptului de practicare a activităţilor specifice, în condiţiile legii – vânătoare, pescuit, organizarea activităţilor de turism şi agrement.

CURSUL V RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA FACTORILOR DE MEDIU CREAŢI PRIN ACTIVITATEA UMANĂ Protecţia aşezărilor omeneşti. Conservarea habitatului uman nu poate rămâne în afara protecţiei deoarece aşezările umane reprezintă modelul cel mai elocvent al calităţii vieţii pentru cei ce locuiesc în ele. Habitatul uman este aşadar inseparabil de acţiunea protecţiei mediului. Dezvoltarea contemporană atestă că fenomenul „populaţie” este deosebit de actual în primul rând prin explozia demografică, ai căror indicatori în mod firesc se reflectă asupra vieţii sociale în ansamblul ei, dar şi asupra calităţii mediului înconjurător şi aşezărilor omeneşti în mod deosebit. Abordând problemele de mediu înconjurător în raport cu diversele aspecte ale urbanizării, trebuie să avem în vedere o serie de orientări şi anume: a)metodele de amenajare a aşezărilor urbane şi rurale din punct de vedere al protecţiei mediului înconjurător; b)criteriile de evaluare cantitativă cu privire la calitatea aşezărilor omeneşti, normele privind gradul de ocupare, densităţile construcţiilor, evaluarea tendinţelor actuale şi de perspectivă; c)cauzele care influenţează migraţia şi influenţa acesteia asupra fenomenelor de stabilire şi locuire; d)consecinţele de ordin fizic, psihic şi moral în condiţiile de viaţă din aşezările omeneşti acordând o atenţie deosebită marilor aglomerări urbane. Referitor la mediu, principalele probleme ale aşezărilor omeneşti sunt: poluarea apei, aerului şi solului, prin reziduri industriale şi menajere, zgomotul, radiaţiile, locul de muncă, estetica mediului exterior, accidentele: serviciile de igienă a muncii, asistenţa socială. Protecţia mediului în aşezările omeneşti se realizează pretutindeni având în vedere starea elementelor de mediu – aer, apă, sol etc. Conform O.U.G. 195/1995 protecţia atmosferei presupune urmărirea prevenirii, limitării şi ameliorării calităţii acestuia pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale. Existenţa aşezărilor omeneşti a fost şi este dependentă de sursele de apă atât pentru consum cât şi pentru satisfacerea trebuinţelor gospodăreşti, precum şi pentru asigurarea industriilor şi a salubrizării localităţilor. Legea protecţiei mediului, Legea apelor nr. 107/1996, dar şi alte acte normative, conţin dispoziţii care asigură păstrarea calităţii apelor şi respectarea utilizării acestei resurse, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale.

În privinţa protecţiei solului – element de mediu vital pentru aşezările umane, legislatia cadru prevede măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului pentru toţi deţinătorii de terenuri indiferent cu ce titlu . Prevenirea şi combaterea poluării sonore, a zgomotelor sau radiaţilor fonice nu a scăpat cadrului juridic din domeniu. Astfel în capitolul referitor la poluarea atmosferei, O.U.G. nr. 195/2005, se stabileşte şi autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea autorităţilor competente elaborează norme tehnice cu privire la pragul fonic şi limitarea zgomotelor. 2. Rolul activităţii de gospodărire comunală pentru protecţia aşezărilor omeneşti. Potrivit prevederilor legale in domeniu şi ale Legii administraţiei publice locale nr.215/2001, pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos. Autorităţile administraţiei publice locale dar şi persoanele fizice şi juridice au o serie de obligaţii între care reţinem: să îmbunătăţească microclimatul urban prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciurilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, să înfrumuseţeze şi să protejeze peisajul şi să menţină curăţenia stradală; să respecte prevederile din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia ambientul, spaţiile de odihnă, salubritatea, starea de sănătate şi de confort a populaţiei; să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, a accesului anumitor tipuri de autovehicule sa a desfăşurării unor activităţi generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor cu predominanţă a spaţiilor de locuit, zone destinate tratamentului, odihnei, recreării şi agrementului. să adopte măsuri obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice, cu privire la întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi împrejurul acestora, a spaţiilor verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi; să iniţieze pe plan local proiecte de amenajare a grupurilor igienico-sanitare şi de întreţinere şi dezvoltare a canalizării stradale etc. 3. Reglementarea activităţilor din construcţii în aşezările omeneşti, în raport cu problemele protecţiei mediului. Activităţile de construcţii în aşezările umane sunt reglementate prin Legea nr.5 din 29.07.1991 republicată în Monitorul Oficial al României nr. 3 din 13.01.1997. Textul acesteia a fost actualizat în baza Legii nr.453/2001, Legea nr. 455/2002 de aprobare a Ordonanţei de Guvern nr. 5/2000 şi Legea nr. 401/2003 şi republicată la 27.12.2003. Din punct de vedere al mediului artificial legea prevede că toate construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, agricole sau de orice natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile legii şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor.

Prin toate măsurile legale care privesc sistematizarea localităţilor s-a urmărit transformarea habitatelor umane în organisme vii, astfel încât populaţia să nu fie supusă la noxe posibile prin: aglomeraţie, zgomot, vibraţii, poluare atmosferică şi fonică etc., şi să dispună de factorii naturali indispensabili – aer, lumină, spaţii libere, linişte etc. 4. Protecţia juridică a mediului artificial, altul decât aşezările umane. Mediul artificial, altul decât aşezarea umană este definit ca fiind format din tot ceea ce este creat de om şi aşezat între diferite localităţi – drumurile publice, căile ferate, podurile, viaductele, barajele şi alte edificii care nu se deosebesc de cele existente în aşezările omeneşti. Protecţia juridică a unor asemenea obiective este asigurată din punct de vedere tehnic împotriva uzurii fizice şi a celei morale, dar şi juridice prin elaborarea unor reglementări de exploatare, întreţinere şi protejare a fiecăruia. Întrucât transportul public feroviar constituie un sector strategic de interes naţional acesta îndeplineşte pe lângă satisfacerea dreptului de circulaţie liberă şi rezolvării unor interese majore ale economiei şi ale persoanelor privind traficul de bunuri şi persoane, dar şi unele sarcini specifice nevoilor de apărare a ţării. Aceasta impune în cazul realizării unei noi infrastructuri a căilor ferate române să fie avizate de Ministerul Apărării Naţionale în scopul încadrării lor în sistemul naţional de apărare. 5. Menţinerea echilibrului ecologic în agricultură Protecţia solului este strâns legată de folosirea cât mai judicioasă a pământului indiferent de cauzele naturale sau antropice care produc degradarea lui, în condiţiile creşterii numerice a populaţiei şi a necesităţii sporirii resurselor alimentare, protecţia solului rămâne un deziderat fundamental pentru toate ţările lumii. Menţinerea echilibrului ecologic în agricultură se realizează prin: dezvoltarea agriculturii în concordanţă cu cerinţele ecologice; folosirea îngrăşămintelor chimice şi a produselor fitosanitare în conformitate cu legea. 6. Regimul substanţelor, al preparatelor chimice periculoase şi al deşeurilor periculoase. O.U.G. nr. 195/2005, privind protecţia mediului, reglementează regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase Substanţele periculoase cât şi deşeurile periculoase, sunt definite in continutul legii dupa cum urmeaza : Substanţele periculoase sunt acelea care folosite în concentraţii sau condiţii aparent nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu sau bunuri materiale. Ele pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corozive, iritante, mutagene sau radioactive. Deşeurile sunt apreciate acele substanţe sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorii le aruncă sau au intenţia sau obligaţia de a le arunca. Gestionarea deşeurilor se face de autorităţile administraţiei şi internelor, de persoane fizice şi juridice în raport de provenienţa lor – menajere, industriale, agroalimentare sau nucleare. 7. Reglementarea internă a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

Potrivit legii activităţile privind fabricarea, introducerea pe piaţă, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul intern, eliminarea, manipularea, precum şi introducerea – scoaterea din ţară a acestora sunt supuse unui regim strict de gestionare. Toate aceste activităţi sunt permise numai în baza autorizaţiei de mediu. Transportul internaţional şi tranzitul, importul şi exportul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase sau interzise de la utilizare se realizează conform acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care românia este parte. Autorităţile vamale, permit importul, exportul şi tranzitul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase în conformitate cu legile în vigoare. 8. Regimul deşeurilor şi al substanţelor periculoase. Gestionarea deşeurilor se face în condiţiile de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului şi este supusă prevederilor O.U.G. nr. 195/2005, precum şi a legislaţiei specifice, după cum acestea sunt refolosibile sau deşeuri periculoase. În scopul valorificării deşeurilor, acestea pot fi introduse pe teritoriul României, cu aprobarea Guvernului, scop în care verificarea acestora se realizează în instalaţii, procese sau activităţi autorizate de autorităţile publice competente. Tranzitul şi exportul de deşeuri de orice natură se pot realiza în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu regulamentele specifice în domeniu. 9. Regimul juridic al substanţelor explozive. Prin Legea nr. 126/1995 s-a stabilit cadrul juridic de reglementare a activităţilor de preparare, producere, experimentare, deţinere, tranzitare pe teritoriul ţării, transmitere sub orice formă şi transport, depozitare, mânuire şi folosire de către persoanele fizice şi juridice a materialelor explozive. Legea defineşte materialele explozive ca fiind: „explozive propriu-zis, amestecuri explozive pirotehnice şi simple, mijloacele de iniţiere, cele auxiliare de aprindere, precum şi orice alte substanţe sau amestecuri de substanţe destinate să dea naştere la reacţii chimice instantanee, cu degajare de căldură şi gaze la temperatură ridicată”. Potrivit legii pot produce şi prepara materii explozive doar agenţii economici care prin statutul de înfiinţare are ca obiect asemenea operaţiuni şi care au obţinut, în prealabil autorizaţia din partea autorităţii pentru protecţia mediului competente şi a inspectoratului de poliţie competent, şi dacă au fost înregistraţi la aceste autorităţi. 10. Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor. Creşterea numărului de reactori nucleari şi a puterii acestora necesită aplicarea unor măsuri de securitate pentru a evita eventualele accidente şi consecinţele lor nefaste. Prin poluare sau contaminare radioactivă, se înţelege prezenţa nedorită sau accidentală a materialelor radioactive, în interiorul sau la suprafaţa unor factori de mediu (cum sunt apa, aerul, alimentele ş.a.) sau în organisme vii, situaţie în care se depăşeşte conţinutul radioactiv natural al produsului respectiv. Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător: atmosfera prin exploziile nucleare experimentale şi chiar prin fenomene de natură meteorologică, apa poate fi poluată prin deşeurile industriei nucleare, solul şi subsolul

din vecinătatea exploatărilor miniere şi în locurile de depozitare a minereurilor radioactive. Sunt supuse contaminării nu numai componentele abiotice ci şi cele create prin activităţi umane: omul poate fi contaminat în mod direct datorită gazelor sau pulberilor în suspensie, aceasta se produce la nivelul pielii sau pe cale respiratorie, dar se mai poate produce indirect prin alimentaţie constând în contaminări digestive. Iradierea poate fi naturală – radiaţia casnică, radiaţii provenite din scoarţa terestră şi cele conţinute de organismele umane – şi iradiere artificială – iradiere medicală, profesională, în cazul personalului medical, al lucrătorilor din industria nucleară şi din cercetare. Reglementarea desfăşurării activităţii nucleare în România se face prin Legea 111/1996 care cuprinde un spectru larg de aplicare asupra activităţilor şi surselor de poluare. CURSUL VI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR Răspunderea juridică pentru prejudiciile cauzate mediului a cunoscut importante schimbări în planul reglementării prin modificările aduse legislatiei mediului stabilindu-se că: „răspunderea pentru prejudiciu are un caracter obiectiv, independent de culpă”. În cazul pluralităţii autorilor răspunderea este solidară. Aceasta înseamnă o abandonare a sistemului clasic al răspunderii civile stabilite prin art.998 şi urm.. din Codul Civil şi consacrarea a două principii de bază deopotrivă speciale şi complementare în materie de răspundere pentru prejudiciu: răspundere obiectivă independenţă de culpă şi răspundere solidară în cazul pluralităţii autorilor. Prin prejudiciu în sensul legii cadru se înţeleg – efecte cuantificabile în cost al daunelor, asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase. 1. Răspunderea civilă Conform O.U.G. nr. 195/2005, criteriul principal, determinant, îl reprezintă natura prejudiciului care are caracter obiectiv şi solidar. Ca atare ori de câte ori ne aflăm în prezenţa unui prejudiciu cauzat de poluare vor face aplicaţiunea celor două principii – al răspunderii obiective şi dacă este cazul al răspunderii solidare – derogatoare de la dreptul comun, urmând ca, în completarea lor să se aplice dreptul civil comun aplicabil în materie. Din definiţia dată prejudiciului, prin legea cadru, se poate observa că sunt supuse regimului special de răspundere două categorii de daune şi anume: „daune asupra sănătăţii oamenilor şi bunurilor” (prin poluarea mediului) şi „activităţii dăunătoare” (accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase). Prin poluarea mediului sunt afectate interese colective în mod direct „sănătatea oamenilor” dar şi indirect legea conferind „organizaţiilor nonguvernamentale drept la acţiune în justiţie în vederea conservării mediului, indiferent

cine a suferit prejudiciul”. Ca atare reparaţia nu poate fi asigurată corespunzător în condiţiile dreptului clasic, care presupune lezarea unor interese individuale, clar stabilite, dar unde cel care pretinde repararea va trebui să facă dovada culpei făptuitorului. Subiectul îndreptăţit la reparaţiune este în principal titularului mediului, adică statul în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicţie naţională. În dreptul intern poate fi o unitate administrativ teritorială, persoana fizică sau juridică publică, căreia i s-a produs un prejudiciu printr-o faptă ilicită, ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a factorilor de mediu. Victima va trebui să dovedească numai existenţa prejudiciului şi raportul de cauzabilitate între faptă şi pagubă, eliminându-se pentru aceasta obstacolul probei culpei, deosebit de dificilă în materie ecologică datorită investiţiilor pe care le presupune descoperirea şi identificarea sursei daunei. În majoritatea cazurilor, fapta nu este săvârşită cu intenţia de a aduce atingere factorilor de mediu, dar fiind o exercitare a drepturilor subiective în condiţii necorespunzătoare de diligenţă şi prudenţă, determină efectele negative asupra stării naturale a mediului, aceasta constituind în acelaşi timp o abatere de la cerinţele socialeconomice de ocrotire a unui obiectiv de interes major care atrage răspunderea persoanei vinovate. Referitor la răspunderea solidară în caz de pluralitate de autori, trebuie remarcată noutatea reglementării care rezidă în introducerea unui alt caz de solidaritate pasivă în materie de obligaţii, deosebit de el, stabilit prin art. 1003 din Codul Civil. În sensul noii reglementări, în cazul prejudiciului cauzat prin poluare coautorii răspund indiferent de culpă, în mod solitar, obiectiv. Executarea obligaţiei de către unul dintre coautori pune capăt solidarităţii şi răspunderii obiective a coautorilor. Tot pentru protejarea subiectelor victime (adică cele îndreptăţite la reparaţie) a titularilor mediului, reglementarea interna a instituit, aşa cum am mai menţionat asigurare obligatorie pentru daune „în cazul activităţilor generatoare de risc major” . Dreptul la acţiunea civilă în domeniul protecţiei mediului înconjurător revine: oricărei persoane fizice în temeiul dreptului fundamental la un mediu sănătos şi al dreptului de a obţine repararea prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite de nerespectare a normelor de protecţie a factorilor de mediu. Evitarea poate avea loc în mod individual sau calitativ; Statului, în calitate de titular al mediului aflat sub jurisdicţia naţională. Unităţile administrative teritoriale cărora li s-au produs prejudicii prin poluarea mediului; Ministerului Public, întrucât protecţia mediului este obiectiv de interes public major Organizaţiile nonguvernamentale, au dreptul la acţiune în justiţie în vederea conservării mediului indiferent cine a suferit prejudiciu 2. Răspunderea penală în dreptul mediului înconjurător.

În cadrul implicării legii penale în protejarea mediului, pentru a se obţine rezultatele dorite în ceea ce priveşte atât prevenţia generală, cât şi pe cea specială, se impune crearea unor definiţii clare a comportamentelor periculoase din punct de vedere social. În prezent nu există o reglementare unitară a infracţiunilor cu privire la mediul înconjurător, acestea fiind răspândite în mai multe acte normative între care enumerăm: O.U.G. nr. 195/2005, Codul Silvic aprobat prin Legea nr. 26/1996 (Titlul 4, art.95-103), Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului (Capitolul V, art.33-39), Legea apelor nr. 107/1996, Legea nr. 111/1996, privind activităţile nucleare, Codul penal şi altele. În caz de concurs de legi penale, în timp se aplică legea mai favorabilă învinuitului. Dacă o faptă din domeniul mediului întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni din Codul penal şi ale unei infracţiuni din Codul penal şi ale unei infracţiuni din Legea specială, se aplică dispoziţiile acesteia din urmă, fără a aplica regula concursului de legi în timp; dacă o faptă constituie o infracţiune din cuprinsul unei legi sectoriale se vor aplica prevederile acestei legi chiar dacă fapta nu este incriminată prin dispoziţiile Codului penal sau ale legii cadru potrivit principiului că o lege generală nu poate abroga decât expres o lege specială. Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecţia mediului se înscrie în principiile răspunderii infracţionale, specificul ei fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege şi a cărei atingere este adusă prin abaterea săvârşită cu vinovăţie. Pentru a se angaja răspunderea penală, abaterea trebuie să aibă grad sporit de pericol social, să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor societăţii în domeniul ocrotirii mediului , ori să ameninţe viaţa sau sănătatea oamenilor. Aşadar, infracţiunile de mediu se pot defini ca fiind acele fapte socialmente periculoase, prin săvârşirea cărora se pun în pericol relaţiile sociale a căror ocrotire asigură apărarea factorilor de mediu naturali sau artificiali, atingeri care se concretizează prin: pagube aduse persoanelor fizice şi juridice, care le administrează, periclitarea sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor sau producerea unor pagube economice naţionale. Elementele constitutive ale infracţiunilor de mediu respectă întru totul regulile stabilite de teoria generală a dreptului penal: • Subiecţii infracţiunilor de mediu pot fi: activi persoane fizice care îndeplinesc condiţiile generale de responsabilitate penală şi care îşi desfăşoară activitatea în domeniu, ce pot periclita calitatea factorilor de mediu; activi calificaţi atunci când agenţii infractori au avut anumite calităţi privind protecţia mediului – obligaţii ecologice de îndeplinit şi pe care le-au încălcat. Latura subiectivă a infracţiunii de mediu. Faptele de mediu sunt atât comisive cât şi omisive şi în consecinţă, formele de vinovăţie care se găsesc în latura lor subiectivă nu pot fi decât intenţia şi culpa sub toate modalităţile lor. Latura obiectivă a infracţiunilor de mediu constă într-o acţiune sau inacţiune prin care se încalcă anumite dispoziţii legale create pentru a garanta menţinerea unei calităţi corespunzătoare a

mediului, în vederea dezvoltării durabile şi respectarea dreptului fundamental al individului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic. Obiectul infracţiunilor de mediu. În cazul infracţiunilor de mediu care prezintă un caracter complex vom putea evoca o gamă largă de valori sociale de naturi diferite şi anume: viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, patrimoniul persoanelor fizice şi juridice. 3. Răspunderea contravenţională în domeniul protecţiei mediului. Răspunderea contravenţională este cel mai răspândit procedeu de prevenire şi combatere a faptelor de poluare a mediului înconjurător. Această formă de răspundere poate fi antrenată ori de câte ori persoanele fizice sau juridice care desfăşoară activităţi contrare dispoziţiilor cuprinse în normele care asigură protecţia mediului natural şi artificial. Forma răspunderii o constituie amenda bănească aplicată de agenţii constatatori prevăzute de legile speciale, în limitele prevăzute de acestea. La fel şi în situaţia infracţiunilor, contravenţiile, la regimul protecţiei mediului sunt cuprinse atât în legeislatia privind protecţia mediului, dar şi în toate legile speciale evocate de noi în cuprinsul lucrării. Legea cadru care reglementează procedura de constatare a contravenţiilor este Ordonanţa nr. 2 aprobată prin Legea nr. 180 din 11.04.2002, publicată în monitorul oficial al României nr. 268 din 22.04.2002. Calea de atac împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei este plângerea adresată judecătoriei în a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în termenul prevăzut de art. 31 din ordonanţă, plângere care suspendă executarea până la judecarea acesteia.