Amar Kavita (poeziile Mele)

Umil pribeag Umil pribeag pe-a vieţii cale Înfrunţi furtunile deşarte, Ţi-e dăruit şi râs şi jale, E pacea ta mult prea departe. Însingurat pe la apus de soare Te-nchini printre ruini cernite, Priveşti spre munţi şi caţi spre mare Şi spre-un mănunchi de flori strivite. Tu neostenit rătăcitor Pe drumul iubirii şi-al durerii Devii-nţeleptul spectator Plecat spre văile tăcerii. În urma ta salcia va plânge, La umbra ei des ai visat, Inima ei doar se va frânge Ştiindu-te pe veci plecat! ********** Călător Pribeag sunt prin pustiul vieţii. Caut sensul existenţei mele, În norii grei, în fumul ceţei, În umbre negre – n colb de stele. Sunt stropul verde-ivit din valuri, O lacrimă în larg de mare, Mult prea departe sunt de maluri, Mă pierd în nesfârşita zare. Un pelerin sunt eu prin noapte Ce-un suflet să găsească speră; Printre ale tăcerii şoapte Tu rămâi vis, rămâi himeră.

O, tu iubire inexistentă Ce mă cufunzi în amăgire, De ce nu sunt indiferentă La-a inimii plăsmuire? Sunt corăbierul prin furtună, În barca mea-i o grea povară, Când fulgerele se adună Mica mea barcă va să piară. ********** Karma Printre ale tăcerii şoapte Se strecoară spre abisuri Un pelerin în neagra noapte Ce-i înlănţuit de visuri. Îl poartă calea spre himere, Iar umbre dese, fum şi ceaţă Îi dăruie numai durere; Doar lacrimi curg peste-a sa faţă. În van îşi caută a sa iubire Căci strigătul îi este mut, E totul numai amăgire Iar sufletul îi e pierdut. Ce karmă rea din alte sfere Să pribegească i-a menit? Cu ce păcat în alte ere Faţă de cine a greşit? Dar el păşeşte mai departe Şi în neant se va topi, De astă lume îl desparte Doar o iluzie: a iubi. **********

Şi timp se scurge, timpul trece, Doar eu rămân eterna stâncă Uitată în neantul rece, În singurătatea - adâncă. 1

Credinţă Zeii? Mi-s neprieteni zeii Căci cei ce pe toţi zeii s-au jurat M-au înşelat. Stăpânul? Nu mă-nspăimântă astă fiară Căci dat îi e şi ei să piară. Să mă plec? Nu pot, căci dreaptă sunt Şi nu mă târăsc precum viermii pe pământ, Iar fiinţa mea în două s-o împart E josnicie şi-i deşart. Sau lupta? La ce mi-ar ajuta Să-nving pe altcineva? Oare nu-i pe –acest pământ Viaţa lucrul cel mai sfânt? Ură, invidie, răzbunare, Inimi seci, cuvinte-amare, Nu le-ating, nu mă rănesc, Pe calea lor nicicând păşesc. Biciul? Ah, pe-acesta l-am lăsat Într-un codru-adânc uitat; Spre iubire de-aş putea Astă lume-aş îndrepta. ********** Laudă poeziei Poezia e ofrandă pe altarul unui zeu, Este credinţa pură a sufletului meu, Poezia e ambrozia, e nectarul din pocal, Este spuma albă de pe creasta unui val. Poezia e omătul şi e cerul cel senin Este chipul sacru, căruia tulburat mănchin; Poezia e-o petală de lotus sau liliac, Este salcia care plânge pe margine de lac. Poezia e copilul la răsărit de soare Ce gingaş şi suav îţi dăruieşte-o floare, Poezia e bunica privind către apus, Poezia-i amintirea a celor ce s-au dus.

.................................

Proorocire Tu vedea-vei negre umbre Ce în cale îţi vor sta, Auzi-vei vorbe sumbre, Zeii te-or ameninţa. Tu păşeşte mai departe Nu te teme de urgii, Nu privi hidoasa moarte, Tu salvat pururi vei fi. Căci ţi-e inima altarul Ridicat doar din iubire, Ţi-e sădit în suflet harul Să împaci întreaga fire. De s-ar revărsa oceanul Şi toţi munţii s-ar topi, Tu vei regăsi limanul, Sufletul nu va pieri. De va fi arsă pădurea, Scrum şi pulbere în cale, Iar duşmanii de aiurea Hărăzi-vor chin şi jale, Nu-ţi pleca fruntea semeaţă Şi nu-ţi coborî privirea; Crede-n zori şi crede-n viaţă, Ţi-e menită izbăvirea! *********** Fântâna de dureri În fântâna de dureri a lumii Am privit în zori, Picura pe chipul alb al lunii Lacrima din flori. Într-a durerilor fântână eu Privit-am la amiază, Îngemănaţi un demon şi un zeu Stăteau de pază. 2

Într-a lumii fântână de dureri Privesc şi în amurg, Dintr-un noian de stele, ochi de cer Grele lacrimi curg. ************* Cuvinte simple Eu nu scriu o poezie elevată, Nu cunosc meşteşugul subtilelor rigori, Nu compun o elegie fără pată, Eu cânt pentru-ale lumii trecătoare flori. Nu voi să-mi dăiuniască versul un mileniu, Eu cânt pentru această zbuciumată clipă, Cânt doar amarul şi cleştarul cuprinsentr-un deceniu, E versul pentru mine-o aurită-aripă. În călimara mea nu-i strop de ură sau venin, Iar pana-mi est un mănunchi de raze, Înmoi condeiul în lacrima din zori a unui crin Şi îmi întorc privirea către celeste oaze. Eu nu pot să cânt despre minciuni deşarte, Nu pot să elogiez ai lumii falşi eroi, De răzbunare mi-este inima departe, Nu mă-nspăimântă ziua de apoi. …………………

Ultimul şuvoi De-ar fi de aur, colivia Este durerea-acestei lumi, Aţi ferecat doar ciocârlia, Păcatul l-aţi lăsat în drum. Iar din adânca sihlă deasă Pândesc ai nopţii ochi agili, Sunt acei goi şi fără casă, Cei duri, sălbatici şi umili.

Şi prin palate de ivoriu Domnesc ai lumii strâmb aleşi, Cuprinşi de un dispreţ notoriu, Ei nu sunt fiinţe omeneşti. Dar iată-i prăbuşiţi în humă, Ai lumii laşi şi falşi eroi, E cerul negru, rece-i şi tună; Moartea-i al vieţii ultim şuvoi. ************* Poet al durerii Eu sunt un poet al durerii, Cânt despre lacrimi de jale şi dor, Cânt râul din valea tăcerii Si despre sufletul trist, temător. Eu sunt un poet al luminii, Cânt despre roua ce picură-n zori, Mă-nfioară cu parfumul lor crinii, Cânt pasărea-avântată în zbor. Sunt stânca ivită din valuri, Pustnicul lumii-s, surâs şi suspin, Cat înspre abruptele maluri, Înspre adâncul etern şi senin.

Pastel de vară Mă plimb în amurg de vară Prin îngustele alei, Ce tăcere mă-nconjoară Scăldată-n parfum de tei. Pe sub crengile de aur Odihnesc o clipă eu, Redescopăr un tezaur Tăinuit de vreun zeu. Ridic mâna înspre stele Să culeg un crin din cer, Să-l adaug colecţiei mele 3

De iubiri şi de dureri. Iar din soarele ce apune Aud şoapta unui vis, Îmi întorc chipul spre lume Şi îi dărui un surâs.

Iată, scursu-s-a clepsidra, Pieri clipa ca un fum, Mă pândeşte iarăşi hidra Îndoielilor în drum. *************

Se revarsă curcubee Din adâncul cel senin, Numai eu pe o alee Necuprinsului mă-nchin. Şi nu cer averi deşarte, Cer puterea de-a iubi Ca acum şi mai departe Ai Pământului copii. ************* Roata vieţii Ah, întoarce roata vieţii, Pentru-o clipă doar, aş vrea, Şi destramă vălul ceţei Să-mi revăd bunica iar. Să cutreier prin grădina Cu zorele şi minuni, Să mă scald iar în lumina Începutului de lumi. Pe sub crengile de aur Ale teiului –nflorit Plăsmuit-a vechiul faur Al copilăriei mit. Nu ştiam ce-i lăcomia, Ce e josnic şi amar, Mă vrăjea doar poezia, Inima-mi era altar. Am crezut că-mi va fi calea Nesfârşit fluviu în cer Şi nicicând n-oi trece valea De tristeţi şi de dureri.

Sublimă, Poezia Cum? Afirmi că poezia e lipsită de putere, Că nu poate insufla har divin, blândă iubire, Că ea nu hrăneşte-un suflet, că ea nu e o avere, Că nu poate fi stăpână înţeleaptă peste fire? Cum? Afirmi că poezia nu poate clădi imperii, Că nu poate cuceri, strălucind, întreaga lume, Că nu poate înălţa truditorul din mizerii Şi că nu îşi făureşte prin cuvintele-i renume? Cum? Afirmi că poezia nu e stânca-n larg de mare, Că nu-i piscul singuratic înălţând fruntea spre cer, Că nu este ciocârlia avântată către soare, Că nu poate să-ţi aline orişice fel de dureri? Cum? Afirmi că poezia nu-i altarul omenirii Şi ofrandele aduse nu sunt ale noastre inimi, Că s-afundă în tenebre şi în ceaţa amăgirii, Că ea rătăceşte-n spaţiu şi nu o urmează nimeni?

4

Cum? Afirmi că poezia nu ce cea dintâi-nchinare, Că nu-i rugă şi căinţă către necuprinşii zei, Că nu-i linişte adâncă, că nu este şi rumoare, Că nu-i floare-albă de lotus şi că nu-i parfum de tei? Cum poţi tu pribeag ciudat Să te îndoieşti de ea, Oare nu este păcat Să-ţi renegi inima ta?

Şi să picur din nectarul Ce-i nemuritor şi sfânt. Dăruieşte-mi neagră noapte Pentru-o clipă tot abisul, Să culeg divine şoapte Până nu se trece visul. Ca în clipa cea din urmă Eu să dărui o lumină Celui ce, rămas în umbră, Întunericului se-nchină. ************* Poetului

************* Dăruieşte-mi noapte Dăruieşte-mi noapte-adâncă Somnul greu şi fără vise, Tu prefă-mă într-o stâncă Pe-ale mării văi întinse. Ca să uit de-a lumii ură, De catranul răspândit Printre oameni de furtună, Şi de omul obidit. Ca să uit de umilinţa Ce apasă greu argaţii, Ca să uit de suferinţa Ce înlănţuie săracii. Dăruieşte-mi o frântură Din lumina unei stele, Şi o lacrimă mai pură Decât raza unei perle. Ca să pot prinos aduce Necuprinselor mistere, Să rostesc vorba cea dulce, Să alin orice durere. Ca să pot cânta cleştarul Ce-oglindeşte-acest pământ

Îmi pari Sfinxul ars de veacuri, Încremenit de-a lumii ură, Doar privirea ta cea mută Omului iubire jură. Prin deşertul unei clipe Tu presari perle şi jad, Căci divină ţi-e rostirea Şi robiţi dusmanii-ţi cad. Tu privit-ai în potirul Cosmicelor străluciri, Peste mantia-ţi de lumină Freamătă mii năluciri. Ai păşit peste oceanul De credinţă şi durere Şi ţi-ai făurit din milă Doar a Raiului avere. O! Tu Sfinx măreţ şi sobru Nu-ţi trăda nicicând menirea, Căci sunt mulţi cei ce adastă Să-ţi primească mântuirea. Tu nu poţi să îţi frângi lanţul Ce te leagă de Pământ, E sublim acest calvar, Sau amar, sau trist, dar sfânt. 5

Precum piscul singuratic Ce se-ncumetă din valuri, Tu stai pavăză inimii Şi-o cârmeşte înspre maluri. Când clepsidra se va scurge Şi când Ra va adormi, Dăinui-va printre astre Doar o vorbă: a iubi. ************* Te-ai născut poet Tu te-ai născut poet iubind Nemărginirile celeste, Iar ochii tăi privesc tânjind Spre ‘nalte, neumblate creste. Cât de grozav e al tău chin Când sufletul ţi-l frângi în două, Când sorbi pocalul cu venin Şi când culegi perle de rouă. Tu, când te-nchini în zori de zi, În şoapta ta respiră iarba, Iar în amurg de vei grăi Se va opri o clipă zarva. Îmi pari o stâncă, un coral; În glasul tău vuieşte marea, Dar un perfid acord final Însângerează toată zarea. Ce zeu suprem ţi-a hărăzit Talent şi milă şi putere? Ce demon mi te-a-nlănţuit, Ţi-a preschimbat vorba-n himere? Ţi-ai făurit din flori de tei Un mic palat inimii tale, A nins mai ieri cu stânjenei, Azi negri spini îţi curg în cale.

Şi tu mai speri într-o Înviere, Pe-un vechi altar te văd cerând A lumii pace în tăcere. Călătorie spaţială M-am întrebat adeseori Ce duh divin îmi dăruie har Să aştern raze şi culori Peste-al lumii greu calvar. Şi-am purces prin lumi astrale Adâncite-n Calea Lactee, Mă-ntâmpinau cu flaut, chimvale Ale lui Chronos vechi muzee. Într-un naos argintat Cânta muzică de orgă, Alături pe un jalnic pat Privea un păcătos cu morgă. M-am îndreptat spre alte sfere Cu efluvii de santal; Iată la răscruci de ere Un altar monumental; Peste mantia purpurie Se smereşte-n raze vii O corolă ivorie De spini – drepte mărturii. Am golit cupa iubirii Ce mi-o-ntinse vreun zeu Şi pocalul amăgirii Ridicat de vreun ateu. Pe cărările celeste N-am găsit al meu răspuns Şi mă-ntorc spre văi terestre Să-mi caut sufletul ascuns. Se aşterne deasă ceaţă Ce învăluie destine, Se strecoară-acum prin viaţă Omul cu mişcări feline.

Dar drept e să trăieşti sperând 6

Iar în colb de Piramide Spulberat îi este visul Celui ce argat umil e, Inima îi e abisul. Prin deşert şi peste munţi Tot răsună glas de armă, S-au stricat atâtea nunţi Iară templul e cazarmă. Vai! Pământul de răzbună Zvârcolindu-se năprasnic, Sumbre vuiete răsună, Fiece vorbă naşte-un praznic. Toţi tâlharii ameninţă Născocesc urgii grozave, Vulcanului de nici o fiinţă Nu-i pasă – aruncă lave. Prin mlaştinile neumblate Se târăsc mulţi, renegaţii Şi cu capete plecate Cerşesc pâinea mereu alţii. Prin palate de ivoriu Domnesc strâmb acei aleşi, Ce-n dispreţul lor notoriu Nu sunt fiinţe omeneşti. Doar copilul ce zâmbeşte Pur, suav, neprihănit E făclia ce luceşte Maiestoasă peste zenit. Desluşii misterul sfânt, Cine-i cel ce-mi dăruie har Este duhul ăstui Pământ Şi-al omului vechi amar. ************* Rugă la poarta lumii La poarta lumii un martor trist Imploră zei cu chip de stană,

Iar ochii plânşi de ametist Ascund a inimii lui rană. E-un înger alb, neprihănit Prins în capcana dintre ere, E-un suflet pur dar prăbuşit Într-amăgirii grea tăcere. El ruga lui pe vechi altare De ambră şi santal şi-o plânge, Iar ochii-i sunt pustii ogoare, Din ei ţâşnesc fântâni de sânge. E-un prunc, bătrân sau e-un argat, Oricum strivit de neputinţă Şi-i supremul vinovat Mânat la posturi şi căinţă. Nu-i tulburaţi fugara tihnă, Nicicând blesteme de rugină Nu cerneţi peste-a sa odihnă, Doar crinii albi în ploaie fină. ************* Marea Chemarea ta salină mă-ndeamnă înspre larg, Spre creste de coral şi stânci lucind în zori, S-ascult adâncul vuiet de valuri ce se sparg Şi să mă prind în hora pribegilor de nori. Când purpuriu s-aprinde al vieţii mele martor. Eternul disc de aur ce-ngăduie să fiu, Eu voi pluti agale către străine porturi, E vraja ta profundă şi tainică, eu ştiu. În razele amiezii te-nvălui în argint, Un pescăruş ca neaua e călăuza mea; Se cern fugare stele pe-ntinsul tău sclipind 7

Şi vântul îmi aduce un clinchet de dairea. Un curcubeu magnific devii în fiece amurg Când te uneşti cu cerul în dulcea ta visare, Iar din neantul negru noian de flori se scurg Peste uitate valuri, ce murmură în zare. Ah! Nemiloasă uneori Când ne răpeşti furi Şi-n greaua ta trecător, Ca după-o clipă juri.

mare, ce crudă-eşti speranţe şi sufletele mânie cufunzi ce-i iară credinţă să îmi

Prin munţii neumblaţi a-ncremenit suflarea-n ger Iar codrii seculari vigoarea-şi mai semeţesc În încleştarea grea cu-ale stihiilor puteri; E crivăţul ce şuieră şi crengile trosnesc. E-un anotimp prea aspru, dar e şi mult prea darnic Uriaşă îmbinare de viaţă şi de moarte, O rece-imensitate ce ne-nconjoarăamarnic, Speranţă ce-i menită ‘nainte să ne poarte. ************* Binecuvântare

Îţi voi păstra doar chipul senin, îmbietor, Această nestemată purta-o-voi oricând, Parfumul tău de alge, de scoici preţios odor, Eşti dor de-imensitate, misterul tău îl cânt. ************* Tablou de iarnă S-a primenit văzduhul cu dalbe flori de gheaţă Ce au aprins scântei, lucind într-un amurg Şi-mi pare-ntreaga fire o operă măreaţă Născută din penelul unui sublim demiurg.

O, chipuri crunte, cernite, livide Ce sunteţi feroce, umile, timide, Priviţi într-ale sufletelor voastre oglinzi, Găsiţi oare dorul de viaţă stins? Culegeţi o rază din soarele veşnic Ş-aprindeţi cu ea-al sufletului sfeşnic, Culegeţi cleştarul din cupa unui crin Şi vă-ntoarceţi privirea spre-adâncul senin. Iar pocalul cu ambrozie iubire, nectar Fie al lumii preasfântul altar; Tot fluviul de astre fie-vă calea, Nicicând să nu vă chinuie cu colţii ei jalea. *************

Ascunse-ntr-o viroagă, troiene împietrite, Din inima lor rece eternele tăceri Revarsă puritate şi dor de stalactite Şi mântuiesc o lume de chin şi de dureri.

Pastel de iarnă Pe sub cetine bătrâne Se strecoară-al iernii fior, Fluierele pe la stâne 8

Tot doinesc de-al verii dor. Străjuiesc înzăpezite ‘Nalte piscuri pân’ la cer Iar în ceaţă-nvăluite Văile s-afundă-n ger. E-o poemă diafană, Argintată-ivită-n zori Ce s-aşterne ca-o năframă, Odihnind ce-i trecător. Printre stânci troiene grele Strălucesc în raze vii, Şi se prind în hotă iele Dalbe, pure, aurii. În eternă împăcare Pare codru-ncremenit, Ne trimite-o salutare Luna ce a răsărit. Doar tăcerea şerpuieşte Printre dealuri, peste lunci, Numai vântul se smereşte Înălţând rafale lungi. ** ********* Soarele De ce te-ascunzi tu astru-al vieţii mele, De ce-ntr-al norilor căuş dispari, De ce aidoma unui joc de iele Mă-nşeli ca-apoi mirific să apari? Căci lunecarea ta peste zenit Cuprinde-atâta tihnă şi dulceaţă, În lumina ta mă voi fi smerit Oricând vei răsări măreţ din ceaţă. Tu domn al începutului de lumi De-o veşnicie dărui doar iubire, Tu purpuriu te-nalţi spre culmi Şi-ţi cerni nectarul peste întreaga fire.

Iar raza ta, un licăr veşnic viu, Aşterne-un curcubeu pe fiece floare; Sub semnul tău nu e nicicând pustiu, Doar când adormi, amurgul tău mă doare. De ce sălaşul îţi e acum cernit Şi tulburat ochiul măiastru? De ce un văl de nori te-a-nlănţuit, De ce te-ascunzi al vieţii mele astru? *************

Anotimpuri În zi de primăvară, când zorii înfloresc Miresme verzi sub gheaţă sfioase se ivesc, S-aprind boboci pe lujeri, văzduhul tot răsună De triluri dulci, suave, iar stoluri se adună. Eternă ilustrată cu pescăruşi în zbor Cu un deşert albastru şi-un suflet călător, În razele amiezii răsfrântu-s-au iubiri, Iar în amurg de vară mă-nfioară amintiri. Şi toamna aurie, cu rodul pârguit, Cu foşnetul de-aramă pe mine m-a vrăjit, Se-nlănţuie pe dealuri mărgele verzi de jad, Iar la o cotitură pierdute frunze cad. Într-un peisaj de iarnă, la ore prea târzii Când crivăţul greu geme şi străzile-s pustii, Când din adânc de nori scoboară, albi, nămeţii, Rugă înalţ, Doamne, spre pomenirea vieţii. 9

Căci libertatea-i sfântul nostru nume; Noi ne-nchinăm spre zori, nicicând către apus. Stâncă Utopie Tu eşti val, iar eu mi-s stâncă, Din genunea adâncă Înălţatu-ţi-ai dorinţă. Juruitu-mi-ai credinţă, Risipitu-ţi-ai putere, Prefăcutu-te-ai-n tăcere. Fost-ai val, rămas-am stâncă, În genunea-adâncă Valuri mii s-agită încă. *************

Atee Într-ale zeilor umbre efemere Clăditu-s-a mereu un monument de fum, Iată, minciuni fatale şi himere Ce ne mai chinuie amarnic şi acum. Noi nu suntem divine emanaţii Ivite dintr-o toană de bătrân copil, Nu suntem doar umilele creaţii Ce înfloresc la un cuvânt subtil. Nu suntem nici figuri cu chip de stană, Sau măşti de ceară ce se semeţesc trufaş; Ne doare-a noastră şi a lumii rană, Plângem străbunii şi visăm pentru urmaşi. Noi nu voim pocalul amăgirii În orice clipă să-l golim, chiar de-i de dar, Nu credem în legenda nemuririi A tot ce-i josnic, putred şi lipsit de har. A noastră trecere prin astă lume Nu e în van, nici nu-i un ordin dat de sus,

Chip de ceaţă, chip de vis, Pentru-o clipă m-ai vrăjit, Tu dispari iar în abis, Eu mă-ntorc în infinit. Ştiu că eşti o plăsmuire, Stărui-vei în tăceri; Tu te-ntorci către iubire, Eu mă-ntorc spre nicăieri. Strop de rouă dintr-un crin, Inima-mi ai-nlănţuit, Sufletul îţi este plin, Sufletu-mi e chinuit. Soare e-ntr-a ta privire, Ochii-mi sunt adânc ocean, Viaţa-ţi este împlinire, Viaţa-mi trece azi în van. ************* Aş vrea Aş vrea să fiu norul care se preface în ploaie Pentru a-ţi răcori fruntea încinsă de arşiţa verii, Aş vrea să fiu o lacrimă ce-ţi picură din ochi Şi se preface în picătură de rouă pe firul ierbii, Aş vrea să fiu raza de soare ce-ţi scaldă ochii în fiece dimineaţă, Dar nu sunt decât locuitorul stâncii Din oceanul de dincolo de spaţiu şi timp; Sunt doar lumânarea ce arde mocnit În ungherul casei, aşteptând să se stingă, 10

Sunt doar călătorul pe calea de niciunde spre nicăieri, Sunt doar o vietate prinsă în cochilia imensităţii.

Pe Gange lotuşi mai veghează Yoghini intraţi în nemurire,

De-aş fi De-aş fi săgeată de foc, sfărâmând munţii, Aş străpunge platoşa grea a indiferenţei tale, Aş aprinde rugul iubirii în inima ta Şi l-aş stinge cu ploaie de rouă. Dar rugul aprins e sufletul meu Străpuns de săgeata de foc a ochilor tăi; Inima-mi în oceanul de rouă de-aş cufunda Şi n-aş stinge văpaia dorului tău. ************* Iar roata vieţii îşi urmează Menirea ei întru iubire. Stampă indiană În templul vechi cu marmori sparte Lucesc statuile hinduse, Cu ochii vii privesc departe Peste mileniile apuse. În zori de zi, la ceas de seară Răsună murmur de-nchinare, Brahmani bătrâni s-adună iară Şi-nalţă imnuri către soare. Veşmântul lor albit de veacuri E-un semn divin de puritate, Ei mai descântă şi aduc leacuri, Dar Karma e fatalitate. “Opreşte, Indra, a ta mânie, Tu nu mai slobozi furtună, Struneşte-ţi fulgerele-o mie Şi le preschimbă-ntr-o cunună!”

*************

Din lumina ta Din lumina ta dăruie lumină Celor ce-ntunericului se-nchină, La spaţiu – timp nu te gândi, Căci loc şi vreme tot vor fi Şi nu-i pierdută clipa-n care Tu te închini şi ceri iertare, Nici nu-i pierdută clipa când Durerea lumii-o porţi în gând; Nicicând nu este de prisos Înaltului de-aduci prinos, Dar e pierdută clipa oricând Iubirea o alungi în vânt; De sufletul îţi este piatră Să te trezeşti degrabă, cată. Fiara Ştiu o fiară slobozită tot pândindu-ne furiş Cu privirea ei ursuză, căutându-ne pieziş; De vorbim, în vorba noastră sentrupează colţii ei, Mai feroci ca cei de tigru, decât colţii cei de lei. De privim în ochi un semen, iată chipul cel hidos Cu duhoarea lui de Gheenă şi cu muget fioros, De întindem noi o mână, iată-n palma noastră gheara 11

Ce-i dovada că pe oameni îi dezbină pururi fiara.

Din vechi timpuri astă fiară vă trudiţi să o stârpiţi.

Ne rânjeşte-n faţă ura, ne învăluie minciuni, Ne-nchinăm cu laşitate sângeroşilor tribuni Ce conduc, acum şi-n veacuri, pe nemernici şi mişei, Iată fiara preamărită, preamăriţi sunt colţii ei.

Umbra ei, înaltă, neagră, se lăţeşte peste lume Căci în fiecare clipă-şi schimbă blestematul nume. Fiara-i jugul, sărăcia, este orişice ocară, E prostia, gelozia, criminalul ce omoară,

Dacă preoţii se roagă, suspinând pe vreun altar, Cerşind pronia cerească, implorând divinul har, Le e limba despicată, ca la şarpele cel rău, Ca la vipere-otrăvite, ce n-au nici un Dumnezeu. Şi cătându-le în inimi, te-nfioară-al lor cuvânt; Iată fiara-afurisită, ce nu are nimic sfânt. De pornim pe-un drum străin, temători ori cu nădejde, Noi călcăm pe urma fiarei, ce-ameninţă cu primejdie. De voim a şterge vrajba, iată, fiara iese-n cale Potopind o lume-ntreagă cu amar, cu chin şi jale, Iar de crezi că vei scăpa, ascunzândute-n grădini, Află, fiara ţi-e pe urmă şi te-neacă în venin. Tu de vrei să-i pui zăbală şi s-o fereci într-o cuşcă Te fereşte de-astă fiară, că-i vicleană şi te muşcă De i-aţi prins în laţ grumazul, oameni, nu fiţi fericiţi,

Este cel ce oşti conduce şi supune alţi vecini, Cel ce smulge pruncii mamei, cel ce lasă-n urmă spini; Fiara e vampirul lumii, o dihanie feroce Ce-amăgeşte pe oricine îi ascultă sumbra voce. Fiara e supremul blestem ce căzu peacest pământ, Este suflu-apocaliptic peste toate câte sunt; De voiţi o izbăvire de-astă fiară, de nevoi, Alungaţi pe cei netrebnici, pe nebuni şi falşi eroi. Inutile trebuinţe izgoniţi voi din simţire Şi aşterneţi peste viaţă văl de rouă şi iubire; Dar hrisoavele-nvechite proorocesc acum şi-n veacuri C-astei fiare îndrăcite nu-i găsim prea lesne leacuri. Eu vă spun, în prag de ere, sfâşiaţi giulgiul aşternut Peste chipul vostru palid, peste sufletul pierdut; Eu vă spun, cu săbii-ncinse, sfârtecaţi perfida fiară, Soarta-i e pecetluită, vine vremea ca să piară. ************* 12

Şi lacrimi curg Şi lacrimi curg pe chipul lunii La ceas de seară-n zori de zi, Căci lacomi sunt şi prea cruzi unii, Pe-ogorul lor sădesc urgii. Şi demoni cresc în fiece clipă, Iar îngeri cad neprihăniţi, Doar zeii falşi, numiţi în pripă, Sunt adulaţi şi sunt slăviţi. Şi hrana lor e-al vostru sânge, Căci pruncii voştri tot mai pier Şi mame încă vor mai plânge, Certate fiind cu foc şi fier. N-aţi înţeles din vremi trecute Să smulgeţi ghimpii dintre flori, Ca stalactitele tăcute Plângeţi încet, chinuitor. Mereu şacalii vă înconjoară Stârnind mânie şi venin, Iar inima va să vă doară Când robi veţi fi celor haini. Dar peste ochi un văl de ceaţă S-a aşternut şi v-a orbit, Voi vă minţiţi c-această viaţă-i Pentru-n păcat vechi şi neplătit. Şi lacrimi curg pe chipul lunii Când vântul şuieră prelung, Pe-un drum pustiu s-avântă unii Şi prea mulţi cad, puţini ajung. *************

O, tu lume O, tu lume prea grăbită, Negru este al tău spini, Creşte-n omul cel hain Şi te-mpinge în ispită. Grabă ai să semeni moarte, Grabnic fi-va-al tău sfârşit,

Un copil neprihănit Va povara ta s-o poarte. Oare numai din neştiinţă Rătăceşti prin cel abis, Prin fantasmele din vis Şi nicicând nu simţi căinţă? Poţi uita a’ vremii fapte Ce-au strivit atâtea vieţi Şi atâtea dimineţi Preschimbatu-le-au în noapte? Jalea nu o mai ţii minte Ce-nsoţeşte un război, Pe martiri şi pe eroi, Ruga lor cea mai fierbinte? Sau din lăcomie multă Ţi-este sabia unic zeu, Ei i te închini mereu, Măgulită, te ascultă? Crezi că vei purta cu tine Vreo coroană, vreun pământ? Doar al iernii aspru vânt Te-o acoperi mai bine. ************* Patronii (o parodie) Patroni au fost, patroni sunt încă Şi-or fi cât neamul omenesc, În verbul lor, hazna adâncă, A lumii crezuri putrezesc. Ei amăgesc o naţie-ntreagă Că de nevoi ne-or mântui, Dar îşi consumă a lor vlagă La chefuri scumpe, zi de zi. E un pustiu a lor rostire Iar ochii scapără scântei, Prea şubredă e-a lor rostire, Prea falşi par astăzi unii zei. Şi când curg valuri de şampanie, 13

Când sângele le e aprins, Pornesc o aprigă campanie Cu săbii de venin încins. C-ai rătăcit prin mahalale Gândeşti în clipa când i-auzi, Par fanarioţi, ori par paşale Şi par haini şi snobi şi cruzi. Mai poţi să crezi în poezie, În îngeri puri, neprihăniţi, Vai! Totul este utopie, Căci toţi sunt doar argaţi năimiţi. În van, patroni, e truda voastră, În van voiţi a ne minţi Voi n-ascultaţi de ruga noastră, Vă semeţiţi şi veţi pieri. Iar vălul morţii, sumbru, rece, Se va aşterne peste voi, Şi vreme vine, vreme trece Peste ai ţării falşi eroi. Patroni au fost, patroni sunt iară Şi-or fi şi-n anul două mii, Dar jale-i-n inimi, jale-n ţară, Căci pe la porţi cerşesc copii. În van Din buze de te rogi Şi zilnic de posteşti, Un ban printre milogi Trufaş de risipeşti, Ură de porţi în gând, Pe chip de porţi mânie, De nu ai nimic sfânt, De-i totul datorie, E lauda ta în van Şi vorbele-ţi deşarte, De Biblie sau Coran, De zei eşti prea departe.

********

Eu caut Sunt un pribeag către niciunde Şi caut pe drumul acesta lung La-al vieţii mele sens să-ajung. Prin spaţiu-timp sunt pelerin Şi caut pe-ngusta mea cărare Izvoarele iubirii-n depărtare. Sunt stropul verde ce căzu din ploaie, Pe mine norii mă ascund, În nesfârşita mare, în ceaţă, mă scufund. O umbră sunt, tu eşti nimic, un vis Ce sufletu-mi ai-nlănţuit; Eşti o iluzie, eu doar o umbră-n infinit. ************* Călătoria mea Sunt un pribeag prin infinit, Azi iubire am întâlnit, Sunt un suflet călător, De iubirea mea mi-e dor. Dar odată voi pieri, Iară tu nu vei mai fi Decât umbra unui vis Cufundată în abis. Lasă-mă să mai ascult Cântecul cel de demult, Cântecul a-ncremenit Precum stânca de granit; Dar oriunde-oi pribegi Cântecul voi auzi, Voi găsi drumul mereu Chiar de-ar fi pustiu şi greu. Sunt frântură dintr-o stea Şi mă doare dragostea, Un poet cerul privind, Prin neant călătorind, 14

Picătură sunt din nori, Roua ce se-aprinde-n zori, Râu de lacrimi eu doar sunt Şiroind pe-acest pământ. ................................ Furtuna

Şi în raza dimineţii Ciocârlia-şi cântă dorul, Intonează imnul vieţi, S-a topit în soare norul.

Nori se-adună-n fapt de seară Ameninţă cu urgie Să se prăvălească iară Peste chinuita glie.

Şuieră vântul, e viscol şi-un câine Scheaună jalnic, i-e foame şi frig, Iarnă-i în martie, va ninge şi mâine, Marea-şi asmută talazuri spre dig.

Şi în miezul lor năvalnic Şuieră, vuieşte, tună, Câini speriaţi scheaună jalnic Căci e vreme de furtună.

Codri se clatină-n vuiete sumbre, Vreascuri trosnesc şi-ameninţă perfid, Lupi cenuşii prin omăt par doar umbre, Trenul în câmp de troiene-I oprit.

Mai ţâşnesc din zări aprinse Săbii şi săgeţi de foc, Iată, cerul se încinse În apocaliptic joc.

Stoluri de ciori se aştern peste vale, Curmă tăcerea cu strigătul lor, Pocură-n inimi teamă şi jale, Cerul sloboade armate de nori. .................................

La un semns oastea stârnită Slobozeşte mii şuvoaie Înecând lumea umbrită Cu mânioasele-i puhoaie. Se închină-nspăimântate Chiar pădurile bătrâne, De mult n-au mai fost certate De stihiile păgâne. Alungaţi sunt cântăreţii De prin cuiburi potopite, Păsărele-n vălul ceţii Se afundă-acum pripite. Pân’ la cer s-avântă ape, Greu mugesc în noaptea-adâncă, Nici o gâză n-o să scape, Se fărâmă-n râu o stâncă. Peste-o clipă-ntreaga fire Se cufundă în tăcere, E potopul amintire, Un coşmar ori o părere.

………………..

Tablou de iarnă în martie

Viziunea Eccleziastului Tot ce vreodată am iubit A pierit, Tot ce dispreţu-mi a atins S-a stins, Tot ce-am clădit noi până-acăum E scrum, Tot ce e spaimă şi temere Va fi tăcere, Toţi cei ce-acuma varsă sânge Vor plânge, Tot ce întunecă cerul senin Este venin, Toţi zeii cei necruţători Sunt muritori Şi-a lumii negândită-avere Este durere. Ce a îndemnat neamul ales? Un crez. Şi-ntreaga lui mărire E năruire. Ce-a ridicat norodul? 15

Doar exodul Ce s-a-mplinit din profeţii? Numai urgii. Pământu-acesta-i sigur loc? Sămânţă e de foc. Toţi cei ce-s mari, pocnesc din bici Fi-vor pitici, Şi toţi cei ce-s umili pigmei Fi-vor falşi zei. Când se va scurge deci clepsidra Pândi-va hidra, Iar în capcana dintre ere Pieri-va faimă şi putere. Ferice de cel ce s-o naşte Când toţi avea-vor doar un Paşte, Amar de cel ce e născut, Fi-va-al minciunii jalnic scut. Cine-i –nălţat acum de val? Al sufletului telal. Ce e vânat cu prisosinţă? Un creier pentru ştiinţă. Dar la ce-i copilul bun? Carne pentru tun. Eroul de ce e lăudat? Rămâne-apoi de răzbunat. Preot! Care ţi-e menirea? Să-nşel omenirea. Rege! Ce ţi-e hărăzit? Făuresc din jale-un mit. Oameni! La ce tot visaţi? Să fim falnici şi bogaţi. O Derviş! Ce cugeţi tu? Să-i spun astei lumi doar nu. Un prunc! Ce va vrea oare? Să fie tot scăldat de soare. Păşi-vom noi spre Paradis? Nimic nu e unde-i abis. Dar unde este mântuire? Numai-n iubire. Şi omul cât va dăinui? Cât va spera şi va iubi. Chiar de va arde-acestă sferă? Fi-va pedeapsă doar severă.

Putem destinul noi învinge? Cei puri şi drepţi, nu toţo s-or stinge. Când va fi apocalipticul dezastru? Când va pieri al zilei astru. ................................. Floare de liliac Floare de liliac cu petale ninse Ce cauţi în neant ale tale doruri stinse, Tu priveşti în adâncurile sufletului tău, Implorând lumina, te prăbuşeşti în hău. Când în miez de noapte atingi corzile viorii, Fascinat revezi iubirea până ce-o destramă zorii. Floare de lilac, într-ale petalelor lumini Tresărit-au vrăjite atâtea inimi, Însă-al iernii crivăţ îngheţat, Alungând parfumul, inimile-a întristat. Nu parfumu-ţi risipit Pe mine m-a ispitit, Nu din dragoste fierbinte Grăit-am aste cuvinte, Nici pentru a măguli Aste vorbe nu şoptii. Ci privind eternul Ra În veşnica rotire-a sa, Înţeles-am ce trecătoare Îţi sunt petalele sub soare. ************* Autoportret Îmi spuneţi voi adeseori Să public ode, epigrame, Că aş avea haz şi umor, Că aş fi sensibilă la drame. Nu neg, mi-ar place ca-al meu nume Să apară uneori prin ziare, Iar într-o zi întreaga lume Să mă privească cu mirare. 16

Dar trebuie s-afirm cinstit, Nu cred să-ajung printre poete, Poate doar când voi fi murit Să las în urmă trei sonete. Nu sunt un as al elocinţei, Eu nu compun imnuri subtile Şi aduc laude numai fiinţei Neprihănite şi umile. Nu pot condeiul să mi-l prefac În săbii, puşti, în arsenale, Nici nu-s ostaşul gata de atac, Eu cânt doar pentru-a lumii jale. La zile mari eu mai fac hazuri Pe seama mai marilor puteri, Sunt mulţi smeriţi doar în necazuri, Prea mult venin cuprins e în tăceri. ************* Ce e iubirea Ce e iubirea? Un ataşament neghiob Sau o ispită, Energie risipită, O iluzie, un ciob din darul zeilor Ce-i nefolositor.

(19.10.2003)

************* Nechibzuinţă De ce cauţi să prinzi adierea vântului Foşnetul cîmpului Mireasma zorilor Vălul norilor? De ce mâna-ntinzi După timpul pierdut După dorul tăcut După gândul deşart Ce-i doar un vas spart? De ce te-ai oprit În prag de lumină La poartă străină, Căci nu-ţi va răspunde Nimeni, niciunde. De ce n-ai fugit De propriaţi visare, Eternă eroare Iluzie grăbită Pieirii sortită? (19.10.2003)

*************

Ce e iubirea? E fărâma unui vis Este-o credinţă Sau o candelă nestinsă Ce luceşte în abis; Neînţelese şoapte Strecurându-se prin noapte. Ce e iubirea? Pelerin neostenit Sau o eroare, O zeiţă creatoare rătăcind prin infinit; Sau doar e-o durere, Iubirea-i tăcere. 17