Alexis De Tocqueville

Alexis de Tocqueville - “Despre democraţie în America “

Alexis Henri Charles de Clérel, viconte de Tocqueville nascut in 1805, a devenit unul din cei mai mari gânditori politici şi sociologi francezi al secolului al 19lea. Tocqueville s-a născut într-o familie aristocratică, nepot al lui Chateaubriand, Tocqueville este interesat de fenomenul functionari aparatelor administrative ale statului de drept pe care le consideră de importanta primordiala pentru epoca modernă egalitrista si democratica. Intre anii 1831-1832, Tocqueville intreprinde o călătorie în Statele Unite ale Americii, ţara în care—va scrie mai târziu—democraţia pare să-şi fi atins "limitele naturale". Oficial însă, el şi colegul său de la tribunalul din Versailles, Gustave de Beaumont, au sarcina de a studia sistemul penitenciar american asupra căruia cei doi publică, în 1833, la întoarcerea în Franţa, lucrarea Despre sistemul penitenciar în Statele Unite şi despre aplicarea sa. Abia în anul următor însă, când Tocqueville publică primul volum din opera sa fondatoare, Despre democraţie în America, întreaga semnificaţie a experienţei americane prinde contur. Cartea se bucură de un succes imediat şi îi aduce autorului titlul de cavaler al legiunii de onoare (1837), alegerea în Academia de ştiinţe morale şi politice (1838) şi, după publicarea celui de-al doilea volum în 1840, alegerea în Academia franceză (1841). Concomitent, Tocqueville începe o carieră politică, dar activitatea sa de om politic nu va egala succesul său ca literat. Din 1839 şi până în 1849 este deputat din partea departamentului Manche în Adunarea Naţională unde susţine poziţiile aboliţioniste şi în favoarea liberului schimb, acordând în acelaşi timp o mare atenţie chestiunii colonizării Algeriei, episod care i-a făcut pe unii exegeţi să-l considere unul dintre teoreticienii colonialismului. În urma Revoluţiei din februarie 1848, Tocqueville este ministru de externe în guvernul provizoriu din iunie şi până în octombrie 1848. Lovitura de stat din 2 decembrie 1851, prin care Ludovic Bonaparte pune capăt Republicii a III-a, îl plasează în grupul de parlamentari de opoziţie care se reunesc în faţa primăriei celui de-al X-lea arondisment al capitalei franceze. Arestat, încarcerat şi apoi eliberat, Tocqueville se retrage la castelul său unde începe redactarea unei originale lucrări istorice consacrată Revoluţiei franceze, rămasă însă neterminată—Vechiul regim şi Revoluţia. Deşi titlul nu lasă de înţeles, cartea lui Tocqueville este de fapt o comparaţie între Statele Unite şi Franţa secolului XIX, o comparaţie între tânăra şi inedita (in epocă) democraţie americană şi Restauraţia franceză. Considerată una dintre cele mai pertinente observaţii ale sistemului american, actuală chiar şi azi, după mai bine de 150 de ani, cartea surprinde principalele trăsături ale statului american. Structurat pe domenii de interes, periplul american porneşte de la descrierea pur geografică a SUA, trece prin starea socială a anglo-americanilor, descrie separarea puterilor în stat, oprindu-se pe rând la puterea judecătorească, cea

executivă şi legislativă, sistemul de vot american, avantajele guvernării democratice, oprindu-se în primul volum la viitorul democraţiei şi al celor trei rase ce locuiesc împreună în statul american. Al doilea volum este o descriere a influenţelor democraţiei în diverse ipostaze ale societăţii: influenţa asupra intelectualilor, asupra sentimentelor americane (individualism, spiritualism, bunăstare materială sau credinţe religioase), asupra moravurilor societăţii (educaţie, rolul femeii, armata), şi terminând cu influenţa asupra societăţii politice. Tocqueville compară tot timpul cele două planuri: Lumea Nouă, americană, democratică şi cea veche, reprezentată de Franţa, ţara monarhilor absoluţi şi a aristocraţiei clasice. Pentru el, modelul american nu poate fi considerat un exemplu, Europa neavând „avantajele fizice” ale SUA (în principiu referindu-se la izolarea teritorială), şi mai ales având trăsături istorice (numărul de locuitori, marile oraşe, armata şi „încurcăturile politicii”) care nu fac posibilă transpunerea legilor democraţiei americane peste ocean, unde s-ar confrunta cu alte moravuri, alte idei, alte credinţe religioase. În primul volum, autorul nu este foarte interesat de aspectul istoric al democraţiei americane. Lipsa oricărui mister despre originea acesteia nu o face interesantă. Democraţia a fost adusă de imigranţi, puritanii din Noua Anglie sau quaqerii din Pennsylvania, ca un principiu religios, o piatră de temelie a unei noi patrii. Chiar şi în SUA, exista încă trecutul, antiteza puritanilor: Sudul popular, o sub-aristocraţie a plantatorilor, fără putere reală asupra populaţiei libere, o societate întemeiată pe sclavagism. Tocqueville este interesat mai degrabă de „starea socială” a americanilor, decât de istoria lor. Astfel democraţia este dusă până la limită, prin tradiţia originilor, prin revolta pentru independenţă şi, mai ales, prin legea împărţirii egale a succesiunii. Astfel, egalitatea se regăseşte în toate aspectele societăţii – nu domneşte doar prin mobilitatea averilor, ci uniformizează nivelul educaţiei şi chiar al inteligenţei, oferind tuturor un minim de educaţie fără a da nimănui privilegiul de clasă care asigură timpul şi dorinţa de a se consacra integral lucrărilor spiritului. Potrivit lui Tocqueville, ceea ce menţine democraţia politică americană, după ce împrejurările istorice care i-au dat naştere s-au epuizat, nu e doar fidelitatea faţă de origini, ci o stare permanentă de spirit adânc răspândită şi înrădăcinată, ajungând la nivelul de morală naţională, ce reafirmă zilnic independenţa socialului şi primordialitatea sa în raport cu politicul. Un important rol în aceasta îl joacă religia, un rol de control, atât prin ceea ce recomandă cât şi prin ceea ce interzice. Cu toate că religia nu se amestecă în mod direct cu guvernarea, americanii identifică aproape complet creştinismul cu libertatea, încât este aproape imposibil pentru ei să le conceapă separat. Faţă de catolicism, care determină egalitatea şi supunerea spiritelor, protenstantismul, sub forma sa de secte şi pluralism, le conduce spre independenţă şi egalitate. Catolic convins însă, Tocqueville susţine că acesta este, dintre toate doctrinele creştine, cel mai favorabil egalizării condiţiilor, primul pas spre democraţie. În societatea religioasă catolică, compusă din două elemente, preotul şi oamenii, toţii oamenii sunt egali cu excepţia preotului. Toate inteligenţele sunt la acelaşi nivel, savantul şi ignorantul, omul obişnuit şi cel de geniu, bogatul şi săracul, cel puternic şi cel slab, sunt constrânşi la aceleaşi rituri, credinţe, contopeşte toate păturile societăţii la picioarele aceluiaşi altar. Obligând la supunere, nu predispune la inegalitate, faţă de protenstantism care duce mai mult la independenţă, decât la egalitate. Unul din sentimentele cele mai puternice ale lui Tocquville în timpul experienţei sale americane este lipsa politicului din societate. El vorbeşte în notele sale de “absenţa guvernării”, binefacere care se poate găsi doar la cele două extreme ale civilizaţiei – în starea de sălbăticie, când oamenii se află faţă în faţă cu nevoile lor, sau după ce s-a format societatea, când indivizii care o compun sunt suficient de luminaţi şi respectuoşi faţă de lege. În asemenea situaţie, poporul se poate guverna singur. O societate autoadministrată, cum este cea americană, nu

oferă doar democratism “pur”, ci o indepenţă totală a socialului faţă de politic. Ultimul capitol din primul volum se opreşte asupra viitorului celor trei “rase” care trăiesc pe teritoriul american: anglo-americanii, indienii şi negrii. În primul rând, Tocqueville se opreşte la gradul de etanşeitate al indienilor faţă de civilizaţia americană. El nu crede că indienii se pot “ridica” prin contact direct, chiar şi conflictual, la nivelul civilizaţiei europene, ci că, datorită modului nomad de viaţă, al credinţelor şi moravurilor, sunt izolaţi definitiv. Singurele lor opţiuni sunt fie războiul (pe care îl vor pierde şi vor fi împinşi tot mai departe în vest), fie acceptarea “civilizării” şi integrarea într-o lume străină, în care sunt marginalizaţi, inferiori, ecploataţi. Destinul negrilor este în schimb strâns legat de cel al albilor. Previziunile lui Tocqueville sunt însă pesimiste şi, după cum a arătat istoria, perfect adevărate. Într-un secol al egalităţii şi democraţiei absolute, sclavia este o instituţie depăşită, iar sclavia aplicată unei anumite minorităţi poate duce la efecte catastrofice asupra societăţii albe care o practică şi o luptă continuă pentru abolirea ei acolo nu este practicată. Dar, deoarece temeiul acestei lupte sunt interesele albilor, şi nu ale negrilor, abolirea sclaviei nu va duce la egalitate şi la emanciparea negrilor, ci la întărirea prejudecăţilor şi la rasism. Cât de mult seamănă America de azi cu cea a lui Tocqueville? Una din afirmaţiile sale a rămas neschimbată şi azi: „nu cunosc vreo altă ţară unde dragostea de bani să fie atât de importantă pentru oameni, şi în care să se simtă un dispreţ mai profund pentru teoria egalităţii permanente a proprietăţii”. Cu toate că Tocqueville îi considera pe americani „mai egali” decât în alte ţări, în sec. XIX, doar bărbaţii albi erau „egali”. Femeile nu votau, sclavia era încă legală în Sud. În zilele noastre, din ce în ce mai puţine persoane cu drept de vot îl folosesc. Numărul persoanelor care au mers la vot în noiembrie 2004 a fost mai mic decât numărul irakienilor care au votat în alegerile din Irak din 2006. Cu un dispreţ caracteristic francezilor, Tocqueville îi priveşte de sus pe americani ca nefiind intelectuali, considerând ca nici o altă naţiune din lume nu are atât de puţini „indivizi învăţaţi”. Dacă ar putea călători azi prin SUA, ar vedea că majoritatea „intelectualilor americani” sunt consideraţi „liberali” sau „de stânga”. Este ţara cu cei mai mulţi absolvenţi de colegiu din lume, dar totuşi marea majoritate a acestora au ca singur scop o slujbă bine-plătită şi „beneficiile”. Tocqueville scria că „darul intelectului vine direct de la Dumnezeu, şi omul nu poate preveni împărţirea inegală a acestuia”. Cu toate acestea, versuri hip-hop sunt utilizate ca dovadă în emisiuni televizate pentru a demonstra că afroamericanii au intelectul mai puţin dezvoltat. Cu toate că aprobau educaţia publică gratuită, nici Tocqueville, şi nici Thomas Jefferson, nu ar fi putut privi cu ochi buni propunerea Consiliului Şcolilor din Kansas de a preda în şcoli Creaţionismul alături de evoluţionism în şcoală. Pentru Tocqueville America era un rai al democraţiei, care nu-şi impunea cu forţa propriil reguli. Americanii erau oricând gata să se ajute între ei. Astăzi ajutor nu înseamnă mai mult decât o donaţie minimă, ei fiin mai dispuşi să „ajute” alte naţiuni să se democratizeze. Cu toate acestea, America lui Tocqueville nu s-a schimbat în caracteristica ei esenţială – democraţia, egalitatea, libertatea. Astfel, cartea lui rămâne una dintre cele mai bine scrise şi detaliate descrieri ale Americii din sec XIX, şi nu numai, multe din aspectele surprinse de Tocqueville fiind valabile şi în zilele noastre.