580

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN REPUBLICA MOLDOVA Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 658.012.4:001.894:(478)(043)

Postolachi Valentina Managementul performanţelor prioritare în sistemul de cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova 08.00.05 – Economie şi management (în cercetare-dezvoltare) Teză de doctor în ştiinţe economice Conducător ştiinţific: doctor în ştiinţe economice, profesor universitar Cojocaru Vadim Autorul Postolachi Valentina Chişinău 2004

CUPRINS:

2

INTRODUCERE Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Sfîrşitul secolului XX în Europa Centrală şi de Est a fost marcat de profunde schimbări, care au avut loc în toate sferele vieţii politice, economice şi sociale, inclusiv în ştiinţă. Dezvoltarea social-economică în această perioadă a societăţii moderne a adus în prim-plan fenomene noi, a impus necesitatea utilizării unor modalităţi adecvate de abordare a lor, a readus în actualitate ideea, potrivit căreia evoluţia, progresul societăţii sînt de neconceput în afara promovării relaţiilor specifice economiei de piaţă, în general, şi în afara reformelor în domeniul managementului activităţii ştiinţifice, în particular, precum şi în afara reformării relaţiilor economice pe principii absolut noi. Schimbările care au avut loc în viaţa social-politică a ţărilor ex-socialiste s-au caracterizat prin trecerea, în aspect politic, de la sistemul monopartid de guvernare la democraţia parlamentară pluripartidistă, axată pe sistemul de valori pe care le oferă democraţia autentică. Sistemul democratic de organizare a societăţii, pe lîngă numeroase alte realizări, în aspectul care face obiectul de studiu al prezentei investigaţii ştiinţifice, a oferit cercetătorilor considerabil mai multă autonomie profesională, a deschis în faţa comunităţilor ştiinţifice din ţările care s-au debarasat de regimurile totalitare, oportunităţi de abordare dintr-o nouă perspectivă a problemelor ce stau în faţa societăţilor lor la etapa actuală de dezvoltare. După proclamarea independenţei Republicii Moldova, sistemul moldovenesc de cercetaredezvoltare s-a desprins din vastul sistem de cercetare-dezvoltare al fostei Uniuni Sovietice, guvernat de un sistem de priorităţi, forme de organizare, finanţare şi evaluare proprii. Ca rezultat al schimbărilor geopolitice care au avut loc în ultimul deceniu al secolului XX în Europa Centrală şi de Est, în acest spaţiu geopolitic s-au schimbat şi priorităţile politice, socio-economice şi organizatorice. Schimbările sociale, care au survenit după obţinerea de către Republica Moldova a independenţei şi în perioada tranziţiei de la economia strict centralizată la economia de piaţă, au generat noi evoluţii şi tendinţe în sistemul naţional de cercetare-dezvoltare. Numărul cercetătorilor, care în perioada iniţială a independenţei înregistrase o scădere dramatica, ca rezultat al migrării lor fie în ţară spre alte sectoare, fie în alte ţări, constituia în anul 2003 6858 sau doar 26,4% din numărul de 25990 de cercetători în anul 1990. (Anexa 1) Ponderea tinerilor în numărul total al cercetătorilor este foarte redusă, iar rata de substituire a cercetătorilor mai în vîrstă nu a avut şi nu are încă şansa de a atinge o valoare optimă. În perioada de tranziţie la economia de piaţă alocaţiile bugetare destinate cercetării s-au redus, astfel în 1991 cota-parte a alocaţiilor bugetare pentru ştiinţă în PIB era de 0,76, iar în 2003 – de 0,17%. (Anexa 2) Din această cauză instituţiile de cercetare nu sunt asigurate cu aparatajul şi tehnica modernă necesare, lipseşte motivaţia muncii, instituţiile de cercetare-dezvoltare se confruntă

3

cu necesitatea de a căuta resurse financiare şi venituri aleatorii, de a elabora un nou mecanism de gestionare a resurselor financiare atît a celor bugetare, cît şi a celor extrabugetare. Noile realităţi şi noile condiţii socio-economice, specifice perioadei de tranziţie şi de edificare a economiei de piaţă, imprimă noi particularităţi managementului instituţiilor ştiinţifice, care nu ţin neapărat de activitatea de bază a acestora. Aceasta se referă, în primul rînd la identificarea unor resurse alternative de venituri, care să asigure instituţiilor de cercetare-dezvoltare posibilitatea de a activa în condiţii normale. Între opţiunea strategică a societăţii pentru tranziţia la economia de piaţă şi democraţia pluralistă, care presupun dezvoltarea unei societăţi civile active, pe de o parte, şi orientarea transformărilor din sistemul de cercetare-dezvoltare spre realizarea acestor obiective, pe de altă parte, trebuie să se stabilească o corelaţie cît mai strînsă, un întreg sistem de corespondenţe şi concordanţe. În acest scop este necesar să se realizeze un nou contract sau acord social între lumea ştiinţei şi societatea în care se dezvoltă aceasta, care să se bazeze pe un dialog continuu între public şi oamenii de ştiinţă, între contribuabili, plătitorii de taxe la buget şi cercetătorii care beneficiază de alocaţii din buget pentru realizarea proiectelor de cercetare-dezvoltare tehnologică, între agenţii economici şi centrele de tehnologii inovaţionale. Deşi reprezintă o valoare socială importantă şi incontestabilă, ştiinţa trebuie să-şi argumenteze, să-şi testeze şi să-şi probeze continuu utilitatea socială. Numai astfel va ajunge să convingă plătitorii de taxe şi politicienii de necesitatea investiţiilor publice în cercetarea ştiinţifică, iar pe noii întreprinzători privaţi din industrie, agricultură sau din sfera serviciilor - de beneficiile pe care le pot obţine investind în proiecte de dezvoltare şi inovaţie tehnologică. Dacă ar fi să evaluăm actuala situaţie economică a Republicii Moldova şi starea generală a sistemului de cercetare-dezvoltare, cea mai bună abordare ar putea avea la bază următoarea idee: întreprinde ceea ce poţi face cel mai bine şi ceea ce-ţi trebuie pentru propria supravieţuire. Din perspectiva acestei abordări, ne putem referi la două idei, care par să fi devenit dominante în conceperea reformei sistemului de cercetare-dezvoltare în Moldova. Prima este ideea conservării, potrivit căreia este necesar să fie promovate acele reforme instituţionale şi bugetare, care să contribuie la promovarea cît mai completă şi mai plenară a potenţialului ştiinţific, moştenit din perioada premergătoare şi imediat următoare obţinerii independenţei ţării. Cea de-a doua idee se referă la efectuarea unei reforme instituţionale radicale, care presupune renunţarea la tradiţiile şi instituţiile perimate, moştenite de la sistemul centralizat, şi implementarea unui nou sistem instituţional, care să răspundă noii identităţi economice naţionale şi să traseze noi direcţii de dezvoltare. Cele două idei s-au confruntat atît în aspectul instituţional al

4

actualului sistem de cercetare-dezvoltare, cît şi în aspectul public oferit de mas-media. Scopul acestor reforme este de a genera o nouă evoluţie a sistemului de cercetare-dezvoltare prin: promovarea a ceea ce s-a probat în mod efectiv ca fiind de calitate superioară în ansamblul potenţialului ştiinţific existent; şi înfăptuirea unor schimbări care corespund noului context social şi care asigură o nouă dezvoltare a sistemului de cercetare-dezvoltare. Răspunsurile la fiecare dintre aceste teze au determinat actualitatea temei şi au servit drept imbold şi temei de studiere a prezentei teme de cercetare. Scopul şi obiectivele tezei constau în cercetarea evoluţiei principiilor de funcţionare în condiţiile Republicii Moldova a sistemului de cercetare-dezvoltare sub aspect socio-economic, punerea în evidenţă a potenţialului uman al instituţiilor de cercetare-dezvoltare şi elaborarea recomandărilor necesare în raport cu sporirea rolului managementului. Realizarea acestui scop impune rezolvarea următoarelor sarcini: -

identificarea şi cercetarea principalelor paradigme ale sistemului de cercetaredezvoltare la nivel global şi regional;

-

stabilirea obiectivelor de activitate a potenţialului ştiinţific;

-

analiza direcţiilor de activitate a sistemului de cercetare-dezvoltare în contextul perfecţionării cadrului legislativ;

-

elucidarea problemelor principiale şi stabilirea căilor de perfecţionare a activităţii manageriale în cadrul sistemului de cercetare-dezvoltare prin evaluarea şi acreditarea unităţilor de cercetare-dezvoltare în scopul creşterii competitivităţii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi a contribuţiei acestei activităţi la asigurarea progresului economiei naţionale şi societăţii în ansamblu.

Avînd în vedere scopul şi sarcinile tezei, aceasta a fost structurată în următoarele compartimente: introducere, trei capitole, încheiere, bibliografie. În primul capitol „Sistemul de cercetare-dezvoltare” – autorul, pe baza aspectelor logic şi istoric, analizează concepţiile fundamentale ale sistemului de cercetare-dezvoltare. O atenţie deosebită s-a acordat sistemului de cercetare-dezvoltare, componentă strategică hotărîtoare pentru dezvoltarea economică şi, implicit, pentru realizarea bunăstării şi progresului social al naţiuni, teză consacrată în mod explicit în Constituţia Republicii Moldova şi în principalele acte normative ale statului şi necesitînd o abordare preferenţială. Importanţa investigării sistemului de cercetaredezvoltare derivă şi din rolul ştiinţei şi tehnologiei, ele fiind sursa principală a progresului în toate domeniile activităţii umane.

5

În capitolul al II-lea „Evaluarea sistemului de cercetare-dezvoltare prin prisma eficientizării” sînt elucidate rolul şi necesitatea evaluării cercetării, acesta fiind obiectivul major al activităţii comunităţii ştiinţifice. În acest capitol sunt prezentate priorităţile şi obiectivele pe care şi le propune autorul în procesul de evaluare a cercetării şi dezvoltării, mecanismele de evaluare a potenţialului ştiinţifico-uman, precum şi unele probleme ale procesului de evaluare a activităţii de cercetare-dezvoltare. O deosebită atenţie se acordă potenţialului intelectual. În capitolul al III-lea „Căile de perfecţionare a sistemului de cercetare-dezvoltare” sînt prezentate rolul şi importanţa managementului social şi strategic al statului, este argumentată necesitatea perfecţionării sistemului de cercetare-dezvoltare. „Încheierea” prezintă concluziile la care a ajuns autorul şi se fac unele recomandări. Tema lucrării o constituie sistemul de cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova, componentă strategică hotărîtoare pentru dezvoltarea economică şi, implicit, pentru bunăstarea şi progresul social al naţiunii, o componentă care necesită o abordare preferenţială. Obiectul cercetării îl prezintă instituţiile de cercetare din Republica Moldova, problemele şi situaţia lor sub cele mai diverse forme de manifestare şi management. Baza metodologică a cercetării o reprezintă doctrinele socio-economice despre corelaţia diferiţilor factori în dezvoltarea economică, paradigmele dezvoltării sistemului de cercetaredezvoltare în interacţiune cu modificările survenite în sistemul de management. În procesul de lucru asupra tezei au fost studiate şi utilizate lucrările unor savanţi şi economişti, cum ar fi: G. Becker, Z. Brown, G.Cole, B. Drucker, H. Fayol, S. Fishers, E. Meillot, P. Sammuelson, A. Maslow, F. Herzberg, F. Hudoury, E. Hrişcev, P.Movileanu, C. Howard, R. Konig, S. Chircă, V. Cojocaru, S. Certan, B. Melnic, S. Maximilian, D. Moldovan, I. Sîrbu. Au fost aplicate, de asemenea, o serie de metode şi procedee ale filosofiei generale, analizei sistematice, formalizării, îmbinării analizei şi sintezei logice. Pentru realizarea mai completă a tezei au fost utilizate şi analizate în bună măsură datele Departamentului Statistică şi Sociologie al Republicii Moldova, rapoartul Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică din Republica Moldova, recomandările grupului de experţi al Comisiei UNESCO, Băncii Mondiale, date ale Ministerului Finanţelor, Ministerului Educaţiei şi ale altor instituţii, actele normative şi legislative în domeniu, publicaţii de specialitate. În procesul studierii materialelor au fost utilizate metode de analiză statistică şi grafică. Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute o constituie: -

fundamentarea necesităţii de reorganizare şi perfecţionare a managementului performanţelor prioritare în sistemul de cercetare-dezvoltare;

6

-

precizarea obiectivelor prioritare ale sistemului de cercetare-dezvoltare din Republica Moldova în condiţiile actuale;

-

elaborarea unor recomandări privind motivarea muncii personalului din cadrul instituţiilor de cercetare-dezvoltare;

-

reconsiderarea sistemului de finanţare, modului de gestionare şi alocare a resurselor pentru cercetare-dezvoltare;

-

evidenţierea necesităţii evaluării şi acreditării unităţilor de cercetare-dezvoltare în scopul eficientizării şi aplicării metodologiilor manageriale noi.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în faptul că rezultatele analizei potenţialului sistemului de cercetare-dezvoltare din Republica Moldova, metodele de identificare a problemelor din acest domeniu şi modalităţile de soluţionare a lor pot fi utilizate întru totul de structurile ierarhic superioare: de Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova, precum şi de Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică la elaborarea materialelor pentru comisiile de specialitate din Parlament şi Guvern, precum şi la elaborarea proiectului bugetului de stat. Importanţa practică a cercetării constă şi în faptul că metodele formulate în lucrare pot servi drept bază pentru viitoarele cercetări ştiinţifice în domeniul administrării de stat şi perfecţionării managementului unităţilor ştiinţifice. Studierea procesului de interacţiune a teoriei şi practicii managementului oferă mari posibilităţi pentru a spori eficienţa activităţii manageriale la toate nivelurile sistemului instituţional. Concepţiile (paradigmele) dezvoltării umane în corelaţie cu evoluţia elementelor manageriale pot fi utilizate în cadrul pregătirii şi perfecţionării cadrelor din administrarea publică, precum şi în procesul predării cursurilor de economie politică, management general şi management social. Tezele fundamentale ale lucrării pot fi utilizate nemijlocit în activitatea organelor administraţiei publice din Republica Moldova: Ministerele Economiei, Finanţelor, Educaţiei, Muncii şi Protecţiei Sociale la analiza potenţialului din sfera de cercetare-dezvoltare, la identificarea problemelor şi elaborarea mecanismelor de soluţionare a lor: -

în procesul gestiunii intrafirmă: ca experienţă în asigurarea funcţionării eficiente a unităţilor de cercetare în cazul dezvoltării cu succes a structurilor managementului în Republica Moldova;

-

în procesul de educaţie: concepţiile (paradigmele) dezvoltării sistemului de cercetare-dezvoltare în corelaţie cu managementul pot fi folosite de profesorii

7

universitari la ţinerea cursurilor de economie politică, management general şi management social. Aprobarea rezultatelor s-a produs la conferinţa internaţională „Ştiinţa, Businessul, Societatea: evoluţii şi intercorelări în condiţiile integrării în spaţiul economic european” (12-14 februarie 2004, Chişinău), simpozionul internaţional ULIM „Impactul relaţiilor economice internaţionale asupra economiei naţionale” (27-28 februarie 2004, Chişinău), publicaţiile în revistele „Economica” nr.6(40), Chişinău, a.2002, pag.30-32 şi 118-123; „Economie şi finanţe” nr.8-9, a.2001, pag.74-88, „Strategia naţională de dezvoltare durabilă”, Chişinău, a.2000, pag.30-39; monografia „Managementul performanţelor prioritare în sistemul de cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova (evoluţie, realizări, perspective)”, USM, Chişinău, 2004, 14,8 coli de autor. Publicaţii: tezele fundamentale ale lucrării au fost expuse în şase articole ştiinţifice cu un volum total de 20,18 coli de autor.

8

Capitolul I. Sistemul de cercetare-dezvoltare 1.1. Delimitări conceptuale ale sistemului de cercetare-dezvoltare Totalitatea deciziilor adoptate de către autorităţile publice ale unui stat, orientate spre asigurarea activităţii în bune condiţii a economiei pe teritoriul naţional, reprezintă politica economică a statului respectiv. Astfel, se poate vorbi de politică economică în cazul luării unor decizii privind diverse probleme de ordin economic, cum ar fi creşterea deficitului bugetar pentru a se asigura utilizarea muncii sau al stabilirii unor norme de creştere a preţurilor şi veniturilor pentru a limita inflaţia, precum şi în alte cazuri. Politica economică reprezintă în fond un arbitraj între diferite tipuri de obiective şi instrumente şi exprimă totalitatea opţiunilor economice ale autorităţii publice. O politică economică eficientă poate fi realizată, suplimentar la multitudinea de măsuri şi acţiuni întreprinse de autorităţile publice în acest scop, şi prin promovarea unui ansamblu de măsuri bazate pe sistemul de cercetare-dezvoltare. Sistemul de cercetare-dezvoltare se defineşte prin raportarea politicii economice la obiectul acţiunii, în particular la deciziile luate de către stat (autorităţile publice) în problema reglementării condiţiilor de desfăşurare a activităţii de cercetare-dezvoltare, repartiţiei şi alocării resurselor bugetare cu destinaţie specială. Statul este principalul promotor al dezvoltării durabile pe o temelie ştiinţifică şi inovaţională solidă şi avansată, ceea ce conferă sistemului de cercetare-dezvoltare un statut de prioritate naţională. Acţiunile autorităţilor publice se află în raport direct cu speranţele oamenilor în legătură cu consecinţele acestor acţiuni, cu beneficiile aleatorii aşteptate, precum şi cu costurile marginale ale deciziilor luate de acestea. Şi în cazul activităţii publice, la fel ca şi în cazul activităţilor private, se structurează anumite drepturi raportate nemijlocit la speranţele oamenilor, care determină limitele acţiunilor autorităţii publice. În cadrul dreptului de proprietate al autorităţii publice se distinge dreptul de a-i constrînge pe alţii, de a-i atrage la o cooperare prin restrîngerea opţiunilor lor. Statul prin puterea sa coercitivă în raport cu ceilalţi subiecţi impune nişte norme generale de comportament, care, de regulă, măresc gradul de libertate (inclusiv economică) a fiecăruia. Aceste constrîngeri pot compensa restricţiile inerente în cooperarea benevolă pe piaţă. atenuînd eşecurile acesteia. Cunoştinţele şi informaţiile sunt valorile-cheie ale economiei, căci, spre deosebire de alte resurse care se epuizează pe măsura utilizării, – problema caracterului lor limitat tot mai accentuat devenind din ce în ce mai acută, cunoştinţele se amplifică, se multiplică şi se diversifică prin utilizare, constituindu-se, în ultimă instanţă, în resurse practic inepuizabile pentru dezvoltarea

9

economică. Iar acest fapt nu numai că este conştientizat, dar şi promovat de marile puteri ale lumii. Astfel, se consideră tot mai mult că economia mondială evoluează de la economia specifică revoluţiei industriale – o economie confruntată şi limitată la potenţialul resurselor planetei – spre o economie în care nu există bariere pentru imaginaţia umană, libertatea de a crea, fiind cea mai preţioasă resursă. Fizionomia societăţilor care evoluează pe coordonatele economiei cunoaşterii este caracterizată tot mai mult de potenţialul creativ uman. Procesele inovaţionale şi de propagare a rezultatelor cunoaşterii devin tot mai importante, în special datorită rezultatelor lor în planul descoperirii unor noi resurse sau în cel al asigurării unei utilizări mai eficiente a resurselor existente prin aplicarea noilor tehnologii tot mai performante (noile materiale, biotehnologiile, computerele, roboţii industriali, telecomunicaţiile ş.a.). Ţările dezvoltate, axate pe principiile economiilor postindustriale, evoluează în ritmuri rapide, pe care unii autori consacraţi, le apreciază drept economii ale cunoaşterii. Astfel, Jean Jacques Sehreiber relevă că „...revoluţia în cunoaştere nu este o simplă frază, ci un fenomen pe care trebuie să-l înţelegem. Ea nu se plasează în viitor ci în prezentul imediat. Singura sursă reală de putere de acum înainte va fi crearea de noi cunoştinţe. Căci, dacă vom pune în aplicare un volum mai mare de cunoştinţe şi dacă vom răspîndi neîncetat seminţele şi roadele cunoaşterii printre populaţiile continentelor... vom crea o lume nouă. Aceasta este noua economie a unei lumi în care vor trebui mobilizate resursele umane, făcînd din omul însuşi una dintre materiile prime...”. O trăsătură caracteristică economiei cunoaşterii o constituie faptul că, dacă mai înainte în societăţile industriale noile tehnologii asigurau un avantaj pe termen relativ lung (Anglia, prima ţară a revoluţiei industriale, a dominat economia mondială din 1815 pînă în 1914), în prezent, în condiţiile adîncirii interdependenţelor în economia mondială şi ale răspîndirii cunoştinţelor, noile tehnologii nu mai pot reprezenta, practic, un avantaj pe termen lung pentru ţara care le-a generat. În acest context devine evident că, prin accelerarea difuzării cunoştinţelor în economia mondială, principala forţă a competiţiei mondiale divine calitatea resurselor de muncă. Or,această mare performanţă umană reclamă neîntîrziat o revoluţionare a educaţiei, recunoaşterea rolului central al cunoaşterii în dezvoltarea economică presupunînd acordarea unei priorităţi absolute învăţămîntului... Logica progresului poate fi stăpînită numai prin performanţă, resursele umane fiind elementul-cheie în această competiţie mondială.. Perioada de tranziţie a Republicii Moldova spre noile relaţii ale economiei de piaţă se caracterizează printr-un şir de reforme, inclusiv în sfera de cercetare-dezvoltare, şi care au drept scop restructurarea acestui important sector al economiei naţionale.

10

Începînd cu anul 1997, la iniţiativa unui grup de savanţi în frunte cu regretatul profesor P. Cojocaru, a fost iniţiat un comitet de lucru format prin ordinul Ministrului Economiei şi Reformelor din 18 iulie 1997, care avea sarcina de a elabora proiectul Concepţiei reformării sferei cercetaredezvoltare. Acest grup a formulat principiile generale ce ţin de afirmarea rolului sferei cercetaredezvoltare ca forţă motrice a progresului socio-economic în ţară, atribuindu-se un caracter evaluativ tuturor modificărilor efectuate în cadrul reformei, care urma să se axeze pe excluderea măsurilor administrative, precum şi pe trasarea direcţiilor de activitate în sfera de cercetare-dezvoltare. Obiectivele reformei erau determinate de necesitatea aplicării modelului inovaţional de dezvoltare economică şi socială a Republicii Moldova, esenţa cărora consta în asigurarea competitivităţii sferei de cercetare-dezvoltare ca bază a competitivităţii economiei naţionale. Ca răspuns la iniţiativa grupului de lucru pentru elaborarea proiectului de concepţie, Parlamentul Republicii Moldova prin hotărîrea nr.115-XIV din 29 iulie 1998 a aprobat Concepţia, care determina particularităţile principale ale dezvoltării social-economice a Republicii Moldova în vederea reformării sferei de cercetare-dezvoltare. În continuare, prin investigaţiile propuse, de fapt, aceasta fiind prima lucrare ştiinţifică în domeniu, vom propune o analiză amplă în sfera de cercetare-dezvoltare a Republicii Moldova în perioada de tranziţie la economia de piaţă, propunînd, în acelaşi timp, şi unele soluţii de redresare a situaţiei create. 1.2. Elementele manageriale în cercetare-dezvoltare Noua concepţie a dezvoltării umanităţii în mileniul trei presupune utilizarea obligatorie a cunoştinţelor ştiinţifice, tehnologiilor avansate şi a inovaţiilor în toate sferele activităţii sistemului de cercetare-dezvoltare. Sistemul de cercetare-dezvoltare reprezintă activităţile de cercetare ştiinţifică şi de dezvoltare tehnologică privite în ansamblu. Sistemul de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblul instituţiilor de diferite tipuri, niveluri şi forme în care se organizează activitatea de cercetare-dezvoltare. Prin noţiunea de „cercetare ştiinţifică” se subînţelege totalitatea activităţilor de cercetare fundamentală şi de cercetare aplicativă. Cercetarea ştiinţifica are ca părţi componente principale: ştiinţa, tehnologiile ştiinţifice, produsele ştiinţifice şi serviciile ştiinţifice. La rîndul său cercetarea fundamentală reprezintă activitatea orientată spre obţinerea cunoştinţelor ştiinţifice noi despre natură şi societate, precum şi spre formularea şi verificarea noilor ipoteze şi teorii.

11

„Cercetarea fundamentală reflectă standardul economic, cultural şi politic al naţiunii şi, ca garant al calităţii înalte în activitatea de cercetare-dezvoltare, contribuie la creşterea nivelului de cunoştinţe, la formarea de resurse umane specializate, precum şi la schimbarea mentalităţii. Cercetarea fundamentală, ca principala sursă de cunoaştere, serveşte drept materie primă la cercetarea aplicativă” [4]. „Cercetarea aplicativă reprezintă activitatea orientată spre lărgirea şi utilizarea cunoştinţelor pentru realizarea de noi procese, tehnologii, produse sau servicii, care ar putea fi implementate în producţie de către agenţii economici. Cercetarea aplicativă este o sursă a eficienţei şi o bază a succesului în competiţia de pe piaţa naţională şi cea internaţională” [4]. La sfîrşitul anilor ’80 pe plan mondial a apărut o idee nouă, potrivit căreia inovarea este determinată structural de factori economici şi politici care influenţează ritmul şi sensul activităţii inovaţionale. Anume această idee a stat la baza conceptului de „sistem naţional de inovare”, introdus de economistul suedez Lundwall. Pornind de la noţiunea lansată de F. Liszt despre „sistemul naţional de producţie” şi de la lucrarea lui Hippel privind colaborarea tehnico-informaţională a firmelor, Lundwall a pus accentul pe interacţiunea dintre utilizatorul şi producătorul de ştiinţă şi tehnologie în cadrul complexului economic naţional. Conceptul este dezvoltat ulterior de Christopher Freeman, care include în procesul inovării instituţiile politice şi sociale. Incluzînd aceste elemente în mediul economic, social şi politic, în care întreprinderea este obligată să acţioneze într-o abordare teoretică legată sistemic de conceptul de „sistem naţional de inovare ca un complex instituţional, care cuprinde firme private, universităţi, fonduri şi programe guvernamentale în centrul atenţiei lor fiind agentul economic, aducător de profit” [30]. El este definit ca „reţea de instituţii din sectorul public şi privat, a căror activitate şi interacţiune iniţiază, îmbunătăţesc şi difuzează noul”, un rol aparte în crearea şi reglementarea activităţii acestui sistem revenindu-i statului [30]. Ca rezultat al particularităţilor interacţiunii elementelor sistemului naţional de inovare, se stabilesc anumite legături, principalele fiind: -

fluxurile financiare care prevăd finanţarea inovării atît din sursele publice, cît şi din cele private. Mai practicate sunt fondurile mixte, ca de exemplu: Business Exponsion Scheme şi Unlisted Securities Market în Anglia sau o serie de fonduri cu capital mixt create în Franţa şi Germania [63,64], precum şi o serie de mecanisme de stimulare indirectă, de susţinere a acestor firme de către capitalul industrial mixt prin intermediul pîrghiilor financiare sau bancare. În Rusia, spre exemplu, se formează fonduri extrabugetare în vederea susţinerii bussinesului inovaţional, pe baza

12

decontărilor benevole, indiferent de forma de proprietate în volum de 1,5% din contul producţiei realizate prin includerea acestor cheltuieli în preţul de cost [17]; -

legăturile legislative şi cele de strategie (drepturi de cooperare intelectuală şi industrială, standardizarea tehnică, strategia guvernamentală);

-

fluxurile tehnologice, ştiinţifice şi informaţionale ce prevăd încurajarea legăturilor între instituţiile de învăţămînt superior şi industrie, între cele de cercetare ştiinţifică şi industrie ca un proces de lungă durată, crearea unei infrastructuri pentru transferul de tehnologie. „Nenumărate iniţiative de acest gen au apărut în multe ţări (Franţa, Germania), aşa încît numărul centrelor de transfer de tehnologie, al incubatoarelor şi al altor forme de transfer de la cercetare la industrie a crescut rapid” [17];

-

fluxurile sociale (schimbul de personal între firme, între universităţi şi laboratoare de cercetare).

Astfel, pe plan mondial, s-a trecut de la concepţia modelului liniar al inovării la modelele interactive sau ale „lanţurilor de legături”, propus de S. Kline şi de N. Rozenberg în 1986. Pe plan internaţional se cunosc trei modele principale de promovare a inovaţiei [29]. 1.

Modelul american, ce pune accentul pe stimularea ştiinţei prin orientarea cercetării fundamentale către problemele ridicate de necesităţile tehnologice, prin crearea parcului de cercetare tip, „silicon valley”; a oficiilor de legătură cercetare-industrie a parcurilor ştiinţifice, care au introdus structuri noi ca incubatoarle de tehnologii şi centrele de cercetare şi cooperare cu industria.

2.

Modelul japonez, care se axează pe dezvoltarea tehnologică în plan regional şi este orientat mai mult spre inovare şi concurenţă şi într-o măsură mai mică spre cercetarea fundamentală.

3.

Modelul mixt, aplicat în ţările europene, este axat pe inovare şi este orientat spre exigenţele pieţei în vederea dezvoltării competitivităţii industriale.

Necesitatea creării şi consolidării unui model naţional bazat pe cercetare-dezvoltare poate fi justificat reieşind din nevoia de schimbare şi practica ţărilor dezvoltate prin: -

procesul de transfer tehnologic, care să asigure durabilitatea dezvoltării;

-

eficienţa şi conduita managerială la micro nivel, în mediul ştiinţific, tehnologic, economic şi comercial. Elementul de bază al dezvoltării economice a statului rezidă în capacitatea de îmbinare

armonioasă a rezultatelor cercetării-dezvoltării şi creativităţii ştiinţifice, a noilor tehnologii şi a inovării în activităţile economică, în abilitatea naţiunilor de a concura pe pieţele mondiale.

13

Evoluţia marilor economii denotă, că în ultimele două decenii, a înregistrat performanţe economice acele economii, care au redus substanţial în valoarea produselor şi serviciilor, ponderea materiilor prime, a energiei şi a manoperei directe, mărind în schimb ponderea informaţiei, inteligenţei, creaţiei, organizării. O bună parte din aceste componente sunt rezultatul activităţilor de cercetare-dezvoltare. Ţările care n-au înţeles acest imperativ al timpului şi nu au creat condiţii pentru realizarea unor schimbări promte se vor confrunta încă mult timp cu deficienţele caracteristice economiilor în tranziţie. Iată de ce activităţile de cercetare-dezvoltare au devenit, mai mult decît oricînd înainte, o componentă strategică hotărîtoare pentru dezvoltarea economică şi, implicit, pentru bunăstarea şi progresul social al naţiunii, o componentă care necesită o abordare preferenţială şi investiţii. „Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor anuale făcute pentru menţinerea şi sporirea potenţialului întreprinderii” [26]. Rata investiţiei economice sau partea din Produsul Naţional Brut investit în dezvoltarea economică diferă mult de la o ţară la alta, dar şi mai mult de la un an la altul. Oricum, în medie, în perioada anilor 1970-1989, Japonia a investit în dezvoltarea economică circa o treime din PNB, Franţa – 20-25%, Marea Britanie şi SUA cîte 15-20% [26]. Ţările prospere economic rezervă cercetărilor 2-3% din PNB, spre deosebire de Moldova, care, dintr-un PNB mult mai mic, alocă în acest scop doar 0,17%, România - 1% [86]. Pentru a ne ridica la nivelul ţărilor avansate, deci pentru a asigura o competitivitate comparabilă pe piaţa mondială, Moldova ar trebui să aloce un procent mai mare din PNB decît ţările menţionate mai sus, dat fiind că are de recuperat o serioasă rămînere în urmă (anume aşa procedează mai multe ţări aflate într-un efort intens de dezvoltare, de pildă Grecia sau Portugalia). Totodată, această sarcină ar trebui să fie transferată, treptat, şi într-o măsură tot mai mare, de la bugetul de stat la agenţii economici, fundaţii etc. Potrivit principiilor generale ale dezvoltării economice între cercetare, economie şi bunăstarea socială există relaţii de „feedback pozitiv”, aceşti trei factori determinîndu-se reciproc. În acest sens eforturile de reorganizare a activităţilor de cercetare-dezvoltare în ţara noastră trebuie corelate cu „spargerea” blocajelor economice şi financiare, cu eliminarea apatiei industriei faţă de utilizarea intensă a rezultatelor cercetării, cu schimbarea mentalităţii, a responsabilităţilor din economie, cercetare, administraţia publică şi, implicit, a opiniei publice. În contextul resurselor financiare limitate, spectrul larg al problemelor care fac obiectul cercetării-dezvoltării impun ţării noastre o strategie mai selectivă, axată pe priorităţi. Reorganizarea sistemului cercetare-dezvoltare trebuie să vizeze garantarea, prin utilizarea rezultatelor cercetării ştiinţifice şi a performanţelor tehnologice, a competitivităţii economiei într-o serie de domenii care

14

trebuie să devină pentru noi de vîrf. Instruirea capitalului uman în şcoli consacrate, care să asigure accederea potenţialului de cercetare la noi „străpungeri de vîrf”, constituie garanţia realizarilor propuse. Competitivitatea capitalului uman este o calitate care poate fi valorificată doar prin competiţie. O ştiinţă competitivă este posibilă doar în condiţiile competiţiei interne şi internaţionale, între instituţii, echipe de cercetare, cercetători individuali, competiţie în care miza poate fi reputaţia ştiinţifică, posibilitatea de a publica în reviste sau la edituri prestigioase, poziţia socială, recompensele materiale etc. Interacţiunea obiectivelor menţionate mai sus creează de fapt o „piaţă a ştiinţei”, implicînd proprietatea intelectuală, competenţa, reputaţia profesională ş.a.m.d. Din perspectiva activităţii de cercetare-dezvoltare, „piaţă ştiinţei” nu este altceva decît piaţă a valorilor economice, a tehnologiilor şi produselor noi, investiţiilor, brevetelor, know-how etc. O ştiinţă capabilă să răspundă exigenţelor noilor relaţii economice şi obiectivelor sociale nu poate fi realizată printr-un sistem centralizat de conducere al tuturor activităţilor de cercetare, ci doar prin încurajarea acestor activităţi, prin aplicarea mecanismelor adecvate de ordin organizatoric, juridic, economic etc., prin utilizarearea atît a mecanismelor economice, cît şi a mecanismelor specifice ştiinţei, îndeosebi a mecanismelor specifice „pieţei ştiinţei”. Doar mecanismele de piaţă, sprijinite printr-o politică activă a statului şi cu participarea nemijlocită a agenţilor economici indiferent de forma de proprietate, pot pune în valoare potenţialul uman şi tehnic al cercetării la întreaga sa capacitate, scoţînd, totodată, în evidenţă direcţiile asupra cărora trebuie concentrate în perspectivă resursele disponibile. Dar atît piaţa economică, cît şi cea a ştiinţei au limite interne. Astfel, cercetarea care serveşte obiective de perspectivă, de interes social, de prestigiu naţional, ca şi cercetarea fundamentală, pot fi realizate prin conjugarea eforturilor statului cu ale agenţilor economici. „Piaţa ştiinţei” se manifestă prin competiţia pentru: alocarea fondurilor, alegerea tematicii şi proiectelor de cercetare şi dezvoltare tehnologică, între domenii şi sfere de activitate, instituţii de cercetare şi, nu în ultimă instanţă, între oamenii de ştiinţă. Un alt element al „pieţei ştiinţei”, întotdeauna l-a constituit competiţia pentru recunoaşterea în mediile ştiinţifice a rezultatelor cercetării şi a autorilor lor. În acest context este relevantă paralela între conceptul tradiţional de "piaţă", ca instituţie socială pentru schimbul tradiţional de marfă-bani şi conceptul de „piaţă a ştiinţei”. În cazul competiţiei pentru fonduri de cercetare similitudinea cu ceea ce se întîmplă pe o piaţă reală este mai mare. De fapt, nu este vorba de o singură piaţă uniformă, ci de un sistem de pieţe în interacţiune. Ziman (1991) identifică în cazul Marii Britanii următoarele pieţe în cadrul cărora este monitorizează dinamica cercetării academice:

15

1. „Piaţa instituţională naţională” (care se creează în cadrul finanţării de către guvern a instituţiilor publice de cercetare); 2. „Piaţa proiectelor de cercetare” (care vizează relaţiile directe contractuale dintre echipele de cercetare şi beneficiarii respectivelor lucrări de cercetare, obiectul schimbului fiind lucrările de cercetare); 3. „Piaţa instituţională internă” (în care şefii echipelor, compartimentelor, secţiilor dintr-o instituţie de cercetare se pretează unor reguli comportamentale antreprenoriale, antrenîndu-se în concurenţă reciprocă pentru obţinerea serviciilor tehnice şi a fondurilor necesare noilor cercetări). Această piaţă este una de tipul obţinerii de concesiuni; 4. „Piaţa locurilor de muncă în cercetarea economică” (în care "vînzătorii" îşi oferă capacitatea de cercetare şi posibilităţile de a primi alocaţii pentru cercetările proprii, iar "cumpărătorii" sunt diversele instituţii de cercetare din ţară şi străinătate care doresc să angajeze noi cercetători, schimbul realizîndu-se prin posturile de cercetare cu remunerările respective); 5. „Piaţa reputaţiei ştiinţifice” (în care "vînzătorii" sunt cercetătorii ştiinţifici, "mărfurile" sunt rezultatele cercetării, "cumpărătorii" sunt "colegiile invizibile" ale comunităţii ştiinţifice", "metoda de schimb" este semnalarea publică a autorităţii personale); 6. „Piaţa validării rezultatelor de cercetare” (în care analiza critică înainte şi după publicare, luarea în discuţie în cadrul unor simpozioane publice, citarea în lucrări ştiinţifice a rezultatelor cercetării etc. dau naştere unei pieţe specifice, care se află în strînsă legătură cu piaţa reputaţiei ştiinţifice şi o condiţionează); 7. „Piaţa proprietăţii intelectuale” (cunoaşterea este o marfă intangibilă, a cărei valoare depinde de contextul în care este transferată de la vînzător la cumpărător. Doar o mică parte a knowhow-ului, care ajunge în tehnologii aducătoare de profit, poate fi protejată prin brevete). Abordarea evoluţiei ştiinţei în termeni economici pe piaţă este deosebit de utilă, întrucît scoate în evidenţă factorul competitiv, care a jucat întotdeauna un rol esenţial în dezvoltarea şi consolidarea „pieţei ştiinţei”. "Presiunea psihologică a selecţiei la nivelul cercetătorului individual şi a contribuţiei sale în ştiinţă este cheia performanţei excelente şi a rezultatelor valide" – menţionează savantul Ziman (1991) [86]. Există însă o diferenţă între modul în care se desfăşoară lucrurile în ştiinţa şi economia reală. Dacă în ştiinţă aprecierea se face în funcţie de calitate, în economia reală prin preţ. Or într-o competiţie ştiinţifică doar cel mai bun este răsplătit prin recunoaştere morală. Acest model economic al proceselor de dezvoltare a ştiinţei oferă nu numai posibilitatea înţelegerii comportamentului actorilor din sistemele ştiinţei-tehnologiei, ci şi a surselor unor disfuncţionalităţi. Se ştie, că funcţionarea reală a „pieţei ştiinţei” în economie nici pe departe şi nu

16

întotdeauna corespunde conceptelor teoretice. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul „pieţei ştiinţei”, cînd conceptele ştiinţifico-teoretice diferă de rezultatele implementării lor. Aşa cum funcţionarea reală a pieţei în economie este diferită de modelul teoretic, are imperfecţiuni, acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul pieţei ştiinţei. Dintre carenţele acestor pieţe pot fi menţionate: - monopolul unui singur agent important pe piaţa instituţională (Departamentul Educaţiei şi Ştiinţei, (Marea Britanie), canalul pentru redistribuirea fondurilor alocate de guvern), care nu numai că are posibilitatea controlului şi repartizării bugetului pentru ştiinţă, dar şi de a impune multe din condiţiile contractuale în cazul negocierilor individuale; - stabilirea tarifelor diferenţiate pentru lucrările de cercetare ale diferitelor instituţii ştiinţifice; - încălcarea legilor competiţiei loiale etc. Evoluţia ştiinţei şi a tehnologiei cunoaşte două modele: de comandă, în care toate acţiunile sunt dirijate de sus în jos şi ale „pieţei ştiinţei”, în care toate reglementările au loc la nivelul operaţional, prin mecanisme ale pieţelor reale sau simbolice. Modelele "de piaţă" şi "de comandă" ale cercetării ştiinţifice de fapt nu funcţionează în stare "pură". Aceste modele oferă cadrul conceptual necesar pentru înţelegerea fenomenelor ce au loc în dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei. De exemplu, în ţările din Europa de Est în perioada economiei centralizate a predominat modelul de comandă. În S.U.A. şi Marea Britanie elementele de bază sunt cele ale modelului de piaţă. Pornind de la principiile care stau la baza celor două modele şi de la analiza sistemelor ştiinţei şi tehnologiei utilizate în diferite ţări, în cadrul modelului mixt, putem observa trei nivele calitativ diferite de activitate, cu obiective şi comportamente distincte: a) nivelul operaţional, la care se realizează activitatea de cercetare (institute, centre, colective în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior sau în cadrul agenţilor economici privaţi etc.). Comportamentul acestora este reglementat de principii specifice modelului "pieţei ştiinţei"; b) nivelul formulării politicii ştiinţei; c) nivelul intermediar, care îmbină caracteristicile nivelului operaţional şi nivelului formulării politicii ştiinţifice. Munca de cercetare este cu preponderenţă o muncă în echipă avînd o bază instituţională comună. Utilizarea echipamentului de cercetare modern şi a infrastructurii adecvate sînt condiţii inerente ale desfăşurării cu rezultate performante a activităţii de cercetare. Există trei tipuri de organizaţii de cercetare: - organizaţii publice, finanţate de guvern sau din alte fonduri publice;

17

- echipe/organizaţiile de cercetare în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior; - organizaţii de cercetare în cadrul unităţilor economice. Sursele de finanţare pot fi: (1) publice, de care beneficiază în cea mai mare parte organizaţiile publice de cercetare şi universităţile de stat şi (2) private, utilizate în general pentru cercetarea proprie a unităţilor economice. Primele organizaţii publice de cercetare au fost create pentru efectuarea unor studii botanice destinate studenţilor de la medicină (1626, Paris). Anumite Academii au devenit curînd faimoase: Academia Del Lincei, Roma (1603), cea de la Weimar (1617), l’Academie Francaise (1635-1665), Societatea Regală (1662), cea din Berlin (1700). Secolul al XVIII-lea a fost martorul unei adevărate „explozii” de asemenea instituţii: cea Spaniolă, Madrid (1713), Academia din Petersburg (1725), Academia Regală Suedeză (1739), cea din Munchen (1758), Praga (1700), Academia Regală Belgiană (1772), cea din Lisabona (1779), din Stockholm (1786), şi mai tîrziu cea din Ungaria (1831), din Viena (1841), din Olanda (1852), cea Română (1866), cea din Serbia (1880). În 1835 au fost atestate instituţii publice pentru explorări geologice, sprijin pentru industrie – prin dezvoltarea de tehnologii industriale, acolo unde întreprinderile nu o puteau face, în sănătate, în domeniul militar ş.a. Mai tîrziu au apărut şi instituţii publice pentru cercetări fundamentale. În secolul al XIX-lea, academiile erau locurile unde se stabilea rezultatul gîndirii ştiinţifice, unde aceasta se acumula şi devenea tot mai puternică, propagînd în acelaşi timp cele mai înalte valori culturale care existau în ţară sau în teritoriile respective. În perioada anilor 1945-1965, de alocaţii din fonduri publice au beneficiat cercetările în domeniul nuclear, prin crearea unor dotări tehnice de mari proporţii (megaştiinţa, megatehnologia), în spaţiul cosmic şi în general în domeniile necesitînd colaborare internaţională (cum sunt fizica şi energiile înalte). În 1954 a fost creată Organizaţia Europeană pentru Energie Nucleară. Dinamismul în creştere al activităţii de cercetare a generat apariţia unor noi modalităţi de organizare şi finanţare a activităţii de cercetare, inclusiv prin instituţii private de cercetare, administrate de universităţi publice sau întreprinderi private, dar finanţate din bugetul public sau al unor societăţi comerciale cu răspundere limitată. După mai bine de un secol de dominaţie a domeniului public de cercetare, care a reclamat o creştere importantă a cheltuielilor efectuate de guverne în această direcţie, a condus la o schimbare importantă de atitudine, conştientizarea necesităţii evaluării critice a efortului şi rezultatelor obţinute în cercetare. În perioada anilor 1965-1990, s-au înregistrat şi alte schimbări:

18

- apariţia unor domenii noi de cercetare, care necesitau susţinere din partea sectorului public; cum ar fi mediul natural, informatica şi biotehnologiile ş.a.; - globalizarea economiei şi instituţiilor sociale, în care urmează să fie aplicate rezultatele cercetărilor; - dezvoltarea cercetării din învăţămîntul superior etc. Toate aceste schimbări au condus la necesitatea adaptării organizaţiilor publice la noile condiţii. Aceasta s-a realizat prin diversificarea activităţilor, prin căutarea de noi surse de finanţare, cedarea unor domenii industriei (de ex. cercetările legate de construirea şi exploatarea centralelor nucleare) şi dezvoltarea unor activităţi proprii. Performanţe de proporţii mondiale au fost înregistrate în Germania: institutele Fraunhofer Gesellschaft (axate pe cercetarea aplicativă) sau Max Plank Gesellschaft (axate pe cercetarea fundamentală), în Franţa Laboratoarele CNRS-uiui, în SUA – Centrele de cercetare-dezvoltare cu Finanţare Federală, în Japonia - Institutul Naţional de Cercetare pentru Poluare şi Resurse. Interacţiunea dintre cele două componente din sistemul de cercetare-dezvoltare – învăţămîntul superior – industrie este realizată de instituţiile publice de cercetare în calitate de intermediar. Cercetarea din industrie a fost orientată, prin tradiţie, spre inovaţiile tehnologice. Mai tîrziu însă a început promovarea unor proiecte de cercetare pe termen lung. În şcoala superioară activitatea de cercetare este axată în principiu pe ştiinţa fundamentală. În ultimele decenii o evoluţie ascendentă s-a observat în special în dezvoltarea sistemică a domeniilor a ştiinţei. Drept confirmare poate servi dezvoltarea domeniului ce ţine de dezvoltarea domeniilor ştiinţă-tehnologie. Generalizînd cele menţionate, se poate conchide că drept dovadă servesc biotehnologiile. Creşterea gradului de interacţiune în sistemul de cercetare-dezvoltare se observă şi în alte sfere de activitate a sistemului de cercetare-dezvoltare. În şcoala superioară formarea pentru cercetare se face prin însăşi practica cercetării – fundamentale sau aplicative, cercetarea universitară asigură totodată continuitatea sistemului cercetării. Organismele publice de cercetare oferă o baza ştiinţifică şi tehnică pentru elaborarea sistemului de reglementări în domeniul ştiinţei-tehnologiei ceea ce determină capacitatea de inovare. Este de remarcat, că în ţările OECD, alocaţiile destinate cercetărilor din cadrul învăţămîntului superior sunt comparabile cu alocaţiile destinate cercetării în organizaţiile publice.

19

Se consideră că prin introducerea activităţii de cercetare in universitate la mijlocul secolului XIX a adus o schimbare majoră în viaţa şi învăţămîntul universitar, cunoscută ca "prima revoluţie academică". Wilhelin von Humboldt a iniţiat crearea unei noi universităţi la Berlin, dotată cu echipamente care să permită profesorilor desfăşurarea, pe lîngă activitatea didactică, şi a activităţii de cercetare. În felul acesta s-a născut sistemul de institute (cu laboratoare proprii, biblioteci şi personal de cercetare) care formează universitatea modernă. Astfel, obiectivele activităţii universitare de cercetare au un caracter triplu: educaţia, pregătirea prin cercetare, cercetarea propriu-zisă. Pregătirea completă şi formarea în spiritul know-how-ului a viitorilor cercetători se realizează prin implicarea lor directă în această muncă necesară pentru desfăşurarea viitoarei lor activităţi. În plus, pentru ca o persoană să poată conduce lucrări de cercetare este necesar ca ea însăşi să fie un bun cercetător. Mai mult, plasarea activităţii de cercetare în universităţi face posibil accesul direct şi rapid al viitorilor specialişti la cele mai noi descoperiri, ceea ce permite transferul operativ al cunoştinţelor din sectorul cercetării în cel aplicativ. Condiţiile pe care le oferă activităţii de cercetare în instituţiile universitare se caracterizează prin: - autonomie la nivel tematic, în modul de selectare şi angajare a personalului etc., dar care poate avea şi consecinţe negative. Fiind asociată unui anumit tradiţionalism, activitatea de cercetaredezvoltare poartă un caracter conservator; - prin continuitatea, care oferă condiţii pentru cercetarea unei teme pe termen lung; - specializarea pe discipline, care oferă soluţii pentru probleme reale pe baza rezultatelor cercetărilor fundamentale; - costul ieftin al forţei de muncă a studenţilor din ultimii anii de studii şi a doctoranzilor. Prin tradiţie, în instituţiile universitare se desfăşoară activitatea de cercetare fundamentală. În ultimele două decenii cercetarea universitară abordează tot mai frecvent teme de cercetare în concordanţă cu cerinţele pieţei. Ultimele evoluţii în sistemul cercetării-dezvoltării induc ideei celei de "a doua revoluţii academice" în condiţiile căreia universităţilor le revine un segment în dezvoltarea economică. În acest sens este instructivă experienţa ţărilor dezvoltate ale lumii, îndeosebi a SUA, care au acumulat o bogată experienţă teoretică şi practică în domeniul centrelor de inovare şi afaceri, cunoscute mai ales ca "incubatoare de afaceri" (B.I.C.) sau "incubatoare de tehnologie" (T.I.C.). Activitatea lor este asociată cu cea de promovare a întreprinderilor mici şi mijlocii, care în multe ţări ale lumii a devenit politică de stat.

20

Centrele de inovare şi afaceri sunt de fapt nişte instrumente de încurajare şi susţinere a micilor întreprinzători, care nu dispun de mijloace financiare sau de capacitatea managerială necesară. Acestea înlesnesc transferurile de tehnologie prin valorificarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice. Ele se manifestă ca "laboratoare-şcoală" pentru micii întreprinzători care generează idei, dar care nu au cunoştinţele şi capitalul necesar pentru iniţierea unei afaceri. Concepute în acest fel, centrele de inovare şi afaceri sunt nişte instrumente de transfer tehnologic imprimînd acestui proces dinamism şi operativitate, care de multe ori este marcat de numeroase deficienţe, cum ar fi: lipsa experienţei manageriale, financiare şi de marketing, lipsa capitalului, dificultatea obţinerii materiilor prime, piaţa de capital limitată, lipsa societăţilor de risc sau a fondurilor de garantare a creditelor pentru micii întreprinzători, lipsa unei politici bine documentate şi promovate de încurajare a investiţiilor în domeniul productiv etc. Caracterul benefic al asocierii incubatoarelor de afaceri şi tehnologie cu instituţiile de învăţămînt superior sau cu alte institute de cercetare a fost demonstrat şi de experienţa altor ţări dezvoltate. Bunăoară, în SUA există 50 de incubatoare universitare. Acestea oferă servicii de închirieri de spaţii, echipamente de birou, secretariat de asistenţă tehnică. În managementul de incubatoare participă şi cadrele universitare. Această modalitate de realizare a cercetării universitare permite transferul de tehnologii către micii întreprinzători. La început serviciile se oferă gratuit, pe baza unui contract, prin care întreprinzătorul va achita serviciile în momentul obţinerii profitului. La cele menţionate mai sus vom adăuga că, iniţierea şi dezvoltarea unei afaceri în mediul universitar sau al institutelor de cercetare oferă şi alte avantaje, inclusiv credibilitate, autoritate pe piaţă, acces larg la cele mai diverse resurse şi informaţii de ultimă oră, servicii de înaltă calitate şi experienţă managerială. Toate aceste avantaje conferă şanse suplimentare de succes. O practică bogată în acest sens a acumulat Canada. În condiţiile economiei de piaţă incubatoarele de tehnologie sunt nişte instrumente de transfer accelerat de tehnologii pentru deservirea antreprenorilor. Aceasta oferă credibilitate şi le susţine debutul şi afirmarea pe piaţă, permite accesul la capital şi participarea la programele de instruire şi recalificare. Un moment important în negocierea licenţelor, ocrotirea drepturilor de autor, asigurarea accesului la expertize. În ultimă instanţă, incubatoarele de tehnologii le oferă studenţilor şansa de a se încadra în activitatea de cercetare, perspectiva de a deveni angajaţi, posibilitatea de a obţine licenţă pentru tehnologii noi. Efectul benefic al activităţilor de tehnologii se răsfrînge şi asupra universităţilor în ansamblu prin creşterea responsabilităţii şi autorităţii în administrarea centrelor de cercetare, posibilităţilor de obţinere a unor fonduri, crearea locurilor de muncă pentru cei mai buni absolvenţi, dezvoltarea unor centre de cercetare şi producţie pentru şcoala superioară.

21

Potrivit sistemului de clasificare a cercetărilor ştiinţifice pe diferite criterii, elaborat de Academicianul Remus Raduleţ, cercetarea fundamentală constituie o componentă rezultată din folosirea principiului "elementelor cunoaşterii promovate prin cercetare" şi se deosebeşte de cea secundară prin faptul că ea extinde limitele cunoaşterii umane, în timp ce cercetarea secundară nu face decît să detalizeze această cunoaştere. Pentru analiza modului de valorificare a rezultatelor, vom insista asupra căilor de propagare a acestora, care, în viziunea noastră, se realizează prin intermediul publicaţiilor ştiinţifice şi prin propagare prin mijloace audio-vizuale, participările la conferinţe, seminare, sesiuni de comunicări ştiinţifice. Atunci cînd se va proceda la evaluarea valorificării rezultatelor unei unităţi de cercetare, a unui grup de cercetători sau a unui om de ştiinţă, în calitate de indicatori de evaluare pot servi, participarea la astfel de manifestări ştiinţifice şi frecvenţa apariţiilor în publicaţiile ştiinţifice, precum şi caracterul inovaţional al acestor publicaţii şi participări. Dezvoltarea sistemelor modeme de informare documentară şi accesul la bazele de date specializate de mare importanţă a avantajat în mod deosebit cercetătorii prin faptul că publicarea rezultatelor cercetării în reviste de circulaţie internaţională a devenit destul de operativă şi eficientă. Este interesant faptul că, concomitent cu dezvoltarea sistemelor de circulaţie a informaţiilor ştiinţifice scrise, s-a înregistrat o creştere a interesului pentru întîlnirile nemijlocite ale oamenilor de ştiinţă din sfere conexe de activitate din întreaga lume. Aceste reuniuni sunt considerate şi, pe bună dreptate, ca generatoare de idei şi creatoare de valori. A devenit o practică obişnuită elaborarea unor programe de cercetare eşalonate pe 2-3 ani, cu participarea reprezentanţilor mediilor ştiinţifice din întreaga lume, în care este precizată tematica, termenele de prezentare a comunicărilor, numărul participanţilor, precum şi alte informaţii utile. Este de menţionat de asemenea că numărul participanţilor din partea unei organizaţii de cercetare la publicaţii şi întîlniri internaţionale de specialitate pot fi luate în calcul la evaluarea performanţelor în cercetarea fundamentală şi la alocarea resurselor financiare. Principalele obiective ale cercetării fundamentale într-o ţară mică cum este Moldova ar trebui să-l constituie crearea condiţiilor pentru creşterea prestigiului cercetătorilor noştri pe plan internaţional. Deşi relaţiile între cercetarea fundamentală şi cea aplicativă a fost obiectul multiplelor studii, în procesul ştiinţific managerial nu întotdeauna aceste relaţii sunt luate în calcul. Valorificarea rezultatelor din cercetarea aplicativă şi de dezvoltare, poate fi realizată prin asigurarea că factorul esenţial în acest caz îl constituie funcţionarea sistemului integrat: ŞTIINŢĂ – TEHNOLOGIE – PIAŢĂ – ŞTIINŢĂ

22

Rezultatele cercetării depind atît de performanţa fiecăruia din aceste trei elemente în parte, cît şi de capacitatea relaţională dintre ele. Este cunoscut faptul că cercetarea aplicativă este realizată prin tehnologii industriale, care de cele mai multe ori în aspect ştiinţific are obiective precise şi că utilizarea unor tehnologii eficiente, nu duce numai la satisfacerea unor necesităţi, dar şi la impulsionarea unor noi cercetări. După cum menţiona un cunoscut specialist în istoria ştiinţei Derek de Solla Price, "săgeata cauzalităţii istorice este orientată în mare măsură de la tehnologie către ştiinţă". În S.U.A, bunăoară, în orientarea cercetării ştiinţifice aplicative, mult timp se considera că dezvoltarea ştiinţei duce implicit la dezvoltarea tehnologiei şi în ultima instanţă la prosperitate. Potrivit acestei logici, tehnologia rezultă direct din cercetare, astfel din promovarea cercetării va rezulta o tehnologie nouă. Oponenţii acestei ipoteze, cunoscînd mai bine procesele economice, au apreciat-o ironic "teoria copacului unic", adică a cercetării percepute ca o rădăcină, din care creşterea naturală dă naştere frunzişului şi fructelor valorificării prin tehnologie. Inconsistenţa acestei "teorii" este confirmată şi de faptul că aplicarea tehnologiei implică un anumit potenţial industrial, asociat cu o multitudine de alţi factori, precum şi de relaţia cu piaţa. Teoria "copacului unic" a fost adaptată la mai multe genuri de activităţi, care formează un sistem similar celor ecologice, constituit din ştiinţă, tehnologie, industrie şi piaţă, guvernate de propriile legi într-o armonie deplină. În acest context, în studiile de specialitate au fost lansate numeroase critici la adresa unor programe de cercetare, finanţate din bugetul public, care au ignorat "cerinţele pieţei la etapa elaborării tematicii de cercetare", subvenţionînd cu prioritate anumite "tehnologii mari", fără a se ţine seama de necesităţile şi cerinţele industriei naţionale (exemplul cercetarea spaţială în fosta Germanie Federală), care nu avea capacităţile necesare aplicării unei astfel de tehnologii, în timp ce tehnologiile pasibile de a fi utilizate în întreprinderile mici şi mijlocii au rămas în afara cîmpului vizual al cercetătorilor. În ultimul timp se atestă o necesitate în ceea ce priveşte conexarea cercetării, industriei şi a pieţei într-un sistem flexibil, capabil să răspundă imperativelor subsistemelor. Includerea pieţei în acest sistem nu înseamnă numai crearea capacităţilor de absorbţie a unor produse sau servicii, ci stabilirea condiţiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească. Aceste condiţii sunt celea care vizează în special calitatea şi preţul. În condiţiile ţării noastre, la etapă de tranziţie, sistemul cercetare-industrie-piaţă nu funcţionează eficient; printre altele, legăturile între aceste trei verigi sunt aproape inexistente sau imprevizibile. Credem că trebuie depuse eforturi susţinute pentru a institui un sistem de valorificare a rezultatelor cercetării bazate pe libera concurenţă.

23

1.3. Evoluţia strategiilor de cercetare-dezvoltare Strategiile în domeniul cercetării-dezvoltării au evoluat şi s-au modificat mult de la apariţia lor, dar în principiu ele au reprezentat o combinaţie a strategiilor ştiinţifice şi a celor industriale, fiind în acelaşi timp influenţate considerabil de către firme. Tabelul 1 Evoluţia strategiilor în domeniul cercetării-dezvoltării Perioada 1950-1970

Strategiile ştiinţifice Educaţie ştiinţifică Cercetare universitară Cercetarea fundamentală în laboratoare guvernamentale

Strategiile industriale Finanţarea prin burse pentru cercetare-dezvoltare Finanţări prin burse pentru echipamente Restructurare industrială Suport pentru cercetarea industrială în colaborare Educaţie tehnică şi educaţie în general

1970-1980

La direcţiile perioadei anterioare se adaugă: Lipsa legăturilor dintre universitate şi industrie

1980-1990

Accentuarea relaţiilor dintre universităţi şi industrie Dezvoltarea cercetării strategice în universităţi

Finanţări pentru inovare Implicarea institutelor de cercetare în proiecte colective de dezvoltare a produselor Stimulente publice pentru inovare Selecţia şi finanţarea unor tehnologii generice Creşterea strategiilor europene de colaborare în cercetare competitivă Accent pe colaborare între companii

Implicarea firmei Accent pe firme mari şi aglomerări industriale Crearea unor companii naţionale “de pionerat” Fonduri publice pentru cercetare-dezvoltare orientate preponderent spre companiile mari Capitalul mixt aproape inexistent Creşterea interesului în firmele mici şi mijlocii Multe măsuri de susţinere a inovării în IMM Continuarea insuficienţei capitalului mixt Accent pe crearea unor firme bazate pe noi tehnologii Creşterea disponibilităţii de capital mixt

Sursă: R.Rothwell, mark Dodgson, European Technology Policy Evolution: Convergence Towards SMEs and Regional Technology Transfer in Techinnovation 12 (4), 1992, p.227

La momentul actual, conform tabelului 1, distingem 3 etape importante. Pe parcursul ultimelor patru decenii a avut loc o importantă schimbare de viziune în domeniul strategiilor, mai bine zis o lărgire a viziunii iniţiale. Astfel, la sfîrşitul perioadei nominalizate specialiştii în domeniu din SUA au formulat ideea conform căreia succesul promovării unei idei, produs, serviciu nou etc. este rezultatul unui spectru mai larg de factori decît factorii activităţii de cercetare-dezvoltare. Ei au înaintat propunerea de a studia în continuare strategiile de “inovare” ca ceva mai amplu ca strategiile de cercetare-dezvoltare. Prima etapă a evoluţiei strategiilor s-a caracterizat prin lacune esenţiale în colaborarea dintre cei ce elaborau strategiile ştiinţifice, pe de o parte, şi cei ce elaborau strategii industriale, pe de altă

24

parte. Majoritatea strategiilor elaborate în această perioadă erau de provenienţă ştiinţifică universitară, iar industria, care se afla în restructurare, finanţa lucrările de cercetare, asigurînd în acelaşi timp cercetările cu echipamentele necesare. Structurile statale şi-au adus şi ele contribuţia organizînd cercetări cu puterile proprii şi administrînd procesul de educaţie ştiinţifică. Cele mai importante teorii formate la prima etapă au fost următoarele: -

amploarea procesului de inovare este direct proporţională cu cota de piaţă a întreprinderii, adică cu poziţia ei — această concepţie s-a format după ce firmele-lideri de importanţă naţională au profitat de partea cea mai importantă a fondurilor publice destinate cercetărilor;

-

cota de piaţă ratată de o firmă ca urmare a inovaţiilor concurenţilor poate fi redobîndită numai prin intermediul inovării.

A doua etapă se caracterizează prin alocarea de finanţe pentru strategiile “inovative”, cît şi prin lobby-ul politic menit să stimuleze inovarea. Ca urmare, politica statului a favorizat inovarea îndeosebi în rîndurile firmelor mici şi mijlocii. A crescut gradul de coordonare a strategiilor ştiinţifice şi industriale, atenţie acordîndu-se în special creşterii competitivităţii produselor pe piaţă. Potrivit unei teorii importante din această perioadă afirma că: capacitatea firmei de a concura depinde de capacitatea de a adapta strategiile elaborate la realitatea economică, ţinînd cont de oportunităţile tehnico-ştiinţifice disponibile pe piaţă. În practică era nevoie de coordonarea cît mai strînsă activităţilor de producţie cu posibilităţile furnizorilor şi nevoile consumatorilor şi necesitatea promovării reformelor în domeniu, cît şi cu modalităţile de informare şi comunicare. Cu toate acestea, multe firme conservative, prin natura lor, au întîrziat să efectueze reformele necesare şi au purces la schimbări doar după ce au simţit influenţa unor forţe mai impunătoare din exterior, iar altele au suferit eşec. Rolul acestor factori sau stimulente din exterior l-au jucat: reformele din sectorul financiar-bancar, sectorul social, concurenţii, schimbarea mentalităţii cumpărătorului. Etapa a treia se caracterizează, în special, prin dezvoltarea şi stabilizarea relaţiilor dintre universităţi şi industrie în scopul desfăşurării activităţilor de cercetare ştiinţifică. La această etapă cercetarea ştiinţifică a cîştigat mai mult teren decît în celelalte etape luate împreună. În această perioadă se observă o schimbare a mentalităţii oamenilor, antreprenorilor şi prin urmare, a statului pentru activităţile de cercetare. Oamenii de ştiinţă şi alţi factori interesaţi de cercetări şi-au consolidat legăturile, acelaşi lucru întîmplîndu-se şi cu firmele de specialitate. Treptat inovarea stimulată (strategia inovării) ca fenomen spontan, ce se produce în mod unilateral din partea unui singur om a interesat tot mai puţin antreprenorii, în locul ei situîndu-se o activitate continuă, organizată a unui grup de specialişti în inovare şi creativitate care reprezenta rezultatul “strategiei

25

tehnologice”. În acest scop toate firmele care au avut posibilităţile necesare au constituit grupuri sau diviziuni specializate în inovare, iar statul ca urmare a interesului public crescînd pentru tehnologii a favorizat dezvoltarea infrastructurilor în locurile unde tehnologiile practic lipseau, pentru a stimula dezvoltarea acestora (zone libere de antreprenoriat, expoziţionale, tehnoland-uri, parcuri şi oraşe universitare şi ştiinţifice etc.). În afară de aceasta organele statale emiteau actele legislative necesare şi programe, planuri de dezvoltare tehnologică prin care se stimulau mai ales cele mai noi tehnologii. Această activitate implica toate părţile interesate — universităţile şi antreprenorii. Astfel, statul în parteneriat cu firmele şi universităţile a constituit fonduri mixte de stimulare a activităţilor inovative din economie (Anglia, Franţa, fosta Republică Federativă Germană). Activităţile de inovare erau susţinute atît direct, prin măsurile enumerate mai sus, cît şi indirect. Treptat a crescut rolul autorităţilor publice locale în promovarea tehnologiilor din teritoriu — acest fapt avînd rolul primordial în modificarea strategiilor tehnologice. Strategiile la începutul anilor ’90 au început tot mai mult să fie iniţiate la nivelul local. Autorităţile locale, fiind interesate de eficienţa cercetărilor, au preluat de la cele centrale rolul de promotor, iar firmele de importanţă naţională s-au constituit şi s-au dezvoltat prin transferul de tehnologie în regiuni, aici găsind şi furnizori de materie primă şi cumpărători corporativi. Aceste procese au fost influenţate de o serie de factori ca mobilizarea resurselor regionale, atît industriale, cît şi tehnologice. În practică aceste resurse reprezentau legătura dintre instituţiile de învăţămînt superior şi industrie. Dezvoltarea acestor legături regionale a dus la dezvoltarea pe termen lung a unei infrastructuri solide de transfer a tehnologiilor de la cercetare în industrie la nivel regional. Rezultatele practice au servit ca bază pentru dezvoltarea unor noi concepţii, printre care teoria modelului de inovare bazat pe “lanţurile de legături”, expusă de S.Kline şi N.Rozenberg în 1986. Cele mai importante legături ale acestui model sunt legăturile dintre ştiinţă şi inovaţii, care se pot constitui atît pe termen scurt, cît şi pe termen lung. Constituirea relaţiilor inverse (bazate pe feed-back) dintre ştiinţă şi inovaţii reprezintă un fenomen atestat des în practica economică. Tot în această perioadă Michael Gibbons a formulat o altă teorie — teoria celor două moduri de producţie a cunoştinţelor ştiinţifice. Primul mod, conform autorului, se distinge de al doilea prin delimitarea cercetării teoretice de aplicaţiile practice. Eficienţa celui de-al doilea mod de producţie a cunoştinţelor poate fi măsurat prin utilitatea sa în rezolvarea unei probleme transdisciplinare, deci este orientat mai mult spre găsirea unor soluţii practice concrete, pornind de la un concept ştiinţific fundamental.

26

Pentru a înţelege mecanismul de funcţionare a strategiilor de cercetare-dezvoltare, vom analiza ultimele schimbări care au avut loc în domeniu şi ultimele tendinţe în susţinerea procesului de inovare. În decursul ultimei jumătate de veac este evidentă o schimbare esenţială în domeniul strategiilor: puţin cîte puţin mecanismul activităţii inovaţionale a evoluat şi a devenit tot mai complex şi a căpătat treptat o structură sistemică (Gille la sf. anilor ’70 a înaintat teoria „naturii sistemice a inovării”). Structura sistemică a inovării implică mai multe elemente, care au căpătat prin progresul tehnico-ştiinţific o apartenenţă şi o importanţă pentru inovare şi producerea cunoştinţelor: cererea şi piaţa (Schmokler, 1966), organizaţiile de cercetare-dezvoltare (Chris Freeman, 1972), interacţiunea firmelor (Hippel, 1976), baza ştiinţifică şi tehnologică a inovării (Mowerz şi Rosenberg, înc. anilor ‘80), statul ofertant principal al cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice (Rotwell şi Nelson, anii ‘80). Noile relaţii de afiliere şi colaborare între firmele private au fost şi ele studiate teoretic (Mariti, Smiley). Astfel, aria inovării a fost extinsă de la „întreprinzătorul mare şi izolat” care producea cunoştinţe tehnice la piaţa naţională şi internaţională, care prin structura sistemică complexă produce inovarea. Această idee a fost fundamentată teoretic de Lundwall prin conceptul de „sistem naţional de inovare”. În lucrările sale, Lundwall a accentuat interacţiunea dintre producătorul şi consumatorul de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice în cadrul sistemului economic naţional. Mai apoi, Chris Freeman a dezvoltat această idee, menţionînd noi elemente implicate în sistemul naţional de inovare — instituţiile sociale şi politice. Conform acestor concepte, teorii, fapte şi idei putem da o definiţie a „sistemului naţional de inovare” — reţea sistemică complexă de instituţii publice şi private, prin interacţiunea şi activitate a cărora se produc şi se dezvoltă noi tehnologii şi cunoştinţe ştiinţifice. Ca şi în economia de piaţă, în sistemul naţional de inovare al economiei bazate pe relaţii de piaţă, statul are funcţia de reglementare a relaţiilor în domeniul cercetărilor, atît formal, cît şi informal, a legăturilor dintre părţile implicate. Din acest fapt rezultă necesitatea reglementării de către stat a relaţiilor juridice şi legislative în raport cu alţi subiecţi ai sistemului precum şi a relaţiilor dintre subiecţi. Statul poate fi el însuşi producător şi consumator al cunoştinţelor într-o anumită măsură, în domeniile strategice, în care firmele, în virtutea necesităţii unor investiţii mari, nu pot pătrunde. De aici rezultă legăturile de tip financiar şi fluxurile tehnologice cu celelalte părţi producătoare sau consumatoare.

27

1.4. Specificul sistemului de cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova Transformările radicale de ordin politic, social şi economic, care au avut şi au loc în Republica Moldova în ultimii ani, vizează toate compartimentele dezvoltării umane, inclusiv cel ce ţin de ştiinţă. La declanşarea acestor transformări s-a ţinut cont de faptul că ştiinţa, ca domeniu specific de activitate şi cu un rol mereu în creştere, trebuie să corespundă cerinţelor modernizării economiei şi societăţii în momentele istorice cruciale. Se ştie că în perioada de după cel de-al doilea război mondial şi mai ales în anii 60-80 în republica noastră a fost creat, cu mari eforturi materiale şi intelectuale, un potenţial ştiinţific calificat, cu o bază tehnico-materială adecvată cerinţelor, şi nevoilor de dezvoltare din acea perioadă. La începutul anilor ’90 în republică funcţionau 88 de instituţii şi organizaţii (Anexa 3) care efectuau cercetări ştiinţifice, în care activau 33 mii de persoane (circa 1,6% din întreaga populaţie ocupată a republicii), inclusiv 17,2 mii specialişti care efectuau nemijlocit cercetări ştiinţifice, 4 mii din aceşti specialişti aveau grade ştiinţifice. În republică au fost create prestigioase şcoli ştiinţifice. Ştiinţa era dotată satisfăcător cu aparatele şi materialele necesare, salariul mediu al lucrătorilor din ştiinţă era superior celui mediu pe republică, ştiinţa ca domeniu de activitate se bucura de un înalt prestigiu. O situaţie inedită există în prezent în activitatea de cercetare-dezvoltare a ţării noastre. În ultimul deceniu s-a înregistrat o reorientare a personalului din acest domeniu de vîrf şi din alte, domenii caracterizate printr-un înalt profesionalism şi un nivel înalt de calificare al factorului uman spre activităţi secundare aducătoare de venituri suplimentare, dar care, în acelaşi timp nu contribuie la o dezvoltare continuă, ci doar la asigurarea unui nivel de trai mai decent. În acelaşi timp, trebuie de menţionat faptul că în acei ani, ştiinţa Republicii Moldova era în întregime integrată în ştiinţa fostei Uniuni Sovietice, multe instituţii de cercetări erau subordonate direct unor structuri unionale, tematica de cercetări depăşea deseori interesele şi necesităţile republicii. Criza socio-economică ce s-a declanşat în ultimele decenii au afectat substanţial şi domeniul ştiinţei în tot spaţiul ex comunist, iar o mare parte din problemele actuale ale ştiinţei Republicii Moldova îşi au rădăcinile în acea perioadă. Odată cu proclamarea independenţei Republicii Moldova, schimbările care au intervenit în ştiinţă în anii următori au avut drept scop depăşirea acestor deformări şi au fost orientate, în primul rînd, spre perfecţionarea organizatorică a sistemului de finanţare a ştiinţei, spre actualizarea tematicii de cercetări şi orientarea ei spre necesităţile directe ale republicii, cu extinderea relaţiilor ştiinţifice internaţionale. În această activitate transformatoare un rol deosebit de important revine activităţii de cercetare-dezvoltare.

28

Domeniul cercetării-dezvoltării este reglementat de o serie de acte legislative şi normative. Potrivit legislaţiei în vigoare politica de stat în sfera cercetare-dezvoltare este o parte componentă a politicii social-economice şi stabileşte obiectivele, principiile şi mecanismele activităţii statului în această sferă. În conformitate cu Legea privind politica de stat în sfera cercetare-dezvoltare, statul elaborează politica în acest domeniu şi o promovează stabilind cadrul ei normativ, asigură baza instituţional – organizatorică şi social-economică, contribuind prin măsuri şi mijloace la cercetare-dezvoltare. În sfera cercetare-dezvoltare sunt patru trepte de administrare a ştiinţei. Prima treaptă este reprezentată de către Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova. În Parlament Comisia pentru cultură, ştiinţă, învăţămînt, tineret şi mijloacele de informare în masă elaborează şi adoptă cadrul legislativ necesar ştiinţei şi dezvoltării tehnologice. Atribuţiile principale ale Guvernului constau în organizarea şi elaborarea proiectelor de acte legislative şi normative pentru sfera cercetaredezvoltare şi le înaintează spre examinare Parlamentului, creează structuri pentru elaborarea şi promovarea politicii de stat în sfera cercetare-dezvoltare, supraveghează activitatea acestora. Guvernul, reprezentat de către Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică, organ creat în anul 2000, este o verigă nouă în activitatea de cercetare-dezvoltare. Constituit din 23 de membri, dintre care 6 reprezentanţi din partea ministerelor şi Comisiei Superioare de Atestare, 6 din partea Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 5 din partea instituţiilor de învăţămînt superior şi 3 din partea instituţiilor în cadrul cărora se efectuează cercetarea şi dezvoltarea tehnologică. Aparatul Consiliului administrativ este format din 18 persoane (inclusiv preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul ştiinţific). Pe lîngă Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică funcţionează Consiliul Consultativ de Expertiză, care organizează şi coordonează acţiunile de expertiză prin intermediul comisiilor de experţi pe domenii de cercetare. Ministerele şi departamentele reprezintă cea de a doua treaptă de administrare a ştiinţei. Cea mai mare pondere în volumul investigaţiilor ştiinţifice le revine Ministerelor Agriculturii şi Industriei Alimentare, Sănătăţii şi Educaţiei. Instituţiile şi centrele ştiinţifice de stat, universităţile reprezintă cea de a treia treaptă de organizare a cercetărilor ştiinţifice. Potrivit articolului XI din Legea privind politica de stat în sfera de cercetare-dezvoltare, Academia de Ştiinţe a Moldovei este o instituţie de stat, cel mai înalt for ştiinţific din ţară, care întruneşte în componenţa sa membri titulari, membri corespondenţi şi membri de onoare, are calitate de persoană juridică, statut autonom şi funcţionează pe principii de autoadministrare. În cadrul ei funcţionează instituţii care efectuează cercetări ştiinţifice fundamentale, aplicative, desfăşoară activităţi de dezvoltare tehnologică şi pregătesc cadre ştiinţifice

29

de înaltă calificare, îndeplineşte circa 40% din volumul cercetărilor ştiinţifice efectuate în Republica Moldova. A patra treaptă este reprezentată de către instituţiile de cercetare private din sectorul nonguvernamental, – diferite societăţi ştiinţifice, fonduri ştiinţifice şi academii de ştiinţe obşteşti, asociaţii ştiinţifice obşteşti şi particulare etc. Începînd cu anul 1996 au apărut primele instituţii de cercetare-dezvoltare private, potrivit datelor statistice, numărul acestora în 1996 era de 5, în 2003 – de 7. La 24 octombrie 2002 Parlamentul Republicii Moldova a aprobat 9 direcţii de cercetaredezvoltare pe anii 2003-2010 finanţate din bugetul de stat ce ţin, inclusiv de: -

cercetările fundamentale în domeniile ştiinţelor reale, sociale şi umanistice;

-

cercetările în domeniul medicinii, agriculturii şi mediului înconjurător;

-

obţinerea de noi materiale şi elaborarea tehnologiilor avansate pentru industria modernă ş.a. Finanţarea activităţilor de cercetare – dezvoltare este la fel declarată ca prioritate în cadrul

cheltuielilor bugetare şi un garant al susţinerii modelului inovaţional de dezvoltare economică şi socială a ţării. Aceasta rămîne a fi doar o declaraţie. Pînă în prezent domeniul ştiinţei nu este supus reformelor. Construcţia unui model de inovare şi dezvoltare a ştiinţei încă nu s-a prefigurat. Realmente s-au păstrat vechile modele de funcţionare a întregului ciclu de cercetare-dezvoltare, fapt care nu stimulează nici cercetătorii, nici potenţialii beneficiari ai rezultatelor teoretice (fundamentale), aplicative şi tehnologice. În ţară au existat multe ramuri de cercetări, în care oamenii de ştiinţă moldoveni atinsera performanţe recunoscute. Exodul cercetătorilor de carieră şi de prestigiu a atins un nivel cronic, cu ercusiuni de lungă durată pentru dezvoltarea capitalului uman al ţării. Cu toate acestea, trebuie de menţionat şi unele momente pozitive. Începînd cu anul 2001 a fost introdusă o modalitate nouă de realizare a concursului proiectelor de cercetare-dezvoltare, prevăzut de Legea privind politica de stat în sfera de cercetaredezvoltare, precum şi de unele regulamente care prevedea finanţarea instituţională la nivel de 90%, iar finanţarea granturilor în cuantum de 10%: -

Regulamentul provizoriu de organizare şi efectuare a expertizei lucrărilor de cercetaredezvoltare;

-

Regulamentul provizoriu al Consiliului consultativ de expertiză în sfera cercetaredezvoltare;

-

Regulamentul provizoriu de organizare a concursului proiectelor de cercetare-dezvoltare;

-

Regulamentul provizoriu cu privire la alocarea mijloacelor cu destinaţie specială (sub formă de granturi) pentru efectuarea cercetărilor ştiinţifice.

30

Este de la sine înţeles, că finanţarea, modul în care se obţin şi se cheltuiesc fondurile, joacă un rol-cheie în activitatea de cercetare, fiind o pîrgie de stimulare. Structura cheltuielilor publice diferă de la o perioadă istorică la alta. În Republica Moldova se observă din an în an o tendinţă de descreştere a cotei alocaţiilor prevăzute pentru cercetări ştiinţifice în volumul total al cheltuielilor bugetare, constituind în 1992 – 1,6%, în 2003 – doar 0,76%. La fel se observă o dinamică negativă şi a cheltuielilor pentru ştiinţă raportate la PIB (de la 0,76 la sută în 1991 pînă la 0,17% în 2003) (Tabelul 2), finanţarea se efectuează în baza principiului restant. Tabelul 2 Cheltuieli pentru ştiinţă din bugetul consolidat 199 1991* 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 200 2003 0 2 Milioane lei (în preţuri curente) 0,4 0,6 0,9 6,0 14,4 22,7 29,9 34,2 24,9 26,6 27,6 32,4 43,9 54,7 Cota-parte în cheltuielile totale bugetare, în % 1,1 0,9 1,6 1,2 0,8 1,0 1,1 1,0 0,8 0,8 0,6 0,7 0,8 0,76 Cota-parte a cheltuielilor pentru ştiinţă în PIB, în % 0,48 0,76 0,45 0,40 0,38 0,34 0,47 0,40 0,28 0,23 0,18 0,18 0,18 0,17 * fără instituţiile din partea stîngă a Nistrului şi or. Bender. Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

Acest indice este incomparabil cu alte state (Anexa 4). Tabelul 3 Cota-parte a cheltuielilor bugetare raportate la PIB pentru sfera cercetare-dezvoltare în unele state ale lumii în perioada 1995-2001 1985 1990 1995 2000 2001

S.U.A JAPONIA GERMANIA FRANŢA MAREA BRITANIE ITALIA CANADA 2,8 2,6 2,7 2,3 2,3 1,1 1,4 2,7 2,9 2,8 2,4 2,2 1,3 1,5 2,6 2,7 2,5 2,4 2,2 1,3 1,5 2,8 2,9 2,7 2,4 2,3 1,7 1,6 2,8 3,1 2,3 2,2 2,4 1,7 1,6

Sursa: Raportul Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică „Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în Republica Moldova”, Chişinău 2002.

„În perioada anilor 1990-2000 volumul global al investiţiilor capitale în Republica Moldova a scăzut de circa zece ori. S-a micşorat şi ponderea acumulării globale de investiţii din PIB (rata

31

investiţiei economice) de la 23 pînă la circa 11 la sută, fapt care pune sub un mare semn de întrebare viitorul economic al ţării noastre” [73]. Experienţa ţărilor industrializate arată că activitatea de cercetare-dezvoltare contribuie cu 25-35 la sută la creşterea economică, aportul învăţămîntului fiind de 40%, iar activitatea inovaţională duce la creşterea PIB-ului cu 65-85% [83]. Menţionăm că pentru ţara noastră aceasta continuă să fie un vis . Dar aceasta nu înseamnă, că angajaţii din ştiinţă s-ar bucura de venituri salariale care ar răspunde imperativelor timpului. În opinia noastră salarizarea personalului din sistemul de cercetare-dezvoltare este necorespunzătoare din următoarele motive: nivelul inadmisibil de scăzut ăl salariului la grad ştiinţific cu alte profesii care nu cer asemenea performanţe şi aceasta este reglementată de rigiditatea impusă de diferite acte normative, a modului de stabilire a salariului prevăzut de reţeaua tarifară unică şi lipsa posibilităţilor de a stimula în acest mod productivitatea cercetării, de a imprima o relaţie între rezultate şi cîştiguri. Spre exemplu salariul mediu al unui colaborator ştiinţific în anul 2002, finanţat din bugetul public constituia potrivit datelor statistice 550 lei, cei ce reprezenta 79,5% din salariul mediu din economia naţională şi acoperea doar 50 la sută din bugetul minim de consum. Dar trebuie să remarcăm că în sistemul de cercetare-dezvoltare există categorii de salariaţi cu salarii mai inferioare. Drept exemplu ne vom referi la informaţia statistică din anii 2001-2002.

32

Tabelul 4 Salariul mediu în activităţile de „cercetare şi dezvoltare”, pe unele funcţii (profesii) în luna octombrie Funcţii / profesii 2001 2002 pentru instituţiile pentru instituţiile bugetare cu autonomie bugetare cu autonomie financiară financiară Director (conducător) 1321 1962 1907 2552 inclusiv femei 1096 1379 Colaborator ştiinţific principal 621 2308 897 1225 inclusiv femei 543 1298 961 1275 Colaborator ştiinţific coordonator 468 1151 749 983 inclusiv femei 491 1415 780 903 Colaborator ştiinţific superior 409 1050 630 1061 inclusiv femei 426 839 657 869 Colaborator ştiinţific 339 653 609 626 inclusiv femei 373 645 635 628 Colaborator ştiinţific inferior 365 773 550 652 inclusiv femei 390 1330 636 610 Laborant 261 393 425 341 inclusiv femei 262 394 422 341 Ingineri 262 853 493 1555 inclusiv femei 260 715 395 910 Tehnicieni 195 766 386 660 inclusiv femei 199 1034 356 691 Informativ: numărul de unităţi cuprinse de cercetare 43 14 43 16 Remarcă: 1. Activităţile de „cercetare şi dezvoltare” conform Clasificatorului Activităţilor din Republica Moldova, aprobat de către Moldovastandard prin hotărîrea nr.694-ST din 09 februarie 2000. 2. Evidenţă privind „Cîştigurile salariale ale personalului specificate pe funcţii” (forma nr.53-m, ştiinţă) se efectuează o dată pe an, în luna octombrie şi cuprinde salariaţii care au lucrat luna octombrie în întregime. Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

Alocaţiile bugetare în Republica Moldova destinate sferei de cercetare-dezvoltare acoperă în mare parte salarizarea angajaţilor şi achitarea minimală a serviciilor comunale ale instituţiilor de stat de cercetare-dezvoltare, drept exemplu ne va servi Tabelul 5.

33

Tabelul 5 Distribuţia mijloacelor financiare privind activităţile de cercetare-dezvoltare 2000 2001 Buget Extrabuget Buget Extrabuget Cheltuiel Pondere Cheltuiel Pondere Cheltuiel Pondere Cheltuiel Ponderea Denumirea Articole i de casă a în i de casă a în i de casă a în i de casă în totalul articolelor (mii lei)

1 1. Cheltuieli curente Inclusiv: Remunerarea muncii Energia electrică Energia termică Servicii de telecomunicaţi iLucrări de c-d Arendarea transportului Reparaţii curente Servicii editoriale Servicii de informatică Apă, canalizare Alte cheltuieli Deplasări Burse Indemnizaţii 2. Cheltuieli capitale Inclusiv: Reparaţii capitale Procurare utilaj Total general

2

3

100

totalul (mii lei) totalul (mii lei) totalul (mii lei) cheltuieli cheltuiel cheltuiel cheltuiel (%) i (%) i (%) i (%)

4

5

6

7

8

9

10

27359,8

99,1

6942,4

93,9

31807,8

98,5

7585,8

96,7

111,00 12747,3

46,2

2118,5

28,7

16225,3

50,2

1818,4

72,3

113,01

1280,1

4,6

654,5

8,9

1167,1

3,6

1183,4

15,1

113,04

528,2

1,9

117,2

1,6

547,8

1,7

167,2

2,1

113,11 113,12

296,8 6916,2

1,1 25,1

619,3 585,2

8,4 7,9

3483 5731,7

1,1 17,7

638,9 629,7

8,1 8,0

113,17

102,5

0,4

234,1

3,2

188

0,6

238

3,0

113,17

68,3

0,2

97,8

1,3

20,8

0,1

286,6

3,7

113,22

55,7

0,2

59

0,8

97,1

0,3

65,7

0,8

113,30

57,8

0,2

17

0,2

98

0,3

119,4

1,5

113,34 113,45 114,00 135,00 135,25

559,7 98 97,7 386,9 0,6

2,0 0,4 0,4 1,4 0,0

303,9 536,6 349,6

4,1 7,3 4,7 0,0 0,0

463,4 40,9 308 358,3 1018,2

1,4 0,1 1,0 1,1 3,2

332,8 267 327,4

4,2 3,4 4,2 0,0 0,0

200

236,9

0,9

415,7

5,6

4964

1,5

255,9

3,3

242

175

0,6

316

4,3

339

1,1

194

2.5

243

61,9 27596,7

0,2

89,7 7390,2

1,2

137,1 32303,9

0,4

61,9 7841,7

0,8

Sursa: Raportul Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică „Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în Republica Moldova”, Chişinău 2002.

În anul 2001, din volumul total de 34,5 mln.lei, 63 la sută constituiau cheltuielile pentru retribuirea muncii şi contribuţiile la bugetul asigurărilor sociale de stat, iar pentru procurarea şi

34

repararea utilajului, desfăşurarea diferitor activităţi şi manifestări ştiinţifice, precum şi pentru servicii editoriale, servicii de informatică - acestora le revenea doar un procent din cheltuielile totale. Aceeaşi tendinţă s-a menţinut şi în anul 2002. Examinînd structura preţului de cost al lucrărilor de cercetare-dezvoltare în anul 2002 (Anexa 5), cheltuielile pentru retribuirea muncii şi defalcările în bugetul asigurărilor sociale de stat constituie în medie 55,7% din totalul de cheltuieli, iar pentru unele domenii ştiinţifice acestea ating cote maxime. Spre exemplu în ştiinţe medicale ponderea lor constituie – 92,3%, ştiinţe umanistice – 89,7%, ştiinţe sociale – 84,8%, ştiinţe naturale – 70,7%. Mai mult decît atît, potrivit unor estimări (Proiectul Băncii Mondiale „Cadrul de cheltuieli pe termen mediu pentru anii 2004-2006”), ponderea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare din PIB se va menţine la acelaşi nivel. În termeni nominali resursele bugetare pentru anul 2004 vor rămîne la nivelul anului 2003, iar în perioada anilor 2003-2006 se preconizează o majorare neesenţială, condiţionată de indexarea cheltuielilor pentru plata mărfurilor şi serviciilor. În opinia noastră, persistă contrastul extrem de contra-productiv între mobilitatea maximă a sectorului de cercetare-dezvoltare, care cu siguranţă este cel mai rapid şi mai evolutiv, cel mai dinamic din societatea modernă, şi rigiditatea modului de finanţare şi remunerare a personalului. Această contradicţie subminează însăşi baza activităţii de cercetare. În anul 2003, potrivit datelor Departamentului Statistică şi Sociologie din Republica Moldova, 79 de organizaţii au realizat lucrări de cercetare-dezvoltare, dintre care 55 de organizaţii de cercetare-dezvoltare, 7 birouri de proiectare ale lucrărilor de construcţii, 4 organizaţii de proiectare, 10 instituţii de învăţămînt universitar. Comparativ cu anul 1998 s-a micşorat numărul de organizaţii de cercetare-dezvoltare. Această tendinţă de micşorare se menţine pe parcursul ultimilor 5 ani cu excepţia anului 2003 (Tabelul 6). Tabelul 6 Instituţiile de cercetare-dezvoltare din Republica Moldova în perioada anilor 1998-2002 1998 1999 2000 2001 2002 2003 Numărul de instituţii de cercetare-dezvoltare 88 85 83 81 76 79 Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

În anul 2003 se observă o tendinţă pozitivă, volumul lucrărilor de cercetare-dezvoltare în anul 2003 a crescut cu 27,4% faţă de anul 2000. O pătrime din acest volum o alcătuiesc cercetările fundamentale. De asemenea s-a înregistrat o creştere a volumului lucrărilor de proiectare construcţii şi tehnologice cu 43,0%, în timp ce confecţionarea eşantioanelor experimentale înregistrează o diminuare cu 40 la sută (Tabelul 7).

35

Tabelul 7 Realizarea lucrărilor de cercetare-dezvoltare Volumul lucrărilor efectuate total Din volumul total lucrările de cercetare-dezvoltare inclusiv: - cercetări ştiinţifice din care: fundamentale - dezvoltare tehnologică (elaborări) - servicii de cercetare-dezvoltare

2000 113,3 100,1

2001 108,0 91,6

2002 144,6 105,8

2003 144,3 104,9

50,5 10,5 46,7 2,9

42,8 12,4 44,7 4,1

65,8 15,8 35,9 4,1

60,0 37,2 41,1 3,8

Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

Costul cercetărilor şi elaborărilor în anul 2003 a constituit 144,3 mil.lei, inclusiv 104,9 mil.lei cheltuieli pentru executarea cercetărilor şi elaborărilor ştiinţifice cu forţe proprii (din care 93,4% cheltuieli curente). În anul 2003 partea leului a cheltuielilor curente pentru cercetare-dezvoltare revine ştiinţelor agricole constituind – 43,2%, ştiinţelor tehnice le revine – 35,4%, naturale – 12,1%, medicale – 4,6%, umanistice – 3,2% şi sociale – 1,5%. Pentru Republica Moldova capitalul uman este principala rezervă de creştere economică, dat fiind faptul că Moldova dispune de puţine resurse naturale. În programele de politici economice din Republica Moldova problema capitalului uman deocamdată nu figurează. Se vorbeşte mult despre retehnologizarea producţiei, de regulă, făcîndu-se abstracţie de faptul că tehnologiile nu pot fi puse în aplicare plenar fără un capital uman corespunzător, cu atît mai mult trezeşte nedumerire scăderea numărului de personal de înaltă calificare din sfera de cercetare-dezvoltare. Potrivit surselor statistice, în anul 2003 numărul angajaţilor care au executat lucrări de cercetări ştiinţifice şi elaborări constituiau 5002 persoane şi a înregistrat o micşorare comparativ cu anul 2002 cu circa 6,6%. În acelaşi timp se observă o scădere a personalului angajat în sfera de cercetare-dezvoltare. (Anexa 6) Potrivit surselor oficiale statistice, în anul 2003 ponderea cercetătorilor ştiinţifici în numărul specialiştilor care au executat lucrări de cercetare-dezvoltare constituia – 39,9%, pe cînd în anul 2002 – 48,6%, în acelaşi timp înregistrîndu-se o creştere cu 11,2% în anul 2003 a personalului tehnic şi auxiliar (Tabelul 8). Din numărul total al angajaţilor, care au fost antrenaţi în executarea cercetărilor ştiinţifice, practic trei pătrimi au studii superioare universitare.

36

Tabelul 8 Numărul lucrătorilor care au executat lucrări de cercetare-dezvoltare 2001 2002 2003 Total inclusiv cu Total inclusiv cu Tota inclusiv cu studii studii l studii superioare superioare superioare universitare universitare universitare Numărul lucrătorilor care au executat cercetări ştiinţifice şi elaborări (fără cumularzi) 5356 3484 5102 3313 5005 3276 inclusiv: cercetători ştiinţifici 3197 3028 2819 2791 2737 2682 tehnicieni 389 124 397 145 403 169 personal auxiliar 1031 198 887 211 936 252 alţi 739 134 999 166 929 173 Numărul lucrătorilor care paralel cu activitatea didactică au executat cercetări ştiinţifice şi elaborări 2535 2531 1845 1843 1853 1852 Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

Unele probleme ale sistemului de cercetare-dezvoltare vin din trecutul istoric. Sistemul sovietic despărţea cercetarea ştiinţifică de învăţămîntul superior, astfel reducînd universităţile doar la ceva mai mult decît instituţii ce furnizează cunoştinţe de bază la materiile de şcoală pentru viitorii profesori din ea. Multe dintre cadrele universitare, în pofida condiţiilor dificile au luptat ca să se revină la ideea de universitate clasică, adică asumarea responsabilităţii şi legătura ei cu societatea ca un tot integru şi cum ar trebui mai bine organizate cercetarea şi învăţămîntul. Apariţia tehnologiilor moderne de informaţie şi nevoia continuă de personal cu pregătire tot mai bună vor contribui şi pe viitor la evoluţia sectorului ştiinţific şi universitar. În universităţi nu se studiază numai teorie, ci şi unele deprinderi, în ele are loc procesul de formare, educare şi dezvoltare a tinerei generaţii de cercetători. Ei trebuie să înveţe să evalueze critic ceea ce citesc şi aud, să dezvolte o metodologie sistematică a organizării muncii, să dobîndească deprinderi pentru munca ştiinţifică. Toate acestea vin din metodologia cercetării şi se învaţă cel mai bine prin experienţă, la faţa locului, prin lucru în laboratoare, prin cercetare în biblioteci, discuţi la seminare. Fără această parte a învăţămîntului, universităţile nu vor da societăţii specialişti de mare valoare, capabili să dezvolte noi idei şi să-şi asume anumite responsabilităţi pentru promovarea idealurilor democratice. Această activitate continuă să fie un obiectiv major al învăţămîntului superior şi cercetare. Una din modalităţile de realizare o constitue instruirea în universităţi pe bază de programe doctorale, care va asigura şi mîine oameni de ştiinţă in ţara noastră.

37

O altă problemă serioasă, caracteristică sistemului de cercetare-dezvoltare, este îmbătrînirea personalului ştiinţific (Anexa 7). În ultimii 5 ani se observă, că cele mai afectate segmente sînt grupele de vîrstă de 36-46 ani şi 46-55 ani. Ponderea cercetătorilor în grupele menţionate în anul 2001 a constituit 58,3% faţă de 44,2% în anul 1999. Aceeaşi tendinţă este caracteristică şi în anul 2002. Din numărul total de cercetători în anul 2003 doar 15% revin grupei de vîrstă pînă la 30 de ani, iar pînă la 40 numărul cercetătorilor este mai mic de o treime (Figura 1). Figura 1 Repartizarea specialiştilor care au executat lucrări de cercetări ştiinţifice în anul 2003 (cu excepţia lucrătorilor ştiinţifico-didactici) pe grupe de vârstă

15,0

15,0

17,1

<30 30-39 40-49

26,8

50-59 >59 26,1

Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

Finanţarea activităţilor de cercetare- dezvoltare efectuează din sursele bugetare de stat în baza sistemelor instituţional, competiţional şi în bază de proiecte. În 2001, pentru finanţarea instituţională a cercetărilor ştiinţifice şi întreţinerea infrastructurii de cercetare-dezvoltare, au fost prevăzute 30,4 mln.lei. Tabelul 9 Alocaţii bugetare pe domenii de activitate (mii lei) 1996 2000 2001 2001 faţă de 2000, % Cercetări fundamentale 9,65 9,36 10,94 116,9 Cercetări aplicative 23,21 16,34 18,4 112,6 Pregătirea cadrelor 1,56 1,39 1,4 100 Întreţinerea instituţiilor de deservire a procesului ştiinţific 2,13 1,9 3,1 163,15 Organele administraţiei publice 0,39 (1/2 an) 0,7 100 Total 36,55 29,38 34,54 117,6 Sursa: Raportul Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică „Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în Republica Moldova”, Chişinău 2002.

38

Analiza repartizării alocaţiilor financiare pe sectoare ale ştiinţei (Tabelul 9) denotă că în 2001, pentru finanţarea în sistem competitiv, au fost alocate: 

pentru sectorul academic -14 mln.lei sau 46 la sută;



pentru sectorul universitar - 3,1 mln.lei sau 10,3 la sută.;



pentru ştiinţa de ramură - 13,3 mln.lei sau 43,7 la sută din volumul total destinat finanţării instituţionale (Tabelul 10) [75]. Tabelul 10 Structura cheltuielilor bugetare pe sectoarele ştiinţei în anul 2001, (mln. lei)

Sectorul Academic universitar de ramură Total

Volumul total 15,50 4,03 14,29 33,82

Inclusiv Finanţare în sistem Finanţare în sistem instituţional competiţional 14,0 1,50 3,10 0,93 13,30 0,99 30,40 3,42

% 45,8 11,9 42,3 100,0

Sursa: Raportul Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică „Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în Republica Moldova”, Chişinău 2002.

Ca rezultat al finanţării ştiinţei sub minimul de supravieţuire, au fost substanţial afectate activităţile instituţiilor de cercetare-dezvoltare. În acelaşi timp numărul unităţilor a rămas practic acelaşi, iar în ultimii 13 ani numărul persoanelor antrenate în activitatea de cercetare s-a micşorat mai mult de 3 ori, fapt ce a influenţat negativ randamentul investigaţiilor ştiinţifice (Anexa 8) [75]. Dezvoltarea economică presupune şi o dezvoltare umană, iar pentru a obţine o stabilitate economică şi relansarea economiei competitive, capitalul uman reprezintă o resursă strategică. Calitatea resurselor umane antrenate în activitatea de cercetare-dezvoltare este considerată drept un factor de competitivitate. Primordiale în determinarea calităţii resurselor umane sunt calitatea cercetătorilor, pregătirea lor profesională şi motivarea în activitate, selectarea celor mai buni. Pregătirea pentru doctorat şi concursurile de promovare sunt principalele modalităţi, dar remunerarea bugetară foarte scăzută în raport cu gradele echivalente de cercetare reprezintă o frînă şi o cauză de antiselecţie, prin exodul competenţelor. Rigiditatea modului de stabilire a salariului şi lipsa stimulării productivităţii cercetării fac ineficientă politica de personal. Micşorarea cantitativă, dar şi calitativă (deoarece din ştiinţă pleacă cei mai tineri şi talentaţi) conduc la două fenomene dezastruoase în sistemul de cercetare-dezvoltare: fenomenul de îmbătrînire a oamenilor de ştiinţă care se ocupă de cercetare-dezvoltare, şi dereglarea funcţiei vitale a sistemului de cercetare-dezvoltare – funcţia de reproducere a comunităţii ştiinţifice. Ţinînd cont de faptul că societatea noastră trece prin condiţii destul de grele de ordin economic, social şi politic, ea se va confrunta cu probleme majore de combatere a sărăciei şi şomajului, de restabilire a sistemului

39

energetic, retehnologizare a industriei, redresare a unor întregi domenii ale sănătăţii, învăţămîntului, culturii, sistemul de cercetare-dezvoltare, în viitorul apropiat, nu va putea conta pe o majorare substanţială a finanţării bugetare. Unica posibilitate de supravieţuire, de păstrare a tot ce avem mai valoros şi mai calitativ ce s-a afirmat pe plan naţional şi internaţional trebuie restructurat şi reformat. Se cere elaborarea unor mecanisme, care să genereze o nouă evoluţie în sistemul de cercetare-dezvoltare, păstrarea potenţialului ştiinţific de înaltă calificare, trebuie elaborat un nou principiu de remunerare, bazat pe rezultatele reale obţinute, pe valoarea şi complexitatea muncii efectuate, de implementare a activităţilor ştiinţifico-tehnologice în economie şi societate. Principiul de bază al finanţării ar trebui să fie – dependenţa de rezultate: valoarea acestora este stimulată, încurajată şi promovată de alocarea resurselor după criterii ştiinţifice de fond. Numai astfel se poate vorbi de efortul către nivelul de excelenţă. Din aceste considerente se impune o reformă a finanţării sistemului de cercetare. Austeritatea nu este o soluţie de viitor pentru Republica Moldova şi mai ales distribuirea ei uniformă. Este paradoxal că cei mai buni specialişti, economişti şi jurişti din ţară care sunt consultanţi în promovarea reformei şi tranziţiei la economia de piaţă la nivelul întregii ţări, nu au reuşit încă să le promoveze în propria activitate. Trebuie să ne străduim să îmbunătăţim radical statutul social al oamenilor de ştiinţă, în primul rînd, situaţia lor economică. Fără realizarea acestui obiectiv, vom asista şi în continuare la scăderea competenţelor din sfera creaţii ştiinţifice şi culturale (brain drain), fenomen care ne va compromite cu siguranţă viitorul. De asemenea este necesar de promovat valorile ştiinţifice autentice. Asigurarea instituţiilor de cercetare-dezvoltare din Republica Moldova cu cadre ştiinţifice de înaltă calificare devine o problemă tot mai acută. Aceasta se explică prin faptul că: - cercetătorii părăsesc instituţiile ştiinţifice, angajîndu-se în alte structuri sau pleacă peste hotare ( numai din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei în ultimii 10 ani au plecat peste hotarele Moldovei 154 doctori în ştiinţe, 34 doctori habilitaţi şi doar în anul 2000, din diverse motive, s-au concediat din cadrul acestei instituţii 349 persoane (14,5%); - s-a redus considerabil numărul tinerilor doritori să se ocupe de cercetările ştiinţifice. Actualmente, din 711 doctori habilitaţi, ce activează în diverse instituţii din republică, 26,55% au între 61-70 ani, adică mai mult de 505 dintre toţi doctorii habilitaţi au peste 51 ani, dar dintre 2041 doctori, conform datelor Departamentului Statistică şi Sociologie, 532 au între 56-65 ani şi 150 persoane au depăşit vîrsta de 65 ani. Pregătirea cadrelor prin doctorantură în Republica Moldova are loc în 45 instituţii, inclusiv 30 instituţii de cercetări ştiinţifice şi 15 de învăţămînt superior universitar, care conform

40

Nomenclatorului cu specialităţi ştiinţifice al Comisii Superioare de Atestare, cuprind 22 domenii de ştiinţă. În anii 1990-2002 numărul instituţiilor cu drept de instruire prin doctorat s-a majorat de 2 ori (Anexa 9). Numărul doctoranzilor a fost de asemenea în creştere. În anul 2002 numărul acestora depăşea de circa 3 ori nivelul celui înregistrat în anul 1990 (Anexa 10), graţie tendinţelor anuale de majorare a numărului persoanelor înmatriculate la studii prin doctorat. În perioada anilor 1995-2001 a crescut substanţial numărul de burse alocate la doctorat în domeniile: economie (de la 11,1% - 16,2%), juridic (de la 2,96% - 11,5%), pedagogie (de la 2,6% 7,9%). În acelaşi timp se înregidtrează o scădere a burselor în perioada menţionată în domeniile: ştiinţelor tehnice (de la 14,8% - 10,7%), medicinei (de la 15,4% - 11,6%), biologiei (de la 16,4% 7,7%). (Anexa 11) Repartizarea uniformă a burselor de studii în cadrul a 23 domenii ştiinţifice a condus la modificarea cotelor disciplinelor. Astfel, în perioada anilor 1993-2000 s-a micşorat cota-parte a doctoranzilor din domeniile: fizică - matematică - de 1,9 ori, biologie - de 2,1 ori, ştiinţe agrare - de 4,1 ori. S-au majorat însă substanţial cotele disciplinelor umanistice în domeniile: pedagogiei - de 5,9 ori, dreptului - de 3,7 ori, economiei - de 1,8 ori, istoriei - 1,6 ori etc. [75]. Pe parcursul anilor a scăzut treptat cota-parte a doctoranzilor ce-şi fac studiile în cadrul instituţiilor de cercetări ştiinţifice - de la 45,5% în 1993 la 26,8% în 2000. Acest fenomen se explică prin faptul că pe parcursul ultimilor ani circa 70% din numărul burselor sunt alocate universităţilor. În acelaşi timp se înregistrează o tendinţă de abandonare a studiilor, anual acest indice, spre regret, este în creştere - de la 7,8% în 1994 la 13,8% în 2001. Potrivit datelor oficiale, finisează studiile 3 doctoranzi din 4 în cadrul stagiului cu frecvenţă la zi şi 9 persoane din 10 - în grupele fără frecvenţă. Din cei 1003 doctoranzi, înmatriculaţi pe parcursul anilor 1993-1997 la forma de instruire cu frecvenţă la zi, au finisat studiile doar 769 persoane sau 76,7%. Din 381 persoane, înmatriculate în perioada 1993-1996 la studii la fără frecvenţă, 89,5% au finisat stagiul către anul 2001. Finisează stagiul cu susţinere a tezelor ştiinţifice circa 13,2% doctoranzi (14,4% din cadrul instituţiilor de cercetare ştiinţifică şi 12,5% - din cadrul universităţilor). Acest procent este ceva mai mare la forma de studii cu frecvenţă la zi - 13,7%. Cei mai înalţi indici de susţinere în termen a tezelor de doctorat se înregistrează în domeniile economiei (31,6%), pedagogiei (29,5%), psihologiei (28,6%), iar ei mai reduşi - în drept şi politologie. Din 61 de doctoranzi, care au făcut studii pe parcursul anilor 1993 - 2001 în aceste două domenii, nici unul n-a susţinut teza în termen. În domeniile ştiinţelor tehnice, agriculturii şi chimiei

41

susţin în termen respectiv 3,3%, 3,9% şi 5,0%. La nivelul indicilor medii au loc susţineri în domeniile: filosofie (12,5%), fizică - matematică (12,2%), biologie (11,3%) şi medicină (11,2%). Fiecare al 4-lea doctorand, care nu s-a încadrat în termenele respective, susţine teza ştiinţifică ceva mai tîrziu. Circa jumătate din numărul total de susţineri după expirarea termenului de studii revine reprezentanţilor a trei domenii: - biologie - 19,7%, - fizică - matematică - 15,1%, - economie - 13,4%. În total, în termen sau după expirarea acestuia, 527 persoane au susţinut tezele ştiinţifice în perioada examinată, adică fiecare a treia persoană care a făcut studii prin doctorat. Cota doctoranzilor care au susţinut tezele ştiinţifice în cadrul instituţiilor de cercetare constituie 46,5%, iar acelora care şi-au urmat studiile în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior universitar -28,6%. În anul 2001 numărul instituţiilor ce organizau studii postdoctorat depăşea cu 4 unităţi nivelul celui înregistrat în anul 1993 [75]. În cadrul procesului de instruire prin postdoctorat se evidenţiază ponderea instituţiilor de învăţămînt superior universitar, în care şi-au făcut studii peste 71,2% din numărul total al doctoranzilor (Tabelul 11). Tabelul 11 Instruirea specialiştilor de înaltă calificare la postdoctorat în perioada anilor 1993-2001 Indicii Anii 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 Numărul instituţiilor ce au 7 7 9 7 7 7 7 11 11 organizat studii la postdoctorat în anul de referinţă (4) (4) (4) (2) (2) (3) (2) (5) (5) Numărul total al 12 10 13 12 10 18 14 20 17 postdoctoranzilor în anul de referinţă (6) (2) (2) (1) (1) (8) (2) (5) (5) Numărul postdoctoranzilor 6 4 7 8 5 7 9 4 7 ce au finisat studiile în anul de referinţă (4) (4) (1) (1) (1) (2) (0) (1) (1) Numărul postdoctoranzilor 3 2 0 2 1 4 2 1 1 ce au finisat studiile în anul de referinţă cu susţinerea tezei ştiinţifice (2) (2) (0) (1) (0) (2) (0) (1) (1) Notă: în () sunt reflectaţi indicii privind instruirea doctoranzilor în cadrul instituţiilor de cercetare ştiinţifică. Sursa: Raportul Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică „Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în Republica Moldova”, Chişinău 2002.

Pe parcursul anilor 1993-1998 la doctorat au fost înscrise 38 persoane. În perioada 1995 – 2001 zece persoane au susţinut tezele ştiinţifice de doctor habilitat. Astfel, doar unul din trei-patru aspiranţi susţin tezele în termen. Indicii de eficienţă înregistraţi în cadrul instituţiilor de cercetare

42

ştiinţifică şi al celor de învăţămînt superior universitar sunt aproximativ identici. Învăţămîntului superior îi revine o contribuţie directă şi majoră în formarea resurselor umane. Pînă la formarea unei adevărate pieţe a muncii, care ar corela oferta de absolvenţi calificaţi, sunt necesare măsuri care să limiteze şi să elimine pe viitor pericolul de şomajul al cadrelor calificate, emigrarea masivă şi subdezvoltarea profesională. Folosind propriile capacităţi de inovare şi reformă, învăţămîntul superior va deveni o pîrghie care va da impuls societăţii prin racordarea la evoluţiile sociale şi economice, pe care să le înfiinţeze şi să le direcţioneze. Acţiunile concrete ce se propun să fie desfăşurate în cadrul universităţilor în scopul dezvoltării resurselor umane sunt următoarele : -

adaptarea specialiştilor la cerinţele pieţei muncii;

-

dezvoltarea cercetării ştiinţifice universitare;

-

încurajarea revenirii tinerilor plecaţi la studii în străinătate;

-

întărirea parteneriatelor internaţionale;

-

stimularea unor noi forme universitare, cum ar fi instruirea la distanţă. Este necesar de sprijinit universităţile în vederea apropierii cît mai mult de piaţa muncii, nu

numai prin oferta de specialişti, ci şi prin realizarea de noi tehnologii sau echipamente, produse de cercetare. În această ordine de idei, ar trebui să avem şi un program de realizare a „societăţii educaţionale”, care va valorifica eficient resursele umane prin educaţie permanentă, creştere a rolului expertizei în luarea deciziilor, accesului la orice formă de cunoaştere, extinderea mijloacelor de comunicare, creşterii motivaţiei individuale pentru studii, participării civile şi responsabilităţii sociale. Anual, peste 50% din potenţialul ştiinţific de înaltă calificare existent (doctori şi doctori habilitaţi) nu este antrenat în activităţi de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. În acelaşi timp, un şir de instituţii publice şi private din sfera de producere au acumulat suficient potenţial ştiinţific pentru a li se delega dreptul de soluţionare a unor probleme în cadrul activităţilor de cercetare-dezvoltare. Trecerea la principii noi de organizare şi finanţare a sarcinilor în cadrul Comenzii de Stat permite utilizarea mai eficientă a efectivului disponibil de specialişti.

43

Tabelul 12 Personalul încadrat în executarea lucrărilor de cercetare-dezvoltare în perioada aa.1998-2003 1998 1999 2000 2001 2002 2003 Angajaţi în activitatea de cercetare-dezvoltare 7515 6543 5889 5356 5102 5005 inclusiv: - specialişti 5290 4477 4101 3586 3216 3140 - personal auxiliar 1725 1483 1312 1031 887 936 - alţii (personal de deservire, contabili ş.a.) 500 583 476 739 999 929 Cadre didactice care au efectuat cercetări ştiinţifice şi elaborări 2463 2414 2284 2535 1845 1853 Total 9978 8957 8173 7891 6947 6858 Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie, Rapoartele statistice nr.1 Ştiinţă, pentru anii 1998.2002.

În activitatea de cercetare cota persoanelor angajate direct constituie 2/3, restul fiind angajaţi prin contract, reprezentanţi ai corpului profesoral-didactic din instituţiile de învăţămînt superior. Fiecare al treilea angajat deţine titlu ştiinţific. Circa 19% din numărul total al titularilor revin doctorilor habilitaţi. În ultimii şase ani numărul personalului antrenat în sistemul de cercetare-dezvoltare a diminuat cu 32 la sută, iar al cercetătorilor ştiinţifici cu 40% (Tabelul 12). O problemă esenţială o constituie şi exodul specialiştilor din cadrul unităţilor de cercetaredezvoltare, mai substanţial fiind afectate segmentele de vîrstă de pînă la 45 ani. În consecinţă, cotaparte a persoanelor ce au depăşit vîrsta de 46 de ani s-a majorat de la 51% la începutul anului 2001la 55% spre finele anului 2002. Printre direcţiile de activitate ştiinţifică, ca şi acum 10 ani, primatul aparţine ştiinţelor tehnice. Cu toate acestea, dacă în 1990 în domeniul ştiinţelor tehnice activa fiecare al doilea cercetător, în anul 2001 – doar fiecare al cincilea. În anul 1990 patru domenii, ce cunoşteau o dezvoltare mai amplă în activitatea de cercetaredezvoltare a Republicii Moldova, întruneau 30% din numărul total al cercetătorilor. În 2001 domeniile ştiinţelor medicale, fizico-matematice şi biologice le reuneau doar 50% din potenţial (21,9%, 13,8% şi, respectiv, 13,4%). O cale importantă şi foarte actuală ar fi dezvoltarea reţelelor computerizate, care ar putea servi nu numai pentru comunicare pin poşta electronică dar şi pentru accesul la informaţie, spre regret acest lucru încă nu este valorificat. Echipamentul modern prezintă un factor foarte important în eficientizarea cercetărilor ştiinţifice, determinînd ritmurile dezvoltării ştiinţei. În multe domenii acesta este absolut indispensabil. Din păcate, aceasta lasă mult de dorit în ţara noastră.

44

În ţările dezvoltate înzestrarea cercetărilor cu echipamente moderne depăşeşte nivelul respectiv în industrie de 1,5-2 ori. De exemplu, în SUA indicele de dotare a domeniului cercetaredezvoltare constituie 60 mii de dolari SUA pentru un angajat [75]. O analiza preliminară a stării actuale a infrastructurii de cercetare-dezvoltare din republică permite să constatăm următoarele. Baza tehnico-materială de asigurare a cercetării-dezvoltării din republică în ultimii 5 ani din cauza lipsei alocaţiilor necesare este depăşită de timp. Costul utilajului şi al aparatelor pentru cercetare ştiinţifică în preţurile raportate la cursul dolarului american s-a diminuat între 1996-2001 de 2,1 ori. Indicele de înzestrare tehnică a cercetătorilor s-a micşorat cu 20% (de la 4,8 mii $ în 1996 la 4,1 mii $ în 2001). Alocaţiile bugetare pentru procurarea şi repararea utilajului ştiinţific în anul 2001 au constituit doar 0,1 la sută din volumul total de finanţare a activităţii de cercetare-dezvoltare (numai cheltuielile pentru serviciile comunale constituind 7,8% din această cotă). În Republica Belarusi, de exemplu, în anul 1998 volumul mijloacelor financiare destinate înzestrării tehnice a domeniului de cercetare-dezvoltare a constituit 10,7 la sută din totalul alocaţiilor bugetare în ştiinţă (Anexa 13). Echipamentul disponibil în majoritatea instituţiilor de cercetare este depăşit, fiind exploatat cel puţin 5-10 ani. În condiţiile de austeritate cronică, trebuie să găsim soluţii optime. În opinia noastră, aceste soluţii trebuie să fie atît pe termen mediu, cît şi pe termen lung. Republica Moldova, prin obiectivele sale generale, s-a declarat ţară cu o economie de piaţă şi o societate democratică, obiective ce se intersectează cu cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, o macrostructură a economiei cu o serie de priorităţi pe ramuri şi pe domenii de activitate. În contextul obiectivelor pe termen mediu-scurt este firesc să ne punem întrebarea: ce trebuie să reprezinte cercetarea ştiinţifică aplicativă, care este locul ei în sistemul ştiinţific, pentru ca ea să conducă procesul de modernizare şi restructurare a economiei în ansamblu? În aceeaşi ordine de idei se impune elucidarea problemei cercetării ştiinţifice şi din aspectul cum, din ce mijloace, prin ce mecanisme şi în ce perioadă de timp vom reuşi să imprimăm un nou conţinut principalelor activităţi de cercetare ştiinţifică aplicativă. Este necesar să avansăm pe calea de la asimilarea şi adaptarea unor soluţii spre activitatea de cercetare ştiinţifică, de la conţinutul propriu-zis, în contextul proceselor ce au loc pe piaţa europeană şi mondială, spre inovare, spre o activitate de cercetare orientată, încadrată intr-un proces de inovare. O altă problemă se referă la structura activităţii de cercetare ştiinţifică, care include probleme privind importanţa desfăşurării activităţi de cercetare pe tipuri asociate de activităţi, progresul tehnologic şi inovaţional.

45

Deosebit de importantă este legătura cu structura sistemului de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. Sistemul naţional de cercetare a moştenit instituţii de cercetare din economia centralizată şi este necesar să analizăm cum se înscriu ele în cerinţele şi imperativele economiei de piaţă, în obiectivele programate. Trebuie să decidem ce procese trebuie să încurajăm, care dintre instituţiile de cercetare moştenite să le păstrăm, să le consolidăm sau să le reprofilăm pe tipuri şi direcţii de activitate şi la care trebuie să renunţăm. La nivel managerial macro, problema este clară: este necesar să se treacă de la strategia de supravieţuire, aplicata pînă în prezent, la strategii competitive. Oricum, aceste strategii trebuie să se încadreze în direcţiile prioritare trasate. Personalul încadrat în cercetare reprezintă un alt aspect la problemei. Mai mult de 50 la sută din cercetători au o vîrstă de 45 ani şi aici apare problema despre reorientarea profesională a acestui potenţial intelectual format în 10-20 de ani în condiţiile dispariţiei şi restructurării unor activităţi, a unor direcţii tematice. Întrebarea firească care apare în legătură cu această problemă este ce va face acest potenţial intelectual, spre ce, încotro îl vom orienta? O altă problemă se referă la reforma generală a finanţării, ca parte a unui sistem competitiv de finanţare. În acest sens este necesar să se stabilească cu claritate ce parte din buget va fi folosită pentru dezvoltarea mecanismelor competitive de cercetare. Totodată, este necesar să se renunţe la mecanismele de alocare, tot mai răspîndite în ultimul timp, pe baza „feedback”-ului evaluării exante şi ex-post. Un sprijin esenţial pentru extinderea cercetării, în opinia noastră, va veni prin cooperarea internaţională. În altă ordine de idei, se impune perfecţionarea cadrului legislativ pentru promovarea reformelor în plan instituţional şi în planul calităţii cercetării. Este deosebit de actuală problema tinerilor cercetători (de pînă la 30 de ani), aceştia constituind doar 5 la sută din personalul încadrat, a modului de selectare, încadrare şi promovare a lor, de reanimare a acestui sector de activitate. Desigur, mai sunt şi alte probleme ce ţin de transferul de tehnologii, cele legate de stimulare, de evaluare a agenţilor economici. Răspunsuri la aceste probleme pot fi obţinute prin intermediul evaluării atît a instituţiilor ştiinţifice, cît şi a personalului încadrat în cercetare-dezvoltare. O activitate sistematică şi cuprinzătoare, cere o analiză realistă şi obiectivă a stării de lucruri, o evaluare a activităţilor curente. Unele din aceste probleme şi neajunsuri sunt determinate de: -

lipsa unei analize profunde şi pertinente a activităţii ştiinţifice a institutelor şi

46

laboratoarelor, a calităţii cercetărilor şi competenţei profesioniste; -

lipsa unor mecanisme de estimare a randamentului activităţii colectivelor ştiinţifice;

-

lipsa unui control riguros şi profesional în estimarea corespunderii proiectelor şi programelor elaborate scopurilor propuse şi standardelor internaţionale;

-

lipsa evaluării consecinţelor negative în cazul dezvoltării unor direcţii ştiinţifice, elaborării unor tehnologii, ineficiente şi necompetitive.

Este un lucru bine ştiut că în societatea modernă, pe lîngă rolul său de promotor al progresului tehnico-ştiinţific, ştiinţa poate juca şi un rol-cheie în evoluţia proceselor sociale. Fiind mai bine pregătiţi pentru analize critice şi avînd o cunoaştere mai profundă a adevărului istoric, oamenii de ştiinţă au o viziune asociativă comună, prin care pot contribui în mod esenţial la consolidarea şi prosperarea societăţii. Investiţia în dezvoltarea potenţialului uman este considerată ca cea mai rentabilă pentru dezvoltarea unei societăţi pe termen lung. De aceea, instituţiile în învătămînt şi cele de cercetare ştiinţifică trebuie privite ca instituţii strategice pentru viitorul ţării. În acest context, în opinia noastră, este important ca acest aspect să fie completat cu ideea că performanţele noastre vor fi determinate, în primul rînd, de competenţa şi pregătirea oamenilor, de felul lor de a munci, de capacitatea structurilor instituţionale de a valorifica eficient acest potenţial. Pentru a se înscrie în noul orizont al civilizaţiei post-industriale, ţara noastră trebuie să-şi mobilizeze potenţialul de care dispune, forţa intelectuală şi resursele morale ale societăţii, dorinţa de afirmare şi spiritul de iniţiativă al tineretului, sistemul de educaţie şi celelalte calităţi ale factorului uman. Desfăşurarea unor activităţi eficiente de cercetare-dezvoltare poate creşte randamentul întregului proces de producţie, prin creşterea productivităţii muncii, retehnologizarea activităţii, chiar şi în condiţiile unei concurenţe sănătoase pe piaţă. În activitatea de organizare şi dirijare managerul trebuie să folosească metode şi tehnici favorabile activităţilor de cercetare-dezvoltare. În această direcţie pot fi luate următoarele măsuri: -

conceperea unor programe de dezvoltare a întreprinderii, folosind mai ales potenţialul intelectual existent disponibil.

-

căutarea unor noi pieţe de desfacere, altor surse de venit, adaptarea întreprinderii la schimbările comerciale, dezvoltarea unor noi produse.

-

organizarea cercetărilor la toate etapele de producţie şi vînzare.

Activitatea de cercetare ştiinţifică reprezintă un proces complex, care include următoarele acţiuni: studierea produselor, lucrărilor, serviciilor, materiilor prime, precum şi a tehnologiilor de obţinere a acestora; conceperea şi organizarea noilor produse, activitatea de organizare a

47

cercetărilor, experimentarea specimenelor de produse noi, determinarea capacităţilor de producţie necesare, investirea în invenţii, inovaţii, idei, creativitate, stabilirea normativelor de forţă de muncă necesară pentru cercetarea produselor pînă la lansarea în producţie etc. Pentru buna desfăşurare a unui program de dezvoltare prin cercetare ştiinţifică este nevoie de a-l administra eficient din punct de vedere managerial prin controlul rezultatelor. Dezvoltarea întreprinderii, a potenţialului său tehnic şi intelectual este de neconceput în afara cercetării ştiinţifice în cadrul acesteia. Cercetarea ştiinţifică trebuie să fie orientată spre ridicarea calităţii şi perfecţionarea tehnicii de producţie, lărgirea gamei sortimentale a produselor întreprinderii şi dezvoltarea noilor produse în dependenţă de condiţiile disponibile ale întreprinderii. În acest scop, cercetările vor fi orientate spre o continuă reproiectare şi modernizare a tuturor aspectelor producţiei. Alte direcţii ce urmează a fi dezvoltate sunt: obţinerea materiilor prime cu puterile proprii, stimularea automatizării şi mecanizării, reducerea costurilor de producţie, perfecţionarea produselor sub toate aspectele oferind şi ridicînd în acelaşi timp competitivitatea acestora pe piaţă, obţinerea profitului. Un prim-pas în această direcţie ar fi regîndirea politicii manageriale în domeniul ştiinţei, cercetărilor şi dezvoltării. Este nevoie de asemenea de a delimita în procesul de inovare tehnologică la nivel de întreprindere 2 activităţi de bază ale cercetării: 1. Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică; 2. Asimilarea noilor idei (după caz a noului produs) în producţie şi comercializarea lor. În plus, pentru a susţine aceste activităţi managerul va trebui să organizeze şi activitatea de informare, prognozare cu privire la aspectele de eficienţă tehnologică şi economică pe termen mediu şi lung a produselor de interes major pentru întreprindere. Ca şi activitatea de antreprenoriat în ansamblu, activitatea de cercetare ştiinţifică are drept scop final obţinerea profitului, de aceea o atenţie deosebită se va acorda stabilirii componentelor ce ţin de eficienţa cercetării ştiinţifice. În privinţa acestor componente se pot lua următoarele măsuri: 

menţinerea cheltuielilor în limite rezonabile;



micşorarea costurilor de producţie (prin micşorarea consumului de resurse, materii prime, creşterea productivităţii muncii);



menţinea poziţiilor cucerite pe pieţele de desfacere şi căutarea unor pieţe noi;



sporirea venitului, profitului, altor rezultate financiare.

Activitatea de cercetare, ca şi activitatea în ansamblu a întregii întreprinderi, este însoţită de riscurile specifice ei. Pentru manager este important să considere riscul ca factor motivaţional, stimulator, ce poate acţiona pe 2 direcţii diametral opuse. Riscul argumentat, bine fondat, poate avea

48

consecinţe benefice pentru obţinerea rezultatului scontat — profit. Uneori însă riscul are urmări grave şi e însoţit de pierderi în expresia valorică a unor costuri.

49

Capitolul II. Evaluarea activităţii sistemului de cercetare-dezvoltare prin prisma eficientizării 2.1. Evaluarea, cercetarea şi dezvoltarea – priorităţi şi obiective ale sistemului de cercetare-dezvoltare În pofida tuturor progreselor şi realizărilor înregistrate de ştiinţa modernă, un obiectiv major al comunităţii ştiinţifice la ora actuală îl constituie problema evaluării cercetării. Înainte de a proceda la evaluarea actualului potenţial din sistemul de cercetare-dezvoltare se impun unele precizări şi delimitări conceptuale. Astfel, vom menţiona că în esenţă potenţialul sistemului de cercetare-dezvoltare reprezintă atît capacitatea sistemului de cercetare de a răspunde cerinţelor formulate, cît şi totalitatea componentelor care definesc nivelul de cercetare-dezvoltare la care s-a ajuns, precum şi atitudinea care reflectă acest nivel. Evident, toate aceste aspecte dobîndesc relevanţă doar în raport cu un anumit model socio-economic şi cultural de referinţă. Există cîteva motive care, în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, impun reconsiderarea condiţiilor după care se promovează, în diverse funcţii, cercetătorii şi cadrele universitare. Trebuie să recunoaştem că în trecut calitatea cercetării, de multe ori, era afectată de o anumită izolare internaţională, de secretomanie atît în activitatea separată a cercetătorilor, cît şi în problematica cercetărilor. De aceea atît oamenii de ştiinţă, cît şi politicienii se pronunţă astăzi pentru revizuirea moştenirii de la vechiul regim. Noile relaţii au oferit noi perspective şi noi oportunităţi, au creat un puternic stimulent economic care favorizează acest proces. Evaluarea instituţiilor de cercetare este un subiect de mare interes, atît pentru cetăţenii obişnuiţi, cît şi pentru specialişti, întrucît constituie punctul de plecare al reformelor. În cadrul oricărei strategii de dezvoltare economico-socială problema evaluării potenţialului de cercetare-dezvoltare ocupă un loc central. Succesul economic este condiţionat în mod obiectiv de existenţa unui potenţial uman performant. De altfel, în toate ţările situate în vîrful ierarhiei economice mondiale se consideră că, din perspectiva evoluţiei situaţiei pe termen mediu şi pe termen lung, investirea în capitalul uman este cea mai valoroasă şi mai profitabilă. Marile descoperiri ştiinţifice depind într-o măsură considerabilă de libertatea savanţilor de aşi alege singuri domeniul de cercetare, fapt confirmat şi de laureatul premiului Nobel Jahn Polazi. Evaluarea trebuie să fie publică şi să utilizeze cele mai eficiente metode pentru a răspunde imperativelor timpului. Deşi oamenii de ştiinţă îşi doresc să valorifice într-un termen cît mai restrîns rezultatele cercetărilor efectuate, aplicarea mecanismelor şi criteriilor de evaluare întîmpină

50

numeroase obstacole. Evident, rezultatele evaluării variază de la o ţară la alta, dar, la sigur, fiecare ţară îşi doreşte să implementeze un sistem de cercetare-dezvoltare care să stimuleze cercetarea şi va aloca în acest scop resursele de care dispune cu mare grijă şi în beneficiul întregii societăţi. Metodele de evaluare analizate în acest capitol pot fi clasificate în trei grupe: analiza comparativă, chestionare, interviuri şi metode cantitative. Aplicarea sistemului de cercetare-dezvoltare trebuie să contribuie la alocarea de fonduri în baza liberei concurenţe, caracteristice economiei de piaţă, în care analiza comparativă propune noi practici şi metode manageriale de evaluare a activităţii de cercetare. Aprecierea performanţelor globale ale unui cercetător de nivel naţional, precum şi evaluarea performanţelor personale ale cercetătorilor şi ale colectivelor de cercetători în ţările din Europa de Est s-a axat în special pe utilizarea criteriilor cantitative. Analiza comparativă reprezintă o schimbare radicală în sistemul de finanţare, în condiţiile căruia s-a renunţat la subvenţionarea centralizată şi la metodele manageriale caracteristice economiei de comandă. În baza acestui sistem fondurile se alocă prin intermediul liberei concurenţe pe criterii strict definite, iar beneficiarii obţin aceste fonduri în condiţii de liberă concurenţă, lucru impropriu sistemului centralizat de finanţare. Analiza comparativă este un mecanism de evaluare definitoriu nu numai pentru accesul la fondurile pentru cercetare-dezvoltare, dar şi pentru editarea publicaţiilor, aceste lucruri fiind utile la determinarea atît a statutului profesional al instituţiei de cercetare, cît şi a personalului de cercetare. În acelaşi timp, experienţa ţărilor din Europa de Est denotă anumite carenţe ale metodei analizei comparative. Evaluarea trebuie să se bazeze pe date cantitative şi să permită compararea cu nivelul atins în altă ţară, ceea ce va asigura nivelul înalt al performanţelor. Societatea modernă şi deschisă implică în mod automat competiţia cu cei mai buni, ceea ce se poate realiza doar în baza unor produse şi tehnologii de performanţă înaltă. În situaţia în care lipsa de fonduri provenite din resurse bugetare pentru susţinerea activităţilor de cercetare fundamentală şi aplicativă este una din cele mai actuale şi mai stringente probleme este necesar să evaluăm şi gradul de participare a unităţilor şi grupurilor implicate în cercetare, acest proces culminînd cu o evaluare economică. Cu cît fondurile disponibile sunt mai puţine cu atît este mai importantă eficienţa utilizării lor. Finanţarea sistemului de cercetare trebuie să se facă strict în funcţie de rezultatele obţinute: valoarea acesteia este stimulată, încurajată şi promovată de efortul către performanţă. Numeroase ţări utilizează modelul de evaluare bazat pe analiza comparativă, care este unul complex şi include mai multe caracteristici, cum ar fi: credibilitatea, validitatea, corectitudinea,

51

eficacitatea şi responsabilitatea. Pentru cercetarea fundamentală şi aplicativă se aplică diferite metode de evaluare. Cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă sînt două metode de investigare ştiinţifică care se completează reciproc. Astfel, dacă cercetarea fundamentală este sursa principală a cunoaşterii, cercetarea aplicativă constituie sursa principală a funcţionării şi a competiţiei. Dată fiind importanţa prioritară a cercetării ştiinţifice fundamentale, statul şi societatea civilă au obligaţia primordială de a sprijini această activitate prin toate mijloacele. Lipsa unui asemenea suport din partea statului şi a societăţii civile ar însemna de fapt negarea cunoaşterii, a performanţei şi a competiţiei deschise. Or, negarea cunoaşterii şi a performanţei ar însemna, în cel mai rău caz, conservarea unei stări latente de lucruri, negarea necesităţii dezvoltării şi modernizării, menţinerea, în ultimă instanţă, a societăţii în stare de subdezvoltare. Elementul-cheie al unităţilor de cercetare-dezvoltare îl reprezintă factorul uman. Pregătirea profesională a cercetătorilor şi motivarea lor în activitate, selectarea celor mai buni constituie o garanţie a obţinerii unor rezultate performante. Pe de altă parte, performanţele activităţii de cercetare dezvoltare sunt indisolubil legate de evaluarea obiectivă, de natură să genereze rezultate şi concluzii pertinente, care pot sta la baza unor decizii echilibrate şi corecte în domeniile supuse evaluării. Pentru realizarea unei activităţi performante de cercetare dezvoltare evaluarea trebuie să se bazeze pe date cantitative obiective, pe rezultatele studiilor comparative cu alţi subiecţi ce fac obiectul studiului. La începutul anilor ”90 ai secolului trecut viaţa mediilor ştiinţifico-academice din ţările Europei de Est a fost marcată, la fel ca şi alte domenii ale vieţii social–economice, de profunde transformări. În aspectul investigării şi fundamentării aplicării analizei comparative ca metodă de evaluare a activităţii de cercetare dezvoltare, care ne preocupă şi care face obiectul prezentului studiu, este de menţionat că şi în această privinţă au avut loc schimbări radicale, care, pe lîngă alte rezultate şi inovaţii, au condus la schimbarea modalităţilor de finanţare a cercetării ştiinţifice, la crearea unor noi agenţii de finanţare. Este edificator în acest sens exemplul fostei Cehoslovaciei. Astfel, după divizarea în 1990 a Cehoslovaciei şi, implicit a Academiei de Ştiinţe, au fost create Agenţii de Sponsorizări. Aceste agenţii erau abilitate cu alocarea, pe bază de concurs, a fondurilor exclusiv pentru Academia de Ştiinţe în scopul efectuării cercetărilor ştiinţifice. Mai tîrziu, prin aplicarea analizei comparative, s-a ajuns la concluzia că trecerea la relaţiile economiei de piaţă a generat noi realităţi şi noi oportunităţi, ceea ce a determinat extinderea activităţii de cercetare dezvoltare şi asupra universităţilor şi altor instituţii de cercetări ştiinţifice, care, bineînţeles, necesitau alocarea de fonduri financiare.

52

Evaluarea cercetărilor în Republica Slovacă În Republica Slovacă au fost înfiinţate consilii similare celor din Republica Cehă pe lîngă toate universităţile şi institutele din cadrul Academiei Slovace de Ştiinţă, membrii cărora erau propuşi de către decanii universităţilor, respectiv aleşi de către oamenii de ştiinţă ai Academiei. Acestor consilii li s-a încredinţat evaluarea cercetătorilor individuali, utilizînd indicatori cantitativi ca: 

publicaţiile ştiinţifice, atît cărţi, cît şi articolele publicate în revistele citate în Current Contents;



citările în reviste, nomenclatorul cărora era stabilit în Current Contents;



brevetele.

O primă evaluare a luat în consideraţie toate materialele şi citările publicate în decursul activităţii în ansamblu a tuturor cercetătorilor. În funcţie de rezultatele obţinute de cei mai buni 10% din cercetătorii lor, institutele au stabilit norme anuale pentru toţi ceilalţi. Aceste evaluări s-au efectuat în mod periodic la 2-3 ani şi s-au bazat pe rezultatele ultimilor 3-4 ani. Au fost identificaţi cei mai creativi cercetători, iar cei mai puţin creativi au fost concediaţi. Cu toate că în curs de mai multe decenii oamenii de ştiinţă au fost favorizaţi nu numai în funcţie de activitatea de cercetare nemijlocită, ci şi în funcţie de loialitatea lor politică, evaluarea pe baza noilor criterii a fost justificată. Practica sponsorizării proiectelor de cercetare aplicată în Republica Slovacă e similară cu cea din Republica Cehă. În 1991 după unele restructurări s-a înfiinţat Agenţia de Sponsorizare pentru Ştiinţă (ASS), însărcinată cu sponsorizarea proiectelor înaintate de echipele de cercetători din institute, cît şi din universităţi. ASS este compusă din 14 comisii, care recenzează proiectele după o analiză comparativă a acestora, concomitent cu evaluarea indicatorilor cantitativi. Mai întîi proiectele sunt evaluate în funcţie de originalitate, importanţă, cît şi calificările membrilor echipei de cercetare. Mai apoi, comisia analizează priectele după criteriul valorii lor ştiinţifice. Din trei recenzenţi care evaluează proiectul unul este din străinătate, de aceea proiectele se prezintă atît în limba de stat, cît şi în limba engleză. La organizarea activităţii comisiilor s-a apelat la preluarea experienţei străine în domeniu. Anual comisiile analizează rapoartele prezentate de cercetătorii care desfăşoară proiectele sponsorizate şi analizează obiectivele specifice, cît şi respectarea bugetelor. O problemă esenţială ţine de evaluarea calităţii materialelor publicate de cercetători din diferite domenii. Soluţionarea acestei probleme cere conştientizarea mai multor adevăruri: - calitatea materialelor publicate depinde de domeniul dat; - numărul de materiale publicate de asemenea depinde de domeniu; - numărul de citări depinde de numărul total de persoane angajate în domeniul dat.

53

Pentru evaluarea institutelor în ansamblu s-au înfiinţat comisii de acreditare, care au avut în prim-plan al activităţii lor ierarhizarea centrelor de cercetare în mai multe grupuri, în funcţie de nivelul activităţii ştiinţifice. Ulterior, pe baza acestor evaluări au fost reduse finanţările pentru unele institute, iar alte în genere au fost închise. În decursul a 4 ani (1989-1993) efectivul de savanţi ai Academiei de Ştiinţe a fost redus la jumătate. Cu toate acestea, au fost salvate o parte importantă a activităţilor ştiinţifice valoroase. La evaluare au fost utilizate următoarele date: - lista materialelor ştiinţifice publicate în ultimii 5 ani, divizate pe categorii: monografii, cercetare originală şi articole critice; - numărul de citări din ultimii 5 ani; - participarea în cadrul echipelor editoriale ale unor publicaţii; - participarea la conferinţe interne şi internaţionale, precum şi apartenenţa la unele organizaţii ştiinţifice internaţionale, încheierea acordurilor şi proiectelor cu reprezentanţi ai comunităţii ştiinţifice externe. Deoarece este dificil de a evalua institutele din diverse domenii, Academia a înfiinţat trei subcomisii pentru ştiinţele fizice, ştiinţele naturale şi chimie şi ştiinţele sociale. Aceste subcomisii au ierarhizat institutele de cercetare din domeniul respectiv. Universităţile au folosit modalităţi similare de analiză pe criterii cantitative a subdiviziunilor sale: −

titlurile şi gradele ştiinţifice ale cadrelor didactice din subdiviziunea dată;

−

numărul de studenţi la cursurile postuniversitare, precum şi domeniile în care şi-au luat licenţa;

−

activitatea de cercetare a cadrelor didactice cu experienţă mai mare;

−

angajarea absolvenţilor în ramurile economiei, rezultatele obţinute de studenţi la concursuri ştiinţifice, bursele obţinute de studenţi în străinătate, nivelul de solicitare a facultăţilor de către studenţii din străinătate.

Într-o perioadă de cinci ani (1989-1993) numărul angajaţilor din cadrul Academiei de Ştiinţe din Slovacia a scăzut de 2 ori. Evident, că acest lucru s-a produs din lipsa finanţării bugetare cît şi, în lipsa altor solicitări ale economiei naţionale. Dar trebuie de recunoscut şi faptul că evaluarea efectuată în cadrul Academiei Slovace a contribuit la salvarea unei părţi importante a activităţii ştiinţifice. Un alt exemplu de utilizare a analizei comparative îl constituie Polonia, unde, pe baza rezultatelor obţinute, în 1991, a fost instituită Comisia pentru Cercetare Ştiinţifică, care avea drept obiectiv alocarea fondurilor guvernamentale atît pentru cercetarea fundamentală, cît şi pentru cercetarea aplicată.

54

Structuri similare au fost înfiinţate şi în alte state est europene, inclusiv: în Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia ş.a. Aceste instituţii urmau să-şi creeze propriile sisteme de analiză comparativă, din care să facă parte oameni de ştiinţă activi, care să se ocupe de evaluarea propunerilor de proiecte de cercetare şi să formuleze recomandări pentru alocarea resurselor financiare pentru proiectele de cercetare-dezvoltare. Implementarea mecanismelor analizei comparative în sistemul de cercetare-dezvoltare a evidenţiat o serie de probleme complexe cu care se confruntau comunităţile ştiinţifice din regiune. În opinia experţilor care au studiat această problemă, „analiza comparativă nu reprezintă un mecanism universal, el este marcat de o serie întreagă de carenţe. Referindu-se la această problemă, unii oameni de ştiinţă din Statele Unite, bunăoară, consideră că în contextul schimbării dimensiunii şi a organizării activităţii ştiinţifice pe principii noi, pentru alocarea raţională a resurselor pentru ştiinţă este necesar a se lua în calcul nu numai valoarea ştiinţifică, dar şi alte elemente, cum ar fi analiza distribuirii geografice şi instituţionale echitabile a fondurilor” [31]. Alţi oponenţi ai analizei comparative consideră că aplicarea acestei metode nu a oferit o soluţie în forma unor măsuri adecvate de apărare împotriva protecţionismului. Lipsa de responsabilitate într-un sistem aflat sub protecţia anonimatului ar fi, în opinia altor oponenţi, un alt neajuns serios al analizei comparative [31]. Ţările Europei de Est, bineînţeles, nu constituie o excepţie în acest sens. Noile condiţii social-politice şi economice nu mai ofereau ca odinioară posibilitatea de a ţine sub un control total distribuirea resurselor financiare şi de a influenţa astfel luarea deciziilor în problema finanţării activităţii de cercetare dezvoltare. În condiţiile înăspririi rigorilor competitive mulţi nu au reuşit să se menţină în competiţie, să se ridice la nivelul standardelor impuse de noile condiţii socialeconomice. În altă ordine de idei, unii dintre susţinătorii noului sistem de cercetare dezvoltare şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu faptul că, date fiind dimensiunile reduse ale comunităţilor ştiinţifice din multe ţări ale Europei de Est, anonimatul este practic imposibil. Reducerea substanţială a resurselor financiare, asociată celorlalte schimbări obiective, a dus la o competiţie acerbă pentru obţinerea modestelor resurse alocate. Este de menţionat, totodată, că mulţi experţi consideră că participarea oamenilor de ştiinţă din străinătate la procesul de evaluare în calitate de experţi este o modalitate eficientă de eliminare a interferenţelor. Aceasta presupune însă că pentru realizarea unei activităţi armonioase şi cu randament maxim atît experţii recenzenţi străini, cît şi subiecţii recenzaţi trebuie să folosească acelaşi limbaj. Dacă e să analizăm exemplul Statelor Unite, vom releva că alocarea resurselor pentru cercetarea fundamentală la nivel macroeconomic este reglementată în această ţară în procesul de elaborare a bugetului federal. Sub aspect ştiinţific, acest proces nu poate fi apreciat nici ca unul

55

logic, nici sistematic. Mai curînd el ar putea fi apreciat ca unul nesistematic, neclar şi, în multe cazuri, iraţional. Cu toate acestea, este incontestabil faptul că marele avantaj al principiului de alocare a resurselor pentru cercetarea fundamentală aplicat în Statele Unite constă în faptul că pînă în prezent şi-a demonstrat viabilitatea contribuind la dezvoltarea unei activităţi de cercetare novatoare, competitive şi originale. Fiind un stat federativ, este firesc ca bugetul SUA să comporte particularităţile organizării sale social-politice, ceea ce explică caracterul neutru al bugetului său. Această particularitate îşi lasă amprenta şi asupra finanţării cercetării ştiinţelor fundamentale. Astfel structura bugetului pentru finanţarea cercetării fundamentale reflectă structura instituţională: bugetul federal şi bugetele guvernelor locale, care la rîndul lor includ resurse pentru finanţarea cercetării în cadrul unor proiecte, agenţii, departamente federale în paralel cu programele de cercetare finanţate de agenţii economici. Dacă e să ne referim la procesul de elaborare a bugetului în SUA, un rol aparte îi revine Oficiului pentru Management şi Buget, care elaborează proiectul Bugetului şi îl propune Preşedintelui spre examinare. La baza proiectului bugetului în partea, ce face obiectul prezentului studiu, se află programele de cercetare concepute în limitele resurselor financiare alocate agenţiilor concurente, iar agenţiile la rîndul lor obţin finanţarea în limitele plafonului aprobat de Preşedinte. În aceste condiţii, sînt relativ puţine posibilităţi de a face la acest nivel o comparaţie cît de cît pertinentă între programele de cercetare ale diferitelor agenţii şi de a lua decizii obiective şi echidistante privind prioritatea fiecăreia dintre ele. Stabilirea domeniilor care vor beneficia de sprijin financiar se face prin aplicarea strategiilor la nivele mai înalte de convergenţă. Astfel, criteriile de delimitare se vor aplica la nivel de programe şi vor reflecta, potrivit criteriilor stabilite de comunitatea ştiinţifică, echilibrul dintre oportunităţile ştiinţifice, importanţa socială, competenţa cercetătorilor din domeniul respectiv şi impactul interdisciplinar. În această activitate de stabilire a domeniilor prioritare de cercetare şi de delimitare a lor nu există reguli precise. Este de observat însă că, în pofida controverselor care apar între oamenii de ştiinţă, consensul în cadrul comunităţii ştiinţifice asupra domeniilor cu adevărat importante în care trebuie să se investească se realizează relativ uşor. În sens strict ştiinţific, vom menţiona că evaluarea ştiinţei şi evaluarea oamenilor de ştiinţă sunt două acţiuni diferite. Astfel, dacă evaluarea ştiinţei presupune evaluarea activităţii ştiinţifice în ansamblu a unei ţări, inclusiv a politicilor în sfera activităţii ştiinţifice, instituţiilor de cercetare şi a legislaţiei în domeniu, precum şi a contribuţiei respectivei ţări la activitatea ştiinţifică globală. Atunci evaluarea oamenilor de ştiinţă se face prin evaluarea rezultatelor individuale obţinute de către fiecare 56

cercetător sau de către echipă. Din cele menţionate se poate conchide că, deşi metodele şi obiectivele celor două forme de evaluare sînt percepute ca două acţiuni diferite, totuşi, nu putem să nu observăm că ele nu sunt total distincte şi independente una de alta. În timp ce evaluarea ştiinţei are drept scop monitorizarea modului în care guvernele şi agenţiile naţionale administrează activitatea ştiinţifică, evaluarea oamenilor de ştiinţă se preocupă de monitorizarea eficacităţii unităţilor de cercetare şi a cercetătorilor individuali. Dacă cel de-al doilea tip de evaluare poate fi efectuat în cadrul unei ţări sau al unei singure instituţii, primul tip de evaluare necesită în mod inerent o comparare la nivel internaţional. În altă ordine de idei, cu referire la evaluarea activităţii ştiinţifice a oamenilor de ştiinţă, vom releva că măsura în care autorităţile unei ţări asigură condiţii pentru buna şi eficienta activitate a oamenilor de ştiinţă determină la modul obiectiv eficienţa activităţii ştiinţifice a ţarii în cauză. Pentru cuantificarea activităţii ştiinţifice a oamenilor de ştiinţă se pot aplica standardele internaţionale de apreciere a performanţelor ţărilor. În acelaşi timp, este ştiut faptul că situaţia politică şi socială generală, standardele de viaţă şi condiţiile de muncă diferă de la o ţară la alta şi că toţi aceşti factori influenţează rezultatele evaluării condiţiilor activităţii ştiinţifice eficiente. În virtutea circumstanţelor istorice, care au marcat evoluţia ţărilor din Europa de Est în a doua jumătate a sec XX, caracterizată ca eră a socialismului, ştiinţa, cu excepţia domeniilor cu impact asupra complexului militar-industrial, a fost marginalizată şi nu a beneficiat de suficiente fonduri. Cu toate acestea, activitatea ştiinţifică a avut parte în aceste ţări de o finanţare mai bună decît alte domenii ale economiei. Comparativ cu ţările occidentale industrializate în ţările Europei de Est cota-parte din PIB alocată cercetării şi dezvoltării a fost mai mare. Iată cîteva date care vin în sprijinul acestei constatări. Cu toate că ponderea studenţilor din grupa de vîrstă de 18-23 de ani a fost mai mică decît în ţările dezvoltate, cota personalului universitar în ţările Europei de Est nu era mai scăzută. Totodată, mulţi cercetători independenţi activau şi în institute de cercetare extrauniversitare. Şansele oamenilor de ştiinţă şi ale inginerilor, comparativ cu ale oricărui alt grup social, de a se înscrie în circuitul internaţional al muncii erau net superioare. Anume prin aceasta se explică eficienţa relativ mai înaltă înregistrată de sistemul de cercetare-dezvoltare din această regiune, în raport cu rezultatele economice generale. Schimbările politice profunde, care au avut loc la începutul anilor ’90, criza economică au marcat ţările Europei Centrale şi de Est. Noile realităţi social-economice şi politice, determinate de trecerea la relaţiile economiei de piaţă, au obligat autorităţile să recurgă la restricţii bugetare drastice, inclusiv la reducerea cheltuielilor pentru unele poziţii bugetare. Bineînţeles, cea mai simplă şi mai accesibilă soluţie a constituit-o reducerea cheltuielilor în acele sfere

ale activităţii de

cercetare dezvoltare în care cota-parte a alocaţiilor publice era comparabilă sau chiar depăşea media 57

mondială. Această măsură a afectat în primul rînd activitatea ştiinţifică (inclusiv politicile sociale). Ca rezultat, cheltuielile bugetare pentru ştiinţă, precum şi a personalului angajat în sistemul de cercetare-dezvoltare au înregistrat o scădere drastică în toate ţările din regiune. Iată cum se prezintă situaţia în contextul abordat în Ungaria. În anii 1988-1992 în această ţară numărul total de persoane angajate în domeniul cercetării-dezvoltării a scăzut cu 31% (de la 35.069 la 24.192 de persoane). În 1988 cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare reprezentau în această ţară 2,28% din PIB, iar în 1992 această cifră a scăzut la 1,13% [31]. Este de reţinut în acest sens experienţa ţărilor din OECD. Depăşirea crizei economice era posibila prin menţinerea alocaţiilor publice pentru cercetare-dezvoltare la nivelele anterioare. În cazul în care societatea dispune de potenţialul necesar pentru a face eforturi sporite pentru majorarea cheltuielilor destinate cercetării-dezvoltării, aceasta ar aduce societăţii beneficii şi performanţe mai mari; pentru realizarea unor performanţe majore în sistemul cercetare-dezvoltare. Se consideră că personalul din cadrul universităţilor nu numai că nu trebuie diminuat, ci, dimpotrivă, se impune majorarea numărului absolvenţilor universitari; şi în consecinţă se ajunge la concluzia că acest proces de nivelare cu tendinţe descrescînde nu este soluţia cea mai potrivită în acest caz, ba chiar nu este recomandată. În această ordine de idei este deosebit de important ca ţările Europei de Est să depună eforturi pentru menţinerea avantajului faţă de Occident, realizat datorită instituţiilor ştiinţifice mai dezvoltate, şi să nu-şi disperseze capacităţile intelectuale şi eforturile financiare pentru dezvoltarea altor sectoare la acelaşi nivel, în scopul obţinerii unor indicatori iluzorii, cum ar fi indicatorii „pe cercetător” etc. Toate aceste ipoteze urmează a fi demonstrate cu ajutorul metodelor şi mecanismelor pe care ni le oferă evaluarea. Apelînd la exemplul ţărilor dezvoltate, vom utiliza metodele folosite în ţările respective. De fapt, această modalitate de analiză a fenomenului ştiinţific în cauză reflectă modul de autoevaluare iniţiat de comunitatea ştiinţifică. În aspect politic este de menţionat că, politicienii elaborează diverse planuri şi programe din perspectiva unui singur mandat parlamentar. Evaluarea performanţelor cercetării, inclusiv a performanţelor individuale este un obiectiv intrinsec al ştiinţei. Comunitatea ştiinţifică a acumulat de-a lungul timpului o bogată experienţă în evaluarea rezultatelor cercetării, a cercetătorilor şi a instituţiilor, în special prin utilizarea metodei comparative, care este în prezent foarte răspîndită şi acceptată. Această metodă se aplică mai ales cu concursul experţilor internaţionali independenţi şi include o serie de indicatori cantitativi, cum ar fi practica citării şi cocitării. Examinarea procedurilor de evaluare utilizate în cîteva ţări din Europa Occidentală ne-a permis să tragem concluzia că procedurile în cauză pot servi drept modele pentru definirea unui

58

cadru bine structurat şi eficient de evaluare a activităţii ştiinţifice în spaţiul ţărilor est-europene, angajate în promovarea noilor relaţii social-economice. 2.2. Metode de evaluare a potenţialului ştiinţifico-uman Activitatea de evaluare a potenţialului ştiinţifico-uman impune utilizarea pe scară largă a celor mai diverse sisteme bazate pe analiza comparativă. Pentru elucidarea acestei ipoteze vom apela la materialul ştiinţifico-documentar şi la experienţa în domeniu acumulate pe parcursul ultimilor ani, care ni s-au părut a fi cele mai relevante pentru elucidarea problemei evaluării potenţialului ştiinţifico-uman, în mod special ne vom referi la cazul Ungariei. În procesul argumentării vom utiliza metoda analizei comparative (Katalin M. Hangros Limitele sistemului bazat pe analiza comparativă). În această ordine de idei, este de menţionat că principalele sisteme de evaluare bazate pe analiza comparativă, aplicate în prezent în ştiinţă, se bazează potrivit cercetătorului ungar pe criterii generalizate, şi anume: „informaţiile evaluate, regulile de evaluare, rezultatele evaluării, şi nu în ultimă instanţă, criteriul privind recenzenţii” [31]. Astfel, informaţiile evaluate pot fi definite ca totalitatea datelor pasibile evaluării. Obiect al evaluării poate fi un proiect, un raport de cercetare, o teză, un interviu, o publicaţie, un studiu, o referinţă a experţilor etc. Totodată, informaţiile pasibile evaluării pot fi dezvoltate şi multiplicate prin cunoştinţele şi experienţa recenzenţilor. Regulile de evaluare stabilesc parametrii şi criteriile de efectuare a acesteia. Tot prin regulile de evaluare se stabileşte şi modul de prelucrare şi prezentare a rezultatelor obţinute. Elementul ce reglementează procesul de perfectare a rezultatelor evaluării îi vizează în principal pe utilizatori, materialele documentare în care sunt utilizate rezultatele, precum şi felul în care sunt folosite. Procesul evaluării potenţialului ştiinţifico-uman este o acţiune bivalentă şi se realizează atît din perspectiva obiectului evaluării, cît şi din perspectiva scopului evaluării. Prin, obiectul evaluării - un om de ştiinţă, un proiect, un institut, o teză ş.a. reprezintă descrierea ţintei ce urmează a fi evaluată. În acest context elementul esenţial, care determină întregul proces de evaluare, îl constituie scopul evaluării Definirea în termeni cît mai exacţi a scopului evaluării comportă în sine garanţia luării unor decizii ştiinţific fundamentate asupra obiectului evaluării. Aceste decizii implică, direct sau indirect, un anumit tip de finanţare. Anume această conexiune este elementul ce conferă substanţă întregului proces de evaluare. În cazul în care scopul evaluării nu este definit corect şi clar, aceasta poate conduce la tensiuni între persoanele implicate în procesul de evaluare şi, implicit, la nişte rezultate subiective, incomparabile şi inexacte ale evaluării, iar deciziile bazate pe rezultatele unor astfel de evaluări vor fi irelevante.

59

Savantul Katalin M. Hahgos „Limitele sistemului bazat pe analiza comparativă” observa în lucrarea sa că pe la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut în Ungaria a fost înfiinţată Fundaţia Naţională pentru Cercetarea Ştiinţifică (OTKA), ca agenţie a Academiei de Ştiinţe Ungare. Această instituţie s-a afirmat mai tîrziu ca principala agenţie de finanţare independentă. Istoria fundaţiei este relativ scurtă, cu toate acestea, ea a reuşit să înscrie la activul său succese impunătoare: ea coordonează cîteva mii de proiecte din domeniul cercetării fundamentale, a elaborat şi gestionează un sistem propriu de evaluare a proiectelor, de cercetare şi a rapoartelor recenzenţilor asupra proiectelor. Procesul de evaluare utilizat de OTKA este structurat în trei etape: efectuarea analizei comparative propriu-zise; luarea în baza acesteia de către consiliile tehnice (numite jurii), înfiinţate pentru fiecare ramură a ştiinţei (chimie, fizică, ştiinţe exacte ş.a.m.d.) a deciziilor de finanţare; aprobarea de către Consiliul de control al OTKA a deciziilor luate. În ciuda activităţii relativ nu prea îndelungate a acestei Fundaţii, sistemul ei de evaluare a reuşit să-şi cîştige autoritatea. Obiectul evaluării reprezintă, în opinia savantului ungar, un proiect de cercetare propus. Scopul evaluării este de a aduce argumentele necesare, care să vină în sprijinul luării unor decizii de finanţare favorabile. Informaţiile evaluate, pe care trebuie să le conţină propunerea de proiect, se referă la datele despre tema cercetării, tema de cercetare; date despre pregătirea şi experienţa ştiinţifică şi didactică, calificarea în domeniu a persoanelor încadrate în procesul cercetării ştiinţifice, materiale publicate, datele scientometrice şi despre experienţa în domeniul cercetării a persoanei sau a echipei care avansează propunerea respectivă de proiect; precum şi date despre bugetul estimativ al proiectului. Prezintă interes experienţa Ungariei în domeniul evaluării. Astfel, din componenţa echipei de recenzenţi fac parte trei persoane anonime, selectate ca regulă de către juriu. Unul dintre recenzenţi poate fi ales din rîndul membrilor juriului, cu condiţia evitării conflictelor de interese. Potrivit reglementărilor statutare pentru recenzare sunt prevăzute două săptămîni. Munca recenzenţilor este remunerată, iar solicitanţii au acces la rezultatele evaluării efectuate de recenzenţi. Ei pot primi o copie de pe recenzie. De rezultatele evaluării beneficiază, în primul rînd, potrivit procedurii, juriul abilitat. Decizia acestei instituţii se pronunţă în baza concluziilor formulate de către recenzenţi în formă scrisă, luîndu-se în calcul resursele afectate în acest scop. Se observă însă o tendinţă generală, cînd, în ciuda deciziilor de finanţare favorabile unui proiect sau altul, se observă cazuri cînd membrii juriului optează pentru reducerea resurselor bugetului deja aprobat. Hotărîrile juriului sunt aprobate de către Consiliul de Control al OTKA şi tot el stabileşte volumul alocaţiilor pentru fiecare disciplină în parte din bugetul total pentru cercetare. (Anexa 14) După cum am menţionat mai sus, experienţa Ungariei (în cadrul Fundaţiei OTKA) în

60

domeniul evaluării-cercetării, bazată pe analiza comparativă, nu este atît de îndelungată, cu toate acestea, ea prezintă interes şi merită să fie studiată şi dezvoltată, în special în aspectul finanţării proiectelor ştiinţifice de cercetare. Evaluarea ştiinţifică în vederea acordării titlurilor ştiinţifice reprezintă un alt aspect al activităţii generale de evaluare ştiinţifică. Pînă nu demult aceasta era prerogativa Comisiei Ungare de Acreditare Ştiinţifică, care a activat ceva mai mult de zece ani şi care ulterior s-a considerat raţional a o substitui cu un model mai adecvat cerinţelor timpului, consacrat deja în ţările din Europa de Vest. Este de remarcat însă că vechiul sistem de evaluare ştiinţifică, bazat pe analiza comparativă, prin concluziile sale cu impact pe termen lung asupra altor sisteme de evaluare a potenţialului ştiinţifico-uman prezintă un interes ştiinţific incontestabil. Astfel, în cele ce urmează ne propunem să analizăm procesul de evaluare a unei teze. Potrivit acestui sistem de evaluare a potenţialului ştiinţifico-uman, obiectul evaluării este omul de ştiinţă care aspiră la titlul de doctor în ştiinţe. Scopul evaluării îl constituie motivarea deciziei de a acorda sau de a nu acorda acest titlu. Informaţiile evaluate includ următoarele elemente: date biografice, lista materialelor publicate şi a citărilor, date despre activitatea didactică, participarea la consilii administrative şi alte consilii ştiinţifice, numărul de doctoranzi, şi alte date relevante. Procedura de evaluare include recenzarea tezei, care potrivit prevederilor regulamentare se efectuează de trei recenzenţi propuşi de Comisia Ungară de Acreditare Ştiinţifică. Celelalte două elemente (calificarea, studiile ş.a.) ţin de procesul de evaluare a doctorandului şi fac rezultatul unui Departament al Academiei Ungare de Ştiinţă. Evaluarea tezei se face conform unor reguli stricte. Rezultatele evaluării se exprimă prin vot (pro sau contra) în cadrul unei dezbateri, iar o comisie ad-hoc, în baza argumentelor aspirantului aduse în sprijinul tezei sale şi a recenziilor scrise ale celor trei recenzenţi acordă lucrării ştiinţifice un anumit punctaj. Pe baza rezultatelor evaluării, Consiliul administrativ al Comisiei de Acreditare Ştiinţifică ia decizia de a acorda sau de a nu acorda titlul ştiinţific. Evaluarea instituţiilor de cercetare ale Academiei Ungare de Ştiinţe reprezintă un alt aspect al experienţei ungare asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează. Evenimentele care au avut la începutul anilor ’90, după destrămarea URSS, au adus cu ele schimbări majore pe întreg arealul Europei de Est, în toate sferele vieţii social-economice, politice, culturale şi ştiinţifice. Una dintre aceste schimbări a vizat finanţarea activităţii ştiinţifice. În noile condiţii finanţarea din partea guvernului ungar a scăzut considerabil, în viitor estimîndu-se o scădere şi mai mare. În aceste condiţii Academia Ungară de Ştiinţe a considerat necesar să procedeze la evaluarea în masă a institutelor sale şi a altor instituţii de cercetări ştiinţifice. Academia dispunea de una dintre cele mai vaste reţele de cercetare din Ungaria, care includea circa

61

40 de institute de cercetări ştiinţifice, în care activau peste 2000 de oameni de ştiinţă. Procesul de evaluare s-a efectuat în două etape. În prima etapă toate institutele au fost obligate să completeze un chestionar (Anexa 15), care ulterior a fost examinat de către o comisie ad-hoc, creată la propunerea subdiviziunii respective a Academiei. Ca rezultat al acestei acţiuni, au fost colectate numeroase date cu privire la finanţarea institutelor, la indicatorii scientometrici şi la alţi parametri stabiliţi pentru evaluare, care ulterior au fost examinate de către subdiviziunile Academiei abilitate în acest scop. În acest proces de evaluare obiecte ale evaluării au fost colectivele ştiinţifice, care au avut statut de subdiviziuni mai mult sau mai puţin autonome în cadrul institutelor. Scopul evaluării a fost acela de a oferi conducerii Academiei informaţia necesară privind utilizarea raţională a resurselor în vederea luării unor decizii nepopulare şi „dureroase” privind reducerea resurselor alocate. Acest obiectiv fost însă formulat într-un mod evaziv şi din considerentul şi dorinţa Academiei de a evita apariţia unor controverse legate de aceste reduceri. În acest caz obiecte ale evaluării au fost colectivele de cercetare, şi nu institutele. Evaluarea informaţiilor obţinute a oferit răspunsuri la numeroase întrebări şi o cantitate mare de date, aproape imposibil de verificat, mai ales din cauza inconsecvenţei datelor incluse în chestionare. Deşi evaluarea fiecărui institut a fost pusă în sarcina cîtorva recenzenţi profesionişti, ei nu au participat la monitorizarea întregului proces de evaluare şi de aceea concluziile lor pot fi apreciate într-o anumită măsură drept subiective. Este de menţionat, de altfel, că în procesul evaluării nu s-au aplicat, practic, nici un fel de reguli de evaluare. De aceea, rezultatele evaluărilor nu pot fi apreciate drept relevante, acestea fiind comparabile doar într-o mică măsură, chiar şi în cadrul unei singure subdiviziuni a Academiei — adică între institute cu profiluri de cercetare similare sau cu activităţi conexe. Din această cauză utilizarea rezultatelor evaluării a fost dificilă, făcînd practic imposibilă operarea unor schimbări semnificative sau luarea unor decizii de finanţare importante pe baza rezultatelor acestei evaluări. Un alt exemplu de evaluare mai eficientă ar fi cazul Institutului de Automatică şi Calculatoare, în cadrul căruia, începînd cu 1991, a fost creată o subdiviziune autonomă nouă – departamentul pentru cercetare, În atribuţiile acestui departament intră găsirea mijloacelor financiare pentru asigurarea activităţii oamenilor de ştiinţă, antrenaţi în cercetarea fundamentală şi cea aplicată în domeniile ştiinţelor de vîrf. Finanţarea era asigurată aproape integral din diferite surse publice. Finanţarea cheltuielilor pentru retribuirea personalului şi a cheltuielilor pentru cercetare puteau fi obţinute pentru o temă concretă de cercetare. În procesul aplicării sistemului de evaluare s-a ajuns la o formulă, în viziunea noastră eficientă, potrivit căreia competenţele au fost divizate, astfel încît propunerile de proiecte erau evaluate de Consiliul Ştiinţific al Institutului, în timp ce deciziile privind finanţarea aparţineau Consiliului pentru Cercetare al Departamentului. Acest mecanism bivalent asigura un grad sporit de obiectivitate al deciziilor luate bazat în mare

62

măsură pe sistemul de analiză comparativă. În contextul prezentului studiu, obiect al evaluării este un grup de ştiinţă care au iniţiat tema de cercetare. Scopul evaluării la fel ca şi în cazul precedent a fost de a oferi o motivaţie luată drept bază pentru decizia de a accepta sau a respinge tema propusă. Propunerea de proiect de cercetare, care includea darea de seamă despre activitatea de cercetare desfăşurată în anul precedent şi planul de proiect al grupului de cercetători au constituit informaţiile evaluate. Criteriile de evaluare au fost determinate de elementele incluse în propunerea de proiect de cercetare (Anexa 16). Ca şi în cazul expus mai sus, recenzenţii au fost experţi desemnaţi de Consiliul Ştiinţific al Institutului, care aveau sarcina de a examina toate propunerile de proiecte de cercetare. Cu excepţia datelor obligatorii, care trebuiau reflectate în raportul de cercetare, alte reguli de evaluare nu au fost stabilite. Pe baza rezultatelor evaluării Consiliul de Cercetare al Departamentului Cercetare s-a pronunţat printr-o decizie asupra duratei proiectului şi a numărului de persoane ale căror salarii vor fi finanţate. Sistemul ungar de evaluare, bazat pe analiza comparativă, se deosebeşte de sistemele similare din alte ţări. Majoritatea problemelor sistemelor naţionale de evaluare pot fi rezolvate, fie şi parţial, prin instituirea obligativităţii participării la procesul de evaluare a cel puţin unui recenzent străin. Avantajele de pe urma unei asemenea acţiuni ar fi multiple: cooptarea recenzenţilor străini la procesul de evaluare ar determina necesitatea elaborării propunerilor de proiecte de cercetare în limba engleză sau într-o altă limbă străină de circulaţie internaţională, ceea ce ar oferi posibilităţi largi pentru includerea propunerilor de proiect dintr-o ţară sau alta în circuitul ştiinţific internaţional. În plus, de pe urma participării colegilor străini la procesele de evaluare în cadrul sistemelor naţionale de evaluare pe criterii de reciprocitate, ar avea de cîştigat toţi participanţii la procesele de evaluare şi fiecare în parte. În această ordine de idei, este de menţionat că recenziile experţilor străini şi popularizarea rezultatelor cercetării ar putea fi utile şi pentru mediile ştiinţifice din alte ţări. În condiţiile evoluţiei ştiinţifice actuale evaluarea exactă a cercetării ştiinţifice fundamentale a devenit indispensabilă. Odată cu dezvoltarea cercetării fundamentale, atît sub aspectul obiectivelor propuse, cît şi sub aspect dimensional, cererea pentru elaborarea unor politici clare privind activitatea ştiinţifică şi cercetarea este tot mai mare şi poate fi satisfăcută doar prin ridicarea gradului de fiabilitate al evaluării rezultatelor cercetărilor. Finanţatorii care alocă fonduri pentru cercetarea fundamentală sunt interesaţi ca această cercetare să fie evaluată sub aspectul volumului alocaţiilor necesare şi al măsurii în care acest lucru este justificat. Aceste expertize, utilizate la evaluarea institutelor de cercetare în Ungaria contribuie, în opinia savanţilor Peter Zilahy şi Istavan Lang, la determinarea unor asemenea elemente ca: 

fondurile necesare cercetării fundamentale în raport cu alte articole ale alocaţiilor bugetare;

63



modalitatea de repartizare a mijloacelor publice pe discipline aflate în concurs;



cuantumul resurselor financiare alocate agenţiilor ştiinţifice;



corelarea mijloacelor financiare între centrele individuale de cercetare, colectivele de cercetare şi cercetători individuali dintr-un domeniu concret. În opinia acestor savanţi, deşi, procesul de evaluare poate avea drept obiectiv exclusiv

evaluarea generală a rezultatelor ştiinţifice deja obţinute, care prezintă interes ştiinţific şi examinarea acestor rezultate prin prisma altor date importante. Evaluarea este cu atît mai necesară cu cît în cauză se află proiecte sau teme de cercetare noi cu bugete mici. Metodele evaluăriicercetării, care a devenit o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare, pot fi clasificate, după părerea aceloraşi savanţi, în următoarele grupe principale: analiza comparativă, chestionare, interviuri şi metode cantitative (tabelul 11) [31].

64

Tabelul 11 Principalele metode de evaluare şi aplicaţiile lor în evaluarea instituţiilor de cercetare din Ungaria Metoda Evaluare Subiect nivel Criterii Timp Calitativă cercetători ex ante, individuali micro interne şi externe interim şi Analiza colective de mezo comparativă cercetare ex post institute de cercetare Interviu şi institute de mezo interne şi externe ex post chestionar cercetare Analiza Cantitativă Cost- programe de beneficiu cercetare Indicatori ai programe de ştiinţei şi ai cercetare tehnologiei C&D naţionale

Scientometrie

cercetători individuali colective de cercetare institute de cercetare C&D naţionale

externe mezo mezo macro

ex ante şi ex post externe

ex post

externe

ex post

micro mezo macro

Sursă: Evaluarea ştiinţei şi oamenilor de ştiinţă, Mark S.Frenkel şi Iane Cave, p.85 În procesul pe care îl implică analiza comparativă se porneşte de la ideea că persoanele invitate să aprecieze rezultatele unei cercetări sau ale unei propuneri de proiect de cercetare au căderea şi pregătirea necesară să se pronunţe asupra aprecierii calităţilor lor. Oponenţii metodei analizei comparative consideră însă că anume acest moment trezeşte cele mai multe controverse. Ei susţin că unele criterii neştiinţifice (în particular statutul cercetătorului a cărui activitate este evaluată) pot influenţa într-o anumită măsură procesul de evaluare. Totuşi există o unanimitate în mediile ştiinţifice în ceea ce priveşte faptul că aplicarea analizei comparative permite selectarea, cu un grad sporit de precizie, a celor mai calitative proiecte. Astfel, proiectele mai puţin performante sunt eliminate din circuitul ştiinţific, ceea ce, într-un anumit sens, previne apariţia favoritismului sau conflictelor de interese, invidiei profesionale ş.a. Avînd în vedre caracterul internaţional al activităţii de cercetare, chiar şi în cazul participării unor experţi străini la procesul de recenzare nu constituie o garanţie a soluţionării depline a problemelor în cauză.

65

În opinia aceloraşi savanţi, utilizarea metodelor bazate pe chestionare sau interviuri contribuie la acumularea datelor şi aprecierilor unui cerc mai larg de experţi. Datorită faptului că întrebările sunt formulate de o manieră, încît răspunsurile pot fi grupate pe criterii, ceea ce face posibilă evaluarea pe baza identificării şi analizei unor indicatori cantitativi unici. Interviurile şi chestionarele standardizate reduc însă posibilitatea obţinerii unor răspunsuri variate sau cu alternative. Acesta este doar un aspect al problemei. Este deosebit de important că întrebările incluse în chestionare şi interviurile să fie realizate de specialişti cu calificarea necesară pentru efectuarea acestei activităţi dar care, totuşi, să nu fie specialişti în domeniul pasibil evaluării. Iată de ce se impune completarea cunoştinţelor lor profesionale cu cunoştinţe din domeniul pe care trebuie să-l evalueze. În acest context metodele cantitative reprezintă metode de evaluare a cercetării, care, pe baza unui şir de indicatori cuantificabili, definesc principiile aplicate ulterior pentru efectuarea analizelor cantitative. În dependenţă de scopul propus, analizele vizează cele mai diverse domenii, inclusiv analize cost-beneficiu (intrare-ieşire), analize cheltuieli-venituri, indicatori ştiinţifici şi tehnologici, indicatori bibliometrici (ai citărilor), indicatori scientometrici etc. Aplicarea acestor metode, în strînsă corelare cu criteriile interne şi externe de apreciere, permite evaluarea atît a calităţii, performanţei ştiinţifice şi competenţei cercetătorului, cît şi a măsurii în care cercetarea poate propulsa dezvoltarea ştiinţei în ansamblu. O perioadă îndelungată de timp Academia Ungară de Ştiinţe a efectuat evaluări anuale amănunţite ale sistemului său de cercetare, inclusiv a cererilor agenţiilor extraacademice de subvenţionare a cercetărilor lor. Referindu-ne la experienţa Academiei de Ştiinţe a Ungariei, este de menţionat că evaluarea din 1992 a avut un impact major pentru evoluţia sistemului ungar de cercetare-dezvoltare. Perioada de austeritate, determinată de criza economică prin care trecea ţara, a redus substanţial fondurile acordate de la buget Academiei, în pofida protestelor comunităţii ştiinţifice din domeniul cercetării. Această situaţie a determinat apariţia unui nou tip de evaluare, axat pe diminuarea alocării anticipate a resurselor de finanţare. În cele ce urmează vom face o prezentare succintă a situaţiei evaluării în viziunea savanţilor Peter Zilahy şi Istavan Lang. Astfel, potrivit lor, între anii 1989 şi 1993 reţeaua de cercetare a Academiei reprezenta circa 12% din volumul total al activităţilor de cercetare la nivel naţional. Dificultăţile economice prin care trecea ţara au cauzat diminuarea cu circa 30% a personalului Academiei, fenomen atestat şi în alte state care parcurg calea tranziţiei spre economia de piaţă, suportînd consecinţele şi costurile acesteia, lucru valabil şi pentru Republica Moldova.

66

Potrivit concepţiei de efectuare a evaluării, aceasta s-a desfăşurat în două etape. În prima au fost evaluate institutele de cercetare şi, pe baza rezultatelor obţinute, au fost trase concluziile respective, care au servit drept temei pentru restructurarea reţelei de cercetare a Academiei, au fost stabilite obiectivele de perspectivă. În cea de-a doua etapă au fost evaluate rezultatele organizaţiilor individuale şi ale colectivelor de cercetare din cadrul institutelor: Aceasta a contribuit la alocarea diferenţiată de fonduri pentru cercetare în funcţie de rezultatele obţinute în cadrul evaluării. Pentru aprecierea metodelor de evaluare utilizate, în Ungaria s-a recurs la îmbinarea metodelor bazate pe analiza comparativă şi cea cantitativă. Toate institutele urmau să răspundă la acelaşi chestionar privind activităţile din ultimii şase ani. Între altele, întrebările vizau următoarele aspecte: activitatea de bază a institutului şi toate schimbările care au avut loc în perioada de referinţă; locul şi rolul activităţii de cercetare a institutului în cadrul reţelei naţionale de cercetaredezvoltare; potenţialul uman şi material ale institutului şi schimbările înregistrate; modificările care au avut loc în organizarea, structura sau direcţia de cercetare a institutului; colaborarea pe plan intern şi internaţional. Răspunsurile obţinute au oferit un tablou detaliat al rezultatelor de ansamblu ale institutului în cauză, fiind completat şi de o serie de date cantitative. Comisiile de recenzare, create în fiecare dintre aceste institute, care s-au deplasat pe teren şi au luat interviuri, înainte de a-şi formula concluziile finale, au completat informaţiile bazate pe răspunsurile din chestionare. La etapa a doua chestionarele, la care urmau să răspundă colectivele de cercetare individuale ale institutelor, au fost întocmite în aşa fel încît să ţină cont de particularităţile sferei ştiinţifice analizate, ceea ce a înlesnit monitorizarea activităţii ştiinţifice din ultimul deceniu. Chestionarele au furnizat numeroase date despre numărul de lucrări publicate şi citări, activitatea didactică, numărul de brevete, participarea la diferite acţiuni ştiinţifice iniţiate de organizaţii internaţionale, bursele de studii în străinătate şi rezultatele obţinute. Informaţiile au fost sistematizate şi procesate, iar comisiile de recenzare, care au activat în prima etapă, şi-au formulat pe baza lor concluziile despre unităţile de cercetare individuale, care activau în cadrul institutelor. (Anexele 17,18) Aprecierea calităţii performanţelor ştiinţifice a constituit obiectivul principal al acestei monitorizări, de aceea în procesul de evaluare au fost antrenaţi doar oameni de ştiinţă de notorietate dintr-un anumit domeniu şi cîţiva liber-profesionişti proeminenţi. Spre exemplu, 250 de experţi au fost selectaţi de Academie. Numărul de recomandări aplicate cu succes în practică reflectă gradul de eficacitate şi utilitate al oricărei evaluări. Printre aspectele care trebuie menţionate este şi caracterul public al evaluării. Spre deosebire de practicile anterioare, conducerea Academiei Ungare a făcut publice toate detaliile şi rezultatele 67

acestei evaluări. Prin aceasta ea a oferit un exemplu de abordare novatoare a performanţelor din cercetare-dezvoltare. Ideea antrenării în activitatea de evaluare a unor specialişti străini a circulat încă cu mult înainte de începerea procesului de evaluare în Ungaria, şi chiar în timpul elaborării metodologiei de aplicare a acestei metode. În acest scop la începutul anului 1992, persoanele oficiale ale Consiliului Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice (ICSU - International Council of Scientific Unions) au fost invitate de preşedintele Academiei să participe la evaluare. Cu toate că în Ungaria la acel moment se efectuaseră deja multe alte studii şi monitorizări ale altor organizaţii ştiinţifice internaţionale, s-a considerat raţional de a antrena această instituţie internaţională în calitate de instrument de consiliere în evaluarea cercetării ştiinţifice fundamentale. Ca rezultat al evaluării, ICSU urma să prezinte, pe baza datelor existente, o imagine obiectivă a activităţii celor trei componente ale Academiei şi să formuleze recomandări pentru evoluţia lor în perspectivă, adresate atît factorilor politici cu autoritate decizională în domeniul ştiinţei, cît şi comunităţii ştiinţifice. Evaluarea performanţelor manageriale ale Academiei a constituit un alt obiectiv al ICSU. specialiştii s-au pronunţat şi asupra modalităţii de evaluare internă în cadrul Academiei. Un alt obiectiv major al evaluării l-a constituit analiza minuţioasă a rezultatelor evaluării ICSU, pentru a stabili modul de adaptate a lor la realitatea ungară, la sfera de aplicabilitate şi la modul de acţiune al Academiei în procesul de redistribuire a fondurilor bugetare. Concluziile experţilor din Ungaria s-au axat pe următoarele măsuri: fiecare domeniu a continuat să primească aceeaşi cotă din finanţarea totală ca şi mai înainte. În acelaşi timp, colectivele de cercetare individuală au primit fonduri pentru fiecare domeniu. În cadrul instituţiilor s-au înfiinţat structuri organizatorice separate de prestare a serviciilor contra plată. S-a considerat utilă crearea la nivel naţional a unei structuri noi de cercetare preponderent din rîndul universităţilor. Întrucît unele dintre recomandările ICSU au coincis cu cele ale evaluării iniţiate de Academie, aceasta a facilitat implementarea lor. Este ştiut faptul că schimbările imperative nu se pot face în salturi. Deciziile în problemele de importanţă majoră impun consultarea acestora cu întreaga comunitate ştiinţifică şi nu numai luîndu-se în calcul protecţia intereselor activităţii comunităţii ştiinţifice. Toate aceste evoluţii din aplicarea evaluării activităţilor ştiinţifice constituie doar o etapă iniţială a unui proces de lungă durată, care impune operarea unor schimbări şi reorganizări fundamentale. În concluzie, în lumina observaţiilor cercetătorilor unguri, se poate conchide că doar deciziile de anvergură, cu implicaţii asupra întregii comunităţi de cercetare pot asigura pentru

68

cercetarea ştiinţifică condiţii corespunzătoare de activitate şi independenţă, care să răspundă necesităţilor şi perspectivei de dezvoltare a activităţii ştiinţifice. Un alt exemplu, bazat pe analiza comparativă, îl reprezintă investigaţiile doamnei Miroslava Vrbova, savant din Republica Cehă efectuate în perioada schimbărilor politice şi economice care au avut loc după anul 1989 şi care au schimbat esenţial sub aspect managerial obiectivele generale ale cercetării ştiinţifice. În lipsa planificării centralizate şi a finanţării directe din bugetul de stat a cercetării a apărut un nou sistem de sprijin financiar public, bazat pe noi principii manageriale, fundamentat pe criterii administrative moderne de cercetare şi pe planificarea durabilă a ştiinţei şi tehnologiei. Schimbări substanţiale în această arie de cercetare ştiinţifică din cadrul Academiei încă nu sau produs. Academia de Ştiinţe este cel mai mare for ştiinţific din ţară, care se preocupa anterior de întreaga activitate de cercetări. În prezent şcolii superioare îi revine doar o mică cotă a cercetărilor ştiinţifice. Dificultăţile financiare caracteristice perioadei de tranziţie au afectat grav şi activităţile instituţiilor de cercetare. În condiţiile în care statul alocă din ce în ce mai puţine resurse pentru cercetare-dezvoltare, nici întreprinderile industriale cehe nu au forţă de a aloca resurse suplimentare pentru cercetare. Această stare de lucruri se răsfrînge negativ asupra întregii activităţi de cercetaredezvoltare cehe. În 1993 Parlamentul Ceh a înfiinţat o Agenţie pentru sponsorizare a ştiinţei. Agenţia era abilitată cu aceleaşi atribuţii ca şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă din SUA şi fundaţiile naţionale din alte ţări. Experienţa acestor instituţii internaţionale ar putea fi utilă şi pentru ţara noastră, dar trebuie să fim conştienţi de discrepanţele în posibilităţile alocării resurselor de care dispune fiecare ţară. Crearea Agenţiei pentru sponsorizare a ştiinţei a fost precedată de alocarea de către unele ministere, universităţi şi Academia de Ştiinţe a resurselor proprii sub forma unor sponsorizări pentru cercetarea competitivă. Procedura de luare a deciziilor era în linii generale aceeaşi: depunerea cererilor de solicitare, supunerea fiecărei cereri unei sau mai multor evaluări prin metoda analizei comparative şi cantitative. O echipă de oameni de ştiinţă lua deciziile finale. Particularităţile Republicii Cehe şi-au lăsat amprenta asupra problemelor privind obţinerea unor evaluări independente – dimensiunile mici ale ţării, limba puţin răspîndită, situaţia economică şi financiară în proces de restructurare, resurse financiare limitate destinate cercetării, discrepanţe mari în calitatea ştiinţei şi tehnologiei din diverse domenii. Nu este un secret nici faptul că experţii îşi promovează propriile domenii, mai ales într-o perioadă de austeritate, dar de acest lucru, în opinia noastră, trebuie să se ţină cont prin luarea unor

69

măsuri pentru diminuarea impactului lui. Aceasta este caracteristic ţărilor mici, în care anonimatul şi independenţa experţilor ar putea fi asigurate printr-o cooperare internaţională. În acest scop, comunitatea ştiinţifică trebuie încurajată şă renunţe la practica de a scrie despre activitatea sa de cercetare în limba ţării sale. Conformarea standardelor internaţionale este inerentă şi inevitabilă pe calea integrării în comunitatea europeană, în general, şi în comunitatea ştiinţifică europeană, în particular. Ca metodă de fundamentare a proiectelor, sistemul bazat pe analiza comparativă a fost folosit mulţi ani în ţările din Vest. Deşi sistemul este în general acceptat, cît priveşte ţările occidentale, acestea cunosc şi utilizează demult metoda analizei comparative ca procedeu de fundamentare a proiectelor. Cu toate că sistemul de evaluare bazat pe analiza comparativă s-a afirmat în mediile ştiinţifice, unii cercetători şi-au exprimat, totuşi, reticenţa faţă de el în legătură cu modalitatea funcţionării lui. Sistemul bazat pe analiza comparativă — atît procesul în sine, cît şi consecinţele sale — trebuie să răspundă, după cum menţionează Julita Jableska în studiul său „Soluţii practice şi posibile îmbunătăţiri ale sistemului bazat pe analiza comparativă în Polonia”, anumitor cerinţe. Cele mai importante dintre acestea sunt ”credibilitatea, validitatea, corectitudinea, eficacitatea, operativitatea şi responsabilitatea.” Prin credibilitate se are în vedere situaţia cînd doi său mai mulţi evaluatori sunt de acord cu o anumită propunere. Credibilitatea înseamnă măsura realizării unui anumit consens asupra importanţei unei propuneri în raport cu celelalte din aceleaşi domenii. Tot despre credibilitate este vorba şi atunci cînd se impune formularea unei păreri asupra propunerilor privind diferite discipline. Prin validitate, în opinia aceluiaşi cercetător, „se are în vedere faptul că în procesul analizei comparative se va face distincţie între proiectele de cercetare „autentice, originale” din punctul de vedere al calităţii ştiinţifice şi cele de calitate „joasă”. Aceasta presupune evaluarea celor mai calitative propuneri de proiecte şi promovarea celor mai performante dintre ele. În această situaţie apare întrebarea cît de eficient poate fi considerat acest sistem de selecţie? Aceste două caracteristici - credibilitatea şi validitatea - caracterizează competitivitatea evaluatorilor. Pertinenţa şi acurateţea studiilor lor determină corectitudinea jurizării proiectelor de cercetare şi alocarea, în ultimă instanţă, a resurselor financiare doar pe baza criteriilor ce răspund exigenţelor şi valorilor ştiinţifice. Voturile evaluatorilor nu întotdeauna constituie o expresie obiectivă a rezultatelor evaluării unei lucrări ştiinţifice. Obiectiv vorbind, votul evaluatorului constituie expresia comprimată a cumulului calităţilor profesionale şi morale ale evaluatorilor. Astfel, deciziile defavorabile unei lucrări evaluate denotă în anumite circumstanţe formaţiunea conservatoare a evaluatorului, reticenţa lui la tot ce e nou, lipsa de flexibilitate în promovarea altor direcţii ştiinţifice, inerţia cognitivă şi promovarea proiectelor de cercetare similare doctrinei pe care

70

evaluatorul însuşi o împărtăşeşte. Jurizarea incorectă are şi rădăcini de ordin social — atitudine părtinitoare, promovarea intereselor de grup. Elementele care optimizează sistemul bazat pe analiza comparativă, în viziunea aceluiaşi savant, constituie trăsături ce definesc operativitatea lui. Economia de resurse şi timp, reducerea numărului de specialişti antrenaţi în procesul de evaluare, toate converg spre operativitate. O altă caracteristică a sistemului bazat pe analiza comparativă o constituie responsabilitatea, absolut necesară pentru încheierea cu succes a oricărei activităţi. În cazul nostru, responsabilitatea vizează controlul asupra modalităţii de utilizare a mijloacelor publice alocate studiului de evaluare. Pentru obţinerea finanţării, cercetătorii, înainte de a solicita sprijin pentru studiul lor, trebuie să depună o schiţă de buget şi un plan concret de acţiuni în vederea realizării proiectului, rapoarte despre progresele înregistrate anterior. După cum menţionează Edward Hacket, chiar de la început apar disensiuni şi neînţelegeri între diferitele cereri privind proiectele de analiză comparativă. Unii critici ai acestui sistem resping ideea propriu-zisă de analiză comparativă, susţinînd că acest sistem reprezintă o construcţie bazată pe ipoteze nerealiste, avansînd totodată ideea, că evaluarea manuscriselor şi propunerilor de proiecte se poate face în baza unor criterii standard obiective. Realizarea unui echilibru între cerinţele menţionate mai sus constituie problema principală în procesul de evaluare. Aceste cerinţe au un caracter contradictoriu, şi de cele mai multe ori analiştii le tratează diferenţiat, atribuindu-le grade diferite de prioritate. Unele conflicte între aceste cerinţe sunt determinate de diferenţele dintre sistemele de norme şi valori ale celor două sfere diferite — sfera ştiinţei şi sfera administraţiei. Prima se referă, în principal, la promovarea calităţii şi a creativităţii nelimitate. Cea de-a doua se referă la administrarea strictă şi ralierea la standardele economice, managementul resurselor şi la standardizarea procedurilor administrative. Această activitate incluzînd şi luarea unor decizii privind administrarea resurselor financiare publice, este de neconceput fără o planificare şi coordonare strictă, standardizare şi folosirea criteriilor manageriale. După cum am menţionat mai sus, analiza comparativă este o metodă de evaluare. Procedurile aplicate în cadrul analizei comparative au drept obiectiv final evaluarea calităţii propunerilor de proiect, a materiei în ansamblu ce face obiectul de studiu al analizei comparative, iar, în ultima instanţă, al evaluării calităţii ştiinţei. Deci este obligator ca procedeul de analiză comparativă să folosească criterii pur ştiinţifice. Protecţia independenţei cercetătorilor care activează, generînd subiecte pentru cercetare, precum şi a sistemului ştiinţific în ansamblu constituie, în opinia autorului citat mai sus, unul dintre obiectivul sistemului bazat pe analiza comparativă. Se ştie, că reducerea resurselor publice pentru efectuarea evaluării periclitează credibilitatea şi pertinenţa ei. Se observă şi o altă tendinţă, atunci

71

cînd sponsorii sunt tentaţi să-şi promoveze interesele proprii prin aplicarea unor criterii neesenţiale cu costuri mai mari, ceea ce duce la restrîngerea autonomiei, fie prin reducerea numărului de proiecte performante, dar cu costuri mai mari. În aceste condiţii cînd autonomia ştiinţei este determinată în mare măsură de criterii subiective, cum ar fi voinţa sponsorilor, protecţia autonomiei ştiinţei este cu atît mai importantă cu cît, după cum am menţionat, sistemul bazat pe analiza comparativă suferă de o serie de carenţe. Cu toate acestea, şi în ciuda criticilor aduse acestui sistem de evaluare, pentru renunţarea la el se pronunţă un număr redus de evaluatori. Dimensiunea care priveşte aplicarea sistemului menţionat se explică şi prin complexitatea procedurilor de evaluare utilizate. Solicitanţii de finanţare percep agenţiile finanţatoare şi procesul de analiză comparativă drept o structură unitară. Aceştia nu sesizează diferenţele procedurale din interiorul agenţiilor şi nu fac o corelaţie între numărul şi calitatea proiectelor, cu care se află în competiţie în cadrul programelor individuale. Agenţiile de sponsorizare sunt structuri neomogene, cu o formă de organizare complexă, incluzînd subdiviziuni proprii de analiză comparativă autonome. În alt aspect, vom menţiona că, agenţiile finanţatoare au o autonomie relativă în aprecierea calităţi proiectelor. Fiecare agenţie poate stabili propria sa ierarhie a criteriilor şi cerinţele sale faţă de procesul de analiză comparativă. Avînd în vedere complexitatea procesului de selecţie, se poate afirma că soarta unui proiect individual depinde, în egală măsură, atît de calităţile sale ştiinţifice, cît şi de alţi factori subiectivi. În concluzie se poate afirma că sistemul bazat pe analiza comparativă depinde de condiţiile în care funcţionează şi care, de regulă, diferă de la o ţară la alta, de la o structură finanţatoare la alta, precum şi de alţi factori majori, cum ar fi tradiţia ştiinţifică, sistemul social-politic al fiecărui stat, de posibilităţile finanţelor publice, de cadrul legal şi altele. Toate aceste componente determină, în ultima instanţă, funcţionalitatea şi viabilitatea sistemului de evaluare bazat pe analiza comparativă, procedurile folosite şi nu în ultimul rînd calitatea rezultatelor obţinute. Un alt exemplu de aplicare a sistemului bazat pe analiza comparativă îl reprezintă cazul Poloniei, pentru elucidarea căruia ne-au servit drept bază materialele ştiinţifice ale autoarei Julita Jablecka. Astfel, în viziunea autoarei, sistemul polonez, bazat pe analiza comparativă include procedee şi tehnici utilizate în coraport cu alte criterii. În cele ce urmează ne vom referi la patru dintre acestea: -

analiza prin corespondenţă a lucrărilor propuse spre evaluare, jurizare, vizitele inopinate sau îmbinarea acestor două modalităţi;

-

evaluarea la nivelul personalului administrativ. Şi aici se disting două aspecte:

72

a)

„practica managerială”, potrivit căreia deciziile personalului administrativ au doar un caracter consultativ; şi

b)

„practica colectivă”, care a consacrat tradiţia de antrenare a comunităţii ştiinţifice în evaluarea proiectului, cît şi în luarea deciziei asupra lui;

-

operarea pe cale sugestivă – ideile în acest caz sunt avansate direct sau nemijlocit de către solicitanţi sau de agenţiile de finanţare pentru sprijinirea unor domenii de cercetare ori pentru nevoile comunităţii. Între aceste două căi există şi căi intermediare;

-

fundamentarea sistemului bazat pe analiza comparativă, pentru a-l distinge de celelalte criterii aplicate – ştiinţifice sau tehnice, externe sau utilitare. Crearea în 1991 a Comitetului pentru Cercetarea Ştiinţifică (CSR) a pus bazele aplicării

sistemului de analiză comparativă de evaluare a propunerilor de proiecte în Polonia. Procedura aplicată de CSR este dublă şi presupune secundarea analizei comparative de un întreg sistem de analize generale cu antrenarea cercetătorilor, reprezentînd diferite discipline. Deciziile şi părerile lor au un caracter consultativ. În atribuţiile lor întră sistematizarea propunerilor de proiecte, înaintarea recomandărilor CSR. Acesta din urmă scoate o decizie despre abordarea finală a propunerilor înaintate şi de aprobare a resurselor financiare. În prezent sectorul de cercetare, la fel ca şi celelalte sfere ale vieţii social-politice şi economice din Polonia, trece printr-un proces de reînnoire. În virtutea inerţiei şi a legităţilor obiective ale evoluţiei, structura sistemului de cercetare nu a reuşit să se desprindă totalmente de tiparele structurii economice vechi, care în pofida numeroaselor lacune şi carenţe a dezvoltat totuşi o reţea de instituţii ştiinţifice performante. În contextul schimbărilor ce au avut loc, aceste instituţii ştiinţifice fie că sunt restructurate în consens cu necesităţile actuale ale societăţii şi în concordanţă cu cerinţele timpului, fie că sunt lichidate. O altă particularitate a procesului de restructurare a sistemului de cercetare, rezidă şi în faptul că, în noile condiţii finanţarea unui proiect poate fi solicitată, nu numai de facultăţile sau instituţiile educaţionale, ci şi de orice posesor al unei diplome de masterat. Această posibilitate este valabilă şi pentru cercetătorii individuali, care pot lansa idei de proiect. Toate aceste propuneri sunt sistematizate şi analizate de cercetătorii din domeniile similare. Comunitatea ştiinţifică din Polonia la fel ca şi cea din alte ţări Est Europene, aflate în tranziţie la economia de piaţă se confruntă cu aceleaşi probleme şi dificultăţi. Situaţia are implicaţii serioase asupra folosirii sistemului bazat pe analiza comparativă în luarea deciziilor politice. Multe propuneri de cercetare pentru sectorul privat, practic, nu au o acoperire financiară. Din această cauză competiţia acerbă pentru fondurile alocate proiectelor de cercetare creează dificultăţi în aplicarea procesului de analiză comparativă.

73

Un rol important în alocarea fondurilor pentru cercetare revine planificării fondurilor. În opinia cercetătoarei pot fi menţionate trei modalităţi de planificare: 

prima - banii sunt distribuiţi în ordine descrecîndă pentru toate proiectele cu punctaje similare, indiferent de secţiunea pe care o reprezintă, pînă la epuizarea sumelor disponibile;



a doua - în funcţie de numărul de proiecte fiecărei secţiuni i se repartizează o cotă procentuală din fondul total de finanţare;



a treia – repartizarea mijloacelor se face conform unui algoritm special, care ţine cont de posibilităţile exagerate a punctajelor la diferite disciplini. Dintre modalităţile de planificare a alocării mijloacelor financiare destinate cercetării, în

opinia noastră pare a fi mai raţională doar ultima dintre ele. Cu toate elementele pozitive pe care le comportă restructurarea sistemului ştiinţific, trebuie să menţionăm, că modificările frecvente operate în regulamentul oficial, chiar şi în timpul desfăşurării procesului de evaluare afectează atît credibilitatea cît şi validitatea lui. La aceasta se adaugă şi neconcordanţa dintre regulile oficiale şi reglementările Comisiei pentru Cercetarea Primară, ale Comisiei pentru Cercetarea Aplicată şi ale subcomisiilor acestora. În pofida intenţiilor salutabile de ameliorare a procesului de evaluare, necontenitele modificări se soldează cu un rezultat contrar aşteptărilor, avînd un impact negativ asupra rezultatelor finale ale procesului de evaluare. Dacă e să ne referim la sistemul de evaluare prin utilizarea metodei comparative din perspectiva utilizării sale mulţi analişti, printre care şi Harvex Brooks, consideră că această metodă are o utilitate destul de redusă în procesul de luare a deciziilor privind politica ştiinţei. Alţii, dimpotrivă, consideră că sistemul bazat pe analiza comparativă şi propunerile de proiecte oferă informaţii despre posibilităţile de care dispune la moment ştiinţa. În condiţiile Republicii Moldova, în care resursele sunt foarte limitate şi nu toate propunerile au acoperire financiară, funcţionarea sistemului bazat pe analiza comparativă este absolut necesară, deşi nu va fi uşor de realizat. O serie de dificultăţi sunt condiţionate de anumite reglementări administrative sau legislative perimate, care urmează a fi analizate şi perfecţionate prin prisma aplicării sistemului de evaluare, prin promovarea metodei de evaluare a analizei comparative. Promovarea propriu-zisă a aplicării sistemului de evaluare, bazat pe analiza comparativă, impune găsirea unor soluţii general acceptate şi întreprinderea unor măsuri concrete în acest scop, inclusiv selectarea sectoarelor prioritare de activitate cu impact asupra impulsionării unor „străpungeri de vîrf” în domeniile de importanţă strategică pentru Republica Moldova în concordanţă cu evoluţia generală a situaţiei pe plan

74

internaţional şi european.

2.3. Probleme în procesul de evaluare a activităţii de cercetare-dezvoltare Activitatea competiţională de obţinere a sprijinului financiar pentru cercetare este importantă nu numai pentru ţările cu economie de piaţă bine dezvoltată, ci şi pentru ţările mai puţin dezvoltate, în special pentru ţările est-europene aflate în proces de tranziţie spre economia de piaţă. Comunitatea ştiinţifică din aceste ţări trebuie să conştientizeze noile provocări sociale, să se obişnuiască cu ideea că în noile condiţii economice ele însele vor trebui să-şi asigure resursele necesare activităţii de cercetare-dezvoltare, că organizaţiile care, prin tradiţie, ofereau suport financiar în aceste scopuri, nu mai au capacitatea de a aloca ca mai înainte resurse financiare de la buget. În cadrul acestui proces, cererile de finanţare au fost evaluate şi cuantificate în acelaşi timp, comunitatea ştiinţifică a trebuit să se conformeze noilor cerinţe de evaluare. În contextul evoluţiei aplicării sistemului de evaluare prin utilizarea analizei comparative, exemplu Ungariei ni sa părut a fi cel mai instructiv. Pentru comunitatea ştiinţifică din ţările esteuropene, metodele de evaluare constituiau o noutate, dar, începînd cu anii ‘80 Ungaria ca şi celelalte ţări din Europa de Est a preluat metodele de evaluare utilizate în ţările Europei Occidentale. Numărul agenţiilor şi fundaţiilor finanţatoare, atît naţionale, cît şi internaţionale, a crescut, cercetătorii avînd în condiţiile actuale spre deosebire de timpurile trecute posibilitatea să solicite sprijin din exterior. În universităţile şi institutele de cercetare fundamentală ungare metodele de evaluare cantitativă se utilizau încă de la mijlocul anilor ’70. În aceeaşi perioadă a fost cerată şi prima unitate de cercetare ştiinţifică în bibliometrie şi analiza datelor cantitative vizînd activitatea de cercetare, pe lîngă Biblioteca Centrală a Academiei Ungare de Ştiinţe. Pe la mijlocul anilor ’80 tot în Ungaria au luat naştere primele structuri de subvenţionare a activităţilor de cercetare, este vorba de Fondul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică (OTKA), creat de Academia Ungară de Ştiinţe, şi de Fundaţia Soros. Crearea OTKA ca structură publică a impus elaborarea unor criterii de evaluare în consens cu statutul său, care să răspundă intereselor întregii comunităţi ştiinţifice din ţară. În continuare ne vom opri asupra unor probleme caracteristice procesului de evaluare a activităţii de cercetare în perioada actuală atît pentru Ungaria, cît şi pentru celelalte ţări ale Europei de Est.

75

Fiind creat pentru subvenţionarea activităţii de cercetare, Fondul Naţional pentru Cercetarea Ştiinţifică nu a reuşit să-şi onoreze atribuţiile de bază de alegere şi promovare acelor mai bune proiecte de cercetare. Aceasta se explică şi prin cauze obiective. La începutul anilor ’90, economia ungară, la fel ca şi celelalte economii europene, a traversat o perioadă marcată printr-o austeritate economică severă, prin reducerea din an în an a cheltuielilor publice. În aceste condiţii obiectul OTKA era de a compensa acest dezechilibru, devenind astfel nu numai un ajutor în derularea proiectelor de cercetare, ci chiar unica şansă de supravieţuire a unităţilor ştiinţifice de cercetare. O problemă specifică ţărilor mici, printre care poate fi enumerată şi Ungaria, o constituie asigurarea respectării condiţiilor procedurale de lansare, sprijinire sau respingere a unei solicitări de finanţare pentru un proiect. Astfel, adeseori se creează asemenea situaţii cînd conducerea unei subdiviziuni trebuie să efectueze un control preliminar al cererilor prezentate de către subalterni, aceasta însă, în virtutea inerţiei, pasivităţii sau a unor circumstanţe de alt ordin, ezită să obţină fonduri pentru subdiviziunea lor. În acelaşi timp, e de menţionat că într-o comunitate ştiinţifică mică interdependenţa şi relaţiile neoficiale care rezultă din dimensiunile mici ale acesteia fac dificilă efectuarea unei evaluări obiective. Într-un sistem de analiză comparativă fiecare îl cunoaşte pe celălalt. Modalitatea de luare a deciziilor în cadrul comisiilor specializate, modul de repartizare a resurselor în cadrul unităţii de cercetare trădează uneori mentalitatea caracteristică regimului trecut. De regulă, lucrurile se desfăşoară în felul următor. Pe parcursul unui an, fiecare beneficiază de resurse în proporţii egale, fără a încerca să-şi redreseze situaţia în detrimentul altora. În majoritatea cazurilor solicitanţii de fonduri primesc doar mici sume pentru cheltuielile curente, insuficiente pentru realizarea proiectului. Din cele menţionate mai sus se poate vedea că OTKA are de fapt o funcţie de egalare a solicitanţilor şi nu de selectare a celor mai performante propuneri. Această procedură de alocare a resurselor financiare a contribuit, de fapt, la dispersarea mijloacelor financiare prin reducerea volumului fondurilor repartizate. Insuccesul promovării acestei metode de evaluare şi finanţare poate fi explicat în etapa iniţială prin lipsa de experienţă în domeniul aplicării procedurilor de evaluare, precum şi printr-o cultură deontologică profesională scăzută, care ar fi guvernat aplicarea procesului de evaluare. Totodată, dimensiunile mici ale unor comunităţi ştiinţifice determină existenţa unor probleme obiective specifice, printre care am putea menţiona situaţia cînd în ţările mici din Europa de Est oamenii de ştiinţă se cunosc reciproc, ceea ce îngreuiază asigurarea anonimatului procedurii de evaluare, duce la promovarea intereselor de grup. În plus, majoritatea evaluatorilor solicită şi ei, la rîndul lor, finanţări. Din această cauză nu întotdeauna deciziile luate de ei se caracterizează prin obiectivitate.

76

În opinia noastră, problema are şi un alt aspect – antrenarea experţilor internaţionali în procesul de evaluare, pentru sporirea gradului de obiectivitate în aprecierea rezultatelor evaluării. De obicei, oamenii de ştiinţă, şi nu cei care administrează ştiinţa, sunt acei care formulează critici la adresa metodelor de evaluare exprimîndu-şi rezervele faţă de obiectivitatea evaluării. Internaţionalizarea procesului de evaluare solicită buna cunoaştere a limbilor de circulaţie internaţională. Cercetătorii din ţările Europei de Est au însă la acest capitol un handicap. Exemple de utilizare a metodelor cantitative şi calitative există atît în Ungaria, cît şi în alte ţări. Cu toate acestea, relevanţa acestor metode pentru domenii concrete ale ştiinţei, comparabilitatea lor pentru diverse discipline continuă să facă obiectul unor dezbateri aprinse în mediile ştiinţifice. Totodată, este de menţionat că evaluarea propunerilor interdisciplinare ridică unele probleme specifice, care încă nu şi-au găsit soluţia. Compararea cererilor de finanţare pentru domenii ştiinţifice şi discipline diferite este dificilă. Aceasta presupune alocarea preventivă a fondurilor pentru cercetare, disponibile distribuirii lor prin intermediul echipelor de verificare individuale. Cît priveşte deciziile de repartizare a alocaţiilor în proporţii mari, acestea nu se iau în baza unor cereri individuale de finanţare a cercetării, ci în baza unor propuneri privind probleme legate de priorităţi. Pe baza studiilor efectuate se poate constata că stabilirea priorităţilor diferă de evaluarea propunerilor individuale de cercetare şi necesită utilizarea unor metode separate pentru aprecierea metodelor utilizate la diferite nivele. În acelaşi timp, trebuie menţionat că, probabil, evaluarea propriu-zisă a beneficiat de un tratament preferenţial în raport cu metodologia de efectuare a acesteia. Indiscutabil, nu se poate pune semn de egalitate între priorităţile unităţii de cercetare şi priorităţile naţionale de cercetare ştiinţifică. Această diferenţă rezultă din priorităţile pe care şi le trasează însăşi unitatea de cercetare şi de obiectivele de perspectivă pe care şi le propune comunitatea ştiinţifică. Este de relevat că, dacă evaluarea performanţelor actuale acordă prioritate aspectelor ştiinţifice, deciziile privind evoluţiile de perspectivă ţin de competenţa actorilor politici. Existenţa unor elemente contradictorii în stabilirea criteriilor de evaluare constituie o altă problemă. Aceste contradicţii generează aprecieri subiective. Bunăoară, este greu de presupus că sar putea lua decizii, care să satisfacă interesele tuturor categoriilor sociale. Acesta este doar unul dintre exemplele cele mai la îndemînă. Or, criteriile contradictorii prezente în statutele fundaţiilor individuale, sunt mult mai numeroase şi variate. Iată doar un exemplu. De obicei, acei ce solicită fonduri pentru noi proiecte trebuie să prezinte şi propuneri pentru teme noi, trebuie să probeze, în acelaşi timp, activitatea lor anterioară, care a fost finanţată nu neapărat în acelaşi domeniu. Cercetătorii tineri au prioritate faţă de cei care au la activ un număr mai mare de citări. 77

O altă problemă o constituie lipsa unor criterii obiective de cuantificare a eficacităţii procesului propriu-zis de evaluare. Fiecare sistem poate fi comparat cu el însuşi la diferite etape. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să se renunţe la procedeul de evaluare a procesului de cercetare. Toate sistemele competitive testate în Ungaria, de exemplu, au îndreptăţit aşteptările. Nu se poate spune că sistemul este lipsit de carenţe. În opinia experţilor, nu există sisteme optime, chiar şi în Occident. Există doar sisteme mai bune sau mai puţin bune. Experienţa pozitivă acumulată în acest domeniu trebuie să fie valorificată şi adaptată la condiţiile specifice ale fiecărei ţări. Mecanismul de evaluare utilizat în Ungaria nu face o delimitare nu face o distincţie clară între metodele de evaluare a diferitelor tipuri de activitate de cercetare — de exemplu, între cercetarea fundamentală şi cea aplicată. De cele mai multe ori criticile formulate de cercetători vizează anume acest aspect al problemei. Este relevantă în acest sens opinia unui laureat al Premiului Nobel pentru chimie, canadianul John Polanzi, exprimată la Beijing, în octombrie 1992, la conferinţa Băncii Mondiale asupra finanţării ştiinţei şi tehnologiei: „Cercetătorii din domeniul ştiinţelor fundamentale sunt capabili să facă mari descoperiri ştiinţifice dacă şi numai dacă au libertatea de a-şi alege singuri domeniul de cercetare. Natura opune rezistenţă interesului nostru şi oferă răspunsuri întrebărilor noastre dacă le formulăm în mod inteligent. De aceea, nu putem lăsa alegerea temelor noastre de cercetare la latitudinea guvernelor sau a comisiilor pentru ştiinţă, care iau decizii pe baza unor liste de priorităţi ştiinţifice naţionale. Oare dreptul de liberă alegere a temelor de cercetare se rezumă la faptul că fiecărui om de ştiinţă i se garantează un „tichet de masă”. În nici un caz, deoarece oamenii de ştiinţă trebuie să satisfacă exigente de înaltă performanţă. Totuşi, aceste exigenţe trebuie să fie exigenţele ştiinţelor fundamentale şi îndeplinirea lor trebuie să fie judecată de către persoane competente. Trebuie să se facă distincţie între cercetarea fundamentală şi cea aplicată şi trebuie controlate prin metode diferite. Aici poate apare un pericol, care constă în acceptarea unui raţionament elegant, dar incorect. Fireşte, în politică se luptă pentru cîştigarea simpatiei oamenilor. Cercetarea aplicată poate cîştiga cu uşurinţă simpatia populaţiei, deoarece poate influenţa în mod direct calitatea vieţii. Astfel, bineînţeles, conducerea politică subliniază necesitatea unei mai bune cercetări aplicate pentru a se îmbunătăţi competitivitatea economică. În acest caz, cercetarea fundamentală este justificată, fiind o precondiţie a cercetării aplicate. Concluzia incorectă şi periculoasă este aceea că ştiinţele fundamentale trebuie să depindă de necesităţile cercetării aplicate. Deoarece există un decalaj de la unul pînă la trei decenii între obţinerea unor rezultate în cercetarea fundamentală şi apariţia noilor tehnologii care derivă din acestea, ne înşelăm pe noi înşine dacă credem că putem alege domeniile cercetării fundamentale care să conducă la obţinerea rezultatelor scontate în domeniul cercetării aplicate”.

78

Abordarea problemei prin această optică nu şi-a pierdut actualitatea nici acum, deşi de atunci a trecut mai mult de un deceniu. În acest context, este evidentă necesitatea ca la stabilirea priorităţilor domeniului cercetării şi dezvoltării să se ţină cont de raportul dintre cercetarea fundamentală şi cea aplicată. Susţinem, totodată, părerea acelor savanţi, atît autohtoni cît şi străini, care s-au pronunţat contra acordării priorităţii cercetării fundamentale în detrimentul cercetării aplicate şi invers, ceea ce ar submina, în ultimă instanţă, dezvoltarea durabilă a ţării. Viaţa ne oferă diverse exemple din care se poate conchide că este greu, dacă nu chiar imposibil, de a prevedea cu precizie dezvoltarea căror domenii ale ştiinţei se vor solda cu generarea de noi tehnologii. Mai mult, sunt frecvente cazurile cînd studiile în domeniul cercetării fundamentale s-au soldat cu soluţii practice în cu totul alte domenii, decît cele în care a fost înfiinţată cercetarea fundamentală. De aceea repartizarea mijloacelor publice pentru cercetarea fundamentală şi cea aplicată nu poate fi încadrată într-o formulă simplă. Dar este incontestabil faptul că finanţarea noilor cunoştinţe şi tehnologii este o condiţie indespensabilă pentru asigurarea în perspectivă a unei reţele ştiinţifice solide, care să asigure dezvoltarea tehnologică în beneficiul interesului naţional. În societăţile timpurii evaluarea realizărilor ştiinţifice, cum ar fi realizările lui Pitagora, Arhimede, Leonardo da Vinci sau ale contemporanilor lor nu constituiau o necesitate, ele avînd un caracter axiomatic. În perioada modernă a evoluţiei societăţii, evaluarea potenţialului ştiinţificouman s-a afirmat în special în societăţile industrializate. În opinia savanţilor care au studiat fenomenul în cauză, evaluarea realizărilor oamenilor de ştiinţă, a reputaţiei şi a potenţialului lor este pusă într-o corelaţie directă cu ştiinţa şi educaţia dintr-o societate concretă. Ritmul de viaţa al unui om de ştiinţă matur este foarte alert, acesta presupune analiza documentelor, a tezelor şi a propunerilor de cercetare, participarea la şedinţe ale comisiilor, subcomisiilor şi consiliilor, evaluarea şi luarea deciziilor bazate pe evaluare ş.a. Sunt oare toate aceste acţiuni cu adevărat necesare? Răspunsul la această întrebare ar însemna găsirea unor soluţii ideale. Or, lucrurile nu stau tocmai aşa. Unele din aceste cerinţe, la sigur ar putea fi omise prin simplificarea procedurilor şi eliminarea unor criterii de evaluare mai puţin importante. Oricum, în opinia noastră, evaluarea unor segmente de importanţă majoră vor impune efectuarea unei evaluări obligatorii. În funcţie de numeroşi factori atît de ordin obiectiv, cît şi de ordin subiectiv calitatea procedurilor de evaluare diferă de la o agenţie la alta, de la un domeniu la altul şi de la un evaluator la altul. De aceea unul dintre obiectivele de actualitate ar fi asigurarea obiectivităţii şi corectitudinii procedurii de evaluare.

79

La modul ideal rezultatul oricărui indicator trebuie să fie adevărat (să reflecte în mod corect valoarea măsurată) şi obiectiv (să nu depindă de persoana care a efectuat măsurătoarea). În metrologie acurateţea şi precizia sunt elementele de bază utilizate. Acurateţea este caracteristica şi măsura adevărului. Ea arată în ce măsură a fost executată corect măsurarea. Totodată, ea reprezintă corectitudinea măsurării. Una din premisele acurateţei constă în definirea clară a obiectului măsurat şi în exprimarea lui în termeni cantitativi. Acestor parametri subscriu măsurările din fizică, chimie şi biologie. Cele mai multe problemele sunt legate de definiţiile şi criteriile utilizate în ştiinţele socio-umane. În lucrarea sa „Evaluarea oamenilor de ştiinţă şi a activităţilor lor” autorul Andrzej Ziabicki menţionează că „Precizia este o măsură a obiectivităţii şi a reproductibilităţii. Ea cere ca măsurătorile efectuate de mai multe ori pe acelaşi subiect să dea rezultate cît mai apropiate unul de celălalt” [31] pag. 136. În cazul în care măsurarea calităţii şi a oamenilor de ştiinţă ar fi posibilă cu acelaşi grad de acurateţe şi precizie cu care se măsoară fenomenele în ştiinţele exacte, problema evaluării ştiinţei şi a oamenilor de ştiinţă nici nu s-ar pune. Există două puncte de vedere contradictorii. O serie de cercetători resping ideea utilizării indicatorilor cantitativi, ei consideră că munca de creaţie nu poate fi cuantificată. Totuşi, în opinia noastră, deciziile în problemele de importanţă majoră vor necesita întotdeauna o evaluare. Ar fi foarte bine dacă am putea măsura calitatea ştiinţei şi a oamenilor de ştiinţă într-un mod cert şi precis, aşa cum măsurăm fenomenele în fizică şi chimie. Este oare posibilă efectuarea măsurării cantitative a ştiinţei şi merită să alocăm timp pentru dezvoltarea tehnicilor cantitative de evaluare. În această problemă există două puncte de vedere opuse. Tradiţionaliştii se opun oricăror indicatori cantitativi. Ei susţin că valoarea muncii creative nu poate fi supusă unei măsurări. Indicatorii cantitativi, cum ar fi numărul de publicaţii sau citări, nu caracterizează în mod univoc calitatea unui om de ştiinţă. Numărul mare de publicaţii ştiinţifice invocate nu constituie un argument în sprijinul valorii unui om de ştiinţă. Ele pot fi lipsite de originalitate sau să conţină erori; citările de asemenea sunt un indicator subiectiv, ele rezultînd din anumite tradiţii în vogă, fie din unele aranjamente între prieteni sau asociaţi. Sunt numeroase cazurile cînd, în pofida caracterului prolific, reflectat de indicatorii cantitativi, al unui om de ştiinţă, impactul său asupra dezvoltării ştiinţei este insignifiant. Au fost înregistrate cazuri de amplă mediatizare a unor “realizări”, de citare frecventă a lor, dar care nu au lăsat nici o urmă în istoria ştiinţei (fuziunea nucleară la rece, genetica lui Lîsenko). Totodată, sunt bine cunoscute realizările de

80

vîrf în ştiinţă, dar care au la activ un număr mic de lucrări fundamentale - Albert Eistein, matematicianul francez Evariste Galoisi, cercetătorul englez în hidrodinamică G. I. Taylor. Adepţii metodelor cantitative ale scientometriei, care este o materie socio-istorică ce descrie dezvoltarea ţărilor şi a regiunilor şi care se preocupă în special de descrierile statistice ale grupurilor mari şi de analiza curentelor globale, sunt de altă părere. Ei consideră că procedeele scientometrice nu sunt aplicabile la evaluarea individuală a oamenilor de ştiinţă sau a grupurilor de cercetare. Procedeele de evaluare cantitativă se reduc, de regulă, la cuantificarea cumulativă a rezultatelor obţinute de oamenii de ştiinţă. Metoda evaluării cantitative se bucură de apreciere în rîndul oamenilor de ştiinţă. Aplicarea acestei metode printre alte efecte, creează iluzia, că numărul mare de realizări ar fi un indicator relevant pentru aprecierea performanţei ştiinţifice a unui cercetător sau a unui grup de cercetare. Şi, dimpotrivă, numărul mic de „credite” nu este nicidecum un indiciu univoc sau incontestabil al lipsei de performanţe ştiinţifice. Pentru obţinerea unui tablou pertinent al situaţiei evaluate, în opinia aceluiaşi Andrzej Ziabicki, evaluarea potenţialului ştiinţifico-uman trebuie sa fie concomitent calitativă şi subiectivă pentru mai multe considerente. Se ştie că indicatorii calitativi sunt practic inaplicabili la evaluarea unei opere de artă - fie că este vorba de ştiinţă, arte sau de tehnologie. Dacă e să ne referim la modul concret la profilul unui savant, trebuie să menţionăm că el se constituie din realizările şi reputaţia sa, este poliaspectual şi include o serie de elemente incomensurabile. Aceste elemente nu pot fi cumulate: orice ierarhie a realizărilor este arbitrară şi se reduce, în ultimă instanţă, la acordarea de puncte, numite „credite”. Mai mult, în ştiinţă chiar noţiunea de calitate este una neunivocă şi multidimensională. Pornind de la obiectul evaluării şi de la scopul propus, în fiecare caz indicatorii utilizaţi vor fi mai mult sau mai puţin relevanţi. Astfel, atunci cînd se va proceda la evaluarea unui om de ştiinţă, dexteritatea didactică, experienţa pedagogică şi elaborarea unor manuale vor fi prioritare, atunci cînd evaluarea se va face în vederea angajării unui cadru universitar sau a promovării lui într-o funcţie mai mare; şi, dimpotrivă, vor primi calităţile de cercetător şi calitatea propriu-zisă a cercetării, atunci cînd se va dezbate problema conferirii gradelor ştiinţifice. După cum se poate vedea, în toate cazurile va fi vorba de evaluarea unui om de ştiinţă, însă rezultatele obţinute prin aplicarea diverşilor indicatori vor fi diferite. Aplicarea criteriilor de evaluare întîmpină dificultăţi nu numai în cazul evaluării diverselor discipline ştiinţifice, dar şi în cazul evaluării în cadrul aceleiaşi discipline. Astfel, oamenii de ştiinţă activează concomitent în diverse domenii. Să analizăm, bunăoară, cazul unui specialist care activează într-un domeniu de activitate restrîns, care prin activitatea sa generează o multitudine de date irelevante, dar care îşi găsesc o largă utilizare şi sînt frecvent citate în literatură. Apare

81

întrebarea cum ar trebui apreciată valoarea şi utilitatea ştiinţifică a activităţii acestui om de ştiinţă în raport cu un alt coleg al său, care a publicat doar cîteva lucrări fundamentale şi care este citat din cînd în cînd de experţii din domeniul său de activitate. Pentru asemenea cazuri nu există soluţii generale, fiecare caz necesită o abordare individuală pentru a se evita impactul negativ al aplicării indicatorilor cantitativi. Din cele menţionate mai sus, putem conchide că utilizarea în procedurile de evaluare a tehnicilor de evaluare cantitativă în asociere cu indicatorii calitativi este în măsură să asigure baza necesară pentru o evaluare nepărtinitoare. Părerea potrivit căreia folosirea exclusivă a indicatorilor cantitativi se poate solda cu o estimare obiectivă a calităţii în ştiinţă este eronată prin faptul că sustrage atenţia de la necesitatea reală de a perfecţiona procedurile existente de evaluare. Procedurile de evaluare, ghidate de reguli unice de comportament valabile pentru toţi participanţii şi bazate pe respect reciproc, pot fi asimilate într-o anumită măsură procedurilor legale, inclusiv în cazul evaluării cercetătorilor şi a grupurilor de cercetare, acordarea premiilor, gradelor ştiinţifice, dar şi atunci cînd este vorba de repartizarea resurselor financiare. Astfel, vom menţiona că prin analogie cu procedurile legale se poate considera că persoana (comitetul) abilitată cu evaluarea (sau să ia o decizie bazată pe evaluare) joacă rolul unei instanţe judecătoreşti. Decizia luată (aprecierea calităţii) este un fel de sentinţă. Ca şi în procedurile legale, decizia (sentinţa) este subiectivă, dar nu arbitrară. Formularea deciziei (sentinţei) despre evaluare ţine de latitudinea unui comitet de evaluare a responsabilităţii pentru deciziile luate. Pentru ca procedura de evaluare să fie validă, se impune respectarea unor reglementări. De regulă, procedura de evaluare trebuie să urmeze trei etape: colectarea datelor, sistematizarea şi analiza lor şi scoaterea deciziei finale. Datele exhaustive despre calitatea unui om de ştiinţă, a unui proiect de cercetare sau a unei echipe de cercetare se constituie din indicatorii cantitativi şi din opiniile experţilor din domeniu (analize comparative). Procedura de evaluare va fi una completă şi obiectivă atunci cînd se va baza pe ambele elemente - pe indicatorii cantitativi, dar şi pe opiniile experţilor. Pentru a emite în cunoştinţă de cauză deciziile finale corpul de evaluare are obligaţia de a analiza toate informaţiile şi dovezile relevante. Între rezultatele analizei comparative şi aprecierea indicatorilor cantitativi pot exista anumite discrepanţe, dar se impune justificarea acestora. Decizia emisă trebuie să fie consecventă în ceea ce priveşte utilizarea analizei comparative şi indicatorilor cantitativi. Este absolut firesc şi normal ca un cercetător să poată să-şi probeze activitatea prin lucrările ştiinţifice publicate în reviste de renume mondial, participarea la diverse întruniri şi simpozioane ştiinţifice sau prin citarea rezultatelor cercetării sale în cadrul unor şedinţe,

82

reuniuni şi simpozioane internaţionale. Nu există reguli stricte care să reglementeze numărul obligatoriu de publicaţii, participări la conferinţe şi simpozioane ştiinţifice sau de citări şi de aceea indicatorilor cantitativi nu le revine rolul principal în evaluarea finală. În opinia noastră, un savant, deşi nu are un număr mare de lucrări ştiinţifice, poate beneficia, totuşi, de o recunoaştere şi apreciere înaltă, dacă lucrările lui sunt de o certă valoare ştiinţifică. Atunci cînd savantul nu dispune de dovezi documentare ale realizărilor înregistrate, aceasta prejudiciază procesul de evaluare a activităţii lui ştiinţifice, care este, practic, imposibilă. Iar la o decizie pozitivă se poate ajunge doar în cazul cînd omul de ştiinţă poate aduce argumente justificative raţionale. De obicei, asemenea situaţii pot apărea atunci cînd evaluarea vizează o perioadă scurtă de activitate ştiinţifică a unui savant. Este de menţionat faptul că în procesul de evaluare a realizărilor trebuie luaţi în considerare o multitudine de diverşi indicatori: publicaţii, patente, programe informative, construcţii şi proiecte, teze de licenţă etc. Toţi aceşti indicatori cantitativi caracterizează activitatea ştiinţifică şi oferă informaţii suplimentare despre realizările înregistrate. pe de altă parte, de asemenea indicatori ca distincţiile, premiile ştiinţifice, citările şi apartenenţa la comitete ştiinţifice caracterizează reputaţia omului de ştiinţă. Potrivit schemei cantitative, propuse de Andrzej Ziabicki, ce caracterizează un savant, acesta poate fi definit printr-un vector într-un spaţiu N-dimensional – spaţiul realizărilor şi al reputaţiei, X: x€X Elementele componente ale vectorului x corespund indicatorilor cantitativi ce caracterizează diferite expresii ale finalităţii ştiinţifice şi ale reputaţiei, cum ar fi numărul diverselor tipuri de publicaţii, al tezelor de licenţă supervizate sau numărul de citări. Dimensiunea spaţiului X, ca şi catalogul indicatorilor relevanţi (componenţii x), depinde de scopul evaluării. Astfel, spaţiul realizărilor şi al reputaţiei este unul liniar, dar nu unul metric. Liniaritatea presupune cumularea pe parcursul unei perioade îndelungate de timp a aceleeaşi componente (indicatori), xi în cazul aceluiaşi om de ştiinţă sau al unui grup de cercetători sau instituţii. Evaluarea caracteristicilor lui xi pentru un grup de cercetători se face prin cumularea caracteristicilor tuturor membrilor grupului. Această metodă se utilizează atunci cînd se supun evaluării lucrările cu mai mulţi autori. Incomparabilitatea diverselor elemente componente, adică a indicatorilor cantitativi ce caracterizează diferitele aspecte ale realizărilor şi reputaţiei unui savant sau ale unui grup de cercetători, determină caracterul nemetric al spaţiului X. Lipsa spaţiului metric face imposibilă calcularea unor parametri globali ai calităţii şi compararea oamenilor de ştiinţă din diverse domenii

83

de activitate. Astfel un cercetător care are un număr mare de lucrări citate rar nu poate fi comparat din punct de vedere cantitativ cu un cercetător, autor al unui număr mic de lucrări, dar care sunt citate pe larg. Caracterul nemetric al spaţiului X este şi mai pronunţat atunci cînd este necesar a compara un savant, care are la activ un număr mare de publicaţii, dar fără experienţă didactică, cu un profesor universitar, ale cărui cele mai importante realizări le reprezintă experienţa didactică cursuri, patronarea studenţilor din anii terminali. În cele ce urmează ne vom referi la folosirea indicatorilor cantitativi în procedurile de evaluare. Datele (dovezile) ce caracterizează realizările şi reputaţia ştiinţifică a savantului reprezintă indicatorii cantitativi, care constituie un element important în procesul de evaluare. Modalităţile de utilizare a acestor date sunt cele mai diverse. Una dintre ele constă în alegerea unui singur indicator reprezentativ, ignorînd alţi factori relevanţi, bunăoară, numărul total de publicaţii, prin aplicarea căruia se va obţine o caracteristică unilaterală. Evaluarea multidimensională – estimarea globală- se bazează adeseori pe aplicarea indicatorilor cantitativi avînd o singură caracteristică numerică. În cadrul acestei evaluări indicatorii cantitativi despre diversele elemente ale realizării ştiinţifice reprezintă concomitent un vector spaţial al reputaţiei şi al realizărilor. Caracterul multilateral al activităţilor ştiinţifice şi incomparabilitatea diverşilor indicatori determină necesitatea estimărilor numerice globale ale calităţii ştiinţifice. Cele mai simple estimări globale (GE) au la bază un indicator unic, exprimat prin numărul total de publicaţii sau prin numărul de citări. Potrivit experţilor, spaţiul X, presupune ignorarea tuturor indicatorilor, cu excepţia unui singur element considerat reprezentativ - x0, şi utilizarea acestuia pentru aprecierea calităţii”: GE = x0 În perioada iniţială de aplicare a evaluării potenţialului ştiinţifico-uman estimarea globală se făcea pe baza numărului total de publicaţii, fără a se lua în considerare tipul, mărimea şi valoarea acestora. Fiecare nouă publicaţie, indiferent de mărimea şi valoarea ei ştiinţifică, inclusiv o scurtă observaţie într-un buletin intern, erau considerate drept o lucrare de cercetare publicată într-o revistă naţională sau internaţională. Conştientizînd necesitatea diferenţierii publicaţiilor pe criterii dimensionale şi valorice, savanţii au propus utilizarea unor criterii mai riguroase de clasificare, cum ar fi clasificarea diverselor publicaţii în clase şi introducerea unor criterii statistice (s-au “a aşa-numitelor credite”), care reprezintă indicatori ai valorii relative a fiecărei clase, unde x, reprezintă numărul de publicaţii în clasa i-a:

84

k

GE   s i xi i 1

Adeseori coeficienţii si, aplicaţi pentru estimarea importanţei valorice a unei lucrări de cercetare sunt utilizaţi în mod arbitrar (de exemplu, pentru o monografie se acordă 20 de credite, pentru o lucrare de cercetare originală -3 credite, pentru o lucrare într-o revistă locală - 1 credit etc.). Mai mult, se atestă numeroase cazuri cînd această modalitate de apreciere a importanţei valorice este extinsă şi asupra altor elemente ale vectorului x, cum ar fi numărul de citări, conferinţe, activităţi didactice etc. Sistemul de credite a fost conceput ca o “scară de sarcini”. Toate aceste scări sunt convenţionale, deoarece nu există o modalitate de comparare a valorii publicaţiilor cu valoarea citărilor sau cu cea a altor activităţi ştiinţifice. Caracterul convenţional al scărilor de sarcini, incomparabilitatea indicatorilor imprimă estimărilor globale din ecuaţia (3) un caracter incert. Folosirea aşa-numiţilor „factori de impact” publicaţi de Indexul de Citări Ştiinţifice (SCI) reprezintă o altă modalitate de estimare globală, deşi este aplicabilă doar articolelor publicate în reviste ştiinţifice. Factorul de impact pentru revista numărul i, fi este egal cu frecvenţa citării unui articol mediu din acea revistă. O estimare globală, bazată pe factorii de impact, poate fi reprodusă, dar ea nu este certă: k

GE   f i x i i 1

Factorii de impact sunt o sursă de date relevante despre tendinţele revistelor şi ale altor publicaţii, dar nu pot fi utilizaţi pentru determinarea valorii articolelor inserate în ele. Dacă vom analiza indicatorul privind citările, vom observa că frecvenţa citărilor depinde în mare parte de disciplină, tipul de publicaţie: o revistă în raport cu o publicaţie care inserează cercetări originale; o revistă specializată în raport cu una generală sau interdisciplinară. Tabelul 12 reproduce informaţii despre factorii de impact pentru cele mai des citate reviste ştiinţifice (nr.1) în diverse discipline.

85

Tabelul 12 Factorii de impact selectaţi pentru principalele reviste din disciplinele selectate Disciplina Nr. Revista Factorul de impact, f Biochimie şi biologie 1 Annual Review of Biochemistry 48.313 moleculară Imunologie 1 Annual Review of Immunology 25.408 Medicină 1 New England Journal of Medicine 21.148 Fizică 1 Review of Modern Physics 15.128 Chimie 1 Chemical Review 10.400 Mecanică 1 Annual Review of Fluid mechanics 4.171 Matematică 1 Publications mathematiques (Paris) 3.154 Ştiinţa polimerilor 1 Macromolecules 2.395 Paleontologie 1 Paleobiology 1.574 Agricultură 1 Journal of Agricultural and Food 1.165 Chemistry Energie 1 Energy & Fuels 1.461 Silvicultură 1 Holzforschung 0.966 Inginerie 1 Journal of Research of the National 0.938 Bureau of Standards Sursa: “Jornal Citsition Reports 1988”, Science Citation Index, 1988, p. 363-379.

Din informaţiile prezentate în tabel se poate vedea că factorii de impact ai “revistelor nr. 1” în diverse discipline diferă printr-un factor de 50. Dacă evaluarea se bazează pe numărul publicaţiilor înmulţit cu factorul de impact, după cum sugerează Peter Vinkler, estimările globale pentru oamenii de ştiinţă care publică acelaşi număr de lucrări în revistele cele mai des citate în cadrul disciplinelor lor, s-ar deosebi în aceeaşi proporţie. Analiza şi evaluarea comparativă a cercetătorilor sau a instituţiilor pe diverse discipline, de fapt, nu constituie o problemă academică. Caracteristica ştiinţifică a omului de ştiinţă sau a unui grup de cercetare este multidimensională şi nu poate fi determinată printr-o singură caracteristică globală. Indicatorii individuali sunt incomparabili. Numărul total de publicaţii sau numărul de publicaţii, a căror importanţă este sporită de multiplicatorii convenţionali sau de factorii de impact, nu caracterizează în exclusivitate un om de ştiinţă; o contribuţie la realizarea unui studiu original publicat într-o revistă de renume nu poate fi echivalată de o multitudine de articole de valoare minoră, publicate în ediţii periodice locale sau în rapoarte interne, tot aşa după cum activităţile didactice (manuale, cursuri, patronarea studenţilor doctoranzi) nu pot fi comparate cu rezultatele unor investigaţii ştiinţifice. Astfel, din cele expuse mai sus, se impune concluzia, că pentru a obţine o evaluare obiectivă şi pertinentă datele complete despre un cercetător sau despre un colectiv de cercetare trebuie să includă toţi indicatorii şi nu media lor. Datele simultane multidimensionale despre diferite activităţi ştiinţifice reprezintă o alternativă a estimărilor globale unidimensionale sau multidimensionale, bazate pe o scară convenţională de sarcini. Matematic vorbind, numerele ce caracterizează cele mai importante forme

86

de cercetare şi finalitate educaţională, precum şi reputaţia ştiinţifică a unui savant sau grup de cercetare constituie N componente ale vectorului în spaţiul realizărilor şi al reputaţiei.

 x1  numarul de publicatii din clasa 1   x 2  numarul de publicatii din clasa 2  ...  ...................................................   x j  numarul de publicatii din clasa j  ...  ...................................................   x k  numarul citatiilor   x  numarul de lucrari pentru conferinte clasa 1   x k 1  numarul de lucrari pentru conferinte clasa 2  x   k  2   .....................................................................  ...  x  numarul de lucrari pentru conferinte m   x m  numarul de teze superviza te  m 1   numarul de cursuri   x m 2  numarul de pozitii in comitet   x m 3  numarul de apartenent e in consiliul editorial   x m 4    ...  ......................................................................   x n  ......................................................................  Componentele vectorului x reprezintă diverse evenimente şi nu conţin multiplicatori convenţionali sau irelevanţi. Vectorul realizărilor şi al reputaţiei conţine informaţii auxiliare şi nu oferă o bază completă pentru evaluare. Numărul şi nomenclatorul componentelor relevante sunt determinate de scopul evaluării. Nomenclatoarele se vor deosebi în funcţie de grupurile de obiecte sau ştiinţe evaluate. La fel ca şi în cazul procedurilor legale, lista componentelor (dovezilor) necesare este stabilită prin reglementările procedurii de evaluare. Indicatorii cantitativi aplicaţi la calcularea estimărilor globale (ecuaţia 3) ar trebui să figureze şi în ecuaţia 5. În Polonia, bunăoară, pentru evaluarea potenţialului ştiinţifico-uman din unităţile de cercetare s-a propus utilizarea a 30 de indicatori, care includeau şapte clase de publicaţii, patente, construcţii, proiecte, citări, indicatori, ce caracterizează educaţia şi reputaţia activităţii de cercetare ştiinţifică. Indicatorii vectorului x trebuie să fie clar stabiliţi. S-a propus înlocuirea factorilor de impact prin împărţirea publicaţiilor în clase, iar pentru a se evita orice nedumerire, fiecare clasă trebuie să fie clar stabilită. Potrivit acestei clasificări, monografiile reprezintă sinteze actualizate şi cuprinzătoare ale unui subiect concret şi trebuie să aibă un caracter distinct în raport cu articolele obişnuite, bazate pe compilaţii de date din diverse surse şi lucrări de cercetare originale. O altă clasă a publicaţiilor o reprezintă articolele de popularizare şi manualele. De menţionat că identificarea diverselor clase de publicaţii este facilitată de faptul că multe reviste ştiinţifice sunt specializate, abordează o tematică concretă, specializîndu-se fie în publicarea lucrărilor originale de cercetare, fie în publicarea

87

articolelor de popularizare sau a unor analize monografice. Numele revistei (sau al editurii) se identifică adesea cu caracterul şi standardul publicaţiei şi sugerează apartenenţa la o anumită clasă. Lucrările care apar în buletinele locale (sau în cărţi publicate de editori locali) ar trebui să facă obiectul unor discuţii separate în raport cu alte materiale publicate în reviste de largă circulaţie şi de edituri cu renume internaţional. Alţi indicatori ce caracterizează cercetarea, importanţi în special pentru organizaţiile antrenate atît în cercetarea fundamentală, cît şi în cea aplicată, sunt patentele, construcţiile originale, proiectele, programele informatice. Şi aceşti indicatori trebuie să fie examinaţi separat. Acest lucru este valabil şi pentru activitatea didactică. O caracteristică a reputaţiei o constituie numărul de citări din literatura ştiinţifică şi din surse similare. Frecvenţa citărilor depinde de poziţia revistei, dar şi de popularitatea subiectului, de tradiţie şi caracterul publicaţiei. Spre deosebire de lucrările originale de cercetare, cărţile, monografiile şi articolele de revizuire sunt citate mai des, tot aşa după cum lucrările experimentale ce conţin noi date din fizică sau chimie sunt citate mai frecvent decît lucrările teoretice. Premiile şi distincţiile ştiinţifice, susţinerea de lucrări la conferinţe ştiinţifice; apartenenţa la societăţi, asociaţii profesionale, comitete editoriale ale revistelor ştiinţifice, consilii de cercetare etc. constituie o altă categorie de indicatori ai reputaţiei, care nu întotdeauna au un caracter obiectiv şi relevant pentru evaluare. O altă categorie de informaţii fundamentale folosite în procesul de evaluare o constituie opiniile experţilor în domeniu, materializate în analize comparative, care pot fi considerate baza evaluării. Acestea trebuie să fie complete şi calitative. Nu mai puţin importante sunt şi cerinţele înaintate faţă de membrii corpurilor de evaluare, abilitaţi cu luarea deciziilor. Printre acestea ar putea fi enumerate: imparţialitatea, gîndirea modernă, abordarea fundamentală a unui larg spectru de discipline ştiinţifice şi nu în ultimul rînd experienţa profesională şi deprinderea de a lucra în echipă. Cunoaşterea detaliată a disciplinei în care se efectuează evaluarea nu este neapărat necesară. Informaţiile relevante vor fi furnizate de indicatorii cantitativi şi de analizele comparative. Corpul de evaluare trebuie să înţeleagă opiniile exprimate de specialişti, să examineze cu discernămînt informaţiile prezentate şi să emită pe baza lor decizia corectă. Deosebit de importante pentru evaluarea activităţii de cercetare-dezvoltare sunt loialitatea şi responsabilitatea, evitarea conflictelor de interese. Corpul de evaluare trebuie să fie independent de oamenii de ştiinţă şi de instituţiile evaluate şi trebuie să reprezinte şi să promoveze politica instituţiilor care i-au numit.

88

La modul ideal într-un sistem de evaluare bine pus la punct corpul evaluatorilor trebuie să fie independent de unităţile evaluate. Evaluatorii au obligaţia de a emite opinii echidistante, bazate pe cunoştinţe exhaustive despre unitatea pe care o evaluează. Opinia lor poate fi subiectivă, dar este de dorit ca ea să nu fie afectată de presiuni din exterior. O condiţie pentru aceasta o constituie exceptarea evaluatorilor de la responsabilitatea pentru decizia finală. Sunt numeroase cazurile cînd evaluatorii sunt supuşi presiunilor sau sunt impuşi de unele circumstanţe de a evita să-şi exprime sincer părerea. Totodată, este de menţionat că schimbările democratice care s-au produs în această perioadă au adus cu ele noi oportunităţi, contribuind la schimbarea mentalităţii, au completat arsenalul ştiinţific cu noi viziuni şi noi standarde ştiinţifice, contribuind la eliminarea constrîngerilor instituţionale şi a presiunilor exercitate în procesul luării deciziilor.

89

Capitolul III. Căi de perfecţionare a activităţii sistemului de cercetaredezvoltare al Republicii Moldova 3.1. Concepţia reformei în ştiinţă la etapa contemporană La sfîrşitul secolului XX, omenirea a făcut progrese ştiinţifice şi tehnologice, care au schimbat radical stilul de viaţă. S-au format mecanisme conceptual noi de ordin politic, social şi economic, stimulatoare a dezvoltării inovative a societăţii, în armonie cu natura. Tocmai din aceste considerente folosirea eficientă şi raţională a inovaţiilor ştiinţifice constituie un factor primordial al dezvoltării continue a comunităţii umane în mileniul trei. Fiind tot mai mult orientate spre mărirea eficienţei economice, cercetările ştiinţifice la etapa contemporană devin tot mai costisitoare. Acest fapt determina ţările înalt industrializate să desfăşoare cercetările în ordinea priorităţilor stabilite şi să eficientizeze mecanismele de realizare a acestora. Sarcina de bază pentru perioada imediat următoare ar fi crearea condiţiilor pentru protejarea şi dezvoltarea domeniilor de perspectivă a ştiinţei moldoveneşti şi a sistemului de pregătire a personalului ştiinţific. Identificarea direcţiilor prioritare de dezvoltare ştiinţifică şi alocarea resurselor disponibile în special în această direcţie, reformarea complexului tehnico-ştiinţific, asigurarea creşterii economice pe o bază tehnologică trainică. Elaborarea criteriilor de prioritate în dezvoltarea ştiinţifică trebuie să fie în strînsă corelare cu scopurile general-naţionale de dezvoltare social-economică a ţării, ţinînd cont şi de tendinţele mondiale în ştiinţă, de tradiţiile ştiinţifice, istorice şi de cultura moldovenească. Una din sarcinile primordiale ale politicii de stat în domeniul tehnico-ştiinţific o reprezintă constituirea sectorului de stat al ştiinţei reieşind din posibilităţile financiare. Sectorul de stat trebuie să cuprindă organizaţiile ştiinţifice de cercetare, care ar putea deveni principalul executor şi coordonator al cercetărilor ştiinţifice fundamentale şi aplicative, de asemenea al cercetărilor de anvergură naţională şi regională. Resursele bugetare limitate fac să crească cerinţele faţă de eficienţa economică a cercetărilor ştiinţifice şi impun căutarea altor surse de finanţare. Sunt rezonabile propunerile de unificare a organizaţiilor ştiinţifice cu activităţi similare, care necesită o bază materială costisitoare. Constituirea complexelor ştiinţifico-didactice trebuie să reprezinte una din direcţiile principale în contextul relaţiilor reciproce dintre ştiinţă şi învăţămîntul superior. Un instrument eficient de asigurare a politicii tehnico-ştiinţifice în raport cu sectoarele de stat şi privat al complexului tehnico-ştiinţific îl reprezintă acreditarea de stat, prin care organizaţiei, indiferent de forma de proprietate, i se oferă înlesnirile prevăzute de legislaţie.

90

Asigurarea financiară şi folosirea raţională a resurselor. Pentru eficientizarea folosirii alocaţiilor bugetare trebuie să se renunţe la principiul finanţării ştiinţei pe articole de buget. Asigurarea financiară a ştiinţei se poate realiza prin redistribuirea şi concentrarea resurselor bugetare spre direcţiile prioritare, sprijinul selectiv al organizaţiilor de ramură prospere, atragerea resurselor extrabugetare şi a capitalului privat. Intensificarea activităţii inovaţionale. Eficientizarea activităţii inovaţionale în Republica Moldova are o importanţă deosebită, dat fiind faptul că interacţiunea şi influenţă reciproca dintre cercetarea ştiinţifică fundamentală şi cercetările aplicative sunt extrem de delicate, prin urmare şi aplicarea cunoştinţelor noi în faza de producţie se face imposibilă. În condiţiile deficitului bugetelor întreprinderilor şi sprijinului de stat limitat, o condiţie esenţială pentru intensificarea activităţii de inovare ar fi atragerea resurselor financiare din surse nestatale şi comercializarea ulterioară a tehnologiilor elaborate sectorului privat. Modalitatea cea mai eficientă pentru implimentarea cunoştinţelor ştiinţifice este de a folosi reţeaua de întreprinderi mici şi mijlocii inovatoare, care sunt capabile să genereze, într-un termen relativ scurt şi cu resurse financiare limitate produse noi concepute ştiinţific, competitive pe piaţă. Dezvoltarea antreprenoriatului inovaţional în Republica Moldova va permite folosirea întregului potenţial tehnico-ştiinţific existent pentru renaşterea economiei şi stimularea reformelor în economia naţională. Alte sarcini sunt: dezvoltarea sistemului de pregătire a specialiştilor în domeniul managementului inovaţional, înfiinţarea centrelor de studii specializate în baza zonelor de antreprenoriat tehnologic, înfiinţarea tehnoparcurilor. E nevoie de a coordona activităţile ministerelor, autorităţilor locale şi a organizaţiilor, inclusiv ale celor străine care sprijină antreprenoriatul în domeniul inovării în întreprinderile mici din ţara noastră. Dezvoltarea activităţilor de inovare este imposibilă fără perfecţionarea cadrului normativlegislativ cu privire la ocrotirea şi protejarea proprietăţii intelectuale, folosirea acesteia în cadrul activităţilor de antreprenoriat, stabilirea normelor, standardelor şi altor mecanisme de certificare a producţiei corespunzător normelor acceptate pe plan mondial. O altă problemă ce ţine de eficienţa activităţii ştiinţifice este determinată în mare măsură de accesul la informaţiile tehnico-ştiinţifice. O atenţie deosebită în acest sens e nevoie să se acorde procesului de creare a infrastructurii schimbului informaţional, susţinerii reţelelor informaţionale existente şi creşterii compatibilităţii acestora în raport cu cele mondiale pentru asigurarea accesului oamenilor de ştiinţă din ţară la resursele ştiinţifice mondiale.

91

E nevoie de sprijinirea tuturor aspectelor activităţilor care necesită folosirea tehnologiilor informaţionale moderne. Astfel se vor crea premise pentru restructurarea organizaţiilor ştiinţifice, perfecţionarea

metodologiei

de

desfăşurare

a

cercetărilor.

Implementarea

tehnologiilor

informaţionale moderne va permite de asemenea monitorizarea continuă a potenţialului tehnicoştiinţific la toate nivelurile. Deci, principala sarcină a reformelor legislative în domeniul cercetării-dezvoltării este adaptarea ştiinţei la relaţiile noi de piaţă. Baza normativ-juridică are sarcina de a contribui la crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea vitalităţii şi prosperării ştiinţei, inclusiv prin transformarea ştiinţei în obiect atractiv pentru investiţii. Măsurile legislative ce urmează a fi întreprinse în domeniul cercetării-dezvoltării trebuie să determine şi să prevadă: - paşi concreţi ai politicii de stat protecţioniste în raport cu inovarea produselor şi serviciilor, asimilarea acestora în faza de producţie sau prestare (inclusiv prin intermediul leasing-ului) şi creşterea cererii la produsele inovative ieftine ale producătorilor interni; - specificul finanţării activităţilor ştiinţifice din contul resurselor bugetare, extrabugetare; - ordinea realizării drepturilor colaboratorilor ştiinţifici asupra elaborărilor proprii şi obţinerea veniturilor de pe urma folosirii acestora în practica de producţie; - ordinea implementării cunoştinţelor ştiinţifice noi în economie; - condiţiile posedării, utilizării şi dispunerii de cunoştinţe ştiinţifice; - formele de susţinere de către stat a activităţii inovaţionale; - implicarea organizaţiilor ştiinţifice la colaborarea în plan ştiinţific la nivel internaţional, cît şi în activităţile economice globale; - particularităţile activităţilor de ordin ştiinţific în cadrul centrelor ştiinţifice internaţionale din Republica Moldova; - condiţiile pentru atragerea investiţiilor în sferele tehnico-ştiinţifice şi inovaţionale; - ordinea asigurării cu pensii şi înlesniri sociale a colaboratorilor ştiinţifici. Direcţiile de reformare a domeniului ştiinţific nominalizate reprezintă cele mai stringente probleme. Soluţionarea lor ar spori rolul ştiinţei în societate şi ar contribui activ la trecerea Republica Moldova în faza dezvoltării economice stabile. 3.2. Particularităţile proceselor de cercetare-dezvoltare în condiţiile economiei de piaţă Republica Moldova ca de altfel şi alte state aflate pe calea reformelor a moştenit o economie centralizată cu preţuri neliberalizate şi inadecvate situaţiei reale de pe piaţă, o economie în care centralizarea era un substituitor al concurenţei. Rezultatele funcţionării economiei de acest tip sunt

92

cunoscute — ramuri industriale necompetitive, care nu puteau fi generatoare de inovaţii. Subdiviziunile din cadrul întreprinderilor industriale destinate desfăşurării cercetărilor erau retehnologizate într-un ritm foarte lent. O particularitate a cercetării-dezvoltării în economia centralizată era legătura slabă dintre cercetare şi industrie. Această carenţă a fost dificil de înlăturat din cauza contextului general de incertitudine şi chiar neîncredere a populaţiei în reformele economice, care aveau drept scop edificarea economiei de piaţă demarate la începutul anilor ’90. Pe lîngă faptul că nu s-a reuşit redresarea economică rapidă, nu s-au implementat deloc sau nu au fost implementate corect reformele dictate de schimbările economico-politice, nu s-au întreprins paşi pentru a schimba mentalitatea oamenilor şi, ceea ce este foarte important, nu s-a apelat la instituţiile de profil pentru desfăşurarea reformelor: Academii de Ştiinţe, instituţii de cercetare specializate, universităţi şi alte instituţii de învăţămînt superior. Totuşi, unele schimbări pozitive s-au produs — datorită deschiderii ţării spre exterior s-au constituit rapid o serie de legături cu instituţii de cercetare din străinătate, fapt care a deschis noi posibilităţi. Fiind într-un stadiu incipient, aceste legături au nevoie de adaptare la realitatea existentă, importul soluţiilor tehnologice nefiind întotdeauna posibil. Colaborarea cu centrele din exterior nu a fost capabilă să schimbe contextul general local de producere a inovaţiilor. Diferenţele considerabile dintre economiile aflate în tranziţie şi piaţa internaţională reprezintă şi ele o cauză a diminuării posibilităţilor acestei colaborări. Este nevoie de a ajusta aceste mecanisme de producere a inovaţiilor la cerinţele pieţelor constituite, în paralel cu efectuarea restructurărilor economice. Pentru a înţelege bine mecanismul producerii inovaţiilor în sistemul centralizat e nevoie de a-l supune unui studiu sistemic. În sistemul centralizat erau constituite o serie de relaţii stabilite de la centru între toate structurile implicate în producerea cunoştinţelor. Aceste relaţii care cuprindeau întreg spaţiul post-sovietic erau dictate în mod artificial şi nu s-au constituit în rezultatul cererii de piaţă ca în economiile din vest. După colapsul din anii ’90, în condiţiile relaţiilor noi de piaţă majoritatea legăturilor care nu au fost motivate de cerere au dispărut, destrămînd întregul sistem al planificării de la centru. Sistemul contractelor de stat sigure, înrădăcinat în mentalitatea conducătorilor sovietici, a constituit o piedică în calea renunţării la mecanismul vechi şi adaptării la mecanismele noi orientate spre piaţă. Mecanismul vechi de producere a cunoştinţelor era unul de tip liniar. Acest tip prevedea instituţionalizarea activităţilor de cercetare în organizaţii mari, separate de producerea bunurilor, avînd specializări şi scopuri diferite. Vom aminti principalele instituţii de profil şi le vom da o caracteristică scurtă:

93

1. academiile naţionale de ştiinţe — avînd dotări tehnice impresionante, îşi desfăşurau, totuşi, activitatea independent de activitatea didactică. Aveau un cuvînt greu de spus pentru cercetarea ştiinţifică fundamentală şi reprezentau elita ştiinţifică; 2. universităţile şi alte instituţii de învăţămînt superior — competitor al academiilor naţionale în distribuirea fondurilor de stat. Desfăşurau mai ales o activitate didactică intensă, cercetării revenindu-i, de regulă, un rol secundar. Activitatea de cercetare făcea parte din programele de cercetare ce implicau studenţii sau din programele de doctorat; 3. institutele de cercetare industrială — erau responsabile de activitatea de cercetare ştiinţifică aplicativă. Aceste institute erau subordonate unor ministere de ramură, din fondurile bugetare ale cărora se alocau sumele necesare destinate cercetărilor. În practica de după 1990, multe din aceste instituţii au demonstrat o capacitate redusă de adaptare la cerinţele pieţei. Cu toate acestea ele continuă să li se acorde anual resurse din buget. Un minus evident al managementului acestor instituţii îl constituia alocarea resurselor direct organizaţiei şi nu echipei de cercetare după caz. Evaluarea eficienţei cercetării, ţinînd cont de resursele alocate şi de rezultatele cercetării este formală. Un prim-pas l-ar constitui direcţionarea fondurilor în funcţie de cererea pieţei şi strategiile macroeconomice existente şi nu la solicitarea anumitor cercuri politice interesate. În ultimii 14 ani, atît în Republica Moldova, cît şi în alte state aflate în tranziţie am asistat la o reducere considerabilă a fondurilor destinate instituţiilor pentru cercetări, fapt care a determinat aceste instituţii să găsească noi oportunităţi în noile condiţii de piaţă. Astfel, multe din ele şi-au extins considerabil gama de activităţi, reieşind din resursele disponibile şi din cererea existentă pe piaţă. Din păcate, cererea economiei pentru produsul principal al acestor instituţii — noile soluţii tehnologice şi alte cunoştinţe ştiinţifice fundamentale era una limitată atît din partea statului, cît şi din partea sectorului privat, ambele fiind supuse unor restructurări importante la moment, iar privatizarea nefiind capabilă să aducă schimbări pozitive pe termen scurt. Avînd în vedere distanţa dintre cercetarea ştiinţifică şi industrie în perioada de tranziţie la economia de piaţă, rezistenţa la schimbări a acestor instituţii a depins mult de politica statului de susţinere a cererii industriei pentru produsele cercetărilor ştiinţifice. Legătura dintre cercetare-dezvoltare şi industrie trebuia restabilită de către guvernele aflate la putere pe baza atît a intereselor întreprinzătorilor, cît şi ale cercetătorilor în baza noilor aspecte şi cerinţe manageriale. Statul trebuia să întreprindă măsuri pentru transformarea relaţiilor sporadice în relaţii de tip stabil, relaţiilor informale în relaţii cu caracter formal. Paralel cu aceste măsuri de stimulare trebuie dezvoltate noi mecanisme de alocare a fondurilor pentru cercetare şi de evaluare a eficienţei cercetărilor efectuate din aceste fonduri. În

94

acest scop pot fi folosite aşa-numitele “grupuri de experţi” specializate în managementul proiectelor de cercetare-dezvoltare. Aceste reforme sunt orientate spre îmbunătăţirea performanţei ştiinţifice a echipelor de cercetare. Noile norme legislative elaborate în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă au favorizat înfiinţarea în cadrul sau pe lîngă instituţiile de învăţămînt, institutele de cercetare-dezvoltare a unor firme independente, formate, de regulă, din personalul universitar, echipe de cercetare, anumite subdiviziuni ale instituţiilor respective, care impulsionate de un spirit antreprenorial deosebit au decis desprinderea lor de la instituţiile-mamă şi dezvoltarea separată. Aceste societăţi, aşa-numitele “spin off-uri”, posedă de obicei o capacitate de rezistenţă mai mare la dificultăţile economice şi sunt mai flexibile la schimbări. Unele ţări pe lîngă mecanismele tradiţionale, acceptate în noile condiţii ale ţărilor aflate în tranziţie, au întreprins măsuri suplimentare de importare a unor mecanisme noi, neadaptate la realitatea în care se aflau. Un exemplu concludent ar fi parcurile ştiinţifice şi incubatoarele. Iniţiativa venea, de regulă, fie din partea factorilor decizionali din rîndurile autorităţilor de stat, fie chiar de la cercetători. Aceste structuri s-au format cu preponderenţă în cadrul instituţiilor de cercetare şi aveau ca scop trecerea treptată a acestor instituţii de la finanţarea preponderent bugetară la o autofinanţare în măsură de proporţie de aproximativ 70%, fiind sprijinite pentru aceasta prin contracte şi facilităţi fiscale de stat. Un rol deosebit în această perioadă pentru promovarea activităţilor de cercetare-dezvoltare le-a revenit Camerelor de Comerţ şi Industrie. Acestea au întreprins măsuri pentru înfiinţarea centrelor de afaceri, susţinătoare ale inovării. În România, spre exemplu, treptat sistemul de cercetare-dezvoltare capătă noi facilităţi din partea statului, prin care statul tinde să implice substanţial firmele private în transferul de tehnologie de la cercetarea ştiinţifică la industrie, favorizînd colaborarea lor cu toate instituţiile producătoare de cunoştinţe ştiinţifice. Agenţii economici din România investesc tot mai mult în activităţile de cercetare, fie prin cercetări desfăşurate cu puteri proprii, fie prin contracte cu instituţiile de profil, cît şi prin contribuirea la Fondul Special de cercetare-dezvoltare. Finanţarea cercetărilor industriale în toate ţările aflate în tranziţie tinde să se efectueze din aceste tipuri de Fonduri Speciale, susţinute indirect de întreprinzători. Cu toate acestea, în comparaţie cu ţările dezvoltate din vest, participarea firmelor autohtone la producerea cercetărilor ştiinţifice şi mai ales activităţile proprii ale firmelor private de cercetare sunt insignifiante. Acest fapt se datorează impasului economic, în care se află încă multe din ele, impas caracterizat prin lipsa mijloacelor circulante. La nivel naţional oferta de produse ale cercetării este necalitativă şi slab dependentă de nevoile concrete ale agenţilor economici. Pe lîngă toate, exigenţele consumatorilor

95

pentru produse aflate la nivelul standardelor internaţionale sunt slab exprimate, fapt care nu stimulează inovarea menită să ridice calitatea produselor pieţei. În opinia noastră, la momentul actual strategiile firmei sunt slab pronunţate, fiind marcate de perioada grea a tranziţiei la economia de piaţă, cît şi de moştenirea unor mecanisme învechite de producere a cercetărilor, care şi-au cîştigat încrederea multor părţi implicate. În aceste condiţii, strategiile firmei sunt umbrite de cele naţionale menite să substituie temporar rolul în producerea cercetării. Strategiile ştiinţei în ţările din centrul şi estul Europei aflate în tranziţie ar trebui dezvoltate prin reforme ale organizării cercetărilor, în contextul dezvoltării economice şi culturale ale ţării în general. În această ordine de idei, structurile statale pot alege drept cale finanţarea directă a cercetărilor, paralel cu stimularea indirectă prin norme juridice ce ţin de stimularea financiară a acestora pe termen scurt şi dacă permit resursele şi pe termen lung. Reformele concrete din domeniul cercetării trebuie să urmărească reorganizarea mecanismului de luare a deciziilor, prin adoptarea de norme juridice clar-definite pentru managementul proiectelor de cercetare, dar în acelaşi timp să nu aducă prejudicii uneia dintre părţi, să împartă responsabilitatea clar şi să evite conflictele de interese dintre părţile implicate în cercetare. 3.3. Perfecţionarea legislaţiei Procesul de tranziţie a Moldovei la sistemul democratic al statului de drept şi la economia de piaţă pune în evidenţă faptul că modelul viabil de dezvoltare economică, cu şanse reale pentru ţara noastră este modelul bazat preponderent pe activitatea de cercetare-dezvoltare ca element central al procesului de reformă şi dezvoltare economico-socială. Republica Moldova are nevoie de specialişti bine pregătiţi, cu capacităţi manageriale, de agenţi economici capabili să activeze atît în interiorul, cît şi în exteriorul ţării, precum şi în cadrul structurilor macroeconomice, care să poată aborda toate aspectele relevante şi necesare ale cercetării-dezvoltării, să poată analiza şi decide asupra strategiilor necesare restructurării şi modernizării economiei. Strategia sistemului de cercetare-dezvoltare este axată în prezent pe obiectivele prioritare: stimularea producţiei, promovarea şi implementarea noilor tehnologii, materiale şi utilaje. Îmbinarea celor trei componente de bază "ştiinţă - tehnologie - inovare" asigură condiţiile de interacţiune la nivel macro a producătorilor de inovaţii şi beneficiarilor de rezultatele obţinute a cercetării în cadrul unui proces integrat al inovării. Acesta este rezultatul transformării

96

performanţelor dezvoltării competitivităţii, care se va materializa pentru "producătorii de tehnologie" în importante conexiuni ale vieţii socio-economice. Obţinerea competenţei în ştiinţă poate fi demonstrată prin invocarea atît a valorilor ei intrinsece, cît şi al celor extrinsece. Rezultatele obţinute de oamenii de ştiinţă sunt determinante de performanţele lor, de competenţa şi prestigiul acestora. Rezultatele obţinute sunt acelea care le oferă un anumit nivel în ierarhia valorilor şi în lumea ştiinţifică naţională şi internaţională. Recunoaşterea internaţională în ştiinţă poate fi obţinută prin performanţele pe care comunitatea ştiinţifică internaţională le apreciază pentru originalitatea şi creativitatea lor. Aceleaşi cerinţe sunt valabile şi la nivel naţional. Procedurile pe care le aplică comunitatea ştiinţifică atît în plan naţional cît şi la nivel internaţional sunt de fapt similare. Performanţele şi excelenţa în ştiinţă sunt prioritare, ele deschid calea spre comunicare, participare, schimb de informaţii şi publicaţii. Dezvoltarea standardelor de excelenţă în ştiinţă şi tehnologie vizează capitalul uman, cel mai important factor de modelare a societăţii moldoveneşti, care asigură nivelul înalt de educaţie şi formare al oamenilor de ştiinţă. După cum am menţionat deja, într-o ţară mică, cum este Moldova posibilităţile de dezvoltare competitivă a tuturor sectoarelor de cercetare-dezvoltare sunt limitate. Totuşi, există posibilităţi nelimitate pentru formarea şi educarea oamenilor la un nivel care să asigure implementarea rapidă şi cu succes a noilor tehnologii. Instituţiile complementare ale sistemului de cercetare-dezvoltare pot juca un rol important în acest sens în strînsă colaborare cu instituţiile de învăţămînt superior, afirmîndu-se ca societăţi ale cunoaşterii. De aceea, concomitent cu reforma sistemului de cercetaredezvoltare trebuie efectuate şi unele modificări în învăţămîntul superior, pentru a impune în acest domeniu standarde adecvate, asigurînd condiţii favorabile pentru afirmarea capitalului uman în cadrul comunităţii ştiinţifice. Dar mai avem, mult de făcut şi în pregătirea cadrelor ştiinţifice. Standardul de viaţă şi calitatea vieţii oamenilor vor depinde în mare măsură de capacităţile intelectuale şi ale muncii inovatoare, culturale, ştiinţifice şi tehnologice, de efortul elitelor ştiinţifice în beneficiul societăţilor. Acest obiectiv se poate realiza prin excelenţele obţinute. Marile academii (SUA, Japonia, Anglia) şi-au inclus ca obiectiv major educaţia în ştiinţă a populaţiei şi în deosebi a tinerilor. Începînd cu cei din liceu, de exemplu, deoarece lor le aparţine viitorul cu noi performanţe, realizări, inovaţii. Cînd vorbim de inovare nu ne putem limita doar la tehnică şi tehnologie. Democratizarea societăţii şi funcţionalizarea economiei de piaţă, practic, sunt imposibile fără o renovare complexă a organismului social. Noile tehnologii nu se referă umai la confecţionarea de bunuri materiale, dar la producţia de informaţii, de cunoştinţe, produse culturale, servicii şi tehnologii noi, caracteristice societăţii

97

informaţionale, care vor conduce la schimbări fundamentale în valorile umane, în formarea gândirii în structurile politice şi economice ale societăţii moldoveneşti. Ştiinţa şi învăţământul au un impact dublu, care se referă la domeniul economic, pe de o parte, şi la domeniul cultural, pe de altă parte, ambele aspecte fiind egale în raport cu celălalt sistemul educaţional şi sistemul inovaţional al unei economii. Interdependenţa acestor sisteme la nivel naţional presupune crearea unui cadru dinamic, adecvat, bazat pe valorificarea valorilor culturale, tehnice, ştiinţifice, intelectuale, în special prin transfer de informaţii, cunoştinţe şi tehnologii. Realizarea unui asemenea cadru presupune o restructurare şi organizare a potenţialului de cercetare-dezvoltare din domeniul aplicativ, în conformitate cu cerinţele pieţei. Republica Moldova, că şi celelalte republici ale fostei Uniuni Sovietice nu dispunea de legislaţia proprie, inclusiv în domeniul de cercetare-dezvoltare, dar chiar şi dacă existau unele acte normative, ele, de fapt, reproduceau normele legislaţiei unionale, fără a reflecta starea reală a lucrurilor. De exemplu legislaţia de pînă în anul 1990, pentru unele activităţi din cercetare, cum ar fi invenţiile, inovaţiile, protecţia mediului şi a oamenilor etc. purta un caracter nestimulativ, ca şi pentru domeniile producerii de bunuri şi servicii, constituind o frînă în sistemul de cercetare dezvoltare în ansamblu, deoarece erau caracteristice economiei centralizate. Cadrul legislativ normativ, care vizează activitatea de cercetare-dezvoltare în Republica Moldova la ora actuală, a pus doar bazele reglementării activităţii în domeniu, aflîndu-se într-o fază incipientă şi nu reflectă în măsura deplină activităţile din domeniul cercetării-dezvoltării pentru ca aceasta să poată deveni cu adevărat un motor al progresului economic şi social. La 30 iulie a.c. a fost aprobat Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova. Acest document este o sinteză a tuturor actelor normative in vigoare. Sistemul de cercetare-dezvoltare din Republica Moldova are nevoie de o asanare totală. Credem că primele urgenţe ale însănătoşirii ştiinţei ar fi promovarea consecventă a unui sistem transparent de atribuire a rezultatelor din cercetare, inclusiv pe baza noilor criterii de evaluare a activităţii şi integrarea completă a cercetării ştiinţifice fundamentale în sistemul universitar. Este cunoscut faptul că majoritatea statelor occidentale au demonstrat necesitatea integrării complete a cercetărilor ştiinţifice fundamentale în sistemul învăţămîntului universitar, reprezentînd nu una dintre mai multele alternative, ci unica opţiune viabilă. Instituţiile de cercetare separate de învăţămîntul superior, au fost concepute iniţial de fosta Uniune Sovietică, care în marea lor măsură erau izolate de societate.

98

O altă problemă durereoasă este finanţarea activităţilor de cercetare-dezvoltare. Fără un nivel normal al finanţării este imposibil că învăţămîntul superior să poată forma cadre adecvate exigenţelor vieţii economico-sociale într-o ţară dezvoltată, iar fără capacitatea de a forma cadre cel puţin capabile să ţină pasul cu progresul mondial, nu poate să existe o economie sănătoasă. Am putea să ne referim la exemplul unei ţări cu un nivel economic şi de civilizaţie foarte ridicat, în care ştiinţa este virtual inexistentă, îl constituie Luxemburgul. Dar „marele ducat”, are o populaţie de circa 444,3 mii persoane, ce constituie doar 50 la sută din populaţia Chişinăului, iar majoritatea populaţiei acestei ţări vorbeşte limbile ţărilor vecine „franceza şi germana”, astfel încît formarea abilităţilor suplimentarea cadrelor se face mai mult în mod natural în exteriorul acestui stat minuscul. Pentru Republica Moldova tranziţia la economia de piaţă a fost punctul de plecare al unor reforme, afectînd toate domeniile vieţii sociale, inclusiv şi, sfera de cercetare-dezvoltare. Reformarea cercetării ştiinţifice fundamentale trebuie să contribuie la dezvoltarea metodelor „birocratice” de organizare şi conducere, să depăşească lipsa de competitivitate, inflaţia de personal selectat şi promovat după criterii neadecvate, folosirea ineficientă a mijloacelor. Ţările afectate de aşa-numitul „model sovietic” se caracterizează şi pînă în prezent prin existenţă unor masive reţele de instituţii extra universitare, subordonate academiilor naţionale, faţă de restul ţărilor europene care plasează cercetarea fundamentală cu precădere în universitate, fără însă a exclude existenţa instituţiilor extra universitare. Actualmente, comunitatea ştiinţifică are de ales între un model şi altul, sau, eventual de a găsi soluţii care să cumuleze avantajele şi să elimine dezavantajele fiecăruia dintre cele două modele. Concomitent, se pune desigur, problema reformării îvăţămîntului universitar, în special participarea universităţilor la mari proiecte de cercetare fundamentală şi formarea viitorilor cercetători. Trecerea ţării noastre la sistemul bazat pe principiile economiei de piaţă au determinat necesitatea adoptării unei noi legislaţii democratice, unui set de decizii şi legi avînd drept scop crearea bazei normative caracteristice economiei de piaţă, care să afirme noi forme de organizare şi administrare. Acest lucru a înlesnit crearea sistemului de cercetări, libertatea de mişcare şi informare, cooperarea internaţională, participarea în viaţa ştiinţifică internaţională. Baza materială a cercetării a început să se completeze cu fonduri alocate pentru achiziţionarea de computere echipamente de bază, xeroxuri, stabilirea de legături fax. În ţară au început să vină ajutor străin sub formă de donaţii de reviste şi cărţi. Cu toate acestea, economia în declin a ţării nu putea asigura resursele financiare cerute de o îmbunătăţire reală a condiţiilor pentru o cercetare ştiinţifică modernă.

99

După cum am mai menţionat, mulţi cercetători au plecat din ţară, mai ales din rîndul tinerilor. În prezent nu este clar cîţi dintre studenţii care se bucură de posibilitatea de a studia peste hotare se vor întoarce în ţară după terminarea studiilor. Deşi s-au produs schimbări şi realizări semnificative, într-un timp, relativ scurt, după atîţi ani de austeritate oamenii şi-au pierdut răbdarea şi cei mai mulţi consideră că acestea nu sunt la înălţimea aşteptărilor lor. Activitatea de cercetare ştiinţifică reprezintă treapta superioară a capitalului uman, atît prin asigurarea unei pregătiri continue, cît şi prin rezultatele obţinute. Cu toate acestea, evaluarea şi acreditarea sunt de neconceput în lipsa unei politici strategice. Evaluarea şi acreditarea sunt de natură să stimuleze activitatea sistemului de cercetare-dezvoltare şi să asigure progresul economiei naţionale. În rezultatul evaluării se va face o apreciere a activităţilor de cercetare-dezvoltare, prin care se va determina calitatea, eficienţa cercetărilor efectuate. Principiile puse la baza evaluării şi acreditării unităţilor de cercetare-dezvoltare vor scoate în evidenţă competitivitatea şi performanţele şi vor iniţia procesul de organizare a centrelor de excelenţă. În opinia noastră, evaluarea presupune emiterea unei opinii asupra sferei cercetării dintr-o instituţie, asupra programelor majore sau asupra proiectelor de cercetare pe baza analizei corespondenţelor dintre anumite criterii şi informaţiile obiective asociate pe categorii (cu referinţă la personalul de cercetare, tematica, obiectivele, metodologia de cercetare etc.). Evaluarea trebuie să fie realizată de membrii cei mai prestigioşi ai comunităţii ştiinţifice, constituiţi în comisii specializate de evaluare pe baza unor criterii şi metodologii speciale. Pînă în prezent nu au fost adoptate o serie acte normative, inclusiv legi, care ar îmbunătăţi substanţial managementul reformării sistemul de cercetare-dezvoltare. O reglementare îmbunătăţită se cere în sfera stimulării cercetării prin acordarea unor facilităţi privind investiţiile, impozitele, dobînzile pentru creditele garantate de stat, taxele vamale, închirierile de spaţii, accesul la informaţii din băncile de date din străinătate, încurajarea formării de corporaţii. Există şi unele păreri, precum că nu ar exista o conştientizare deplină a rolului strategic al ştiinţei pentru dezvoltarea social-economică a ţării. Şi în acest sens, credem că ar fi binevenite unele activităţi susţinute de convingere a parlamentarilor a autorităţilor publice centrale şi locale cu putere de decizie, a întregii opinii publice asupra importanţei promovării sistemului de cercetaredezvoltare. Posibil, că acest lucru poate fi promovat insistent prin intermediul comisiilor parlamentare care au o atribuţie directă la problemele ştiinţei şi dezvoltării tehnologice. În cazul Republicii Moldova ar fi Comisia pentru cultură, ştiinţă, învăţămînt, tineret şi mijloace de informare în masă precum şi o altă Comisie parlamentară pentru economie, industrie, buget şi finanţe.

100

Pentru sprijinirea acestei idei, comisiile respective trebuie familiarizate permanent cu informaţii pertinente necesare pentru emiterea actelor legislative. Ascete informaţii vor fi un suport şi un spijin logistic necesar pentru promovarea reformelor în domeniul vizat. Considerăm oportună practica altor state, care au cerat o structură permanentă de specialitate pentru ştiinţă şi tehnologie. În acest sens ne referim la exemplul S.U.A., Marii Britanii, Franţei etc., capabile să realizeze (de sine stătător sau cu forţele specialiştilor cooptaţi în acest scop) studii pentru fundamentarea actelor legislative şi normative necesare cercetării ştiinţifice privind dezvoltarea socială, economică, a mediului etc. În actuala conjunctură socio-economică obiectivele principale ale legislaţiei pentru ştiinţă ar trebui să fie următoarele: - sprijinirea activităţilor de cercetare-dezvoltare pentru a ajunge la poziţia strategică, în care ştiinţa să poată contribui la relansarea economiei şi la creşterea bunăstării generale; - introducerea mecanismelor de piaţă (reală şi simbolică) specifice activităţilor de cercetaredezvoltare; - excluderea cercetărilor ale căror rezultate ar putea avea un impact negativ din punct de vedere social, ecologic etc.; - constituirea în perspectivă a unui "tribunal al ştiinţei", organism independent, şi elaborarea unui cod deontologic al cercetătorului. Cu ajutorul acestora ar putea fi judecate cazurile de încălcare a eticii profesionale a cercetării şi eliminate cercetările neperformante, cu randament nesemnificativ sau care prezintă pericol social, ecologic etc. Încălcările grave în acest sens ar urma să constituie, desigur, delicte penale calificate ca atare prin lege. Conversia întregului sistem naţional ştiinţific şi tehnologic şi accederea acestuia la un sistem modern şi performant de cercetare-dezvoltare poate fi realizată doar într-o perspectivă mai îndelungată. Astfel, procesul de trecere de la politica de supravieţuire a unor institute de cercetări, caracterizate printr-o activitate în mare măsură formală şi performanţe profesionale scăzute, la o strategie selectivă şi la performanţe competitive pe plan mondial va mai dura. Gestiunea activităţilor de cercetare-dezvoltare la standarde superioare presupune existenţa unei strategii pe termen mediu şi lung, ca si a unor programe şi obiective prioritare. Experienţa acumulată pe plan mondial arată că elaborarea acestora poate fi asigurată în condiţii optime doar de către un complex de organisme de nivel guvernamental, cum ar fi: - o instituţie consultativă independentă, abilitată cu definirea strategiei şi a obiectivelor prioritare şi, în consecinţă, a mecanismelor de finanţare din buget a cercetării, înaintînd propunerile respective spre aprobare organului executiv;

101

- o instituţie de specialitate pentru elaborarea de studii, modele etc. necesare fundamentării strategiilor şi priorităţilor propuse de organismul consultativ. În acest context organul executiv ar urma să exercite următoarele atribuţii de bază: - de a decide asupra adoptării strategiei şi a obiectivelor prioritare de cercetare pe baza recomandărilor organismului consultativ; - elaborarea unor programe naţionale de cercetare în baza deciziei respective şi a cunoaşterii activităţilor de cercetare-dezvoltare care au obţinut finanţare din alte surse decît cele guvernamentale; - realizarea unor acţiuni în vederea instituirii unui cadru legislativ adecvat desfăşurării activităţilor de cercetare-dezvoltare în condiţii optime, inclusiv prin intermediul unor iniţiative legislative în Parlament. - negocierea, la nivelul Guvernului şi cel al Parlamentului, a obţinerii aprobării bugetului sistemului cercetare-dezvoltare ca parte integrantă a bugetului de stat; - distribuirea bugetului între administratorii de cercetare, responsabili de finanţarea unor domenii sau programe naţionale de cercetare care vor beneficia de autonomie în selectarea temelor şi a executanţilor, precum si în evaluarea calităţii rezultatelor obţinute; - monitorizarea modului de utilizare a resurselor alocate cercetării la nivelul administratorilor de cercetare şi a modului de valorificare a rezultatelor activităţilor de cercetaredezvoltare, ţinînd cont de specificul cercetărilor; utilizarea informaţiilor, obţinute în acest fel, la stabilirea în perspectivă a priorităţilor; - organizarea cooperării internaţionale în cercetare, administrarea fondurilor pentru burse, specializări, schimburi de experienţă etc.; - sprijinirea colaborării interdisciplinare şi interramurale, concentrarea activităţii agenţilor antrenaţi în cercetare-dezvoltare. Rolul acestui organ executiv ar trebui atribuit, în cazul ţării noastre, Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică. Organul consultativ independent, ar avea un rol de "parlament al cercetării", în care să fie reprezentate: Academia de Ştiinţe, institutele de cercetări, universităţile, alte instituţii cu atribuţii la domeniul cercetării; - ministerele şi departamentele, inclusiv domeniile socialului: sănătate, cultură, sport etc.; - asociaţia patronatului agenţilor economici şi al agenţilor antrenaţi în activităţi de cercetaredezvoltare, organizaţii neguvernamentale interesate etc.; - administratorii de cercetare;

102

- personalităţi ştiinţifice de notorietate. Principalele atribuţii ale organului consultativ ar fi următoarele: - integrarea propunerilor privind strategia şi priorităţile, provenite atît din strategia şi priorităţile naţionale de dezvoltare socială, politică, economie, ştiinţă etc. ("top-down"), cît şi din cerinţele şi propunerile agenţilor economici, ale instituţiilor de cercetare şi ale personalităţilor ştiinţifice („hottom-up”); - elaborarea strategiei cercetării pe termen mediu şi lung, inclusiv prin identificarea direcţiilor în care ştiinţa naţională trebuie încurajată, avînd şanse să devină "leader" sau "follower"; - stabilirea priorităţilor naţionale ale cercetării pentru viitorul imediat; - elaborarea unor iniţiative legislative privind bugetul, care să fie înaintate ulterior organului executiv în vederea promovării lor în Parlament; - propunerea de noi "administratori de cercetare" sau de încetare a activităţii acestora; - stabilirea criteriilor generale de selectare şi de evaluare pentru lucrările de cercetare finanţate de la buget, care să ţină cont de rezultatele anterioare ale ofertanţilor, de posibilităţile lor de realizare a cercetării şi de potenţialul lor de dezvoltare; - elaborarea propunerilor de finanţare din bugetul de stat a programelor de cercetaredezvoltare şi obiectivelor prioritare legate de activităţile de cercetare-dezvoltare; Am menţionat anterior, că o problemă destul de acută în ţara noastră rămîne a fi dotarea activităţii de cercetare cu aparatură, tehnică de calcul, materiale etc. Situaţia este la fel de precară şi în privinţa accesului la informaţii, la know-how, la cele mai recente realizări ştiinţifice europene şi mondiale. Într-o anumită măsură, graţie unor ajutoare şi cooperării internaţionale, unele institute de cercetare au fost dotate cu utilaje şi mijloace tehnice, aceasta însă nici pe departe nu acoperă necesităţile sferei de cercetare-dezvoltare. Poate că unii responsabili încă nu au conştientizat pe deplin faptul că gradul de dotare şi, în special gradul de informatizare, sînt factori decisivi în competitivitatea cercetării, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Trăim într-o epocă care aceştea sau impus ca factori decisivi ai progresului economic şi social. Contribuţia lor este cu atît mai imperioasă pentru ţările în curs de dezvoltare şi pentru cele aflate în tranziţie spre democraţie şi economia de piaţă cum este ţara noastră. Obiectiv, cercetarea ştiinţifică trebuie intensificată şi redirecţionată spre găsirea soluţiilor optime la numeroasele şi complexele probleme pe care le ridică acest proces de tranziţie. În realitate însă susţinerea financiară şi valorificarea rezultatelor cercetării se situează sub nivelul normal de execuţie. Neînţelegînd adevărata complexitate a noilor procese social-economice, agenţii economici şi managerii noştri subestimează sau pur şi simplu ignoră

103

cercetarea ştiinţifică. Aceasta se răsfrînge în mod negativ asupra statutului şi motivaţiei profesionale a cercetătorilor, inducînd fenomene de formalizm, resemnare, blazare sau evadare. În faţa unei atare situaţii devine stringentă desfăşurarea sistematică şi perseverentă a unei activităţi educative la nivel macro-social pentru schimbarea mentalităţii şi atitudinilor de indiferenţă sau respingere şi de dezvoltare în proporţie de masă a unei înţelegeri corecte a raportului între progres şi eficienţa deciziei, respectiv a acţiunii în ştiinţă. Dacă starea de lucruri nu se va îmbunătăţi rapid, cercetarea din ţara noastră nu va putea asigura nici valorificarea potenţialului uman existent şi nici performanţe prin care să poată ridica competitivitatea industriei la nivelul dorit. Pentru soluţionarea acestei probleme s-ar cere completarea legislaţiei cu o serie de măsuri ce ţin de: - retehnologizarea cercetării prin investirea unor fonduri speciale, a căror destinaţie să nu poată fi modificată. Aceste fonduri trebuie să vizeze, înainte de toate, domeniile prioritare pentru cercetare; - pînă la atingerea unui nivel de dotare corespunzător, să se stimuleze utilizarea, eventual prin închiriere, a echipamentelor performante de către mai mulţi cercetători, indiferent de tipul unităţii în care aceştia activează; - să se asigure condiţii legale pentru accentuarea caracterului comercial al informaţilor (de pildă a celor ştiinţifice, economice, legislative etc., furnizate prin reţelele de bănci de date, în special a programelor de calculator), dar în acelaşi timp să se acorde facilităţi pentru utilizarea lor în activităţile de cercetare-dezvoltare (de exemplu, prin subvenţionarea de către stat a unei părţi din costuri); În pofida situaţiei economico-financiare dificile a ţării noastre, totuşi statul este obligat să asigure subvenţionarea, fie şi parţială sau pentru o perioadă limitată de timp, a unor centre sau subdiviziuni de informare-documentare şi a băncilor informatizate de date ştiinţifice, ca şi a accesului la astfel de bănci de date din străinătate, precum şi orice alte modalităţi de informare ştiinţifică (inclusiv contacte personale, reviste etc.). Cu aceste propuneri se poate apela la structurile internaţionale acreditate în Republica Moldova cum ar fi PNUD, SOROS ş.a. pentru finanţarea unui program de asistenţă tehnică. În această ordine de idei s-ar putea soluţiona şi alte măsuri, cum ar fi: - formarea unor "cluburi" pentru valorificarea ideilor noi, dar şi a unor patente valabile vechi, în cercetare, industrie etc. Să se înfiinţeze "bursele de idei" accesibile marelui public, ca o sursă de sugestii pentru cercetare;

104

- organizarea în ţara a unor reuniuni ştiinţifice internaţionale, care să creeze cadrul necesar pentru stabilirea contactelor cu ştiinţa mondială pentru un număr cît mai mare de specialişti autohtoni, care să stimuleze creşterea interesului pentru ştiinţă în rîndul agenţilor economici şi al factorilor politici cu participarea tinerilor cercetători; Extinderea ariei problematice a politicii Ştiinţă+Tehnologie se reflectă şi în procesul de stabilire a priorităţilor, care a devenit mai complex. Iniţial, era vorba de identificarea disciplinelor ştiinţifice, domeniilor, proiectelor sau tehnologiilor specifice, care urmau să primească mai multe resurse în raport cu altele. Aceasta era o abordare tematică. Ulterior, s-a adăugat şi dimensiunea structurală, ţinînd cont şi de interacţiunile efective dintre ştiinţă, tehnologie, societate, economie şi participanţelor la sistemul de cercetaredezvoltare inclusiv şi cei din instituţiile private. Întrucît participanţii diferă şi în funcţie de nivelul de organizare a sistemului cercetaredezvoltare, discuţia privind procesul de elaborare a priorităţilor trebuie făcută pe nivele: - la nivel politic priorităţile privesc importanţa de ansamblu acordată dezvoltării Ştiinţă+Tehnologie (ca domeniu de activitate socio-economică), ţinînd seama de contribuţia la realizarea unor obiective socio-economice: apărare, sănătate, educaţie, competitivitate industrială, mediu natural etc. În acelaşi timp, se pun probleme structurale ca: formarea şi înlocuirea personalului de cercetare, dezvoltarea tehnologică a întreprinderilor mici şi mijlocii, promovarea cooperării între firme industriale şi cercetarea din universităţi sau organisme publice. Priorităţile tematice sînt stabilite doar în termeni foarte generali la acest nivel, şi acestea privesc domenii ca: tehnologiile informatice şi de comunicaţii, biotehnologiile, materialele, domeniile cu relevanţă naţională specifică pentru fiecare ţară sau care implică eforturi materiale deosebite: - la nivel strategic se stabilesc obiectivele de importanţă strategică în cadrul fiecărui domeniu prioritar indicat la nivelul politic. Este sarcina organismelor de tipul consiliilor de cercetare să stabilească priorităţile strategice şi să implementeze priorităţile structurale concepute la nivelul politic; - la nivelul operaţional priorităţile privesc ariile de decizie ale actorilor care acţionează la acest nivel: unităţi publice de cercetare, universităţi, întreprinderi industriale. Implementarea priorităţilor stabilite pe nivelele superioare interacţionează cu propriile priorităţi stabilite la nivel operaţional. Elaborarea politicii naţionale privind Ştiinţa+Tehnologia este în general prerogativa unui organism de nivel guvernamental. Definirea unei politici în acest domeniu este cu atît mai necesară cu cît resursele unei ţări sînt mai limitate.

105

Stabilirea priorităţilor devine necesară în funcţie de posibilităţile sau potenţialul disponibil şi constrîngerile impuse de natura materiilor prime, competiţia mondială etc. O ţară se poate lansa în 2-3 sectoare. Anume în acestea se investeşte la nivelul poziţiei de a fi "leader". Se mai aleg apoi alte 6-7 sectoare pentru care se urmăreşte poziţia de "follower", pentru care investiţia este mai mică. În restul domeniilor se asigură doar un nivel minim care să facă posibilă preluarea realizărilor de pe plan mondial şi menţinerea unei anumite disponibilităţi pentru eventuale reuşite în viitor. Un exemplu privind importanţa politicii ştiinţei. La jumătatea anilor ”80 s-a constatat o rămînere în urmă a Europei în raport cu Japonia şi S.U.A. în materie de Ştiinţă+Tehnologie. Din dezbaterile care s-au organizat în cadrul Pieţei Comune a rezultat următoarea concluzie: lipsa unor obiective clare în politica ştiinţei. Ca urmare, fondurile erau egal repartizate pe spectrul tehnologic, motiv pentru care ele erau relativ mici şi neprofitabile. Soluţia a constituit-o elaborarea unor programe concentrate pe o serie de priorităţi. Stabilirea priorităţilor naţionale este influenţată de factorul politic, care are un cuvînt important de spus la acest nivel de abordare a problemelor din domeniul cercetare-dezvoltare. Cu alte cuvinte, în acest caz acţionează mecanismul politic de exprimare a unor interese naţionale, ţinîndu-se seama de contribuţia ştiinţei şi tehnologiei la realizarea unor obiective socio-economice din categoria: apărare, sănătate, educaţie, competitivitate industrială, mediu natural etc. În ţările care dispun de structuri guvernamentale specializate în domeniul ştiinţei (ministere, comitete, comisii etc.) priorităţile la nivelul politic sunt stabilite de către aceste instituţii (Germania, Franţa, Belgia ş.a.) sub conducerea primului ministru consultat de specialişti sau de diverse comisii din domeniu. Un rol în această privinţă îl au şi Parlamentele care validează prin vot propunerile guvernului, dacă nu au iniţiative proprii, cum este cazul Congresului S.U.A. Sub aspect calitativ pentru dezvoltarea Ştiinţă+Tehnologie nivelul strategic are relevanţa cea mai mare şi îi dă substanţă specifică. Organismele care acţionează la acest nivel sînt consiliile de cercetare şi ministerele ramurale. Cu toată diversitatea metodelor de stabilire a priorităţilor şi mecanismelor de implementare, o serie de trăsături comune pot fi, totuşi, identificate. 1. Organismele care acţionează la nivelul strategic constituie locul în care comunitatea ştiinţifică şi tehnologică interacţionează cu obiectivele şi restricţiile politicilor guvernului în scopul stabilirii unor priorităţi concrete pentru activităţile cercetare-dezvoltare finanţate de guvern. Această interacţiune constituie un element central al sistemului cercetare-dezvoltare în ţările OECD. Interacţiunea este asigurată prin prezenţa reprezentanţilor - comunităţilor ştiinţifice, guvernului şi industriei - în diversele comitete, colegii şi comisii care funcţionează la acest nivel.

106

2. Procesul, prin care consiliile cercetării stabilesc priorităţile, este legat organic de instituţia de bază a comunităţii ştiinţifice, de evaluarea prin jurii de experţi (peer review) şi, în particular, de evaluarea ofertelor de proiecte de cercetare (research proposals). Nu numai priorităţile reprezintă criterii esenţiale pentru acceptarea sau respingerea ofertelor, ci şi invers, procesul cumulativ de evaluare a ofertelor influenţează selecţia priorităţilor. 3. Comunitatea tehnologică este mai puţin structurată decît cea ştiinţifică, dar există şi în acest caz un sistem de consultanţă cu rol în atribuirea unor priorităţi. Priorităţile la nivelul operaţional, desigur, în general diferite de priorităţile politice şi strategice, trebuie discutate în termenii activităţii fiecăruia dintre actorii care acţionează la nivel operaţional. Aceste activităţi fac obiectul unei alte etape, dependente de finanţarea activităţilor de cercetare-dezvoltare. Se cere elaborarea unei strategii de cercetare-dezvoltare, care ar avea drept obiectiv central ridicarea la nivelul de performanţă cerut de progresul mondial al ştiinţei şi de nevoile curente ale ţării, în primul rînd de cele de integrare europeană şi mondială. Această strategie poate fi în esenţă o strategie a reformelor constituită dintr-o serie coerentă de acţiuni vizînd stimularea, creşterea eficienţei şi a impactului pozitiv al rezultatelor asupra întregii activităţi. Din perspectiva acestor măsuri se impune axarea pe patru direcţii decisive cu rol de vector, capabile, prin dinamismul lor, să faciliteze şi chiar să determine progresul pe întregul front. Aceşti vectori pot fi: - alegerea domeniilor şi programelor prioritare de cercetare; - evaluarea activităţii de cercetare; - finanţarea eficientă şi stimulativă a cercetării; - consolidarea rolului formativ al cercetării prin cooperare cu sectorul real. Orice societate ştiinţifică, înainte de a întreprinde ceva, îşi testează potenţialul fizic, intelectual, material şi financiar. Obiectivele generale ale acestei evaluări trebuie orientate spre determinarea situaţiei reale în sistemul de cercetare-dezvoltare, elaborarea pronosticului dezvoltării sistemului de cercetare-dezvoltare, politicii de păstrare şi amplasare optimă, restructurarea sistemului instituţional al domeniului de cercetare-dezvoltare, perfecţionarea mecanismelor de management şi marketing ale activităţilor de cercetare-dezvoltare etc. Dintre obiectivele specifice vom remarca elaborarea mecanismelor care vor conduce la o nouă evoluţie a sistemului de cercetare-dezvoltare, elaborarea criteriilor adecvate de perfecţionare a sistemului de finanţare, pregătirea pentru privatizare a unor activităţi de cercetare-dezvoltare, elaborarea mecanismelor de stimulare şi pregătire a cadrelor ştiinţifice de înaltă calificare – problemă cardinală a sistemului de cercetare-dezvoltare, soluţionarea căreia trebuie promovată.

107

Iresponsabilitatea unora şi indiferenţa altora au condus la două fenomene dezastruoase în sistemul de cercetare-dezvoltare: îmbătrînirea personalului ştiinţific şi dereglarea funcţiei vitale de reproducere a activităţii ştiinţifice. Dezvoltarea sistemului de cercetare-dezvoltare va avea o eficienţă considerabilă numai în cazul integrării cercetărilor academice cu cele universitare, ştiinţelor fundamentale cu ştiinţele aplicate. Aceasta s-ar putea realiza prin reducerea normei didactice a profesorilor şi încadrarea lor în activitatea ştiinţifică a instituţiilor academice şi invers, prin angajarea prin cumul a cercetătorilor din instituţiile academice în activitatea didactică. Anume aceasta ar conduce la asigurarea unei contribuţii importante a ştiinţei fundamentale la instruirea universitară, la perfecţionarea calităţii ei, la evoluţia şi continuitatea şcolilor ştiinţifice de prestigiu în ştiinţa mondială, la crearea unor centre didactico-ştiinţifice puternice de pregătire a noilor generaţii de tineri cercetători, urmărind întreg ciclul didactico-ştiinţific: liceu – facultate – masterat – doctorat – postdoctorat . În evoluţia sa Republica Moldova nu va putea evita principiile generale ale dezvoltării durabile, principii care presupun o integrare în procesele de globalizare a dezvoltării socioeconomice, de asimilare a ideilor şi mecanismelor dezvoltării societăţilor industriale şi informaţionale, bazate pe cercetare, inovare şi transfer tehnologic şi care vor contribui la accederea ţării noastre la structurile economice şi politice ale Uniunii Europene. Dezvoltarea durabilă a Republicii Moldova este posibilă doar pe un fundament ştiinţific şi inovaţional dezvoltat. Acest criteriu plasează sfera de cercetare-dezvoltare în rîndul priorităţilor naţionale declarate. Una din priorităţi constă în efectuarea reformei în sfera de cercetare-dezvoltare. Acesta se referă la construirea noilor relaţii între cercetători şi stat, care ar corespunde cerinţelor economiei de piaţă, ar asigura un potenţial ştiinţific şi inovaţional capabil să impulsioneze dezvoltarea social-economică a ţării. Caracteristica perioadei de tranziţie constă în promovarea unei serii de reforme socialeconomice, datorită cărora au fost deja înregistrate şi unele semne de stabilizare macroeconomică, restructurare, deşi foarte lentă a sectorului real, al economiei naţionale, care ar conduce treptat la crearea de premise favorabile pentru ţara noastră. Dar cu toate acestea situaţia social-economică rămîne a fi complicată. Lipsa cadrului normativ şi instituţional pentru sfera cercetare-dezvoltare, adecvat economiei de piaţă, criza din sectorul de producţie şi nivelul scăzut al finanţării au avut un impact negativ asupra potenţialului uman şi tehnico-ştiinţific, iar ca rezultat a scăzut dramatic numărul persoanelor încadrate în cercetare munca cercetătorilor a devenit neatractivă. În acelaşi timp, transformările din societate fără suportul tehnico-ştiinţific nu este posibil. În perioada de tranziţie la economia de piaţă au fost elaborate şi adoptate un set de acte normative

108

privind protecţia proprietăţii intelectuale. Ţara noastră a aderat la mai multe convenţii internaţionale privind proprietatea intelectuală. Măsurile întreprinse nu au fost însă suficient pentru depăşirea crizei din domeniul dat din următoarele motive: nu avem suficiente mecanisme legislative, economico-financiare şi organizaţionale care ar contribui la participarea cercetării-dezvoltării în activităţile de transformare şi esficientizare a sistemului social-economic în economia de piaţă, pînă în prezent sunt atestate discrepanţe mari între cerere şi ofertă a rezultatelor cercetării-dezvoltării, între cercetarea fundamentală şi cea aplicativă, între personalul de cercetători şi cel tehnic, între numărul de cercetători şi numărul unităţilor de cercetare-dezvoltare, lipsesc pîrghiile financiare şi legislative de integrare a activităţii de cercetare fundamentală cu instituţiile Academiei de Ştiinţe cu cele din învăţămîntul superior şi pîrghiile de implementare a rezultatelor cercetărilor aplicative şi dezvoltării tehnologice în sfera social-economică. Foarte lent se aplică noile mecanisme de finanţare, de expertiză, de evaluare şi de control al utilizării mijloacelor publice, deseori finanţarea se efectuează în baza principiului restant. Aceste metode nu stimulează nici cercetătorii, nici potenţialii beneficiari să valorifice rezultatele din această sferă. Trebuie de menţionat şi un alt trist adevăr, că odată cu transformările politice, economice şi sociale s-a produs un decalaj între direcţiile trasate în domeniul reformării sistemului de cercetare-dezvoltare şi rezultatele acestora. Ca urmare, a crescut dependenţa tehnologică a ţării, importul de tehnică şi de produse străine, de brevete, licenţe, de tehnologii „know-how”, de locuri de muncă în defavoarea economiei autohtone. Există şi alţi factori care au cauzat declinul din sfera de cercetare-dezvoltare. Aceştea suntŞ nereuşitele reforme în domeniul social-economic (privatizarea, crearea sectorului privat, apariţia mediului concurenţial, formarea infrastructurii ş.a.), pe de o parte, şi păstrarea şi utilizarea elementelor vechi din economia centralizată utilizate în sistemul de cercetare-dezvoltare. Toate aceste consecinţe impun revizuirea totală a activităţii de cercetare-dezvoltare în baza principiilor noi pentru valorificarea potenţialului ştiinţific-uman şi instituţional. În acest efort acţiunile comunităţii ştiinţifice trebuie orientate spre cooperare internaţională, spre integrarea şi armonizarea intereselor de ordin regional şi internaţional, comercializarea internaţională a brevetelor de invenţii şi altor activităţi ale cercetării-dezvoltării pe piaţa externă, organizarea unor simpozioane, editarea de materiale, schimb de informaţie pentru a facilita participarea la diferite programe şi granturi internaţionale. Sistemul de cercetare-dezvoltare poate fi restructurat şi salvat numai în cazul cînd va fi axat pe direcţiile strategice nu numai declarate, ci şi susţinute financiar, economic etc. În aspect global, esenţa restructurării constă în separarea şi delimitarea funcţiilor conceptuale, executive şi

109

de expertiză în dirijarea sistemului de cercetare-dezvoltare şi crearea infrastructurilor care ar „exploata” maximal direcţiile prioritare adoptate. De la proclamarea independenţei Republicii Moldova au fost lansate diferite strategii şi concepţii, care într-un anumit sens au contribuit la conştientizarea promovării reformelor, ţinîndu-se cont şi de unele aspecte ale cercetării-dezvoltării. În acelaşi timp, devine tot mai evidentă şi actuală ideea unui program regional de cercetare-dezvoltare, elaborat de comunitatea ştiinţifică în cooperare cu Guvernul şi Parlamentul şi care ar deveni o strategie naţională pentru evoluţia sistemului de cercetare-dezvoltare. Un program cu măsuri urgente şi acţiuni concrete, care în viitorul apropiat ar stopa declinul dezastruos. Spre exemplu, începînd cu anul 2004, în decurs de 5-7 ani ar fi indicată preconizarea unei majorări a alocaţiilor bugetare, o majorare lentă şi treptată, dar care ar permite o continuitate, regularitate şi o modelare a acţiunilor de stabilire a sistemului de cercetare-dezvoltare. Un alt Program, la fel de important, poate deveni şi programul naţional, care trebuie să reflecte importanţa educaţiei în formarea cetăţeanului în spiritul economiei de piaţă, a competitivităţii, solidarităţii sociale şi a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al păstrării şi cultivării celor mai frumoase tradiţii ale poporului. 3.4. Perfecţionarea mecanismului de finanţare a sistemului de cercetare-dezvoltare Printre problemele care au determinat rămînerea în urmă a cercetării în ţara noastră figurează şi faptul că fondurile alocate cercetării au fost (şi au rămas şi la ora actuală) cu mult mai mici decît în ţările cu economie dezvoltată, ca şi lipsa unor criterii sau mecanisme pentru alocarea preferenţială a fondurilor pentru domeniile în care există şanse de a realiza "străpungeri", cu alte cuvinte, de a ajunge într-o poziţie competitivă pe plan mondial. Această selecţie trebuie să se realizeze pe viitor din ce în ce mai mult pe "piaţa ştiinţei" (reală şi simbolică), cu mecanismele sale specifice, precum şi pe piaţa produselor, serviciilor şi noilor tehnologii. Intervenţia statului în stabilirea unor strategii şi priorităţi va rămîne, totuşi, încă mult timp obligatorie. Pentru depăşirea situaţiei menţionate este necesar: - să se asigure controlul riscului (mai ales în unităţile de cercetare şi producţie de mici dimensiuni) prin stimularea constituirii unor "bănci pentru inovaţii; - să se asigure un cadru legislativ şi fiscal stimulator pentru constituirea şi buna funcţionare a unor consorţii formate din unităţi de cercetare şi producţie, organizaţii pentru valorificarea în economie a cercetărilor deja realizate (de pildă, a invenţiilor brevetate), bănci de date ştiinţifice, institute de documentare, biblioteci, reviste de specialitate etc.;

110

- cercetătorii să-şi poată asigura venituri nesupuse teoretic nici unui plafon, din încasările lucrărilor contractate, ca şi din alte modalităţi de valorificare a lucrărilor de cercetare. Să se prevadă o scară diminuată de impozite la veniturile obţinute pe această cale. Este necesar de asemenea ca toţi factorii de decizie să-şi onoreze obligaţiile asumate şi aici nu se poate trece cu vederea cele stipulate în Concepţia asupra reformei sferei de cercetaredezvoltare (Hotărîrea Parlamentului nr.115-XIV din 29 iulie 1998) cu referire la reformarea sistemului de finanţare, care prevede o creştere treptată, de peste 1% din produsul intern brut, a cotei de alocaţii bugetare destinate sferei de cercetare-dezvoltare. Şi înainte de 1990 au existat în Moldova programe de cercetare "speciale" sau "prioritare". Acestea, într-un număr mare, urmărind crearea unei ştiinţe "multilateral dezvoltate", erau concepute însă nerealist. Ele nu ţineau cont de posibilităţile reale ale cercetării şi de bugetul disponibil, fiind concepute într-un spirit "mobilizator" şi nu pragmatic, fără o marjă cît de mică de risc. Orientarea generală a cercetării era şi ea neadecvată, sarcinile cele mai importante vizînd, de pildă, limitarea importurilor, găsirea înlocuitorilor etc. Deşi modalităţile de abordare a structurilor de cercetare-dezvoltare s-au schimbat, cercetarea din ţara noastră încă nu se caracterizează printr-un „relief”, iar finanţarea continuă să fie centrată pe teme „punctuale” sau pe instituţii şi nu pe marile probleme de interes naţional. De asemenea, priorităţile cercetării aplicative ar trebui să fie strîns legate de priorităţile economiei, or, atîta timp cît acestea din urmă nu sunt precis definite, este dificil să se vorbească de priorităţi cel puţin în anumite domenii ale ştiinţei. La 24 octombrie 2002 Parlamentul Republicii Moldova a aprobat 9 direcţii de cercetaredezvoltare pe anii 2003-2010, finanţate din bugetul de stat. Cele expuse mai sus ne permit să formulăm unele principii de gestiune a activităţilor de cercetare în ţara noastră, fundamentate pe generalizarea experienţei mondiale şi luarea în consideraţie a condiţiilor specifice ţării noastre: 1. Elaborarea şi asigurarea funcţionării unui mecanism de determinare sistematică a priorităţilor activităţilor de cercetare-dezvoltare conform următorilor parametri: (I) – selectarea programelor de cercetare de importanţă naţională; (II) – aprobarea direcţiilor „leader” în cercetare conform tendinţelor în cercetare-dezvoltare pe plan mondial, care ar permite ocuparea poziţiilor „leader” pe plan mondial; (III) – stabilirea direcţiilor – „follower” în cercetare, care ar permite ocuparea poziţiilor „leader” pe plan mondial prin desfăşurarea unor programe complexe de susţinere a acestora conform programelor naţionale aprobate;

111

(IV) – menţinerea la un nivel minim acceptabil cercetările din alte domenii, pentru care eforturile efectuate ar asigura nivelul stabil de competitivitate ştiinţifică naţională. 2. Finanţarea prioritară a programelor ce vizează realizarea obiectivelor (I) şi (II) după modelul actual în unele domenii, şi crearea condiţiilor de concurenţă între 2-3 colective sau grupuri de cercetare în primele faze de investigaţie. 3. Stimularea finanţării sectorului prioritar de cercetări prin antrenare în procesul de finanţare a fondurilor – venture, băncilor de investiţii, „business-îngerilor”, ce ar contribui la sporirea calităţii lucrărilor şi diminuarea riscurilor legate de perfectarea de proiect a cercetărilor şi implementarea rezultatelor în sectorul real al economie naţionale. 4. Finanţarea bugetară a ştiinţei fundamentale şi a direcţiilor aplicate, ce nu prezintă interes pentru businessul particular într-o perioadă scurtă de timp, dar care poate prezenta interes naţional pentru o perioadă de lungă durată. 5. Asigurarea normativă şi legislătivă a finanţării sistemului de cercetare-dezvoltare la nivelul ţărilor industrial dezvoltate (0,95 – 2,93% din PIB). Astfel finanţarea publică a sistemului de cercetare-dezvoltare urmăreşte, în primul rînd, realizarea obiectivelor naţionale majore prioritare, asigurate prin funcţionarea corectă a acestuia şi, nu în ultimul rînd, obţinerea efectului maxim din auto antrenarea totală a bugetului public în domeniul respectiv. În opinia noastră, funcţiile principale ale sistemului de finanţare publică în condiţiile economiei tranzitive sunt: 1 – demonstrarea domeniilor rentabile alternative de perspectivă şi 2 – crearea cadrului investiţional atractiv pentru capitalul privat atît naţional, cît şi cel străin. Datele analizei statistice a ţărilor dezvoltate confirmă primatul statului în finanţarea totală a cercetărilor ştiinţifice fundamentale, finanţarea parţială a ştiinţei aplicative şi finanţarea (specială) a unor lucrări experimentale a căror rentabilitate, utilitate şi importanţă economică sunt evidente. Considerăm că fondurile publice trebuie să devină prima şi principala sursă de finanţare a domeniului cercetare-dezvoltare după importanţa sa indiferent de ponderea acesteia în raport cu alte surse în volumul total de cheltuieli. Pentru a înţelege importanţa finanţării publice a domeniului de cercetare-dezvoltare trebuie să menţionăm că statul finanţează în medie 43% din volumul total de cheltuieli. În acelaşi timp, ponderea cheltuielilor acoperite de stat diferă de la o ţară la alta, de exemplu în Japonia – ponderea este mai mare decît în SUA, Germania sau Elveţia, fiind determinată de mai mulţi factori inclusiv de cheltuielile militare [82]. Pe de altă parte, experienţa Germaniei, Spaniei, Suediei, Italiei demonstrează că fondurile private, avînd statut de utilitate publică şi fiind scutite de impozite, au constituit o sursă de finanţare

112

destul de importantă, în special pentru încurajarea sectorului de cercetare-dezvoltare prin avantajele ce le prezenta: rapiditate de intervenţie, autonomie, spirit combativ şi inovator, absenţa constrîngerilor bugetare. Amploarea noilor necesităţi, definite de evoluţia economiei naţionale, în condiţiile de incertitudine, a determinat necesitatea creşterii finanţării publice a sectorului de cercetare-dezvoltare atît prin crearea de organizaţii publice de tip nou, cît şi prin sprijinirea financiară progresivă a instituţiilor existente. Eficienţa formelor menţionate de intervenţie a statului în domeniul dat a fost determinată de eficienţa funcţionării organismelor autonome de coordonare a dezvoltării ştiinţifice, patronate de comitete de cercetători ştiinţifici, şi eficienţa managementului financiar al acestora bazat la rîndul său pe competenţe şi determinarea direcţiilor prioritare de dezvoltare şi capacitatea de transferare a problemelor ştiinţifice într-un cadru practic de proiectare ştiinţifică. Astfel de organisme există în Belgia, Canada, SUA, Franţa, Norvegia, Olanda , Anglia, Suedia, Elveţia. O astfel de formă de intervenire a statului în domeniul cercetării dezvoltată în Belgia, Franţa, Anglia etc. contribuie la preluarea unor competenţe decizionale şi de control ale bugetului de stat de către organismele independente, care işi menţin rolul de antrenare şi orientare a resurselor financiare acordate de fondurile private pentru subvenţionarea a cel puţin 50% din investigaţie. Practica finanţării activităţilor de cercetare în organizaţiile publice de cercetare prin modul instituţional , programe sau contracte este concepută şi în Republica Moldova: a) finanţarea instituţională (de bază) reprezintă mijloacele (personal, fonduri, echipamente, investiţii), alocate anual organizaţiei publice de cercetare prin Legea Bugetului şi repartizate pe diverse activităţi de către forul de conducere al organizaţiei sau autoritatea publică. Această schemă de repartizare a resurselor financiare este destul de greoaie şi neeficientă în condiţiile actuale. Schema de finanţare este orientată în exclusivitate spre dezvoltarea (menţinerea) reînnoirea potenţialului ştiinţific pe termen lung al unui organism public şi este realizată la iniţiativa cercetătorilor însuşi. Finanţarea publică poate fi directă (fondurile publice sunt alocate direct organismelor de executare a lucrărilor de cercetare-dezvoltare în formă de subvenţii nerambursabile sau rambursabile şi contracte) şi indirectă (fondurile publice „tranzitează” prin organismele – „releu”, însărcinate cu funcţii de repartizare a acestora unităţilor de executare). În viziunea UNESCO, structurile instituţionale cu funcţii de bugetizare a sferei de cercetaredezvoltare pot fi grupate în modul următor: -

la nivel central: Parlament, Consiliul de miniştri, coordonare interministerială;

-

la nivel sectorial: instituţii, laboratoare, unităţi de cercetare, universităţi, facultăţi, şcoli de inginerie, laboratoare ale întreprinderilor publice sau private, asociaţii şi centre ştiinţifice

113

etc.; b) finanţarea prin metoda „subvenţionării” are la bază schema autofinanţării unităţilor de cercetare proprii, a instituţiilor şi laboratoarelor universitare. În prezent se conturează tendinţele de creştere a numărului şi a potenţialului acestora în sfera ştiinţei fundamentale şi funcţionale (aplicativ-multidisciplinare). Astfel în SUA, în condiţiile de descentralizare şi dezangajare financiară a statului în domeniile publice, tradiţional funcţionează numeroase institute de profil, echipate pentru efectuarea investigaţiilor de vîrf: cum ar fi, de exemplu, Argonne National Laboratory, Brookhaven National Laboratory, Lawrence Berkeley Laboratory, Los Alamos National Laborator. Prezintă interes practica jăponeză de organizare a sistemului de cercetare-dezvoltare, susţinut atît prin devizul Ministerului de Comerţ Internaţional şi Industrie. „... Japonia gîndeşte cu 10 ani înainte ...”, cît şi eforturile de sprijinire a ştiinţelor aplicative şi dezvoltarea tehnologiilor noi industriale în cadrul unor noi unităţi de cercetare, cum ar fi laboratoarele industriale. În perioadele de austeritate opţiunile privind modurile şi direcţiile de finanţare a dezvoltării tehnologice se bazează pe criterii rigide argumentate economic şi temeinic. În astfel de condiţii deciziile autorităţilor publice trebuie supuse expertizei specialiştilor în domeniu pentru a confirma oportunitatea şi raţionamentul programelor propuse spre finanţare din mijloacele resurselor publice. O astfel de atitudine avantajează domeniile de rentabilitate imediată, pe de o parte, şi, de altă parte, contribuie la dezavantajarea domeniilor cu rentabilitate mai mult probabilă decît evidentă. În acelaşi timp, teoria şi practica relevă că trebuie sesizat şi dimensionat „pragul de rentabilitate” al finanţării, ce determină oportunitatea existenţei şi funcţionării activităţilor de cercetare-dezvoltare, şi, aceasta va permite depistarea momentului de „pierdere” a potenţialului intelectual al naţiunii format anterior. În altă ordine de idei, în condiţiile economiei tranzitive sau în curs de dezvoltare, sarcina bugetului de stat în domeniul „Ştiinţă-Tehnologie” este incomensurabilă sarcinii bugetelor economiilor dezvoltate. Situaţia este agravată şi de lipsa infrastructurii industriale adecvate din sectorul cercetare-dezvoltare, ce ar realiza unele funcţii aferente ciclului de viaţă a activităţii ştiinţifice. În plus, cercetările efectuate în întreprinderile industriale – filialele companiilor transnaţionale sunt dependente de laboratoarele centrale si, în ultimă instanţă, ele nu pot fi controlate de guvernele naţionale. În ţările cu economia de piaţă se observă frecvent situaţii de inadaptare funcţională a bugetului de stat la funcţia de instrument financiar de politica economică în domeniul „Ştiinţă+Tehnologie”, din cauza absenţei conexiunilor eficiente între planul de dezvoltare a

114

economiei şi bugetul de stat, lipsei unui mecanism de coordonare interministerială şi interinstituţională la etapa de elaborare a bugetului de stat. În condiţiile de neîncadrare a bugetului „Ştiinţă+Tehnologie”, în planul de perspectivă a dezvoltării social-economice poate fi conturată tendinţa de avantajare a obiectivelor tactice pe termen scurt şi dezavantajare a celor strategice pe termen lung. Ţinînd cont de caracterul limitat al resurselor, ce reprezintă o caracteristică obiectivă, considerăm că identificarea obiectivelor şi programelor tematice este unica practică ce permite concentrarea în modul cel mai eficient a forţelor umane, mijloacelor materiale, resurselor financiare etc. În această ordine de idei considerăm rezonabilă ideea promovării unei iniţiative legislative cu următoarele măsuri: -

constituirea unui buget unic de stat pentru cercetare-dezvoltare, format preponderent din impozitul pe cifra de afaceri de cel puţin de 1%, aplicat în modul general tuturor agenţilor economici cu excepţia celor care participă în sistemul de finanţare a organizaţiilor ştiinţifice (institutelor, laboratoarelor etc.), activităţilor ştiinţifice în cadrul proiectelor sau altor obiective de cercetare-dezvoltare;

-

asigurarea unui sistem fiscal şi de creditare preferenţial (impozite, taxe, plăţi a ratelor dobînzilor), domeniilor ştiinţifice strategice, ce au şanse de a realiza „străpungeri” pe viitor sau pot avea impact pozitiv asupra activităţilor de cercetare-dezvoltare, de exemplu, tehnologiile informaţionale „know how” destinate cercetării etc.;

-

elaborarea mecanismelor de utilizare eficientă a proprietăţii de stat la retehnologizarea cercetării. Perioada de tranziţie a economiei pentru Republica Moldova a însemnat pierderi

irecuperabile a resurselor umane şi materiale, condiţionate atît de caracterul pasiv de restructurare cît şi de nivelul de subfinanţare a sistemului de cercetare-dezvoltare, şi pînă la urmă a determinat scăderea capacităţilor lui competitive. Astfel, putem formula teza de compromis a dezvoltării naţionale a ştiinţei în condiţiile economiei tranzitive conform căreia orientarea cercetărilor ştiinţifice trebuie să constituie o opţiune, bazată pe compromisul dintre necesităţi, dorinţe şi restricţii, determinate de raţionamentele strategice de dezvoltare naţională şi direcţiile magistrale de dezvoltare obiectivă a ştiinţei mondiale. Principalul obiectiv al politicii viitoare trebuie să fie orientarea cercetării aplicative spre piaţă, fără neglijarea susţinerii cercetării fundamentale de excelenţă. Înţelegînd că dezvoltarea viitoare a Moldovei va fi posibilă numai pe baza unui sistem de cercetare-dezvoltare-inovare performant, societatea noastră va descoperi în ştiinţă domeniul

115

prioritar de investiţii . Doar această investiţie va putea genera revigorarea şi relansarea economică a Moldovei.

116

Concluzii şi recomandări Orice societate ştiinţifică, înainte de a întreprinde ceva, îşi testează potenţialul fizic, intelectual, material şi financiar. Obiectivele generale ale acestei evaluări trebuie orientate spre aprecierea situaţiei reale în sistemul cercetare-dezvoltare, elaborarea unui pronostic al dezvoltării sistemului cercetare-dezvoltare, politicii de păstrare şi amplasare optimă, restructurarea cadrului instituţional al sistemului de cercetare-dezvoltare, perfecţionarea mecanismelor de management şi marketing ale activităţilor de cercetare-dezvoltare etc. Dintre obiectivele specifice ale activităţii de cercetare-dezvoltare vom remarca: -

elaborarea mecanismelor care vor conduce la o nouă evoluţie a sistemului cercetaredezvoltare;

-

elaborarea criteriilor adecvate de perfecţionare a sistemului de finanţare;

-

pregătirea pentru privatizare a unor activităţi de cercetare-dezvoltare;

-

elaborarea mecanismelor de pregătire şi stimulare a cadrelor ştiinţifice de înaltă calificare – ca problemă fundamentală a sistemului cercetare-dezvoltare. În evoluţia sa Republica Moldova trebuie să se călăuzească de principiile generale ale

dezvoltării durabile, care presupun integrarea în procesele de globalizare a dezvoltării socioeconomice, de asimilare a ideilor şi mecanismelor dezvoltării societăţilor industriale şi informaţionale, bazate pe cercetare, inovare şi transfer tehnologic, care vor contribui la accederea ţării noastre la structurile economice şi politice ale Uniunii Europene. Dezvoltarea durabilă a Republicii Moldova este posibilă doar pe un fundament ştiinţific şi inovaţional dezvoltat. Acest criteriu plasează sfera de cercetare-dezvoltare în prim-planul priorităţilor naţionale declarate, ceea ce impune efectuarea reformei în sfera de cercetare-dezvoltare. Acesta vizează stabilirea noilor relaţii între cercetători şi stat, care ar corespunde cerinţelor economiei de piaţă, ar asigura un potenţial ştiinţific şi inovaţional capabil să impulsioneze dezvoltarea social-economică a ţării. Trebuie menţionat însă un trist adevăr, că, odată cu transformările politice, economice şi sociale, s-a produs un decalaj între direcţiile trasate în domeniul reformării sistemului de cercetaredezvoltare şi rezultatele acestora. Ca urmare, a crescut dependenţa tehnologică a economiei naţionale de importul de tehnică şi de produse străine, de brevete, licenţe, de tehnologii „knowhow”. Există şi alţi factori care au determinat declinul din sfera de cercetare-dezvoltare. Printre aceştia se numără reformele nereuşite în domeniul socio-economic (tergiversarea privatizării, creării sectorului privat, apariţiei mediului concurenţial, formării infrastructurii ş.a.), pe de o parte, şi păstrarea şi utilizarea în sistemul de cercetare-dezvoltare a elementelor vechi din economia centralizată.

117

Avansarea economiei naţionale pe făgaşul economiei de piaţă impune reconsiderarea activităţii de cercetare-dezvoltare în baza principiilor noi în scopul valorificării potenţialului ştiinţifico-uman şi instituţional. În acest efort acţiunile comunităţii ştiinţifice trebuie orientate spre cooperarea internaţională, spre integrarea şi armonizarea intereselor de ordin regional şi internaţional, promovarea internaţională a brevetelor de invenţii şi altor activităţi de cercetaredezvoltare ale ştiinţei naţionale spre organizarea unor simpozioane, editarea de materiale ştiinţifice, schimbul de informaţie pentru a facilita participarea la diferite programe şi granturi internaţionale. La nivel managerial problema este clară: este necesar să se treacă de la strategia de supravieţuire aplicată pînă în prezent la strategii competitive. Oricum, aceste strategii trebuie să se încadreze în direcţiile prioritare trasate. Personalul încadrat în cercetare reprezintă un alt aspect al problemei. După cum am menţionat anterior, mai mult de 50 la sută din cercetători au o vîrstă de peste 45 de ani şi aici apare problema despre reorientarea lor profesională, acestui potenţial intelectual format în ultimele 2 decenii în condiţiile dispariţiei şi restructurării unor activităţi sau a unor direcţii tematice. O altă problemă ce se referă la reforma generală a finanţării ca parte a unui sistem competitiv de finanţare. În acest sens este necesar să se stabilească cu claritate cota-parte din buget care va fi folosită pentru dezvoltarea mecanismelor competitive de cercetare. Totodată, este necesar să se renunţe la mecanismele de alocare, tot mai răspîndite în ultimul timp pe baza „feedback”-ului evaluării ex-anti şi ex-post. În altă ordine de idei, se impune perfecţionarea cadrului legislativ pentru promovarea reformelor în plan instituţional şi în planul calităţii cercetării. Este deosebit de actuală problema tinerilor cercetători (de pînă la 30 de ani), aceştia constituie doar 5 la sută din personalul încadrat, modul de selectare, încadrarea şi promovarea lor. Desigur, sunt şi alte probleme ce ţin de transferul de tehnologi şi, de stimularea de evaluarea agenţilor economici. Răspunsurile la aceste probleme pot fi obţinute prin intermediul evaluării atît a instituţiilor ştiinţifice, cît şi a personalului încadrat în sistemul de cercetare-dezvoltare. O activitate sistematică şi cuprinzătoare cere o analiză realistă şi obiectivă a stării de lucruri, o evaluare a activităţilor curente. Sistemul de cercetare-dezvoltare poate fi restructurat şi impulsionat numai în cazul cînd va fi axat pe direcţiile strategice nu numai declarate, ci şi susţinute logistic, financiar, economic etc. de către stat. În aspect global, esenţa restructurării sistemului de cercetare-dezvoltare constă în separarea şi delimitarea funcţiilor conceptuale, executive şi de expertiză în dirijarea sistemului de cercetare-dezvoltare şi crearea infrastructurilor care ar „exploata” maximal direcţiile prioritare adoptate.

118

Activitatea de cercetare ştiinţifică reprezintă forma optimă de dezvoltare şi pregătire a resurselor umane, care se exprimă atît prin pregătirea /informarea continuă pe care o solicită, cît şi prin rezultatele obţinute. Cu toate acestea, deşi indispensabilă pentru dezvoltare şi pentru rezolvarea problemelor globale ale societăţii, cercetarea ştiinţifică a fost prima sacrificată, fiind considerată un lux în raport cu urgenţele momentului. Principalele recomandări şi direcţii de acţiune în acest domeniu sunt următoarele: 1. Optimizarea sistemului naţional de cercetare-dezvoltare prin: - definirea domeniilor strategice de cercetare-dezvoltare şi finanţarea prioritară a cercetării în aceste domenii; - diversificarea surselor de finanţare şi o mai bună valorificare a rezultatelor cercetăriidezvoltării autohtone; -

asigurarea unei legaturi mai strînse între cercetare şi necesităţile agenţilor economici;

- instituirea unei noi corelaţii între cercetători şi stat, care să corespundă condiţiilor economiei de piaţă şi să asigure un potenţial ştiinţific şi inovaţional capabil să impulsioneze dezvoltarea stabilă a ţării, competitivitatea ei economică; - orientarea socială a cercetării-dezvoltării prin direcţionarea unei părţi din resursele bugetare pentru relansarea domeniilor care contribuie la creşterea nivelului şi calităţii vieţii (educaţie, ştiinţă, cultură, ocrotirea sănătăţii, asistenţă socială, etc.). 2. Perfecţionarea managementului instituţional de cercetare-dezvoltare prin: - elaborarea de programe speciale, inclusiv de asistenţă tehnică; -

selectarea prin concurs a managerilor (pentru institute şi laboratoare) în cadrul institutelor naţionale;

- evaluarea periodică a managerilor; - perfecţionarea sistemului de protecţie şi de valorificare a proprietăţii intelectuale; - crearea de condiţii pentru participarea savanţilor şi specialiştilor autohtoni la realizarea proiectelor internaţionale de interes comun; - dezvoltarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare şi inovare; - formarea centrelor de excelenţă pe domenii prioritare, oficiilor de inovare şi afaceri, centrelor de transfer tehnologic, oficiilor de informare tehnologică. 3. Schimbarea statutului activităţii de cercetare-dezvoltare dintr-o activitate preponderent subvenţionată într-o activitate investiţională corespunzătoare rolului pe care trebuie să-l îndeplinească într-o societate care îşi propune drept obiectiv dezvoltarea socio-economică: - asigurarea condiţiilor de stimulare a cofinanţării activităţilor de cercetare-dezvoltare;

119

- implementarea produselor şi tehnologiilor avansate în economia naţională, în special la întreprinderile mici şi mijlocii; - dezvoltarea activităţii de cercetare-dezvoltare la întreprinderi în vederea relansării şi creşterii potenţialului lor inovaţional şi competitiv. 4. Finanţarea sporită, din contul alocaţiilor prevăzute în bugetul de stat pentru cercetaredezvoltare, a activităţilor în domeniul politicii de personal: - finanţarea sistemului de informatizare a activităţilor în domeniul politicii de personal; - organizarea şi desfăşurarea conferinţelor, simpozioanelor şi a altor activităţi ştiinţifice în acest domeniu; - finanţarea din contul alocaţiilor bugetare a activităţilor de pregătire, perfecţionare şi reciclare a personalului din sfera de cercetare-dezvoltare. - Dezvoltarea asigurării logistice a sistemului de cercetare-dezvoltare prin: - îmbunătăţirea condiţiilor de formare continuă a cercetătorilor prin cercetare şi pentru cercetare; -

îmbinarea pregătirii postuniversitare cu activităţile de cercetare-dezvoltare;

- înlesnirea accesului la sursele de informare; - dezvoltarea calităţilor manageriale pentru gestionarea proiectelor de cercetare; - promovarea în sistemul cercetare-dezvoltare a unei culturi orientate spre inovare şi calitate; - crearea în sistemul cercetare-dezvoltare a unor condiţii atractive de activitate, în mod deosebit pentru cercetătorii tineri, care să descurajeze exodul de creieri. 5. Promovarea activităţilor de cercetare-dezvoltare, în special de acordare a asistenţei ştiinţifice şi tehnologice în producţie, în administrarea publică, în transporturi, în energetică, în învăţămînt şi în protecţia mediului înconjurător: - crearea de către autorităţile publice locale cu concursul agenţilor economici a centrelor inovaţionale şi tehnologice de reforme, a centrelor de consultanţă şi altor forme organizatorice de cercetare-dezvoltare. 6. Restructurarea în continuare a sistemului cercetare-dezvoltare în scopul creşterii performanţelor, competitivităţii şi impactului său socio-economic: - perfecţionarea instituţională a sistemului de cercetare-dezvoltare; - îmbunătăţirea mecanismelor de management şi de coordonare strategică, operativă şi financiară a activităţii de cercetare-dezvoltare; - desfăşurarea activităţilor de cercetare-dezvoltare, în special de acordare a asistenţei ştiinţifice şi tehnologice în producţie, în administrarea publică şi în alte ramuri ale economiei.

120

7. Dezvoltarea capacităţii de generare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice prin: - sprijinirea formării şi dezvoltării centrelor şi reţelelor de excelenţă în domeniile considerate prioritare, care să constituie surse interne de competenţă ştiinţifică şi expertiză tehnologică de înalt nivel; - aplicarea tehnologiilor avansate, corelate cu cerinţele strategice de dezvoltare a economiei naţionale pe termen lung. 9. Dezvoltarea asigurării financiare a cercetării-dezvoltării prin: - asigurarea finanţării de către stat a cercetării-dezvoltării într-un volum suficient; - elaborarea de programe în diverse sfere ale cercetării-dezvoltării; - înlesnirea accesului la sursele de finanţare, - atragerea de grantrui pentru cercetare; 10. Dezvoltarea abilităţilor de utilizare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice prin: - creşterea capacităţii unităţilor de cercetare-dezvoltare de a-şi promova rezultatele activităţilor de cercetare-dezvoltare prin dezvoltarea serviciilor de marketing şi a relaţiilor cu sfera reală a economiei, prin diverse activităţi promoţionale publice (cataloage de produse, buletine, publicaţii informative şi promoţionale, conferinţe-demonstraţii de produse şi tehnologii, prezentări audio-video, lansări de programe şi proiecte etc.). 11. Reformarea şi integrarea sistemului cercetare-dezvoltare în învăţămîntul superior şi cel academic prin: - finanţarea prioritară a participării lor comune la programe şi teme de stat; - ridicarea nivelului de cercetare-dezvoltare şi a calităţii pregătirii cadrelor de calificare superioară; - reproducerea personalului ştiinţifico-didactic; - crearea unor prestigioase centre universitare de cercetare-dezvoltare, avînd ca obiectiv prioritar cercetarea fundamentală şi asigurarea transferului tehnologic în producţie etc.; - restabilirea legăturii dintre cercetare şi învătămînt în forme noi, răspunzînd în aşa mod noilor exigenţe ale învăţămîntului superior şi academic; - crearea de noi locuri de muncă pentru dezvoltarea şi valorificarea potenţialului intelectual al tinerilor; -

crearea unei corelaţii stînse între activitatea pedagogică şi cea ştiinţifică;

- încurajarea gîndirii libere şi neîngrădite pentru a se ajunge la excelenţă atît în sistemul educaţional, cît şi în sistemul de cercetare-dezvoltare.

121

12. Promovarea consecventă a transparenţei evaluării rezultatelor cercetării-dezvoltării, inclusiv pe baza noilor criterii de evaluare a activităţii şi integrării complete a cercetării fundamentale în sistemul universitar: - participarea activităţii ştiinţifice la gestionarea sistemului de cercetare-dezvoltare; - asigurarea caracterului obiectiv al evaluării rezultatelor gestionării sistemului de cercetaredezvoltare; - evaluarea continuă, exigentă şi publică a capacităţii de perspectivă a sferei de cercetaredezvoltare; - determinarea eficienţei cercetării-dezvoltării, a posibilităţilor de valorificare a rezultatelor obţinute şi corelarea acestora cu resursele umane, naturale şi financiare existente. 13. Reformarea cadrului normativ-legislativ al cercetării-dezvoltării prin adoptarea de legi şi alte acte normative, necesare perfecţionării cadrului instituţional, financiar şi a managementului acestei sfere, prin care se va favoriza procesul de restructurare şi de relansare a ei.

122

BIBLIOGRAFIE 1. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.633 din 18 mai 2002, Regulamentul privind modul de finanţare a sferei cercetare-dezvoltare. 2. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.115-XIV din 29 iulie 1998, Cu privire la aprobarea Concepţiei asupra reformei sferei cercetare-dezvoltare. 3. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.1401-XV din 24 octombrie 2002, Direcţii prioritare de cercetare-dezvoltare pe anii 2003-2010, finanţate din bugetul de stat. 4. Legea cu privire la evaluarea şi acreditarea instituţiilor de învăţămînt din Republica Moldova nr.1257-XIII din 16 iulie 1997. 5. Legea învăţămîntului nr.547 din 21 iulie 1995. 6. Legea nr.67/1993. privind constituirea şi utilizarea fondului special pentru cercetaredezvoltare. 7. Legea privind politica de stat în sfera cercetare-dezvoltare nr.557-XIV din 29 iulie 1999. 8. Codul cu privire la ştiinţă şi inovare în Republica Moldova, nr.125-129 (1479-1483), 30 iulie 2004 9. Andorka R., Gilyen Zs., „Foreign Relations of the National Scientific Rcsearch Foundation”, OTKA Hirlevel, nr.2, 1993. pp. 1-2; E. Koros, „Seen from the Jury”, OTKA Hirlevel, nr.2, 1993, pp.4-5. 10. Antonie M. – Tendinţe generale ale procesului de cunoaştere, element de facto al produselor intelectuale, publicat în Probleme ale sistemelor economice naţionale, editura Spirit românesc, Craiova, 2002. 11. Becker G. S. – Human Capital, 2nd edition, National Burou of Economic Research, Columbia University Press, New York, 1975 (incusiv traducerea în limba română făcută în 1997, la editura ALL). 12. Bertrand O. – Planing Human Resources, Methods, Experiences and Practices, UNESCO, Paris, 192. 13. Blaga I. – Economie politică, Editura Economică, Bucureşti 1995. 14. Bosworth D., Dawkins, Th. Strombach, - The Economics of Labor Market, Longman, 1996, part.V. 15. Boualem Aliouat – Gerer vos projects d’innovqtions technologiques // Gestion 2000: Management & Prospective, Bimestriel, N 3, 1996. 16. Braun T., Schubert A. – Scientumetric Indicators Data Files – Summary statistics and Trendlines of major Geopilitical Regions, 1980-1989, in Scientometrics, vol.27, 1993.

123

17. Brounling G. – West German Activities to Promote the Commercialization of Research in Entrepreneurship and Technology, World Experience and Policies, Logman, Harlow, 1986. 18. Burlacu I., Cojocaru V., Management corporativ, Economie a.4 nr.1 1996. 19. Chircă S. - Inovaţia şi reformele economice / Intellectus, nr.2, 1995. 20. Ciobanu I. - Strategii de management, Editura Universităţii Al. I Cuza, Iaşi, 1994 21. Ciucur D., Popoescu C., Popescu I. – Echilibrul înaintării, Editura Economică, Bucureşti, 1997. 22. Cojocaru V., Şavciuc O. – Marketingul universitar - o privire specială la Republica Moldova, publicat în România şi Republica Moldova – Un deceniu de colaborare în cercetarea ştiinţifică-economică, Bucureşti, 2002. 23. Dan V. – Managementul industrial, Editura Economică, Bucureşti, 1994. 24. Dobrotă N. – Dicţionar de economie, Bucureşti, 1990. 25. Drucker P. – Inovaţia şi sistemul antreprenorial, ediţia enciclopedică, Bucureşti, 1993. 26. Dumitru Moldovanu, „Economia politică” Editura „Arc”, 2001, pag.156. 27. Edward Hackett, „More To Do about Peer Review”, lucrare prezentată la întrunirea anuală a Societăţii pentru Studii Sociale, Gotheburg, Suedia, 1992. 28. Feier V. – Creativitate şi creativitate managerială, Editura Export, Bucureşti, 1995. 29. Frankel M., Cave I. – Evaluarea ştiinţei şi a oamenilor de ştiinţă, Centrul European University Press, Budapest, 2002. 30. Freeman C. – The Economists of Industrial Innovation, Penguin Books, London 1992. 31. Gorgy Darvas et. al., „Transformation of the Science and Technological Development System in Hungary", Mayntz, U. Schimank and P. Weingart (editor), Transformation miltelnncl teuropaeischer Wissenschciftssysteme (Lănderberichte) (Opladen: Leske und Budrich, 1995), pp.3-976. 32. Hangos K. M., „Feedback: As I Sec It”, OTKA Hirlevel, nr. 2, 1992, pp.15-16. 33. Harper H. – Management in Further Education. Theory and Practice, David Fulton Publ, London, 1997. 34. Harvey Brooks, „The Problems of Research Priorities”. Daecialns, vol.107, nr.2, 1978. 35. Hrişcev E. – Managementul inovaţional ca subsistem al dirijării întreprinderii, publicat în Economie şi Finanţe nr.2/2001, Chişinău. 36. Hrişcev E. – Organizarea procesului inovaţional: formele de organizare şi structura întreprinderilor de inovaţii, publicat în Economie şi Finanţe nr.8-9/2001, Chişinău. 37. Human Development Report, 1990-1999, Oxford University Press, 1999, dedicated to the memorz of MAHBUB UL HAQ, creator of the Human Development Report.

124

38. Lundwall, Bucureşti - Innovation as an Interactive Process : From user-Producer Interaction to national Systems of Innovation, in Technical change and Economic Theory, Pinter, London, 1988. 39. Maican D. – Produse intelectuale – o privire retrospectivă, publicat în Probleme ale sistemelor economice naţionale, Editura Spirit Românesc, Craiova, 2002. 40. Maximilian S. – Probleme socio-economice ale Republicii Moldova, publicat în Probleme ale sistemelor economice naţionale, Editura Spirit Românesc, Craiova, 2002. 41. Melnic B. – Capitalul uman, Chişinău, USM, 2001. 42. Melnic B. – Noutăţi ale ştiinţei despre om şi natură, Chişinău, USM, 1999. 43. Melnic B. – Omul şi obiectul ştiinţei, Chişinău, USM, 1996. 44. Mihalciuc C., Haria L. – Dicţionar poliglot explicativ: Termeni uzuali în economia de piaţă, Bucureşti, 1995. 45. Moldoveanu M. – Învăţământul. Mutaţii, Costuri, Perspective în probleme economice №18/1992, CIDE, Bucureşti, 1992. 46. Moraru I. – Introducere în psihologia managerială. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. 47. Nicolescu O. – Management Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992. 48. Nicolescu O. – Manager / Institut de Management şi Magketing Internaţional, Bucureşti, 1993. 49. Nishihasa H. – Private Colleges and Universities in Japan, în „Higher Education Policy”, Ministry of Education, Science and Culture, Tokyo, vol.3, nr.2, 1993. 50. Olteanu I. – Limitele progresului şi progresele limitelor, Editura Politică, Bucureşti, 1981. 51. Peretti J.M. – Gestion des ressurces humanies, Librarie Vuilbert, boulevard Saint-Germain 75005, Paris, 1987, p.103-123. 52. Perţ S. – Potenţialul uman al unor ţări din spaţiul est şi sud-est european, în „Studii şi cercetări economice” nr.8-9, CIDE, Bucureşti, 1993. 53. Petrescu I. – Management general Editura Hyperion XXI, 1993. 54. Petrescu I. – Psihologia eficienţei economice Editura Academică Română Bucureşti, 1991. 55. Peter Vinkler. Evaluarea realizărilor şi a reputaţiei ştiinţifice a omului de ştiinţă şi a grupului de oameni de ştiinţă. Cap. 12, pag.39. 56. Pitariu H. – Managementul resurselor umane. Măsurarea performanţelor profesionale. Editura All, Bucureşti, 1994. 57. Prodan A. – Managementul de succes, ediţia POLIROM, Bucureşti, 1999.

125

58. Răboacă Gh. – Recent Labour Market Development in Romania. Paper presented at a joint ILO-OECD conference on labour market and social policy in implications of structural change in Central and Eastern Europe, Paris, Sept. 1991. 59. Reinhard B. – Un al treilea drum. Principii organizatorice ale economiei naţionale // Editura universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994. 60. Roco M. – Stimularea creativităţii tehnico-ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. 61. Rothwell R., Doolgson M. – European Technology Evolution: Convergensy towards SMEs and regional technology transfern in technoinnovation // N 12 (4), 1986 62. Rothwell R. - Venture Finance, Small Firms and public Policy in the U.K. // Research Policy, 1985. 63. Rustum Roy, „Peer Review of Proposals - Rationale, Practice and Perfomance”, Bulletin of Science and Technollogy Society, vol.2 (1982). 64. Shapley; Budget Process, p. 44. 65. Suciu M. – Investiţia în educaţie Editura Economică, Bucureşti, 2000. 66. Thane Gustafson, „The Controverse over Peer Review”, Science, vol.190, 1975), pp.10601066. 67. Thomson A. – Strategic Management. Human Resources management, fifth ed., Irwin Inc. Co., 1990. 68. Toffler A. – Puterea în mişcare Editura Antet, Bucureşti, 1995. 69. Willis H. Shapley, The Budget Process and R&D (Washington, DC: Camegic Commision on Science, Technology, and Govemment, 1992), p.38. 70. Джеффри Сакс, Филиппе Ларин „Макроэкономика”, Москва, 1999. 71. Руденко В. – Мудрому достаточно // Intellectus, №2, 1995. 72. Черныш Е. А., Молчанова Н. П., Новикова А. А., Салтанова Т. А. – Прогнозирование и планирование в условиях рынка, Учебное пособие, Издательство ПРИОР, Москва, 1999. 73. Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în Republica Moldova (Raport), 2001, Chişinău, 2002. 74. Cartea albă privind Strategia cercetării ştiinţifice în Academia Română, ediţia II, Bucureşti, 1997. 75. Hotărîrea Guvernului României nr.297/1995, Stimularea agenţilor economici în procesul de transfer tehnologic al rezultatelor cercetării-dezvoltării finanţate din fonduri publice în România.

126

76. Hotărîrea Guvernului României nr.1095 din 30 decembrie 1995 privind aprobarea Programului Naţional de Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare Tehnologică, „Orizont”, 2000 – România. 77. Hotărîrea Guvernului României nr.734/1995 privind exceptarea de la plata taxelor vamale a unor aparate şi utilaje pentru dotarea unităţilor de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. 78. Hotărîrea Guvernului României nr.809/1992 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Cercetării şi Tehnologiei. 79. Hotărîre privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ştiinţă Tehnologie şi Inovare în România. 80. Instrucţiuni cu privire la modul de încasarea a contribuţiei, finanţarea cheltuielilor aprobate, evidenţierea şi repartizarea Fondului special pentru cercetare-dezvoltare din România. 81. Managementul inovaţiei Editura Eficient, Bucureşti, 1995. 82. Modelul american, Modelul japonez, Modelul mixt/Inventica şi economia, nr.66/1996. 83. Moldova XXI, Strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă UNDP, Chişinău, 2000. 84. Ordin privind aprobarea modelului pentru registru de evidenţă a rezultatelor cercetării precum şi a tehnologiei de înregistrare în România, nr.2291/1997. 85. Ordonanţa privind finanţarea activităţii de cercetare-dezvoltare în România pe anul 1994. 86. Probleme ale conducerii sistemului ştiinţă şi tehnologie în România, IDCM-O nr.1-2/1993, Bucureşti. 87. Raport de evaluare a unităţilor de cercetare ale academiei Române, 1995. 88. Rapoartele Naţionale al Dezvoltării Umane, Republica Moldova, 1999 şi 2001. Republica Moldova: Dimensiunile reformelor, editura Pontos, Chişinău, 2002.

127

ADNOTAŢIE La Teza pentru conferirea titlului ştiinţific de doctor în ştiinţe economice la tema: „Managementul performanţelor prioritare în sistemul de cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova” Prezenta lucrare ştiinţifică îşi propune să analizeze principiile de organizare a activităţii sistemului de cercetare-dezvoltare sub aspect socio-economic în condiţiile tranziţiei Republicii Moldova la economia de piaţă, să evidenţieze factorii ce determină managementul perfecţionării pieţei ştiinţei autohtone. Pentru sistemul de cercetare-dezvoltare strategia momentului actual este aceea care stimulează şi susţine producerea, difuzarea şi introducerea în economie a noilor tehnologii, materiale şi utilaje. Caracterizarea elementelor principale ale sistemului de cercetare-dezvoltare prin punerea în evidenţă a potenţialului uman al instituţiilor de cercetare-dezvoltare şi elaborarea recomandărilor necesare, corelate cu sporirea rolului managementului în sistemul de cercetare-dezvoltare, constituie obiectivele majore ale lucrării. Sistemul de cercetare-dezvoltare asigură condiţiile de întîlnire la nivel naţional a „producătorilor şi beneficiarilor de cercetare”, în cadrul unui proces integrator care reprezintă un model performant al dezvoltării competitivităţii, al conexiunii vieţii socio-economice. Noua tehnologie socială nu se referă numai la producţia de bunuri materiale, ci şi la producţia de informaţii, de cunoştinţe, produse, servicii şi tehnologii noi, caracteristice societăţii informatice, care vor duce la schimbări fundamentale în valorile umane, în managementul performanţelor, în orientarea gîndirii structurilor politice şi economice ale societăţii moldoveneşti. Implementarea recomandărilor formulate în teză vor permite înglobarea procesului managerial al sistemului naţional de cercetare-dezvoltare în tendinţele general-europene ale evoluţiei fenomenului managerial, care va deschide noi perspective pentru identificarea locului ştiinţei autohtone în contextul general al evoluţiei ştiinţifice, va deschide noi oportunităţi pentru realizarea obiectivelor trasate în prezenta lucrare.

128

АННОТАЦИЯ диссертации на соискание учёной степени доктора экономических наук на тему: «Менеджмент совершенствования системы исследования и развития» Диссертационная работа ставит перед собой целью анализ принципов организации и деятельности системы исследования и развития в социальном и экономическом аспектах в условиях перехода Республики Молдова к рыночной экономике. Для системы исследования и развития стратегии на данном этапе, является той, которая стимулирует и поддерживает производство, передаёт и внедряет в экономику новые технологии, материалы и технические средства. Характеристика основных элементов системы исследования и развития путем выявления человеческого потенциала научно-исследовательских учреждений и разработка соответствующих рекомендаций, соотнесённых с необходимостью повышения роли менеджмента в системе исследования и развития, являются главными задачами научной работы. Система исследования и развития обеспечивает взаимосвязь на национальном уровне «производители и потребители науки» в едином процессе, которая представляет собой качественную модель развития конкурентноспособности включения в социальноэкономическую жизнь. Новая социальная технология уже не относится к производству материальных благ, а к производству новых информаций, знаний, продуктов, услуг и технологий, характерных информационному обществу которые приведут к основным изменениям в человеческом факторе, в совершенствование менеджмента, в ориентирование взглядов политических и экономических структур молдавского общества. Внедрение сформулированных в данной работе рекомендаций позволит включить процесс менеджмента национальной системы исследования и развития в общеевропейские тенденции, что откроет новые перспективы для определения места отечественной науки в общем, контексте научного развития.

129

ANNOTATION To the Thesis for awarding the scientific degree of Doctor in Economic Sciences on: „Management of priority performances in the research and development system of the Republic of Moldova” This scientific work aims at analysing the principles of organising the activities of the research and development system from the socio-economic angle in the context of transition of the Republic of Moldova to the market economy, and at highlighting the factors of managing the development of the local science market. The current strategy of the research and development system is to stimulate and support production, dissemination and introduction of new technologies, materials and equipment in the economy. The major objective of this work is to describe the key-elements of the research and development system by highlighting the human potential of research and development institutions and providing necessary recommendations, coupled with the increase in the role of management in the research and development system. The research and development system provides for meetings at the national level between „research producers and consumers” within an integration process, representing a performing pattern of developing the competitiveness of connection of the socio-economic life. The new social technology no longer relates to the production of material goods, but to the production of information, knowledge, products, services and new technologies, typical for informational society, which lead to fundamental changes in human values, performance management and in directing the thinking of political and economic structures of the Moldovan society. Implementation of recommendations formulated in the thesis will allow for incorporating the managerial process of the national research and development system in the general European trends of the managerial phenomenon, which will open new perspectives for identifying the place of the local science in the general context of scientific evolution and will open new opportunities to achieve the objectives set forth in this work.

130

Cuvinte-cheie sistem de cercetaredezvoltare

research and development system

система исследования и развития

inovare

innovation

инновация

piaţa ştiinţei

science market

рынок науки

evaluare

evaluation

оценка

acreditare

accreditation

аккредитация

factor uman

human factor

человеческий фактор

reforme economice

economic reforms

экономические реформы

concepţiile de cercetaredezvoltare

research and development concepts

концепции исследования и развития

cofinanţare

cofinancing

кофинансирование

expertiză

expertise

экспертиза

strategie

strategy

стратегия

gestiune

administration

управление

piaţa reputaţiei ştiinţifice

scientific reputation market

рынок научной репутации

131

Lista de abrevieri ULIM -

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

PNB -

Produsul Naţional Brut

PIB -

Produsul Intern Brut

SUA -

Statele Unite ale Americii

BIC -

Centre de inovare şi afaceri

TIC -

Incubatoare de Tehnologie

ASŞ -

Agenţia de Sponsorizare pentru Ştiinţă

OTKA -

Fundaţia Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică

ICSU -

Consiliul Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice

CD -

Cercetare-dezvoltare

CSR -

Comitetul pentru Cercetare Ştiinţifică

GE -

Estimări Globale

PNUD -

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare

132

Anexa 1 Personalul încadrat în domeniul cercetare-dezvoltare în Republica Moldova 30000

25000

20000

25990 21997

16745 14453

15000

13142 10645 10687 10667

10000

9978

8957 8173 7891

6947 6858

5000

0 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

133

Anexa 2 Resursele financiare prevăzute pentru ştiinţă în bugetul consolidat 199 1991* 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 200 0 2 2003 Milioane lei (în preţuri curente) 0,4 0,6 0,9 6,0 14,4 22,7 29,9 34,2 24,9 26,6 27,6 32,4 43,9 54,7 Cota-parte în cheltuielile totale bugetare, în % 1,1 0,9 1,6 1,2 0,8 1,0 1,1 1,0 0,8 0,8 0,6 0,7 0,8 0,76 Cota-parte a cheltuielilor pentru ştiinţă în PIB, în % 0,48 0,76 0,45 0,40 0,38 0,34 0,47 0,40 0,28 0,23 0,18 0,18 0,18 0,17 * fără instituţiile din partea stîngă a Nistrului şi or. Bender. Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

134

Anexa 3 Numărul instituţiilor de cercetare-dezvoltare în perioada 1990-2002 100 90

94 88

93

91 84

87 81

80

88

85

83

81

76

79

69

70 60 50 40 30 20 10 0 1990 1991 1992

1993 1994 1995

1996 1997

1998 1999 2000

2001 2002 2003

Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

135

Anexa 4 Cota parte a cheltuielilor bugetare raportate la PIB pentru sfera cercetare-dezvoltare în unele state ale lumii

3,1 2,8

S.U.A JAPONIA GERMANIA

1,7 1,6

2,3 2,2 2,4

2,4 2,3 1,7 1,6

1,3 1,5

1,3 1,5

1,1

1,5

1,4

2,0

2,8 2,9 2,7

2,6 2,7 2,5 2,4 2,2

2,4 2,2

2,3 2,3

2,5

2,8 2,6 2,7

3,0

2,7 2,9 2,8

% 3,5

MAREA BRITANIE ITALIA

1,0

CANADA

0,5 0,0

1985

1990

1995

2000

2001

Sursa: Feier V. – Creativitate şi creativitate managerială, Editura Export, Bucureşti, 1995.

136

Anexa 5 Unele elemente din preţul de cost a lucrărilor de cercetare-dezvoltare în anul 2003 Denumirea articolelor 1 Preţul de cost, mii lei Inclusiv: Cheltuieli pentru cercetări (mii lei) În procente faţă de total: Cheltuieli curente pentru cercetări şi elaborări (mii lei) Din ele: Cheltuieli pentru retribuirea muncii (mii lei) Contribuţii la bugetul asigurărilor sociale (mii lei) Cheltuieli pentru retribuirea muncii şi contribuţii la bugetul asigurărilor sociale (în procente faţă de cheltuielile curente) Cheltuieli capitale (mii lei) Procurare de utilaj (în procente faţă de cheltuielile curente)

Inclusiv: Total

ştiinţe naturale

ştiinţe tehnice

ştiinţe medicale

ştiinţe agricole

ştiinţe sociale

ştiinţe umanistice

2

3

4

5

6

7

8

90527,5

17016,9

34039,1

5613,8

27543,2

2629,4

3685,1

89480,3

16847,3

33508,4

5613,8

27196,3

2629,4

3685,1

97,4

99,8

93,8

100,0

99,1

100,0

100,0

86086,1

16265,5

32915,4

5188,9

25519,6

2585,3

3611,4

45246,5

9520,9

13527,8

3649,1

14341,6

1765,0

2542,1

12946,6

2778,6

3844,5

976,1

4132,7

500,4

714,3

55,7

70,7

58,8

92,3

41,5

84,8

89,7

2823,2

456,8

463,7

414,2

1370,7

44,1

73,7

6,4

2,9

0,5

1,2

13,4

-

1,1

Sursa: Raport statistic nr. 1 Ştiinţă cap. II „Costul cercetărilor şi elaborărilor în anul 2003”.

137

Anexa 6 Personalul încadrat în executarea lucrărilor de cercetare-dezvoltare în perioada aa.1998-2003 1998 1999 2000 2001 2002 2003 Angajaţi în activitatea de cercetare-dezvoltare 7515 6543 5889 5356 5102 5005 Inclusiv: - cercetători ştiinţifici

5290

4477

4101

3586

3216

3140

- personal auxiliar

1725

1483

1312

1031

887

936

- alţii (personal de deservire, contabili ş.a.)

500

583

476

739

999

929

2463 9978

2414 8957

2284 8173

2535 7891

1845 6947

1853 6858

Cadre didactice care au efectuat lucrări de cercetare Total

Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie, Rapoartele statistice nr.1 Ştiinţă, pentru aa. 1998.2003.

138

Anexa 7 Repartizarea specialiştilor din cercetare-dezvoltare după grupele de vîrstă în anii 1999-2001 Total Inclusiv pe vîrste Pînă la 26-35 ani 36-45 ani 46-55 ani 56-65 Peste 25 ani ani 65 ani Anul 2001 Numărul specialiştilor care au executat lucrări de cercetare-dezvoltare 5356 282 851 1462 1660 810 291 Inclusiv: Doctori habilitaţi 240 12 57 77 94 Doctori

1006

2

109

257

322

242

74

Anul 2000 Numărul specialiştilor care au executat lucrări de cercetare-dezvoltare Inclusiv: Doctori habilitaţi

6385

375

1196

1641

1747

1073

353

501

-

2

43

124

205

127

Doctori

2043

9

187

548

615

532

152

Anul 1999 Numărul specialiştilor care au executat lucrări de cercetare-dezvoltare Inclusiv: Doctori habilitaţi

6891

342

1220

1825

1954

1217

333

472

-

3

41

111

189

128

Doctori

2153

6

202

555

653

596

141

Sursa: Raportul Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică „Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în Republica Moldova”, Chişinău 2002.

139

Anexa 8 Numărul lucrătorilor de bază şi a lucrătorilor ştiiţifico-didactici încadraţi în activitatea de cercetare-dezvoltare din Republica Moldova 4000

3593

3500

dr. 3109

3000

dr. hab. 2734

2671

2563 2328

2500

2358

2156

2294 2153

2043

2072

2000

1790

1753

480

478

1500 1000 500

375

372

408

422

443

419

446

467

476

472

501

480

0 1990

1991 1992

1993

1994 1995

1996 1997

1998 1999

2000

2001 2002

2003

Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

140

Anexa 9 Numărul instituţiilor ce au organizat studii prin doctorat în anii 1990-2003 90 80 70 60

49

50

28

30

33

34

48

48

49

45 Total

35

24

20 10

48

39

40 30

49

20

24

25

26

27

28

30

35

35

34

34

30

33

34

0

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

141

Anexa 10 Numărul şi promoţiile doctoranzilor în perioada 1990 - 2002 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 200 2 2003 Numărul instituţiilor care au doctorat din care instituţii de cercetări ştiinţifice instituţii de învăţămînt universitar Numărul doctoranzilor (la sfîrşitul anului) din aceştea, îşi făcea studiile cu întreruperea activităţii de producţie Doctoranzi promovaţi din aceştea, îşi făceau studiile cu întreruperea activităţii de producţie

24

28

30

33

34

35

39

49

49

48

48

45

48

49

20

24

25

26

27

28

30

35

35

34

34

30

33

34

4

4

5

7

7

7

9

14

14

14

14

15

15

15

527

500

514

632

720

844

926 1154 1251 1195 1248 1387

320

328

334

422

491

550

575

662

698

586

566

586 633 633

145

135

142

108

119

116

199

238

214

243

261

237 243 305

101

86

85

73

79

88

154

149

144

160

162

143 114 149

156 3 1613

Sursa: Departamentul Statistică şi Sociologie.

142

Anexa 11 Numărul doctoranzilor pe ramuri ale ştiinţelor la sfîrşitul anului

Total din care, pe ramuri ale ştiinţelor: fizico-matematice chimice biologice geologice şi mineralogice tehnice agricole istorice economice filozofice filologice geografice juridice pedagogice medicale veterinare studiul artelor sociologice farmaceutice politologice psihologice administraţie publică alte

199 199 199 199 199 200 200 200 200 5 6 7 8 9 0 1 2 3 115 125 119 124 138 156 161 844 926 4 1 5 8 7 3 3 77 24 138 125 57 34 94 12 58 8 25 22 130 4 14 6 2 11 1

83 23 150 1 126 52 34 119 16 59 10 37 31 143 4 15 6 3 12 2

87 19 142 1 131 48 45 154 21 87 16 57 126 141 5 20 9 5 17 23

80 19 151 1 162 34 56 217 23 104 8 62 91 156 8 18 12 5 16 28

81 21 117 156 26 57 247 20 114 7 87 57 151 8 15 9 4 13 5

76 22 101 157 25 49 207 13 123 13 118 104 151 3 19 10 3 32 22

83 24 107 1 149 29 55 225 22 147 18 159 110 162 5 27 11 3 32 18

93 29 103 2 147 30 60 249 26 162 19 217 124 194 3 29 14 2 37 21 2

92 34 97 2 144 30 69 286 23 161 22 190 141 198 3 26 14 9 34 26 12 -

Sursa: Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2003, pag. 117.

143

Anexa 12

Total din care, pe ramuri ale ştiinţelor: fizico-matematice chimice biologice geologice şi mineralogice tehnice agricole istorice economice filozofice filologice geografice juridice pedagogice medicale veterinare studiul artelor arhitectură sociologice farmaceutice politologice psihologice administraţie publică

Promoţiile doctoranzilor pe ramuri ale ştiinţelor 1995 1996 1997 1998 1999 2000 116 199 238 214 243 261

2001 237

2002 243

2003 305

13 8 23 -

18 5 35 -

22 9 35 -

19 2 22 -

21 5 28 -

24 4 40 -

18 4 20 -

17 5 17 -

20 6 20 -

17 2 5 7 3 11 1 2 17 5 1 1 -

26 14 13 19 3 12 1 3 2 37 5 1 4 1 -

19 15 6 22 3 18 2 4 27 43 2 1 1 4 5

26 15 4 25 14 6 9 21 33 1 5 4 8

33 10 10 44 4 10 3 9 16 39 4 2 2 3 -

16 7 15 46 5 23 1 10 20 33 4 3 1 1 7 1

22 4 10 45 2 17 1 13 19 35 3 2 2 10 10

29 2 11 46 4 25 1 15 30 26 1 5 1 1 6 1 -

37 6 11 55 4 23 5 27 37 34 1 4 4 5 3 3

Sursa: Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2003, pag. 178.

144

Anexa 13 Dinamica alocaţiilor pentru procurarea utilajului tehnic 1,4 1,2

1,2

1,1

1,0 0,8 0,6 0,4 0,2

0,2

0,1 0,0

0,0

1999

2000

0,0

1996

19997

1998

2001

Sursa: Raportul Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică „Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în Republica Moldova”, Chişinău 2002.

145

Anexa 14 Formular pentru analiza comparativă instrucţiuni de evaluare ale Fundaţiei Naţionale pentru Cercetarea Ştiinţifică (OTKA)

Vă rugăm să evaluaţi propunerea cu punctaje între 0 şi 10, pe baza următoarelor criterii: 1. Capacitatea de a duce la bun sfârşit proiectul de cercetare propus. Acest criteriu implică o apreciere a capacităţii cercetătorului (cercetătorilor) şi, de asemenea, a bazei tehnice pentru realizarea proiectului propus şi a disponibilităţii resurselor necesare pentru finalizarea proiectului în cadrul institutului unde lucrează cercetătorul. Criteriile 1 şi 2 trebuie tratate împreună şi evaluate cu mare grijă. Criteriul 1 are o importanţă fundamentală. Când se evaluează propunerea, recenzentul trebuie să acorde o mare atenţie rezultatelor activităţii de cercetare anterioare ale cercetătorului (cercetătorilor), în special materialelor publicate şi citărilor, apărute, mai ales, în reviste ştiinţifice (de circulaţie internaţională), şi să ia în considerare numai articolele din ultimii zece ani înainte de înaintarea propunerii. Punctajul evaluării: 0-10. 2. Importanţa temei de cercetare. Acest criteriu serveşte pentru a demonstra cât de importante vor fi rezultatele cercetării pentru domeniul de care aparţine, măsura în care va contribui la progresul ştiinţei sau măsura în care va contribui la dezvoltarea domeniilor tehnice din respectivul domeniu ştiinţific sau din altul. Punctajul evaluării: 0-10. În plus faţă de aceste criterii Juriul poate să ţină cont şi de cele enumerate în continuare. Vă rugăm să faceţi evaluarea pe o scară de la 1 la 10 sau marcaţi cu dacă consideraţi că un anumit criteriu nu este aplicabil atunci Când se anulează propunerea. 3. Efecte auxiliare ale temei de cercetare. Acest criteriu serveşte pentru a demonstra în ce măsură vor contribui rezultatele cercetării la atingerea unor obiective suplimentare sau extreme, mai presus şi în afara progresului ştiinţei, oferind astfel o bază pentru introducerea tehnologiilor avansate sau asistenţă în rezolvarea problemelor sociale. Punctul 3 este asociat cu deciziile care se iau la nivelul politicilor privind activitatea ştiinţifică, care servesc la scoaterea în evidenţă a progreselor făcute în anumite domenii sau a dezvoltării cooperării ştiinţifice şi tehnice internaţionale. Punctajul evaluării: 0-10. 4. Efectul activităţii de cercetare asupra infrastructurii ştiinţei şi asupra progresului tehnologic. Acest criteriu serveşte pentru a determina care sunt oportunităţile pe care le va oferi tema de cercetare propusă pentru îmbunătăţirea eficacităţii sau a alocării resurselor ştiinţifice, educaţionale şi umane ale ţării sau a calităţii acestora. Acest criteriu include chestiuni legate de personalul din cadrul sistemului ştiinţific, tehnic şi educaţional, de încurajarea cercetării de înaltă calitate din

146

domeniile importante, dar nedezvoltate încă, şi de consolidarea institutelor de cercetare şi a universităţilor în curs de dezvoltare. Nu în ultimul rând, acest criteriu oferă şansa de a scoate în evidenţă sprijinul acordat propunerilor de proiecte interdisciplinare. Punctajul evaluării: 0-10. 5. Cât de rezonabil consideraţi că este sprijinul financiar solicitat în propunerea de finanţare? În cazul în care propuneţi modificarea bugetului propus, vă rugăm să menţionaţi sugestiile dumneavoastră în modelele de fişe de calcul ataşate. În cazul în care bugetul propus este incomplet sau neîntemeiat, puteţi propune ca Fundaţia Naţională pentru Cercetarea Ştiinţifică să ceară cercetătorului să conceapă un nou buget.

147

Anexa 15 Chestionar pentru Institutele de Cercetare din cadrul Academiei Ungare de Ştiinţe 1. Proiectele de cercetare care justifică existenţa institutului. 2. Activităţi de cercetare similare desfăşurate în altă parte în Ungaria şi relaţiile institutului cu alte centre de cercetare din domenii similare. 3. Rolul institutului şi al cercetătorilor săi în sistemele de finanţare a cercetării din Ungaria şi din restul lumii, începând cu anul 1986. 4. Participarea în 1991 a cercetătorilor institutului la activitatea de predare în sistemul preuniversitar, universitar şi postuniversitar. 5. Planurile institutului pentru o mai strânsă colaborare cu universităţile în domeniul învăţământului, al cercetării şi al utilizării comune a infrastructurii. 6. Sursele anticipate de sprijin financiar extern pentru completarea finanţării de la Academia Ungară de Ştiinţe. 7. Schimbările planificate în structura personalului. 8. Problemele care trebuie rezolvate şi direcţiile şi temele de dezvoltare în următorii 2-3 ani. 9. Serviciile ştiinţifice oferite de către institut, actualele şi viitoarele firme din domeniul privat asociate institutului. 10. Planurile de organizare ale institutului.

148

Anexa 16 Reguli privind pregătirea raportului anual cuprinzând informaţiile care trebuie evaluate în cadrul Institutului de Automatizări şi Calculatoare al Academiei Ungare de Ştiinţe

RAPORT DE CERCETARE 199 Laboratorul/Colectivul XX PROIECTE DE CERCETARE Descrierea rezultatelor şi a activităţilor pentru temele de cercetare curente (199_), urmată de o listă a membrilor echipei. În cazul unui laborator sau al unui colectiv de cercetare, această descriere nu trebuie să depăşească limita de 150 de cuvinte per cercetător. MATERIALE PUBLICATE Materialele prezentate, acceptate sau în curs de tipărire în 199_. Trebuie arătată situaţia exactă a fiecărui articol. Vă rugăm indicaţi articolele solicitate. CITĂRI Lista tuturor citărilor cărţilor, ale articolelor, ale comunicărilor ştiinţifice complete prezentate la conferinţe şi ale rezumatelor acestora care au apărut în anul 199_. DIPLOME UNIVERSITARE ŞI TITLURI ACORDATE Lista diplomelor şi a titlurilor obţinute în 199_, cuprinzând titlurile academice (dr. şt., dr. ing.) şi gradele universitare, însoţite de următoarele date: numele cercetătorului, numele tezei (dacă este cazul), titlul academic, instituţia care 1-a acordat. SUBVENŢII PENTRU CERCETARE Lista subvenţiilor pentru cercetare externe care sprijină activitatea laboratorului sau a colectivului de cercetare, însoţite de următoarele date: titlul proiectului, coordonatorul proiectului, numărul cercetătorilor implicaţi, agenţia sau fundaţia care asigură subvenţia, numărul de subvenţii, durata (de la-până la).

ACTIVITATE DIDACTICĂ a. Cursuri universitare ţinute. Titularul cursului, numele cursului, universitatea, departamentul, statutul (regulat, special), ore/săptămână. b. Cursuri postuniversitare ţinute.

149

Titularul cursului, numele cursului, universitatea, departamentul, statutul (regulat, special), ore/săptămână. c. Studenţi doctoranzi. Numele, coordonatorul, tema, durata (de la-până la). d. Teze de masterat (doctorat) şi de licenţă. Numele studentului, tema, numele coordonatorului, universitate departamentul. e. Teze de doctorat. Numele studentului, tema, numele coordonatorului, statut (susţinere locală). ALTE ACTIVITĂŢI ŞTIINŢIFICE a. Apartenenţă la consilii de conducere sau la alte consilii internaţionale (inclusiv consilii editoriale ale revistelor şi consilii ale programelor de conferinţe). b. Apartenenţă la consilii de conducere sau la alte consilii ungare (inclusiv consilii editoriale ale revistelor şi consilii ale programelor de conferinţe). c. Activitate de arbitrare sau de consiliere externă. COOPERARE INTERNAŢIONALĂ Lista colaborărilor internaţionale active în 1992. Instituţia, departamentul, tema, tipul activităţii (de exemplu, vizită profesională), incluzând: a. Proiecte de cercetare comune. b. Cursuri şi vizite profesionale ale personalului. c. Vizitatori străini.

150

Anexa 17 Indicatorii selectaţi din literatura de specialitate - bibliometrici - menţionaţi în tabele. Exemple de măsuri ale performanţei pentru colective şi instituţii de cercetare Cum se măsoară Date şi indicatori Activitate Subvenţii, contracte Colaborări (date despre calitatea de coautor) Apreciere Titluri acordate, premii Activităţi de expertizare Funcţii de monitorizare Productivitate Materiale publicate (de obicei în funcţie de o anumită calificare) Impact ştiinţific Numărul total de citări Numărul mediu de citări per articol Numărul de citări ale articolelor foarte citate Instruire Numărul de persoane care au obţinut doctoralul Probleme structurale Mobilitate: fluxul cercetătorilor către şi de la instituţii, în funcţie de destinaţie şi motivul venirii/plecării Structura pe categorii de vârstă Impact economic Brevete

151

Anexa 18 Exemple de măsuri ale performanţelor la nivel naţional Ce se măsoară Activitate Productivitate Impact ştiinţific Instruire Mobilitate Reînnoirea personalului Impact economic

Date şi indicatori Cheltuieli pentru C&D (totaluri şi în funcţie de instituţia finanţatoare şi cea executantă; în funcţie de obiectiv) Colaborare interinstituţională, pe plan naţional şi internaţional Materiale publicate (de obicei în funcţie de domeniu) Date referitoare la citări (de obicei în funcţie de domeniu), de ex. numărul relativ de citări, participarea la fronturi de cercetare, numărul de articole foarte citate Numărul de persoane care au obţinut doctoratul Fluxuri interinstituţionale de personal; plecări ale personalului din ţară/veniri de personal în ţară Structura pe categorii de vârstă Brevete, balanţa tehnologică de plăţi, raportul export-import pentru industriile care utilizează intens C&D

152