559

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul I, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.987-1123.

Capitolul IX TRANSILVANIA ÎN TIMPUL REGIMULUI NEOABSOLUTIST Dr. Dumitru Suciu Dr. Ioan Bolovan I. DINAMICA DEMOGRAFICĂ A TRANSILVANIEI ÎN TIMPUL REGIMULUI NEOABSOLUTIST ŞI LIBERAL II. CONSIDERAŢII PRIVIND STATUTUL TRANSILVANIEI ŞI SITUAŢIA POLITICĂ SPECIFICĂ A ROMÂNILOR DIN MONARHIE A MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA 1. Statutul general al Transilvaniei şi românii până la epoca modernă 2. Românii din Transilvania sub focul maghiarizării şi al germanizării între 1848-1851 3. Bisericile române în apărarea intereselor neamului în anii 1849-1854 4. Persecuţii suferite de români la începutul neoabsolutismului austriac 5. Conflictele între conceptele cuceritorilor privind patria maghiară sau austriacă de sorginte feudală generate de „dreptul” sabiei şi... programele popoarelor cucerite axate pe federalism Şi democraţia naţională reală şi europeană 6. Proiecte de transformare a Transilvaniei medievale maghiare structurată pe baza sistemului 3+4 într-o patrie română autonomă şi democratică 7. Ungurii şi austriecii în marş rapid spre compromis şi dualism

I. DINAMICA DEMOGRAFICĂ A TRANSILVANIEI ÎN TIMPUL REGIMULUI NEOABSOLUTIST ŞI LIBERAL Schimbǎrile complexe rezultate în urma desfiinţǎrii relaţiilor feudale prin revoluţia de la 1848-1849 au influenţat evoluţia demograficǎ a Transilvaniei în urmǎtoarele douǎ decenii. Dinamica şi structura populaţiei provinciei au reflectat fidel atât procesul înnoitor ce s-a manifestat pe toate planurile, cât şi evoluţiile economico-sociale şi politice recente. Dupǎ evenimentele de la 1848-1849, autoritǎţile austriece au cǎutat sǎ evalueze pierderile materiale şi umane din cursul revoluţiei. Eforturile serviciilor statistice vieneze s-au concretizat la scurtǎ vreme prin realizarea în anii 1850-1851 a unui recensǎmânt al populaţiei şi al animalelor. Operaţiile de conscriere a populaţiei au început în a doua parte a anului 1850, definitivarea recensǎmântului prelungindu-se pânǎ în primǎvara anului 1851. Culese cu un personal nu întotdeauna foarte calificat, ţinând seama şi de împrejurǎrile complexe în care s-a desfǎşurat - la scurt timp dupǎ revoluţie, populaţia manifestând rezerve faţǎ de oficialitǎţile administrative şi militare1 - datele finale comportǎ o oarecare relativitate. Încǎ în epocǎ, specialiştii au arǎtat cǎ pânǎ la 4-5% din populaţia existentǎ în întreaga monarhie habsburgicǎ a rǎmas neînregistratǎ din diverse motive. Oricum, datele publicate reprezintǎ o sursǎ statisticǎ importantǎ pentru cunoaşterea, aproape exactǎ, a potenţialului uman al monarhiei din acel moment. DINAMICA POPULAŢIEI TRANSILVANIEI ÎNTRE 1850-1870* tabelul 1 An

Numǎrul de locuitori

Dens pe km2

Mǎrimea populaţiei faţǎ de:

1850 1850

3.454.293

33,7

100

1857

3.666.546

35,8

1870

4.224.614

41,3

Perioada

recensǎm. anterior

Creşterea sau scǎderea realǎ

Numǎr

%

Rata medie anualǎ de creştere sau descreştere

-

-

-

-

-

106,1

106,1

1850-1857

212.25 3

6,1

0,7%

122,3

115,2

1858-1870

558.06 8

15,2

1,1%

* Calculele s-au fǎcut dupǎ: Az 1850, évi erdélyi népszámlálás, Kiadja a Központi Statisztikai Hivatal Levéltára, Budapest, 1983; Fényes Elék, Az Ausztriai Birodalom Statistikája és földrajzi leirása, Pest, 1857; Bevölkerung und Viehstand von Siebenbürgen. Nach der Zählung vom 31 October 1857, Wien, 1859; Bevölkerung und Viehstand von Ungarn (Grosswardeiner Verwaltungsgebiet). Nach der Zählung vom 31 October 1857, Wien, 1859; Magyar Statisztikai Évkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872; T. Morariu, Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.

Pentru Transilvania (inclusiv Banatul, Crişana şi Maramureşul) populaţia evaluatǎ în anii 1850-1851 a fost de aproape 3,5 milioane de locuitori - vezi Tabelul nr. 1 - (pentru localitǎţile din Crişana şi Maramureş pentru care nu am avut informaţii am aplicat coeficienţii de creştere ai populaţiei din Banat şi fostul Mare Principat Transilvania). Fireşte, distribuţia ei spaţialǎ nu a fost uniformǎ, remarcându-se zone bine populate precum Timişul, Aradul, Sǎtmarul, Alba etc. şi în contrast, altele cu o populaţie redusǎ (Ciuc, Nǎsǎud, Maramureş). De altfel, densitatea medie a populaţiei Transilvaniei a fost la 1850-1851 de 33,7 locuitori/km2. Al doilea recensǎmânt efectuat de cǎtre autoritǎţile austriece în perioada neoabsolutismului a fost iniţiat la 31 octombrie 1857, colectarea şi definitivarea datelor prelungindu-se pânǎ la începutul anului 1858. De aceastǎ datǎ, înregistrarea populaţiei şi a animalelor s-a fǎcut mult mai riguros decât la 1850, iar rezultatele finale au evidenţiat situaţia realǎ a Transilvaniei. Astfel, populaţia totalǎ la 1857 a fost de 3.666.546 locuitori, iar densitatea medie de 35,8 locuitori/km2. Aflatǎ în urma multor zone din monarhie, densitatea Transilvaniei era asemǎnǎtoare cu cea a provinciilor româneşti extracarpatice (de exemplu, densitatea populaţiei Moldovei la 1859 era de 31 locuitori/km2)2. Între recensǎmânturile din anii 1850/51 şi 1857, populaţia întregii Transilvanii a sporit cu 212.253 locuitori, corespunzǎtor unei creşteri cu 6,1% (rata medie anualǎ de creştere a fost 0,7%) - vezi tabelul nr. 1. Dupǎ dezechilibrul demografic provocat prin distrugerile şi pierderile de vieţi omeneşti din cursul revoluţiei, populaţia a cunoscut un proces de refacere. La fel ca şi în alte împrejurǎri similare (catastrofe naturale, epidemii, rǎzboaie etc.), mecanismul intern de autoreglare demograficǎ a funcţionat previzibil, determinând recuperarea pierderilor umane din anii precedenţi. Din registrele parohiale de stare civilǎ se poate sesiza cum numǎrul naşterilor din Transilvania în anii 1850-1852 a fost superior comparativ cu anii prerevoluţionari ori cu cei care au urmat. Datele existente pentru câteva microzone (comunitǎţi reformate din zona Huedin, sate mixte româno-sǎseşti-maghiare din zona Lechinţa etc.)3 pun în luminǎ „explozia” de naşteri din primii ani dupǎ revoluţie. Liniştea internǎ din provincie şi obţinerea unor recolte mai bune au favorizat încheierea unui numǎr sporit de cǎsǎtorii, al cǎror efect principal s-a tradus printr-o natalitate mai ridicatǎ. Contemporanii înşişi au sesizat influenţa producţiei de cereale şi a preţului de vânzare a acestora asupra dinamicii populaţiei. Astfel, în anii 1851, 1852 sau 1865, când preţurile la cereale au fost mai scǎzute, s-au înregistrat cele mai multe cǎsǎtorii şi implicit cele mai numeroase naşteri. La polul opus, în anii de crizǎ, aşa cum au fost şi cei din timpul rǎzboiului Crimeii (1853-1856), datoritǎ lipsei şi scumpirii cerealelor, mişcǎrile de trupe pe teritoriul Transilvaniei, rechiziţiile, recrutǎrile etc., numǎrul cǎsǎtoriilor şi al naşterilor s-a redus considerabil4 - vezi Graficul nr. 1 referitor la mişcarea naturalǎ din Jichişu de Jos, Ardeova, Gledin şi Susenii Bârgǎului. De asemenea, epidemia de holerǎ care s-a manifestat în anul 1855 a diminuat ritmul creşterii populaţiei în acei ani. În fostul Mare Principat Transilvania numǎrul victimelor a fost modest (1.049 de cazuri mortale datorate epidemiei), în schimb în comitatele vestice (Arad, Bihor, Satu Mare) numǎrul victimelor a fost de circa 5-6.0005.

120

locuitori

100 80 60 40 20

70

69

68

67

66

65

64

63

62

61

60

59

58

57

56

55

54

53

52

18 51

0 -20

Nasteri

Decese

Spor natural

Grafic nr. 1 Mişcarea naturalǎ a populaţiei din 4 localitǎţi (1851-1870) Pentru a reconstitui ritmul şi rata de creştere ale populaţiei Transilvaniei în epoca liberalǎ am considerat util a ne raporta la recensǎmântul din 31 decembrie 1869, realizat de cǎtre autoritǎţile maghiare la scurt timp dupǎ încheierea dualismului. Populaţia întregii Transilvanii a sporit din 1858 pânǎ în 1870 cu 558.068 locuitori, corespunzǎtor unei creşteri cu 15,2% (rata medie anualǎ a fost de 1,1%) - vezi Tabelul nr.1. Aceastǎ secvenţǎ temporalǎ a cunoscut cea mai mare creştere demograficǎ, atât numeric cât şi procentual, iar rata medie anualǎ a atins valoarea maximǎ. Densitatea mai mare a populaţiei de 41,3 locuitori/km2 reflectǎ corespunzǎtor progresul demografic de la sfârşitul perioadei neoabsolutiste şi din deceniul şapte (vezi Graficul nr. 2). Milioane 5,4 5,2 5 4,8 4,6 4,4 4,2 4 3,8 3,6 3,4 1850

1857

1870

1880

1890

1900

1910

Grafic nr. 2 Dinamica populaţiei Transilvaniei între 1850-1910

O evoluţie asemǎnǎtoare putem remarca în cazul Ungariei şi Croaţiei unde sporul demografic a fost superior perioadei anterioare. Aceste provincii au înregistrat creşteri de 9,4% şi respectiv 10,1% între anii 1857-1869, evidenţiindu-se o relativǎ identitate a condiţiilor economico-sociale şi politico-militare6. Desigur, creşterea nu s-a fǎcut uniform pe întreg teritoriul Transilvaniei, existând diferenţe locale generate de tradiţiile istorice, condiţiile economice, sociale etc. Cele 24 de localitǎţi care au format cercul Lechinţa din zona Bistriţei au prezentat o creştere mai modestǎ (de 7,6%), în timp ce populaţia comitatului Cluj a avut între 1858-1870 o creştere de 16,5%7. Aşa cum rezultǎ din Graficul nr. 1 referitor la mişcarea naturalǎ din localitǎţile Jichişu de Jos, Ardeova, Gledin şi Susenii Bârgǎului, natalitatea s-a situat pe un traiect ascendent, menţinându-se anual între 1858-1869 deasupra curbei mortalitǎţii. Sporul natural rezultat a permis obţinerea unei creşteri demografice superioare celei din intervalul precedent. Cauzele multiple favorabile unei asemenea dinamici ascendente a popu-laţiei Transilvaniei necesitǎ o expunere succintǎ. În primul rând ne referim la generalizarea consecinţelor pozitive ale desfiinţǎrii relaţiilor feudale şi la începuturile industrializǎrii moderne care au determinat alte condiţii de viaţǎ. Abolirea iobǎgiei şi deschiderea gospodǎriei ţǎrǎneşti spre piaţǎ a dus la un incontestabil progres economic al satului transilvǎnean8. Îmbunǎtǎţirea condiţiilor de locuit prin construirea de case din piatrǎ cu mai multe încǎperi, creşterea numǎrului caselor acoperite cu şindrilǎ sau ţiglǎ, ameliorarea asistenţei medicale etc. au constituit suportul necesar unei creşteri demografice susţinute. Izvoarele de epocǎ au sesizat înmulţirea numǎrului cǎsǎtoriilor în întreaga Transilvanie, al cǎror efect principal s-a materializat într-o natalitate sporitǎ. Cercetǎrile sistematice efectuate asupra transformǎrilor economice şi sociale intervenite în primele douǎ decenii dupǎ revoluţia paşoptistǎ au evidenţiat un proces lent de expansiune a spaţiului agricol prin includerea în circuitul economic a unor suprafeţe necultivate în trecut. Se apreciazǎ cǎ perioada de maximǎ extindere a „pǎmântului de hrana” a fost 1855-18659. Astfel, în a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, ca urmare a creşterii demografice din primele douǎ decenii de dupǎ revoluţie, s-au constatat modificǎri semnificative în societatea transilvǎneanǎ. La fel ca în Moldova10, unde presiunea demograficǎ vizibilǎ mai ales în mediul rural a reprezentat un factor decisiv de modificare a tehnicii de producţie şi a regimului economico-social şi în Transilvania asistǎm la începutul dezagregǎrii organizǎrii tradiţionale a spaţiului agricol prin creşterea ponderii pǎmântului arǎtor pe calea trecerii de la agricultura alternativǎ (în douǎ sau trei sole) la agricultura continuǎ11. Cu toate cǎ perioada 1858-1870 a stat în general sub semnul unor premise favorabile sporului de populaţie au existat şi momente care au alterat regimul demografic. Marea secetǎ din anii 1864-1865 a afectat grav zonele de câmpie şi pǎrţile nordice ale Transilvaniei, pe acest fond manifestându-se în anul 1866 o boalǎ generalizatǎ între vite şi o epidemie de holerǎ12. Mortalitatea nu a înregistrat un salt foarte mare în 1866, însǎ din registrele parohiale cercetate rezultǎ cǎ ea a început sǎ creascǎ în anii imediat urmǎtori şi ca urmare a sechelelor fenomenelor negative amintite mai sus.

Evoluţia populaţiei din Gledin, Susenii Bârgǎului şi Mijlocenii Bârgǎului între 1850-1870 tabelul 2 AN

1850

1857

1870

Gledin

832

906

1037

Susenii Bârgǎului

542

610

738

Mijlocenii Bârgǎului

846

947

1072

2220

2463

2847

TOTAL

Datele provin din: Az 1850, évi Erdély népszámlálás, kiadja a Központi Statisztikai Hivatal Levéltára, Budapest, 1983; Tabele statistice despre starea populaţiei al marelui principat Transilvania, 1857 (f.1.); Magyar Statisztikai Közlemények. Uj sorozat, 42 kötet, Budapest, 1912. În continuare vom prezenta caracteristicile dinamicii populaţiei din trei sate din nordul Transilvaniei între 1850-1870. Aşa cum se poate remarca din Tabelul nr. 2 şi Graficul nr.3, eşantionul format din satele Gledin, Susenii Bârgǎului şi Mijlocenii Bârgǎului a avut o evoluţie demograficǎ ascendentǎ similarǎ cu a întregii provincii. Dupǎ o creştere mai modestǎ între anii 1851-1857, de numai 243 locuitori (corespunzǎtor unui spor de 10,9%), populaţia din cele trei sate a cunoscut o creştere mai substanţialǎ între 1858-1869 (cu 15,5%). Astfel indicii de creştere pentru eşantionul de lucru au fost superiori celor pentru întreaga provincie în intervalul 1851-1857, dar au fost identici pentru perioada 1858-1869. 3200 3100 3000 2900 2800 2700 2600 2500 2400 2300 2200 1850

1857

1870

1880

1890

1900

1910

Grafic nr. 3 Dinamica populaţiei din Gledin, Susenii Bîrgǎului şi Mijlocenii Bîrgǎului între 1850-1910

Analiza tabelelor nr. 3 şi nr. 4 despre mişcarea naturalǎ a populaţiei şi a evoluţiei ratei natalitǎţii, mortalitǎţii şi a sporului natural din cele trei localitǎţi confirmǎ tendinţa de creştere progresivǎ din perioada care face obiectul demersului nostru. În general natalitatea s-a menţinut peste nivelul mortalitǎţii determinând valori pozitive pentru sporul natural, care în perioada 1858-1870 s-a triplat comparativ cu perioada anterioarǎ. Evoluţii similare pot fi detectate şi în cazul altor sate din aceastǎ parte a Transilvaniei, bunǎoarǎ în zona Lechinţa ori în comitatul Solnocul Interior, unde sporul natural s-a dublat înspre sfârşitul deceniului şapte al secolului trecut13. În ciuda unei natalitǎţi viguroase, mortalitatea, în special cea infantilǎ, a diminuat periodic sporul natural, provocând dereglǎri în autofuncţionarea normalǎ a mecanismului demografic. Acest aspect este lesne sesizabil în cazul localitǎţii Susenii Bârgǎului (vezi Tabelul nr. 3), care prezintǎ o mortalitate ridicatǎ atât între 1850-1857, cât şi între 1858-1870, foarte apropiatǎ de cea din Mijlocenii Bârgǎului, sat însǎ mult mai bine populat. De altfel, vârsta medie de viaţǎ în satele din zonǎ în perioada de care ne ocupǎm, era destul de scǎzutǎ, în jur de 27 de ani pentru bǎrbaţi şi de 26 de ani pentru femei14, tocmai datoritǎ mortalitǎţii infantile ridicate. Mişcarea naturalǎ a populaţiei din Gledin, Susenii Bârgǎului şi Mijlocenii Bârgǎului între anii 1850 şi 1870 tabelul 3 Localitatea

1850-1857

1858-1879

N

M

SN

N

M

SN

Gledin

204

152

52

424

288

136

Susenii Bârgǎului

153

145

8

345

246

99

Mijlocenii Bârgǎului

250

170

80

478

268

210

607

467

140

1247

802

445

TOTAL

N = nǎscuţi M = morţi SN = spor natural Datele provin din Arhivele Statului, Bistriţa, Colecţia registrelor de Stare civilǎ, nr. 489-494, 686, 1215-1218. Condiţiile economice şi geografice specifice, tradiţiile locale şi conjuncturile climaterice imediate au generat anumite variaţii ale ratei natalitǎţii, mortalitǎţii şi sporului natural în cele trei sate care constituie eşantionul de lucru (vezi Tabelul nr. 4).

Evoluţia ratei natalitǎţii, mortalitǎţii şi a sporului natural din Gledin, Susenii Bârgǎului şi Mijlocenii Bârgǎului (1850-1870) tabelul 4 Gledin

Mijlocenii Bârgǎului

Susenii Bârgǎului

Perioada RN

RM

RSN

RN

RM

RSN

RN

RM

RSN

1851-1857

29,4

22

7,4

34,2

31,2

3

36

23,1

12,9

1858-1870

34

22,4

11,6

43

27,6

15,4

36,9

20,5

16,4

RN = rata natalitǎţii la 1000 de locuitori (‰) RM = rata mortalitǎţii la 1000 de locuitori (‰) RSN = rata sporului natural la 1000 de locuitori (‰)

Se remarcǎ în primul rând tendinţa de creştere a ratei natalitǎţii în întreaga perioadǎ investigatǎ, valorile cele mai mari înregistrându-se în cazul localitǎţii Susenii Bârgǎului (43‰ între 1858-1870). În general, valorile ratei natalitǎţii în satele transilvǎnene au fost superioare celor existente în ţǎrile dezvoltate din vestul continentului (în Anglia şi Franţa în jurul a 2530‰), însǎ ele s-au plasat sub nivelul altor provincii ale monarhiei habsburgice (în Ungaria de exemplu, rata natalitǎţii s-a menţinut în aceastǎ perioadǎ între 41-43‰)15. Deşi rata mortalitǎţii s-a aflat în continuǎ scǎdere în primele douǎ decenii dupǎ revoluţia paşoptistǎ, ea s-a menţinut în jurul unor valori superioare celor din vestul sau nordul continentului, unde în a doua jumǎtate a sec. al XIX-lea coborâse sub 20‰. Condiţiile igienico-sanitare, modul de viaţǎ diferit etc., explicǎ în mare mǎsurǎ de ce rata mortalitǎţii a putut varia în acei ani între 20-32‰ în satele din nordul Transilvaniei. Mobilitatea socialǎ, o componentǎ esenţialǎ a regimului demografic în epoca modernǎ, a fost influenţatǎ în Transilvania dupǎ 1850 de desfiinţarea relaţiilor feudale, de includerea mai adecvatǎ a provinciei în circuitul economic al producţiei şi schimbului de mǎrfuri. Din punctul de vedere al interesului cercetǎrii noastre, aceasta a implicat observarea unor diferenţe deloc neglijabile în ceea ce priveşte sporul real şi sporul natural al satelor transilvǎnene. Astfel, între 1850-1870, sporul real al celor trei sate (Gledin, Susenii Bârgǎului şi Mijlocenii Bârgǎului) a fost de 627 noi locuitori, în timp ce sporul natural (obţinut ca o diferenţǎ între numǎrul de naşteri şi decese) fusese doar de 585 de persoane. În mod normal, diferenţa de 42 de persoane este explicabilǎ printr-un proces de imigrare a unor locuitori din alte sate. Dupǎ desfiinţarea regimului grǎniceresc nǎsǎudean în 1851 şi extinderea exploatǎrilor forestiere pe vǎile Sǎlǎuţa, Ilva, Bârgǎu etc. s-a constatat un proces de imigrare a unor

locuitori din satele de la câmpie înspre pǎrţile montane ale actualului judeţ Bistriţa-Nǎsǎud16. Exploatǎrile forestiere, constituirea de fabrici de cherestea, dezvoltarea reţelei mijloacelor de transport în zonǎ, au determinat înmulţirea locurilor de muncǎ şi au oferit perspective favorabile pentru întemeierea de cupluri familiale. Un alt aspect al mobilitǎţii sociale a populaţiei Transilvaniei în a doua jumǎtate a secolului trecut îl constituie emigrarea din mediul rural înspre cel urban. O mare parte a sporului natural al localitǎţilor rurale era pierdut în urma migraţiei spre aşezǎrile urbane, la începuturile industrializǎrii moderne. Creşterea populaţiei s-a fǎcut nu atât prin sporul natural propriu cât prin absorbirea surplusului de populaţie din satele aflate în vecinǎtate. Însǎ în primele douǎ decenii dupǎ revoluţia paşoptistǎ, ritmul urbanizǎrii nu a fost foarte alert. Implicit, nici populaţia ruralǎ nu a emigrat masiv spre oraşe, aşa cum se va întâmpla mai târziu. Deocamdatǎ, în agricultura provinciei se putea plasa cea mai mare parte a forţei de muncǎ din mediul rural, la care s-au adǎugat şi exploatǎrile forestiere care erau amplasate predominant în zonele rurale. Structura urbanǎ şi ruralǎ a populaţiei Transilvaniei între 1850-1870 tabelul 5 An

Urban

Rural

Numǎr

%

Numǎr

%

1850

306.223

8,8

3.148.070

91,2

1870

386.302

9,1

3.838.312

90,9

Datele provin din Magyar Statisztikai Évkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872, p.24; Az 1850, évi Erdélyi népszámlálás; Fényes E., Az Ausztriai Biradalom...; I.I. Adam, I. Puşcaş, Izvoare de demografie... Cu prilejul recensǎmântului din 1850-1851 s-a înregistrat o populaţie urbanǎ de 306.223 locuitori, ceea ce reprezenta 8,8% din total, iar la 1870 populaţia urbanǎ a Transilvaniei se cifra la 386.302 locuitori, reprezentând 9,1% din total. Aşadar un progres lent în privinţa ritmului de dezvoltare urbanǎ, creşterea fiind modicǎ între 1850-1870 (vezi Graficul nr. 4 şi Tabelul nr. 5).

4,5 4 3,5 3 2,5 2 1,5 1 0,5 0

Milioane

Rural

Urban 1850

1869

Grafic nr. 4 Evoluţia populaţiei rurale şi urbane din Transilvania între 1850-1869 Ponderea populaţiei urbane a Transilvaniei s-a situat sub cea a Ungariei (13,7% în 1869), fiind însǎ apropiatǎ de cea din Serbia (8,1% în 1859). În Moldova, la 1859 aproximativ 21,7% din întreaga populaţie locuia în mediul urban (o asemenea pondere este explicabilǎ deoarece au fost incluse şi târgurile care de cele mai multe ori aveau un aspect net rural)17. Datele care ne-au stat la dispoziţie au permis reconstituirea structurii etnice doar a principatului Transilvaniei pentru anul 1850. La fel ca în secolele anterioare, în a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea românii au reprezentat marea majoritate a populaţiei provinciei (vezi Diagrama nr. 5).

Germani 9,3%

Maghiari 26,0%

Al]ii 5,2%

Rom$ni 59.5%

Diagrama nr. 5 Structura etnicǎ a Marelui principat Transilvania la 1850 Astfel numǎrul românilor era de 1.226.901 (59,5%), al maghiarilor 354.942 şi al secuilor 180.902 (reprezentând împreunǎ 26% din totalul populaţiei), al saşilor 175.658 şi al germanilor 16.558 (9,3%), al ţiganilor 78.802 (3,8%), al evreilor 15.570 (0,8%), al armenilor 7.600 (0,4%) iar restul de 0,2% era format din cehi, slovaci etc.18 Aşa cum se poate observa, autoritǎţile care au organizat recensǎmântul din 1850-1851 au fǎcut distincţie atât între unguri şi secui, cât şi între saşii colonizaţi în Transilvania cu multe secole în urmǎ şi populaţia germanǎ aşezatǎ în ultima vreme. Din pǎcate, la 1857 şi 1869 nu au fost fǎcute publice

informaţiile referitoare la compoziţia etnicǎ a populaţiei, deşi formularele completate la nivelul satelor (cel puţin pentru anul 1857) au surprins acest aspect. Structura confesionalǎ a populaţiei fostului Mare Principat (vezi Tabelul nr. 6) confirmǎ faptul cǎ românii reprezentau populaţia majoritarǎ. Structura confesionalǎ a populaţiei din Marele Principat Transilvania (1850-1857) tabelul 6 Confesiunea

1850

1857

Numǎr

%

Numǎr

%

Ortodocşi

637.800

30,9

679.896

31,3

Greco-catolici

648.239

31,5

674.654

31,1

Reformaţi

295.723

14,4

312.223

14,5

Romano-catolici

219.533

10,6

237.742

10,9

Luterani

198.774

9,6

196.375

9,1

Unitarieni

46.008

2,2

48.113

2,2

Mozaici

15.568

0,8

18.792

0,9

-

-

-

-

Alte confesiuni

Datele provin din: Magyar Országos Levéltár, EOKL, F 551, 2 csömö, f.417; Bevölkerung und viehstand von Siebenbürgen... Cea mai mare pondere la 1850 şi 1857 au avut-o confesiunile greco-catolicǎ şi ortodoxǎ, ambele fiind îmbrǎţişate aproape în exclusivitate de cǎtre populaţia româneascǎ (vezi şi Diagrama nr. 6). Bunǎoarǎ, la 1850, cele douǎ confesiuni deţineau împreunǎ 62,4%, în timp ce proporţia locuitorilor care s-au declarat români a fost de 59,5%. Urmeazǎ ca importanţǎ confesiunile reformatǎ, romano-catolicǎ şi luteranǎ care erau în general confesiuni ale maghiarilor şi germanilor. Aşa cum rezultǎ din Tabelul nr. 6, între 1850-1857 nu au survenit schimbǎri esenţiale în compoziţia confesionalǎ a provinciei. Se remarcǎ o uşoarǎ creştere a numǎrului şi ponderii locuitorilor ortodocşi, paralel cu o diminuare modicǎ a grecocatolicilor şi luteranilor.

700

600

1850

1857

500

400

300

200

100

0 Ortodoc}i

Grecocatolici

R eforma]i

R omanocatolici

L uterani

U nitarieni

M ozaic

Diagrama nr. 6 Structura confesionalǎ a Marelui principat Transilvania între 1850-1857 Primele douǎ decenii dupǎ revoluţia paşoptistǎ au constituit o perioadǎ deosebitǎ în istoria Transilvaniei, nu numai din punct de vedere politic, dar şi social-economic. În acest cadru, din perspectiva evoluţiei populaţiei provinciei, putem considera perioada ca o etapǎ distinctǎ în ceea ce priveşte comportamentul demografic comparativ cu regimul anterior sau cu deceniile ce au urmat pânǎ la primul rǎzboi mondial. Creşterea numǎrului de locuitori s-a fǎcut treptat, pe mǎsura generalizǎrii efectelor pozitive ale desfiinţǎrii relaţiilor feudale şi a îmbunǎtǎţirii condiţiilor de viaţǎ. Deşi ritmul creşterii populaţiei urbane a fost lent s-au prefigurat încǎ din acei ani direcţiile absorbirii surplusului de populaţie ruralǎ: plasarea forţei de muncǎ în oraşe aflate la începutul industrializǎrii şi emigrarea sezonierǎ în afara graniţelor. Mişcarea naturalǎ a populaţiei din satele ce au format eşantionul de lucru confirmǎ sensul dinamic al evoluţiei demografice, reflectând în acelaşi timp, dincolo de o linie ascendentǎ, variaţiile locale. Compoziţia etnicǎ şi confesionalǎ a populaţiei prezintǎ o numeroasǎ majoritate româneascǎ (aproximativ 60% din total), aparţinând celor douǎ religii tradiţionale (ortodoxǎ şi greco-catolicǎ), alǎturi de care au convieţuit minoritǎţi însemnate: maghiari, germani, ţigani, evrei etc.

BIBLIOGRAFIE Capitolul IX. I I. 1. Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und Peter Urbanitsch, Wien, 1980. 2. Morariu, T. Entwicklungder bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens warend der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940. II. 1. Arhivele statului Bistriţa şi Arhivele statului Cluj-Napoca, Colecţiile registrelor de stare civilǎ. 2. Az 1850. évi erdélyi népszámlálás, kiadja a Központi statisztikai Hivatal Levéltára, Budapest, 1983. 3. Bevölkerung und Viehstand von Siebenbürgen. Nach der Zahlung vom 31 October1857, Wien, 1859. 4. Bevölkerung und Viehstand von Ungarn (Grosswardeiner Verwaltungsgebiet). Nach der Zahlung vom 31 October 1857, Wien, 1859. 5. Fényes, Elek, Az Ausztriai Birodalom Statisztikája és Földrajzi leirása, Pest, 1857. 6. Izvoare de demografie istoricǎ, vol. II, sec. XIX-1914. Transilvania, editat de I.I. Adam şi I. Puşcaş, Bucureşti, 1987. 7. Magyar Statisztikai Évkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872. 8. Tabele statistice despre starea populaţiei al marelui principat Transilvania, 1857 (f.l.). 9. Történeti statisztikai forrásai, sz. Kovácsics József, Budapest, 1957. III. 1. I. Bolovan, Evoluţia demograficǎ a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistǎ şi primul rǎzboi mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p. 179-194. 2. Egyed Ákos, Situaţia demograficǎ a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţia medievalǎ şi modernǎ româneascǎ. Studii istorice, îngrijit de N. Edroiu, A. Rǎduţiu, P. Teodor, Cluj-Napoca, 1985. 3. Gyémánt, Ladislau, Contribuţii statistice privind agricultura Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei în perioada 1720-1871, în „AIIACN”, XXVII, 1985-1986, p. 161-184. 4. Katus, L., Die probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs- und Agrarstatistik (Beitrage der erstem wissenschaftlichen Tagung der Ungarische-österrichischen Historiker kommission), hrsg. Gábor ErdOdy, Budapest, 1982.

5. Konek, S., A magyar korona országainak legujább népesedési mozgalmai, Pest, 1868. 6. Moldovan, Liviu, Recensǎmântul populaţiei transilvǎnene din anul 1850-1851, în „Marisia”, 11-12/1981-1982, p. 127-142. 7. Negruţi, Ecaterina, Satul moldovenesc în prima jumǎtate a sec. al XIX. Contribuţii demografice, Iaşi, 1984. 8. Rédei, J., A születések és a halálozások alakulása a XIX. és a XX. században Europában, Budapest, 1960. 9. Retegan, Simion, Realitǎţi demografice ale satului românesc din nordul Transilvaniei la mijlocul sec. al XIX-lea (Solnocul Interior), în vol. Civilizaţie medievalǎ şi modernǎ româneascǎ. Studii istorice. 10. Weszelovski, K., Statisztikai tanulmányok hazánk közegészségi állapota felett, Budapest, 1875.

II. CONSIDERAŢII PRIVIND STATUTUL TRANSILVANIEI ŞI SITUAŢIA POLITICĂ SPECIFICĂ A ROMÂNILOR DIN MONARHIE LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA 1. STATUTUL GENERAL AL TRANSILVANIEI ŞI ROMÂNII PÂNĂ LA EPOCA MODERNĂ Revoluţia burghezo-democraticǎ din 1848-1849 a românilor din Transilvania a fost în fondul şi esenţa ei un rǎzboi naţional dur dar defensiv susţinut de popor şi conducǎtorii lui împotriva centralismului maghiar de stat, pentru apǎrarea şi afirmarea autonomiei pǎmântului strǎmoşesc şi a fiinţei sale politice. Dupǎ pǎrerea noastrǎ în vara şi toamna anului 1848 în Ungaria s-a vǎzut clar cǎ naţionalul depǎşeşte şi înglobeazǎ socialul şi de fapt toate clasele şi pǎturile sociale maghiare au luptat împotriva claselor şi categoriilor sociale române şi slave deşi toţi au fost de acord cu edificarea unei societǎţi moderne de sorginte burghezǎ sau burghezo-democraticǎ. Deci, dacǎ privim problemele pe ansamblul Ungariei istorice aici a fost vorba de un început de luptǎ pentru teritorii şi anume naţiunea românǎ şi cele slave profund conştiente cǎ Transilvania, Croaţia, Voievodina, Slovacia etc., sunt pǎmânturi româneşti şi slave din punct de vedere etnic şi istoric au dorit sǎ le autoguverneze în cadrul unui sistem federal, sǎ le stǎpâneascǎ ca ţǎri autonome cu respectarea proporţionalǎ a drepturilor naţionalitǎţilor conlocuitoare. În schimb, maghiarii au acţionat pentru integrarea lor în Ungaria Coroanei Sf. Ştefan a cǎrei structurǎ veche - urma sǎ fie topitǎ într-un stat naţional maghiar unitar centralizat în jurul Pestei. Românii ardeleni care au trǎit în Marele Principat al Transilvaniei (Ardeal), Ţarǎ a Coroanei Sfântului Ştefan, dar înzestratǎ cu autonomie legislativǎ, administrativǎ şi judecǎtoreascǎ faţǎ de Ungaria, au fost asupriţi ca şi fraţii lor din pǎrţile vestice (Banat, Crişana, Maramureş, apoi şi Partium) nu numai de jugul habsburgic ci l-au suferit concomitent - cu unele excepţii - şi pe acela administrat de dietele, comitatele, tribunalele şi Tabla Regalǎ sau Curtea Supremǎ de Justiţie aflate în mâinile nobilimii maghiare din Ungaria sau din Transilvania. În ambele cazuri a fost esenţialǎ realitatea cǎ elementul român majoritar a continuat sǎ fie asuprit pe plan local îndeosebi de conducerea politicǎ a elementului etnic maghiar minoritar şi acest fapt n-a fost şi n-a putut fi modificat de împrejurarea cǎ vreme de secole Transilvania a fost autonomǎ faţǎ de Ungaria. De fapt liberalii şi radicalii unguri au acţionat înainte de 1848, în 1848-1849 şi dupǎ 1860 pentru instituirea unui centralism statal excesiv şi intolerant pe teritoriul cucerit cu sabia de strǎmoşii lor din evul mediu de la strǎbunii românilor şi slavilor ai cǎror urmaşi din epoca modernǎ urmau sǎ fie incluşi în naţiunea politicǎ maghiarǎ unicǎ şi indivizibilǎ ca şi statul ei. Dar naţiunea românǎ ca şi cele slave constiutuind majoritǎţi etnice au dorit sǎ fie înzestrate cu

drepturi naţionale colective, sǎ fie puse pe picior de egalitate cu cea maghiarǎ şi sǎ nu constituie deci prin indivizii lor simple umpluturi sau lipituri ale acesteia. Şefii naţionali ai românilor şi slavilor au folosit dreptul istoric într-un sens diametral opus de acela al liderilor politici unguri. Ei s-au prevalat de adevǎrul cǎ strǎmoşii lor au fost primii locuitori pe teritoriile cucerite de unguri. La acesta au adǎugat argumentul cǎ şi dupǎ anexiuni au rǎmas majoritari din punct de vedere etnic pe pǎmânturile strǎmoşeşti. Şefii politici maghiari au apelat la statul lor „istoric”, la legislaţia, administraţia, structurile socioeconomice şi instituţionale ungare ce au funcţionat secole de-a rândul pe teritoriile cucerite. Ei au invocat dreptul istoric în favoarea lor în sensul cǎ o societate sau o entitate politicǎ ce s-a acomodat timp îndelungat aceluiaşi mediu socio-juridic şi statal trebuia menţinutǎ cu reformele necesare evoluţiei epocilor istorice dar numai în mǎsura în care şi aceste schimbǎri conveneau claselor conducǎtoare ungare şi erau compatibile cu menţinerea securitǎţii şi integritǎţii statului. Dar structurile societǎţii feudale sau nobiliare maghiare au fost impuse de la început de sabie şi forţǎ şi au acţionat în defavoarea românilor şi slavilor şi în beneficiul claselor conducǎtoare maghiare. Se ştie cǎ Ungaria Coroanei Sfântului Ştefan a fost formatǎ prin cuceriri sistematice de teritorii şi popoare. Dar ea s-a destrǎmat pe o anumitǎ perioadǎ istoricǎ tot prin sabie şi forţǎ fiind împǎrţitǎ între 1526-1541-1686 între imperiile otoman şi habsburgic. Cu toate acestea, structurile societǎţii feudale maghiare au supravieţuit în Ungaria habsburgicǎ sub egida puterii centrale vieneze şi în Principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea Porţii. Deşi unii principi maghiari sau calvini ai Transilvaniei au visat sǎ refacǎ ei înşişi regatul Ungariei Sfântului Ştefan lucrul n-a fost posibil. Ungaria a fost refǎcutǎ de Habsburgi în beneficiul lor şi în cel al aristocraţiei ungare. Evenimentele s-au petrecut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea când tot prin cuceriri sistematice monarhii habsburgi au moştenit toate posesiunile, titlurile şi prerogativele regilor Ungariei pe mǎsura expansiunii lor spre est şi sud-est. De fapt ei au fost proclamaţi regi ai Ungariei încǎ din 1526 deţinând de atunci o parte din regat, în virtutea alianţei dinastice dintre Ferdinand de Habsburg şi ultimul rege ungur cǎzut la Mohács. În concluzie, Ungaria destrǎmatǎ prin sabie a fost refǎcutǎ tot prin sabie de regii ei Habsburgi în cursul unei cruciade târzii prin care aceştia şi-au consumat rolul lor de regi Apostolici. Însǎ aristocraţii şi nobilii unguri de pe întreg teritoriul de dincoace de Leitha (Ungaria etnicǎ, Voievodina sârbǎ, Slovacia, teritoriile rutene cu excepţia celor din Galiţia, Banat, Crişana, Maramureş, Partium, Transilvania istoricǎ etc.) au reuşit sǎ-şi menţinǎ multe instituţii şi privilegii locale. Astfel, indiferent cǎ erau în relaţii bune sau de conflict cu tronul ei au contribuit concomitent cu monarhii Habsburgi la exploatarea popoarelor din Ungaria Coroanei Sfântului Ştefan. Relaţiile dintre ei şi tron s-au reglementat şi dupǎ refacerea regatului conform schemei „tensiune-ciocnire-compromis” tradusǎ de şefii politici români şi slavi prin formula „stǎpânii se ceartǎ, stǎpânii se împacǎ”. Unii dintre lideri au afirmat plastic cǎ dacǎ şefii unguri au avut noroc cu Habsburgii cǎ le-au refǎcut parţial şi într-o formǎ oarecare Ungaria scǎpându-i de turci, românii au avut câteodatǎ norocul cǎ aceiaşi monarhi în momentele de conflict cu aristocraţii şi nobilii unguri le mai puneau şi mâna în gât

domolindu-i adeseori. Dar alţii au intuit clar cǎ dupǎ orice conflict urma inevitabil împǎcarea şi compromisul între tron şi vârfurile societǎţii maghiare, acestea fiind efectuate de obicei pe spinarea popoarelor asuprite. Atât în secolul al XVIII-lea cât şi în cel urmǎtor, puseurile absolutiste au fost combǎtute cu arma în mânǎ de partidele nobiliare antihabsburgice. Dupǎ înfrângerea acestora au intrat în arenǎ cele prohabsburgice care au efectuat compromisurile. Cele din 1711, 1791, 1825 au limitat regimurile absolutiste monarhice iar altele au instituit anumite forme de dualism ca cel incipient habsburgic-nobiliar din 1741-1765 sau habsburgico-maghiaroaustriac (parţial în 1848 şi mai complet şi mai consistent în 1867). Oricum, privind lucrurile în perspectiva evoliţiei lor pe o perioadǎ îndelungatǎ de timp, se poate afirma cu certitudine cǎ prigonirea românilor ortodocşi iniţiatǎ la sfârşitul secolului al XIII-lea (1291), în 1366 şi întǎritǎ în 1437 în voievodatul autonom al Transilvaniei aflat în regatul Ungariei a continuat şi în sistemul celor trei naţiuni politice şi patru religii recepte din Principatul autonom sub suzeranitate otomanǎ (1541-1688). Sistemul toleranţei a fost prelungit cu unele modificǎri şi în perioada suveranitǎţii habsburgice care l-a ratificat într-o anumitǎ formǎ încǎ în 4 decembrie 1691 dupǎ care au urmat alte reglementǎri şi legi habsburgo-nobiliare ce au completat şi întǎrit Diploma leopoldinǎ. De aceea este clar cǎ deşi Transilvania aflatǎ sub suzeranitatea otomanǎ a fost separatǎ şi de Ungaria habsburgicǎ şi de cea turcǎ transformatǎ în paşalâc, românii de aici au fost asupriţi tot de principii şi nobilii unguri. Dupǎ 1688 practica a adeverit justeţea dictonului care afirmǎ cǎ „pânǎ la Dumnezeu te mǎnâncǎ sfinţii” deoarece pe românii ardeleni pânǎ sǎ ajungǎ la împǎrat i-au „mâncat” şi i-au prigonit adeseori nobilii unguri şi instituţiile lor legislative, administrative şi de justiţie. Afirmaţia este adeveritǎ de conflictele majore din 1784 şi 18481849. Deci este clar cǎ deşi Habsburgii au fost mai puternici nu au fost singurii stǎpâni ai românilor. În acest caz aceştia s-ar fi bǎtut numai cu tronul. Însǎ realitatea a dovedit cǎ asupra lor a apǎsat concomitent nu numai jugul puterii centrale ci şi acela adesea mai crunt, mai direct şi mai apǎsǎtor al instituţiilor administrative, legislative şi juridice locale deţinute de nobilimea şi aristocraţia maghiarǎ fie din Ardeal, fie din Banat, Crişana, Maramureş, Partium. Cu alte cuvinte realitatea concret istoricǎ a dovedit în mod concludent cǎ exploatarea românilor de cǎtre clasele conducǎtoare maghiare şi instituţiile ei a fost multisecularǎ, n-a dispǎrut odatǎ cu destrǎmarea Ungariei în secolele XVI şi XVII şi a continuat şi în perioada Ungariei refǎcute de Habsburgi în forme specifice noilor combinaţii şi structuri politice. De aceea nu este bine sǎ se creadǎ cǎ afirmaţia ce a susţinut cǎ românii au suferit aproape o mie de ani sub jugul unguresc, inclusiv cel exercitat sub turbanele sultanilor şi sub hlamida habsburgilor, a fost o simplǎ figurǎ de stil. Ea a exprimat o realitate istoricǎ indubitabilǎ care nu trebuie sub pretexte diverse redusǎ artificial pe perioade scurte de timp. Autonomismul istoric al Voievodului şi Principatului Transilvaniei (Ardeal) faţǎ de Ungaria care a fost iarǎşi o realitate istoricǎ indubitabilǎ nu schimbǎ datele problemei. Aici au funcţionat secole de-a rândul structurile ungare profund ostile românilor (dietele, comitatele şi tribunalele lor, scaunele secuieşti, scaunele sǎseşti şi Universitatea din Sibiu aflate pe

pǎmântul crǎiesc donat saşilor de regii Ungariei, Tabla Regalǎ din Tg.Mureş etc.). Nici dietele şi comitatele Ungariei n-au fost mai îngǎduitoare faţǎ de elementul român din Banat, Crişana, Maramureş şi, mai târziu, din Partium. De altfel dieta Ungariei a elaborat în 1791 o lege potrivit cǎreia monarhii Habsburgi nu puteau fi Mari principi ai Transilvaniei decât în calitatea lor de regi legitimi ai Ungariei ceea ce a presupus cǎ la şase luni dupǎ urcarea pe tron Habsburgii se încoronau cu Coroana Sfântului Ştefan şi depuneau jurǎmântul pe legile şi constituţia Ungariei. Legea a fost promulgatǎ pentru a întǎri principiul legitimismului monarhic al Coroanei maghiare purtatǎ de Habsburgi, care şi-au legat mai demult de altfel destinele ce cele ale aristocraţiei şi nobilimii maghiare. De mai multe ori în istorie şi în faţa pericolelor de orice fel fie interne, fie externe, tronul şi aristocraţia ungarǎ s-au aliniat pentru a-şi conserva statele şi poziţiile vechi. Tot în 1791 dieta Ungariei a încercat şi anexiunea directǎ a Transilvaniei dar aceasta a rǎmas doar în uniune personalǎ cu Ungaria pǎstrându-şi autonomia şi instituţiile proprii. Chiar şi nobilii unguri din dieta Transilvaniei, în aceastǎ fazǎ de început a afirmǎrii naţionalismului maghiar, s-au opus uniunii. Abia în 1834-1835 nobilimea maghiarǎ ardeleanǎ a declanşat alǎturi de cea din Ungaria lupta pentru realizarea uniunii Transilvaniei cu Ungaria. De asemenea atragem în mod deosebit atenţia cǎ exploatarea multisecularǎ a românilor de cǎtre clasele conducǎtoare maghiare nu se poate explica fǎrǎ stǎpânirea pe care aceste clase, societatea maghiarǎ şi instituţiile ei, au efectuat-o asupra teritoriilor româneşti cucerite. Stǎpânirea aproape milenarǎ ungureascǎ asupra provinciilor de dincoace de Carpaţi adesea mai neîndurǎtoare decât a stǎpânilor mai îndepǎrtaţi nu poate fi invocatǎ pentru refacerea ei în orice formǎ sau structurǎ „nouǎ”. Aşa cum omul are drepturile sale naturale la asigurarea proprietǎţii, libertǎţii şi fericirii personale şi la rezistenţa faţǎ de opresiunea propriului stat dacǎ le nesocoteşte, tot aşa etniile majoritare formate din suma tuturor indivizilor de aceeaşi limbǎ şi naţionalitate au dreptul inalienabil sǎ reziste şi sǎ dǎrâme dupǎ îndelungate suferinţe şi umilinţe asupririle exercitate de naţiunile şi statele strǎine. În acest sens dreptul etnic, principiul naţionalitǎţii, dreptul dar şi datoria popoarelor şi naţiunilor supuse şi exploatate la rezistenţǎ faţǎ de împilarea naţionalǎ strǎinǎ pânǎ la distrugerea ei, pot fi interpretate ca drepturi naturale fireşti, prin extinderea drepturilor naturale ale omului aşa cum au fost definite de iluminismul francez din secolul al XVIII-lea, asupra naţiunilor, a principiilor luptei lor pentru unitate şi libertate politicǎ statalǎ din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Pe de altǎ parte, istoriografia noastrǎ nu trebuie sǎ foloseascǎ exclusiv argumentul bazat pe dreptul şi autonomismul istoric al Transilvaniei istorice (Ardeal) faţǎ de Ungaria ci sǎ-l combine mereu cu cel etnic prin care principiul naţionalitǎţii s-a reflectat mai complet incluzând şi pe fraţii din Banat, Crişana, Maramureş. Aceştia, deşi nu au fost autonomi faţǎ de Ungaria, au dorit la fel de mult, ca alǎturi şi împreunǎ cu fraţii lor ardeleni, sǎ fie liberi. De altfel în evoluţia programaticǎ românǎ a fost folosit dreptul istoric, etnic, al naţionalitǎţii atât în sens restrâns ardelenesc, în mai 1848, în petiţiile din 1861-1863, la Conferinţa din

Miercurea din 1869 etc., cât şi în sens mai larg în programele maximale din 1849-1851 sau în cele ale lui Mocioni, Hodoş etc. din 1860-1861. Constituţia din 4 martie 1849, care n-a fost aplicatǎ şi a fost bine caracterizatǎ şi comparatǎ cu o mireasǎ ce nu a ajuns la altar, Diploma din 20 octombrie 1860, Patenta din februarie 1861, legile din 1863-1864, care au funcţionat de facto pânǎ în 1865 şi de iure pânǎ în 1867, au ratificat principiul naţionalitǎţii şi limbii române doar pe baza dreptului istoric restrâns al Staatsrechtului. De aceasta au beneficiat românii ardeleni, deci o jumǎtate de naţiune românǎ, fiind lǎsatǎ afarǎ cealaltǎ jumǎtate din Banat, Crişana, Maramureş, Partium. Doar în cei trei-patru ani (1863-1865) şi câteva luni în 1848-1849 autonomia Transilvaniei (Ardealul) a primit un caracter politic incipient românesc; în restul perioadelor, deşi majoritatea etnicǎ a fost tot româneascǎ, ea a fost cu precǎdere o autonomie nobiliarǎ, voievodalǎ sau princiar maghiarǎ. Afirmaţia este valabilǎ nu numai pentru perioadele suzeranitǎţii otomane sau a suveranitǎţii habsburgice ci şi pentru rǎstimpul istoric de pânǎ la Mohács (1526). Chiar dacǎ în primele douǎ secole de stǎpânire regalǎ maghiarǎ structurile feudale române ortodoxe au convieţuit cu cele catolice maghiare, primele au primit lovituri treptate, au fost mereu slǎbite pentru ca Unio Trium Nationum sǎ-şi îndrepte tǎişul asupra românilor şi a ortodoxismului. Practicile au fost continuate fǎrǎ întrerupere şi dupǎ destrǎmarea şi dupǎ refacerea Ungariei când românii şi religia lor strǎmoşeascǎ ajung toleraţi şi excluşi de la exercitarea drepturilor politice. Se ştie cǎ sub presiunea catolicismului regal maghiar, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea unii feudali şi clerici români ortodocşi împreunǎ cu supuşii lor au emigrat sau au descǎlecat în ţǎrile româneşti de peste munţi (Radu Negru şi Bogdan din Maramureş). Înainte de cucerirea maghiarǎ voievodatul era instituţie de sorginte româno-slavǎ. Dupǎ cucerire şi-a schimbat conţinutul prin numirea de cǎtre regii Ungariei la conducerea lui a unor mari feudali catolici, prin întǎrirea continuǎ a comitatelor şi scaunelor catolice, slǎbirea şi anexarea treptatǎ a cnezatelor şi districtelor ortodoxe. De asemenea, în 1867 ultimul bastion autonom românesc de dincoace de Carpaţi a cǎzut pradǎ centralismului maghiar de stat. Oricâte eforturi s-au efectuat ulterior pentru revitalizarea autonomiei Transilvaniei şi a legislaţiei sibiene, lucrul n-a mai fost posibil. Cu timpul liderii români au realizat cǎ era zadarnic sǎ priveşti spre trecut, sǎ încerci reactivarea unor autonomii sau drepturi parţiale de care s-au bucurat scurt timp numai jumǎtate din conaţionali. Ei au intuit cǎ autonomismul istoric îngust ardelenesc trebuie înlǎturat şi în locul lui era necesar sǎ se afirme cu tǎrie unitatea şi indivizibilitatea etnicǎ şi politicǎ a întregii naţiuni române din Ungaria. Aceasta a avut un singur partid încǎ din 1881 şi urma sǎ adopte tactici şi principii noi unitare şi revoluţionare în lupta pentru dǎrâmarea dualismului. În 1905 revoluţia ideologicǎ şi programaticǎ a partidului a împins în mod fericit dreptul etnic şi activismul parlamentar înaintea celui istoric şi a înlocuit pasivismul. Noile transformǎri programatice şi tactice au permis reflectarea completǎ şi plenarǎ a principiului naţionalitǎţii creind din sudura „istoric-etnic-naţionalitate” premizele pentru afirmarea viitoare a principiului autodeterminǎrii naţionale care a distrus Austro-Ungaria în 1918. Cu alte cuvinte dreptul istoric nu a fost neglijat şi argumentul vechimii şi continuitǎţii românilor pe teritoriile strǎmoşeşti a fost folosit în marea luptǎ din anii 1918-1920 dusǎ în

vederea fǎuririi interne şi recunoaşterii internaţionale a României Mari. Dar în aceşti ani a cântǎrit mai greu în balanţǎ realitatea cǎ românii au fost nu numai cei mai vechi dar mai ales cei mai numeroşi locuitori din toate provinciile unite sub egida Bucureştiului în 1918. Cu alte cuvinte dǎinuirea românilor ca majoritǎţi etnice în teritoriile strǎmoşeşti în toate perioadele istorice vitrege şi pânǎ în momentul fericit al fǎuririi statului tuturor românilor a prelevat şi completat vechimea şi continuitatea poporului român în spaţiul şi timpul istoric în care s-a format, a supravieţuit, în condiţii adesea dramatice, a activat, a luptat şi a suferit de-a lungul istoriei. În concluzie, principiul stabilitǎţii frontierelor de stat pe plan intern şi internaţional în 1918-1920, nu s-a bazat pe realitǎţi vechi. El s-a bazat cu precǎdere pe cele etnice şi naţionale existente la acea datǎ. Dreptul la autodeterminare naţionalǎ al românilor şi al altor naţiuni asuprite a fost definit în mod clar şi rǎspicat atât de jos în sus cât şi de sus în jos. El a aparţinut exclusiv majoritǎţilor etnice care au fost singurele îndreptǎţite sǎ stabileascǎ soarta şi apartenenţa de stat a teritoriilor respective. În statele formate pe baza adevǎratei autodeterminǎri naţionale s-au asigurat atât în statele naţionale unitare nou formate cât şi prin tratatele de la Paris, statute democratice pentru minoritǎţile etnice care au constituit naţionalitǎţile conlocuitoare din România Mare, Polonia, Cehoslovacia, Regatul SârboCroato-Sloven. Din pǎcate, anumite istoriografii strǎine continuând chiar şi astǎzi vechea linie demodatǎ a Cominternului, încearcǎ sǎ rǎstoarne principiul autodereminǎrii naţionale cu fundul în sus şi sǎ-l aplice la şi pentru minoritǎţile etnice deşi ar fi fost un lucru monstruos ca acestea, privilegiate de secole şi nu majoritǎţile prigonite şi batjocorite sute de ani sǎ hotǎrascǎ în 1918-1920 soarta şi apartenenţa de stat a teritoriilor respective. Apartenenţa de stat a Transilvaniei a fost hotǎrâtǎ pe drept de cei 2.830.040 români respectându-se de altfel şi interesele cetǎţeneşti ale celor 1.666.196 unguri, 565.116 germani, 182.897 evrei etc. (vezi cifrele la Marina Lupeş-Vasiliu, Aspecte din istoria Transilvaniei, cu o prefaţǎ de prof. I.Moga, Sibiu, 1945, p.238). Ajunşi aici am vrea sǎ remarcǎm succesele certe înregistrate de scrisul istoric contemporan care a relevat într-un numǎr impresionant de pagini realitatea clarǎ şi indubitabilǎ a ieşirii Transilvaniei din spaţiul geo-politic al Ungariei între 1541-1867. Au existat şi tendinţe de a împinge situaţia în tunelul timpului şi mai adânc în timpul voievodatului. Oricum succesul nu este complet dacǎ nu se remarcǎ şi antiteza tezei deci faptul verificat şi verificabil cǎ deşi Transilvania a ieşit din spaţiul geo-politic al Ungariei şi românii ardeleni au scǎpat de asuprirea maghiarilor de acolo - cǎzuţi ei înşişi sub turci şi habsburgi - ea n-a ieşit de sub cel politic unguresc local, deci de sub jugul principiilor, nobililor unguri, secui, a patricienilor saşi organizaţi în sistemul 3+4. Dacǎ scrisul istoric contemporan nu reconstituie corect şi al doilea aspect al fenomenului şi îl va prolifera doar pe primul s-ar putea ivi pe parcurs fetişul periculos cǎ autonomia Transilvaniei - deşi maghiarǎ din punct de vedere politic - a fost simonimǎ cu fericirea şi siguranţa românilor din acest spaţiu etnic apusean al poporului nostru.

Or, este mai mult decât cunoscut şi recunoscut cǎ Principatul autonom al Transilvaniei, deci Transilvania oficialǎ nobiliar maghiarǎ, ai cǎrei stǎpâni de tip feudal au fost principii unguri, fie ei catolici sau calvini, n-a fost un stat protector, ci unul persecutor şi oprimator al civilizaţiei române şi al ortodoxismului ardelenesc din moment ce se cunosc bine prevederile Aprobatelor, Compilatelor sau suferinţele românilor închişi, bǎtuţi, batjocoriţi sau chiar ucişi pentru cǎ n-au vrut sǎ treacǎ la religiile stǎpânilor. Afirmaţia cǎ doar irlandezii au avut o soartǎ mai amarǎ ca românii ardeleni, n-a fost o simplǎ butadǎ ci revelaţia unui trecut dureros dacǎ ne gândim numai la românii din 1656 traşi în ţeapǎ la porţile oraşelor, târgurilor şi satelor, deoarece n-au trecut la calvinism, sau la mitropoliţii Ilie Iorest, Sava Brancovici, exilaţi, arestaţi sau batjocoriţi ca şi unii clerici şi credincioşi ai lor. În concluzie, scrisul istoric contemporan trebuie sǎ reaccentueze distincţia netǎ şi mai mult decât oricând necesarǎ între Transilvania oficialǎ a sistemului 3+4 ce-i reprezenta pe privilegiaţii minoritǎţilor etnice şi Transilvania majoritǎţii etnice româneşti şi ortodoxe, care au fost una opusǎ celeilalte. Structurile feudale de castǎ au exclus etnicul de la orice beneficiu al vieţii publice sau politice. Odatǎ realizat acest lucru se clarificǎ automat şi problema colaborǎrii şi anume care Transilvanie, cum şi în ce scop a colaborat cu cele douǎ state de peste Carpaţi, singurele care au protejat cu adevǎrat civilizaţia, etnia şi credinţa poporului român de pretutindeni. Desigur şi principii unguri aflaţi sub acelaşi impact al suzeranitǎţii otomane au colaborat cu domnii ortodocşi în apǎrarea ordinii feudale sau în lupta antiotomanǎ, dar mulţi dintre ei i-au atacat, i-au destituit sau i-au considerat uneori simpli locţiitori ai lor, ceea ce dovedeşte cǎ au preconizat o colaborare de la stǎpân la supus situatǎ pe poziţia cǎlǎreţului. Chiar şi cei ce au dorit sǎ-l reediteze pe Mihai au urmǎrit sǎ dea unificǎrii un sens opus celui realizat de marele voievod, un sens oprimator strǎin şi ostil de interesele şi credinţele românilor, fapt realizat şi de patriarhii din Constantinopol. Noi apreciem acea orientare din scrisul istoric contemporan care a pus, pune şi va pune şi în viitor accentul pe colaborarea permanentǎ dintre domnii şi mitropoliţii români din Bucureşti şi Iaşi şi Transilvania oprimatǎ deci cea etnicǎ româneascǎ şi ortodoxǎ. Conducǎtorii laici şi ecleziasici ai Moldovei şi Ţǎrii Româneşti au ridicat la cote înalte solidaritatea şi sprijinul material şi moral cu românii din Transilvania pentru a-i ajuta sǎ-şi pǎstreze credinţa, obiceiurile, fiinţa etnicǎ şi limba. Domnii şi mitropoliţii au ridicat multe ctitorii bisericeşti şi mǎnǎstireşti, au trimis clerici, bani, podoabe şi cǎrţi în Transilvania, iar Varlaam, trecând peste graniţele dualitǎţii statale i-a concentrat pe toţi clericii într-un sinod comun pentru a protesta vehement împotriva calvinizǎrii fraţilor de peste Carpaţi. Cei adunaţi au fost conştienţi cǎ pierdrea „întru pravoslavnicie” poate deveni un perecedent periculos al pierderii „întru Românie” deci implicit o scǎdere a numǎrului mare al întreg neamului românesc. De asemenea, marele boier şi domn creştin Brâncoveanu a fǎcut danii, a trimis bani peste Carpaţi şi a întreprins acţiuni şi demersuri diplomatice pe lângǎ marile puteri pentru a-l scoate pe Sava Brancovici din mâinile prigonitorilor lui. Colaborarea românilor transilvǎneni la fǎurirea celor douǎ state româneşti, în focul luptei contra suzeranitǎţii Ungariei, era acum rǎsplǎtitǎ de sprijinul lor eficace la

supravieţuirea elementului român ortodox din Transilvania lovit şi persecutat de şefii ei politici, perincipii şi nobilii unguri ardeleni. Deci Transilvania atât în timpul suzeranitǎţii otomane (1541-1688) cât şi sub suveranitatea habsburgicǎ, a fost ieşitǎ din spaţiunl geo-politic al Ungariei dar a rǎmas în spaţiul politic unguresc local ardelenesc. Într-adevǎr administraţia localǎ de stat, justiţia, legislaţia din Principatul sau Marele Principat al Transilvaniei s-au aflat în mâinile unei caste nobiliare privilegiate de 63.468 suflete reprezentând doar 4,4% din populaţie fapt ce a impregnat Principatului un caracter pronunţat de stat nobiliar maghiar. În 1790/1791 în Dieta Marelui Principat al Transilvaniei ungurii şi secuii aveau 90%, saşii 10% din mandate, pǎmântul ungurilor deţinea 57,2%, al secuilor 21,5%, al saşilor 21,3% din teritoriu, numai românii n-aveau nimic sau aproape nimic fiind puşi forţat în situaţia umilitoare de a fi umpluturi la cei din sistemul 3+4, lipiţi de ei şi de unitǎţile lor administrative şi legislative care nu-i reprezentau şi îi oprimau social şi naţional. Prin egoismul feroce nobiliar au fost anihilate de multe ori mǎsurile favorabile românilor luate de Viena numai în acele momente în care se afla în conflict cu aristocraţia şi nobilimea maghiarǎ - ca de pildǎ cele din 1701 şi concivilitatea iosefinǎ 1780-1789 - pentru ca invariabil tronul sǎ uite de ele când se împǎca cu şefii politici unguri.

2. ROMÂNII DIN TRANSILVANIA SUB FOCUL MAGHIARIZĂRII ŞI AL GERMANIZĂRII ÎNTRE 1848-1851 Încǎ din secolul al XIX-lea odatǎ cu afirmarea principiului revoluţionar al naţionalitǎţii, dreptul istoric impus prin sabie şi cucerire a fost direct ameninţat întrucât el a putut forţa o posesiune temporarǎ multisecularǎ asupra pǎmânturilor etnice nemaghiare şi neaustriece anexate, dar nu mai era capabil sǎ justifice una perpetuǎ în faţa popoarelor din Monarhia habsburgicǎ devenite naţiuni dinamice dornice de libertate şi unitate politico-statalǎ. Acum s-a declanşat lupta pentru teritorii între naţiunile cuceritoare şi cele cucerite. Timpul a dovedit repede şi clar cǎ principiul naţionalitǎţii a ameninţat grav atât tronul habsburgic cât şi clasele conducǎtoare maghiare şi austriece sau cu alte cuvinte el a vizat de fapt distrugerea Ungariei şi Austriei istorice în favoarea unor state naţionale noi şi unitare (Polonia şi Cehoslovacia) sau în favoarea desǎvârşirii unitǎţii de stat a altor popoare asuprite (România Mare şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven). În cadrul acestei lupte centraliştii unguri au aruncat încǎ înainte de 1848 peste bord autonomismul istoric al Transilvaniei deşi acesta a aparţinut din punct de vedere politic nobilimii maghiare. Dar în acea fazǎ nu le mai convenea întrucât impedimenta constituirea unui stat maghiar centralizat şi unitar. Autonomismul istoric legal al Transilvaniei a fost preluat de românii ardeleni tot înainte de 1848, în 1848-1849 şi dupǎ aceea ca un scut împotriva centralismului maghiar sau austriac de stat şi ca un instrument de transformare a Transilvaniei dintr-o patrie a nobililor unguri, secui, a patricienilor saşi şi a aparatului birocratic habsburgic, într-o patrie româneascǎ autonomǎ şi democraticǎ în care n-ar fi fost neglijate nici drepturile cuvenite naţionalitǎţilor conlocuitoare.

În fond cei 40.000 de martiri ai rǎzboiului naţional din 1848-1849 - care constituie expresia jertfei celei mai mari şi mai grele a românismului militant şi progresist din secolul al XIX-lea - au cǎzut pe frontul de onoare şi de salvare naţionalǎ pentru ca Transilvania sǎ nu devinǎ şi sǎ nu rǎmânǎ parte integrantǎ a Ungariei iar românii ardeleni sǎ nu constituie simple lipituri sau umpluturi ale unicei naţiuni politice maghiare, aşa cum nici slavii nu au dorit sǎ-şi vadǎ teritoriile şi pe ei înşişi încorporaţi în statul „naţional” maghiar. De altfel, noi suntem convinşi cǎ Wesselényi, Kossuth, Szemere etc. nu au stat faţǎ în faţǎ confruntându-se în tabere adverse cu Bǎrnuţiu, Şaguna, Iancu, Balint, Stur, Stratimirovici, Ogarev-Ostrojiniki, Hurban etc. fiindcǎ n-au fost de acord cu eliberarea socialǎ şi împroprietǎrirea ţǎranilor sau cu egalitatea individualǎ cetǎţeneascǎ, sistemul parlamentar, accesul nenobililor la viaţa publicǎ, într-un cuvânt cu noul sistem burghez de guvernare. Cauza conflictelor a plecat de la faptul cǎ au urmǎrit ţeluri diametral opuse în problema naţionalǎ. Maghiarii fǎceau totul pentru a-şi prelungi stǎpânirea asupra teritoriilor cucerite de strǎmoşii lor. Românii şi slavii dupǎ ce s-au convins cǎ Ungaria nu admitea formula federalizǎrii politico-teritoriale cǎutau sǎ scape Transilvania, Croaţia, Slovacia, Voivodina Sârbǎ, Rutenia, Slovenia dintre râurile Mura şi Raab de focul ungurismului centralizator şi sǎ le organizeze ca state naţionale autonome într-o Monarhie federalizatǎ pe baza dreptului etnic natural. Federalizarea şi descentralizarea cǎutau sǎ evite monocentrismul monarhic în jurul Vienei sau bicentralismul unguresc şi austriac în jurul Pestei şi Vienei. Acesta s-a manifestat din plin în primǎvara şi vara anului 1848 prin cele douǎ singure guverne existente şi prin legile dietelor şi parlamentelor maghiare sau austriece sancţionate de Monarh devenit pentru o vreme rege constituţional al Ungariei şi Împǎrat tot constituţional al Austriei. Faptul cǎ factorul naţional românesc a prelevat categoric în toamna anului 1848 asupra celui social este dovedit şi de împrejurarea cǎ tocmai acum izbucnesc numeroase insurecţii locale în Banat, pǎrţile Aradului, Crişana, Maramureş care concentrau în jurul lor pânǎ la 6000 sau 14.000 de participanţi. Românii de aici - chiar dacǎ erau individual liberi şi împroprietǎriţi încǎ din martie - au urmǎrit sǎ scape de recrutǎrile din armata Kossuthistǎ, au încercat sǎ reziste administraţiei ungare şi sǎ se unescǎ într-un front comun cu fraţii lor ardeleni. În unele zone ca de pildǎ în partea muntoasǎ a Aradului sau în Maramureş se acţioneazǎ în comun cu moţii lui Iancu sau chiar sub conducerea directǎ a fruntaşilor români ardeleni. Armata maghiarǎ intervine însǎ cu artileria, distruge Hǎlmǎgelul şi pǎrţi din alte sate din zonǎ, omoarǎ o parte din rǎsculaţii arǎdeni, dislocǎ gruparea româneascǎ de la Şiria, ucigând conducǎtorii prinşi şi darâmându-le casele şi dizolvǎ trupa românilor maramureşeni. Astfel Banatul, Crişana, Maramureşul rǎmân supuse prin forţǎ guvernului Ungariei. Acest lucru nu i-a împiedicat pe unii conducǎtori din pǎrţile vestice sǎ cearǎ mai târziu reunirea acestor teritorii într-o Românie autonomǎ şi unitarǎ într-un Imperiu federal sau pe mulţi români sǎ fugǎ în Munţii Apuseni la Avram Iancu. Unii români din pǎrţile vestice au colaborat cu grupul maghiar sperând în van cǎ vor primi drepturi naţionale colective datorate majoritǎţiilor etnice.

Dar românii ardeleni reuşesc sǎ-şi impunǎ şi sǎ-şi instaureze pentru câteva luni administraţia naţionalǎ revoluţionarǎ pe care o doresc coordonatǎ şi nu subordonatǎ celei monarhiste. Reprezentanţii imperiali sunt nevoiţi sǎ recunoascǎ Comitetul Român de Pacificaţiune de la Sibiu (sau Comitetul Naţional Român cum a mai fost numit), legiunile sau prefecturile cu tribunalele lor. Şefii români au constituit nu numai conducǎtori militari ci au fost investiţi şi cu prerogative administrative şi judiciare. De altfel, respectivul Comitet constituise încǎ din primǎvara şi vara anului 1848 un fel de guvern român care acţiona când în secret când pe faţǎ şi pe care în 1849 şefii români încearcǎ sǎ-l facǎ recunoscut de Viena ca pe un for permanent investit cu autoritate şi sancţiune oficialǎ. Dar pânǎ în martie 1849 Kossuth cucereşte prin fier şi foc cea mai mare parte a Transilvaniei unde lichideazǎ prefecturile româneşti. Dupǎ luarea Sibiului membrii Comitetului fug din Ţarǎ pentru a-şi salva vieţile însoţind trupele imperiale sau pe unii patricieni saşi ce se retrǎgeau şi ei în derutǎ. Doar colonelul Augusti rezistǎ cu ajutor românesc în puternica cetate a Albei Iulii. Dar unii prefecţi se retrag în Munţii Apuseni alcǎtuind în jurul lui Avram Iancu un puternic Stat Major care între martie-august 1949 va rezista tuturor asalturilor maghiare în urma unor lupte sângeroase terminate cu victorii româneşti. Dacǎ-i exceptǎm pe Augusti şi ostaşii lui - care fǎrǎ ajutorul lui Axente şi al românilor s-ar fi predat - în primǎvara şi vara lui 1849 doar moţii şi alţi români ardeleni refugiaţi la ei luptǎ contra Ungariei menţinând Munţii Apuseni ca o micǎ dar inexpugnabilǎ Ţarǎ Româneascǎ fenomen ce a constituit un protest rǎsunǎtor împotriva transformǎrii Transilvaniei în parte integrantǎ a Ungariei. Noi am considerat de altfel cǎ şi rǎzboiul şi luptele desfǎşurate între octombrie 1848 martie 1849 între unguri pe de o parte şi români şi austrieci pe de altǎ parte au un caracter dublu, şi anume unul reacţionar, de concurenţǎ între doi stǎpâni şi altul revoluţionar şi legitim bazat pe dreptul etnic natural şi pe spiritul democratic al timpului. Rǎzboiul ungurilor şi al austriecilor în şi pentru Transilvania era reacţionar deoarece ei doreau sǎ-şi conserve stǎpânirea în beneficiul lor, sǎ domine un teritoriu care nu era etnic nici unguresc nici austriac. Doar cel purtat de români era progresist şi just deoarece ei urmǎreau sǎ scape şi de exploatarea unora şi a altora - deocamdatǎ în mod special de unguri care erau mai periculoşi în acele momente - şi sǎ-şi valideze autoritatea asupra unui pǎmânt în care constituiau majoritatea etnicǎ. Dupǎ martie 1849 românii asigurǎ pe mai departe rǎzboiului un caracter democratic şi defensiv iar ungurii unul reacţionar şi integrator. În unele materiale am insistat asupra ideii cǎ alianţa tacticǎ cu stǎpânul austriac din Viena îndepǎrtatǎ - impusǎ de altfel de dispreţul şi presiunea stǎpânului apropiat ungur din Ardeal sau din Pesta - nu a afectat cu nimic ci dimpotrivǎ a impulsionat conţinutul programatic al actelor fundamentale româneşti elaborate între februarie-iulie 1849. Bazaţi pe jertfele numeroase aduse de naţiunea românǎ şefii politici ardeleni care concentraserǎ în jurul lor pe cei din Banat, Crişana, pǎrţile Aradului, Bucovina, Maramureş cer ca toţi românii din Imperiu sǎ alcǎtuiascǎ un corp politic unitar înzestrat cu autonomie legislativǎ, administrativǎ, juridicǎ, învǎţǎmânt naţional de toate gradele. Acest program deschis prin petiţia din 25 februarie şi continuat printr-un flux neîntrerupt de celelalte Memorii ce au urmat-o,

argumentând-o şi completând-o mereu, urmǎrea federalizarea etnicǎ a Imperiului. Ele se coroborau armonios cu programele celorlalte naţiuni supuse şi exploatate emanate de cehii Palacki, Rieger, croatul Ogarev-Ostrojinski, slovacul Stur, etc. Uneori românii semneazǎ programe politice comune cu slovacii şi croaţii. Nu rareori se militeazǎ pentru cunoaşterea şi apropierea reciprocǎ, pentru schimburi de opinii şi experienţe în vederea susţinerii unei lupte care era în fond comunǎ prin scopurile şi revendicǎrile formulate. Dar nici austriecii - deşi aflaţi în rǎzboi civil cu ungurii - nu au admis unirea celor 3.000.000 de români de la rǎsǎritul Imperiului şi organizarea teritoriilor lor într-un corp politic autonom românesc. Ei se temeau cǎ acest lucru va putea constitui în viitor un pas solid pentru realizarea unor tendinţe centrifugale prin unirea lor cu Principatele Române. În fond şi aici nodul gordian trebuie cǎutat tot într-o luptǎ pentru teritorii. Austriecii au urmǎrit sǎ le menţinǎ sub stǎpânirea lor directǎ şi sǎ le exploateze exclusiv în interesul lor dupǎ înfrângerea ungurilor. Românii cǎutau ca dupǎ lichidarea pericolului pestan maghiarizator sǎ le conserve autonome şi sǎ le fereascǎ şi de centralismul vienez germanizator întrucât ei nu doreau sǎ devinǎ nici unguri nici austrieci, ci cǎutau sǎ-şi conserve teritoriile revendicate pe seama lor, sǎ-şi salveze fiinţa naţionalǎ şi limba proprie. De aceea în pofida fluctuaţiilor tactice şi a condiţiilor şi împrejurǎrilor concrete şi de moment ale diferitelor faze de dsfǎşurare a mişcǎrii româneşti, este mai mult decât evident cǎ în 1848-1851 şi în anii urmǎtori programele naţionale au fost, sunt şi vor rǎmâne autonomiste şi descentralizatoare atât în raport cu ungurii cât şi cu austriecii. Se urmǎrea slǎbirea lanţurilor ce legau poporul de Pesta şi de Viena în vederea pregǎtirii terenului pentru realizarea într-un viitor mai îndepǎrtat dar mai favorabil a unitǎţii politice depline. De altfel, noi am subliniat cu tǎrie faptul cǎ deşi între toamna anului 1848 şi vara lui 1849 ungurii şi austriecii erau adversari, ei şi-au pǎstrat mentalitatea de stǎpâni ai românilor. De aceea, reacţiile, suspiciunile şi atitudinile lor faţǎ de români se asemǎnau destul de mult. Ambii au încercat sǎ-i dezbine manevrând (fǎrǎ succes de altfel) pentru ca în mai românii uniţi şi ortodocşi sa-şi ţinǎ douǎ Adunǎri naţionale în locuri diferite iar în decembrie 1848 sǎ se întruneascǎ tot aşa în douǎ Conferinţe naţionale şi tot pe scheme şi baze confesionale. Sunt destul de cunoscute conflictele baronului Puchner cu membrii Comitetului român, interdicţia de intrare a românilor în marile oraşe ale Transilvaniei în iarna lui 18481849, slaba lor aprovizionare cu muniţii şi, mai ales cu tunuri. Aceste elemente luate împreunǎ dovedesc cǎ imperialii se temeau nu mai puţin decât ungurii de perspectiva unei Transilvanii autonome româneşti ce le-ar fi stricat şi zǎdǎrnicit parţial propriile lor scopuri de dominaţie pe care o doreau cât mai prelungitǎ sau dacǎ se putea chiar perpetuǎ. Oricum, însǎ la scurt timp dupǎ 1848-1849 politicienii unguri şi apoi imediat şi cei austrieci realizeazǎ cǎ aspiraţiile şi mentalitǎţile lor de stǎpâni sufereau destul de mult dacǎ se vor mai confrunta între ei. În acest caz, exista pericolul sǎ piardǎ totul de pe urma conflictelor, pe când slavii şi românii nu aveau decât de câştigat din prelungirea şi adâncirea contradicţiilor dintre cele douǎ state istorice. Ei devin conştienţi cǎ din acest punct de vedere rǎzboiul dintre Viena şi Pesta susţinut în anii 1848-1849 a fost o greşealǎ ce trebuia grabnic reparatǎ dacǎ se dorea menţinerea în continuare a Austriei şi Ungariei istorice într-o Europǎ ce va fi strǎbǎtutǎ

începând din 1859 şi dupǎ aceea de suflul eliberǎrii şi al unitǎţii naţionale. Acesta înregistra pe geografia politicǎ europeanǎ o Italie şi o Germanie nouǎ sau o Românie unitǎ şi autonomǎ dincolo de Carpaţi. În pofida promisiunilor evazive ale Împǎratului exprimate între februarie-iulie 1849, miniştri austrieci şi actele imperiale fundamentale nesocotesc dorinţa constituirii unui corp politic unitar românesc iar Constituţia din 4 martie ratificǎ doar autonomia Marelui Principat al Transilvaniei faţǎ de Ungaria , Ardealul primind teoretic şi Partium-ul (Zarand, Chioar, Solnocul de Mijloc, Zalǎu). Crişana şi Maramureşul rǎmân în Ungaria, Banatul este adminstrat împreunǎ cu Voievodina sârbǎ iar Bucovina era ataşatǎ Galiţiei şi apoi devine Ducat aparte. Nici mǎcar naţiunii române din Ardeal nu i se recunoaşte un şef naţional aşa cum croaţii aveau un ban, saşii un comite suprem, iar sârbii un voievod naţional (şi un Patriarh). Toate protestele româneşti împotriva fǎrâmiţǎrii administrative a românilor din Imperiu rǎmân fǎrǎ rezultat chiar dacǎ uneori se afirmǎ şi se scrie clar cǎ Austria se va menţine sau va pieri dupǎ cum se va acomoda sau nu principiului naţionalitǎţilor şi ideilor democratice promovate de remarcabilul şi memorabilul martie 1848. Unii conducǎtori români se gândesc încǎ de pe acum sǎ abandoneze terenul şi lupta pe care o întrevǎd zadarnicǎ. Dar alţii nu disperǎ şi propun înzecirea şi înteţirea eforturilor pentru a obţine aplicarea în practicǎ a concesiilor oricât de moderate ar fi ele. În duelul politic susţinut între fruntaşi şi Bach în iulie 1849 ministrul austriac respinge iarǎşi unirea tuturor românilor din Imperiu. El promite în schimb respectarea unor dorinţe şi a egalei îndreptǎţiri naţionale a românilor cu alte naţiuni în limitele prevǎzute de Constituţie şi în unitǎţile administrative constituite de guvern1. În august 1849 Laurian spera cǎ românii vor obţine o hotǎrâre imperialǎ care-i va scǎpa de asuprirea strǎinilor. El îl va informa pe Cipariu cǎ membrii Delegaţiei au risipit unele intrigi antiromâneşti, au reuşit sǎ contribuie la eliberarea membrilor Comitetului scǎpaţi de unguri dar arestaţi în Principate de ruşi. Ei au obţinut promisiunea lui Wohlgemuth cǎ va face tot ce va fi cu putinţǎ pentru români. Fruntaşii naţionali au cerut numirea lui Eduard Bach cǎpitanul suprem al Bucovinei şi fratele ministrului de Interne în funcţia de comisar civil al Trasilvaniei. Cererea a fost acceptatǎ ceea ce i-a determinat sǎ recomande înaltului demnitar efectuarea unor acţiuni coordonate cu o comisie de experţi români formatǎ din Petru Manu, Paul Dunca, Dimitrie Moldovan şi alţii. Cipariu este invitat sǎ vinǎ la Viena pentru consultǎri deoarece nu toate lucrurile puteau fi aşternute pe hârtie. Era necesar sǎ se stǎruiascǎ unitar pentru victoria cauzei. Cipariu era invitat sǎ nu mai piardǎ timpul în Ţara Româneascǎ unde se refugiase, sǎ reflecteze unde era mai mare nevoie de el şi în funcţie de pǎrerea lui sǎ se îndrepte sau spre Viena, sau spre Sibiu unde drumurile de acces erau libere. Bǎrnuţiu, Maior, Papiu, Popasu, Cristian şi alţii salutau pe Cipariu din Viena2. În august 1849 Ioan Maiorescu îşi mǎrturisea impresiile despre politica austriacǎ promovatǎ pânǎ la Anul Nou (1848) şi dupǎ aceea. În a doua parte a lui 1848 în guvernul imperial nu s-a ajuns la un consens unanim privind o atitudine clarǎ faţǎ de naţiunile credincioase din Imperiu, nu s-au stabilit în mod ferm principiile de organizare a statului

întreg, nu s-au fixat raporturile dintre unitatea lui şi constituirea naţionalitǎţilor şi nu s-au stabilit relaţiile dintre ele şi puterea centralǎ. Se pǎrea totuşi cǎ pânǎ la 1 ianuarie 1849 între guvernul imperial şi naţiuni ar fi existat pǎreri apropiate în legǎturǎ cu interpretarea principiului egalitǎţii naţionale şi va fi posibilǎ gǎsirea unui modus vivendi între cele douǎ pǎrţi. Pânǎ în decembrie 1848 saşii, sârbii, croaţii, smulserǎ multe concesii de la Viena. Însǎ dupǎ parerea lui Maiorescu şi a lui Dobran românii au rǎmas în urmǎ în aceastǎ privinţǎ. Dupǎ Anul Nou, Radetzki era atât de sigur pe el în Italia încât dorea un nou rǎzboi pentru a repurta a doua victorie. Windischgrätz a intrat uşor în capitala Ungariei, maghiarii rebeli au fugit la Debreţin ceea ce a determinat Viena sǎ creadǎ cǎ partida Kossuthistǎ era slabǎ. Iluzia a fost întreţinutǎ şi de conservatorii unguri care erau foarte apropiaţi de general şi doreau menţinerea alianţei cu dinastia. Aceste victorii uşoare au hrǎnit o încredere deşartǎ în puterea militarǎ austriacǎ şi chiar iluzia cǎ era invincibilǎ de una singurǎ; în concluzie, Viena crezuse cǎ nu mai avea nevoie de insurecţiile generale ale naţiunilor aliate şi putea sǎ le restrângǎ drepturile în beneficiul unei centralizǎri mai puternice croitǎ pe baze conservative. În aceste condiţii, s-a început pregǎtirea Constituţiei din 4 martie şi a apǎrut regretul cǎ pânǎ atunci s-au fǎcut concesii prea mari naţiunilor. Tocmai atunci românii şi slovacii din Ungaria şi-au înaintat Memoriile lor naţionale. Rǎspunsul nu putea fi totalmente negativ deoarece se putea replica cu vechile concesii acordate saşilor, croaţilor şi sârbilor. Dar Viena nu le putea da tot ce cereau din moment ce urmǎreau sǎ taie şi din drepturile vechi. În concluzie, Viena a adoptat tactica tǎrǎgǎnǎrii. Dupǎ elaborarea Constituţiei din 4 martie Viena fǎcea trimiteri la ea pe motiv cǎ românii şi slovacii ar avea acolo „totul”. Slovacii au plecat acasǎ, românii nu, chiar dacǎ Şaguna şi Laurian erau disperaţi şi propuseserǎ abandonarea luptei. Maiorescu însǎ a propus continuarea luptei şi a tratativelor cu Împǎratul şi miniştrii sǎi dintre care unul era cel mai ostil şi îi acuza pe români de influenţe comuniste şi de propagandism strǎin iar ziarul guvernamental „Lloyd” îi combǎtea pe faţǎ. Maiorescu şi fruntaşii bǎnǎţeni împreunǎ cu fraţii lor bucovineni şi ardeleni n-au încetat lupta pentru unirea politicǎ a tuturor românilor din Imperiu. Ei au protestat împotriva Sachenlandului şi au dovedit cǎ aveau bǎrbaţi capabili sǎ ocupe dregǎtoriile politice, administrative şi judiciare importante. În acelaşi timp au fost respinse calomniile împotriva Comitetului român din Transilvania. Rǎspunsul din iulie adresat cǎtre Bach a fost redactat de Petru Mocioni iar Maiorescu, Bǎrnuţiu, Laurian, Şaguna au înaintat pe baza textului scris de primul şi cu unele modificǎri un nou memoriu guvernului austriac în primele zile ale lui august 1849. Maiorescu considerǎ cǎ era convins ca cei mai mulţi fruntaşi sǎ pǎrǎseascǎ Viena şi sǎ se întoarcǎ acasǎ în Transilvania unde era mai mare nevoie de el. Dacǎ pânǎ în decembrie 1848 lipsiserǎ din capitalǎ, acum erau prea mulţi acolo; el însuşi se pregǎtea sǎ plece, Bǎrnuţiu susţinând cǎ nu se întoarce decât însoţit de Laurian3. Baronul Ludovic Wohlgemuth a fost numit în 19 iulie 1849 guvernator civil şi militar al Marelui Principat al Transilvaniei. La 11 august semneazǎ din Bistriţa decretul privind dezarmarea generalǎ a tuturor locuitorilor ţǎrii cu specificarea cǎ excepţiile vor fi hotǎrâte

ulterior pe etape. Tot din Bistriţa, dar douǎ zile mai târziu, guvernatorul ameninţǎ cu împuşcarea pe acei ce cǎutau sǎ se rǎzbune personal pentru pagubele suferite în 1848-1849. El îşi exprimǎ încrederea în elemetele credincioase Imperiului invitându-i pe cei amǎgiţi de propagandǎ sau pe aceia care de frica terorii s-au alǎturat ungurilor sǎ se îndrepte şi sǎ asculte de legile statului. Cei ce vor conturba în continuare liniştea ţǎrii vor fi aspru pedepsiţi. Era nevoie de calm şi siguranţǎ pentru repararea pagubelor, refacerea averilor şi a stǎrii morale a poporului zdruncinat de revoluţie. Peste tot trebuie sǎ domnescǎ legea. Pe baza ei se vor repara plǎgile rǎzboiuli civil. Guvernatorul promite respectarea egalei îndreptǎţiri a popoarelor pe baza cǎreia spera cǎ va dispare vrajba şi duşmǎnia dintre ele. Împǎcarea popoarelor Transilvaniei era sarcina lui fundamentalǎ. La 20 august Comanda Generalǎ Militarǎ din Transilvania ce-şi avea sediul la Sibiu se adreseazǎ direct românilor. Instituţia militarǎ imperialǎ a primit informaţii potrivit cǎrora chiar în acele zile prefecţii şi tribunii români au chemat prin provocǎri scrise sau au fǎcut propagandǎ oralǎ la comunitǎţile sǎteşti pentru menţinerea ridicǎrii poporului (Landstrum) şi formarea unui lagǎr militar român. Comunitǎţile au întrebat Comanda Generalǎ dacǎ provocǎrile erau legale sau nu. Rǎspunsul a fost cǎ numai guvernatorul sau, în lipsa lui, ea însǎşi era îndreptǎţitǎ sǎ dispunǎ ridicarea la arme a poporului mai ales în împrejurǎrile de atunci când ţara se afla în stare de rǎzboi. Convocǎrile prefecţilor şi tribunilor români erau deci ilegale şi nepermise în condiţiile reistaurǎrii unei administraţii de stat normale. Erau aspru dojeniţi nu numai prefecţii şi tribunii ci şi cei ce îi ascultau fiind ameninţaţi cǎ vor fi trataţi conform legilor marţiale şi a stǎrii excepţionale. Comunitǎţile şi sǎtenii erau invitaţi sǎ nu rǎspundǎ unor asemenea provocǎri ilegale, sǎ-i prindǎ pe cei ce agitau pentru formarea Lagǎrului şi sǎ-i aducǎ la Sibiu unde vor fi pedepsiţi4. În august 1849 prefecţii Avram Iancu şi Axente Sever intrǎ în conflict cu funcţionarii români din Administraţia Albei de Jos. Se pare cǎ aceştia din urmǎ doreau sǎ fie mai obedienţi faţǎ de noii demnitari imperiali pentru a-şi avea funcţiile menţinute; ei sperau probabil sǎ obţinǎ - pe aceastǎ cale - mai uşor aprobarea şi pentru funcţionarea pe mai departe a administraţiei locale de stat româneşti instituitǎ în 1848-1849. În 27 august Sever îl ceartǎ pe Administrator deoarece a cerut şi de la români mai multe sute de pâini pentru prizonierii unguri din Cetate. Oamenii au venit la el sǎ-i cearǎ pǎrerea şi prefectul a hotǎrât deocamdatǎ sǎ contrasemneze ordinul şi sǎ-i capaciteze la îndeplinirea poruncii; dar Axente aminteşte de suferinţele oamenilor din aceste pǎrţi care au luptat 4 luni purtându-şi mǎmǎliga pânǎ la Huedin, au suferit nespus de mult, au fost jefuiţi şi prǎdaţi de fraţii maghiari. Era nedrept ca autoritǎţile româneşti sǎ ia contribuţii tot de la ei. Dacǎ în Alba Iulia nu existau destule bucate trebuiau cǎutate în curţile ungurilor bogaţi pe care el le-a cruţat în 1848-1849 atât de mult încât s-au minunat şi conaţionalii lor. Dacǎ Administratorul nu era capabil sǎ facǎ acest lucru sǎ împuterniceascǎ pe altul sau chiar pe el deoarece în acest caz o sǎ primeascǎ pâine destulǎ. Menţionǎm cǎ prizonierii din Cetate erau unguri şi lui Axente i se pǎrea normal sǎ fie hrǎniţi îndeosebi de conaţionalii lor şi nu de românii cu care s-au rǎzboit pânǎ atunci. Dar a doua zi comisarul provincial Tinc îi rǎspunde supǎrat cǎ Comanda fortǎreţei nu era capabilǎ sǎ-i hrǎneascǎ pe prizonierii unguri şi de aceea i-a cerut concursul în aceastǎ problemǎ. Actul

sǎu adresat poporului nu avea nevoie de contrasemnǎtura lui Axente şi trebuia respectat şi aplicat. Cei ce nu se supuneau trebuiau pedepsiţi. În acele împrejurǎri critice neîdeplinirea poruncii putea provoca moartea a câtorva mii de unguri pentru care faptǎ funcţionarii şi fruntaşii români ar fi avut o responsabilitate groaznicǎ. Pentru tot ce se dǎdea, autoritǎţile elaborau chitanţe şi oamenii vor fi despǎgubiţi în naturǎ sau altfel5. Exact în aceeaşi zi izbucneşte conflictul şi între Iancu şi „Onorata Administraţiune provizorie a Comitatului Albei Inferioare”. Prefectul era mâhnit de actul necompetent elaborat de acest for în legǎturǎ cu numirea unor inspectori români în Munţii Apuseni fǎrǎ aprobarea generalǎ a poporului şi a Prefecturii. Pentru Iancu ordinul constituia un pas foarte greşit care ar putea provoca un efect periculos; aceastǎ acţiune era de naturǎ sǎ tulbure liniştea din zonǎ, responsabilitatea cǎzând pe umerii Administraturii. Nici generalii ruşi sau austrieci şi nici comisarul imperial intraţi în Transilvania nu au dat ordine referitoare la Munţii Apuseni fǎrǎ sǎ se consulte cu Prefectura sa. Ea, dupǎ ce ungurii au cucerit Ardealul, a rǎmas singurǎ sub arme şi s-a îngrijit de acel ţinut în timp ce Administraţia s-a închis între zidurile Cetǎţii fǎrǎ sǎ-i pese de problemele administraţiei. Moţii nu s-au murdǎrit de alianţa cu rebelii unguri. De aceea nu şi-au pierdut drepturile garantate de Împǎrat printre care era şi acela de a-şi alege funcţionarii civili. În concluzie, în ceea ce-i privea pe moţi şi Munţii Apuseni nu era nevoie de introducerea stǎrii de rǎzboi şi de suspendarea legislaţiei civile aşa cum s-a fǎcut în alte locuri. Dupǎ ce va veni guvernatorul în patrie ei îşi vor convoca o Adunare generalǎ, lucru pentru care s-au fǎcut deja intervenţiile cuvenite. În concluzie, Administratura era invitatǎ sǎ intervinǎ şi ea pentru convocarea unei Adunǎri restauratoare fǎrǎ de care nimeni nu putea sǎ aleagǎ sau sǎ numeascǎ funcţionarii români în Munţii Apuseni. Dregǎtorii civili nu puteau fi numiţi decât în coînţelegere cu poporul deoarece numai aşa se putea asigura pacea publicǎ. Administratura îi rǎspunde cǎ a asigurat inspectorii doar provizoriu pânǎ la sosirea aprobǎrilor mai înalte, numirile şi întǎririle definitive urmând sǎ fie fǎcute de guvernator. Ea nu dorea sǎ excludǎ poporul de la alegerea funcţionarilor şi nici de la exercitarea drepturilor constituţionale. Dar fiindcǎ lucrurile s-au complicat şi s-au precipitat, inspectorii au fost numiţi fǎrǎ sǎ se recurgǎ la consultarea poporului ceea ce nu însemna cǎ la timpul potrivit acesta nu-şi va alege dregǎtorii civili aşa cum s-a cerut şi într-un raport cǎtre Wohlgemuth. Administratura era responsabilǎ numai în faţa guvernatorului. Ea a numit direct funcţionari vrednici care au acţionat pentru binele poporului şi nu puteau fi schimbaţi decât dacǎ în viitor se vor afectua alegeri libere pe baza majoritǎţii voturilor exprimate. În rǎspuns se repetǎ cǎ forul nu era responsabil cǎtre Iancu care l-a jignit şi se specificǎ iarǎşi cǎ numirile provizorii nu puteau prejudicia alegerea liberǎ a funcţionarilor de cǎtre popor în viitor. Este drept cǎ Administratura s-a retras în fortǎreatǎ dar ar fi fost mai bine apǎratǎ în munţi; însǎ ea a pǎtimit mult pentru binele Imperiului şi al naţiunii române fapt ce ar fi trebuit sǎ fie recunoscut de toţi; era trist cǎ tocmai un patriot român sǎ-i diminueze meritele şi sǎ nu-i cunoascǎ realizǎrile. Însǎ şi retragerea a fost cinstitǎ deoarece în ciuda vicisitudinilor funcţia şi sarcinile au fost duse la bun sfârşit. Iar dacǎ Iancu s-a apǎrat cu oastea, Administratura a fǎcuto cu pana şi cu scrisul.

Funcţionarii atacati doresc din inimǎ patrioţi şi dregǎtori mai buni pentru naţiune şi stat dar suspiciunile lui Iancu au constituit pentru ei vǎtǎmarea cea mai mare dintre toate necazurile diverse de care au avut parte pânǎ atunci. Prefectului i se aduce aminte cǎ el şi forul atacat au apǎrat alǎturi cinstea şi numele naţiunii. Poporul îşi va alege liber funcţionarii atunci când o vor permite împrejurǎrile şi condiţiile. Administratura nu-şi retrǎgea denumirea şi îi atrage atenţia lui Iancu cǎ ar fi mai nimerit pentru el sǎ îndrepte poporul spre pace şi linişte deoarece era vai de acea societate în care-şi fǎcea loc neîncrederea. Era clar cǎ atât Iancu cât şi funcţionarii români încercau sǎ-şi valideze ca oficiale Prefectura sau Administratura, ambele foruri româneşti naţionale. Dar austriecii au avut grijǎ sǎ le înlǎture în scurt timp pe amândouǎ, ultima reuşind însǎ sǎ se menţinǎ ceva mai mult. Încǎ din august 1849 Wohlgemuth se teme de aşa numitele tendinţe anarhice care ar apǎrea între români. El îl solicitǎ pe Şaguna sǎ vinǎ acasǎ şi sǎ-i potoleascǎ deoarece ele ar prejudicia cauza lor naţionalǎ şi ar zǎdǎrnici drumul spre obţinerea egalei îndreptǎţiri politice. Oricum, Şaguna era în drum spre casǎ. Ardeleanul A.Adamovici îl înştiinţa pe Cipariu cǎ episcopul a trecut prin Bucureşti şi le-a spus ardelenilor refugiaţi acolo cǎ ar exista speranţe pentru egala îndreptǎţire a românilor cu celelalte naţiuni. De altfel, Adamovici, nu se gândea la nimic altceva decât numai la îmbunǎtǎţirea soartei românilor din Transilvania. De aceea dorea ca gura lui Şaguna sǎ fie auritǎ dacǎ presupunerea lui se va adeveri. Ungurii refugiaţi la Bucureşti, deşi înfrânţi, visau încǎ munţi de aur şi nu credeu în supunerea lor definitivǎ considerându-se un fel de eroi ai lumii6, 7. Dar Şaguna era prea realist pentru a-şi pune întradevǎr speranţe mari în politica miniştrilor austrieci. Însǎ a considerat probabil cǎ era inutil sǎ-i amǎrascǎ pe necǎjiţii sǎi conaţionali care credeau încǎ fierbinte în victoria cauzei. La 2 septembrie 1849 Wohlgemuth adreseazǎ o circularǎ diplomaticǎ cǎtre poporul român anunţându-l cǎ dupǎ înfrângerea Ungariei nu mai era necesarǎ ridicarea maselor la arme. Deci Landsturmul care a apǎrat stǎpânirea legalǎ trebuia sǎ fie desfiinţat. Poporul sǎ se retragǎ pe la casele şi gospodǎriile lui, sǎ repare ceea ce s-a distrus prin furia rǎzboiului şi sǎşi agonisescǎ cele necesare traiului. Dizolvând Landsturmul guvernatorul adreseazǎ mulţumiri şi recunoştinţǎ conducǎtorilor şi legionarilor români pentru tot ce au fǎcut bine ( de unde se putea presupune cǎ au fǎcut şi rele). Dupǎ ce va obţine dovezi concrete va propune Împǎratului sa acorde recompense celor îndreptǎţiţi şi vrednici de ele; el reaminteşte despre circulara din 11 august de la Bistriţa şi subliniazǎ cǎ armele şi numele proprietarilor vor fi înregistrate într-un catalog special pentru a se garanta dreptul de proprietate. Fiecare român era îndemnat ca dupǎ ce se întoarce acasǎ sǎ facǎ totul pentru restabilirea armoniei cu celelalte „naţiuni” şi a pǎcii ţǎrii de care aceasta avea mare nevoie. Nimeni nu avea dreptul sǎ se despǎgubeascǎ singur pentru pierderile suferite aşa cum s-a întâmplat adesea pânǎ atunci. Jurisdicţiile competente vor despǎgubi la cerere pe fiecare. Wohlgemuth trece şi la ameninţǎri voalate deoarece în pofida actului din 13 august îi veneau informaţii fundate despre „stricarea” moralǎ şi înclinaţiile spre anarhie care puteau avea urmǎri periculoase în privinţa rânduielilor şi ordinii sociale. Tot românul împreunǎ cu el trebuiau sǎ vegheze ca din cauza netrebniciei unor particulari sǎ nu fie diminuate meritele naţiunii în faţa opiniei publice. Egalitatea se va preface în adevǎr în întreaga Monarhie şi într-

un an se vor înfiinţa şi în Transilvania instituţiile necesare pentru aplicarea ei în practicǎ. Feldmareşalul locotenent austriac se vede nevoit sǎ dojeneascǎ pe români şi le aduce aminte cǎ era obişnuit sǎ întrebuinţeze asprimea acolo unde nu mergea cu buna8. Circulara din 2 septembrie dovedeşte îndeajuns care erau sentimentele adevǎrate ale guvernatorului faţǎ de români. În 8 septembrie Wohlgemuth subliniind cǎ „întâmplǎrile”, deposedǎrile sau chiar omorurile izvorâte din urǎ naţionalǎ sau din rǎzbunare personalǎ n-au încetat, dispune ca cei vinovaţi de asemenea fapte „proaspete” sǎ fie împuşcaţi fǎrǎ judecatǎ în locul în care au fost prinşi în flagrant delict. Dregǎtoriile civile locale sǎ urmǎreascǎ pe cei vinovaţi de jafuri sau apucǎturi silnice împotriva siguranţei personale, sǎ-i prindǎ şi sǎ-i predea comandaturilor militare de staţiune9. Wohlgemuth s-a certat cu Axente deoarece acesta n-a acceptat fǎrǎ şovǎire depunerea armelor; guvernatorul nu era însǎ dispus sǎ cadǎ la învoialǎ cu prefectul în acestǎ problemǎ şi i-a spus cǎ armele trebuiesc predate fǎrǎ discuţii. Axente, nevoit sǎ accepte situaţia, i-a replicat militarului austriac cǎ oamenii şi-au vândut boul de la jug şi laptele de la gura copiilor pentru a-şi cumpǎra puşti care costau 20-50 fl. m.c. bucata. De aceea ar fi cinstit ca statul sǎ plǎteascǎ armele luate. Wohlgemuth precizeazǎ cǎ viitorul va hotǎrî ce se va întâmpla cu ele. Oricum oamenii îşi vor pune numele pe arme, ceea ce înseamnǎ cǎ nu era exclusǎ posibilitatea restituirii lor. Prefectul cere pentru el şi tribunii sǎi dreptul de a-şi pǎstra mǎcar sǎbiile cu care au întâmpinat multe primejdii care era sǎ-i coste viaţa. Axente specificǎ faptul cǎ ele vor fi pǎstrate ca amintiri dulci sau triste ale acelor vremuri. Guvernatorul acceptǎ ca prefectul şi tribunii lui sǎ-şi pǎstreze nu numai sǎbiile şi câte o puşcǎ, dar oamenii lor trebuiau sǎ predea toate armele. La 12 septembrie 1849 Axente Sever a împǎrţit „la feciorii suferinţelor”, foştii sǎi colaboratori şi membri ai Landusturmului din vremea rǎzboiului naţional, suma de 5000 fl.v.a. primitǎ de la generalul rus Lüders şi Engelhard în faţa cǎrora pledaserǎ pentru o ţarǎ româneascǎ autonomǎ şi egalitate naţionalǎ; generalii ruşi i-au simpatizat pe prefecţi fapt ce a provocat gelozia şi nemulţumirea guvernatorului austriac Ludovic Wohlgemuth. Cu ocazia împǎrţirii banilor şi a predǎrii armelor Axente le-a reamintit feciorilor cǎ sunt strǎnepoţi ai romanilor care au avut împǎrǎţie mai mare decât a austriecilor sau a ruşilor. Românii se luptau pentru Imperiul lor şi dupǎ ce biruiau se întorceau acasǎ copleşiţi de laude, onoruri, decoraţii şi bani. Aşa trebuiau sǎ facǎ şi românii dacǎ erau fiii sau nepoţii lor. Dar deosebirea era cǎ strǎmoşii lor copleşiţi de bunǎtate se întorceau cu arcurile, sǎgeţile, sǎbiile lor pe când ei plecau acasǎ cu mâinile goale, fǎrǎ arme şi fǎrǎ rǎsplatǎ. Cei 5-10 fl. primiţi de la el nu puteau fi consideraţi ca o platǎ ci mai degrabǎ erau o cinste; de fapt, suferinţele lor nu le puteau rǎsplǎti nici Împǎratul nici naţiunea. Dar ele erau recompensate în sine deoarece mulţumirea ce o aveau în inimi lipsea de la mulţi alţii. Nimeni nu le putea spune feciorilor români cǎ au pǎrǎsit ţara şi steagul sub care au luptat şi au suferit de moarte în 1848-1849. Ei au cerut sǎ fie duşi în luptǎ, sǎ învingǎ sau sǎ moarǎ. În timpul bǎtǎliilor lipsea câteodatǎ şi amara bucǎturǎ cu care îşi ţineau zilele. Dacǎ strǎinii vor sǎ-i rǎsplǎteascǎ, sǎ le rǎspundǎ cǎ refuzǎ deoarece s-au bǎtut ca sǎ fie români, sǎ aibǎ drepturi, lege şi dregǎtori naţionali, nu pentru hârtie sau pieritorul aur.

Axente le doreşte feciorilor sǎ trǎiascǎ cu speranţa cǎ soarta lor se va îmbunǎtǎţi şi îi încurajeazǎ sǎ nu se teamǎ de ameninţǎrile pe care le auzeau şi le vedeau. Împǎratul era un om drept şi dacǎ nu era va fi nevoit sǎ devinǎ deoarece şi românii au fost loiali şi drepţi faţǎ de el. Românii s-au bǎtut cu pumnii împotriva tunurilor şi de aceea vor şti sǎ se apere în scris împotriva intrigilor ţesute de vrǎjmaşii lor. Naţiunea dacǎ a luptat cu arma şi cu fapta pentru drepturi va fi capabilǎ sǎ le susţinǎ, sǎ le demonstreze şi justeţea şi sǎ le obţinǎ şi în viitor. Atunci feciorii vor fi de trei ori rǎsplǎtiţi pentru ostenelile lor care vor servi ca exemple pentru urmaşii ce-i vor considera dascǎlii lor politici. Prefectul, primul român care a încins sabia în 1848 pentru Împǎrat şi naţiunea lui, o depunea înaintea mulţimii pe care a condus-o în lupte şi îi îndeamnǎ pe feciori sǎ-i urmeze exemplul. Unii plângeau şi îşi sǎrutau armele în momentul predǎrii lor10. La 15 septembrie 1849 Avram Iancu se supunea lui Wohlgemuth. El îi scria lui Mihail Andreica, numit de el prefect în locul decedatului Buteanu, sub care servise cu cinste ca tribun în bǎtǎliile cu Hatvani şi mai apoi, dupǎ moartea şefului sǎu se evidenţiase şi în cele purtate împotriva lui Kemeny Farkas, cǎ toate prefecturile româneşti erau desfiinţate de guvernator deoarece Landsturmul nu mai era necesar. Iancu îi cere lui Andreica sǎ desfiinţeze şi el Landsturmul, sǎ trimitǎ pe zǎrǎndeni acasǎ şi sǎ-l îndemne a fi şi în continuare loiali Împǎratului. Acesta îi va mângâia pe fiecare în parte şi naţiunea în întregul ei cu „sfânta dreptate” promisǎ tuturor popoarelor Imperiului11. Corespondenţii români de presǎ specificau cǎ Iancu şi alţi prefecţi nu numai cǎ au depus benevol armele, dar au oferit Gubernului 7 tunuri, o hubiţǎ şi câteva mii de puşti pe care braţele române le-au luat de la unguri în timpul bǎtǎliilor. Românii le-au folosit pânǎ atunci, deoarece generalii austrieci au fugit aşa de repede din Transilvania încât nu le-au lǎsat nici praf de puşcǎ nici muniţii; de altfel ei au fost nevoiţi sǎ-şi completeze armamentul şi pe cheltuiala lor fǎrǎ sǎ fie despǎgubiţi pânǎ atunci cu excepţia unei sume de 20.000 ruble argint oferitǎ de Lüders oştilor lui Iancu care a fost folositǎ mai mult pentru astâmpǎrarea foamei care-i chinuia pe bieţii oameni. În corespondenţele din octombrie se susţinea cǎ prefecţii nu au primit de la nimeni medalii, deoarece se gândeau în primul rând la popor şi nu la recompense personale. Publicul era informat cǎ Iancu a predat Guberniului 11 mǎji de aur şi argint scǎpate de prada ungurilor şi abandonate de funcţionarii imperiali fugiţi din calea lor. Iancu, Axente şi Laurian l-au însoţit pe Wohlgemuth în timpul vizitelor fǎcute în Transilvania. În aceste zile se întreţinea iluzia deşartǎ în bunele intenţii ale regimului fatǎ de români luându-se ca argument preparandiile înfiinţate de guvernator12. Delegaţia naţionalǎ din Viena anunţa în septembrie Comitetul Român din Transilvania care practic îşi trǎia ultimele zile şi era pe cale sǎ-şi dea duhul din cauza ingratitudinii Împǎratului şi a austriecilor, cǎ s-a completat cu fruntaşi din toate provinciile româneşti ale Monarhiei. Astfel, întreaga naţiune putea fi reprezentatǎ în faţa Tronului (Ardeal, Banat, Ungaria - e vorba de Crişana şi Maramureş - Bucovina). Delegaţia trimitea Comitetului petiţiile şi materialele ei tipǎrite şi netipǎrite pentru a informa şi el ca for suprem naţiunea despre demersurile fǎcute pânǎ atunci la Viena. Unii delegaţi ardeleni au plecat acasǎ pentru consultǎri cu Comitetul şi cu naţiunea în vederea stabilirii viitoarei conduite politice13.

Maiorescu, Bǎrnuţiu, Laurian, Pantazi, Crişan au pǎrǎsit Viena la sfârşitul lunii august, şi începutul lui septembrie îndreptându-se spre Transilvania pe ruta Agramului (Zagreb). Maiorescu a protestat împotriva gestului necugetat al generalului Eduard Clam Gallas care în declaraţiile sale se adresa numai saşilor fǎcând abstracţie de români. El şi-a ridicat glasul la guvernul imperial contra numirii comisarilor unguri în Banat. De asemenea a invitat în numele Delegaţiei pe românii din Maramureş, Satu Mare, Bihor, Arad sǎ-şi trimitǎ deputaţii la Viena pentru a-i sprijini pe ardeleni şi actele lor elaborate dela 25 februarie încoace, în vederea formǎrii unui Mare Ducat al tuturor românilor din Monarhia habsburgicǎ. Dintre ardeleni, Popasu rǎmânea la Viena pentru a asigura continuitatea Delegaţiei. Era necesar ca în viitorul apropiat unii fruntaşi sǎ se reîntoarcǎ în capitalǎ în vederea redeschiderii acţiunilor politice şi a tratativelor cu miniştrii imperiali. Dintre aceştia Bruck şi Schmerling pǎreau cǎ-i susţin mai mult decât ceilalţi pe români. Şaguna a contribuit cel mai mult la înlǎturarea candidaturii lui Clam Gallas la postul de guvernator deoarece a cerut de la împǎrat satisfacţie pentru jignirea adusǎ naţiunii române; episcopul ortodox a protestat imediat şi în faţa ministrului - preşedinte prinţul Felix Schwarzenberg dupǎ care au urmat numirile lui Wohlgemuth şi Bach14. Dar numirea persoanelor în înaltele funcţii de guvernator şi comisar nu era semnificativǎ şi importantǎ. Contau în primul rând direcţia urmatǎ de politica guvernului imperial faţǎ de români şi instrucţiunile cu care aceşti demnitari erau trimişi în Marele Principat al Transilvaniei. Or în aceastǎ privinţǎ lucrurile erau destul de clare. Maiorescu îl informa din sursǎ sigurǎ pe Bariţ cǎ Wohlgemuth şi Bach au primit ordine de la guvern sǎ desfiinţeze toate comitetele şi comisiile ce au funcţionat pânǎ atunci sǎ dezarmeze gloatele româneşti, sǎ menţinǎ unele gǎrzi sǎseşti în oraşele credincioase, dar numai în mǎsura în care nu afectau securitatea militarǎ. Ceea ce era important era cǎ autoritǎţile doreau sǎ facǎ totul pentru a reduce Transilvania la starea vechilor provincii austriece lipsite de autonomie şi dirijate de centru ca şi în trecut15. Prin intermediul clerului român actele şi proclamaţiile imperiale şi guberniale erau citite în biserici pentru ca poporul sǎ le dea ascultare; oamenii erau anunţaţi cǎ asignatele ungureşti garantate din veniturile sǎrii erau menţinute, dar bancnotele lui Kossuth erau scoase din circulaţie şi trebuiau predate oficialitǎţilor pentru a fi arse. Preoţii trebuiau sǎ popularizeze şi proclamaţiile privind dezarmarea românilor, interdicţia de a-şi face singuri dreptate etc. pe care le primeau de la superiorii lor ierarhici16. Exemplarele tipǎrite ale dispoziţiilor oficiale erau probabil trimise episcopilor, aceştia le împǎrtǎşeau la protopopi care la rândul lor le distribuiau preoţilor pentru popularizare. Consistoriile româneşti au fost nevoite sub presiunea autoritǎţilor sǎ interzicǎ formal preoţilor „în cârdǎşia în lucruri politice”, sǎ-i îndemne sǎ se comporte cu înţelepciune spre înaintarea vazei şi cinstei bisericii şi a neamului. Pe cei neascultǎtori urma sǎ-i judece episcopia. Numai cǎ autoritǎţile preferau sǎ ancheteze şi sǎ-i pedepseascǎ ele însele încǎlcând prerogativele bisericii. Acest fapt va provoca un conflict lung şi violent între Şaguna şi Wohlgemuth. Episcopul a reuşit sǎ determine Viena sǎ-l recheme pe guvernator pentru a rǎspunde de unele

fapte şi abuzuri comise în timpul guvernǎrii sale. Dar îmbolnǎvirea şi moartea sa timpurie au facilitat lucrurile şi au evitat complicaţiile. Consistorul ortodox şi Şaguna au luat imediat mǎsuri pentru înlǎturarea deciziilor luate de vicariatul ilegal numit de unguri. Protopopii legali erau invitaţi sǎ raporteze dacǎ au suferit abuzuri, dacǎ persoanele laice sau ecleziastice nechemate s-au amestecat în atribuţiile lor17. Acest îndemn nu a fost prea necesar deoarece plângerile şi rapoartele cǎtre Consistoriu şi episcop referitoare la suferinţele din 1848-1849 ar fi fost oricum expediate. Uneori plângerile veneau nu numai din partea clerului de jos, ci şi a ţǎranilor rǎmaşi fǎrǎ preot, fǎrǎ bisericǎ sau chiar fǎrǎ religia lor strǎmoşeascǎ pe care au pǎrǎsit-o de frica terorii ungureşti convertindu-se în unele cazuri la confesiunea stapânilor Kossuthişti. Astfel, ţǎranii Niculae Sîrbu, Stan Fǎrcaş, Sandu Ionaş şi alţii din comuna Vârghiş, judeţul Covasna îl informau pe protopopul lor Partenie Trombiţaş despre „toate ticǎloasele stǎrile împrejur” prin care au trecut în 18481849. În octombrie 1848 dupǎ ce ungurii au ţinut o adunare naţionalǎ, preotul lor George Vǎtǎşan i-a pǎrǎsit deoarece fraţii maghiari i-au fǎgǎduit moarte de mucenic şi s-a dus la altǎ parohie. Ei au rǎmas ca oile rǎtǎcite fǎrǎ tatǎl lor sufletesc. La Paştile din 1849 când ungurii erau biruitori în Transilvania domnul maior şi kormanybisztos baronul Rauber i-a ameninţat cǎ-i omoarǎ şi le distruge toate bunurile dacǎ nu-şi pǎrǎseau religia ortodoxǎ şi nu treceau la cea unitarienǎ. Aşa cǎ cea mai mare parte dintre sǎteni au îndeplinit ordinul spre a-şi salva vieţile şi averile. Dar acum spre a-şi salva sufletele îl roagǎ pe protopop sǎ intervinǎ la episcop şi la Consistoriu pentru ca aceste foruri sǎ elaboreze o hotǎrâre pe baza cǎreia sǎ se poatǎ întoarce la vechea lor religie pravoslavnicǎ pe care o doreau cu tǎrie şi sǎ-l primeascǎ din nou ca preot pe George Vǎtǎşan18. Încǎ înainte de sosirea lui Şaguna în Transilvania, protopopul Zaharia Matei din Nadeş se plângea Consistorului cǎ în decembrie 1848 imediat dupǎ ce s-a întors de la importanta Conferinţǎ naţionalǎ româneascǎ de la Sibiu a fost cǎutat de unguri care doreau sǎ-l prindǎ şi sǎ-l ucidǎ. Aşa cǎ din acea lunǎ şi pânǎ în iulie 1849 a fost nevoit sǎ se ascundǎ, sǎ nu mai doarmǎ în casa lui ci sǎ vieţuiascǎ cu fiarele sǎlbatice din pǎdurile în care a stat ascuns. Secuii au organizat mai multe razii ca sǎ-l gǎseascǎ şi i-au luat cea mai mare parte din boi, cai, vaci, haine şi alte lucruri din casǎ. Comisia, vǎzând cǎ secuii nu au reuşit, a ordonat autoritǎţilor comitatense (varmeghiului) sǎ continue urmǎrirea. Astfel, solgǎbirǎul Jakob Imre a ridicat oamenii din patru sate cu care a înconjurat satul şi iosagul lui, cǎutându-l în fântânǎ, prin poduri şi peste tot. Cu aceastǎ ocazie i s-au confiscat şi lucrurile rǎmase neatinse de secui. Casa i-a fost strǎjuitǎ de unguri şi s-a dat ordin ca aceia care îi vor adǎposti familia sau îi vor ascunde mobila sǎ fie împuşcaţi şi sǎ li se ia moşia; de aceea preoteasa şi cei trei copii au rǎmas realmente pe drumuri deoarece sǎtenilor le era fricǎ sǎ-i adǎposteascǎ. În Vinerea şi sâmbǎta Patimilor cǎpitanul ungur Imbrefi Iosif i-a vândut o parte din fân şi din paie dupǎ care a încǎrcat 30 de care de fân, porumb, ovǎz, lemne, unelte, haine, oale, farfurii, linguri, lǎzi, cuie, le-a dus în altǎ localitate şi le-a vândut la licitaţie punând la bǎtaie şi casa şi locurile de pǎmânt stǎpânite de el. Acestea din urmǎ au fost salvate însǎ de un nepot care le-a cumpǎrat pe seama lui ca vechi proprietar. De asemenea, Zaharia Matei înştiinţa Consistorul cǎ preotul

Leon Cornia din parohia Sapartoc de lângǎ Albeşti a rǎposat în închisoarea ungureascǎ de la Turda. Iar pe preotul Ioan Breşa, care slujea la biserica din Gorneşti şi Periş, l-a împuşcat comisia (probabil tribunalul de sânge) la Voievodeni, aşa cǎ în parohiile vacante trebuiau trinişi alţi preoţi. Protopopul tractului Pogacea, sǎtenii şi bǎtrânii satului Budeiul de Câmpie au depus mǎrturie transcrisǎ fidel şi autentificatǎ de asesorii şi inspectorii Ioan Mǎrginean şi Vasile Vaspremian din Districtul Blajului, despre uciderea preotului Ioan Pop, tatǎl lui Alexandru Ilarian şi suferinţele îndurate de soţia şi cele douǎ fiice ale acestuia. Din cauza activitǎţii lui Papiu Ilarian, secretarul Comitetului Naţional Român şi administrator districtual de Blaj, autoritǎţile maghiare i-au prigonit sistematic familia. Înaintea Rusaliilor din 1848 maghiarii lau cǎutat acasǎ pe tribun, dar nu l-au gǎsit, l-au anchetat pe preot nepedepsindu-l de frica sodaţilor imperiali care l-au protejat. În 17 iunie autoritǎţile maghiare au trimis a doua oarǎ soldaţi secui la Budei care l-au arestat de acestǎ datǎ pe tatǎl lui Papiu şi l-au dus la Turda pentru a fi anchetat. Aici a stat la arest 4 luni. În toamna lui 1848 când ungurii au intrat în conflict cu Împǎratul, preotul Pop a fǎcut propagandǎ împotriva lor şi a militat ca românii sǎ lupte cu armele contra rebeliunii. De aceea, cǎnd secuii au intrat pe Mureş şi pe Câmpie au dat foc casei preotului ziditǎ cu 4 ani în urmǎ, au aprins stogurile de grâu şi clǎile de fân şi tot ce au gǎsit în casǎ sau pe lângǎ casǎ. Preotul şi familia sa au scǎpat cu viaţǎ fugind în pǎdure. Dar, cu toate acestea Ioan Pop a continuat sǎ lupte împotriva politicii naghiare. Dupǎ retragerea trupelor imperiale din Transilvania, ungurii l-au prins la Deagu, l-au dus la Turda şi l-au spânzurat. Dupǎ moartea lui maghiarii i-au luat toate vitele, hainele, bucatele, lucrurile puţine rǎmase de la primele anchete şi prǎdǎciuni. Astfel, vǎduva cu cele douǎ fete, una de 14 alta de 4 ani, au trǎit din mila oamenilor, dupǎ care s-au mutat la rudele din Malomfalǎu şi Iclandul Mic. Dar aici preoteasa a fost arestatǎ de judele Boer Karoly, dusǎ la Lǎpuş, iar de acolo la solgǎbirǎul din Pogacea, în Sǎcal. Aici, negǎsindu-i-se nici o vinǎ a fost eliberatǎ şi i s-a permis sǎ se reîntoarcǎ la Budei. Aici trǎia în mizerie şi sǎrǎcie şi îşi plângea „jalnica sa soartǎ” dupǎ cum afirmau martorii care doreau sǎ ajute material vǎduva conform cererii sale. Negustorii români din Braşov cereau despǎgubiri statului austriac pentru mǎrfurile prǎdate de rebelii unguri dupǎ ce trupele imperiale s-au retras prin pasul Timişului. Ei nu au ridicat armele împotriva ungurilor ci au fugit din calea lor încercând sǎ-şi ducǎ şi marfa cu ei în exil. Dar insurgenţii i-au ajuns, le-au luat mǎrfurile aflate în magazinul de carantinǎ şi de vamǎ din Timiş, şi le-au vândut la Târgu Mureş, Sf.Gheorghe şi Szemeria împǎrţind banii între ei. Unii negustori au cerut ungurilor sǎ cumpere ei propriile lor mǎrfuri la un preţ moderat dar au fost refuzaţi. În trecut, negustorii din Braşov erau despǎgubiţi de fiscul imperial dacǎ în timpul rǎzboaielor cu turcii sufereau pagube prin prǎdarea mǎrfurilor. Aşa cǎ ei pretindeau şi acum despǎgubiri mai ales cǎ au fost prǎdaţi atât de rǎu de compatrioţii lor unguri. Negustorii români nu ştiau dacǎ statul avea mijloace de a-i despǎgubi. Dar partea cea mai mare a averilor jefuite se aflǎ în mâinile comandanţilor secui, ale familiilor şi rudelor lor, lucru care s-a putut constata şi prin comisiile de anchete constituite de austieci. Guvernatorul

era rugat sǎ punǎ sechestru pe averile jefuite şi depozitate la Predeal pentru a fi restituite propietarilor de drept. Secuii şi-au asigurat averile şi le-au ascuns pe cele ce le-au jefuit19. Partenie Trombiţaş îi relata lui Saguna ştiri despre starea jalnicǎ a ortodocşilor din Sângeorgiul de Pǎdure. Preotul de aici a fugit de frica maghiarilor încǎ în vara anului 1848. Preotul reformat împreunǎ cu provizorul Vereş al contelui Francisc Teleki au forţat peste o sutǎ de familii române sǎ pǎrǎseascǎ religia strǎmoşeascǎ şi sǎ se converteascǎ prin jurǎmânt la cea reformatǎ. Dupǎ aceea i-au silit pe români ca împreunǎ cu consǎtenii unguri sǎ strice biserica de lemn ortodoxǎ, din ea rǎmânând în picioare doar Sfântul altar şi acesta profanat. Un ţǎran ungur, vecin cu preotul sǎu reformat, a fost convins sǎ-şi pǎrǎseascǎ gospodǎria şi sǎ se mute pe locul bisericii dǎrâmate şi în grǎdina preotului ortodox fugit primind şi o recompensǎ de câteva zeci de florini pentru acceptarea schimbului. Românii au adunat vreme de 7 ani materiale pentru a-şi ridica bisericǎ încǎpǎtoare de piatrǎ. Dar ungurii au luat stânjenii de piatrǎ, mai multe mii de cǎrǎmizi, varul şi adǎugând la toate acestea lemnul de la biserica ortodoxǎ demolatǎ, au zidit o construcţie solidǎ şi mare pentru şcoala maghiarǎ pe locul schimbat cu cel bisericesc românesc, deci pe fostul teren al ţǎranului ungur. Din cele douǎ clopote româneşti, unul a fost folosit pentru fabricarea tunurilor, iar altul - cel mai mic - a fost dus la şcoala ungureascǎ. Icoanele ortodoxe au fost îngrǎmǎdite în dosul bisericii reformate. În timpul guvernǎrii kossuthiste românii au stat sub „neplǎcuta” ocârmuire maghiarǎ şi sub pǎstorirea preotului ungur. Dar dupǎ întoarcerea lui Vasile Rotariu, preotul cel vechi, au nesocotit jurǎmântul stors prin teroare şi s-au întors la pǎrinteasca lor bisericǎ ortodoxǎ; însǎ acum nu mai aveau nici bisericǎ nici clopot, nici casǎ parohialǎ. Preotul locuia pe la alţi creştini şi a primit instrucţiuni sǎ cearǎ permisiunea vreunui credincios pentru ca în casa acestuia sǎ oficieze liturghia de Duminicǎ sau slujbele de sǎrbǎtori. O soartǎ asemǎnǎtoare a cǎzut şi asupra românilor ortodocşi din Moşuni şi filiala Veţa; deşi preotul lor n-a fugit ci a rǎmas acasǎ, ei totuşi au fost siliţi sǎ treacǎ la reformaţi. Clopotele de la biserica Moşunilor au fost topite pentru tunuri. Biserica din Veţa a suferit modificǎri în construcţie, i s-au luat icoanele vechi şi a fost transformatǎ în bisericǎ reformatǎ în care a oficiat nu demult slujbe calvine preotul ungur din Beiuş. Dar şi aceşti români s-au reîntors în sânul bisericii strǎmoşeşti. Preotul Simeon Niste care oficia pentru satele Moşuni, Veţa, Chibea, a primit poruncǎ sǎ repare biserica din satul Veţa, situatǎ la mijloc, şi sǎ oficieze aici liturghia pentru toţi creştinii lui. Pe preotul din Mureşeni, Ştefan Iacovici l-au arestat ungurii şi l-au trimis la Cluj sǎ sape şanţuri timp în care enoriaşii lui au fost catolicizaţi, dar dupǎ înfrângerea lui Kossuth au trecut iarǎşi la ortodoxie. Asemenea fapte s-au petrecut în mai multe locuri din Transilvania şi nu numai la ortodocşi ci şi în comunele locuite de fraţii români de religie greco-unitǎ. Şaguna îi rǎspunde lui Trombiţaş cǎ a luat legǎtura cu comandantul militar din Târgu Mureş cerându-i sǎ facǎ investigaţii la faţa locului printr-o comisie din care sǎ facǎ parte şi el; pentru aceste cazuri, dar şi pentru cele survenite în toatǎ Transilvania, s-a adresat şi guvernatorului Wohlgemuth20.

Tot Partenie Trombiţaş îl informa pe Şaguna cǎ Eperjesi Laios, comisarul cercului Mureş pe care l-a însoţit la investigaţia din Sângeorgiul de Pǎdure îl bǎnuia pe preotul Vasile Rotariu cǎ era amestecat în multe afaceri politice. El dorea sǎ-l aresteze cerând în acest sens aprobarea guvernatorului. Trombiţaş l-a înştiinţat pe Rotariu şi l-a sfǎtuit sǎ meargǎ repede la guvernator, sǎ susţinǎ cǎ e nevinovat şi sǎ previnǎ astfel detenţia. Protopopul nu ştia în ce mǎsurǎ era sau nu nevinovat, dar atâta ştia cǎ dacǎ autoritǎţile imperiale puneau mâna pe un preot român îl ţineau sub arest luni de zile în timp ce maghiarii vinovaţi erau liberi. Preoţimea trebuia sǎ se bucure de respect şi preoţii sǎ nu fie arestaţi pânǎ nu se cercetau faptele şi li se dovedea vinovǎţia. Preotul Nicolae Stoicovici din Jucu era arestat de mai mult timp la Târgu Mureş, protopopul înştiinţându-l pe Şaguna despre acest caz; lui Trombiţaş îi era milǎ de el, dorea sǎ-l ajute, dar n-avea putere şi nu ştia cum sǎ procedeze. De aceea îl ruga pe episcpo sǎ intervinǎ la guvernator. Dar sǎ nu-i relateze nimic despre rapoartele lui şi nici sǎ nu-i rosteascǎ numele în faţa militarului austriac21. Protopopul Iosif Basia din Zarand îi raporteazǎ lui Şaguna cǎ era imposibil sǎ descrii succint suferinţele românilor din zonǎ şi mai ales a câtorva sate dintre care se distinge cazul Mesteacǎnului, jefuit şi pârjolit de barbarii unguri care n-au cruţat nici biserica şi au împuşcat 45 de bǎrbaţi, femei, copii; dupǎ aceea l-au prins pe preotul românilor din Mesteacǎn, l-au chinuit astfel încât nici firea omului nu poate socoti, l-au ucis, rǎmânând oamenii sǎraci şi materialiceşte şi sufleteşte. De aceea în octombrie 1849 protopopul a venit la faţa locului şi în prezenţa ctitorilor şi a cǎpeteniilor satului a propus candidaturi (Ioan Gâzan, Ioan Sipet Adam, Toader Lazǎr) pentru ocuparea parohiei din Mesteacǎn. Lucrul era strict necesar deoarece nu puteai aduce preoţi din împrejurimi pentru a oficia slujbele întrucât şi dintre aceştia unii au fost împuşcaţi de unguri ca de pildǎ Mihai Oprişa la Tebea, trecut din viaţǎ prin glonţ. Iar la Brad a fost împuşcat şi Teodor Banci, dar acesta a scǎpat totuşi de moarte şi „încǎ trǎieşte ştie singur Dumnezeu cum”, ceea ce presupune însǎ cǎ nu mai era capabil pentru prestarea slujbei. Ioan Cazan, fiul preotului rǎposat, a obţinut 82 de voturi. De aceea, Basia cere episcopiei sǎ-l sfinţeascǎ diacon şi preot desǎvârşit pentru ca mǎcar în cele duhovniceşti sǎ se aducǎ mângâiere poporului. Episcopia rezolvǎ şi cazul din Mesteacǎn sau situaţiile din alte sate hirotonisind pe cei ce erau pregǎtiţi pentru a deveni preoţi. Şaguna l-a solicitat pe Wolgemuth - înainte de a interveni conflictul dintre ei - sǎ-l ajute în munca de stabilire a listelor celor cǎzuţi sau rǎniţi în rǎzboi, a vǎduvelor şi orfanilor românilor. Guvernatorul a rǎspuns amabil la 30 octombrie 1849 cǎ a ordonat tuturor comandaturilor militare din districte sǎ ajute în toate privinţele preoţimea românǎ însǎrcinatǎ cu aceastǎ muncǎ22. Desigur, paralel cu clerul ortodox lucra şi cel greco-catolic în stabilirea pierderilor umane şi materiale suferite de poporul din Transilvania în anii 1848-184923. Dar pierderile suferite în timpul rǎzboiului au fost raportate nu numai de cǎtre cler autoritǎţilor bisericeşti superioare, ci şi de comunitǎţi cǎtre Delegaţia naţionalǎ consideratǎ ca şi continuatoarea Comitetului şi for politic coordonator şi conducǎtor al întregii naţiuni. Comunitatea Partoş din comuna Cota, jud. Braşov, profund afectatǎ de încorporarea ei la scaunul sǎsesc al Kohalmului specificǎ în „Plenipotenţa” datǎ lui Şaguna şi Laurian de a

activa mai departe la Viena în numele poporului cǎ n-a meritat acest tratament dur şi necruţǎtor. În 1848-1849 sǎtenii au rǎmas fideli Împǎratului, au avut multe de suferit din partea ungurilor, dar au purtat toate greutǎţile rǎzboiului. Satul a dat pentru apǎrarea tronului recruţi, voluntari, lǎnceri pentru toate expediţiile militare. Secuii le-au aprins casele, le-au rǎpit vitele şi bucatele, fǎcând mare pradǎ şi în oameni. Pe trei dintre ei i-au omorât noaptea pe furiş şi anume pe Georgie Matei, Nicolae Ciocǎnea şi Savu Ţiganu. Iar pe alţi 13 i-au dus la Ciuc omorându-i în locul numit „Tolvayos”, numele lor fiind Iacob Nederu, Ioan Pantelimon, Dumitru Matei, Ioan Rusu, Ioan Bucur Buta, Constantin Benga, Nicolae Susiu, Ioan Susu, David Romaniţiu. Pe alţi doi, şi anume pe Ioan Benga şi Toma Aldea, i-au spânzurat la Odorhei. Dupǎ aceea i-au împuşcat şi pe Georgie Lascu Dima şi Isailǎ Aldea, aşa cǎ dintre sǎtenii Partoşului au cǎzut 21 de oameni. Notarul satului, judele şi juraţii considerau cǎ aceste jertfe îi îndreptǎţeau pe români sǎ nu mai fie supuşi „ungurilor rebelanţi” (înainte au ţinut de comitatul Albei de Sus) ci sǎ aibe dregǎtori naţionali, care sǎ se îngrijeascǎ de cultura, drepturile şi fericirea lor. De asemenea era necesar ca satul sǎ fie împǎrţit de scaunul sǎsesc al Kohalmului şi sǎ se unescǎ cu districtul românesc al Fǎgǎraşului24. Guvernatorul Wolgemuth, sensibilizat de şefii românilor, a dispus sǎ se elaboreze liste cu cei cǎzuţi, cu vǎduvele şi orfanii lor, cu rǎniţii, starea materialǎ a familiilor, în vederea acordǎrii unor ajutoare din visteria statului. El s-a adresat în acest scop clerului ortodox şi unit cu instrucţiunea ca relatǎrile sǎ fie adevǎrate şi sǎ evite exagerǎrile şi abuzurile. Preoţii au fost la rândul lor obligaţi sǎ raporteze proptopopilor situaţia din parohiile lor. Aceştia relatau şi trimiteau datele episcopilor şi Consistoriilor de care aparţineau treacturile sau protopopiatele ce le administrau. Trebuiau raportate şi locurile sau datele execuţiilor şi nenorocirilor suferite de români. Şaguna îşi prevenea subordonaţii cǎ dacǎ nu vor fi drepţi, vor exagera lucrurile sau vor înainta rapoarte false, vor fi lipsiţi de patrafir pe toatǎ viaţa25. Clerul român unit şi ortodox a lucrat destul de repede şi a furnizat date nu numai autoritǎţilor, dar şi fruntaşilor politici. Prin intermediul acestora unele nume şi numǎrul românilor ucişi, satele arse sau jefuite au fost fǎcute cunoscute opiniei publice din Imperiu în corespondenţe tipǎrite în românǎ şi germanǎ. Corespondenţii români afirmǎ cǎ însemnǎrile parimite de ei sunt exacte şi provin din surse sigure26. Corespondenţii români şi-au exprimat public nemulţumirea pentru retragerea precipitatǎ a armatei imperiale în faţa lui Bem fǎrǎ ca ea sǎ fie învinsǎ categoric; ei sperau cǎ împrejurǎrile concrete vor fi lǎmurite de istorie însǎ oricum reproşau austriecilor cǎ i-au lǎsat pe români pradǎ furiei şi rǎzbunǎrii ungurilor. Nu era exclus ca unii suspicioşi sǎ creadǎ cǎ dupǎ ce românii s-au aliat cu austriecii bazându-se pe ei, aceştia s-au retras cu planul dinainte gândit şi stabilit de a-i sacrifica ungurilor şi de a scǎpa definitiv de români, cu scopul de a pǎstra Transilvania pentru ei, dupǎ ce-i bǎteau pe unguri. Ar fi fost preferabil ca cei 12.000 de soldaţi imperiali înzestraţi cu 40 de tunuri sǎ nu fie târâţi fǎrǎ rost în ţǎri strǎine ci sǎ se fi retras şi sǎ se fi concentrat spre Alba Iulia în vederea continuǎrii rezistenţei. Datoritǎ acestui fapt soarta românilor a fost înfiorǎtoare sub regimul maghiar. Cu toate acestea un Iancu,

Axente, Balint, Dobra, Buteanu, nu-şi pierdeau speranţa, nici curajul şi redresându-se în munţi continuau sǎ batǎ un Hátvani, Vasvary, Kemčny aprovizionând şi cetatea Albei cu toate cǎ aceasta nu mai recunoştea fapta. Prefecţii au scos din luptǎ pe cale cinstitǎ în lupta faţǎ în faţǎ cu adversari mai bine înarmaţi ca românii 12.000 de unguri. Din martie 1849 au acţionat absolut singuri împotriva Ungariei. Dar, desigur, suspiciunile veneau şi din direcţie inversǎ, dinspre austrieci spre români. Colonelul Augusti a încercat sǎ insereze în rapoartele fǎcute despre Landstrum pasaje în care prefecţii - îndeosebi Iancu - erau incriminaţi cǎ au dorit Transilvania numai pentru ei, râvnind şi cetatea şi urmǎrind sǎ-i masacreze pe toţi ungurii şi saşii din Marele Principat27. Dupǎ cum se ştie Şaguna a cerut aprobare de la Wohlgemuth sǎ ridice un monument în memoria martirilor români cǎzuţi în 1848-1849. Dar guvernatorul, nerespingând direct ideea, ba chiar felicitându-i şi promiţându-i ajutor, o amânǎ (practic sine die) sub pretext cǎ trebuia aşteptatǎ aprobarea Împǎratului şi decorarea conducǎtorilor ce-i va propune el28.

3. BISERICILE ROMÂNE ÎN APĂRAREA INTERESELOR NEAMULUI ÎN ANII 1849-1854 Deşi unii fruntaşi considerau cǎ Wohlgemuth ar fi binevoitor faţǎ de români (Maiorescu, Laurian, Şuluţiu), Şaguna nu avea încredere în el. Episcopul l-a ameninţat direct cǎ dacǎ nu va pune capǎt abuzurilor comise împotriva românilor îl va pârî direct la Împǎrat, fapt ce s-a şi consumat în anii 1850, 1851. Chiar dacǎ episcopul ortodox intuia politica generalǎ a guvernului austriac faţǎ de naţiune, totuşi nu accepta excesele autoritǎţilor locale faţǎ de preoţii şi laicii români pe care le combǎtea împreunǎ cu alţi fruntaşi naţionali înţelegând sǎ folosescǎ în acest scop şi protestele la tron unde vocea lui avea o oarecare influenţǎ şi greutate. Se pare cǎ cearta cu Wohlgemuth a început dupǎ scrisoarea acestuia din 29 octombrie 1849 în care îi cere lui Şaguna în termeni categorici şi ameninţǎtori sǎ curme amestecul preoţilor în afacerile politice ale vremii. Aceştia compuneau memorii politice, organizau adunǎri secrete şi întreţineau o agitaţie permanentǎ printre ţǎrani adunând mereu semnǎturi şi împuterniciri pentru acţiuni cu caracter politic care erau incompatibile cu starea de asediu. Dacǎ preoţii nu se vor cuminţi vor fi pedepsiţi aspru în viitor. Şaguna, promiţându-i lui Bariţiu cǎ va interveni la locurile cuvenite şi „Gazeta” va reapare în mod sigur, îi relateazǎ date şi despre suspiciunile guvernatorului îndreptate împotriva lui şi a clerului. Episcopul a specificat însǎ faptul cǎ i-a respins acuzaţiile şi a protestat contra denunţurilor fǎcute pe sub mânǎ. Episcopul bǎnuia cǎ scrisoarea se datora nu numai intrigilor ţesute de duşmanii românilor ci şi îndrǎznelii cu care i-a înfǎţişat guvernatorului anumite fapte şi realitǎţi. În 13 noiembrie, Şaguna a calificat denunţurile ca pe nişte calomnii neruşinate, s-a apǎrat pe el, dar şi clerul şi pǎtura conducǎtoare laicǎ româneascǎ, insistând asupra faptelor irefutabile din 1848-1849 care au dus la consolidarea dinastiei şi regimului29. Pe strǎzile Sibiului s-au putut vedea preoţi români purtaţi în lanţuri deoarece au protestat împotriva formǎrii Sachsenlandului într-un teritoriu locuit de o majoritate etnicǎ

româneascǎ. Protopopul I.Roman, preoţii P. Leb, I. Constantin şi N. Sinei au fost arestaţi la cererea autoritǎţilor sǎseşti deoarece au contribuit la redactarea protestelor din comitatul Albei de Sus, care împreunǎ cu cel al Cetǎţii de Baltǎ a fost încorporat Sachsenladului dupǎ ce şi pe vremea lui Puchner fusese împǎrţit arbitrar şi distribuit scaunelor sǎseşti din împrejurimi. Dragonii i-au târât pe preoţii români pe strǎzile Sibiului chiar în ziua târgului pentru vina de a fi cerut dregǎtori din neamul lor în locul funcţionarilor saşi care trebuiau înlǎturaţi. Românii au fost foarte amǎrâţi deoarece arestǎrile au survenit dupǎ ce Puianu, Teslovanu şi Axente abia au scǎpat de închisoare. Preoţii arestaţi au protestat la guvernator împotriva încorporǎrii, au pregǎtit împuterniciri pentru a trimite deputaţi la Viena şi acestea le-au fǎcut la lumina zilei pentru ca nimeni sǎ nu-i acuze cǎ fǎceau conspiraţii subterane la întuneric. Dar circumspecţii ochi sǎseşti din magistratul Nocrich au format o comisie militarǎ pur sǎseascǎ condusǎ de un ofiţer neam cu primarul care a amendat localitǎţile româneşti cu sume de 40, 52, 115 fl. arg. (Kovasd, Chijasa de Sus şi de Jos). Dupǎ ce au tǎiat şi au mâncat timp de 15 zile 1 bou, oi şi porci de la storşii sǎteni, le-au mai arestat şi preoţii. Ceea ce a mai rǎmas românului de la contribuţiile în bucate pentru douǎ armate imperiale (austriacǎ şi rusǎ) sau a scǎpat de prada tǎtarilor de honvezi şi a domnilor de pǎmânt ce pretindeau despǎgubiri exagerate pentru pierderile suferite din partea Landsturmului scriau corespondenţii români - se pierdea acum prin execuţiile silite sǎseşti. Românii anchetaţi au fost printre primii expuşi nǎvǎlirii secuilor dupǎ adunarea de la Agyagfalva (Lutiţa). Ei au alergat cei dintâi sub flamura imperialǎ în urma proclamaţiei lui Luchner din 18 octombrie 1848 ajutându-l pe viteazul baron Heyte sǎ repurteze mai multe victorii şi sǎ dezarmeze o parte din secui. Românii de aici l-au avut printre conducǎtori pe viceprefectul Gheorghe Roman, fiul protopopului arestat. Dupǎ fuga imperialilor ei au cǎzut pradǎ rǎzbunǎrii ungurilor; în afarǎ de omorurile şi jafurile comise în Valea Buicii, doar în satul Cornǎţel de lângǎ Sibiu au fost împuşcaţi 23 de nevinovaţi, iar în Ferihaza (Weisskirche-Albeşti) erau 50 de orfani. Tot în aceastǎ zonǎ şi anume la Chijasa au cǎzut tribunul Gregorian alǎturi de tatǎl lui, preot în acea comunǎ, iar averilor clericilor arestaţi sau refugiaţi în România în timpul guvernǎrii kossuthiste fuseserǎ prǎdate de unguri. În continuare, corespondenţii români protesteazǎ împotriva monopolizǎrii dregǎtoriilor de cǎtre saşi30. Dar Şaguna intervenea prompt şi pe mǎsura duritǎţii comportamentului autoritǎţilor recurgea tot la un ton dur şi la ameninţǎri deschise. Acestea, temându-se de trecerea şi prestigiul lui la Viena, eliberau de obicei destul de repede pe membrii clerului ortodox arestaţi. La un moment dat unii fruntaşi erau chiar geloşi pe eliberǎrile prompte ale preoţilor neuniţi survenite dupǎ intervenţiile lui Şaguna şi se necǎjeau cǎ preoţii greco-catolici erau eliberaţi mai greu şi mai târziu decât ceilalţi. Clericii ortodocşi erau eliberaţi pe chezǎşia lui Şaguna, dar dacǎ printre ei se afla şi un unit se punea problema acestuia pe a cui garanţie va fi eliberat31. Dar Capitlul Blajului şi mai târziu dupǎ alegerea sa în 1850 ca episcop şi Alexandru Sterca Şuluţiu vor interveni energic pentru încetarea persecuţiei preoţimii unite aşa cum ambii

înalţi prelaţi şi şefi ai bisericilor române ca şi membrii Delegaţiei cereau prompt eliberarea conducǎtorilor politici arestaţi şi anchetaţi fǎrǎ vinǎ (Avram Iancu, Axente Sever etc.). Andrei Şaguna a primit ajutor de la fraţii de peste Carpaţi. El şi-a exprimat mulţumirile sale sincere şi calde cǎtre Constantin Hurmuzachi, ministrul Nicolae Ghica, episcopii Iosif şi Iustin care au contribuit la redresarea eparhiei sale. Ajutorul binevenit a ajuns tocmai când suferea dureros şi cu multǎ amǎrǎciune necazurile ce i le punea în faţǎ „mǎiestria strǎinǎ” care nu puteau fi altele decât politica administraţiei austriece recent reinstalatǎ. Hurmuzachi era înştiinţat de lucrǎrile Sinodului care a cerut restaurarea mitropoliei, susţinerea materialǎ a bazei bisericii şi învǎţǎmântului românesc de toate gradele, alegerea episcopilor de clerici şi mireni, restituirea bunurilor rǎpite în vremea gonirilor, încetarea maltratǎrii preoţimii, numirea de biserica rǎsǎriteanǎ neunitǎ şi susţinerea şi aplicarea în practicǎ a Petiţiei naţionale din 25 februarie 1849. Dacǎ revendicǎrile nu deveneau realitǎţi - spunea Şaguna - ele vor fi privite doar ca nişte deziderate sfinte, dar nu vor fi folositoare neamului. Episcopul îşi exprimǎ satisfacţia pentru înfiinţarea comisiei privind terminologia juridicǎ româneascǎ, care ar putea sǎ stabileascǎ în plus şi regulile ce trebuiau respectate de cei ce foloseau literele latine; unii dintre membri ar trebui sǎ editeze un ziar naţional la Viena aşa cum fǎceau şi alte naţiuni din Imperiu. El îi destǎinuie lui Hurmuzachi dezamǎgirea pentru faptul cǎ credinţa românului doveditǎ din plin în 1848-1849 n-a fost suficientǎ pentru ca Sinodul sǎ se ţinǎ fǎrǎ supraveghere sau „mǎrturia” Gubernului; mai mult, era gata-gata sǎ nu mai fie aprobatǎ ţinerea lui. Episcopul a acţionat şi a suferit multe necazuri pânǎ l-a vǎzut convocat, dar s-a bucurat când au fost zǎdǎrnicite planuri vrǎjmaşilor32. Hurmuzachi a respectat şi a admirat rolul lui Şaguna în dirijarea unor acţiuni politice întreprinse în împrejurǎrile încurcate şi nefericite din 1848-1849 şi a apreciat faptul cǎ episcopul a folosit armele adevǎrului şi ale legalitǎţii în combaterea adversarilor din acei ani. Dar - dupǎ pǎrerea lui - însǎşi convocarea Sinodului a constituit un act de patriotism şi de înţelepciune politicǎ. Pentru a ajuta efectiv bisericile române din Transilvania s-a dus la Iaşi unde a discutat cu ministrul cultelor, N.Ghica şi cu alte persoane oficiale de la care a obţinut scrisori şi împuternicirile utile scopului. Împreunǎ cu tatǎl şi cu fratele sǎu s-a îndreptat spre mǎnǎstirea Neamţului unde a descris nefericirile şi greutǎţile suferite de fraţii ardeleni. Episcopul de Roman şi prietenul sǎu Mihail Kogǎlniceanu, director în Ministerul lucrǎrilor publice, i-au fost de asemenea de mare ajutor. Sconta ca ajutorul sǎ fie pe mǎsura suferinţelor ardelenilor, dar şi a bogǎţiilor deţinute de mǎnǎstirea Neamţului. Într-adevǎr au fost expediate spre Sibiu cǎrţi, veşminte preoţeşti, iar colectarea banilor a fost deja aprobatǎ de principe urmând sǎ fie pusǎ grabnic în aplicare mai ales dupǎ ce se va termina adunarea sumelor destinate locuitorilor din sudul Moldovei loviţi de secetǎ şi de o iarnǎ asprǎ şi rǎmaşi fǎrǎ vite şi hranǎ33. În martie 1850 Delegaţia de la Viena îşi exprima satisfacţia pentru convocarea Sinodului ortodox şi adeverea odatǎ mai mult rolul fundamental al ambelor biserici române în pǎstrarea limbii şi fiinţei naţionale a poporului român de-a lungul vicisitudinilor veacurilor, dar şi în noile condiţii politice ce se profilau din ce în ce mai ostil. Membrii Delegaţiei care

constituiau elita politicǎ conducǎtoare a naţiunii (S. Bǎrnuţiu, A. Florian, A. Sever, I. Maiorescu, T. Cipariu, A.T. Laurian etc.) apreciau şi faptul cǎ la Sinod participau alǎturi de clerici şi mireni conform normelor generale ale bisericii aplicate în trecut, dar întrerupte brutal în timpurile mai noi. Se insistǎ în mod deosebit pentru întǎrirea autonomiei ambelor biserici, întregirea şi regenerarea lor de la cele mai mici trepte pânǎ la episcopat şi mitropolie. Românul simţea acut necesitatea întǎririi bisericilor deoarece era conştient cǎ dacǎ naţionalitatea lui a supravieţuit pânǎ atunci acest lucru îl datora lor. Elemente strǎine puternice s-au coalizat împotriva românilor, dar ei s-au refugiat în sânul bisericilor cu rit şi instituţii orientale. Împrejurǎrile de atunci nu erau favorabile aşa cǎ nu era exclus ca şi în viitor naţionalitatea românǎ sǎ-şi gǎseascǎ tot acolo refugiu şi scǎpare. Restaurarea mitropoliilor, autonomia lor erau chestiuni de existenţǎ pentru naţinea românǎ. Biserica orientalǎ - adicǎ atât cea ortodoxǎ cât şi cea greco-catolicǎ - între care existau doar 4 puncte dogmatice diferite - era prin natura ei un institut naţional. Liturghiile, predicile, administrarea se fǎceau în limba naţionalǎ, iar şefii ecleziastici erau aleşi din sânul naţiunii. Preoţii români se cǎsǎtoreau, erau taţi de familie, dar şi cetǎţeni ca oricare individ din popor luptând alǎturi, sau câteodatǎ în fruntea lui pentru libertate, ceea ce înseamnǎ cǎ la români cauza ecleziasticǎ se împletea strâns cu cea naţionalǎ. Dar membrii laici ai Delegaţiei nu doreau sǎ se interfereze cu afacerile ecleziastice sau sǎ limiteze autoritatea şefilor ierarhici şi ai reprezentanţilor bisericii ortodoxe care îşi cunoştea mai bine situaţia şi interesele; ei îşi exprimau satisfacţia faţǎ de reuşita lui Şaguna şi dorinţa ca exemplul lui sǎ fie urmat şi de celelalte dieceze române şi subliniau cu tǎrie unitatea politico-naţionalǎ de granit manifestatǎ la Marea Adunare din mai 1848 când românii greco-catolici şi ortodocşi s-au unit „ca fraţi de sânge, de o limbǎ şi de o soartǎ”. Toate episcopiile române sǎ ţinǎ Sinoade pentru a repune bisericile în vechile drepturi, deoarece şi pe viitor s-ar putea ca naţiunea sǎ alerge la ele „ca la cel din urmǎ azil”34. Gherasim Raţ, episcopul ortodox al Ardealului, a reuşit sǎ organizeze, în ciuda numeroaselor piedici un alt Sinod în care nu s-au discutat însǎ probleme politice. În 1850 Avram Iancu a fost prezent şi la Sinodul din Sibiu şi a trecut şi prin Arad în timpul ţinerii Sinodului întreţinându-se cu fiul episcopului dupǎ care s-a îndreptat însǎ repede spre Bǎtania pentru a nu întǎrâta funcţionarii imperiali. Locuinţa episcopului Gherasim Raţ, era supravegheatǎ. Dar cu toate acestea aici au avut loc întâlniri între şefii arǎdeni şi Gheorghe Magheru, aşa cum la Cuvin unii din ei s-au întreţinut cu Avram Iancu. De asemenea, în zona Ardealului circulau multe reviste şi apeluri tipǎrite care promovau ideea libertǎţii şi unitǎţii naţionale a poporului român, materialele fiind urmǎrite de autoritǎţi. Spre deosebire de Sinodul ortodox, cel greco-catolic s-a ţinut fǎrǎ participarea efectivǎ a mirenilor introduşi clandestin de Balint, doar la o singurǎ şedinţǎ din care lipseau episcopul Erdelyi şi canonicii mai bǎtrâni. În hotǎrârile Sinodului nu s-au putut include şi revendicǎri politice. Dar în cadrul discuţiilor au fost atacate vehement anumite abuzuri inclusiv dǎrile împilatoare austriece (Ioan Fekete Negruţiu). S.Balint, înfuriat cǎ Erdelyi, comisarul trimis de guvern, a respins cererea cǎ mǎcar mirenii din Blaj sǎ asiste la Sinodul alegerii episcopului lor, ca şi de limitele impuse de autoritǎţi, a declarat în faţa comisiei cǎ voteazǎ numai silit de

împrejurǎri şi împotriva jurǎmântului de la Blaj din 1848 depus pentru libertatea naţiunii. El a insinuat cǎ nu el ci episcopul de Oradea era vinovat pentru cǎlcarea jurǎmântului. Erdelyi i-a replicat ironic cǎ poate vota cu conştiinţa curatǎ, deorece „legea” de la Blaj nu era oficializatǎ. Dar Balint afirmǎ contrariul şi anume cǎ era întǎritǎ şi de Împǎrat şi de sângele românilor35. Excluderea mirenilor din Sinod a fost fǎcutǎ în pofida cererii Delegaţiei - din care fǎcea parte şi Cipariu - adresatǎ Ministerului Cultelor. Alexandru Papiu Ilarian şi alţi români din Viena considerau legal doar un Sinod mixt bazându-se atât pe canoanele respective în trecut, cât şi pe par.II din protocolul de la Blaj. Dacǎ comisarul şi Ministerul nu acceptǎ soluţia, s-a recomandat sǎ se facǎ recurs la Împǎrat şi la Papǎ. Tinerii se grǎbesc sǎ califice ilegal un Sinod format numai din preoţi. Ei recomandǎ chiar ca poporul sǎ-l boicoteze sǎ protesteze împotriva episcopului ales doar de cler. Fǎrǎ sǎ ştie cǎ Erdelyi nu va candida, Papiu Ilarian îi scrie lui Ştefan Moldovan ca Sinodul sǎ previnǎ alegerea lui, deoarece ar fi urmǎrit sǎ ajungǎ mitropolit unit şi sǎ supunǎ Biserica Primariatului Ungariei de la Esztergom. Sǎ fie criticaţi toţi aceia care i-au tipǎrit pastorala şi au rǎspândit-o în dieceze; tinerii cereau de asemenea ca toţi profesorii şi clericii destituiţi abuziv în ultimii ani sǎ fie reintegraţi în slujbele lor, mai ales cǎ aceştia au servit cu devotament cauza Împǎratului şi a naţiunii. În cazul cǎ cei trimişi sǎ supravegheze lucrǎrile Sinodului ar încerca sǎ se amestece în discuţii şi sǎ le îndrepte pe terenul dorit de regim, sǎ li se atragǎ atenţia cǎ nu aveau acest drept, deoarece posedau doar calitatea de „muti regii”. Papiu Ilarian şi în consens cu el şi alţi tineri din Viena îi îndemnau pe membrii Sinodului sǎ se jertfescǎ „pentru maica bisericǎ şi naţiune” şi sǎ nu se teamǎ deoarece a trecut vremea când puteau fi spânzuraţi36. Oricum însǎ unele „recomandǎri” ale tinerilor radicali şi avântaţi conţineau o dozǎ mare de risc şi de periclitate în condiţiile stǎrii de asediu în cazul în care ar fi aplicate. Cât despre ideea ca poporul sǎ boicoteze Sinodul - chiar dacǎ era format numai din clerici - ea era de-a dreptul inoportunǎ şi nefericitǎ, deoarece biserica unitǎ avea nevoie de episcop şi mişcarea naţionalǎ de Şuluţiu indiferent de modalitatea alegerii. De altfel, elementele radicale preferau ca Şuluţiu, Crainic şi Cipariu sǎ-şi depunǎ candidaturile pentru ca în Sinod sǎ se previnǎ alegerea lui Alutan, Papfalvi, Szilagyi sau realegerea lui Keményi pe care îi considerau „vânzǎtori”. Desigur, tinerii din toate timpurile cereau de obicei mai mult decât se putea obţine şi nu ţineau seama de raportul dintre deziderat şi posibilitatea realǎ de a-l vedea materializat şi aplicat în practicǎ. Astfel, în adresa cǎtre Sinodul unit pretindeau iarǎşi participarea greu de obţinut a civililor sau mirenilor. Dar respectarea jurǎmântului de la Blaj privind libertatea şi independenţa bisericii unite faţǎ de Strigoniu - lucru dovedit ca posibil şi devenit realitate - a fost binevenitǎ, deoarece pe acest teren colaborau fructuos atât elementele radicale cât şi cele vârstnice mai moderate şi mai realiste. Dacǎ anumite forţe ar fi impus supremaţia bisericii catolice maghiare asupra celei unite române, unii preconizau întoarcerea la ortodoxism sub scutul cǎruia a supravieţuit limba şi etnia românǎ înainte de 1700, adicǎ în timpurile calificate de ei drept „barbare” din punct de vedere al asupririlor şi prigonirilor îndurate de poporul şi clerul de religie rǎsǎriteanǎ. În adresa cǎtre Sinod se atrǎgea atenţia asupra faptului cǎ şi la Sinodul de Unire cu Papa, realizatǎ pe baza celor 4 puncte, au participat mireni şi cǎ în orice

caz, unirea s-a fǎcut cu Papa şi sub autoritatea lui spiritualǎ, nu cu sau sub arhiepiscopul ungar de la Strigoniu sau episcopul maghiar de la Alba Iulia. Tinerii erau convinşi cǎ dorinţele lor coincideau cu cele ale întregii naţiuni în aceastǎ problemǎ. Ei subliniau faptul cǎ printre semnatarii acesteia erau şi uniţi şi ortodocşi care colaborau în toate privintele aşa cum au fǎcut în 1848-1849 când au luptat alǎturi pentru libertatea naţionalǎ şi religioasǎ. Ei îşi iubeau bisericile şi mulţi români ardeleni au luptat şi au murit alǎturi jertfindu-se reciproc unii pentru alţii şi constituind un exemplu de iubire, fraternitate şi întrajutorare pentru toţi conaţionalii de orice confesiune şi din oricare stat şi teritoriu locuit de ei. Semnatarii adresei erau Al.Papiu, I.Hodoş, M.Vasilko, V.Pop, P.Misici, I.Raţiu, A.Maronianu, I.Marcu37. Francisc Iosif I a aprobat la 12 decembrie 1850 propunerea înfiinţǎrii unei Mitropolii unite şi a unei episcopii sufragane. Dupǎ tratative succesive cu Papa Pius IX, a fost elaboratǎ în decembrie 1853 bula „Ecclesiam Christi” care a emancipat episcopia Fǎgǎraşului de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Esztergon. Aceasta a devenit Arhiepiscopia şi Mitropolie de Alba Iulia având în subordine vechea episcopie de Oradea şi cele noi de Gherla şi Lugoj. Şuluţiu a devenit astfel Arhiepiscop şi Mitropolit fiind instalat în funcţia nouǎ la Blaj în 28 octombrie 1855 de Cardinalul Viale Prala de la Nunţiul Apostolic din Viena. Cu toate acestea, guvernul imperial nu a acordat ajutoare materiale substanţiale Blajului deoarece i-au suspectat pe clericii români uniţi de simpatii faţǎ de Principatele Române şi faţǎ de ideea „Daco-României”. Pentru a risipi legǎturile românilor uniţi cu Principatele, cardinalul Rauscher a încercat sǎ nesocoteascǎ autonomia Mitropoliei Române Unite şi s-o subordoneze Bisericii Romano-Catolice din Viena. Dupǎ 1860 episcopul romano-catolic ungur Hajnal şi Arhiepiscopia de Esztergom au încercat sǎ includǎ Biserica Românǎ Unitǎ în teritoriul şi sub jurisdicţia ei şi s-o atragǎ spre Pesta tot pentru a preveni înfǎptuirea ideii „Daco-României”. Clerul unit român a militat cu succes pentru conservarea autonomiei atât faţǎ de Viena cât şi faţǎ de Pesta. Unii au ameninţat cǎ dacǎ nu le va fi respectatǎ autonomia se vor întoarce la religia ortodoxǎ. De obicei Vaticanul a aplanat conflictele între românii uniţi şi austriecii sau ungurii catolici, a domolit tendinţele de imixtiune ale Vienei şi Pestei în treburile interne ale Bisericii române unite pentru a nu-şi pierde credincioşii din Transilvania. Nu rareori clericii catolici unguri şi austrieci i-au speriat pe uniţi cǎ dacǎ nu se vindecau de „daco-românism”, când se va realiza marele stat român ortodox inclusiv cu concursul lor, religia greco-catolicǎ va fi înghiţitǎ de cea greco-orientalǎ. Dar, într-o epocǎ în care naţionalul a înglobat nu numai factorul confesional şi pe cel social, aceastǎ propagandǎ n-a reuşit. Fruntaşii români uniţi şi ortodocşi din Transilvania, mireni sau clerici, au contribuit alǎturi de cei de peste Carpaţi, la realizarea dezideratului fundamental al fǎuririi libertǎţii şi unitǎţii naţionale a întregului popor român. În anii 1850-1851 Şuluţiu şi unii clerici uniţi, secondaţi de miniştrii austrieci catolici „ultramontani” Alexander von Bach şi Leon Thun, au încercat sǎ-i converteascǎ pe toţi românii ortodocşi din Transilvania la greco-catolicism. Motivaţia a fost cǎ dacǎ în Transilvania ar exista o singurǎ naţiune românǎ unitǎ, ea ar trece toatǎ sub protecţia puternicǎ a Papei, a Împǎratului, a tuturor guvernelor şi naţiunilor catolice occidentale mari din Europa, şi n-ar mai putea fi maghiarizaţi sau germanizaţi niciodatǎ. Dacǎ acceptǎ planul, Şaguna urma

sǎ devinǎ Mitropolitul tuturor românilor uniţi. Unii uniţi şi-au bǎtut joc atât de românii ortodocşi din Transilvania, care sunt sǎraci şi supuşi jurisdicţiei Patriarhiei Sârbe din Karlovitz cât şi de cei de peste Carpaţi ale cǎror averi erau parţial consumate de greci. Şaguna, a cǎrui influenţǎ la Curte a fost mare, a zǎdǎrnicit aceste planuri. Plecând de la realitatea cǎ românii din Principate, Bucovina, Basarabia, Dobrogea erau toţi ortodocşi, el a acţionat pentru întǎrirea continuǎ a religiei ortodoxe româneşti din Transilvania care trebuie scǎpatǎ de persecuţii, sǎrǎcie şi nevoi, dupǎ ce s-a conservat secole de-a rândul în pofida tuturor prigonirilor, umilinţelor şi suferinţelor din trecut. În 1864 Şaguna a obţinut emanciparea Episcopiei ortodoxe române de Sibiu de sub jurisdicţia sârbǎ, care a devenit Mitropolie, iar el Mitropolit, având în subordine Episcopiile de Arad şi Caransebeş. Învǎţǎmântul teologic ortodox de la Sibiu a devenit de 3 ani, Şaguna a înfiinţat liceele de la Braşov şi Brad, a organizat temeinic Preparandiile şi sistemul şcolar confesional ortodox din satele şi oraşele Transilvaniei, a trimis tinerii teologi la studii de specializare. El a avut meritul de a obţine recunoaşterea Mitropoliei Ortodoxe, a autonomiei acesteia de cǎtre Parlamentul Ungariei în 1868, lucru care a constituit un precedent favorabil şi pentru legalizarea Mitropoliei Unite. Între 1861-1864, Şaguna a risipit intrigile unor cercuri unite din Oradea, Lugoj, Gherla, sprijinite de Cardinalii Primaţi din Pesta şi Viena, îndreptate împotriva reînfiinţǎrii Mitropoliei ortodoxe, pe motiv cǎ nu era consult ca o naţiune sǎ aibe doi mitropoliţi şi arhiepiscopi. Fruntaşii lucizi din ambele tabere au acţionat pentru înlǎturarea fricţiunilor confesionale, pentru o colaborare în sânul Astrei, în mişcarea politicǎ pentru salvarea fiinţei naţionale a poporului.

4. PERSECUŢII SUFERITE DE ROMÂNI LA ÎNCEPUTUL NEOABSOLUTISMULUI AUSTRIAC Restabilirea contactului cu aparatul habsburgic pe cale de a deveni neabsolutist, centralizator şi germanizator (aşa cum se va vedea clar în decembrie 1851) şi românii din Transilvania a fost destul de dur şi s-a manifestat atât la nivelul mase-autoritǎţi cât şi la cel superior, conducere naţionalǎ-guvern imperial. În ambele direcţii s-a putut constata cǎ principiile de bazǎ, programele şi tendinţele autonomiste ale mişcǎrii naţionale au fost incompatibile cu sistemul politic croit de miniştrii austrieci. Românii şi-au schimbat doar exploatatorii şi conducǎtorii întrucât de abia scǎpaţi de guvernanţii, militarii, comisarii unguri, cad sub autoritatea celor austrieci. Dar la nivelele inferioare ale aparatului austriac (subcercuri, cercuri, districte etc.) câteodatǎ funcţionarii aparatului neoabsolutist erau de naţionalitate maghiarǎ. Oamenii simpli n-au înţeles cum era posibil ca ei care au luptat pentru naţiune şi Împǎrat, iar ungurii împotriva lor, sǎ cadǎ iarǎşi jertfǎ umilinţelor şi prigonirilor maghiare. Nu rareori au intuit instinctiv sau au simţit cǎ terorismul pestan se asemǎna cu cel vienez, chiar dacǎ raporturile dintre cei doi asupritori strǎini - guvernul austriac şi conducǎtorii politici unguri - erau mai mult decât proaste (dacǎ-i exceptǎm pe conservatori care şi-au pǎstrat sau „conservat” şi pe mai departe raporturi bune cu dinastia împotriva cǎreia au refuzat sǎ lupte). Programele politice elaborate de liderii români erau la fel de autonomiste

în raport cu Viena cum fuseserǎ faţǎ de Pesta şi încercau sǎ fereascǎ poporul atât de pericolul maghiarizǎrii cât şi de cel al germanizǎrii. Desigur conflictul cu guvernul unguresc a fost infinit mai dur şi mai sângeros întrucât s-a concretizat şi s-a desfǎşurat în cadrele unui adevǎrat rǎzboi naţional pe când cel cu cabinetul imperial austriac s-a derulat numai pe plan politic, ideologic, administrativ şi juridic, fǎrǎ vǎrsǎri de sânge, dar cu multe arestǎri preventive, ameninţǎri, conflicte, urmǎriri etc. Încǎ din octombrie 1849 ţǎranii din Lopadea Românǎ se plângeau Administraturii Albei cǎ proprietarii unguri îi terorizau şi sub regimul imperial cum au fǎcut-o şi sub cel Kossuthist. Aceştia au obţinut soldaţi imperiali cu care veneau în sat, îi nǎpǎstuiau, îi bǎteau şi îi sileau sǎ le plǎteascǎ pagubele despre care bieţii oameni nu ştiau când şi de cine au fost fǎcute. Locuitorii informau Administratura românǎ cǎ erau conştienţi de faptul cǎ aveau „tisturi” - deci funcţionari - de care depindeau şi pe care îi ascultau sau le adresau plângeri pentru a obţine încetarea persecuţiilor; „tisturile” trebuiau sǎ-i scape pe bieţii oameni de arbitrajul militar deoarece în caz contrar îşi vor pǎrǎsi casele şi vor pleca în altǎ parte. Dacǎ „nedreptatea” sau pagubele se vor dovedi pe cale legalǎ, ei vor plǎti, fiindcǎ nu le trebuia protecţia pentru nedreptate, ci pentru dreptate. Foştii proprietari sǎ-i cheme în faţa forurilor legitime unde fiecare din pǎrţi îşi vor prezenta pretenţiile şi nu sǎ vinǎ pe capul lor cu forţa militarǎ imperialǎ pentru a le stoarce „neînfrâiate .. şi acea bucǎţicǎ ce ne-a mai rǎmas din ghiarele nesǎţioşilor rebeli”. Comisarul Tincu a trimis plângerea inspectorului Amos Tordoşian pentru ca acesta, în înţelegere cu hodnogiul (primarul) oraşului sǎ cerceteze cazul şi sǎ facǎ un nou raport „document” Administraturii38. Românii din ţinutul Turdei şi al Arieşului cer dregǎtori şi comisari din neamul lor, care sǎ ia în mod nemijlocit legǎtura cu guvernatorul Wohlgemuth. Revendicarea formulatǎ pe temeiul etnic cǎ românii erau de trei ori mai numeroşi decât ungurii, era susţinutǎ şi de realitatea politicǎ cǎ ultimii au fost rebeli, iar ei şi-au vǎrsat sângele contra lor suferind „prigoniri grozave” în 1848-1849. De aceea era cu totul nedrept ca românii sǎ aibe din nou dregǎtori unguri, dintre care unii au fost ei înşişi rebele, iar alţii întreţineau şi atunci contacte strânse cu insurgenţi cunoscuţi din naţionalitatea lor. În consecinţǎ românii cereau destituirea comisarului de Cluj, Gustav Groisz, care a servit sub guvernul maghiar, a publicat starea de rǎzboi elaboratǎ de Kossuth în toamna lui 1848 în urma cǎreia au fost spânzuraţi Baternai, Simoniş, Turcu şi alţii, a rǎspândit decretul unguresc din 8 octombrie, a pus tricolorul maghiar pe clǎdirile oficiale din Cluj şi a adunat bani pentru revoluţia maghiarǎ; se cere de asemenea înlǎturarea comisarului de la Turda, Kenyeres Károly, implicat şi el în mişcarea de rebeliune. În locul lor se solicita numirea unor comisari români. Alǎturi de revendicǎri cu conţinut politic apar şi cele sociale: pretinşii jeleri sǎ nu mai fie scoşi din casele lor pânǎ nu se va clarifica situaţia lor realǎ de cǎtre comisii care vor distinge jelerii adevǎraţi de coloni. Nemeşii sǎ-şi retragǎ pretenţiile deşarte, cǎ tot pǎmântul din scaunul Arieşului ar fi alodial deoarece ţǎranii - numiţi în petiţie şi coloni plǎtesc dare pe pǎmântul lor şi deci acesta nu poate fi nemeşesc. Oamenii sǎ poatǎ încheia contracte libere şi nu silite pentru lucrarea alodiaturilor, sǎ primeascǎ lemne pentru refacerea

caselor arse de rebeli în 1848-1849, sǎ fie despǎgubiţi, iar ungurii care au ucis şi au jefuit românii sǎ fie pedepsiţi39. Alte nemulţumiri şi nereguli sunt atestate documentar în cercul Blajului care se împǎrţea când în 13, când în 5, 8 subcercuri. Unii preceptori şi rectificatori erau rebeli unguri şi exista şi un inspector sas. Comunele mixte româno-sǎseşti sau chiar câteva pur româneşti au foat desprinse de Blaj şi ataşate altor unitǎţi administrative dirijate de saşi astfel cǎ aceştia au ajuns „pânǎ dinaintea uşii” românilor din Blaj. Plângerile oamenilor nu erau acceptate la cancelaria din Blaj, administratorul susţinând cǎ menirea acesteia era de a primi ordine din partea instituţiilor administrative superioare. Petiţiile particulare erau îndreptate spre inspectorii din subcercuri, pe care oamenii nu-i cunoşteau, deoarece erau trimişi prea des dintr-unul într-altul, dar în acest caz nu ca inspectori, ci primeau calitatea de comisari. Astfel, inspectorul era inspector în subcercul sǎu şi comisar în altul. În aceste condiţii rezolvarea petiţiilor şi plângerilor era destul de dificilǎ. Basiliu Maior considerǎ cǎ în 1848 românii din popor şi intelectualii au gǎsit la Blaj sprijin, alinare, îndemnul sǎ se înarmeze împotriva ungurilor care doreau sǎ-i stârpeascǎ. Dar acum, în 1849 mulţi fruntaşi nu-şi mai aflau azilul în oraşul de reşedinţǎ al episcopiei. Administratorul îi numea hoţi, umplea temniţele cu ei şi ceruse într-un raport ca întreaga inteligenţǎ românǎ sǎ fie pusǎ în cǎtuşe. El a ordonat sǎ fie urmǎriţi şi bǎtuţi Papiu şi alţi tineri, dacǎ ar fi fost prinşi pe picior greşit şi în urma raportului sǎu Axente şi alţi români au fost duşi sub pazǎ militarǎ la Sibiu. Unii ofiţeri de aici, ca de pildǎ oberleutenantul Luxem, fǎcea chefuri cu ungurii fruntaşi în rebeliune şi îi bǎtea pe români prin Sincel şi alte sate încât oamenii erau gata sǎ-şi ia lumea în cap şi sǎ plece. Juzii satelor erau câteodatǎ închişi fǎrǎ sǎ fie prevenitǎ şi anunţatǎ Administratura românǎ civilǎ, astfel cǎ nu avea cine sǎ-i execute poruncile în asemenea cazuri. Dacǎ românii erau prinşi cu puşti rele erau arestaţi, dar dacǎ feciorii ungurilor rebeli trǎgeau cu puştile prin geamuri sau se plimbau cu ele în public nu le fǎcea nimeni nimic. Când ungurii îi pârau pe români administratorul din Blaj fulgera de mânie împotriva lor. Lucrurile au ajuns în acel stadiu cǎ bietul popor neştiutor, sǎrac şi necǎjit, credea cǎ pierderea lor era decretatǎ acum de dregǎtorii Împǎratului sau se temea chiar cǎ se va reinstitui iobǎgia. Acest tablou sumbru - poate chiar prea sumbru fiind vǎzut de un om amǎrât şi îndurerat - este fǎcut de inspectorul subcercului Blaj, Basiliu Maior, într-o scrisoare cǎtre Ştefan Moldovan cǎruia îi cere ca dacǎ are vreo influenţǎ pe undeva sǎ facǎ totul pentru a-i scǎpa pe oameni de necazuri îndemnându-l sǎ considere lucrul ca o datorie a lui deşi el i-a scris în mod particular. Maior credea cǎ niciunde situaţia nu era aşa de gravǎ ca la Blaj, deoarece dacǎ şi în alte locuri se întâmplau asemenea abuzuri românilor nu le rǎmânea altceva decât sǎ aştepte „neagra disperare” şi sǎ se considere „în ajunul pieirii”. Emitentul scrisorii îşi varsǎ amarul asupra lui George Popa pe care îl consiferǎ - se pare - mai mult decât indiferent faţǎ de soarta neamului asociindu-l cu renegaţii40. În unele cazuri dacǎ românii nu aveau rǎbdare sǎ aştepte rǎspuns la plângerile lor şi mergeau direct la funcţionari pentru a le solicita rezolvarea cazurilor se întâmpla sǎ fie biciuiţi. Astfel Hǎrǎstǎşan Toma din Sânmihaiul de Jos a declarat cǎ Szilághy Pál, subcomisar regal în Arieş a dispus biciuirea românului C. Gligor care dupǎ 6 zile de aşteptare a îndrǎznit

sǎ-l deranjeze şi sǎ-l întrebe despre rezolvarea cererii sale41. Cantorul Vasile, dascǎlul din Petrindul Unguresc a consemnat cu fidelitate şi pe conştiinţa sufletului sǎu mǎrturiile judelui primar Piro Sandu, a sǎtenilor Bǎcui Iacob, Cenan Luca, Oprea Nicolae, Mariş Ioan, Mariş Flora, Oandǎ Ioan, Oandǎ Filip, Sandru Ioan, Bǎcui Petre privind abuzurile şi comportamentul brutal al unor functionari imperiali de naţionalitate maghiarǎ care au venit în satul lor însoţiţi de un ofiţer austriac. Vajda Ferencz a adunat poporul în faţa unei crâşme şi i-a înjurat pe români „de sfânt şi de Evanghelie” atrǎgându-le atenţia cǎ acum el le era şef, „nu amǎgitorii Iancu şi hoţii de tribuni şi tǎlhari” dupǎ care a ordonat biciuirea unor sǎteni şi mai ales a feciorului preotului din sat42. Românii din Sânmihai deşi considerǎ cǎ în alte pǎrţi lanţurile robiei au fost rupte şi libertatea încǎlzea patria s-au plâns Comandaturii militare din Turda cǎ în pǎrţile lor „încǎ dreptatea tot mai plânge, terorismul îşi continuǎ cǎile sale Kossuthiene, egalitatea în negre haine îmbrǎcatǎ jeleşte, egoismul şi patima neîncetat lucrǎ”. Principalul vinovat pentru maltratǎrile şi nedreptǎţile suferite a fost considerat acelaşi subcomisar Szilágyi Pál care trebuia destituit de urgenţǎ deoarece el nu liniştea ci conturba poporul43. La 15 decembrie 1849 românii din Alba Iulia au adresat o Petiţie guvernatorului civil şi militar Ludovic Wohlgemuth. Ei i-au scris înaltului demnitar cǎ în timp ce ungurii au terorizat pe români şi au crezut cǎ dupǎ luarea Sibiului erau stǎpâni pe tot Ardealul şi dupǎ ce saşii s-au închinat lui Kossuth, pe când moţii lui Iancu luptau în munţi, românii albaiulieni au ajutat cu riscul pierderii vieţii pe ostaşii imperiali asediati în Cetate. Încǎ înainte de a începe efectiv asediul, când ungurii erau la Brabanţ şi Partoş, românii au adus în cetate grâu, porumb, slǎninǎ, unt, oi, miei, lapte, vite, în pofida tuturor ameninţǎrilor ungureşti. De altfel trupele ungare au confiscat o parte din vitele românilor în timpul bǎtǎliilor. Românii s-au bǎtut alǎturi de imperiali pentru ca ungurii sǎ nu intre în oraş şi au încetat lupta numai la ordinul comandantului fortǎreţei. În 24 iunie 1849 Cetatea a suferit un bombardament şi asalt general, dar în timpul lor românii au dus iarǎşi nişte vite pentru a asigura hrana în vederea susţinerii rezistenţei imperiale. Coorǎşenii unguri i-au pârât la comandanţii trupelor asediatoare care au dispus confiscarea unor bunuri şi averi plus executarea unora dintre ei. Câţiva au fost ucişi la ordinul lui Fogarasy Ioan şi prin unguri albaiulieni deşi în toamna lui 1848, când românii şi imperialii au fost mai tari, românii din oraş i-au apǎrat şi i-au pǎzit sǎ nu-şi piardǎ vieţile şi averile. Dupǎ atâtea suferinţe românii au sperat cǎ vor primi o rǎsplatǎ bine meritatǎ. Dar, deşi Constituţia Imperiului asigura formal şi egalitatea naţionalitǎţii şi limbii române, în oraş situaţia românilor care formau trei pǎrţi din locuitori era cu totul alta. În Magistrat a existat un singur senator român, Nicolae Berghian, dar şi acesta şi-a dat demisia, aşa cǎ în acest for nu mai era nici un român. De aceea protocolul şi petractǎrile Magistratului se efectuau numai în limba maghiarǎ, deşi ar fi fost normal sǎ fie fǎcute în limba românǎ, limba majoritǎţii locuitorilor, fapt confirmat de proclamaţia lui Dorsner. Era interesant însǎ cǎ, în practicǎ, comisarul districtului Meltzer a admis folosirea limbii maghiare în timp ce a interzis comisariatului cercual sǎ redacteze protocolul în limba românǎ.

Românii bǎlgrǎdeni au cerut respectarea instrucţiunilor lui Dorsner şi din alt motiv şi anume fiindcǎ paragraful 9 a stipulat cǎ numai aceia puteau deveni dregǎtori, care se bucurau de încrederea poporului. Magistratul oraşului , confirmat de fostul comandant general Puchner era format din ungurii Poklossy, Erdolyi, Kuntzelman şi Megai şi din românii Pop (rǎposat), Albani, Berghian (demisionat), Bozor şi Frâncu, existând încǎ un român, Comǎnescu, pe postul de adjunct al Direcţiei poliţiei. Dar dupǎ sosirea comisarului districtual Meltzer acesta a restructurat Magistratul în felul urmǎtor: a dat afarǎ pe senatorii Albani, Bozor şi pe notarul Frâncu, n-a numit alt român în locul decedatului Nicolae Pop şi a dispus includerea în acest for a ungurului Carol Váradi, fost actuar la Judecǎtoria de sânge din Maros Uivár (Ocna de Mureş). Tot Meltzer a numit doi scriitori unguri Mitski şi Kotsis, care nu ştiau nici germana, nici româna, un perceptor alodial, Balasi şi a menţinut ca perceptor regal pe Otvös Agoston. Românii albaiulieni au interpretat aceste acte ca fiind contrare intereselor şi prevederilor Constituţiei imperiale din 4 martie 1849. Ei au cerut guvernatorului sǎ dispunǎ ca poporul din Alba Carolina sǎ-şi aleagǎ liber forurile locale dupǎ proporţia naţionalitǎţilor ce trǎiau acolo; în primul rând era necesar sǎ se aleagǎ o comunitate care la rândul ei sǎ numeascǎ personalul Magistratului ce era remunerat din casa aloidalǎ consideratǎ ca proprietate a poporului din Alba Iulia. În consecinţǎ numai el trebuia sǎ-şi aleagǎ funcţionarii. Protocolul şi petractǎrile Magistratului sǎ fie redactate în limba românǎ deoarece românii constituiau majoritatea etnicǎ în oraş. Dar fiindcǎ lucrul era valabil şi pentru district era drept ca la gimnaziul din localitate sǎ se numeascǎ proporţional şi profesori români urmând ca germana şi româna sǎ fie paritare44. Într-o scrisoare cǎtre Simion Bǎrnuţiu, August Treboniu Laurian şi-a exprimat nemulţumirea faţǎ de abuzurile şi persecuţiile îndreptate împotriva românilor din pǎmântul crǎiesc. Dar a mentionat cǎ potrivit unor ştiri, preotii stǎteau neclintiţi pe poziţii şi cereau drepturile ce se cuveneau românilor potrivit „gleichberechtigung-ului” (egalitǎţii de drept). Laurian l-a informat pe Bǎrnuţiu, în prima zi a anului 1850 cǎ în Marele Principat al Transilvaniei au pǎtruns mulţi funcţionari strǎini, mai ales la finanţe. Liderul român a interpretat faptul ca o dovadǎ cǎ miniştrii austrieci doreau sǎ centralizeze Imperiul dupǎ care vor încerca sǎ ducǎ şi o politicǎ germanizatoare45. Tot la începutul anului 1850 Ioan Fekete Negruţiu l-a informat pe George Baritiu despre suferinţele românilor din districtul Clujului. Plângerile şi cererile lor adresate autoritǎţilor locale civile - formate îndeosebi din funcţionari unguri - rǎmâneau de cele mai multe ori nerezolvate. Dupǎ aceea oamenii se adresau forurilor militare alcǎtuite din nemţi însǎ acestea trimiteau actele înapoi la cele civile, deci la aceiaşi „ispravnici”, ceea ce echivala de fapt cu a trimite pe români „de la Pilat la Caiafa şi de la Caiafa la Pilat”. Autoritǎţile militare nu doreau sǎ primeascǎ petiţii redactate în limba românǎ, deşi la cancelarii se aflau angajaţi români şi cereau ca ele sǎ fie scrise în limba germanǎ. De aceea oamenii veneau la el pentru a le redacta petiţiile în germanǎ şi Fekete Negruţiu a mǎrturisit cǎ poporul neavând încredere în alţii, ci doar în el, nu se putea „apǎra” de popor. Românii simţeau instinctiv cǎ nu era bine sǎ meargǎ la intelectuali maghiari pentru a le redacta petiţii în germanǎ. Fekete Negruţiu, fiindu-i milǎ de popor, le readacta bine, rǎu, cum ştia, pentru a încerca sǎ-şi ajute

conaţionalii necǎjiţi, asupriţi şi desconsideraţi. Multi au primit din partea asistenţilor ocârmuirii militare rezoluţia: „marsch, marsch” protopopul scriind cu o amarǎ ironie, cǎ în tot rǎul era şi un bine, în sensul cǎ oamenii au învǎţat şi acel cuvânt deoarece cu cel unguresc „takaragy” (carǎ-te) s-au „hrǎnit” destul. Românii sǎlǎjeni şi din alte pǎrţi cereau restituirea armelor, deoarece le mâncau lupii vitele din mijlocul satelor, dar şi în aceastǎ problemǎ aveau mai puţin noroc decât ungurii. Negruţiu a încercat sǎ depunǎ garanţie pentru câţiva români din Papfalǎu (Popeşti, lângǎ Cluj) pentru a primi armele, dar oamenii au plecat acasǎ cu „buzele umflate”; a reuşit în schimb sǎ dobândeascǎ o puşcǎ pentru comuna Iara, dar nu ştia cum o vor folosi oamenii, adicǎ vor trage toţi odatǎ cu ea, sau vor patrula cu ea ca şi cu „mǎciuca faurului”. Negruţiu l-a înştiinţat pe Bariţiu cǎ oberleutenantul Diomide Roman a fost transferat de la cancelaria din Cluj spre regretul românilor de aici. Dar el s-a bucurat deoarece a fost mutat la Turda pe postul de comisar cercual în locul ungurului Kenyeresi. Protopopul ruga Providenţa sǎ-l poarte în pace întrucât ofiţerul a dovedit în mod elocvent cǎ doreşte şi acţioneazǎ pentru binele naţiunii române. De asemenea, în cercul Dejului comisarul Gabriel Dorgo acţiona în interesul ei fiind foarte iubit de popor. Când Senatul din Dej l-a felicitat de Anul Nou, comisarul i-a admonestat pe membrii acestuia pentru starea mizerabilǎ în care se afla biserica şi casa preotului român şi le-a ordonat sǎ construiascǎ repede o bisericǎ şi o casǎ parohialǎ nouǎ, în mijlocul oraşului, deoarece cea veche era la margine, lângǎ casa hingherului. Comisarul Dorgo folosea din plin limba românǎ, astfel încât chiar ungurii din oraş îi urmau exemplul. Negruţiu a relatat lui Bǎrnuţiu ştiri despre soarta românilor arestaţi la Cluj. Clericul Nemeş Vasile, care a avut norocul sǎ fie judecat de autoritǎţile militare austriece a fost eliberat. Însǎ alţi români, trimişi la arest la cererea autoritǎţilor civile din cercuri şi subcercuri, stǎteau multe sǎptǎmâni închişi dacǎ nu le luau nimeni în considerare plângerile şi cererile de eliberare şi erau siliţi sǎ presteze în acest rǎstimp o serie de munci46. În vara anului 1850 românii din pǎmântul crǎiesc şi-au intensificat lupta pentru egala îndreptǎţire cu saşii. Astfel românii din Marpod au adresat o cerere cǎtre Oficiolatul din Nocrich pretinzând drepturi pe baza dispoziţiilor imperiale care au inclus şi naţiunea românǎ printre celelalte „naţiuni” fǎcând-o pǎrtaşǎ la drepturi. În consecinţǎ românii au cerut ca suma veniturilor comune ale satului sǎ li se facǎ cunoscutǎ şi sǎ se împǎrtǎşeascǎ şi ei asemenea saşilor, din banii plǎtiţi şi din buzunarul lor; preotul şi biserica româneascǎ trebuiau ajutaţi din acest fond aşa cum se fǎcea cu preotul şi biserica sǎseascǎ. Comensul saşilor a fost în satul lor şi a dispus luarea unor mǎsuri în favoarea românilor potrivit legilor în vigoare. Dar românii cereau în plus o mai bunǎ reprezentare între juraţii satului şi retrocedarea banilor cheltuiţi la construirea bisericilor şi şcolilor sǎseşti. Cererea a fost motivatǎ atât prin faptul cǎ forurile mai înalte, dar şi spiritul vremurilor moderne, le ordona sau îi îndemna sǎ-şi ridice şi ei şcoli, case parohiale şi biserici; era de asemenea necesar ca din veniturile morii, ridicatǎ şi de români, nu numai de saşi, sǎ primeascǎ o cotǎ parte şi biserica românǎ şi nu doar cea evanghelicǎ. Preotul lor, venit de 1 an era sǎrac, trǎia foarte greu şi putea fi socotit ca un cǎlǎtor în sat, deoarece el

nu beneficia de nici un ajutor din fondurile comune, lucru ce trebuie grabnic reparat mai ales cǎ clericul se pregǎtea sǎ plece47. În 1851 comunitatea românǎ din Nocrich i-a relatat cu lux de amǎnunte lui Şaguna lupta ei şi a preotului ortodox de acolo pentru a se bucura de aceleaşi drepturi ca saşii; lupta a început încǎ în vara anului precedent când comesul a fost în satul lor şi i-a întrebat şi pe ei de sǎnǎtate şi dacǎ erau mulţumiţi de felul cum mergeau treburile în noile condiţii. Preotul a rǎspuns în numele sǎtenilor cǎ românii erau sǎnǎtoşi, mulţumitǎ lui Dumnezeu, dar nu erau mulţumiţi cu situaţia lor generalǎ. Românii contribuiau la susţinerea tuturor sarcinilor obşteşti, plǎteau darea, dǎdeau soldaţi Împǎratului, lucrau la drumurile şi podurile satului, umpleau şi ei punga comunitǎţii împreunǎ cu saşii, dar nu se puteau îndulci alǎturi de ei din beneficiile comune; preotul român şi-a exprimat nemulţumirea în faţa comesului pentru faptul cǎ românii nu aveau destui dregǎtori din neamul lor, care sǎ le apere interesele. Comesul n-a negat dreptul românilor de a avea dregǎtori de naţionalitatea lor, dar a subliniat cǎ aceştia puteau fi aleşi sau numiţi numai dacǎ ştiau nemţeşte dupǎ cum şi saşii ştiau româneşte. În schimb, comesul a recunoscut clar cǎ românii erau îndreptǎţiţi sǎ-şi repare biserica şi sǎ-şi construiascǎ şcoli în care copiii lor sǎ înveţe carte în limba maternǎ. Preotul a replicat cǎ românii erau prea sǎraci şi nu puteau sǎ repare biserica care n-avea venit aşa cum poseda cea sǎseascǎ. Românii şi-ar construi cu dragǎ inimǎ şcoalǎ, dar n-aveau nici loc unde sǎ o ridice şi nici bani cu ce s-o construiascǎ, deoarece toţi banii publici - inclusiv ai lor - erau folosiţi numai de saşi. Aceştia aveau douǎ curţi pentru şcoli din pǎmântul satului. De aceea preotul a solicitat şi pentru români un al treilea loc unde sǎ-şi ridice şi ei şcoala. Saşi foloseau singuri nu numai „punga cea mare” a satului ci şi veniturile târgurilor în care erau incluse vǎmile şi arenda crâşmelor. Din aceşti bani saşii îşi întreţineau foarte bine şcoala, preotul român cerând comesului sǎ dispunǎ ca o parte din suma respectivǎ sǎ fie alocatǎ pentru construirea şcolii româneşti. Comesul a rǎspuns cǎ românilor trebuia sǎ le fie ruşine cǎ cerşeau mereu. Aşa cum un singur om era capabil sǎ-şi construiascǎ o casǎ, toţi sǎtenii puteau ridica o singurǎ şcoalǎ. Înaltul funcţionar a promis preotului un împrumut de câteva sute de zloţi, care urma sǎ fie rambursat de români. Preotul a replicat însǎ cǎ românii nu cerşeau ci îşi cereau drepturile lor de a primi bani de la comunitate pentru şcoalǎ mai ales cǎ înainte au cheltuit mulţi bani din punga lor pentru ridicarea bisericii. Deşi funcţionarul sas le-a promis românilor rezolvarea cererii lor în legǎturǎ cu locul şi zidirea şcolii, lucrurile s-au complicat pe parcurs astfel cǎ şefii comunitǎţii au observat o „rece cǎldurǎ” a autoritǎţilor locale faţǎ de nevoile satului. În acest context comunitatea a apelat la ajutorul şi patronajul episcopului lor Andrei Şaguna48. În unele concepte politice româneşti redactate de Bariţiu s-a protestat împotriva dispreţului manifestat de unii funcţionari faţǎ de folosirea limbii române, atitudine care contravenea unor instrucţiuni superioare. Acestea cel puţin în primele luni dupǎ revoluţie au legalizat locul ei în administraţia publicǎ localǎ. Astfel comisarul de cerc Kóbar care primise un act în limba românǎ de la protopopul Moga din Arpätak i-a scris prelatului sǎ-i retrimitǎ alt act redactat în maghiarǎ deoarece el nu ştia limba valahǎ. Scrisoarea lui Kóbar a fost trimisǎ lui Wohlgemuth, care l-a certat pe emitent şi a emis un circular cerându-le funcţionarilor sǎ

primeascǎ şi acte şi petiţii redactate în limba românǎ. De fricǎ, unii acceptau asemenea petiţii, dar nu le rezolvau sau uneori se rǎzbunau pe cei care le-au trimis. În zona sǎseascǎ, aproape nici un act românesc nu era rezolvat, decât cu superficialitate, pretextându-se cǎ nu existau dicţionare sau gramatici germano-maghiaro-române. Meseriaşilor şi negustorilor români din Braşov - specifica Bariţiu - li se fǎceau greutǎţi de cǎtre autoritǎţile sǎseşti când cereau concesiuni şi aprobǎri pentru exercitarea meseriilor şi comerţului local. Aşa au pǎţit unii lemnari, zugravi, comercianţi ca Zacharia Niculau, Ioan Pǎdure, Vasile Dragomir, nepot al familiei Teclu şi alţii. Astfel tânǎrul Andreas Czirs a ucis un tânǎr român pe nume Ioan Pâclea, faptǎ pentru care a fost condamnat la 6 luni temniţǎ. Mama celui ucis era vǎduvǎ, avea încǎ trei copii minori şi a rǎmas fǎrǎ sprijinul feciorului mai mare. Pârgarul sas Selep care a incitat la bǎtaie şi omor, capelanul sas, care fusese şi el de faţǎ, nu au fost nici mǎcar anchetaţi. Un alt omor a fost comis asupra lui Ioan Micǎ din Vulcan de pe urma cǎruia au rǎmas 5 copii şi vǎduva. Dar ucigaşul pârgar sas, era încǎ liber, deşi ancheta împotriva lui a fost ordonatǎ formal. Administraţia din sǎsime funcţiona defectuos în comparaţie cu restul Ardealului, iar românii constituiau prima victimǎ a acesteia. În 7 sate cu majoritǎţi române n-a existat de sute de ani jude sau jurat român. În satele şi oraşele mixte române sǎseşti ordinele se publicǎ numai sǎseşte chiar dacǎ de sus veneau uneori şi cele româneşti. Saşii luau banii din averile comunale pentru bisericile lor aşa cum s-a întâmplat în Feldioara unde românii constituiau mai mult de jumǎtate din populaţie. Şefii ungurilor şi saşilor doreau probabil sǎ-i exaspereze pe români pentru a-i împinge la revoltǎ sau a-i face sǎ cadǎ în apatia şi în servilismul vechi. Dar n-aveau prea multe şanse nici într-un sens nici într-altul. Funcţionarii români erau trataţi îndeosebi ca traducǎtori ai colegilor de altǎ naţionalitate şi erau mutaţi foarte des sub învinuirea cǎ erau prea mari români. Saşii manevrau ca românii sǎ plǎteascǎ şi acum decima preoţilor şi bisericilor lor pretextând cǎ legea din 18 iunie 1848 nefiind sancţionatǎ de Împǎrat nu era valabilǎ; dar dacǎ se raţiona astfel ar însemna cǎ nici desfiinţarea iobǎgiei nu era validǎ. Comunitatea Fekes din scaunul Kohalmului era silitǎ sǎ plǎteascǎ decima pe ultimii 3 ani suma ridicându-se la 1200 florini. Oamenii cǎutau avocaţi sǎ-i scape de asemenea plǎţi nelegale şi cei din Fekes au gǎsit un avocat secui. Românii simţeau lipsa de avocaţi; ei alergau mult pǎnǎ gǎseau pe cineva sǎ le scrie plǎngerile şi suplicele. Dar deseori dǎdeau peste cârpaci, conationali de-ai lor, care le redactau prost şi confuz, mai mult primejduindu-le interesele decât apǎrându-le; câteodatǎ erau nevoiţi sǎ se adreseze unor strǎini ce erau inamici înǎscuţi ai românilor. Câţiva români au fost condamnaţi la 8 ani închisoare deoarece au fǎcut parte din Landsturmul naţional şi au fǎcut rechiziţii în timpul revoluţiei; aceştia erau originari din Buzǎu49. August Treboniu Laurian îl informa pe Bǎrnuţiu cǎ în districtul Albei Iulii functionarii care fixau impozitele erau toţi maghiari cu excepţia lui Augustin Ladai. Munteanu l-a informat pe Laurian cǎ „rectificatorii unguri conscriu darea aşa ca romǎnii sǎ iasǎ toţi proletari. Bieţii români nu vǎd unde duce aceasta şi se lasǎ de-i înşalǎ”. De asemenea, în cazurile controversate legate de împroprietǎriri, unele pǎmânturi erau declarate ilegal proprietǎţi alodiale pentru a rǎmâne în mîinile nobililor. Tot Laurian îşi exprimǎ indignarea

împotriva procedurii Ministerului de Justiţie care într-o comisie pentru înfiinţarea noilor judecǎtorii în Transilvania a numit 6 saşi, 38 unguri, 1 armean şi un singur român, pe Macedonfi. Delegaţii români erau foarte mâhniţi interpretând gestul ca pe o adevǎratǎ jignire50. Baritiu se plângea lui Maiorescu, membru al delegaţiei, de cerbicia autoritǎţilor locale sǎseşti, care nu respectau decretele Ministerului de Comerţ; acestea conţineau prevedri noi ce i-ar fi favorizat şi pe negustorii şi meseriaşii români din Braşov sau din alte oraşe ale pǎmântului crǎiesc („fundus regius”). Bariţiu considera necesar sǎ se publice decretele în marile ziare vieneze pentru ca odatǎ devenite publice şi cunoscute saşii sǎ nu mai poatǎ manevra împotriva lor. Autoritǎţile sǎseşti nu ascultau nici mǎcar de guvernator dacǎ acesta sprijinea uneori şi interesele româneşti. Astfel guvernatorul a trimis spre rezolvare la Ministerul de Comerţ o cerere a românilor din Rǎşinari pe care el n-a putut-o onora cu rezolvare favorabilǎ din cauza boicotului local. Bariţiu îi îndemna la acţiune pe membrii Delegaţiei cerând sǎ publice decretele în ziarele centrale, sǎ combatǎ abuzurile, fǎrǎ sǎ scrie concret contra ungurilor sau saşilor al cǎror nume trebuiau „rǎtǎcite” deoarece instrucţiunile centrale şi ale guvernatorului urmǎreau sǎ diminueze fricţiunile dintre naţionalitǎţile din Transilvania. Soluţia concretǎ propusǎ de Bariţiu este ca de exemplu în loc de saşi şi de abuzurile sǎseşti sǎ se foloseascǎ formula de nedreptǎţi comise în partea meridionalǎ a Transilvaniei sau pe pǎmântul regesc51. Comunitǎtile sǎteşti din pǎmântul crǎiesc au apelat la comandanţii militari ai districtelor pentru a obţine destituirea unor funcţionari abuzivi numiţi şi în Comisiile care au cercetat plângerile românilor. Astfel românii din Moeciul de Jos, Mǎgura, Şimon, Sohodol şiau exprimat bucuria într-o adresǎ cǎtre generalul maior Chavenne, comandantul districtului Sibiu, când au aflat cǎ la cererea lor s-a instituit o comisie care sǎ cercetaze asupririle la care au fost supuşi. Dar şefii comunitǎţilor au considerat cǎ dreptatea nu putea sǎ iasǎ la luminǎ decât prin oamenii care o iubeau şi acţionau în spiritul ei. Or în comisie era numit şi comisarul magistratual Friederich Fabricius care a protejat întotdeauna pe „asupritorii şi mâncǎtorii” românilor; de aceea, el fiind la fel de vinovat ca pârâţii, va actiona împotriva dreptǎţii şi a adevǎrului. În comisie erau numiţi şi ungurii Bocrós şi Déak care au fost rebeli în 1848-1849 şi au deţinut posturi de la guvernul unguresc. Din aceastǎ categorie a fǎcut parte şi Fabricius care sub guvernul trecut a fost ales senator şi a funcţionat ca dregǎtor; în consecinţǎ, românii au considerat cǎ el nu numai cǎ nu putea fi acceptat comisar, dar era necesar sǎ fie destituit şi din funcţie potrivit instrucţiunilor superioare în vigoare. Românii, dorind ca adevǎrul sǎ iasǎ la luminǎ şi principiul egalitǎţii naţionale sǎ fie aplicat, se considerǎ îndreptǎţiţi sǎ cearǎ ca în comisie sǎ fie numit şi un comisar român din Braşov sau Fǎgǎraş52. Arestǎrile preventive ale unor fruntaşi, deşi de scurtǎ duratǎ, brutalitǎţile la care au fost supuşi unii din foştii tribuni (Ciurileanu pe care moţii îl scot cu forţa din mâinile jandarmilor, ca şi pe Iancu la Câmpeni în decembrie 1849), asociate cu arestarea prelungitǎ a preotului Prodan, cu tracasǎrile, urmǎririle şi arestǎrile altor preoţi, nedreptǎţile vizibile suferite de români cu ocazia reorganizǎrii provizorii a Transilvaniei în 6 districte militaro-civile, au contribuit la adâncirea conflictelor dintre fruntaşii români şi administraţia imperialǎ. Contradicţiile s-au concretizat prin refuzarea de cǎtre unii conducǎtori a medaliilor oferite de

Împǎrat pentru meritele lor din 1848-1849 în lupta împotriva ungurilor. Alexandru Papiu Ilarian l-a informat pe Bariţiu cǎ amândoi figurau pe o listǎ de peste 60 de fruntaşi români din Transilvania decoraţi cu cruci de aur şi argint. Câţiva fruntaşi dintre cei aflaţi la Viena - dupǎ cum bǎnuia Papiu încǎ din septembrie 1850 - nu doreau sǎ accepte crucile pentru merite. Oamenii au reacţionat diferit faţa de decoraţii. Unii le considerau lucruri copilǎreşti, alţii mijloace de a corupe oamenii sau reflectau cǎ sunt prea mici şi nesemnificative în raport cu meritele prefecţilor şi a tribunilor. În cazul lor se punea şi altfel problema. Dupǎ încercarea de arestare a lui Iancu, arestarea preventivǎ dar scurtǎ a lui Axente, dupǎ tracasǎrile şi necazurile suferite de ceilalţi prefecţi şi tribuni, decorarea putea sǎ semene cu o simplǎ batjocurǎ. Papiu motiva însǎ refuzul pe baza faptului cǎ românii şi-au vǎrsat sângele pentru Împǎrat şi naţiune nu pentru decoraţii sau bani. Dacǎ tronul era puternic şi prin jertfa a 40.000 de români ucişi şi arderea a 300 de sate, nu era cazul ca naţiunea sǎ geamǎ încǎ apǎsatǎ de vechile tiranii. Acum ea era conştientǎ de drepturile sale, acestea erau promise şi meritate, dar negate în fapt. Fruntaşii români nu se puteau arǎta cu cruci şi medalii, „cu semne de sǎrbǎtoari” în faţa orfanilor, pǎrinţilor fǎrǎ feciori, satelor arse, a naţiunii suferinde. Era necesar sǎ fie decoratǎ naţiunea cu drepturile şi libertǎţile promise şi apoi persoanele fizice. Acestea trebuiau sǎ fie argumentele pe care cei propuşi pentru decorare le vor dezvolta în faţa comisarilor imperiali şi a guvernatorului când vor fi chemaţi pentru înmânarea crucilor. În concluzie, Papiu milita deschis pentru refuzarea în bloc a decoraţiilor pe care le interpreta ca pete pe piepturile fruntaşilor ce fuseserǎ expuse glonţului vrǎşmaş în 1848-1849. Bariţiu era îndemnat sǎ se înţeleagǎ cu Munteanu, Rusu, Antonelli şi alţi fruntaşi decoraţi în aceastǎ problemǎ delicatǎ53. Ulterior Papiu a acceptat decoraţia, dar a declarat în faţa studenţilor şi profesorilor din Viena cǎ n-o va purta pânǎ când naţiunea nu va fi liberǎ şi egal îndreptǎţitǎ din punct de vedere politic. Axente Sever, provocat de cǎtre comisarul suprem districtual al Sibiului, Salmen, sǎ-şi ridice decoraţia, a redactat un rǎspuns bine motivat în 15 noiembrie prin care a refuzat distincţia imperialǎ. Fostul prefect s-a referit la promisiunile lui Ferdinand şi Puchner din 1848, elaborate în proclamaţii emise unele dupǎ altele, prin care s-au promis libertate şi drepturi naţiunii române, funcţionari şi şcoli naţionale. Feciorilor care luptau sub arme li s-au promis de asemenea diurne şi hranǎ. Însuşi Axente, prin gura lui, a fǎcut cunoscute trupelor de sub comanda sa aceste proclamaţii şi de aceea era încǎ în ochii poporului un garant al promisiunilor fǎcute. El nu putea scǎpa de aceastǎ grea sarcinǎ decât când libertǎţile vor fi „în fiinţǎ nu numai pe hârtie ca pânǎ acum”. Prefectul a condus poporul în lupte grele când trupele imperiale fugiserǎ în alte ţǎri unde s-ar fi putut şi el refugia cu uşurinţǎ. Dar a aprovizionat cetatea Albei, asediatǎ de unguri şi a insuflat curaj feciorilor din prefectura lui care nu l-au pǎrǎsit, au rǎmas sub arme, s-au luptat cu vitejie, deşi averile şi casele lor au fost arse sau prǎdate total sau parţial, iar alţii şi-au pierdut vieţile. Locuitorii satelor, pǎrinţii ce-şi pierduserǎ fiii, fiii rǎmaşi fǎrǎ pǎrinţi, feciorii ce s-au luptat goi şi flǎmânzi pentru Împǎrat şi naţiune, îl întrebau zilnic unde erau libertǎţile, plǎţile şi despǎgubirile promise. Prefectul i-a îmbunat şi le-a promis în continuare cǎ treptat lucrurile se vor aranja şi vorbele vor deveni fapte. Dar dacǎ oamenii îl vor vedea cu decoraţia pe piept,

oferitǎ de Împǎrat prin decretul din 21 august, exista pericolul sǎ creadǎ cǎ a condus în luptǎ pe pǎrinţii, fraţii, fiii lor pentru a-şi câştiga merite şi distincţii personale şi speciale. Nu era exclusǎ posibilitatea ca poporul, considerându-se înşelat, sǎ încerce sǎ se rǎzbune. Pentru a se mântui pe sine, dar şi pentru a menţine speranţa cǎ promisiunile vor deveni fapte, Axente mulţumea Împǎratului pentru decoraţie, dar n-o primea şi n-o purta pe pieptul lui pânǎ când nu se va putea înfǎţişa înaintea poporului în postura unui bǎrbat ale cǎrui cuvinte s-au împlinit54. Avram Iancu dǎ o declaraţie la Prefectura poliţiei oraşului Viena în care subliniazǎ cǎ el, garant al poporului pe care l-a îndemnat sǎ creadǎ cǎ promisiunile imperiale vor prinde viaţǎ, nu poate primi decoraţia pânǎ când drepturile şi libertǎţile constituţionale, egalitatea naţiunii române cu celelalte naţiuni, nu vor deveni realitǎţi vii şi palpabile. Fostul prefect nu putea sǎ aparǎ în ochii poporului în postura unui nemernic care l-a amǎgit cu cuvinte frumoase, dar goale. Dacǎ ar fi acceptat atunci decoraţia şi-ar fi blocat orice posibilitǎţi de a întreprinde în viitor ceva pentru Împǎrat şi naţiune55. Papiu acceptǎ totuşi decoraţia tot la Viena în cadrul unei şedinţe festive la universitate. Aici declarǎ cǎ era nevoit sǎ deplângǎ situaţia politicǎ a naţiunii sale, pe tatǎl sǎu ucis de unguri, starea jalnicǎ a mamei şi a surorilor mai mici, a tuturor orfanilor români ai cǎror pǎrinţi au cǎzut în 1848-1849, fiind ucişi în diferite moduri. Papiu declarǎ cǎ nu putea purta decoraţia. Naţiunea românǎ n-avea conducǎtori din sânul ei, aşa cum n-a avut nici înainte de martie 1848, care sǎ se îngrijeascǎ de situaţia ei şi a orfanilor naţionali. Ca şi alţi câţiva conducǎtori, Papiu afirmǎ cǎ nu va purta decoraţia decât dupǎ ce se va ameliora situaţia naţiunii56. Cei mai mulţi fruntaşi au acceptat decoraţiile probabil pentru a nu adânci şi mai mult conflictul cu administraţia imperialǎ sau pentru a se pune la adǎpost în faţa unor eventuale persecuţii din partea autoritǎţilor locale. S-a afirmat cǎ decoraţiile ruseşti acordate marilor prefecţi români au contribuit la eliberarea unora din ei sau au determinat autoritǎţile imperiale austriece sǎ renunţe la arestarea altora; de asemenea, gestul ţarului a grǎbit guvernul imperial din Viena sǎ propunǎ şi el decorarea fruntaşilor români. Wohlgemuth, pe baza rapoartelor întocmite de experţii militari ce au însoţit în lupte Landsturmul românesc, i-a furnizat materiale şi propuneri ministrului de interne Alexander von Bach. Acesta a întocmit un raport detaliat Consiliului de Miniştri privind decorarea fruntaşilor românilor, saşilor şi a ungurilor consideraţi loiali faţǎ de guvernul şi autoritatea „legitimǎ”. Dar Împǎratul a operat modificǎri pe lista lui Bach. El a diminuat clasa decoraţiilor înalte destinate prefecţilor români care le-ar fi conferit accesul la ranguri nobiliare şi a hotǎrât acordarea unor decoraţii mai modeste. Gestul a fost interpretat de istoriografia veche ca o dovadǎ a ostilitǎţii şi neîncrederii monarhului faţǎ de fruntaşii români şi intenţiile sau scopurile lor politice reale sau ca rezultat al intrigilor ţesute la Curte de cercurile politice duşmǎnoase elementului românesc. Încǎ de pe atunci ele începeau sǎ-şi ridice capetele şi sǎ-şi facǎ simţitǎ influenţa.

5. CONFLICTELE ÎNTRE CONCEPTELE CUCERITORILOR PRIVIND PATRIA MAGHIARĂ SAU AUSTRIACĂ DE SORGINTE FEUDALĂ GENERATE DE „DREPTUL” SABIEI ŞI... PROGRAMELE POPOARELOR CUCERITE AXATE PE FEDERALISM ŞI DEMOCRAŢIA NAŢIONALĂ REALĂ ŞI EUROPEANĂ Dupǎ terminarea rǎzboiului naţional românii din Marele Principat al Transilvaniei, dar şi ceilalţi, au acordat o importanţǎ majorǎ restructurǎrii administraţiei locale de stat. Ei au investit speranţe şi iluzii mari - ce au devenit dupǎ 2 ani deziluzii - cǎ aceastǎ operaţie odatǎ aplicatǎ în practicǎ va fi garanţia cea mai sigurǎ a funcţionǎrii principiului egalei îndreptǎţiri naţionale solicitat în programele de restructurare federalistǎ a Monarhiei fie pe baza dreptului istoric (Staatsrecht), fie a celui etnic. Ultima formulǎ ar fi fost mai modernǎ şi mai democraticǎ deoarece ar fi permis croirea unor state autonome mai complete care sǎ cuprindǎ pe toţi membrii aparţinǎtori aceleiaşi naţiuni. Speranţa şi nerǎbdarea cu care s-au aşteptat inovaţiile şi înnoirile democratice din acest domeniu au fost explicabile dacǎ ne gândim cǎ generaţiile revoluţiei au trǎit înainte de 1848 direct sub administraţia nobiliarǎ exclusivistǎ maghiarǎ din comitatele conduse de comiţi supremi şi de funcţionarii comitatensi aleşi de comitetele congregaţiilor, dublatǎ la fiecare comitat de aparatele locale sau ţinutale de justiţie, poliţie şi închisori sau sub autoritatea adunǎrilor şi magistraturilor scǎunale sǎseşi din pǎmântul crǎiesc (Fundus Regius) dirijate de Universitatea sǎseascǎ din Sibiu. În fond, aceste foruri administrative şi juridice locale, plus cele din scaunele secuieşti au aplicat legile şi au supravegheat funcţionalitatea lor în viaţa curentǎ. Legislaţia însǎşi a fost emanaţia Dietelor Marelui Principat al Transilvaniei, întǎritǎ cu semnǎturile şi sancţiunile Marilor Principi Habsburgi, ceea ce demonstreazǎ pânǎ la evidenţǎ cǎ ea şi-a avut izvorul şi a fost pusǎ în mişcare de cei doi factori fundamentali ai puterii şi anume cel monarhic (rex sau princeps) şi cel nobiliar (reprezentând acea „natio”). Aceştia, în pofida relaţiilor politice fluctuante sau chiar conflictuale survenite în unele momente, au acţionat structural în virtutea prevederilor Diplomei Leopoldine din 1691, Sancţiunilor Pragmatice din 1722-1723, legilor din 1744, 1791 etc. Acestea n-au constituit altceva decât tot atâtea contracte bilaterale stabilite între cei doi stǎpâni cocoţaţi în vârful piramidei sociale şi politice. Dar comitatele şi scaunele nu aplicau numai legile. Atribuţiile lor au cuprins aspecte importante pentru locuitorii de pe cuprinsul lor, ca de pildǎ: fixarea preţului zilelor de munca, a alimentelor, adunarea impozitelor plǎtite exclusiv de nenobili din care o parte a luat drumul fiscului şi cealaltǎ a intrat în „cassa domestica” (casetele comitatelor), ultima câteodatǎ mai consistentǎ decât prima. Tot prin comitate s-au efectuat recrutǎrile, s-au încartiruit trupele, desigur numai în casele nenobililor deoarece nobilii au fost şi în acest caz scutiţi de asemenea incomoditǎţi. De asemenea comitatele şi scaunele nobiliare maghiaro-secuieşti ca şi scaunele patricienilor saşi ş-au ales deputaţii în Dietele Transilvaniei (istorice) ceea ce a însemnat cǎ şi-au asigurat

dialogul legislativ şi cu tronul, procesul fiind similar şi în cazul comitatelor Ungariei (ce a inclus şi zona Banat, Crişana, Maramureş) care au ales deputaţii pentru Camerele Inferioare. Compoziţia socio-etnicǎ a Dietelor şi a Congregaţiilor Comitatense a demonstrat clar pe cine anume au reprezentat aceste foruri de structurǎ nobiliarǎ şi în folosul cui au acţionat înainte de 1848. În Dieta Marelui Principat al Transilvaniei (Ardeal) au existat 373 de deputaţi din care 333 au fost nobili maghiari, 35 patricieni saşi, 5 români57. Dar ultimii şi-au deţinut şi exercitat mandatele ca persoane oficiale, episcopi, nobili sau funcţionari, deoarece era încǎ chiar şi cǎtre mijlocul secolului al XIX-lea „ilegal” ca naţiunea românǎ sǎ-şi gǎseascǎ reprezentarea în acest for ca naţiune politicǎ. Numai cǎ aceastǎ calitate deşi nerecunoscutǎ oficial decurgea din existenţa ei ca factor etnic majoritar dovedit statistic de realitatea ce se dorea recunoscutǎ şi promovatǎ de spiritul timpului şi de principiul naţionalitǎţii. Dar ea era respinsǎ şi boicotatǎ de cei privilegiaţi şi interesaţi în menţinerea monopolului puterii. În teritoriul administrat de comitate au trǎit 916.015 români care n-au avut reprezentanţe nici în congregaţiile comitatense, nici în Dietǎ, pe când cei 368.540 de maghiari din acelaşi spaţiu au avut apǎrǎtori şi şefi politici în ambele foruri. Nici cei 205.635 români din Fundus Regius nau avut reprezentanţi în adunǎrile scǎunale sau Universitatea sǎseascǎ din Sibiu, în timp ce 167.147 saşi au deţinut prin patricienii lor monopolul local în pǎmântul crǎiesc şi 10% din mandatele de deputaţi din Diete. De asemenea, nici cei 1.211.544 români din Banat, Crişana, Maramureş, Partium n-au avut reprezentanţǎ naţionalǎ în comitatele sau în Dietele Ungariei58. În procesul general de formare a naţiunii maghiare nobilimea s-a transformat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumǎtate a secolului al XIX-lea dintr-o clasǎ nobiliarǎ într-o partidǎ sau elitǎ politicǎ conducǎtoare a întregii naţiuni fie cǎ era de nuanţǎ liberalǎ, conservatoare sau câteodatǎ chiar radicalǎ. Acest proces a adus cu sine avantaje mari pentru naţiunea maghiarǎ. Nobilimea a venit şi a pǎtruns în epoca modernǎ cu monopolurile ei tradiţionale, comitatele, Dietele, forurile de justiţie (Curtea Supremǎ şi Tabla Regalǎ) care sau transformat treptat dar sigur din aparate sau foruri exclusiv nobiliare în instrumente naţionale exclusiviste ungureşti. Noi am evidenţiat în unele materiale tipǎrite sau manuscrise cǎ recunoaştem ca realistǎ schema tradiţionalǎ care a subliniat cu tǎrie realitatea cǎ în sistemul absolutist al lui Matternich toate naţiunile s-au aflat sub tron, au suferit nedreptǎţi şi persecuţii. Dar am respins categoric afirmaţia cǎ ele s-au situat pe aceeaşi poziţie, s-au aflat în aceeaşi oalǎ sau au suferit acelaşi grad de asuprire şi oprimare politicǎ. Şi aceasta fiindcǎ naţiunea maghiarǎ s-a aflat sub tron dar peste românii şi slavii din Ungaria Coroanei Sf. Stefan ceea ce înseanmǎ cǎ s-a situat cu excepţia unor scurte perioade de timp la mijlocul piramidei. Pornind de la aceastǎ poziţie, partidele naţionale maghiare au luptat înainte de 1848, în 1848 şi dupǎ 1860 pentru libertatea politicǎ maghiarǎ prin înlǎturarea absolutismului, instituirea unui sistem constituţional ungar într-un regim monarhic parlamentar, dar concomitent şi pentru supunerea şi intergrarea nemaghiarilor din stat. Paralel, unii şefi politici unguri ca Széchenyi, Deák, Andrássy au propus o alianţǎ politicǎ cu oamenii de stat austrieci care ar fi croit un sistem parlamentar propriu dincolo de Leitha. Un asemenea sistem ar fi avut ca scop fundamental coroborarea acţiunilor pentru conservarea integritǎţii

Ungariei şi Austriei istorice în faţa ofensivei principiului naţionalitǎţii în Monarhia habsburgicǎ sau în afara ei. Gândirea şi acţiunea politicǎ concretǎ româneascǎ exprimate în programele şi manifestǎrile naţionale întreprinse de diverse cercuri sociale sau de episcopi în Diete sau în memorii cǎtre Guberniu şi Tron între 1791-184859 au clarificat pe etape cǎ s-a urmǎrit de fapt aplicarea şi reflectarea spectrului etnic viu şi real în sfera politicului. Acest lucru a dovedit implicit cǎ argumentele de ordin istoric ca vechimea şi continuitatea românilor au început sǎ aibǎ mai mult o valoare teoreticǎ decât una politicǎ concretǎ. Într-adevǎr, în mentalitatea generaţiilor de atunci influenţatǎ şi de curentele şi gândirea europeanǎ în mişcare şi-au fǎcut loc treptat adevǎrul major cǎ dǎinuirea românilor ca majoritǎţi etnice pe pǎmânturile strǎmoşeşti cucerite de strǎini a fost mai importantǎ şi a prevalat asupra factorului istoric chiar dacǎ acesta a completat în mod fericit componenta esenţialǎ a numǎrului locuitorilor. Transbordarea etnicului în politic urma sǎ fie operatǎ prin intermediul principiului naţionalitǎţii. În fond, impactul principiului revoluţionar al naţionalitǎţii cu structurile societǎţii şi presiunea lui asupra celor statale vechi s-a exercitat prin unele realitǎţi vii şi dinamice care au fost determinate şi au exprimat opţiunile şi necesitǎţile stringente ale unor colectivitǎţi umane însumând milioane de oameni. Ele au avut o pondere hotǎrâtoare în evoluţia şi mersul lucrurilor. Principiul reprezentativitǎţii proporţionale în Diete, Guberniu, comitate, scaune, justiţie în raport cu numǎrul locuitorilor aplicat pe terenul politic concret ar fi dus inevitabil la transformarea Transilvaniei într-o ţarǎ româneascǎ democraticǎ care includea accesul în aceste foruri a ungurilor şi saşilor dupǎ principiul „numǎrǎrii sufletelor”. Dar, deşi acest deziderat fundamental al mişcǎrii naţionale româneşti, prezent ca un fir roşu în terminologia programelor politice elaborate pânǎ în preajma revoluţiei, a rǎmas doar în faza unei formulǎri revendicative, a reuşit sǎ-i îngrijoreze profund pe şefii politici unguri, deţinǎtorii puterii locale de stat. Dupǎ 1825 pe terenul politic concret şi real din Marele Principat al Transilvaniei dietele, comitatele, scaunele, tribunalele lor în frunte cu Tabla Regalǎ au devenit foruri naţionale ale unor minoritǎţi etnice ungureşti şi sǎseşti. Aceasta a însemnat implicit cǎ cele câteva sute de mii de neromâni au devenit alǎturi şi în frunte cu conducǎtorii lor piedica internǎ în calea fǎuririi Transilvaniei româneşti. Îndeosebi nobilii liberali şi conservatori unguri care au deţinut şi au manevrat aceste foruri - unde au început sǎ pǎtrundǎ şi unele elemente maghiare nenobile - transformaţi în şefi naţionali au simţit pericolul presiunii democraţiei naţionale româneşti. Ea le-ar fi distrus privilegiile şi monopolurile devenite deja prin strǎmoşii lor multiseculare şi i-ar fi transformat în minoritǎţi de deputaţi îń Diete sau de funcţionari şi magistraţi în Guberniu, Tabla Regalǎ, comitate. În faţa acestui pericol autonomismul istoric transilvǎnean, chiar dcǎ a fost deţinut sute de ani de nobilime, s-a transformat rapid într-un impediment. Nobilimea a avut nevoie de forţele convergente ale ungurilor din Transilvania şi ale celor din Ungaria pentru a-i ţine departe de puterea politicǎ atât pe românii ardeleni cât şi pe cei din Banat, Crişana, Mramureş. Forţa maghiarǎ a urmǎrit şi realizarea scopului de a-i împiedica sǎ se uneascǎ cu cei de peste Carpaţi.

Liberalii şi radicalii unguri au promovat centralismul maghiar de stat prin unirea Transilvaniei cu Ungaria. Numai prin ea elementul etnic maghiar ar fi prevalat ca numǎr pe cel românesc şi doar astfel se putea împiedica preluarea de cǎtre români a administrǎrii comitatelor din teritoriile respective. Liberalii şi radicalii unguri i-au întrecut pe conservatori în promovarea centralismului de stat. Aceştia din urmǎ au considerat o vreme cǎ-şi pot menţine privilegiile şi puterea politicǎ şi în structurile autonomiste vechi. Dupǎ aceea s-au reorientat brusc şi în anii 1860 i-au spprijinit pe liberalii centralişti şi dualişti în revitalizarea constituţiei din aprilie şi a legilor unioniste din 1848. Centralismul de stat promovat şi aplicat pe teren prin fier şi foc de guvernul, parlamentul şi armata maghiarǎ în 1848-1849 şi dupǎ 1867 pe plan politic şi constituţional vizavi de slavii şi românii din Ungaria Coroanei Sf. Stefan restructuratǎ ca stat „naţional” unitar, a prezentat un mare avantaj pentru unguri. Aceştia au fost într-adevǎr majoritari dacǎ-i socotim separat pe români, sârbi, ruteni, slovaci, croaţi, sloveni şi îi raportǎm la numǎrul maghiarilor. Doar tatalitatea neungurilor a întrecut numǎrul ungurilor. Dar din punct de vedere politic aceastǎ totalitate a fost despǎrţitǎ în indivizi singuratici ce au constituit simple umpluturi sau lipituri la naţiunea politicǎ maghiarǎ. Pentru un observator neavizat din afarǎ acest lucru putea constitui un fetiş şi era de naturǎ sǎ întreţinǎ iluzia statului „naţional” deşi în fond el era multinaţional şi poliglot. Pe de altǎ parte chiar dacǎ nemaghiarii au susţinut o luptǎ politicǎ de rezistenţǎ faţǎ de centralismul maghiar de stat prin care ei promovau idealuri şi formulau revendicǎri asemǎnǎtoare sau comune, coroborarea eforturilor şi acţiunilor antipestane era greu de realizat. Existau distanţele, condiţiile concrete, stadiile diverse ale dezvoltǎrii socialeconomice sau ale maturizǎrii gândirii şi mişcǎrilor naţionale diferite. În funcţie de aceşti factori nu s-au aplicat concomitent cele mai adecvate metode sau tactici, în raport cu situaţia concretǎ din Monarhie, care trebuiau şi ele ancorate in ceea ce era mai modern şi mai eficace pe plan european. Situaţia concretǎ era pe cât de complexǎ pe atât de complicatǎ. Declanşarea unei acţiuni antidualiste de mare anvergurǎ realizatǎ de negermani şi nemaghiari în acelaşi moment politic prielnic care ar fi avut o pondere grea în determinarea mersului evenimentelor şi modificarea factorilor de decizie cerea timp, dar şi elaborarea unor planuri bine gândite şi înfǎptuite cu pricepere şi tenacitate în pofida tuturor impedimentelor. Era clar însǎ cǎ o asemenea situaţie dǎdea rǎgaz şi fǎcea într-o oarecare mǎsurǎ loc manevrelor politicienilor din Budapesta şi acţiunilor de consolidare a statului lor „unitar” şi „naţional”. În primele luni ale anului 1848 programele naţionale slave şi române au aplicat principiul naţionalitǎţii separat şi câteodatǎ pe baza Staatsrechtului şi a autonomismului istoric legal în adunǎrile sau acţiunile politice generale susţinute la Zagreb, Sremski Karlovic, Blaj, Lugoj, Sf. Martin. Dar spre sfârşitul anului şi în 1848-1851 au apǎrut curentele înnoitoare care au acţionat pentru racordarea principiului naţionalitǎţii la dreptul etnic prin federalizarea etnicǎ a Monarhiei şi nu pe baza provinciilor ei istorice. Astfel, autonomismul croat urma sǎ evolueze spre programul maximal al Regatului tripartit al Croaţiei-Sloveniei-Dalmaţiei şi, în plus, a apǎrut evidentǎ necesitatea colaborǎrii cu sârbii ortodocşi atât acum cât şi în deceniile urmǎtoare chiar dacǎ a existat o anumitǎ rivalitate între ideea mare sârbǎ şi ideea mare croatǎ. În cazul cehoslovacilor, axarea programelor pe Staatsrecht, adicǎ pe dreptul Coroanei Sfinţilor

Stefan şi Venceslav ar fi îndrumat eforturile spre concentrarea cehilor din Boemia, Moravia, Silezia într-un stat autonom cu capitale la Praga şi a slovacilor în alt stat autonom cu capitala la Bratislava. Aceasta ar fi dus la separarea celor douǎ naţiuni surori deoarece în cazul federalizǎrii pe baze istorice a Austriei şi Ungariei nu s-ar fi întâlnit direct nici mǎcar miniştri de legǎturǎ şi deputaţii cehi şi slovaci din guvernele şi parlamentele federale deoarece primii ar fi luat drumul Vienei şi ultimii drumul Pestei. Tocmai de aceea aripa novatoare militeazǎ pentru regândirea bazei programatice, parǎsirea Staatsrechtului, lansarea etnicului prin care principiul naţionalitǎţii s-ar fi reflectat mai complet şi mai rotund la nivelul întregii Monarhii şi nu separat pe cele douǎ state istorice asociate şi componente. În primǎvara şi vara anului 1848 românii din Banat, Crişana, Maramureş, Partium şiau ţinut o Adunare Naţionalǎ separatǎ la Lugoj, au elaborat un Program, şi-au ales deputaţii în parlamentul de la Pesta din interiorul cǎruia au luptat zadarnic pentru drepturile naţionale colective. Fraţii lor ardeleni şi-au exprimat rezervele şi condiţionǎrile faţǎ de uniune, legate tot de recunoaşterea naţionalitǎţii politice şi a egalei îndreptǎţiri naţionale între români şi unguri, de federalizare a statului, au promulgat un Program cu un caracter profund democratic atât din punct de vedere social-cetǎţenesc cât şi naţional. Acesta a fost susţinut de douǎ delegaţii, una cǎtre Monarhul devenit din aprilie Rege constituţional al Ungariei şi alta cǎtre Dieta nobiliarǎ din Cluj. Dieta Cujeanǎ constituitǎ pe baza sistemului 3+4, deci fǎrǎ deputaţii românilor majoritari, a votat uniunea, desconsiderând Blajul şi acţionând în spiritul centralismului de stat al Ungariei promovat de art. VII al Dietei de la Pozónyi (Bratislava). Monarhul a sancţionat-o şi a emanat un bilet de mânǎ recomandând Parlamentului pestan sǎ voteze o lege prin care sǎ recunoascǎ legal naţionalitatea şi limba românǎ. În urma acestei evoluţii pe teren a mersului lucrurilor, Delegaţia cǎtre Tron a luat drumul Pestei unde a dus tratative cu miniştrii şi parlamentarii unguri cu care au intrat deja în dialog direct şi deputaţii români din pǎrţile vestice. Dar politica maghiarǎ a fǎcut urechea surdǎ în ambele direcţii în ceea ce privea acordarea drepturilor nationale colective româneşti limitând modernizarea şi liberalizarea la egalizarea drepturilor civile sau cetǎţeneşti individuale şi la cea socialǎ prin împroprietǎrirea tuturor ţǎranilor foşti iobagi fǎrǎ deosebire de naţionalitatea lor geneticǎ. Ea nu le conferea însǎ drept la cea politicǎ întrucât aceasta era în concepţia oficialǎ numai maghiarǎ. Dupǎ Adunarea Naţionalǎ din septembrie şi izbucnirea conflictului dintre românii ardeleni şi guvernul maghiar s-au declanşat insurecţiile locale ale celor din pǎrţile vestice care au tins în octombrie 1848 spre colaborare militarǎ şi politicǎ generalǎ a tuturor românilor. Dar acestea au fost reprimate şi oprite de intervenţia promtǎ şi hotǎrâtǎ a armatei maghiare, care i-a supus şi i-a integrat forţat. Deputaţii lor din Parlamentul Ungariei au fost supuşi şi ei în 1849 unui control guvernamental strict şi sever care i-a pus uneori în pofida voinţei lor la remorca politicii maghiare. Astfel controlaţi şi dirijaţi, aceştia au devenit practic indisponibili pentru susţinerea programelor naţionale. Situaţia a dus automat la apariţia unei noi aripi sau elite conducǎtoare din pǎrţile vestice care la sfârşitul lui 1848 şi 1849 sau anii urmǎtori au acţionat alǎturi de liderii ardeleni, contribuind la elaborarea şi semnarea petiţiilor ce au cerut reformarea întregii Monarhii pe baza dreptului etnic (Pomuţiu, Capria, Atanasievici, Udrea, Doda, Dobran, Babeş, Arcoşi etc.). Dupǎ înfrângerea

ungurilor o parte a conducǎtorilor din partida numitǎ „maghiaronǎ” s-a integrat conducerii naţionale şi a susţinut Delegaţia din 1849-1851 şi actele ei elaborate la Viena deoarece potrivit declaraţiilor episcopului Gherasim Raţ de la Arad unele atitudini politice adoptate ulterior nu s-au datorat convingerilor intime ci au fost determinate de presiunea tiraniei maghiare pe care au simţit-o direct şi a trebuit s-o suporte peste 1 an de zile. Dar au existat şi lideri care au insistat pe direcţia colaborǎrii cu maghiarii şi în anii viitori ca de exemplu Murgu, Pop, Mihalyi, care au sperat zadarnic ca pe aceastǎ cale vor obţine mai uşor drepturi politice. Ulterior pe aceastǎ cale s-a angajat şi ardeleanul Iosif Hossu sau alţi fruntaşi. În 1848-1849 croaţii, sârbii, slovacii, românii au luptat politic şi au sustinut rǎzboaie naţionale grele şi sângeroase împotriva guvernelor şi armatelor ungureşti, atât în faza în care Pesta nu s-a aflat în conflict cu Viena cât şi în a doua fazǎ a izbucnirii conflictelor militare dintre cel douǎ metropole. Dar insurecţiile antiungureşti nu s-au declanşat concomitent ci gradual în timp. Anume croaţii şi sârbii se bat din mai-iunie, slovacii din septembrie şi românii din octombrie dupǎ ce au fost epuizate orice mijloace de împǎcare cu maghiarii şi a apǎrut breşa politicǎ şi militarǎ dintre Viena şi Pesta. Deşi la început, între octombrie 1848 februarie 1849, faptul cǎ armatele populare slave şi române au luptat paralel cu Viena şi împotriva Ungariei, a pǎrut avantajos pentru tabǎra antipestanǎ, în primǎvara lui 1849 s-a vǎzut clar cǎ armatele maghiare au învins pe cele inperiale austriece aproape peste tot şi le-a aruncat dincolo de Leitha. De asemenea au provocat pierderi grele prin lupte sau represalii inclusiv împotriva celor neînarmaţi dintre neunguri ca de exemplu cca 100.000 de sârbi, 40.000 de români etc. şi doar Rusia a fost adevǎrata învingǎtoare a lui Kossuth din punct de vedere militar în august 1849. În anii 1849-1851 au circulat intens proiectele de federalizare etnicǎ a Monarhiei, superioarǎ celei istorice a Staatsrechtului, deoarece au urmǎrit concomitent dizlocarea şi descentralizarea în mai mare mǎsurǎ a Austriei şi Ungariei istorice care au format împreunǎ întregul, adicǎ Imperiul Habsburgic. Negermanii şi nemaghiarii au dorit transferarea unor competenţe guvernamentale şi parlamentare cǎtre statele naţionale complete, autonome şi componente ale preconizatei Monarhii federalizate înzestrate şi cu un guvern şi parlament central care sǎ opereze pentru interesele de apǎrare comunǎ a naţiunilor mici şi mijlocii din acest spaţiu european împotriva Prusiei sau Rusiei. În cazul românilor federalizarea etnicǎ ar fi inclus şi pe românii bucovineni într-o Românie autonomǎ formatǎ deci din ei din ardeleni, bǎnǎţeni, crişeni şi maramuraşeni. Programele lor elaborate între 1849-1851 s-au armonizat cu toate celelalte promulgate pe baza dreptului etnic de cǎtre nemaghiarii şi negermanii din stat. Totodatǎ, românii ca şi ceilalţi, şi-ar fi ales deputaţi în parlamentul federal iar guvernul român autonom şi-ar fi trimis un ministru de legǎturǎ în guvernul central. Petiţia din 25 februarie 1849, completatǎ, argumentatǎ şi dezvoltatǎ în 1850-1851 cu altele, dar mai ales cu programul elaborat de episcopul unit de Oradea, Vasile Erdelyi, care a vizat constituirea unei Ţǎri româneşti formatǎ din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş, Partium, Bucovina condusǎ de un guvern cu sediul la Blaj, s-au racordat cu cele promulgate de slovenul Krajne-Krainz, croatul Ogarev-Ostrokinski, cehul Palacky. Ultimul a trecut şi a evoluat rapid de la baza dreptului istoric la cel etnic. Astfel marele istoric şi patriot ceh a

preconizat o federaţie bazatǎ pe 8 unitǎţi (polono-ucrainianǎ, ceho-slovacǎ, germanǎ, iliroslovenǎ, italianǎ, sârbo-croatǎ, maghiarǎ, românǎ), corectând ulterior schema propusǎ cu contopirea sloveno-sârbo-croatǎ (cerutǎ încǎ din 1832 de contele croat J. Draskovici). Liderul croat Ogarev-Ostrojinski şi-a argumentat propunerile pe baza majoritǎţii etnice nemaghiare şi negermane promovând pǎtrunderea etnicului în politic ca unica soluţie raţionalǎ. El a scris şi prevǎzut clar cǎ orice altǎ formulǎ de restructurare a Imperiului care ar fi fǎcut abstracţie de aceastǎ realitate vie şi presantǎ nu va acorda nici o şansǎ statului în viitor. Adversar hotǎrât al centralismului maghiar şi austriac de stat Ogarev-Ostrojinski a afirmat, fǎrǎ a fi însǎ auzit, urmǎtoarele: „Atâtǎ timp cât se va vorbi de Austria, a cǎrei populaţie este germanǎ a 5-a parte, ca de un stat în care germanii deţin preponderenţa, atâtǎ timp cât se va spune cǎ Ungaria a cǎrei populaţie este maghiarǎ a 3-a parte, este un stat maghiar (Magyarorsag) nu se va putea vorbi nici de fericire, nici de pace şi nici de salvare pentru imperiu”60. Între liderii slavi şi români s-au iniţiat colaborǎri, schimburi de opinii şi de experienţe politice. Câteodatǎ unele programe şi proteste au fost elaborate în comun ca de pildǎ cel din aprilie 1849 semnat de românul Şaguna, croaţii Vraniczany, Kukulievici, Oninovici, Mazuranici, slovacii Kozacsek, Hodza, Hurban, Stur. Ele au prevǎzut egaliatea ungurilor şi austriecilor cu nemaghiarii şi negermanii şi au propus instituirea şi funcţionarea unor guverne şi parlamente autonome ale tuturor acestor naţiuni care sǎ le apere interesele specifice. Interesele comune urmau sǎ fie apǎrate într-un guvern şi parlament federal unde ar fi fost ataşaţi miniştri de legǎturǎ şi ar fi fost aleşi deputaţi din toate naţiunile Monarhiei. În aceastǎ concepţie programaticǎ interesele generale ar fi trebuit apǎrate tot împreunǎ cu organisme de stat comune ale naţiunilor dunǎrene. I. Maiorescu s-a întreţinut la Praga, pânǎ în orele târzii ale nopţilor cu cehii Safarik, Gabler, Palacky. Nu o datǎ A. T. Laurian a cerut insistent ca unele articole de fond din ziarele politice slave sǎ fie traduse şi tipǎrite în cele româneşti pentru a se accelera cunoaşterea şi apropierea reciprocǎ sau pentru ca românii sǎ practice unele metode de lucru cu care au operat liderii celorlalte naţiunii asuprite. Anume se recomandǎ sǎ se redacteze petiţiile cǎtre tron şi guvernul Imperial în limba lor naţionalǎ. Ministerele trebuiau sǎ aibe şi consilieri şi funcţionari români sau slavi care sǎ le analizeze şi sǎ le aplice. Aceasta ar fi constituit o dovadǎ realǎ a funcţionǎrii egalei îndreptǎţiri naţionale. Laurian a fost nemulţumit cǎ românii şi-au redactat petiţiile numai în germanǎ şi latinǎ. El a recomandat concret ca traducerile în românǎ a articolelor de fond slave sǎ fie fǎcute din ziarele „Union” şi „Südslawische Zeitung”. Acestea trebuiau sǎ circule şi în original în Transilvania, deoarece toţi intelectualii români ştiau perfect nu numai latina şi maghiara ci şi germana. Ioan Maiorescu a vizat - dar expresia mai realistǎ ar fi „a visat” - întrunirea unui parlament federal în care ar fi fost nu numai posibilǎ ci şi utilǎ o colaborare permanentǎ şi organizatǎ a deputaţilor slavi, români şi italieni pentru a-şi apǎra atât interesele generale, cât şi cele naţionale specifice61. Dar dreptul etnic n-a stat niciodatǎ la baza structurilor de stat ale Monarhiei habsburgice. Unele cercuri politice conducǎtoare slave sau române considerate sau care se considerau realiste au acţionat în sensul realizǎrii unui compromis între principiul naţionalitǎţii şi legalitatea sau legitimitatea de drept istoric existent, pe trunchiul cǎreia au

sperat sǎ opereze transformǎrile înnoitoare. Aceştia au calificat programele federaliste elaborate pe baza dreptului etnic ca maximaliste şi nerealiste. Ei le-au respins pe motivul cǎ naveau şanse de a fi acceptate şi aplicate de cei de la putere. „Realiştii” şi-au prezentat formulele lor bazate pe federalizarea provinciilor istorice ca avantajoase şi compatibile cu situaţia politicǎ şi cu raportul de forţe existente în fazele respective ale evoluţiei Monarhiei şi a naţiunilor care trǎiau pe cuprinsul ei. Orientǎrile programatice pe cele douǎ direcţii principale au fost susţinute la fiecare dintre naţiunile asuprite de tabere care au colaborat între ele în momentele de conflict militar şi politic acut cu austriecii şi ungurii. Ele s-au confruntat în alte faze mai calme în chestiunile de fundamentare teoreticǎ sau în fixarea alternativelor tactice ale mişcǎrilor interne. Asemenea colaborǎri dar şi confruntǎri au funcţionat în anii 1848-1851, dupǎ 1860-1865. În timpul dualismului frǎmântǎrile pentru fixarea evoluţiei programatice pe baza dreptului etnic sau istoric, alegerea alternativelor tactice pe baza pasivismelor sau a activismului parlamentar au fracţionat câteodatǎ forţele şi au diminuat capacitatea lor de presiune asupra celor de la putere. Totodatǎ au deschis guvernelor dualiste posibilitǎţi de manevrare şi de întreţinere - savant şi meticulos construitǎ uneori - a diferendelor survenite în interiorul elitelor politice conducǎtoare nemaghiare şi negermane. În general acestea n-au dat roade decât pe perioade limitate de timp. Pe de altǎ parte pânǎ la începutul secolului al XX-lea aripile tinere novatoare au reuşit sǎ înlǎture orientǎrile vechi şi sǎ aşeze programele naţionale pe baza dreptului etnic care, coroborat cu cel al nationalitǎţii va duce la principiul autodeterminǎrii naţionale aplicat la 1918. La mijlocul secolului trecut programele de federalizare etnicǎ au întâmpinat rezistenţa hotǎrâtǎ a Vienei. Ele s-au lovit şi de situaţia pe cât de complexǎ pe atât de complicatǎ din spaţiul vast al Monarhiei care a inclus atunci o bunǎ parte din naţiunile şi teritoriile europene centrale şi rǎsǎritene. Astfel deputaţii slavi din parlamentul de la Kremsier (Kromeric), ca şi cei germani care i-au exasperat cu accentele lor centralizate, nu s-au considerat îndreptǎţiţi sǎ se refere la spaţiul întregului Imperiu. Ei au exclus Lombardo-Veneţia şi Ungaria - unde în 1849 lucrurile au evoluat altfel şi au luat o altǎ turnurǎ - din prevederile Constituţiei care s-a mǎrginit la Austria. Liberalii austrieci au acceptat în 1848-1849 ideea ca Lombardo-Veneţia sǎ fie cedatǎ, au considerat Galiţia ca o posesiune viagerǎ şi nedreaptǎ. Dar au întǎrit accentele şi tendinţele centraliste în Austria istoricǎ cu concursul colegilor germani din Boemia, Moravia, Silezia, desigur spre marea nemulţumire a cehilor şi polonezilor. Constituţia de la Kremsier a transferat competenţele principale în stat guvernului şi parlamentului central de la Viena. Ele au stipulat totuşi în favoarea slavilor unele atribute autonome pe seama organelor locale ale puterii. Însǎ oricum, parlamentul de la Kremsier şi opera lui legislativǎ au fost anihilate brutal de politica intransigentǎ a lui Felix Schwarzenberg şi armatele lui Windischgrätz. De asemenea, liberalii austrieci au avut un rol esenţial în reconsiderarea şi dǎrâmarea sistemului politic de sorginte dualistǎ susţinut de echipa Széchenyi-Déak-Eötvos şi instituit în martie-aprilie-iunie 1848 prin sancţionarea de cǎtre Ferdinand a legilor şi constituţiei ungureşti. Liberalii austrieci au urmǎrit atât în toamna lui 1848 cât şi mai târziu sǎ menţinǎ în Monarhie vastul teritoriu rǎsǎritean al Ungariei Coroanei Sf.Stefan şi au luptat categoric

împotriva independenţei Kossuthiste. În aceatǎ privinţǎ, în octombrie 1848, liberalii austrieci s-au detaşat net de radicalii austrieci care au luat armele la Viena pentru a apǎra constituţia dualistǎ maghiarǎ ce stipula concomitent libertatea naţionalǎ maghiarǎ şi integrarea şi supunerea politicǎ a neungurilor. Aceata înseamnǎ cǎ cei din urmǎ au fost dispuşi sǎ sacrifice dominaţiei Pestei pe români, sârbi, croaţi, slovaci, ruteni şi sloveni (dintre râurile Mura şi Roab). Revolta promaghiarǎ a radicalilor austrieci a fost reprimatǎ tot de Windischgratz. Acesta a anihilat şi eforturile cehilor din vara lui 1848 sau primǎvara lui 1849 de a obţine guvern şi parlament la Praga. Interesant cǎ radicalii austrieci, ca şi cei maghiari, au împǎrţit artificial popoarele în „istorice” şi „anistorice”, în popoare care au şi care n-au dreptul sau accesul la autoguvernarea naţionalǎ. Incluzând în prima categorie germanii, italienii, ungurii şi polonezii, radicalii austrieci s-au exprimat în 1848-1849 pentru destrǎmarea Monarhiei, independenţa Ungariei, Poloniei, Italiei şi unirea restului Imperiului cu un stat naţional german unitar. Acesta ar fi inclus însǎ din motive strategice pe italienii Tirolului şi în mod obligatoriu şi neapǎrat pe cehi şi pe slovaci. Or aceastǎ pretenţie a fost de naturǎ sǎ nemulţumeascǎ pe toţi slavii vizaţi, inclusiv pe radicalii cehi care în 1849 au acţionat şi ei pentru dezmemebrarea Monarhiei, dar în beneficiul unei federaţii de state-republici egal îndreptǎţite europene. În viziunea lor trebuia exclusǎ posibilitatea ca cehii sau alte naţiuni slave sǎ intre în marea federaţie continentalǎ ca simple umpluturi sau lipituri ale unei republici germane mari şi ar fi propus soluţia ca aceastǎ intrare sǎ fie fǎcutǎ de şi prin ele însele. Deci, în Monarhie, au existat şi au funcţionat mentalitǎţi, acţiuni şi mişcǎri radicale, fie ele austriece, maghiare, slave sau române, între care pot fi surprinse anumite asemǎnǎri şi puncte de vedere comune în privinţa structurilor sociale, parlamentare, electorale şi cetǎţeneşti. Dar au existat şi diferenţe sau mai precis diferende esenţiale în chestiunile naţionale, de structurare şi restructurare statalǎ. Asemenea scheme şi structuri de stat instituite de liberalii unguri sau austrieci şi doar propuse de cei negermani şi nemaghiari în 1848-1849, s-au situat iarǎşi pe poziţii diametral opuse între centralismele pestan şi vienez de state şi descentralizarea româno-slavǎ, pe de o parte, iar din toamna lui 1848, şi dintre cele douǎ metropole ale Monarhiei, pe de alta. Aceastǎ imagine generalǎ a situaţiei a demonstrat pânǎ la evidenţǎ cǎ realmente lucrurile au fost complicate şi complexe. Ele au implicat nu numai raporturile dintre dinastie şi totalitatea naţiunilor din Imperiu ci îndeosebi opţiunile radical diferite ale acestora din urmǎ în problemele reorganizǎrii statale. Într-o asemenea situaţie, nodul gordian putea fi tǎiat doar prin formula federalizǎrii etnice a Monarhiei. Aceasta ar fi asigurat atât egala îndreptǎţire a tuturor naţiunilor constituite în state naţionale autonome, cât şi promovarea şi apǎrarea intereselor comune într-un guvern şi parlament federal general. Ele ar fi reprezentat tipul de stat federal multinaţional deschis oricând în viitor şi unei federaţii sau confederaţii europene unde ar fi prevalat ideea federativǎ în sine şi nu formele monarhice sau republicane ale statelor componente. Trebuie sǎ spunem însǎ categoric şi clar cǎ cei ce au respins asemenea structuri de mare deschidere democraticǎ au fost aceia care au fost situaţi deasupra din punct de vedere social-economic şi politic, adicǎ dinastia şi cercurile conducǎtoare austriece şi maghiare. Iar cei ce le-au propus au fost naţiunile de la baza piramidei care au avut statutul cel mai critic în

cadrul Monarhiei. Aşa a fost în 1848-1849, în 1860-1861 sau dupǎ 1867, deoarece practica istoricǎ a dovedit cǎ naţiunile situate deasupra n-au fost dispuse sǎ le ridice pe celelalte în sus, spre nivelul în care s-au aflat ele, nu le-au dorit coordonate ci subordonate lor, în pofida avansurilor repetate fǎcute de acestea pentru federalizarea statului. Constituţia imperialǎ din martie 1849 s-a referit la întreaga Monarhie. Ea a pus accentul pe centralism fǎrǎ sǎ excludǎ într-o perioadǎ în care era nevoie încǎ de prudenţǎ concesiile autonomiste aplicate însǎ doar provinciilor istorice. În concluzie, dreptul etnic n-a avut nici o şansǎ şi nici o audienţǎ în faţa cercurilor conducǎtoare închistate de secole în structurile legitimismului istoric şi în Staatsrecht. Referitor la partea orientalǎ a Monarhiei, Constituţia a declarat Croaţia, Marele Principat al Transilvaniei, completat cu Partium, Voievodina ca teritorii ale Coroanei. Dar tocmai în virtutea autonomismelor istorice legale (mai puţin conturate în cazul Voievodinei), ele au fost declarate complet autonome şi separate de Ungaria unde au fost totuşi cuprinşi în continuare 5.000.000 de români şi slavi din Slovacia, teritoriile rutene şi unele slovene, Crişana, Maramureş. Mǎsura a fost luatǎ de conivenţǎ între Windischgrätz şi prietenii sǎi conservatorii unguri care au ajuns la concluzia, chiar şi în toiul luptelor dintre Viena şi Pesta, cǎ despǎrţirea tuturor neungurilor de statul ungar i-ar împinge pe maghiarii centralişti şi centralizatori la un rǎzboi disperat. Ei au sperat în zadar, de altfel, cǎ ungurii kossuthişti nu se vor desprinde de Monarhie şi dinastia ei, cǎ vor accepta pacea internǎ pe baza Constituţiei din martie 1849 şi nu pe baza celei din aprilie 1848. Asemenea calcule erau întrebuinţate şi de puternica gardǎ a ofiţerimii monarhiste şi legitimiste din armata Ungariei în frunte cu Görgey. Acestea n-au acceptat nici în 1849 detronarea regelui şi au sperat cu disperare în împǎcarea dintre tron şi naţiune. Dar mulţi dintre ei au preferat ca totuşi reconcilierea cu noul rege sǎ se facǎ pe baza legilor şi structurilor din 1848, mai avantajoase Pestei decât prevederile din martie 1849. În ceea ce-i priveşte pe români şi slavi, cei din Transilvania istoricǎ (Ardeal), Croaţia, Voievodina, având o autonomie teritorialǎ garantatǎ faţǎ de Pesta şi care ţineau doar teoretic (formal) şi legal de Coroana Monarhului, dar nu de statul ungar şi instituţiile lui, su sperat o clipǎ cǎ pe trunchiul ei vor putea aplica şi da viaţǎ programelor lor naţionale elaborate în mai de adunǎrile lor populare de la Blaj, Sremski Karlovici sau de Dieta de la Agram (Zagreb). Celorlalţi nemaghiari cuprinşi direct în statul ungar, nu le rǎmânea decât sǎ spere cǎ li se vor acorda drepturi de a avea funcţionari şi de a-şi folosi limbile naţionale la nivele inferioare ale administraţiei comitatelor, tribunalelor, în şcoli şi instituţii culturale, presǎ sau cǎ vor beneficia de o lege electoralǎ echitabilǎ care sǎ le permitǎ alegerea reprezentanţilor lor într-o formulǎ convenabilǎ în congregaţiile comitatense şi în parlamentul Ungariei. Oricum aplicarea Constituţiei din martie 1849 ar fi însemnat în ambele sensuri cu mult mai mult decât ceea ce a fost înainte de 1848. Dar practica a dovedit repede cǎ şi din acest elaborat, ce a pǎrut la un moment dat un compromis între vechi şi nou, nu s-a ales decât praf şi scrum.

6. PROIECTE DE TRANSFORMARE A TRANSILVANIEI MEDIEVALE MAGHIARE STRUCTURATĂ PE BAZA SISTEMULUI 3+4 ÎNTR-O PATRIE ROMÂNĂ AUTONOMĂ ŞI DEMOCRATICĂ Unul din gânditorii şi fruntaşii politici realişti, crescut la şcoala abilǎ şi practicǎ a lui Şaguna, înalt magistrat în aparatul de justiţie, funcţionar în administraţia localǎ, Ioan Puşcariu, s-a gândit şi a reflectat asupra posibilitǎţii de a se asigura şi pentru români drepturi cetǎţeneşti colective pe baza naţionalitǎţii şi limbii pornind de la realitǎţi sau concesii şi înlesniri oricât de mici sau de modeste ar fi fost acestea. Înainte de abrogarea în 1851 a Constituţiei din martie 1849 şi cu ocazia restructurǎrii administrative a Marelui Principat Transilvania în acelaşi an, Ioan Puşcariu a întrevǎzut pentru moment posibilitatea apariţiei unor breşe în sistemul administrativ local ce fusese un monopol multisecular al sistemului 3+4 antiromânesc prin tradiţie. Prin ele urmau sǎ-şi facǎ loc, sǎ vadǎ lumina zilei şi sǎ intre în practica politicǎ şi interesele românilor. Fruntaşul român a fost convins cǎ orice principiu constituţional stipulat în scris, inclusiv cel al egalei îndreptǎţiri naţionale, n-avea şanse sǎ aibǎ acces la aplicarea şi funcţionarea lui în viaţa de stat, decât în cazul în care s-ar fi asigurat în anumite teritorii exercitarea unor drepturi municipale concrete la nivel de comitate, scaune, districte, opiduri sau oraşe, cercuri, comune. Ele trebuiau sǎ fie corelate şi îmbinate toate cu reprezentarea proporţionalǎ parlamentarǎ şi gubernialǎ la nivelul întregii provincii pe cuprinsul cǎreia fiinţau şi funcţionau respectivele unitǎţi. Sursele argumentaţiei pentru acordarea acestor drepturi au fost moderne în sensul cǎ românii fiind majoritari au purtat pe umerii lor cuantumul cel mai mare din greutǎţile publice, fapt ce-i îndreptǎţea la participrea pe mǎsurǎ la beneficiile publice şi cetǎţeneşti. Autoguvernarea naţionalǎ a fost solicitatǎ pe baza corelaţiei logice şi obiective dintre proporţionalitatea etnicǎ şi principiul nou şi încǎ tânǎr, dar tocmai de aceea revoluţionar, al naţionalitǎţii. Dar în perioadele în care argumentele etnice şi noi au coexistat cu cele istorice fǎrǎ sǎ le devanseze încǎ, Ioan Puşcariu a fǎcut apel şi la cele din urmǎ. El a pus accentul şi pe faptul cǎ românii din Transilvania şi-au organizat teritoriul încǎ înainte de venirea ungurilor, secuilor şi saşilor, investindu-l cu instituţii civile (cnezate, kneziate, ducate) şi apǎrându-l cu cele militare (exercitum). Formaţiunile politice româneşti au fost definite cu termenul de „sfaturi mici”. Chiar şi dupǎ penetraţia neromânilor în Transilvania, care şi-au organizat propriile lor instituţii, cel mai adesea peste teritoriile românilor (comitate regale şi apoi nobiliare, scaunele secuieşti şi sǎseşti), unele enclave româneşti au supravieţuit şi au coexistat o vreme cu celelalte sub denumirile de districtus olachales, terra blachorum unde a continuat sǎ fie recunoscut şi sǎ fie aplicat ius valahicum la nivele inferioare ale ierarhiei feudale. Din vârful piramidei suzeranitatea a izvorât de la rege iar vasalitatea a fost axatǎ pe voievod, comitate, scaune şi în anumite zone sau cazuri grupuri de sate sau sate conduse de feudali români ortodocşi cnezi sau voievozi. Puşcariu a fǎcut distincţia între cnezii de sate şi ceilalţi şi de fapt întregul sistem de obligaţii, competenţe, privilegii sau imunitǎţi locale în schimbul serviciilor aduse, a funcţionat potrivit normelor societǎţii feudale. Forurile ortodoxe române locale s-au

aflat sub competenţele comitatelor şi scaunelor, dar acest fapt n-a împiedicat ca unele privilegii, posesiuni şi imunitǎţi locale sǎ provinǎ direct de la rege - peste voievod şi autoritǎţile comitatense - în schimbul unor servicii prestate puterii centrale în interior sau luptele purtate de aceasta în exterior. Puşcariu a insistat asupra corelaţiei dintre enclavele teritoriale care au asigurat funcţionalitatea instituţiilor autohtone ortodoxe şi accesul românilor liberi în unele congregaţii generale ale Voievodatului autonom al Transilvaniei în prima perioadǎ a stǎpânirii ungare. Puşcariu, bun cunoscǎtor al istoriografiei Transilvaniei, a reconstituit drumul penetraţiei maghiaro-secuieşti de la nord-vest spre Carpaţii sudici şi rǎsǎriteni care a dus la înfiinţarea şi funcţionarea pe teren mai întâi a comitatelor Zolnuk (Solnoc), Dǎbâca, Cluj, Turda, Kükülö, Alba şi apoi marele comitat al Hunedoarei. El a susţinut cǎ la început şi secuii au avut un comitat propriu, dupǎ care l-au împǎrţit în scaune. Autorul a comparat rolul acelor „Kenezius” români cu cel al comesului la unguri şi grafului la saşi. În aceste cazuri competenţele kneziale au cuprins sate întregi şi zone mai întinse. În diplomele vechi au fost precizate atât drepturile lor cât şi obligaţiile în naturǎ, prestǎrile militare, pǎzirea castrelor. Aceasta a determinat ca locuitorii acestor ţinuturi sǎ fie denumiţi „castrenses”. Dar documentele au atestat şi pe acei „knezius villicus” asimilabili cu antistiile comunale sau opidane, deci în jurisdicţie restrânsǎ la un sat sau oraş mic ca de pildǎ „Glimbóca”, „Kudsir”, „Balomir:, „Oláhfalu”, „Felek”, „Lupsa” (Glimboca în jud. Caraş-Severin, Cugir în jud. Alba şi Balomiru de câmp în jud. Alba, Breaza în jud. Mureş, Vlǎhiţa (sau Cǎpâlniţa!) în jud. Harghita, Feleacu în jud. Cluj etc.). Puşcariu a susţinut cǎ dupǎ ce regii Ungariei şi-au asigurat „dominatul” asupra Comitatului Hunedoara (ţinutul kneziaturilor române per escellentiam”, au concentrat jurisdicţiile lor în jurul unor fortǎreţe şi castre regale formând din ele districtele „Olahorum deHatzey, Hunyad, Deva, Halmagy etc.”. Cu timpul prin „novae donationes” aceste jurisdicţii s-au transformat în posesiuni nobiliare în bunǎ parte a unor familii privilegiate române. Cu mult mai înainte decât aceste districte au fost ducatele de Almaş şi Fǎgǎraş intens populate de români. Dintre ei unii, parţial sub presiunea coloniştilor saşi sau datoritǎ altor situaţii şi anume graţie prozelitismului catolic, au trecut în sudul Carpaţilor. Dar cei rǎmaşi şi-au putut menţine posesiunea asupra unor enclave teritoriale numite „terra Blachorum” care au format tot un fel de districte române în unele zone din Alba Superioarǎ, ţinutul Branului, districtul Fǎgǎraşului şi districtele de „Kertz, Tǎlmaciu, Sǎlişte, Rodna etc.”. Deşi Fǎgǎraşul a devenit un simplu district, el a avut o structurǎ consistentǎ care i-a asigurat o lungǎ perioadǎ de supravieţuire şi, deci, de existenţǎ. Chiar dacǎ a fost feudǎ a unor domnitori din Tara Romǎneascǎ sau a unor familii nobiliare sau princiare ungureşti (Bornemisa, Nádasd, Mailát, Zapolya - fiul, Bekes, Báthory), administraţia localǎ s-a fǎcut de cǎtre acei „duodecim doierones” adunaţi la tabla sau scaunul din Fǎgǎraş pentru a dispune reglementarea problemelor municipale, judiciare şi administrative printr-un aparat dregǎtoresc propriu pus sub jurisdicţia cǎpitanului suprem şi a vicecǎpitanului. Ţinutul secuilor a cunoscut mai multe arondǎri administrative pânǎ s-a ajuns la formarea scaunelor clasice şi a filialelor lor şi anume: Scaunul Udvarhely (Odorheiu Secuiesc

municipiu, jud.Harghita) cu Filialele Keresztur (Cristuru Secuiesc, oraş, jud. Harghita) şi Bardocz (Brǎduţ, comunǎ, jud. Covasna); Scaunul Haromszek (Trei Scaune) cu Filialele Sepsy (Sfântu Gheorghe, oraş, jud. Covasna), Kezdy (Târgu Secuiesc, oraş, jud.Covasna), Orbay (Oarba de Mureş, sat, comuna Iernut, jud.Mureş) şi Miklosvar (Miclosoara, sat înglobat în oraşul Baraolt, jud.Covasna); Scaunul Csik (sau Gyergyo Szent MiklósGyergyószentmiklós-Gheorgheni, oraş, jud. Harghita) şi Kászon (sau Kászo Altiz, sat, com.Plǎieştii de Jos, jud. Harghita); Scaunul Marosvásárhely (Târgu Mureş) şi Scaunul Aranyos (Arieş). Pe „Pǎmântul Crǎiesc” sau „Fundus Regius” saşii şi-au organizat Scaunele Sibiul, Orǎştie, Sebeş, Miercurea, Nocrihul, Cincul, Rupea, Sighişoara. La acestea s-au mai adǎugat Scaunul Mediaşului, Districtele Bistriţei şi Braşovului care au aparţinut înainte de ţinutul secuilor şi s-au aflat sub incidenţa jurisdicţiei comiţilor lor. Din constituirea administraţiei locale a Transilvaniei se poate uşor observa cǎ structurile administrative ale cuceritorilor unguri şi ale coloniştilor aduşi de ei au avut o soliditate şi consistenţǎ mai mare. Ele au fost croite peste şi perintre cele autohtone româneşti. Dar, cel puţin în prima perioadǎ a stǎpânirii strǎine, unele din ele au fost recunoscute şi au continuat sǎ existe sau mai precis sǎ coexiste sub autoritatea celor dintâi. Oricum, Puşcariu a ajuns la concluzia cǎ la început au fiinţat teritoriul comitatens al nobililor, teritoriul secuilor, teritoriul românilor. Dupǎ pǎrerea lui, marea nenorocire a elementului românesc - deşi a derivat în mod primar de la cucerirea strǎinǎ - s-a accentuat odatǎ cu dispariţia teritoriului şi înglobarea jurisdicţiilor româneşti ce au fiinţat şi au funcţionat pe el în structurile administrative strǎine, situaţie determinatǎ şi de Unic Trium Nationum de la 1437 şi de hotǎrârile de la Turda din februarie 1438. Puşcariu, observator fin, abil şi realist, a constatat cu discernǎmânt cǎ la 1437 au fǎcut cauzǎ comunǎ şi s-au aliat toţi nobilii, adicǎ atât ungurii cât şi saşii şi românii, împotriva tuturor „rusticilor” (ţǎranilor unguri, români, saşi). Nobilii în 1438 la Turda au fǎcut şi o „ligǎ politicǎ” cu saşii şi secuii împotriva duşmanilor din afarǎ şi din nou a „rusticilor” dinǎuntru. Apropierea nobililor români de cei unguri, întrepǎtrunderea intereselor lor politice şi sociale pânǎ la identificarea lor au determinat - împreunǎ cu factorul religios şi catolicizarea vârfurilor privilegiate ortodoxe - arondarea succesivǎ a jurisdicţiilor în interesul comun al nobilimii şi în detrimentul românilor. Din moment ce liga celor trei „naţiuni” politice, nobilimea, saşii şi secuii au definit şi au structurat sistemul constituţional al Voievodatului şi, mai apoi, al Principatului, pe mǎsurǎ ce nobilimea mare românǎ s-a distanţat prin interese sociale, de castǎ privilegiatǎ şi prin catolicism de masa mare a poporului român, dar şi de clerul şi nobilimea micǎ ortodoxǎ, ea s-a apropiat deşi s-a contopit cu nobilimea maghiarǎ şi cu ceilalţi privilegiaţi. Astfel, s-a inaugurat o lungǎ perioadǎ istoricǎ de decǎdere şi ostracizare polticǎ a naţiunii române. Rând pe rând s-au declanşat încorporǎrile districtelor române la jurisdicţiile „naţiunilor” politice. Astfel, districtul Branului a cǎzut la Braşov, satele din abaţia de „Kertz” la Sibiu, tot acolo au ajuns districtele Tǎlmaciu şi Almaşul - care în 1389 ţinuse de Mircea - iar valea Rodnei cu peste 20 de sate au intrat la Bistriţa. O soartǎ tot atât de tristǎ au avut-o şi alte jurisdicţii române (Breţcu, Olahfalu, Feleac etc.) care au cǎzut în ţinutul secuilor sau al comitatelor.

Rezultatul general ce a derivat din încorporǎri a fost pierderea „caracterului politiconaţional” al jurisdicţiilor şi odatǎ cu el a tuturor drepturilor legate de acesta iar locuitorii au cǎzut în „servitute şi mizerie”. Puşcariu a subliniat clar şi realist cǎ în general chiar în ţǎrile unde ar fi existat legi drepte ele n-aveau valoare fǎrǎ aplicarea lor practicǎ. Prevederile legilor nu se puteau aplica decât pe teren bine delimitat în şi prin municipii, de unde rezultǎ prin comparaţie cǎ fǎrǎ acestea - plus lipsa legilor oneste şi drepte în cazul Transilvaniei - nu putea fi vorba de nimic bun pentru români. În comitate, nobilii români au avut aceleşi drepturi şi prerogative cu omologii lor unguri. Dar, neavând un teren propriu ca bazǎ, au devenit simple umpluturi sau lipituri la aceştia din urmǎ pânǎ au ajuns sǎ aibe soarta deplorabilǎ şi ruşinoasǎ de a participa la „decretarea morţii politice” a naţiunii române şi a bisericii sale (de care s-au despǎrţit practic din momentul trecerii la catolicism). Lucrul a fost evidenţiat de spiritul Aprobatelor şi Compilatelor care au sintetizat ostilitatea privilegiaţilor faţǎ de majoritatea româneascǎ şi ortodoxǎ din Transilvania. Alţi observatori politici români au evidenţiat cǎ rapacitatea acaparatoare a celor trei „naţiuni” politice s-a extins treptat şi asupra ţinuturilor româneşti mǎrginaşe. Unii gânditori greco-catolici au susţinut cǎ persecuţiile, încorporǎrile şi pierderile rezultate din ele s-au datorat şi încǎpǎţânǎrii unor cercuri ale românilor ortodocşi de a rezista vreme de secole presiunilor de a îmbrǎţişa catolicismul stǎpânilor politici, fapt care ia înfuriat şi i-a determinat pe aceştia din urmǎ sǎ intensifice mǎsurile antiromâneşti. Aceşti comentatori uniţi au încercat sǎ acrediteze ideea cǎ unirea tuturor românilor ortodocşi cu Biserica Românǎ înainte cu câteva secole de 1698 ar fi fost de naturǎ sǎ salveze şi sǎ conserve unele poziţii româneşti în administraţie, legislativǎ şi justiţie. Puşcariu a comentat aproape cu o uşoarǎ invidie faptul cǎ saşii, pǎstrându-şi teritoriul numit Fundus Regius şi asigurându-şi pe el funcţionalitatea municipiilor proprii, au fost capabili sǎ-şi conserve de-a lungul secolelor libertǎţile şi privilegiile primite încǎ de la Regii Ungariei. Dar el a remarcat cǎ puţinii saşi care au cǎzut sub jurisdicţia comitatelor n-au scǎpat nici de servitute şi nici nu şi-au conservat naţionalitatea. Într-adevǎr, mai ales saşii din oraşele situate pe teritoriul comitatelor s-au metamorfozat cu timpul în unguri. În schimb, românii, pierzându-şi ţinuturile şi vǎzându-le şterse din „catalogul jurisdicţiunilor” şi-au pierdut drepturile şi le-a mai rǎmas doar dreptul la locul de mormânt unde se odihneau casele lor ce au purtat cea mai mare parte din sarcina publicǎ. În pofida acestei realitǎţi triste, Puşcariu a insistat asupra tradiţiei istorice a acelor „terra Blachorum, Districtus Olahorum, villae olahale”, „Universitas tam Hungarorum guam Valachorum”, a proprietǎţii românilor nobili şi liberi asupra pǎmântului, a coproprietǎţilor politice asupra jurisdicţiunilor nobiliare comitatense sau chiar a pus accentul pe înfiinţarea celor douǎ teritorii de „miliţie” (de fapt de graniţǎ) pe care a calificat-o în mod exagerat credem noi - „românǎ naţionalǎ”, numai pentru a încropi pânǎ aproape de perioada lui continuitatea de drept istoric - aflat încǎ la modǎ - în vederea restituirii şi acordǎrii poziţiilor cuvenite românilor în administraţia localǎ de stat. În ceea ce priveşte evoluţia teritoriului comitatens, Puşcariu a surprins mutaţia structuralǎ fundamentalǎ survenitǎ în urma procesului constituirii naţiunilor moderne şi anume transformarea lui din teritoriu al nobililor sau al comitatelor în teritoriu al „naţiunii”

maghiare62, 63, la care s-a adǎugat - în aceeaşi calitate - şi cel al secuilor. Aici s-a ivit de fapt începutul pericolului - ce a devenit evident din secolul urmǎtor - integrǎrii politice a românilor în naţiunea maghiarǎ. Aşa cum nobilii români au fost simple umpluturi sau lipituri la cei unguri, de acum înainte urma ca toţi românii sǎ fie incluşi din punct de vedere politic în aceeaşi entitate civicǎ unicǎ şi indivizibilǎ. Alţi gânditori politici români au descifrat mecanismul intim al transformǎrii naţiunii politice maghiare din Ungaria şi Transilvania într-o naţiune civicǎ privilegiatǎ - deci nu numai integratoare - pus în mişcare de nobilime şi aristocraţie. Aceasta fiind secole de-a rândul o clasǎ privilegiatǎ şi personificând acea „naţio” medievalǎ, a croit din naţiunea maghiarǎ modernǎ, în care în secolul al XIX-lea au fost incluse toate celelalte clase şi categorii sociale, tot o entitate politicǎ privilegiatǎ şi dominatoare menitǎ sǎ ocupe poziţiile cheie în viaţa guvernamentalǎ, parlamentarǎ, justiţie şi administraţia localǎ de stat. Vis ŕ vis de împǎrţirea administrativǎ a Transilvaniei ce a favorizat cele trei „naţiuni” politice şi cele patru religii recepte, Puşcariu a apreciat ca beneficǎ reforma lui Iosif al II-lea care a împǎrţit Marele principat în 11 comitate şi 9 cetǎţi libere deoarece ea a urmǎrit concivilitatea locuitorilor şi a lovit în cei privilegiaţi. Dar gânditorul român a fost pe deplin conştient cǎ pe lângǎ situaţia politicǎ generalǎ nefavorabilǎ, mai ales opoziţia celor privilegiaţi, pasivitatea şi boicotul lor, au contribuit la nimicirea intenţiilor marelui „reformator de stat” Iosif al II-lea şi la relansarea sistemului 3+4, în pofida mişcǎrii Supplexului din 1791 care a solicitat revenirea la ştergerea privilegiilor şi la instituirea egalitǎţii de drept între locuitorii Transilvaniei. Pe de altǎ parte Puşcariu a afirmat clar cǎ reforma de la sfârşitul secolului al XVIII-lea - cu toate pǎrţile ei bune - nu mai corespundea necesitǎţilor administraţiei sau aplicǎrii principiului naţionalitǎţii în secolul al XIX-lea. El a întrezǎrit şi în reformele teritoriale administrative din primii ani ai neoabsolutismului lui Alexander von Bach apariţia unor breşe care au spart monopolul celor privilegiaţi şi au asigurat unele poziţii pe seama românilor în administraţia localǎ de stat. Situaţia ne determinǎ sǎ afirmǎm cǎ a fost clar pânǎ la evidenţǎ cǎ numai şi numai în perioadele de tensiune şi ciocniri, deci de conflicte între stǎpâni, a fost posibil accesul celor oropsiţi la anumite drepturi, care în mod invariabil erau însǎ mai devreme sau mai târziu pierdute. La 12 mai 1851, Marele Principat a fost împǎrţit în 5 ţinuturi divizate în 36 de cǎpitanate şi anume: Sibiul cu 6, Alba Iulia cu 10, Clujul cu 6, Reteagul cu 7, Udvarheiul cu 7 cǎpitanate. Dintre acestea Alba şi Reteagul ar fi urmat sǎ fie româneşti, Clujul şi Udvarheiul maghiare, Sibiul cu enclavele Bistriţa şi Braşov sǎseşti, ceea ce în comparaţie cu trecutul ar fi fost un început promiţǎtor pentru români. Dar Patenta din 31 decembrie 1851 a pus capǎt şi acestei reforme iar dupǎ provizoratul din 1852, Transilvania a fost împǎrţitǎ, pe baza instrucţiunilor centralizatoare ale Vienei în 10 prefecturi divizate în 31 de preturi, structurǎ menţinutǎ pânǎ în aprilie 186164. Pornind de la necesitatea practicǎrii conceptului de patrie româneascǎ, pe care o doreau extinsǎ pe întreg teritoriul Transilvaniei, deputaţii români din Dieta de la Sibiu au prezentat în 1864 propuneri pentru înlǎturarea monopolului local maghiaro-sǎsesc din

administraţia localǎ de stat şi arondarea ei pe baza principiului naţionalitǎţii şi proporţionalitǎţii şi al înlesnirii administrǎrii publice şi judiciare. Astfel, comitetul dietal din Sibiu a propus arondarea Marelui Principat al Transilvaniei în mai multe Municipii şi anume: Dejul cu 150.000 locuitori şi 4 cercuri sau submunicipii: Lǎpuşul Unguresc, Dejul, Gherla şi Hidalmaş (Hida); Clujul cu 200.000 locuitori şi 5 submunicipii: Huedin, Cluj, Mociu, Turda, oraşul reşedinţǎ; Alba Iulia cu 232.000 locuitori şi 7 cercuri submunicipale: Câmpeni, Abrud, Aiud, Alba, Vizacna (Ocna Sibiului), Blaj, MaroşUjwar (Uioara); Deva cu 193.000 locuitori şi 6 submunicipii: Orǎştie, Deva, Dobra, Hunedoara, Haţeg şi Puiul; Sibiul cu 278.000 locuitori - plus enclavele Braşov cu 81.000 locuitori şi Bistriţa cu 48.000 - subîmpǎrţit în cercurile submunicipale Sebeş, Sǎlişte, Sibiu, Agnita, Rupea, Sighişoara şi Mediaş; Fǎgǎraşul cu 103.000 locuitori; Udvarheiul (Odorhei) cu 452.000 locuitori şi submunicipiile: Haromszék, Csik, Udvarhei, Maroş-Vasarhei (Târgu Mureş) fiecare divizate în mai multe cercuri; Reghinul cu 115.000 locuitori şi 5 submunicipii: Reghin, Giurgiu, St.Ioana (Voievodeni), Ormeniş, Murǎş Ludoşiul (Luduş); Nǎsǎud cu 80.000 de locuitori. În total s-au propus XII municipii şi 58 de submunicipii. Pe baza acestei arondǎri românii, ungurii şi saşii şi-ar fi putut apǎra mai bine interesele în municipii, submunicipii, cercuri. Acestea ar fi fost croite pe teren - dacǎ propunerile ar fi prins viaţǎ - ţinându-se cont de concentrarea elementelor aparţinând celor trei „naţiuni” politice recunoscute legal de Dietǎ. Lucrul ar fi însemnat implicit slǎbirea structurilor depǎşite şi desuete ale celor şapte comitate clasice. De altfel, deputaţii români au contestat clar denumirile istorice de comitate, scaune, secuime, sǎsime etc.65. Era însǎ mai mult decât sigur cǎ fǎrǎ arondarea democraticǎ a administraţiei locale de stat legislaţia sibianǎ, legile I şi II, nar fi prins niciodatǎ viaţǎ, n-ar fi avut unde sǎ se aplice, iar Marele Principat al Transilvaniei nu putea deveni o ţarǎ eminamente româneascǎ în care sǎ se respecte însǎ şi drepturile naţionalitǎţilor conlocuitoare. Dar propunerile privind arondarea democraticǎ a administraţiei Transilvaniei, ca şi legile sibiene, au rǎmas literǎ moartǎ, deoarece Dieta şi legile sau iniţiativele legislative începând cu convocarea şi perioada funcţionǎrii ei, s-au situat pe un teren deosebit de nesigur şi labil.

7. UNGURII ŞI AUSTRIECII ÎN MARŞ RAPID SPRE COMPROMIS ŞI DUALISM Politica nefericitǎ iniţiatǎ în decembrie 1851 de Viena, prin care, potrivit expresiei lui Ilarian, Alexandru von Bach l-a tradus pe Kossuth Lajos în germanǎ, încercând sǎ germanizeze şi sǎ centralizeze totul, deci şi Ungaria şi Lombardo-Veneţia în jurul ei, a contribuit efectiv la subminarea forţelor Imperiului prin creşterea nemulţumirii adânci, tǎcute dar ameninţǎtoare a tuturor naţiunilor neaustriece. Şeful liberalilor maghiari de orientare dualistǎ Széchenyi a afirmat cǎ mai târziu când se va comenta epoca lui Bach, ecoul va rǎspunde „Ach! Ach!” iar banul croat Jellacic i-a spus fratelui sǎu cǎ politica Vienei ducea la dispariţia Monarhiei în cel mult 25 de ani. Nemaghiarii, ca şi maghiarii, au ajuns sǎ fie trataţi

la fel de dur şi de rǎu, starea excepţionalǎ fiind menţinutǎ pânǎ prin anii 1853-1854. Românii Iancu, Axente, Ciurileanu au avut parte de brutalitǎţile şi închisorile austriece, din fericire în cazul lor de scurtǎ duratǎ, ca şi cehii Sabina sau Fric pe o perioadǎ mai lungǎ. Alţi lideri maghiari sau nemaghiari, adversari pe câmpul de luptǎ în 1848-1849, au devenit colegi de celulǎ austriacǎ dupǎ aceastǎ datǎ. Prefectul român David Prodan s-a stins la 1852 în fortǎreaţa Albei Iulii urmat la câţiva ani de cehul Havlicek care doar dupǎ ce s-a îmbolnǎvit de moarte în închisoarea Brixen din Tyrol, a fost eliberat în 1855, pentru a-şi sfârşi zilele în 1856, poliţia considerându-i rǎufǎcǎtori pânǎ şi pe participanţii la funeralii. Poliţia şi jandarmeria, justiţia militarǎ au oprimat în faşǎ, prin arestǎri şi câteodatǎ execuţii, orice politicǎ opoziţionistǎ. Liderii nemaghiari au constatat cu tristeţe cǎ Viena, „prietena” lor din 1848-1849 le-a oferit drept „rǎsplatǎ” ceea ce le-a dat ungurilor, adversarul comun din aceiaşi ani, drept pedeapsǎ. Împotriva acestei stǎri politice deplorabile s-a ridicat zadarnic vocea austriacǎ dar competentǎ, raţionalǎ şi lucidǎ a profesorului universitar de istorie universalǎ Anton Springer de la Universitatea din Viena care a repetat cǎ fǎrǎ restructurarea imediatǎ solidǎ şi sincerǎ a statului pe baza federalizǎrii etnice nu exista nici o soluţie valabilǎ sau viabilǎ pentru Imperiu. De asemenea, unii conducǎtori politici români au apreciat cǎ anii guvernǎrii neoabsolutiste a lui Bach pot fi comparaţi sau interpretaţi cu absolvirea a 11 ani de Universitate politicǎ superioarǎ şi de cea mai bunǎ calitate care pe baza suferintelor şi umilinţelor comune sǎ-i îndemne atât pe şefii unguri, cât şi pe cei neunguri, la înţelegere şi respect reciproc, la toleranţǎ şi respect pentru interesele adevǎrate şi bine înţelese ale naţiunilor statului66. Relele politice ale neoabsolutismului anilor 1849-1860 n-au fost şi nici n-au putut fi contrabalansate de politica socialǎ pozitivǎ care a favorizat ţǎrǎnimea şi categoriile productive şi nici chiar de certa dezvoltare economicǎ generalǎ industrialo-comercialǎ ce a dus la consolidarea şi întǎrirea burgheziilor şi nobilimii ancoratǎ în noile structuri şi orientǎri ale vremii. Dimpotrivǎ, aceşti factori pozitivi au determinat reapariţia şi afirmarea dupǎ anii 1860, a unor forţe mai puternice şi mai hotǎrâte în luptele naţional-politice. Cu cât era mai puternicǎ din punct de vedere economic burghezo-nobilimea sau intelectualitatea cu funcţii burgheze a unei naţiuni, cu atât era mai capabilǎ sǎ susţinǎ o mişcare intensǎ şi meritorie. Dar, în 1860-1861 partidele politice ale naţiunilor puternice din punct de vedere social-economic şi politic, situate în vârful sau la mijlocul piramidei în 1848 sau mai înainte, au revenit pe arenǎ cu aceleşi programe şi pretenţii devenite deja tradiţionale. De exemplu, politicienii maghiari liberali au revenit pe scena politicǎ cu programele, realizǎrile şi structurile de stat din 1848 care au însemnat atunci ce înseamnǎ şi în aceşti ani: libertate naţionalǎ pentru unguri, supunere şi integrare politicǎ pentru neunguri. Potrivit acestor pretenţii Marele Principat al Transilvaniei (Ardeal) urma sǎ fie anexat, iar Croaţia supusǎ Ungariei în virtutea legilor din martie, iunie şi a Constituţiei din aprilie 1848 care convergeau toate spre reedificarea unui stat unguresc centralizat în jurul Pestei în frontierele lui istorice croite prin jafuri şi cuceriri sistematice. Întrucât acest lucru ar fi dus iarǎşi - ca şi în 1848 - la împǎrţirea în douǎ a Monarhiei şi datoritǎ faptului cǎ n-au fost rezolvate integral contradicţiile între liberalii

austrieci şi unguri, programul deakist a fost deocamdatǎ blocat şi Dieta din Pesta dizolvatǎ în 1861. Conservatorii unguri care au contribuit la elaborarea Diplomei din octombrie 1860 au gǎsit deocamdatǎ o audienţǎ mai mare la Viena şi unele din soluţiile lor au fost introduse sau mai precis reintroduse în structurile Imperiului. Unele din acestea au fost mai puţin pernicioase pentru programele nationale slave şi române dacǎ le comparǎm cu cele liberale paşoptiste. Ele au admis pe baza situaţiei anterioare anului 1848, în principiu, autonomia Marelui Principat al Transilvaniei şi a Croaţiei dar au realizat în schimb anexarea Voievodinei, Slovaciei, Banatului, Zarandului, Solnocului de Mijloc, Chioarului, Crasnei la Ungaria, unde au mai fost cuprinse şi Crişana şi Maramureşul. Au existat însǎ dovezi palpabile cǎ cei mai influenţi conservatori, deşi n-au avut influenţǎ mare în dieta cu majoritate deakistǎ, au conservat şi au pregǎtit poziţii şi soluţii pentru aplicarea de cǎtre tron în viitor a constituţiei din aprilie 1848. Aceasta, revitalizatǎ şi completatǎ, urma sǎ stea în concepţia liberalilor lui Déak la baza împǎcǎrii austro-ungare. Astfel, Dieta Ungariei s-a putut întruni singurǎ pentru a dezbate din proprie iniţiativǎ unele interese interpretate de ea însǎşi ca specifice. Faptul îl sperie pe Palacky încǎ în 1861, deoarece vede în el un germene ce convergea spre dualism, iar în guvernul imperial central i s-a asigurat un loc numai cancelarului aulic al Ungariei, nu şi celor ai Croaţiei şi Transilvaniei situaţi pe poziţii inferioare, împrejurare ce n-a semnificat altceva decât cǎ se „uita” o portiţǎ deschisǎ pentru viitoarea lor anexare. Asemenea lucrǎri sau mai bine zis „lucrǎturi” politice au fost bine interpretate de unii gânditori negermani sau nemaghiari ca semne evidente cǎ s-a acţionat încǎ de pe acum în sensul apropierii momentului de instaurare a dualismului, sens care n-a putut fi estompat de unele certe contradicţii austro-ungare aflate pe rol în anii 1860-1861. Prin Diploma din octombrie 1860 şi Patenta din februarie 1861 ungurii au fost frustraţi de un guvern responsabil a la 1848 deoarece au reprimit doar acel Consilium Locumtenenţial şi Cancelaria de pânǎ la 1847. Dar românii ardeleni şi croaţii au fost fericiţi cǎ au scǎpat de revitalizarea legilor centralizatoare din 1848. Diploma din octombrie 1860, restabilind situaţia de dinainte de 1848, a relansat autonomismul provincial tradiţional, a propus un început de federalism pe baza dreptului istoric şi în cadrul lui a promis aplicarea egalei îndreptǎţiri naţionale. Aplicarea autonomismului provinciilor istorice - şi erau o puzderie de acest gen în Monarhia habsburgicǎ - a fost o soluţie desuetǎ la acea datǎ deoarece o asemenea operatiune structuralǎ de stat a echivalat cu a recunoaşte existenţa în societate doar a unor familii „istorice” privilegiate. Europa modernǎ nici nu admitea nici nu mai înţelegea cu ce fel de creaturi necunoscute semǎnau acele entitǎţi teritoriale rǎmǎşiţe ale unor pronunţate fǎrâmiţǎri feudale din alte vremi. Fapt este cǎ dreptul etnic care n-a stat niciodatǎ la baza organizǎrii de stat a Imperiului, a fost respins categoric şi în anii 1860-1861, aşa cǎ liderii români care au solicitat Congres general şi reunirea Ardealului, Banatului, Partiumului, Crişanei, Maramureşului, Bucovinei, într-un stat autonom n-au gǎsit nici un fel de înţelegere de la Viena sau de la cancelarii aulici ai Ungariei şi Transilvaniei. Acelaşi rǎspuns l-au primit liderii slavi care au solicitat crearea

regatului tripartit al Croaţiei, Sloveniei şi Dalmaţiei şi, în general, toţi militanţii care au propus ca bazǎ de restructurare a Imperiului federalizarea etnicǎ. În timp ce aceastǎ formulǎ nouǎ, înnoitoare şi modernǎ, a fost categoric repudiatǎ, s-a acceptat ca valabilǎ în esenţa ei Sancţiunea Pragmaticǎ, acea lege fundamentalǎ ce a stabilit raporturile şi situaţia Ungariei istorice vis ŕ vis de dinastia Habsburgicǎ şi de restul Imperiului. Aceasta a demonstrat o datǎ în plus cǎ şi în secolul al XIX-lea s-au preferat structurile statale vechi în pofida evoluţiei social-economice noi, fapt ce constituia ea însuşi o contradicţie a cǎrei rezolvare cǎdea şi ea în sarcina viitorului. Sancţiunea Pragmaticǎ, susţinutǎ puternic de conservatori, a putut fi folositǎ şi de liberalii unguri deoarece a validat autonomia internǎ constituţionalǎ a Ungariei. Dar aceştia au acţionat energic pentru ca pe trunchiul ei sǎ fie altoitǎ constituţia din 1848. Era clar încǎ de pe acum cǎ de acceptul de cǎtre dinastie şi şefii austrieci a acestei altoiri, ca şi de aranjarea reciproc avantajoasǎ a afacerilor comune, depindea edificarea regimului dualist. În 1861 nobilimea maghiarǎ, patriciatul sǎsesc şi clientelele lor au deţinut cele mai puternice poziţii în comitatele şi scaunele Transilvaniei, ca sǎ nu mai vorbim de scaunele administate de şefii secui. Românii au cerut zadarnic mǎrirea numǎrului funcţionarilor de naţionalitatea lor, folosirea limbii române, norme noi şi democratice pentru alegerea deputaţilor in congregaţii şi adunǎri scǎunale şi a comitetelor acestora care numeau funcţionarii, ameninţând uneori cu greve ale impozitelor sau boicotarea hotǎrârilor administraţiei locale de stat în caz cǎ revendicǎrile lor nu vor gǎsi audienţa cuvenitǎ67. Politicienii unguri au deţinut de asemenea poziţii puternice în Cancelaria aulicǎ şi Guberniul Transilvaniei, conduse de baronul Kemčny şi contele Mikó. Aceştia împreunǎ cu şefii comitatelor şi ai scaunelor ungureşti, au blocat în 1861 convocarea de cǎtre Viena - la cererea expresǎ a românilor - a dietei de la Alba Iulia, aleasǎ dupǎ procedee mai democratice în comparaţie cu cele din trecut şi care avea pe agenda sa de lucru înartricularea parlamentarǎ a naţionalitǎţii şi limbii române în Marele Principat al Transilvaniei. De fapt, blocajul şi boicotul maghiar a avut eficacitate pânǎ în 1863 deoarece doar atunci s-a reuşit convocarea Dietei de la Sibiu. Poziţiile puternice deţinute de şefii unguri în administraţia de stat din Transilvania i-a determinat pe unii fruntaşi români sǎ afirme cǎ o Viena certatǎ cu ungurii nu va putea acţiona niciodatǎ aici dacǎ nu-i va destitui pe cancelarii, guvernatorii sau comiţii supremi maghiari. Fǎrǎ operarea acestei schimbǎri şi numirea unor guvernatori, cancelari sau şefi comitatenşi români, nici vorbǎ nu putea fi de aplicarea în viaţǎ a programului politic românesc. În general s-a considerat cǎ dacǎ dinastia şi guvernele vieneze ar fi dorit sincer sǎ-i ţinǎ în şah pe unguri, singurul remediu ar fi fost sǎ ratifice programele naţionale ale tuturor nemaghiarilor din Ungaria pe care sǎ şi-i transforme astfel în aliaţi. În 1861 Viena i-a destituit pe Kemčny şi Mikó, dar n-a numit în locul lor români, ci pe baronul Nádajdy Ferencz, fidel dinastiei şi pe guvernatorul Ludovic Folliot de Guneville. Tot atunci au fost înlocuiţi unii comiţi supremi unguri, ceea ce a dus, împreunǎ cu dizolvarea Dietei din Pesta, la slǎbirea poziţiilor ungureşti. În pofida neînţelegerilor momentane austroungare, instrucţiunile Vienei din 1862 - spre uimirea şi indignarea românilor - au asigurat aproape peste tot în Marele Principat al Transilvaniei majoritǎţii neromâne în adunǎrile şi

aparatul funcţionǎresc din administraţia localǎ de stat, chiar dacǎ centrul a acţionat în sensul unei uşoare diminuǎri a autonomiei interne comitatense. Mǎsura a însemnat tot un fel de deschidere a portiţei de împǎcare între tron şi nobilimea maghiarǎ sau, altfel spus, asigurarea unui remediu ce plutea încǎ în atmosferǎ în vederea acoperirii breşelor şi contradicţiilor dintre stǎpânii politici ai românilor transilvǎneni. De asemenea, simbolul comiţilor supremi antiromâni care, în 1861, a arestat şi a terorizat intelectualii români şi a cerut sǎ se scoatǎ armata din cazǎrmi pentru a fi trimisǎ prin satele româneşti spre a le intimida, Pogány György, din Alba de Jos, a rǎmas neclintit pe postul sǎu, în pofida repetatelor cereri de a fi destituit, formulate îndeosebi de Alexandru Sterca Suluţiu. Cu toate acestea, în 1863 s-a ajuns la convocarea Dietei de la Sibiu compusǎ din 59 de deputaţi aleşi şi regalişti români şi 100 neromâni dintre care 56 maghiari şi 44 saşi. Deşi totalitatea neromânilor a întrecut cu 41 numǎrul românilor, votarea importantelor legi I şi II ale Dietei din Sibiu a fost posibilǎ datoritǎ boicotului deputatilor unguri care au lipsit masiv din acest for legislativ. Astfel cǎ, prin breşa ivitǎ, deputaţii români au format majoritatea care, cu ajutorul saşilor, au realizat singura legislaţie democraticǎ şi pozitivǎ care a recunoscut pe cale parlamentarǎ naţionalitatea politicǎ şi limba românǎ, coordonatǎ maghiarei şi germanei, ca limbǎ de stat în Marele Principat al Transilvaniei68. Legea II din 1864 a fost însǎ practic blocatǎ de funcţionarii unguri din comitate şi scaune fiind folositǎ însǎ în Dietǎ, Guberniu, Cancelaria aulicǎ a regimului Rainer - Schmerling. Preşedintele guvernului a promis zadarnic cǎ Partium-ul va putea fi chemat sǎ-şi trimitǎ deputaţii în Dieta de la Sibiu ca semn al reunificǎrii lui cu Marele Principat. Totuşi, încǎ din 1861, s-a creat o micǎ breşǎ în monopolul multisecular maghiaro-sǎsesc din administraţia localǎ de stat a Transilvaniei prin crearea a douǎ districte româneşti de Nǎsǎud şi Fǎgǎraş conduse de cǎpitanii supremi Alexandru Bohǎţel şi Ioan Bran de Lemeni care au aplicat folosirea limbii române şi au sprijinit din plin mişcarea naţionalǎ şi programele ei din aceastǎ perioadǎ. În 1861-1862 Împǎratul Francisc Iosif I a realizat pe baza experienţei din 1859 cǎ Imperiul şi dinastia erau slabe dacǎ aveau în spate o Ungarie nemulţumitǎ şi cǎ ambele state istorice începeau sǎ fie serios ameninţate de principiul naţionalitǎţii. În acest context, Monarhul l-a însǎrcinat pe conservatorul Appony György sǎ elaboreze un Memorand politic care sǎ permitǎ împǎcarea şi alianţa dintre Austria şi Ungaria istoricǎ aflate sub Sancţiunea Pragmaticǎ, amendatǎ cu revitalizarea şi revalidarea constituţiei liberale dualiste din 1848, fapt ce urma sǎ implice în tratative şi puternica partidǎ deakistǎ. Dar, deşi s-a lucrat în secret, manevra a fost surprinsǎ de guvernul antidualist Rainer-Schmerling care în 1862-1863 a protestat împotriva ei şi l-a silit pe Monarh sǎ continue linia Diplomei din octombrie 1860 şi a Patentei din februarie 1861 şi sǎ suspende în 1863 tentativele de apropiere austro-maghiarǎ pe baza dezideratelor pestane. Cu toate acestea în acelaşi an liberalii austrieci concentraţi în jurul lui Kaiserfeld au acţionat în sensul apropierii de Ungaria iar Austria i-a trimis capital şi ajutoare însemnate pentru regenerarea economicǎ şi lupta contra foametei. În 1865 Monarhul a operat numiri ale unor oameni politici maghiari în posturi cheie, peste capul guvernului Rainer-Schmerling, care a înţeles „aluzia” şi a demisionat lǎsând cale liberǎ pentru realizarea Compromisului dorit de dinastie şi partide politice puternice din Pesta şi Viena.

Vizitele Monarhului la Academia Juridicǎ din Pesta, numirile unor comiţi supremi unguri, adepţi ai constituţiei din 1848, ajutoarele consistente oferite unor Societǎţi culturale maghiare din capitala Ungariei, au fost tot atâtea indicii privind deschiderea drumului nou dar în acelaşi timp atât de vechi al Impǎcǎrii dintre stǎpânii politici ai negermanilor şi nemaghiarilor pe spinarea acestora din urmǎ. Fratele Împǎratului l-a sfǎtuit pe Monarh sǎ discute cu Deák, omul cheie de care depindea acţiunea. Monarhul l-a trimis acasǎ la şeful liberalilor dualişti pe von Auguss, viceguvernatorul Ungariei, pentru a perfecta şi a demara lucrurile. În Articolul de Paşti, publicat de Deák în 1865 în „Pasti Napló”, Compromisul, bazat pe Sancţiunea Pragmaticǎ, legile şi constituţia din 1848, era deja anunţat. Dieta de încoronare de la Pesta (1865-1868) n-a fǎcut decât sǎ rezolve unele amǎnunte, sǎ le reactiveze în viaţa de stat şi sǎ reglementeze afacerile comune Ungariei şi Austriei69, 70. Instaurarea dualismului a însemnat un nou refuz brutal şi o respingere categoricǎ a proiectelor de federalizare etnicǎ a Monarhiei, pe baza principiului modern al naţionalitǎţii, fapt ce l-a determinat pe cehul Palacky sǎ constate egoismul celor douǎ naţiuni dominante, germanǎ şi maghiarǎ, dar sǎ intuiascǎ cǎ tocmai acesta va provoca dispariţia Imperiului. El a susţinut încrezǎtor cǎ slavii vor supravieţui ruinei Austro-Ungariei71. În deceniile urmǎtoare, ca şi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, proiectele federaliste, inclusiv cele propuse în jurul cercurilor de referinţǎ ca Statele Unite ale Austriei Mari, au avut aceeaşi soartǎ. Respingerea lor a dus la creşterea şi întǎrirea în progresie geometricǎ a tendinţelor politice care au vizat dispariţia şi dezmemebrarea Austro-Ungariei pe baza principiului naţionalitǎţii şi al autodeterminǎrii naţionale în 1918. Procesul a fost susţinut de acţiunea convergentǎ a micilor state ca România şi Serbia ce au jucat între 1914-1918 rolul Piemontului şi Prusiei. Acestea între 1859-1870 au realizat unitatea naţionalǎ de stat a Italiei şi Germaniei. Tot aşa cum rǎzboaiele de întregire naţionalǎ ale italienilor şi germanilor au fost juste şi democratice la vremea lor, în aceeaşi mǎsurǎ au fost benefice şi progresiste pentru democratizarea geografiei politice a Europei centrale şi estice şi rǎzboaiele asemǎnǎtoare ale românilor şi slavilor de sud sau reconstituirea Poloniei şi Cehoslovaciei. Abia acum Europa sa putut compara cu lira armonioasǎ preconizatǎ de Jules Michelet, lirǎ ale cǎrei coarde sǎ fie constituite de naţiuni libere, unitare prin toţi fiii şi membrii lor încadraţi armonios în state unitare şi independente care sǎ fiinţeze nu numai în apus sau centru, dar şi în rǎsǎritul continentului. NOTE

1. G. Bariţiu, Noţiuni relative la economia socialǎ şi istoria civilizaţiunii în Transilvania, în vol. Izvoare de demografie istoricǎ, vol. II, secolul al XIX-lea - 1914. Transilvania, editat de I.I. Adam şi I. Puşcaş, Bucureşti, 1987, p.268. 2. Ecaterina Negruţi, Satul moldovenesc în prima jumǎtate a sec. al XIX-lea. Contribuţii demografice, Iaşi, 1984, p.23.

3. Egyed Á., Situaţia demograficǎ a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievalǎ şi modernǎ româneascǎ. Studii istorice, îngrijit de N. Edroiu, A. Rǎduţiu, P. Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p.176; I. Bolovan, Evoluţia demograficǎ a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistǎ şi primul rǎzboi mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.181. 4. Konek S., A magyar korona országainak legujább népesedési mozgalmai, Pest, 1868, p.22; Izvoare de demografie istoricǎ..., p.211. 5. Weszelovski K., Statisztikai tanulmányok hazánk közegészségi állapota felett, Budapest, 1875, p. 41; J. Frater Zsuzsa, Az 1855. évi kolerajárvány Magyarországon, Budapest, 1980. 6. Katus L., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs- und Agrarstatistik (Beiträge der erstem wissenschaftlichen Tagung der Ungarische - Österreichischen Historikerkommission), hrsg. Gábor Erdödy, Budapest, 1982, p.63. 7. Egyad Á., Situaţia demograficǎ a judeţului Cluj..., p.175; I. Bolovan, Evoluţia demograficǎ a zonei Lechinţa..., p.180. 8. A se vedea pe larg la Kovács I., Desfiinţarea relaţiilor feudale în Transilvania, Cluj, 1973, passim; S. Retegan, Mutaţii economice în satul românesc din Transilvania la mijlocul veacului XIX, în „AIIACN”, XXI, 1978, p.189-208. 9. Ibidem, p.190; L. Gyémánt, Contribuţii statistice privind agricultura Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei în perioada 1720-1871, în „AIIACN”, XXVII, 1985-1986, p.162. 10. Ecaterina Negruţi, Satul moldovenesc..., p.17. 11. S. Retegan, Mutaţii economice în satul românesc..., p.191. 12. Numǎrul victimelor în fostul Mare Principat Transilvania a fost de 1841 persoane, pentru teritoriile vestice lipsindu-ne datele necesare (oricum nu credem sǎ fi depǎşit 3.000 de morţi). Cf. S. Retegan, Un flagel de tip medieval: epidemia de holerǎ din Transilvania din 1866, în vol. Sabin Manuilǎ. Istorie şi demografie, coordonatori Sorina şi Ioan Bolovan, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1995, p.200. 13. I. Bolovan, Evoluţia demograficǎ a zonei Lechinţa..., p.184; S. Retegan, Realitǎţi demografice ale satului românesc din nordul Transilvaniei la mijlocul sec. al XIX-lea (Solnocul Interior), în vol. Civilizaţie medievalǎ şi modernǎ româneascǎ..., p.169. 14. Ibidem. 15. Katus l., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn, p.64; Rédei J., A születések és a halálozások alakulása a XIX. és a XX. században Europában és Magyarországon, Budapest, 1960, p.16-17. 16. P. Boca, Aspecte privind demografia istoricǎ din judeţul Bistriţa-Nǎsǎud între anii 1720-1977, în Populaţie şi societate, vol.4, Cluj-Napoca, 1980, p.116.

17. H. Sundhausen, Historische Statistik Serbiens 1834-1914. Mit europäischen Vergleichsdaten, München, 1989, p.99; Ecaterina Negruţi, Cercetǎri privind evoluţia demograficǎ a Moldovei în sec. al XIX-lea, în „AIIA Iaşi”, 19, 1982, p.40. 1. Vezi pe larg la Dumitru Suciu, Antecedentele dualismului şi Ilie Mǎcelaru în lupta naţionalǎ din Transilvania (1848-1867), în manuscris, cu bibliografia naţionalǎ şi internaţionalǎ aferentǎ; Idem, Lupta naţionalitǎţilor din Imperiul habsburgic pentru înfǎptuirea programelor lor politice la mijlocul secolului al XIX-lea în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj”, XV, 1972, p.169-203; Idem, Aspecte ale politicii de maghiarizare forţatǎ a românilor din Transilvania în timpul dualismului, în „Anuarul de Istorie şi Arheologie din Cluj”, XXVIII, 1987/8, p.289-310. 2. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond. T.Cipariu, nr.1699. 3. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.I, p.316-318. Autorul petiţiilor elaborate între martie-iulie 1849 a fost de obicei Maiorescu inclusiv al marii petiţii din 18 iulie. Dupǎ unele surse la redactarea rǎspunsului cǎtre Bach a contribuit nu numai Mocioni ci şi Şaguna. Actele din iulie 1849 sunt publicate în Teodor V.Pǎcǎţian, Cartea de aur sau luptele naţionale politice ale românilor de sub Coroana ungarǎ, vol.I, Sibiu, 1904, p.599-611. 4. Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ortodoxe Române, Sibiu, fond Şaguna, Fotocopii Institutul de Istorie şi Arheologe din Cluj-Napoca, nr.224/1849; Arhivele Statului Alba Iulia, fond Prefectura judeţului Alba, nr.2128/1849; nr.627/1849. Tot în august 1849 s-au început lucrǎrile comisiei care a calculat pagubele umane şi materiale suferite de români în 18481849; aceasta va solicita şi contribuţia preoţilor, protopopilor şi notarilor români. Wolgemuth a anunţat public în 20 august înfiinţarea şcolilor de învǎţǎtori români la Nǎsǎud şi Orlat şi acordarea unor burse pentru elevii sǎraci, vezi Biblioteca Centralǎ Universitarǎ, Colecţii Speciale, Xerox, pachet 280/1. Şaguna n-a fost prea încântat de acste institute pedagogice deoarece la Orlat au fost numiţi profesori nemţi de religie catolicǎ, foşti dascǎli la şcoala trivialǎ militarǎ. Episcopul a considerat institutul ilegal, a protestat împotriva încǎlcǎrii autonomiei bisericii române în materie şcolarǎ şi a insistat pentru întǎrirea şi modernizarea institutului de la Sibiu. Dupǎ 6 luni „fǎtul” lui Wolgemuth a încetat sǎ mai existe; vezi Popea, op.cit., p.370. 5. Arh. St.Alba, fond Pref. Alba, nr.623/1849. 6. Ibidem, nr.669/1849. 7. Arh. St. Cluj-Napoca, f. Cipariu, nr.1248; vezi şi D.Suciu, Lupta naţionalitǎţilor din Imperiul..., p.194. 8. Arh.St.Alba, f. Pref. Alba, nr.738/1849. 9. Arh.St. Cluj-Napoca, Arh.Blaj, f.1848, nr.127. Pentru pedepsirea colaboratorilor sau a insurgenţilor unguri s-au înfiinţat judecǎtorii şi comisii de purificare la Sibiu, Cluj, Alba Iulia, Reteag, Odorhei. Comisiile de purificare au acţionat şi la Târgu Mureş, Bistriţa, Braşov. Dregǎtoriile legale n-au fiinţat şi n-au existat în 1848-1849 când s-au petrecut silniciile, violenţele şi faptele arbitrare şi de aceea Wohlgemuth solicitǎ informaţii precise de la

populaţie pentru ca cei vinovaţi sǎ nu rǎmânǎ nepedepsiţi sau chiar sǎ-şi pǎstreze funcţiile, iar cei pǎgubiţi sǎ nu rǎmânǎ nerǎsplǎtiţi. Informaţiile, vezi Biblioteca Academiei R.S.România, Bucureşti, Manuscrise române, 971, f. 160 (în continuare B.A.R., mss.rom) publicat şi în de Bariţiu, op.cit., p.798-799. 10. B.A.R., mss.-rom., nr.971, f.201-202. Despre Axente Sever vezi Adrian T. Pascu, Ioan Axente Sever (1821-1906). Cluj-Napoca, 1985; despre dezarmare şi cuvântarea lui Axente, Idem, op.cit., p.136-137. 11. B.A.R. mss.-rom., nr.971, f.162-163; Arh.Bibl.Mitrop. Sibiu, fond Varia, nr.213. În iulie 1849 Şaguna şi alţi membri ai Delegaţiei au manevrat pentru menţinerea românilor sub arme cerând aprobarea guvernului în vederea integrǎrii prefecţilor şi a trupelor lor în armata imperialǎ. Cererea a fost respinsǎ, vezi Dragomir, op.cit., p.295. 12. „Bucovina”, I, 1849, nr.36. 13. B.A.R., mss.-rom., nr.1058, f.346. 14. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.I, p.319; Lupaş, Mitropolitul Andreiu..., p.94; despre Şaguna vezi Keith Hitchins, Ortodoxy and Nationality. Andrei Şaguna and the Rumanian of Transylvania. 1846-1873, Cambridge, Massachusetts and London, England, 1977. 15. Bariţ..., vol.I, p.321. 16. Arh. Bibl. Mitrop. Ort. Rom., Sibiu, fond. Şaguna, nr.115. 17. Ibidem, nr.119. 18. Ibidem, Fotocopii Inst. de Istorie şi Arh. Cluj-Napoca, nr.258-259. 19. Ibidem, Fotocopii nr.237-239. Arh. Stat. Alba Iulia, fond Mitropolia Românǎ Unitǎ, Cabinetul Mitropolitului nr.272/1849, f.1-4 şi „Convorbiri literare”, XXXVI, 1903, nr.1, p.51-54; B.A.R., mss-rom., nr.971, f.298. 20. Arh. Consistoriului Ortodox Sibiu, an 1848-1849, Fotocopii nr.232-234. 21. Arh. Bibl. Ort. Rom., Sibiu, fond Şaguna, Fotocopii nr. 241. 22. Ibidem, Fotocopii, nr.244-246; nr.275. 23. Biblioteca Centralǎ Universitarǎ Cluj-Napoca, Colecţia Speciale, sertar 280/1 Xerox. Aici se aflǎ circularul vicarului unit de Şimleu, viitor episcop şi mipropolit de Alba Iulia, Alexandru Sterca Şuluţiu. De fapt imediat dupǎ sosirea în Transilvania Şaguna a convocat Consistoriul pentru a se evalua pierderile suferite de sediul episcopiei, capelǎ, bibliotecǎ, odoarele scumpe bisericeşti din întreaga Transilvanie; se spara în ajutorul Împǎratului şi al Constituţiei pentru repararea pagubelor şi înaintarea materialǎ şi intelectualǎ a poporului. Episcopul a raportat toate acţiunile politice efectuate în timp de 8 luni la Viena inclusiv efortul de a obţine Mitropolie Ortodoxǎ independentǎ de Patriarhia sârbǎ; s-a insistat pentru scoaterea fondurilor bisericeşti de sub controlul şi revizia Comisariatului Provizoriu din Ardeal şi manipularea liberǎ a acestora de cǎtre Episcopie; vezi Arh. Bibl. Mitr. Ort. Sibiu, f. Şaguna, Fotocopii nr. 192-205. Capitlul din Blaj inventaria şi el pagubele provocate de unguri

Episcopiei, liceului gimnaziului şi tipografiei cerând despǎgubiri prin intermediul lui Wolgemuth şi Erdelyi, vezi Arh.St. Alba Iulia, fond Mitropolia Românǎ Unitǎ. Cabinetul Mitropolitului nr. 248/1850, f.7,9. 24. B.A.R. mss.-rom., nr.1061, f.255-256. 25. Arhiva Bisericii Sf. Nicolae Braşov, fond Bran, nr.42/1849. În pofida promisiunilor lui Wolgemuth statul nu a acordat ajutor din visteria lui pe seama naţiunii, dar Împǎratul a ajutat totuşi cele douǎ biserici române. Delegaţia de la Viena insistǎ şi în decembrie 1850 pentru ca poporul sǎ fie ajutat. Mulţi români şi românce au pierdut „avere, tatǎ, soţi şi fii” în anii 18481849, au suferit de foame şi frig în iarna lui 1849-1850 şi dupǎ ce au fost prǎdaţi de unguri li se luau fǎrǎ milǎ dǎrile şi impozitele cǎtre fiscul austriac. Delegaţia cerea scutirea de achitare a restanţelor pe 1848-1849, preoţii sǎ fie exceptaţi de la plǎtirea capitaţiei şi executarea unor sarcini cǎtre stat pânǎ când acesta nu va lua mǎsuri pentru întreţinerea lor, ajutor pentru popor proporţional cu pierderile suferite şi împrumut de stat pe seama naţiunii; vezi A.T. Laurian, „Magazin istoric pentru Dacia”, tom.VII, fasc.1, Viena, 1851, p.107-108. În schimb, în anii urmǎtori statul a solicitat un împrumut de la particulari (1854) care în pofida numeroaselor neajunsuri a adus pe alocuri anumite beneficii în urmǎtorii ani; vezi Rodica Sofroni, Cu privire la împrumutul de stat din 1854 ca formǎ de exploatare a maselor, în „An.Inst. de ist. şi arh.”, Cluj, XVI, 1973, p. 417-426. 26. „Bucovina”, I, 1850, nr.1; Listele clerului ortodox se pǎstreazǎ la Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ortodoxe Române din Sibiu, fond Şaguna, iar cele ale autoritǎţilor la Arhivele Statului Alba Iulia. Aici sunt menţionate numele celor ucişi, împrejurǎrile, datele, martorii, pierderile materiale etc. Românii au început sǎ fie executaţi încǎ din vara lui 1848 (Mihalţ, Jucuri, Vajda Cǎmǎraş etc.), dar în octombrie încep sǎ riposteze şi ei sângeros semnalul fiind dat de masacrarea a peste 140 de maghiari la Sângǎtin şi apoi a altora în Presaca, Zlatna, Aiud etc. Dar, oricum, numǎrul ungurilor civili ucişi este mult mai mic. Landsturmul a operat alǎturi şi sub supravegherea armatei şi a ofiţerilor imperiali în iarna lui 1848-1849, iar dupǎ fuga acestora (martie 1849) a acţionat doar în zona Munţilor Apuseni, restul Ardealului fiind cucerit de guvernul maghiar care a instituit o teroare crâncenǎ împotriva românilor. În 1849 moţii, pentru a rǎzbuna pe Dobra, ucid mai mulţi unguri civili la Abrud, dar şi pe Dragoş pe care l-au bǎnuit cǎ ar fi trǎdǎtor. Iancu şi protopopul Şuluţiu scot din mâinile moţilor înfuriaţi câţiva unguri (femei, bǎtrâni, copii). 41 de biserici au fost arse complet, iar 319 au fost prǎdate, aici fiind vorba atât de cele unite cât şi de cele ortodoxe. Şaguna a obţinut ajutoare în bani,cǎrţi, odǎjdii şi podoabe atât din Imperiu, cât şi din Principate. De peste Carpaţi îl ajutǎ mǎnǎstirea Neamţului, boierul Gheorghe Sturza, Hurmuzǎcheştii etc., iar din Imperiu primeşte 4.000 fl. numai de la bogaţii braşoveni, podoabe scumpe de la comunitatea religioasǎ din Viena, însǎ cel mai substanţial sprijin a venit totuşi de la Împǎrat, care a donat 60.000 fl. ce trebuiau împǎrţiţi egal între cele douǎ biserici române. Şaguna a organizat şi o colectǎ între 1850-1852 prin care a adunat 26.062 fl. şi 44 1/2 cr. El a obţinut cu sprijinul lui Karl Schwarzenberg (cu care s-a înţeles excelent) un ajutor de la Împǎrat pentru prefectul Iancu, Axente şi Balint, aceştia primind fiecare câte 25.000 fl.; vezi Popea, op.cit., p.104, 109, 126. Orfanii au fost ajutaţi de Comitetul Reuniunii Femeilor Române din Braşov care aduna bani, sau produse naturale (bucate, vite, miei) haine, încǎlţǎminte, în acest scop, de la întreaga naţiune, la acest fond contribuind şi unele oficialitǎţi austriece ca de plidǎ Wolgemuth; vezi

„Foaia pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, XIII, 1850, nr.15, el. Cǎpitǎnia Braşovului a dorit sǎ facǎ greutǎţi Comitetului, a anchetat doamnele române, dar la intervenţia energicǎ a lui Saguna, autoritǎţile au acceptat Reuniunea, Statutul şi activitatea ei. În focul luptelor fratricide provocate de intoleranţa autoritǎţilor ungare, dupǎ unele informaţii, românii au ucis 10.000 de unguri înarmaţi şi civili, din care jumǎtate din comitatul Alba de Jos; vezi Kemèny István bàro, Emléklapjai melyeken, mint a boldogtalan 1848 évben utolsó alsófehérmegyei föispan, néhány jeletet vázol azonirtóháboruból, melyben az oláh rablócsordak a magyar birtokosság ellen dühöngtek, Budapest, 1903 cu liste de morţi la p.8-11, 23-27, 38-39, 44-47, 50-51, 52-55 şi cu mǎrturiile înregistrate de autoritǎţi aparţinând unor supravieţuitori. Interesant cǎ maghiarii au înregistrat cǎ romǎnii intraţi în Abrud le-au spus cǎ nu mai ascultǎ de organele comitatelor şi ale Guberniului unguresc, ci doar de Şaguna şi de domnii lor de la Adunerea din Blaj; vezi Kemeny, op.cit., p.4. Excese sau produs de ambele pǎrţi, au avut de suferit şi români şi unguri nevinovaţi, femei, copii şi bǎtrâni, dar nu trebuie sǎ se uite cǎ cei care au început execuţiile şi excesele au fost maghiarii şi din acest punct de vedere acţiunile românilor survenite abia dupǎ 3 luni de la începerea persecuţiilor maghiare au constituit într-un fel nu numai reacţii de apǎrare, ci şi rǎspunsuri sau rǎzbunǎri inerente, din pǎcate, în astfel de evenimente tragice. Într-un fel inconştienţa unor autoritǎţi maghiare care au vrut sǎ transforme şi pietrele în unguri, a atras şi asupra maghiarilor civili „potopul cerului rǎzbunǎtor”, cum afirma un apel românesc din 1848, în condiţiile în care prefecţii şi tribunii n-au putut controla direct şi peste tot toate operaţiunile de rǎzboi. În câteva sate din Munţii Apuseni au fost ucişi 720 de unguri, la Presaca şi Zlatna 800, la Alba Iulia 40, la Aiud 800, la Sângâtin 170, la Abrud 1.000 etc., în general socotindu-se cǎ în întreg comitatul Albei de Jos au cǎzut ucişi 5.204 unguri, deci 20% din numǎrul locuitorilor unguri din zonǎ; vezi Szilaghy Farkas, Alsófehér vármagye 18481849-ben, Magyemyed, 1898, p.400-401. 27. „Bucovina”, I, 1849, nr. 39; Bariţ şi contemporanii sǎi, I, p.327-329. Augusti intervine în acest sens în rapoartele întocmite de Mânzatu şi Ivanovici înainte de sosirea lui Wolgemuth care au fost trimise guvernului din Viena însoţite de o Introducere redactatǎ de Glatz. Chiar guvernatorul care a promis cǎ va face cercetǎri asupra prefecţilor - pe care le amânǎ deocamdatǎ din lipsǎ de martori şi mai ales de frica spiritului întǎrâtat al poporului - considerǎ cǎ pârile erau exagerate pe de o parte şi se datorau pe de alta şi brutalitǎţilor poporului comise câns absentau conducǎtorii lui. Guvernatorul a dispus sǎ se facǎ rapoarte obiective ceea ce-i determinǎ şi pe Mânzatu şi Ivanovici sǎ redacteze noi memorii mai imparţiale întrucât nu se mai aflau sub influenţa şi controlul nemijlocit al lui Augusti. De asemenea şi cǎpitanii Gratz şi Alberti recunosc meritele Landsturmului şi ale prefecţilor combǎtând acuzaţiile formulate împotriva lor. Una din frecventele învinuiri era aceea de înclinaţie spre daco-românism. Guvernatorul i-a reproşat-o şi lui Maiorescu zicându-i ironic „Deşteaptǎ-te române”. Desigur, Maiorescu a încercat sǎ se apere şi sǎ-i risipeascǎ îndoielile, dar generalul austriac a rǎspuns zâmbind cǎ el, ca soldat, nu se temea dacǎ pentru Daco-România se va ajunge la rǎzboi, însǎ, oricum, dacǎ românii puteau bate Rusia, Austria şi Turcia (ca sǎ elibereze Basarabia, Transilvania, Bucovina, Dobrogea) pentru a deveni independenţi şi unitari, ei o meritau. Wolgemuth i-a spus cǎ personal nu crede cǎ lucrul era posibil şi l-a sfǎtuit pe Maiorescu şi pe colegii lui din Delegaţie sǎ se cureţe de aceastǎ idee la Viena. 28. Popea, op.cit., p.381-384. 29. Ibidem, p.364-367; Bariţiu, Pǎrţi alese..., vol.II, p.566.

30. „Bucovina”, I, 1849, nr.45; Bariţiu, op.cit., p.653-654; Laurian l-a informat pe Bǎrnuţiu cǎ a primit douǎ scrisori de la Aaron Florian şi Gavril Munteanu referitoare la arestarea preoţilor români şi la cercetǎrile întreprinse de comisarii saşi. În cursul anchetelor aceştia încercau sǎ obţinǎ informaţii despre membrii Delegaţiei naţionale. Din cauza persecuţiilor îndreptate împotriva clerului şi poporului român Laurian îşi simţea „inima îngheţatǎ”, vezi B.A.R., mss.-rom., S 2(1)/CCCXII. 31. Barit şi contemporanii sǎi, vol.I, p.69. 32. Arh. Bibl.Mitrop.Sibiu, fond Şaguna, 1850, nr.239; Petiţia Sinodului cǎtre Împǎrat la T.V. Pǎcǎţian, Cartea de aur, vol.I, ed. a II-a Sibiu, 1904, p.680-682; în germanǎ la dr. Ilarian Puşcariu, Mitropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1900, p.6568. 33. Ibidem, nr.238. Potrivit unor calcule, pânǎ în 1868, românii ardeleni au cheltuit 1.500.000 florini cu reconstruirea bisericilor dǎrâmate sau prǎdate de unguri, construirea a 800 de şcoli, înfiinţarea unor asociaţii literare şi reuniuni filantropice, vezi B.A.R., mss.-rom., nr.975, f.349-354. 34. B.A.R., mss.-rom., 1061, f.241-242. 35. A. Caciora, M.Timbus, op.cit., în „Ziridava”, IX, 1978, p.72-73; D.Suciu, Lupta naţionalitǎţilor..., în „An. Inst. de Ist. Cluj”, XV, 1972, p. 196-197. Cu toate acestea Sinodul a avut indirect o importanţǎ politicǎ deoarece l-a ales episcop pe Alexandru Sterca Şuluţiu, mare luptǎtor pentru libertatea naţionalǎ a românilor din Transilvania. Despre Sinodul unit vezi Protocolul la B.A.R., mss.-rom., 1061, p.158-164; „Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, XIII, 1860, nr.12-16; I.M.Moldovan, Acte sinoade ale bisericii române de Alba Iulia şi Fǎgǎraş, vol.I, Blaj, 1869, p.63-103. 36. B.A.R. mss.-rom., 1060, f.291-292; „Unirea”, XV, 1905, din 24 iunie; I.Pervain, I.Chindriş, Corespondenţa lui Alexandru Papiu Ilarian, vol.I, Cluj, 1972, p.121-125. 37. Pervain, Chindiş, op.cit., p.210-215; Sinodul respectând restricţiile de a nu înscrie în protocol şi în Memoriul cǎtre Împǎrat probleme politice îşi axeazǎ cererile pe terenul bisericii şi al unirii cu Roma pe care îl doreau consolidat în toate privinţele. În acest sens s-au cerut restaurarea mitropoliei, sinod mixt, întǎrirea imediatǎ a episcopului şi mitropolitului, ridicarea şcolilor române de cǎtre stat întrucât poporul era lipsit de mijloace în urma suferinţelor şi jafurilor îndurate în 1848-1849. Era de asemenea necesarǎ ajutorarea clerului din fondurile statului deoarece altfel nu avea timp sǎ se cultive pe sine şi poporul fiind nevoit sǎ depunǎ eforturi mari şi îndelungate pentru obţinerea celor necesare traiului; vezi B.A.R., mss.-rom., 1061, f.151-156, „Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, XIII, 1850, nr.15. 38. Arh. St. Alba Iulia, Prefectura judeţului Alba, des. nr.203/1849. 39. Arh. St. Cluj-Napoca, Arh. Blaj, f. 1848, nr. 133; Date generale despre Monarhie în întregimea ei la C. A. Macartney, The Habsburg Empire, 1790-1918, Weidenfeld and Nicolson, 1969. 40. B.A.R., mss.-rom., 1061, f.26; Silviu Dragomir, Studii şi documente privind istoria

Transilvaniei, vol.II, Sibiu, 1944, p.136-138. 41. B.A.R., mss.-rom., nr.1058, f.271. 42. Ibidem, f.273-274. 43. Ibidem, nr.1059, f.220-221. 44. Ibidem, nr.971, f.199-200. 45. Ibidem, S 2 (1)/CCCXII. 46. Ibidem, S 12/CCCXII. 47. Ibidem, nr.971, p.331-332. 48. Arh. Bibl. Mitrop. Ort. Rom., Sibiu, fond Şaguna, 1851, nr.2722. 49. B.A.R., mss.-rom., anexǎ la doc. nr. S 1 (8)/CCCXII. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol VII, Bucureşti, 1986, p.66-68. 50. Idem, loc. cit., S 2 (3)/CCCXII; S 2 (5)/CCCXII. 51. Idem, loc. cit., S 1 (2)/CCCXII; Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.VII, p.64. 52. Arh. St. Braşov, Fond Actele Magistratului, 1850/2392. 53. B.A.R., mss.-rom., nr.996, f.18-19; Iosif Pervain, Ioan Chindriş, Corespondenţa lui Alexandru Papiu Ilarian, vol.I, Cluj, 1972, p.26-27; date generale la Ioan Nistor, Decorarea lui Avram Iancu şi a camarazilor sǎi, Bucureşti, 1931. 54. B.A.R., mss.-rom., nr. 1058, f. 410-411; Pascu, op. cit., p.146-147; Sever a acceptat decoraţia în 1852 când Împǎratul a vizitat Transilvania. 55. Arh. St. Bucureşti, Colecţii Xerografii, Viena, 1851, Pachet CXIII; Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1968, p.308-310. 56. B.A.R., mss.-rom., nr.996, f.103; V. Pârvan, Din viaţa lui Papiu Ilarian, în „Convorbiri literare”, XXXVII, 1903, nr.1, p.56-57; dr. Ioan Raţiu, Alexandru Papiu Ilarian şi decoraţiunile de la 1850, în „Luceafǎrul”, II, 1903, nr.1, p.4-5; nr.2, p.24-26. 57. D. Suciu, Alexandru Sterca Şuluţiu şi mişcarea naţionalǎ româeascǎ (II), în „An. Inst. de ist. A.D. Xenopol Iaşi”, XXVI/1, 1989, p.300. 58. Idem, Antecedentele dualismului... 59. Ladislau Gyemánt, Mişcarea naţionalǎ a românilor din Transilvania între anii 17901848, Bucureşti, 1986. 60. Jacques Droz, L'Europe Centrale. Evolution historique de l'idée de „Mitteleuropa”, Paris, 1960, p.82-83.

61. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.I, p.165-166; 181; 345. 62. I.S. Puşcariu, Disertaţiune despre împǎrţirea politicǎ a Ardealului, Sǎbii, 1864, p.1-35. 63. Idem, op.cit., p.32. 64. Idem, op.cit., p.42-46. 65. Puşcariu, op.cit., 54-60. 66. Fran Zwitter, Jaroslav Sidak et Vaso Bogdanov, Les problemes nationaux dans la Monarchie des Habsbourg, Beograd, 1960, p.79-85; Jaroslav Prokes, Histoire Tchecoslovaque, Prague, 1927, p.289; D.Suciu, Lupta naţionalitǎţilor din Imperiul habsburgic pentru înfǎptuirea programelor lor politice la mijlocul secolului al XIX-lea, în „An. Inst. de Ist. şi Arh. Cluj”, XV, 1972, p.194. 67. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.V, p.193-195. 68. S.Retegan, Dieta româneascǎ a Transilvaniei (1863-1864), Cluj-Napoca, 1979. 69. Puşcariu, op.cit., p.54-60. 70. D. Suciu, Antecedentele dualismului... 71. Ioseph F.Zacek, Palacky and Austrian-Hungarian Compromise of 1867, în „Der Österreichisch-Ungarische Ausgleich 1867”, Bratislava, 1971, p.558; despre alternativa politicii ungare vezi Szabad György, Forra dalom és kiegyezés válaszutján (1860-1861), Budapest, 1976. Despre dualism, lucrare clasicǎ a lui Andrássy Gyula, Az 1867-iki kiegyezésröl, Budapest, 1896. O recentǎ sintezǎ a istoriei moderne şi contemporane a Transilvaniei Erdely története, harmodik kötet 1830-1831 napjáinkink, szerkeztette Szász Zoltan, Budapest, 1986 recenzatǎ de D.Suciu, Aspecte ale politicii de asuprire naţionalǎ şi de maghiarizare forţatǎ a românilor din Transilvania în timpul dualismului, în „Ann. Inst. de Ist. şi Arh. Cluj”, XXVIII, 1987-1988, p.289-310. Despre apropierea unor români din pǎrţile vestice de guvernul Ungariei la 1848-1849, vezi Miskolczy Ambrus, Egyház és forradalom Bisericǎ şi revoluţie. A köröskisjenoi ortodox román egyházizsinat. Sinodul ortodox românesc de la Chişinǎu Criş, 1849, Budapest, 1991.