4.-i.l.-caragiale-tema-si-viziunea-despre-lume-in-o-scrisoare-pierduta-2018.docx

EPOCA MARILOR CLASICI. Tema și viziunea despre lume în O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale I.

Încadrare în context și în operă:

I.L. Caragiale este unul dintre principalii reprezentanți ai epocii marilor clasici. Se formează la Junimea, alături de Eminescu, Creangă și Slavici, sub îndrumarea lui Titu Maiorescu. Se impune în literatura română ca dramaturg și prozator. Debutul lui Caragiale stă sub semnul teatrului. Dă literaturii române 4 comedii: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului, Conu Leonida față cu reacțiunea și drama Năpasta. A doua etapă de creație e consacrată prozei. Caragiale scrie nuvele fantastice (Calul dracului) sau psihologice (În vreme de război), iar ultima parte a carierei o dedică prozei scurte, schițelor. O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri care ilustrează degradarea vieții sociale și politice a societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prin prezența unor personaje dezumanizate, caracterizate de un comportament violent, prin accentuarea lipsei de comunicare sau prin preferința pentru situații închise, comedia lui Caragiale poate fi văzută ca anticipând teatrul modern, acel necruțător teatru al absurdului. II.

Încadrare generică și estetică: a. Argumentarea apartenenței la genul dramatic, specia comedia:

Ca specie e genului dramatic, O scrisoare pierdută este o comedie datorită prezenței comicului, încadrării personajelor într-o anumită tipologie, organizării acțiunii în jurul unui conflict dramatic puternic, satirizării unor defecte omenești sau finalului fericit. Comedia ilustrează mai multe tipuri de comic: de situație, de moravuri, de nume, de caracter sau de limbaj. Comicul de situație este redat de încurcături (determinate de pierderea repetată a scrisorii) sau coincidențe (situații similare de șantaj politic între scrisoarea lui Caţavencu și cea a lui Dandanache). Comicul de nume al lui Zaharia Trahanache asociază sugestia zahariselii, a amețelii cu sugestia caracterului său ușor de manipulat, redat de substantivul trahana (cocă moale). În cazul lui Dandanache, este alăturat numele erou grec, Agamemnon, cuceritorul Troiei, cu un cuvânt ce provine de la dandana (întâmplare prostească). Comicul de limbaj este ilustrat de prezența ticurilor verbale (Cetățeanul turmentat: „eu pentru cine votez?”, Trahanache: „ai puțintică răbdare”) sau a greșelilor de exprimare: „bampir”, „renumeraţie” (Pristanda). Ca o comedie de moravuri, piesa îmbină interesul pentru tipologie cu intenția de a satiriza defecte omenești. Așa se face că în O scrisoare pierdută autorul supune comicului defecte precum prostia, incultura, infidelitatea, corupția. Acestea sunt vădit exagerate, pentru a se crea iluzia unei lumi închise, condamnate la eșec. b.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar – realismul (se vor alege 2 trăsături)

Din punct de vedere estetic, comedia lui Caragiale aparține realismului, curent literar caracterizat de intenția de a reflecta veridic și fidel realitatea în întreaga ei complexitate, de interesul pentru tipologie sau cultivarea spiritului de observație. Interesul pentru tipologie este redat de intenția autorului este de a crea personaje reprezentative pentru timpul și spațiul pe care îl locuiesc. Ticăitul, adulterina, donjuanul, prostul fudul, prostul mişel, servilul, alegătorul naiv reprezintă tipurile umane prin este construită imaginea unei societăți aflate în plin proces de degradare. Cultivarea spiritului de observație este redată nu doar de predominanța temei sociale, de prezența unui conflict de natură socială, ci și de surprinderea mecanismele sociale care fac societatea să funcționeze. Astfel, în O scrisoare pierdută, Caragiale oferă o imagine critică, dură a vieții politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea, o lume meschină în care lupta politică se dă cu mijloace murdare: corupția, adulterul, șantajul, influența. III.

Tema și viziunea despre lume: a. Prezentarea tematicii:

Universul ficțional al comediei lui Caragiale se organizează în jurul temei luptei politice și este concretizată de motive literare precum alegerile, șantajul, scrisoarea. În operă, se dă o luptă politică murdară între membrii partidului aflat la putere (Trahanache, Tipătescu, Farfuridi și Brânzovenescu) și liderul partidului aflat în opoziție, Caţavencu. O altă temă importantă este degradarea vieții sociale, prin care sunt dezvăluite moravurile vremii, lucru evidențiat de motivul adulterului, de relația extraconjugală dintre Zoe și Tipătescu. b.

Ilustrarea tematicii printr-o secvență reprezentativă:

O secvență reprezentativă pentru felul în care se reflectă în text tema luptei politice este confruntarea Zoei cu Tipătescu din Actul II, Scena VI. Prezența ei este cât se poate de sugestivă pentru că evidențiază rolul motivului scrisorii de amor în conturarea conflictului operei, influența Zoei în dezvoltarea intrigii piesei, dar și trăsăturile morale definitorii ale eroinei. Conflictul dramatic al comediei are la bază scrisoarea de amor pe care Tipătescu o trimite amantei sale, Zoei Trahanache. Ajunsă în mâinile Caţavencu, scrisoarea reprezintă o armă de șantaj, întrucât îi amenință pe cei doi cu publicarea în ziarul „Răcnetul Carpaților”. Conștientă de implicațiile pe care le-ar avea un scandal public pentru imaginea ei de „damă bună”, Zoe încearcă să convingă pe Tipătescu să sprijine candidatura lui Caţavencu. De aceea, ea nu vrea să riște nimic, reproșându-i lui Tipătescu faptul că orgoliul este cel care îl reține de la a o salva: „Tu ești bărbat, nu-ți pasă! Pentru tine, afișarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire... dar pentru mine... Fănică, gândește-te...” De aceea, trecând peste voia lui Tipătescu, se angajează în fața lui Caţavencu că ea și Trahanache îl vor susține. Dând dovadă de o extraordinară putere de convingere, Zoe apelează la toate trucurile feminine pentru a-l convinge pe Tipătescu să sprijine candidatura lui Caţavencu: dramatizează, se preface neajutorată, plânge, simulează un leșin. Iar atunci când strategiile emoționale nu funcționează, devine imediat hotărâtă, energică. Așa cum o ilustrează și indicațiile scenice, jucând teatru, ea reușește să înfrângă orgoliul lui Tipătescu care nu ar fi dorit să piardă un meci în fața unui adversar politic. Cea mai importantă trăsătură a personajului rămâne însă voința căreia nimeni și nimic nu i se poate opune: „Trebuie să-mi cedezi; ori nu, și atuncea mor, și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice... (zdrobită.) Sunt hotărâtă... (revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) și am să lupt! și cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat și fără inimă!”. c.

Viziunea despre lume

Viziunea asupra existenței pe care o impune piesa O scrisoare pierdută redă imaginea unei lumi pe dos. Universul lui Caragiale este populat de oameni mediocri, caracterizați doar de defecte, de personaje care trăiesc fără sentimentul vinovăției. Acestea reflectă un adânc proces de dezumanizare și ajută la conturarea unei lumi urâte, grotești. d.

Ilustrarea viziunii despre lume prin o secvenţă relevantă

Această viziune asupra existenței este ilustrată de finalul comediei. Rămas fără arme politice, Caţavencu se prezintă în fața Zoei, pentru că a înțeles că fără scrisoarea de șantaj e pierdut. De altfel, rolurile celor doi actori s-au schimbat radical față de

începutul operei. Atitudinea lui e acum umilă, își cere iertare și tremură, iar tonul vocii a devenit unul lingușitor. Zoe îl amendează, însă, pentru atitudinea nedemnă: „Scoală-te, ești bărbat, nu ți-e rușine! (cu ton aspru) Scoală-te!”. Ea însăși a redevenit sigură pe sine. E fericită și triumfătoare, căci toate s-au sfârșit cu bine. Însă, finalul conflictului cu adversarul său evidențiază încă o dată inteligența Zoei, abilitatea ei manipulatoare. Chiar dacă ar fi putut să se răzbune pe Caţavencu, aceasta îl iartă, transformându-l pe Nae, dintr-un dușman, într-un aliat prețios: „Ești un om rău... mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună... am să ți-o dovedesc. Acuma sunt fericită... Puțin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău și n-ai putut. Nu ți-a ajutat Dumnezeu, pentru că ești rău; și pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca și până acuma.” Ea înțelege faptul că adversarul ei este pierdut fără scrisoarea compromițătoare și știe că va face din acesta omul ei. De aceea, pentru a scăpa, Caţavencu se angajează că va conduce ceremonia dată în cinstea noului deputat, Agamemnon Dandanache. Felul în care Caragiale își încheie piesa complică total problematica operei. Finalul fericit specific comediei este doar o aparență, aceasta deoarece situația compromisă moral de la început se perpetuează până la final: învinșii și învingătorii se amestecă, personajele vinovate nu sunt pedepsite, adulterul odată nedescoperit poate continua și după alegeri. De altfel, ele nu suferă de niciun fel de remușcare. În plus, situația lui Cațavencu din finalul operei ilustrează degradarea vieții politice românești, căci liderul opoziției devine un aliat prețios al puterii și, în felul acesta, orice fel de principii morale sunt anulate. IV.

Construcția discursului dramatic: a. Compoziția

Din punct de vedere compozițional, acțiunea comediei este structurată în 4 acte cu un număr diferit de scene. Mișcarea scenică este redată cu ajutorul indicațiilor scenice care devin adesea un important mijloc de caracterizare, evidențiind comportamentul personajelor, stările prin care trec. Prin tehnica compozițională a amplificării treptate a conflictului sunt prezentate complicațiile permanente ale acțiunii ce contribuie la intensificarea tensiunii dramatice. b.

Reperele spaţio-temporale

Reperele spațio-temporale sunt fixate în partea de început a operei cu ajutorul didascaliilor. Fixate în manieră realistă pentru a reda cu exactitate timpul și locul desfășurării acțiunii, acestea sunt limitate datorită reprezentării scenice. Acțiunea se desfășoară pe durata a 3 zile (durata alegerilor), în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „capitala unui județ de munte”. c.

Construcția subiectului

Pristanda, polițistul orașului, trage cu urechea la casa lui Nae Caţavencu, liderul opoziției, unde află că acesta este în posesia unui document compromițător pentru familia Trahanache. Intriga este reprezentată de pierderea scrisorii de amor trimisă de Ștefan Tipătescu, prefectul județului, Zoei Trahanache. Aceasta este găsită de Cetăţeanul turmentat, căruia îi este furată de către Caţavencu. El va folosi scrisoarea ca instrument de şantaj pentru a se face ales deputat, ameninţând pe Zoe şi pe Tipătescu cu publicarea scrisorii. Tipătescu încearcă să obţină scrisoarea şi ordonă lui Pristanda arestarea lui Caţavencu. Deşi scotoceşte toată casa liderului opoziţiei, Pristanda nu poate găsi scrisoarea. Zoe reuşeşte să convingă pe Tipătescu să sprijine candidatura lui Caţavencu. Lucrurile se complică atunci când de la Bucureşti li se impune tuturor candidatura lui Agamemnon Dandanache. În punctul culminant, la şedinţa în care este anunţat numele noului candidat, Caţavencu îşi pierde pălăria în căptuşeala căreia se afla scrisoarea de amor. Aceasta este găsită, încă o dată, de Cetăţeanul turmentat, care o înapoiază Zoei. Rămas fără arme politice, Caţavencu se prezintă în faţa aceleiaşi Zoe. Aceasta îl iartă cu o condiţie: să conducă ceremonia dată în cinstea noului deputat. Pe final, toate personajele se împacă. d.

Conflictul dramatic

Comedia pune în centru un conflict dramatic puternic, care se dă între Ștefan Tipătescu, Zoe Trahanache și Nae Caţavencu. La baza conflictului, se află motivul scrisorii de amor, care are în operă un destin ciclic, repetitiv, întrucât trece de două ori prin mâna Cetățeanului turmentat. Miza conflictului este una politică – funcția de deputat. Pentru a o obține, Cațavencu își șantajează adversarii politici, pe care îi amenință cu publicarea scrisorii în ziarul „Răcnetul Carpaților”. Astfel, scrisorile amoroase, ziarul, șantajul devin arme politice prin care un politician lipsiți de scrupule poate urca în ierarhia politică. În rezolvarea conflictului, două personaje au un rol important. Cetățeanul turmentat este nu doar cel de la care pornește conflictul, ci și acela care îl rezolvă pe final, prin înapoierea scrisorii destinatarului inițial. Un alt personaj care rezolvă conflictul, din exterior de această dată, este candidatul de la centru, Agamemnon Dandanache. Apariția lui neașteptată sugerează ideea manipulării alegerilor de către o autoritate centrală ale cărei ordine sunt executate cu strictețe, prin jocuri politice de culise. Impus de sus, ca urmare a unei voințe politice care nu se discută, Dandanache devine câștigătorul sigur al funcției de deputat. Odată pronunțat numele său, cursa politică ia o altă turnură pe care nimeni nu o poate contesta. e.

Personajele:

Cu toate că personajele lui Caragiale sunt unele tipice (ceea ce le face reprezentative pentru o întreagă categorie), există unele constante în construcția lor care le apropie de personajele teatrului absurdului. Încadrarea într-o tipologie devine pentru Caragiale un prilej de a-și caricaturiza personajele ale căror defecte sunt îngroșate. Sunt construite, astfel, niște personaje mecanice, lipsite de moralitate, care rămân prizoniere ale unor manii care le domină, părând a fi total lipsite de conștiință. Singurul sentiment întreținut este orgoliul, dar și peste acesta se poate trece atunci când există o voință politică superioară care să le impună ceva. Niciunele nu trăiesc sentimentul vinovăției, al remușcării, semn că nu sunt înzestrate cu vreun fel de conștiință. Adesea acestea trăiesc iluzia comunicării – se exprimă prin ticuri verbale, beții de cuvinte în care mimează patriotismul (Caţavencu) sau fraze destructurate (Farfuridi). Prin ele, Caragiale sugerează o umanitate captivă, care nu oferă niciun fel de posibilitate de evadare. Personajele lui trăiesc într-un spațiu închis, căci niciunul dintre ele nu își dorește să evadeze din această lume coruptă. Ele par a fi simple marionete ale unui joc politic, lipsite de orice fel de conștiință. Este o lume fără repere, deoarece personajele pozitive lipsesc, iar corupția este generalizată. Așadar, prin O scrisoare pierdută, Caragiale dă o replică dură societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.