2.-ion-creanga-caracterizarea-lui-harap-alb-2018.docx

EPOCA MARILOR CLASICI. Caracterizarea personajului Harap-Alb. Relația cu Spânul Încadrare în context și în operă Ion Creangă este unul dintre principalii reprezentanți ai epocii marilor clasici. Se formează la Junimea, alături de Eminescu, Caragiale şi Slavici, sub îndrumarea lui Titu Maiorescu. Capodopera sa rămâne Amintiri din copilărie, dar arta de prozator poate fi observată și în poveștile și povestirile sale: Prostia omenească, Povestea lui Stan-Păţitul sau Dănilă Prepeleac. În Povestea lui Harap-Alb, Creangă dă naștere unui personaj atipic, care sparge tiparele basmului popular. Harap-Alb este personajul principal, un personaj eponim, al cărui nume se regăsește în titlul operei. Este prezentat în relație cu un antagonist, Spânul, personaj construit după tiparul social al impostorului. Stăpânind arta deghizării, acesta reușește să supună pe mezinul craiului și să facă schimb de identitate cu el. Ajuns la curtea împăratului Verde, cu toate că își asumă identitatea de fiu de împărat, mai multe dintre apucăturile sale îi expun firea de slugă. Ca personaj negativ al basmului, Spânul se individualizează prin șiretenie, aroganță, lipsă de omenie, lașitate prefăcătorie sau firea impulsivă. În Povestea lui Harap-Alb, el joacă un rol simbolic în formarea mezinului craiului, reprezentând o imagine a răului necesar. De aceea, acestuia i se atribuie și rolul de inițiator al eroului, rol pe care calul lui Harap-Alb îl recunoaște: „Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…”. I.

Prezentarea statutului social, moral, psihologic etc.: Din punct de vedere social, Harap-Alb pornește la drum ca mezin al craiului. Lipsa unei identități proprii se datorează faptului că el nu a fost botezat încă în „religia” lumii, pe care o cunoaște prin cele două călătorii pe care le realizează. Întâlnirea cu Spânul îi aduce și numele: Harap-Alb. Închis în fântână, el este obligat să renunțe la statutul de fiu al împăratului și să-l adopte pe cel de slugă. Treptat, însă, depășind probele la care este supus, acumulând experiența de viață și calitățile necesare, Harap-Alb își redobândește identitatea de fiu de împărat. Din punct de vedere moral, Harap-Alb este protagonistul basmului, eroul ce întruchipează idealul de bine, adevăr și frumos. De-a lungul operei, asistăm la o evoluție a sa de la ipostaza inițială de neinițiat la ipostaza finală de om matur, pregătit pentru a lua în mâinile proprii destinele împărăției unchiului său, Verde-împărat. La baza formării sale se află interdicția formulată de tatăl său la începutul basmului. Înainte de a pleca în prima călătorie, craiul îi dă fiului său sfatul de a se feri de omul spân și de omul roș. Ultimii doi joacă un rol simbolic în formarea eroului. Probele la care îl supun au rolul de a-l forța să se maturizeze, să acumuleze experiența necesară pentru ca acesta să își asume pe deplin rolul de împărat. II.

Ilustrarea trăsăturilor personajului ales, prin secvențe narative, situații semnificative sau prin citate comentate: Inițial, acesta este un tânăr naiv, incapabil de a distinge esența de aparență. Lipsa sa de experiență este ilustrată de secvența închiderii în fântână. De altfel, rătăcirea în codrii întunecoși marchează pătrunderea eroului într-o nouă etapă a existenței sale, într-o lume necunoscută. Deghizându-se de trei ori, Spânul profită de lipsa de experiență a mezinului craiului și intră în slujba sa. Îi răstoarnă mai întâi apa, pe motiv că e clocită, apoi îi promite că îi va arăta o fântână cu apă proaspătă. Ca să înșele vigilența mezinului, coboară primul în fântână, apoi îl ispitește. Naivitatea mezinului este surprinsă de narator, prin caracterizare directă: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână”. Închis în fântână, mezinul este obligat să mărturisească cine este, să facă schimb de identitate cu Spânul și să jure „pe ascuțișul paloșului” (cod al onoarei) că îi va da ascultare în toate, „până când va muri și iar va învia”. Motivul jurământului joacă un rol important aici, pentru că anticipă traseul pe care îl va urma destinul eroului, a cărui desfacere de cuvântul dat va veni în urma unei morți violente, prin decapitare. Felul ciudat în care este construită fântâna permite o interpretare simbolică. Pentru a ajunge la apă, Harap-Alb coboară nu o simplă serie de treptele, ci pe acelea ale ierarhiei sociale: intră în fântână fiul de împărat și iese sluga Spânului. Această schimbare de statut social este fundamentală pentru viziunea asupra existenței pe care o propune Creangă. Abia acum, din poziția de slugă, eroul începe să cunoască lumea cu adevărat, începând de jos. Totodată, acesta este momentul în care eroul este botezat în „religia lumii” (primind numele de Harap-Alb). Până să devină cu adevărat demn de a conduce frâiele împărăției, acesta învață să distingă aparența de esență, să cunoască fața înșelătoare a lumii, lume în care, adesea, ierarhiile sociale amăgesc. În depășirea probelor la care îl supune Spânul, Harap-Alb joacă un rol pasiv și este dependent de diverse personajeajutător. Semnificativă în acest sens este secvența aducerii „sălăților” din Grădina Ursului. Întrucât dorește să scape de fiul craiului, Spânul îi dă lui Harap-Alb sarcina de a-i aduce „sălăți” fermecate care erau protejate de un urs grozav. Lipsa de experiență a eroului este sugerată mai întâi de atitudinea acestuia în fața obstacolului: se întristează și i se plânge calului, apoi prin caracterizarea directă pe care tovarășul său i-o face: „fii odată bărbat și nu-ți face voie rea”. De aceea, calul preia imediat inițiativa și îl duce pe insula Sfintei Duminici. Atitudinea lui Harap-Alb pe tot parcursul secvenței este una pasivă, fiind în totalitate dependent de ajutorul altor personaje. Sfânta duminică pregătește poțiunea, o toarnă pe furiș în fântâna din Grădina Ursului și așteaptă ca ursul să adoarmă. Singura sarcină a lui Harap-Alb era aceea de a rămâne treaz, pentru a-și demonstra vigilența. Dar Sfânta Duminică îl găsește dormind, ceea ce ne arată că el nu este încă pregătit pentru probele pe care trebuie să le depășească. Caracterul atipic al protagonistului este ilustrat apoi și de faptul că refuză o confruntare directă cu ursul, preferând să fugă, așa cum fusese sfătuit, lăsând în urmă pielea de urs primită de la tatăl său. Totuși, cu toate că nu reușește de unul singur în prima călătorie inițiatică pe care o realizează, eroul câștigă experiență de viață, atât de necesară în următorul moment al formării sale. În a doua parte a basmului, Harap-Alb preia inițiativa, arătând că s-a maturizat. Ultima probă la care îl supune Spânul, aducerea fetei împăratului Roș, se concretizează într-o a doua călătorie care ilustrează o schimbare majoră de atitudine. În secvența întovărășirii cu cei cinci monștri diformi, Harap-Alb începe să joace un rol activ și devine un lider adevărat. Întâlnirea lui Gerilă este sugestivă în acest sens. Portretul „dihaniei de om” este realizat cu ajutorul tehnicii grotescului, căci trăsăturile sale corporale sunt îngroșate, caricaturizate: „omul acela era ceva de speriat; avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate”. În ciuda arătării monstruoase, Gerilă nu mai provoacă teamă, ci stârnește râsul, iar atitudinea protagonistului este una pe măsură: nu se poate opri din râs și îl ia în permanență peste picior. În fond, râsul este cel care exprimă refuzul eroului de a trăi cu teamă, așa cum se întâmplase în prima parte a basmului, dar și maturizarea sa. Astfel, pentru prima III.

1

dată în călătoria sa, Harap-Alb se dovedește capabil să distingă esența de aparență. Impunându-se ca lider, el își alege însoțitori dintre cei trebuincioși, cu ajutorul cărora reușește să depășească probele împăratului Roș și să obțină mâna fetei acestuia. Maturizarea eroului ia sfârșit în secvența confruntării cu Spânul. Reușind să obțină mâna fetei împăratului Roș, HarapAlb se întoarce la curtea unchiului său. Pe drum, însă, se îndrăgostește de ea, dar, onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. În momentul sosirii, furios pentru că i-a fost dezvăluită adevărata identitate, Spânul îl ucide pe Harap-Alb, dezlegându-l astfel de jurământul supunerii. Moartea violentă, prin decapitare, a eroului poate fi interpretată dual. Pe de o parte, protagonistul eșuează, pentru că joacă un rol pasiv și calul este cel care îl ucide pe antagonist. Pe de altă parte, moartea eroului este una simbolică, reprezentând momentul în care lasă în urmă statutul de slugă și își recuperează, pentru totdeauna, identitatea împărătească. Învierea semnifică, astfel, nașterea eroului într-un nou plan al existenței, maturizarea deplină. Astfel, pentru vrednicia sa, Harap-Alb primește răsplata cuvenită: fata împăratului Roș și împărăția unchiului său. Tehnici de construcție a personajului În construcția personajelor, Creangă folosește mai multe tehnici care îi confirmă statutul de scriitor erudit. Una dintre tehnici este dubla identitate: Harap-Alb este slugă a Spânului și fiu de împărat, în același timp. Numele eroului reprezintă un important mijloc de caracterizare indirectă. Oximoronul pe care îl cuprinde numele său este unul simbolic și reflectă dubla identitate a protagonistului. Statutul de personaj atipic se datorează utilizării tehnicii umanizării: eroului îi lipsesc puterile supranaturale, acesta fiind caracterizat atât de calități, cât și de defecte. Defectele sale sunt redate adesea prin caracterizare directă, realizată de către narator sau de alte personaje: „Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar, după cât văd, ești mai fricos decât o femeie!”. Un rol important în construcția personajului îl are și conflictul principal al basmului care se dă între Harap-Alb și Spânul. La baza acestuia se află călcarea unei interdicții, sfatul pe care Harap-Alb îl primește de la tatăl său, acela de a se feri de omul spân și omul roș. Miza o constituie lupta pentru dobândirea unei identități. Spânul îl păcălește pe mezinul craiului, îi fură identitatea și îl supune unor probe care îl vor maturiza. Conflictul se finalizează prin moartea Spânului, ucis de calul lui HarapAlb. Astfel, în construcția protagonistului, Creangă apelează la prezentarea antitetică. Eroul, imagine simbolică a binelui, este prezentat în relație cu un antagonist, Spânul, imagine a răului. Trăsăturile morale ale lui Harap-Alb (onestitatea, curajul, generozitatea, firea nobilă) se opun celor ale adversarului său (viclenia, lașitatea, invidia, impostura). Așadar, faptul că în centrul basmului este situat un personaj umanizat, lipsit de puteri supranaturale și înzestrat cu calități și defecte reprezintă felul lui Creangă de a ne spune că valoarea pe care o prețuiește este normalitatea, firescul. IV.

2