24. Cantul Xxiv

CANTUL XXIV Cerul al optulea, al stelelor fixe. Spiritele triumfătoare. Sfântul Petru. Dante este examinat cu privire la credinţă.

„O, sfânt sobor1, ales la marea cină2 a mielului divin, ce vă hrăneşte, astfel că vrerea vi-e de-a pururi plină3, de-acesta aici prin har4 se-mpărtăşeşte cu sfărmurile mesei voastre sfinte cât încă-a morţii coasă-l ocoleşte, la dragostea ce-l mână5 luaţi aminte şi-l rouraţi6: căci voi sorbiţi cu sete izvorul7 ce-l frământă-acum în minte." Atare doamna mea; şi-acele cete, în sfere mişcătoare preschimbate, roteau8 aprinse cozi ca de comete. Precum se-nvârt rotiţele dinţate în ornic şi dintâia9-ţi pare-nceată, iar ultima10 mai iute decât toate la fel acele duhuri prinse roată, precum jucau mai iuţi ori mai târzii, îmi dovedeau cereasca lor răsplată. Şi-atunci din cel mai mândru brâu12 zării ieşind o pară într-atât ferice13, că n-au rămas pe cer lumini mai vii. De trei14 ori ocoli pe Beatrice, cu-atare cânt, că nici o fantezie nu-i vrednică-n cuvinte15 să-l dumice. De-aceea sar şi nu cutez a-l scrie: căci însăşi închipuirea17, nu doar graiul e-atărui cânt culoare mult prea vie. „O, soră sfântă, ce cutreieri raiul, de dragul rugii tale-mbietoare m-am rupt din horă18 şi-am lăsat alaiul." Astfel spre doamnă slobozi suflare oprindu-se19 şi-atare-a cuvântat de sus blagoslovita-n cer vâlvoare. „O, veşnic duh al marelui bărbat20 cui Domnu-i dete-acele chei ce-n lume El însuşi dus-a din acest regat, pune-l pe el21 ca să-ţi răspundă-anume la ce-i uşor şi greu despre credinţa ce paşii ţi-i purtă pe marea-n spume De crede, speră şi de-şi dă silinţa cum trebuie să iubească, tu o ştii, căci vezi în Cel23 ce ne-oglindeşte fiinţa. Dar fiindcă-aici aleşi sunt dintre vii câţi crezului24 îşi dăruiră zelul, de el să spună-i bine, spre-a-l cinsti 22 25 ,

Cum cugetă 6 şi tace-nvăţăcelul când e-ntrebat, ca-n gând dovezi s-adune, nu ca-ntrebării să-i închege felul, aşa şi eu mă pregăteam a spune strângând temei, în timp ce ea vorbea, ca să răspund cu sârg şi-nţelepciune. „Să-mi spui, creştine, ce-i credinţa27 ta?" grăi şi fruntea ridicai dator spre flacăra ce-atare cuvânta. 666 667 Cerui28 apoi stăpânei ajutor şi ea mă-ncuviinţă să spun cinstit şi să-mi revărs29 lăuntricul izvor. „M-ajute30 harul sfânt, ce m-a-nvoit să-mi spun credinţa cui mi-a fost tribun31, să mă rostesc ales şi desluşit. Cum scrie stilul drept, urmai să spun, al celui ce-ţi fu frate32 şi cu care adus-aţi Roma33 pe făgaşul bun, credinţa34 e temei nădejdii, soare, dovadă e a tot ce-ascuns nu vezi şi-acesta-i miezul ei, pre cât se pare." Iar dânsu-atuncea: „Frate, bine crezi, dacă pricepi35 că va s-o pui, răspunse, şi-ntre temeiuri, dar şi-ntre dovezi". „Acele taine36, zis-am, nepătrunse, ce-mi dau aici a le vedea putinţa, în ochii lumii-s într-atât ascunse, încât în noi trăiesc doar prin credinţa ce e temei nădejdilor de bine; de-aceea37-ntre substanţe-i punem, fiinţa. Or, fiindcă din credinţă se cuvine să raţionăm tară dovezi anume, chiar ea dovadă38-n sinea ei devine." „De tot ce poate omul să-şi însume doar prin doctrină ar fi-nţeles atare39, n-ar mai fi loc pentru sofişti40 pe lume". Astfel grăi iubirea din vâlvoare; şi „Banu41,-apoi, pe faţă şi pe dungă s-arată bun şi trage greu, se pare; 668 dar ia să-mi spui, urmă, îl ai în pungă42?" „îl am, grăii, lucios şi tare43-astfel, încât nimic nu-i vrednic să-l străpungă." Şi iarăşi44 focul scoase glas din el zicând: „Acest odor45 incandescent ce-i temelie de virtuţi şi ţel de unde-l ai?" şi eu: „Acel torent al Spiritului Sfânt46 ce se revarsă în Vechiul cât şi-n Noul Testament e mărturie-n mintea mea, neştearsă, şi-orice argumentare47 pe pământ, pe lângă ea, de adevăr e stoarsă". Şi iarăşi zise: „Testamentul sfânt, ce-alungă orice price de-ndoială, de ce-l socoti48 dumnezeiesc cuvânt?" „Fiindcă mi-s probe fapte49 ce nu-nşală, minuni, pe care firea, spre-a le face, nicicând bătut-a fier pe nicovală." „Dar cine50, zise,-ţi spune că-s verace acele fapte? Tocmai cel ce cată să ţi se-arate jură cum îi place51." „De-a fost o lume-ntreagă-ncreştinată tară minuni52, tot restu-i de pomană: a suta parte nu-s dintr-însa, tată; căci tu53-ai intrat desculţ, lipsit de hrană în holdă, ca să semeni roada-aleasă ce viţă fost-a54 şi-azi e buruină." Abia sfârşii, când ceata55 luminoasă „Te Deum" începu, cu-atare cânt, cum doar în cer ştiu vocile să ţeasă. 669

|J Iar sfântu-apostol56, ce cu-al său cuvânt din ram în ram57 spre vârf mă îndruma, mereu tot mai departe de pământ, „Harul, grăi, ce-i bucuros a sta la sfat cu tine, îţi dădu putinţa să te rosteşti întocmai cum trebuia58 şi-i drept ce-ai spus; dar dă-ţi acum silinţa şi spune: ce e crezul tău59 şi cum ajuns-a-n tine-a se-ncuiba credinţa?" „O, sfânt părinte, duh ce vezi60 acum câte-ai crezut când ai pătruns în groapă61 lăsând mezinu-n urma ta pe drum, tu-mi ceri62 să-ţi spun din ce izvor s-adapă credinţa mea, ce-i ea, şi vrei anume ca-n vorbe,-am zis, şi pricina săncapă. Eu cred63 într-unui Dumnezeu pe lume, ce-i unul, veşnic şi iubind roteşte întregul cer în neclintitu64-I nume. Credinţa mea temeiuri îşi găseşte şi-n probe65 materiale-ori spirituale, dar şi-n cuvântul ce din cer grăieşte prin Moise66, prin profeţi, prin osanale, prin Evanghelii67 şi prin voi ce-aţi scris când v-a sfinţit credinţa vrerii sale. Şi cred în trei făpturi68 ce-n Paradis sunt una-n fapt şi întreite-atare, că se-mpreună-n «sunt» şi-n «este»-am zis. De-această-n cer dumnezeiască stare de care spun, în multe locuri, tată, Scripturile69 mă-ncredinţară-aoare. 670 Mi-e crezul început70 şi totodată scânteia care-n pară se preface şi arde-n mine ca o stea curată." Precum seniorul71 ascultând ce-i place se pleacă-ncet şi-mbrăţişează blând, voios de veşti, pe servitor, când tace, la fel, blagoslovindu-mă cântând72, mă-ncinse de trei ori, cât ce-am tăcut, apostolul l-a cui poruncă73 stând, răspuns-am; într-atâta i-am plăcut74! 671