2345.pdf

LENA Un început nou Alți oameni aveau visuri să zboare. Nu am putut vorbi despre asta, dar nici nu m-am putut gândi la asta. Despre el. Etan căzând. Mă întrebam dacă știe. Dacă ar fi știut. Am văzut acea negură neagră care cade din vârful turnului de apă de fiecare dată când îmi închid ochii. Uneori speram că era un vis. Speram să mă trezesc și el ar fi așteptat pe șosea, în fața lui Ravenwood, să mă ducă la școală. Trezește-te, somnorosule. Aproape am ajuns. Asta ar fi făcut Kelted. Am auzit muzica neplăcută a lui Link prin fereastra deschisă, înainte să-l văd pe Ethan în spatele volanului. Așa mi-am imaginat. Am avut coșmaruri despre el o mie de ori înainte. Înainte îl știam, sau cel puțin știam că va fi Ethan. Dar asta nu era tot ce am văzut vreodată în vreun coșmar. Nu ar fi trebuit să se întâmple. Nu era cum ar fi trebuit să fie viața lui. Și nu ar putea fi cum ar trebui să fie viața mea. Acea nenorocită negură nu trebuia să cadă. Așa că am refuzat să cred. 2 februarie sfârșitul coșmarurilor. Asta știiam că sunt coșmaruri. Acest Etan - totul - nu se sfârșește, nu are nici un semn de a se termina. Am simțit - simt - ca și cum aș fi blocată. Ca și viața mea care sa sfărâmat când el - când totul sa încheiat. Am intrat în mii de bucăți mici. Când a lovit pământul. Nu puteam să mă uit la jurnalul meu. Nu puteam scrie poezie; mă rănește chiar să o citesc. Era prea adevărat. Cea mai importantă persoană din viața mea a murit sărind de pe turnul de apă Summerville. Știam de ce a făcut-o. Știind de ce nu m-au făcut să mă simt mai bine. Știind că a făcut-o pentru mine doar ma făcut să mă simt mai rău. Uneori nu credeam că lumea merită. Economisire. Uneori nici nu m-am gândit că meritam. Ethan credea că face bine. Știa că era nebun. Și nu dorea să plece, dar oricum trebuia. Ethan a fost așa. Chiar dacă ar fi murit. El a salvat lumea, dar mi-a spulberat. Ce acum?

Capitolul 1 Acasă Un cer albastru peste capul meu. Senin. Perfect. La fel ca cerul în viața reală, doar un soare puțin mai albastru și puțin în ochii mei. Cred că cerul în viața reală nu este de fapt perfect. Poate că asta îl face atât de perfect. A făcut-o. Mi-am strâns ochii din nou. M-am împiedicat. Nu eram sigură că sunt gata să văd ce-i acolo pentru a vedea. Din cerul cerului arăta mai bine. Cerul era ceea ce era și totul. Să nu presupun că acolo am fost. Eu eram un tip decent, în măsura în care puteam spune. Dar am văzut destul ca să știu că tot ceea ce m-am gândit la totul a fost destul de greșit până acum. Am avut o minte deschisă, sau cel puțin de standardele lui Gatlin. Adică, am auzit toate teoriile. Am stat mai mult decât la cota mea de ore la școală de duminică. Și după accidentul mamei mele, Marian mi-a povestit despre o clasă budistă în care a fost Duke învățat de un tip pe nume Buddha Bob, care spunea că paradisul este o lacrimă în interiorul altei lacrimi sau ceva de genul asta. Beforethat a anului, mama mea a încercat să mă facă să citeasc Dante Inferno , mi -a spus că a fost despre o clădire de birouri care a luat foc, dar , de fapt , sa dovedit a fi un tip despre călătoria lui în cele nouă cercuri ale iadului. Îmi amintesc doar partea pe care mi-a spus-o mama despre monștrii sau diavolii prinși într-o groapă de gheață. Cred că a fost al nouălea ciclu al Iadului, dar acolo erau atât de multe cercuri care, după un timp, au fugit împreună. După ce am învățat despre lumea interlopă și alte lumi laterale și orice altceva a venit în întregul tort cu triplu strat al universului era lumea lui Caster, acea primă lumină a cerului albastru era bine de mine. Am fost ușurat să văd că a fost ceva care arăta ca o carte de Hallmark brânză care mă aștepta. Nu mă așteptam la perlele sau la bebeluși goi herupi. Dar cerul albastru era o atingere plăcută. Am deschis ochii din nou. Carolina albastră. O albină de grăsime mi-a buzunat capul, urcând în sus în cer - până când a lovit-o în el, la fel cum avea de o mie de ori înainte. Pentru că nu era cerul. Era tavanul. Și acesta nu era Cerul. Stăteam în vechiul meu dormitor vechi de la Wate's Landing. Eram acasă. Ceea ce a fost imposibil. Am clipit. Încă acasă. Dacă ar fi fost un vis, am sperat cu disperare. Poate a fost, la fel ca în fiecare

dimineață pentru primele șase luni după ce mama a murit. Lasă-l să fie un vis. M-am întins și am cercetat praful sub rama patului meu. Am simțit mormântul familial de cărți și am tras unul. Odiseea. Unul dintre romanele mele preferate, deși eram destul de sigur că MadComix a luat câteva libertăți cu versiunea pe care a scris-o Homer. Am ezitat, apoi am scos un altul. Pe drum. Prima vedere a lui Kerouac era o dovadă incontestabilă și m-am rostogolit într-o parte până am văzut pătratul palid de pe peretele meu unde, acum câteva zile în urmă - era tot ce fusese? - hărțuitul hartă era atârnat, cu verdele marker lines circling toate locurile din cărțile mele preferate am vrut să vizitez. A fost camera mea, bine. Ceasul vechi de pe masa de lângă patul meu nu părea să mai funcționeze, dar orice altceva se uită la fel. Trebuie să fie o zi caldă, pentru ianuarie. Lumina care se aprindea de pe fereastră era aproape nefiresc -Sorta de parcă eram într-unul din scenariile rele ale Link pentru o muzică Holy Rollers video. Dar în afară de iluminatul filmului, camera mea era exact așa cum l-am lăsat. La fel ca și cărțile de sub patul meu, cutiile de pantofi ținând toată povestea de viață erau încă acolo, îmi căpătaseră pereții. Tot ce trebuia să fie acolo era acolo, cel puțin din punctul meu de vedere. Cu excepția Lenei. L? Tu de acolo? Nu am putut so simt. N-am simtit nimic. M-am uitat la mâinile mele. Păreau bine. Nu sunt vânătăi. M-am uitat la tricoul meu alb simplu. Fara sange. Nu sunt găuri în blugi sau în corpul meu. M-am dus la baie și m-am uitat în oglindă deasupra chiuvetei mele. Acolo am fost. Același bătrân Ethan Wate. Încă m-am mirat când am auzit un sunet de jos. „Amma?“ Inima mi-a simțit ca și cum ar fi bătut, ceea ce era destul de amuzant, de când m-am trezit, nici măcar nu am fost sigur că a bătut. Totuși, am auzit sunetele familiare ale casei mele, venind din bucătărie. Pardoselile scârțâiau în timp ce cineva se mișca înainte și înapoi în fața dulapurilor și a arzătoarelor și a vechii mese de bucătărie. Aceleași pași vechi, mergând la aceleași lucruri vechi obișnuite dimineața. Dacă a fost dimineață. Mirosul vechiului nostru tigaie de pe arzător venea pe jos de pe podea. „Amma? Nu este sunca, nu-i așa? Vocea era clară și calmă. "Dragă, cred că știi ce pregătesc. Există un singur lucru pe care îl știu cum să gătesc. Dacă poți spune asta. Acea voce.

Era atât de familiar. „Ethan? Cât de mult mă vei face să aștept să te îmbrățișez? A fost aici mult timp, draga mea. Nu puteam înțelege cuvintele. Nu puteam auzi nimic altceva decât vocea. Am auzito înainte, nu cu mult timp în urmă, dar niciodată așa. Atât de tare și clară și plină de viață ca și cum ar fi fost în jos. Care era ea. Cuvintele erau ca muzica. Au urmărit toată mizeria și confuzia. „Mamă? Mamă!“ Am alergat pe scări, trei la un moment dat, înainte de a putea răspunde. CAPITOLUL 2 Fried Tomatoes verde Acolo era, stând în bucătărie pe picioarele goale, cu părul la fel cum mi-am amintit jumătate în sus, jumătate în jos. O cămașă albă crocantă, pe care tatăl obișnuia să o numesc "uniformă", era încă acoperită cu vopsea sau cerneală din ultimul ei proiect. Blugii ei se rostogoleau mereu la glezne, fie că nu era în stil. Mama nu mi-a păsat niciodată chestii de genul ăsta. Își ținea vechea tigaie neagră de fier, plină cu roșii verzi într-o mână și o carte în cealaltă. Probabil că se găsea în timp ce citea, fără să vadă. Umilind o parte dintr-o melodie pe care nici măcar nu și-o dădu seama că bâjbâi și probabil nu putea să audă. Asta a fost mama mea. Părea exact la fel. Poate că am fost singurul care sa schimbat. Am făcut un pas mai aproape și ea sa întors spre mine, abandonând cartea. - Acolo ești, băiete! Mi-am simtit inima plecand afara. Nobodyelse mi-a spus asta; ei nu ar vrea și nu leaș lăsa. Doar mama mea. Apoi m-au prins brațele și lumea sa îndoit în jurul nostru, când mi-am îngropat fața în îmbrățișare. Am respirat în mirosul cald și în senzația caldă și în cald tot ce era pentru mine mama. „Mamă. Te-ai întors. - Unul dintre noi este. Atunci ma lovit. Stătea în bucătăria mea și stăteam în bucătăria mea, ceea ce însemna unul din două lucruri: fie că se întorsese la viață, fie că ... Nu am avut-o. Ochii ei erau plini de ceva - lacrimi, iubire, simpatie - și înainte să știu asta, brațele ei erau din nou în jur. Pantalonii mei au înțeles totul. - Știu, băiat dulce. Stiu." Fața mi-a găsit vechea ascunzătoare în fundul umărului ei. Mi-a sărutat vârful capului: "Ce ți sa întâmplat? N-ar fi trebuit să fie așa. Ea sa retras, ca să mă vadă. "Nimic nu trebuia să se termine în acest fel". "Stiu." "Și din nou, nu este ca un mod corect de a pune capăt vieții unei persoane, nu-i așa?" Mi-a ciupit bărbia, zâmbind în ochii mei.

Am memorat-o. Zâmbetul, fața ei. Tot. A fost tot ce am rămas în timpul când a plecat. Întotdeauna știam că trăiește undeva, într-un fel. A salvat-o pe Macon și mi-a trimis piesele care m-au păstrat prin fiecare capitol al vieții mele cu rolele. Era acolo tot timpul, la fel ca atunci când trăia. A fost doar un moment, dar am vrut să-l păstrez așa cât am putut. Nu știu cum am ajuns la masa de bucătărie. Nu-mi amintesc altceva decât căldura solidă a brațelor. Dar am stat acolo, în scaunul meu obișnuit, ca și cum ultimii ani nu s-ar fi întâmplat niciodată. Erau cărți peste tot - și din privirile sale, mama mea se despărțea de cele mai multe dintre ele, ca de obicei. O șosetă, probabil proaspătă de la spălătorie, era blocată în comedia divină . Un șervețel sa aruncat la jumătatea drumului din Iliada și, deasupra ei, o furculiță a marcat locul ei într-un volum de mitologie greacă. Masa de bucătărie era plină de cărțile ei iubite, o grămadă de cărți mai mari decât celelalte. M-am simțit ca și cum m-am întors în bibliotecă cu Marian. Roșiile s-au strecurat în tigaie și am suflat în mirosul hârtiei mamei mele îngălbenirea și uleiul ars, roșiile noi și cartonul vechi, toate prinse cu piperul de cayenne. Nu e de mirare că bibliotecile mi-au făcut așa de foame. Mama mea a alunecat un platou de china albastru și alb pe masă între noi. Dragonware. Am zâmbit din cauză că fusese favorita ei. A scăzut roșiile fierbinți pe un prosop de hârtie, presărând piperul deasupra plăcii. "Du-te acolo. Sapa." Mi-am pus furculita în cea mai apropiată parte. "Știi, nu am mai avut vreunul din aceste lucruri de când ... de la accident". Roșiața era atât de caldă încât mi-a ars limba. M-am uitat la mama mea. - Suntem noi ... este asta ...? Am încercat din nou. "Tu stii. Cer?" Ea a râs, a turnat ceaiul în două pahare înalte - ceaiul era singurul lucru pe care mama-mi-a dat seama cum să facă. "Nu, nu Heaven, EW. Nu chiar." Probabil că m-am uitat îngrijorat, de parcă am crezut că am ajuns într-un fel în celălalt loc. Dar nici asta nu putea fi adevărat, pentru că, așa cum suna însuflețit, era cu mama mea din nou Rai, fie nu era gândul universului așa. Apoi, din nou, universul și cu mine n-am avut multă atenție. Mama mi-a apăsat mâna pe obraz și mi-a zâmbit când scutură din cap. - Nu, nu e nici un fel de odihnă finală, dacă asta vrei să spui. - Atunci de ce suntem aici? "Nu sunt sigur. Nu primiți manualul de utilizare atunci când vă faceți check-in. "A luat-o. "Am știut că am fost aici din cauza dvs. - o afacere neterminată, ceva de care aveam nevoie să te învăț sau să-ți spun sau să-ți arăt. De asta ți-am trimis tei. "Cântecele umbrite". "Exact. M-ai păstrat foarte ocupat. Și acum că sunteți aici, simt că nu ne-am despărți

niciodată. "Speram mereu să te mai văd din nou. Dar speram ca astept mult mai mult. Imi pare atat de rau. Știu că trebuie să fie groaznic pentru tine chiar acum, lăsând pe Amma și pe tatăl tău. Și pe Lena. Am dat din cap. "E de rahat". "Stiu. Am simțit același lucru ", a spus ea. "Despre Macon?" Cuvintele începură să se scurgă din gura mea înainte de a le putea opri. Obrajii ei au devenit roșii. Cred că mi-am meritat asta. Dar nu tot ce se întâmplă în viața unei mame este ceva care trebuie discutat cu fiul ei de șaptesprezece ani. „Îmi pare rău.“ Mi-a strâns mâna. "Tu erai persoana pe care nu am vrut să o părăsesc, mai presus de toate. Și tu erai persoana pe care am fost îngrijorată să o părăsesc, mai presus de toate. Tu și tatăl tău. "Tatăl tău, din fericire, este în grija excepțională a Ravenwoods. Lena și Macon îl au în fața unor puternice Casts, iar povestile lui Amma despre ea. Mitchell nu știe ce sa întâmplat cu tine. "Într-adevăr?" Ea dădu din cap. Amma îi spune că ești în Savannah cu mătușa ta și el crede asta. "Zâmbetul ei se răsuci și se uită după mine în umbre. Știam că trebuie să fie îngrijorată de tatăl meu, în ciuda a ceea ce avea Casts. Plecarea mea bruscă de la Gatlin a fost, probabil, înfricoșătoare la fel de mult ca și mine Încrezându-se și uitându-se la toate, fără să poată face nimic în acest sens. - Dar nu este o soluție pe termen lung, Ethan. Acum toata lumea face tot ce poate. De obicei, așa este. "Îmi aduc aminte". Am trecut o dată înainte. Amândoi am știut când. Nu a spus nimic după aceea, a luat o furculiță de-a ei. Am mâncat împreună în tăcere pentru restul după-amiezii sau pentru o clipă. Nu mai știam ce mai era și nu știam că este important.

Ne-am așezat pe verandă din spate, luând cireșele strălucitoare și umede din colander și urmărind ca stelele să iasă. Cerul a dispărut într-un albastru închis, iar stelele au apărut în clustere strălucitoare. Am văzut stele de pe cerul Caster și cerul Mortal. Luna divizată atârna între Steaua de Nord și Steaua de Sud. Nu știam cum a fost posibil să vezi două ceruri deodată, două seturi de constelații, dar a fost. Am putut vedea totul acum, ca și când am fost doi oameni în același timp. În cele din urmă, un sfârșit al întregului lucru Fratit de suflet. Cred că unul dintre avantajele morții avea să-și pună ambele jumătăți de suflet înapoi împreună. Da, sigur.

Totul s-a adunat acum, că sa terminat, sau poate că tocmai sa terminat. Cred că viața a fost așa uneori. Totul a fost simplu, atât de ușor de aici. Atât de incredibil de strălucitoare. De ce a fost singura soluție? De ce a trebuit să se încheie așa? M-am aplecat de umărul mamei. - Mama? - Iubito. - Trebuie să vorbesc cu Lena. În cele din urmă mi-am spus-o. Singurul lucru care ma împiedicat să pot expira toată ziua. Lucru care ma făcut să simt că nu aș putea să stau jos, ca și cum n-aș putea rămâne. Ca și cum trebuia să mă ridic și să merg undeva, chiar dacă nu aveam unde să merg. Așa cum obișnuia să spună Amma, lucrurile bune despre adevăr sunt adevărate și nu există nici un argument cu adevărul. Poate că nu vă place, dar asta nu o face mai puțin adevărat. Asta e tot ce trebuia să țin la dreapta acum. "Nu poți vorbi cu ea". Mama sa se încruntă. "Cel puțin, nu este ușor." - Trebuie să-i spun că sunt bine. Eu o cunosc. Așteaptă un semn de la mine. Asa cum am asteptat un semn de la tine. "Nu există niciun Carlton Eaton care să-ți conducă scrisoarea, Ethan. Nu poți trimite o scrisoare din lumea asta și nu poți ajunge la ea. Și chiar dacă ați putea, nu ați putea să scrieți. Nu știi de câte ori mi-am dorit să fie posibil. Trebuia să existe o cale. "Stiu. Dacă ar fi fost, aș fi auzit de la tine mai mult. Se uita în sus spre stele. Ochii ei străluceau cu lumina reflectoarelor în timp ce vorbea. "În fiecare zi, băiatul meu dulce. In fiecare zi." Dar ai găsit o cale de a vorbi cu mine. Ai folosit cărțile în studiu și cântecele. Și te-am văzut în acea noapte când eram la cimitir. Și în camera mea, îți amintești? "Cantecele au fost ideea Greatsului. Presupun că pentru că te cântam de când erai copil. Dar toată lumea e diferită. Nu cred că poți trimite Lena ceva de genul Cântec de umbră. "Chiar dacă aș fi știut cum să scriu una." Link-ul meu de compoziție, care se compune din piesa "Link", arată ca unul dintre Beatles. "Nu mi-a fost ușor și am fost prins aici mult mai mult decât aveai. Și am avut ajutor de la Amma, Twyla și Arelia." Ea se aplecă spre cerul gemene. "Trebuie să vă amintiți, Amma și Marii au puteri despre care nu știu nimic." "Dar tu erai păzitor." Trebuia să existe lucruri pe care știa că nu le-au făcut. "Exact. Am fost un Keeper. Am făcut ce am cerut să facem, și eu nu a făcut ceea ce Păstorul de departe nu dorea să fac. Nu te descurci cu ei, și nu te încurci cu înregistrarea lucrurilor. " Cronicile de la Caster ?" A luat o cireșă din castron, examinând-o pentru pete. A luat atât de mult timp să răspundă, începeam să cred că nu mă auzea. - Ce știi despre CasterChronicle ? "În fața procesului mătușii Marian, Consiliul celor de departe a venit la bibliotecă și au adus cartea împreună cu ei."

Puse batoanele vechi de metal pe treapta de dedesubt. "Uita de Cronicile de la Caster . Totul nu mai contează. - De ce nu? "Sunt serios, Ethan. Nu suntem în pericol, tu și cu mine ". "Pericol? Despre ce vorbesti? Suntem deja - știi. Ea scutură din cap. Suntem doar acasă. Trebuie să aflăm ce ne ține aici și să mergem mai departe. "Și dacă nu vreau să merg mai departe?" Nu am fost gata să renunț. Nu atâta timp cât Lena mă aștepta. Din nou, nu a răspuns mult timp. Când a făcut-o, mama mea a sunat la fel de întunecată ca și cum o auzisem vreodată. - Nu cred că ai de ales. - Ai făcut-o, am spus eu. "Nu a fost o alegere. Ai avut nevoie de mine. De asta sunt aici - pentru tine. Dar nici măcar nu pot schimba ceea ce sa întâmplat. " „Da? Ai putea încerca. "M-am trezit mișinând o cireșă pe mâna mea. Sucul a fost roșu între degete. "Nu e nimic de încercat, Ethan. S-a terminat. E prea târziu. Abia șoptea, dar simțea că strigă. Furia a apărut în mine. Am aruncat cireșul în curte, apoi pe altul, apoi pe cea întregă. "Ei bine, Lena, Amma și tata au nevoie de mine și nu voi renunța. Simt că nu ar trebui să fiu aici - ca aceasta este o mare greșeală. "M-am uitat la castronul gol în mâinile mele. - Și nu este cireșul. Este iarnă. Am privit-o în sus, cu ochii mișcați de lacrimi, deși tot ce puteam simți era furie. - Ar trebui să fie iarna. Mama mi-a pus mâna pe a mea. „Ethan.“ Am plecat. "Nu încercați să mă faceți să mă simt mai bine. Mi-a fost dor de tine, mamă. Am facut. Mai mult decât orice. Dar la fel de fericit ca eu să te văd, vreau să mă trezesc și să nu se întâmple asta. Înțeleg de ce trebuia să fac asta. Înțeleg. Amenda. Dar nu vreau să fiu blocată aici pentru totdeauna ". "Ce credeai că se va întâmpla?" "Nu știu. "Asta a fost adevărul? Chiar credeam că pot să îmi sacrific binele pentru binele lumii? Credeam că lucrul One-Who-Is-Two era o glumă? Cred că era mai ușor să joci eroul. Dar acum că era reală - acum că trebuia să-mi dau o veșnicie a ceea ce și pe cine pierdusem - dintr-o dată nu părea soare. Ochii mamei mele se apropie, mai rău decât al meu. - Îmi pare rău, EW. Dacă ar fi existat un fel de schimbări, aș face-o. Ea a sunat la fel de mizerabilă pe cât m-am simțit. "Și dacă există?" "Nu pot să schimb totul." Mama sa uitat la picioarele goale pe scara de sub ea. "Nu pot schimba nimic". "Nu sunt gata pentru un nor stupid și nu vreau să-mi iau aripile când sună un clopot stupid." Am aruncat castronul de metal. Se ciocni pe scări, rostogolindu-se pe

peluza din spate. "Vreau să fiu cu Lena și vreau să trăiesc și vreau să merg la Cineplex și să mănânc popcornuntil M-am săturat și să conduc prea repede, să iau un bilet și să fiu atât de îndrăgostit de prietena mea încât fac un nebun complet a mea în fiecare zi pentru tot restul vieții mele. " "Stiu." - Nu cred că o faci, am spus, mai tare decât mi-am propus. "Ai avut o viață. Iubești dragostea - de două ori. Și ai avut o familie. Am saptesprezece. Acest lucru nu poate fi sfârșitul pentru mine. Nu mă pot trezi mâine și știu că nu o voi mai vedea niciodată pe Lena. Mama mea a crescut, alunecându-mă pe braț și trăgându-mă aproape. Iisuse din nou pentru că nu știam ce să mai spun. - Nu pot. Mi-a frecat capul ca si cum ar fi fost un copil mic, trist si speriat. - Bineînțeles că o poți vedea. Aceasta este partea ușoară. Nu pot garanta că poți vorbi cu ea și că nu te va putea vedea, dar poți vedea. M-am uitat la ea, uluită. "Despre ce vorbesti?" "Existi. Există aici. Lena și Link și tatăl tău și Amma, există în Gatlin. Nu este faptul că un plan al existenței este mai mult sau mai puțin real. Sunt doar planuri diferite. Ești aici și Lena e acolo. În lumea ei, nu vei fi niciodată pe deplin prezentă. Nu ca și cum ai fi fost. Și în lumea noastră, nu va fi niciodată ca noi. Dar asta nu înseamnă că nu vei putea vedea. "Cum?" În acel moment, era singurul lucru pe care voiam să-l cunosc. "E simplu. Doar pleaca." "Ce vrei să spui, du-te?" Era ușor de făcut, dar aveam sentimentul că era mai mult. "Vă imaginați unde vreți să mergeți, apoi plecați." Nu părea posibil, chiar dacă știam că mama nu mi-ar minți niciodată. - Deci, dacă mă doresc doar lui Ravenwood, voi fi acolo? - Ei bine, nu de la pridvorul din spate. Trebuie să plecați de la Wate's Landing înainte de a putea merge oriunde. Cred că casele noastre au echivalentul unei alte lumi a unei Legături pe ele. Când sunteți acasă, sunteți cu mine și nicăieri ". Un frison mi-a coborât coloana vertebrală în timp ce spunea cuvintele: "The Otherworld? Unde suntem? Ce se numește? Ea încuviință din cap, ștergându-și mâna pe blugi. Știam că nu am fost oriunde n-am mai fost. Știam că nu era Gatlin și știam că nu era cer. Dar ceva despre cuvânt părea mai departe decât orice aș fi știut vreodată. Mai departe decât moartea. Chiar dacă miroseam betonul prafuit al terasei noastre din spate și iarba proaspătă tăiată care se întindea dincolo de ea. Am simțit că țânțarii mușcau, vântul se mișca și spărturile vechilor pași de lemn din spate. Tot ce simțea era singurătatea. Era doar noi acum. Mama mea, cu mine și cu cireșele mele. O parte din mine așteptam de la accident, iar o altă parte din mine știa, poate pentru prima dată, nu ar fi fost de ajuns. „Mamă?“

- Da, drăguțule? - Crezi că Lena încă mă iubește, înapoi în tărâmul Mortal? Mi-a zâmbit și mi-a rupt părul. "Ce fel de întrebare stupidă este asta?" Am ridicat din umeri. "Lasă-mă să te întreb asta. Mă iubești când eram plecat? "Nu am răspuns. Nu a trebuit. "Nu știu despre tine, EW, dar știam că răspunsul la această întrebare era în fiecare zi separat. Chiar și atunci când nu știam altceva despre locul unde eram sau ce trebuia să fac. Erai cu adevărat forța mea, chiar și atunci. Totul mi-a adus întotdeauna înapoi. Totul. "Mi-a netezit parul de pe fata. - Crezi că Lena e diferită? Ea avea dreptate. A fost o întrebare stupidă. Așa că am zâmbit și i-am luat mâna și am urmat-o înăuntru. Trebuia să-mi dau seama și să-mi dau seama - așa am știut. Dar unele lucruri nu trebuiau să-mi dau seama. Unele lucruri nu s-au schimbat și unele lucruri n-ar fi fost. În afară de mine. M-am schimbat și aș da ceva să mă schimb. CAPITOLUL 3 Această parte sau Următorul Continuă, Ethan. Convinge-te singur." Nu m-am uitat înapoi la mama mea când m-am apropiat de ușă. Chiar dacă spuneam să plec, eram încă neliniștită. Nu știam la ce să mă aștept. Am văzut lemnul de pe ușă și am simțit căldura netedă a mânerului, dar nu aveam cum să știu că Cotton Bend era pe cealaltă parte. Lena. Gândește-te la Lena. Despre acasă. Aceasta este singura cale. Încă. Nu mai era Gatlin. Cine știa ce era în spatele ușii? Ar putea fi orice. M-am uitat la buton, amintindu-mă de ceea ce mă învățaseră CasterTunnels despre ușile și Doorwells. Și portaluri. Și cusături. Ușa ar putea fi destul de normală - orice Doorwell părea destul de asemănător cu cel al următorului, dar nu a vrut să spună că a fost. La fel ca Temporis Porta . N-ai știut niciodată unde ai de gând să ajungi. Am învățat că e greu. Încetează, Wate. Mergi mai departe cu situatia asta. Ce mai faci, pui? Ce trebuie să pierzi acum? Am închis ochii și am întors butonul. Când am deschis-o, nu mă uitam la strada mea, nici măcar aproape. M-am trezit pe frontul meu din mijlocul Grădinii Păcii Perpetue, cimitirul lui Gatlin. În dreapta în mijlocul mamei mele. Peluzele cultivate s-au întins în fața mea, dar în loc de pietre prețioase și mausoleele decorate cu heruvimi și cerburi din plastic, cimitirul era plin de

case. Mi-am dat seama că mă uitam la casele oamenilor îngropați în cimitir, dacă asta e chiar acolo unde eram. Vechea victoriană a lui Agnes Pritchard a fost plantată chiar acolo unde ar fi trebuit să fie complotul ei, cu aceleași obloane galbene și bușteni de trandafiri care erau atârnați de pasarelă. Casa ei nu se afla pe Cotton Bend, dar micul ei prag de iarbă din Pacea Perpetuă era direct de la complotul mamei mele - locul în care se afla acum Wate's Landing. Casa lui Agnes arăta exact ca în Gatlin, cu excepția faptului că ușa ei roșie din față a dispărut. În locul ei era piatra de temelie. AGNES WILSON PRITCHARD SOSIREA, MAMA SI GRANDMOTHERUL SE POATE SLEEPWITH ANGELS Cuvintele erau încă etchediente la piatră, care se potriveau perfect cu doorframa albă pictată. Era la fel în fiecare casă în măsura în care puteam vedea - de la restabilirea federală a lui Darla Eaton la vopseaua de peeling a lui Clayton Weatherton. Toate portierele lipseau, înlocuindu-se cu pietrele de mormânt ale celor dragi. M-am întors încet, sperând să-mi văd propria ușă albă cu ornamentul albastru. În schimb, mă uitam la piatra mamei mele. LILA EVERS WERE A FĂCUT SĂNĂTATE ȘI ȘTIINȚA MAME COSTURI Deasupra numelui ei, am văzut simbolul celtic al lui Awen - trei linii convergând ca niște raze de lumină sculptată în piatră. În afară de a fi suficient de mare pentru a umple ușa, piatra de temelie era aceeași. Fiecare margine, fiecare crack decolorat. Iranul mi-a dat mâna peste chipul ei, simțindu-mi scrisorile sub degete. Piatra de mormânt a mamei mele. Pentru că a murit. Am fost mort. Și am fost destul de sigur că tocmai am ieșit din mormânt. Atunci am început să o pierd. Vreau să spun, poți să dai vina pe un tip? Situația era puțin copleșitoare. Nu puteți face prea multe pentru a vă pregăti pentru ceva ce vă place. Am apăsat pe piatră de mormânt, l-am lovit cât de tare am putut, până am simțit că piatra a dat drumul și am pășit înăuntrul casei mele - trăgând ușa din spatele meu. Am stat în fața ușii, respirând cât de mult mi-am putut. Sala mea din față părea exact la fel ca acum un moment. Mama ma privit din scările din față. Tocmai tocmai deschisese The DivineComedy ; Aș putea să-l văd pe felul în care încă ținea marcajul ciorapii într-o mână. Aproape că mă aștepta. „Ethan? Ți-ai schimbat mintea? - Mamă. E un cimitir. Afară. - Așa este. - Și noi ... - Opusul viu. Tocmai începuse să se scufunde. "Suntem." Ea mi-a zambit, pentru ca nu era altceva de spus. - Stai acolo atâta timp cât ai nevoie. Ea se întoarse privindu-se la pagina cu cărțile și flippeda. „Danteagrees. Nu vă grăbiți. Este doar "- a flip-o pagină" - "nu notte che le

cose ci nasconde ". “ "Ce?" "Noaptea care ascunde lucrurile de la noi". “ M-am uitat la ea în timp ce continua să citească. Apoi, văzând că nu erau multe opțiuni, am tras ușa deschisă și am ieșit.

Mi-a trebuit un timp să iau totul, așa cum ți-a luat ochii pentru a se adapta la lumina soarelui. După cum se dovedește, Lumea Alta a fost tocmai aceea - o "altă lume" un Gatlin chiar în mijlocul cimitirului, unde oamenii morți din oraș aveau propria versiune a Zilei tuturor sufletelor. Cu excepția faptului că acest lucru a durat mult mai mult decât o zi. Am coborât de pe veranda mea și pe iarbă doar pentru a fi sigur că era într-adevăr acolo. Amestecurile de trandafiri ale lui Amma au fost plantate acolo unde au fost întotdeauna, dar au fost înflorite din nou, în siguranță de căldura record, care le-a ucis când a lovit orașul. M-am întrebat dacă înfloresc și în adevăratul Gatlin. Am sperat așa. Dacă Lilum și-a ținut promisiunea, au fost. Am crezut că a făcut-o. Lilul nu era Lumină sau Întunecată, nu era bine sau nu. Era adevăr și echilibru în formele lor cele mai pure. Nu m-am gândit că era capabil să mintă, sau că ar fi îmbrăcat puțin adevărul pentru mine. Uneori mi-aș fi dorit să o facă. M-am trezit rătăcind peluzele proaspăt tăiate, țesând între casele familiare împrăștiate în cimitir, un tornadohad, l-au ridicat imediat din Gatlin și i-am căzut aici. Și nu doar casele erau și oameni aici. Am încercat să mă îndrept spre Main Street, căutând instinctiv Route 9. Cred că am vrut să urc pe răscruce, unde aș putea să mă duc la stânga până la Ravenwood. Dar Lumea Altă nu a funcționat așa, și de fiecare dată când am ajuns la sfârșitul rândurilor de parcele de cimitir, m-am trezit înapoi de unde am început. Cimitirul a continuat să meargă în cercuri. Nu puteam ieși. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă opresc din gândirea pe străzi și să încep să mă gândesc în termeni de morminte, grafice și cripte. Dacă mă întorceam la Gatlin, nu aveam de gând să merg acolo. Nu pe nici un fel de Traseu 9. A fost destul de clar. Ce-a spus mama? Voi imaginați unde vreți să mergeți, apoi plecați. A fost întradevăr tot ce stătea între mine și Lena? Imaginatia mea? Am închis ochii. L— - Ce faci acolo, băiete? Domnișoară Winifred ridică privirea de la măturăria

pridvorului, la câteva case distanță. Era în casa de blană cu flori roz, pe care o purta cel mai mult în urmă când trăia. Când eram în viață. M-am uitat. "Nimic. Doamnă.“ Piatra ei de temelie era în spatele ei, un copac de magnolie gravat deasupra numelui ei și sub cuvântul Sacru. Au fost mulți pe aici, magnolii. Cred că sculpturile din magnolia erau ușile roșii ale Lumii Albe. Nu erai nimeni fără unul. Domnișoara Winifred mi-a dat seama că m-am uitat și m-am oprit pentru o secundă. A înghițit. - Ei bine, haideți, atunci. "Da, doamnă". Îmi puteam simți fața roșie. Știam că nu mă pot imagina niciodată cu ochii mei ascuțiți. Se pare că, chiar și pe străzile străinilor, Gatlin nu era un loc pentru imaginație. - Și stai departe de gazonul meu, Ethan. Veți begonii traumatici ", a adăugat ea. Asta a fost tot. Ca și cum aș fi rătăcit pe acasă. “Yes, ma’am.” Domnișoara Winifred dădu din cap și se întoarse să-și măture veranda ca și cum ar fi fost o altă zi însorită pe Old Oak Road, unde casa ei stătea în spate. Dar nu l-am putut lăsa pe domnișoara Winifred să mă oprească. Am încercat banca veche de beton la sfârșitul rândului nostru de parcele. Am încercat umbroasă în spatele gardurilor vii de-a lungul marginii PerpetualPeace. Chiar și eu am încercat să stau cu spatele meu în picioare pe balustrada propriului nostru parcelă pentru o vreme. Nu eram mai aproape de a-mi imagina calea spre Gatlin decât să mă imaginam înapoi în mormânt. De fiecare dată când mi-am închis ochii, am avut această frică de spaimă, zdrobitoare de os, că eram mort în pământ. Că eram plecat și că n-aș fi niciodată nicăieri, cu excepția cazului în partea de jos a unui turn de apă. Nu înapoi acasă. Nu cu Lena. În cele din urmă, am renunțat. Trebuia să existe altă cale. Dacă aș vrea să mă întorc la Gatlin, ar fi cineva care ar putea ști cum. Cineva care a făcut afacerea ei să știe totul despre toată lumea și, de aproximativ o sută de ani, a avut întotdeauna. Știam unde trebuia să plec.

Am urmat calea către cea mai veche secțiune a cimitirului. O parte din mine mă tem că voi vedea marginile înnegrite în care ardea focul prin acoperiș și în dormitorul mătușii Prue. Dar nu trebuia să-mi fac griji. Când am văzut-o, casa era exact așa cum arăta când eram copil. Lăcașul de verandă se zgâlțâia și se legăna încet de briza, un

pahar de lămâie pe masă lângă el. Cum mi-am amintit. Ușa era sculptată din granit albastru de sud; Amma a petrecut ore să aleagă ea însăși. - O femeie la fel de bună ca mătușa ta merită markerul drept, spuse Amma. "Și oricum, dacă nu este fericită, nu voi auzi niciodată sfârșitul." Ambele erau probabil adevărate. În partea de sus a mormântului, un înger delicat, cu mâinile întinse, ținea o busolă. Am vrut să pariez că nu există un alt înger în PerpetualPeace, sau poate în orice cimitir din sud, care deținea o busolă. Ingerii sculptați în cimitirul Gatlin au ținut pe tot felul de flori, iar unii chiar s-au ținut pe morminte ca niște veste de viață. Nimeni nu avea o busolă - niciodată o busolă. Dar pentru o femeie care și-a petrecut viața în mod secret în cartografia tunelurilor Caster, avea dreptate. Sub înger era o inscripție: PRUDENȚA JANE STATHAM BELLE A BALULUI Mătușa Prue a ales inscripția însăși. Nota a spus că dorește un alt "e" pe Ball făcând-o Balle , care nu era nici măcar un cuvânt. Potrivit mătușii Prue, suna mult mai mult franceză. Dar tatăl meu a arătat că mătușa Prue, fiind patriotă, nu ar fi trebuit să se gândească la ultimele ei cuvinte scrise în New American American. Nu eram sigură, dar nu aveam de gând să intru într-o anumită conversație. Era doar o parte din instrumentele extinse pe care le-a lăsat pentru înmormântarea sa, împreună cu o listă de clienți care cereau un bouncer la biserică. Totuși, mi-a făcut să zâmbesc doar uitându-mă la asta. Înainte de a avea chiar șansa de a bate, am auzit zgomotul câinilor și ușa grea a ușii. Mătușa Prue stătea în ușă, părul era încă în coșuri de plastic roz, cu o mână pe șold. Au existat trei Yorkshireterriers care aveau picioare în jurul lor - primele trei Harlon Jameses. "Ei bine, e timpul." Mătușa Prue se apucă de ureche mai repede decât o văzuseră când se mișcase când trăia și mă trase în casă. - Ai fost mereu încăpățânat, Ethan. Dar ceea ce ai făcut de data asta nu este corect. Nu știu ce-o în Myst'rygot-ul Domnului Bun, dar am o minte că te-aș trimite în fața ta, dă-mi un comutator. "A fost un obicei fermecător din ziua mătușii Prue, comutatorul pe care ai planificat săl biciui. Dar știam că și mătușa Prue a făcut-o că nu m-ar fi lovit niciodată. Dacă ar fi trebuit, ar fi făcut-o deja cu ani în urmă. Încă mi-a răsuci urechea și a trebuit să mă aplec, pentru că avea doar o jumătate de înălțime. Întreaga posolă a lui Harlon Jameses era încă șchiopătând, urmărindu-ne după ce ne târăsc spre bucătărie. "Nu aveam de ales, mătușa Prue. Toată lumea pe care am iubit-o va muri. - Nu ai ce-mi spune. M-am uitat la toata chestia, si imi purtaam vechile marfuri! "A suflat." Si cred ca, oamenii au folosit ca spun ca eu sunt cel dramatic! " Am încercat să nu râd. "Aveți nevoie de ochelari aici?" - Doar le-am folosit, cred. Simțiți-vă nekkid fără'em acum. Nu sa gândit la asta. Ea a oprit de mers și mi-a arătat un deget osos. "Nu încercați să schimbați subiectul. De

data asta ai făcut o mizerie mai mare decât un pictor orb. " "Prudenta Jane, de ce nu te opresti la baiatul acela?" O voce a bătrânului a sunat din cealaltă cameră. "Ce e făcut e făcut." Mătușa Prue m-a tras înapoi în hol, fără a-mi lua mâinile pe ureche. - Nu-mi spui ce faci, Harlon Turner! "Strungar? Nu a fost așa ... "În timp ce ea a tras în sufragerie, m-am trezit față în față nu cu unul, ci cu toți cei cinci soți ai mătușii Prue. Destul de sigur, cei trei tineri - cel mai probabil primii trei soți - au mâncat nuci de porumb și cărți de joc, mânecile cămășilor lor albe, cu buzunare, s-au rostogolit până la coate. Cel de-al patrulea stătea pe canapea citind ziarul. Se uită în sus și ma recunoscut cu un semn, împingând micul bol alb spre mine. "Nucă de mașină?" M-am scuturat din cap. Chiar mi-am amintit de al saptelea soț al mătușii Prue, Harlon - o mătușă Prue pe care o numise toți câinii după ea. Când eram copil, obișnuiam să-i port în buzunar bomboane acre de lămâie acră și el mi-ar fi strecurat un cuplu în timpul bisericii. Leam mâncat și pe cele care nu aveau și pe toate. Nu a fost nici o informație despre ce ați mânca în biserică, plictisit din craniul vostru. Linkul a fost dat o dată când a băut o întreagă mini-flacon de pulverizator Binaca în timpul unei discuții despre ispășire. Apoi a petrecut întreaga după-amiază și o parte din seara ispășind pentru asta și el. Harlon arăta exact așa cum mi-am amintit. El și-a aruncat mâinile în sus, o predare sigură. - Prudență, ești o femeie cu cea mai mare femeie pe care am întâlnit-o vreodată în viața mea! Era adevărat și noi toți am știut asta. Ceilalți patru soți ridică privirea, un amestec de simpatie și distracție pe fețele lor. Mătușa Prue mi-a lăsat urechea și sa întors spre ultimul ei soț. "Nu-mi amintesc că mă căsătorești cu mine, Harlon James Turner. Deci, cred că te-a făcut cel mai prost nebunesc pe care l-am întâlnit vreodată în viața mea ! "Urechile celor trei câini mici se ridică la sunetul numelui lor. Omul care citea hârtia se ridică și îl bătu pe Harlon pe umăr. - Cred că ar trebui să-i lăsăm pe micul nostru vrăjitor să aibă ceva timp în sine. "Sau s-ar putea să ajungeți să treceți a doua oară". Mătușa Prue părea mulțumită și merse înapoi în bucătărie cu cei trei Harlon Jameses și cu mine urmând cu respect. Când am ajuns la bucătărie, ea a arătat spre un scaun de la masă și a dus cu două sticle înalte de ceai dulce. "Dacă aș fi știut că aș fi trăit cu cei cinci bărbați, m-aș fi gândit de două ori să mă căsătoresc". Și aici au fost. M-am întrebat de ce - până mi-am dat seama că e mai bine să nu. Indiferent de treburile neterminate pe care le-a avut cu cei cinci soți și despre câți câini, nu am vrut să știu. - Beți, fiule, spuse Harlon. M-am uitat la ceai, care părea destul de atrăgătoare, chiar dacă nu eram eu

puțin sete. A fost un lucru când mama mea mi-a tăiat o tomată prăjită. Nu am vrut să mă gândesc de două ori despre cum mă mănâncă. Acum că am trecut prin cimitir să-mi vizitez mătușa moartă, mi-am dat seama că nu știam regulile sau nimic despre felul în care lucrurile au lucrat aici - oriunde era aici . Mătușa Prue observă că privea la pahar. "Poți să bei, nu că ai nevoie de ta. Dar este diferit de cealaltă parte. " "Cum?" Aveam atât de multe întrebări, încât nu știam de unde să încep. "Nu puteți mânca sau bea acolo, înapoi în regiunea Mortal, dar puteți mișca lucrurile. Doar ieri am ascuns protezele lui Grace. Aruncați-le jos în borcanul Postum. "A fost ca și cum mătușa Prue a găsit o cale să-i alunge pe surorile ei din mormânt. - Așteaptă - ai fost acolo? În Gatlin? "Dacă ar putea să vadă Surorile, atunci m-aș putea întoarce la Lena. Couldn'tI? "Am spus asta?" Știam că va avea răspunsul. De asemenea, știam că nu îmi va da nimic dacă nu ar vrea să știu. - Da, de fapt. Ai făcut." Spune-mi cum îmi găsesc drumul înapoi la Lena. "Ei bine, doar pentru cel mai adolescent minut. Nimeni nu va lua totul. Apoi m-am îndreptat înapoi spre grădină aici, împărțită. "Mătușa Prue, haide!" Dar ea clătină din cap și am renunțat. Mătușa mea era la fel de încăpățânată în această viață ca și în trecut. Am încercat un subiect nou. "Gradina? Suntem cu adevărat în Grădina sa de pace veșnică? " "Darn tootin". De fiecare dată când îl îngroapă pe cineva, o nouă casă se arată în bloc. Mătușa Prue îmi zgomote din nou. - Nu pot face nimic de la ei, chiar dacă nu sunt de genul ăsta de oameni buni. M-am gândit la pietrele prețioase, la casele cimitirelor. Mi-aș fi dat drumul la Grădina Păcii Perpetuoase, cum ar fi orașul nostru, care, cu parcelele bune, s-au îndreptat într-un singur sens, iar mormintele discutabile s-au împins lângă margini. - Atunci de ce nu am una, mătușa Prue? O casă, vreau să spun. "Tinerii" nu primesc case pe cont propriu decât dacă părinții lor îi supraviețuiesc. Și după ce am văzut camera aia a ta, nu văd cum poți să ții o casă întreagă curată oricum. "Nu puteam să mă cert cu ea. - De aceea nu am un piatră de mormânt? Mătușa Prue caută. Era ceva ce nu voia să-mi spună. - Poate ar trebui să-ți întrebi mama asta. "Te intreb." Își amintește. - Nu sunteți îngropat la Perpetual Peace, Ethan Wate. - Ce? Poate că a fost prea devreme. Nici măcar nu știam cât timp a avut a trecut de acea noapte pe turnul de apă. "Cred că încă nu m-au îngropat." Mătușa Prue îi strângea mâinile, ceea ce mă făcea mai nervos. - Mătușa Prue?

Își luă o gură de dulceata, înnegându-se. Cel puțin îi dădea mâinile ceva de făcut. "Amma nu ți-a dat drumul, iar Lena nu e mai bună. Nu cred că nu-i supraveghez pe cei doi. Nu i-am dat Lenei colierul meu bun de trandafir vechi, ca săi fac o senzație de ea din când în când? Imaginea lui Lena plâns, a lui Amma țipând numele meu înainte de a mă sari, mi-a străbătut mintea. Pieptul meu sa strâns. Mătușa Prue continuă să vorbească: "Nimic nu se putea întâmpla. Amma știe asta și ea, împreună cu Lena și Macon, au o problemă cu trecătorii tăi. Trecerea mea. Cuvintele mi se par ciudate. În mintea mea mi-au apărut niște gânduri îngrozitoare. "Aștepta. Spui că nu m-ai îngropat? Mătușa Prue și-a pus mâna la inimă. "Desigur, te-au îngropat! Au făcut-o imediat. Doar că nu te-au îngropat în cimitirul Gatlin. "O oftă ea, scuturând din cap. "Nici măcar nu aveam un memorial propriu, eu sunt furios. Nu există nici o predică, nici o predică. Nici un psalm sau plângere. " "Fără plângeri? Știi sigur cum să-i rănești un tip, mătușa Prue. "Glumeam, dar numai ea dădu din cap, cumplită ca mormântul. "Fără program. Nu cartofi funerali. Nimic doar ca un biscuit de supermarket. Nici măcar o carte nu este o amintire. S-ar putea să te fi blocat și într-o cutie de încălțăminte în dormitorul tău. "Atunci, de unde m-au îngropat?" Am început să-mi dau un sentiment rău. - Peste la Greenbrier, prin vechile morminte Duchannes. Țineți-vă în noroi ca o pisică de casă cu pustă. "De ce?" M-am uitat la ea, dar mătușa Prue a aruncat o privire. Cu siguranță ascundea ceva. - Mătușă Prue, răspunde-mi. De ce m-au îngropat la Greenbrier? Se uită direct la mine, trăgându-și brațele peste piept sfidător. - Acum, nu te ridici de la capăt. A fost justiția cea mai mică scuză pentru un serviciu. Nimic nu-ți spune nimic. - Pentru că nimeni din oraș nu știe că ai trecut. "Despre ce vorbești?" În Gatlincame nu existau niște oameni în care să se facă o înmormântare. "Amma a spus tuturor că a fost o fuzionare cu mănăstirea ta Savannah, și ai mers acolo să o ajuți". "Întregul oraș? Ei pretind că încă mai trăiesc? Amma a încercat să-mi convingă tatăl îndurerat că eram încă în preajmă. Pentru ca ea sa incerce sa convinga ca cineva era mai mult decat nebun, chiar si pentru Amma. "Dar tata? Nu-și dă seama că se întâmplă ceva, când nu vin niciodată acasă? Nu poate crede că sunt în Savannah pentru totdeauna. Mătușa Prue se ridică și se îndreptă spre tejghea, unde a fost deja deschis un Sampler al lui Whitman. A întors capacul, inspectând diagrama care enumera tipul de ciocolată așezat în fiecare ambalaj maro. În cele din urmă, a ales una și a luat o mușcătură.

M-am uitat la ea. "Cherry Cordial?" Ea scutură din cap, arătându-mă. "Băiatul Messenger". Ciocolata dreptunghiulară lipsea acum. "De câte ori știu de ce oamenii își pierd banii pe bomboane fanteziste. Dacă mă întrebați, acestea sunt cele mai bune bomboane de ciocolată din această parte sau alta. " “Yes, ma’am.” Gustat în bomboane de droguri, mi-a pus adevărul. "Castele au pus un farmec tatălui tău. Nici nu știe că ești puțin mort. De fiecare dată când se pare că ar putea să-i spună adevărul, Castele își dublează farmecul până când nu știe de sus. Nu este firesc, dacă mă întrebi, dar nu prea mult pe Gatlin. Întreaga locație a dispărut de-a lungul timpului. "Ea susține caseta de bomboane pe jumătate mâncată. "Acum ai ceva dulce. Ciocolata face totul mai bine. Melasa mesteca? " Am fost îngropat la Greenbrier, așa că Lena și Amma și prietenii mei ar putea păstra un secret de la toată lumea, inclusiv tatăl meu - care se afla sub influența unui Cast atât de puternic încât nu știa că fiul său a dispărut, la fel cum a spus mama . Nu a fost suficientă ciocolată în lume pentru a face acest lucru mai bine. CAPITOLUL 4 Catfish Crossin ' Obținerea mătușii Prue pentru a spune că singurul lucru pe care l-ați vrut să-l spuneți, chiar când ați vrut să o spună, a fost ca și cum ați putea cere soarelui să strălucească. La un moment dat, și probabil mai devreme, mai târziu, trebuia să recunoști că ai fost la mila ei. A trebuit, oricum. Pentru ca am fost. Nu puteam să mai stombe o ciocolată mai ceară, spălată cu încă un pahar de ceai dulce, în timp ce un alt littledog se uită la mine, ca să ajung la singurul lucru pe care trebuia să-l cunosc. Tot ce am putut face a fost începutul. - Trebuie să mă duc la Ravenwood, mătușa Prue. Trebuie să mă ajuți. Trebuie să o văd pe Lena. Mătușa mea mirosea și aruncă cutia de ciocolată înapoi pe tejghea. "Oh, văd, acum am eu ta au ta ta ? Cineva a murit și te-a făcut Gen'ral? În continuare, te vei gândi că ai nevoie de o statuie și de un verde de-al tău. - Mătușa Prue ... - Am renunțat. - Îmi pare rău. - Cred că ești. "Trebuie doar să știu cum să ajung la Ravenwood". Știam că sună disperată, dar nu contează, pentru că eram. Nu am fost în stare să merg acolo sau să mă imagin acolo. Trebuia să existe altă cale. Știi că ai mai multe albine cu miere, zahăr. Treceți de la o parte la următoarea nu a făcut prea multe pentru a vă îmbunătăți manierele, Ethan Wate. Bossin 'o bătrână ca asta. Îmi pierd răbdarea cu mătușa mea. - Am spus că îmi pare rău. Sunt cam nou în asta, îți amintești? Poti, te rog, sa ma ajuti? Știi ceva despre cum să ajungi de aici până la

Ravenwood? - Știi că sunt oase obosită de această conversație? - Mătușa Prue! Își strânse dinții și-și strângea bărbia, așa cum a făcut Harlon James, când a fost blocat pe oase. Trebuie să fie o cale să o văd. Mama mea a venit să mă viziteze de două ori. Odată ce ați făcut foc, Amma și Twyla au făcut într-un cimitir și o dată în camera mea. "Chestii destul de puternice, încrucișați așa. Din nou, mama ta a fost întotdeauna mai puternică decât majoritatea oamenilor. De ce nu o ai? "Parea iritat. "Trecere?" - Treci peste. Nu pentru inima slabă. Pentru majoritatea dintre noi, nu poți ajunge de aici de aici. " "Ce vrea sa insemne asta?" - Înseamnă că nu poți să faci conserve până nu vei învăța cum te fierbe apa, Ethan Wate. Trebuie să puneți timpul. Folosește-ți apa înainte de a sari. - Nu că mătușa Prue ar putea să bea ceva care să nu ardă o gaură în pâinea ta, conform lui Amma. Mi-am tras bratele, m-am enervat. "De ce aș sari în apă clocotită?" Ea ma uitat la mine, fanningerself cu o bucată de hârtie pliată cum a avut-o în mii de duminici când am condus-o la biserică. Rocker-ul sa oprit. Semn rau. "Adică, doamnă ." Mi-am ținut respirația până când rockerul a început să curețe din nou. De data asta mi-am scăpat vocea. "Dacă știi ceva, te rog ajută-mă. Ai spus că te-ai dus să-i vezi pe mătușa Grace și pe mătușa Mercy. Și știu că te-am văzut când eram la înmormântarea ta. Mătușa Prue răsuci gura ca niște proteze dăunătoare. Sau ca ea a încercat să-și păstreze gândul ei înșiși. "Aveai toată mizeria pe care o aveau suflete descompuse atunci. Ai putea vedea tot felul de lucruri pe care Mortal nu ar trebui să le vadă. Nici eu nu-l văd pe Twyla nici de la acea zi, iar ea este cea care m-a traversat în primul rând. "Nu pot să-mi dau seama de asta singur." - Desigur, puteți. Nu poți să apară aici și să vezi ce faci, cum ar fi o plăcintă ușoară într-o cutie. Totul face parte dintr-o cruce. Este ca și cum ar fi pescuitul. De ce ți-aș da mâna pe somn când ar trebui să-ți învăț cum ești? " Mi-am pus capul in mainile mele. În acel moment, aș fi fost foarte bine cu plăcintă rea într-o cutie. - Și unde poate un tip să învețe să prindă un somn aici? Nu a fost nici un raspuns. M-am uitat în sus pentru a vedea că mătușa Prue zăcea în scaunul ei balansoar, hârtia pliată pe care o frămise singură, odihnindu-se în poală. Nu era nici o mătușă Prue trezită de unul dintre ei. Nu mai devreme, și probabil nu acum. Am oftat, luând cu grijă ventilatorul improvizat din mână. Ea se desfasura la distanta, dezvaluind marginea unui desen. Arata ca una dintre hartile ei, doar

jumatate trasa, mai mult o doodle decat orice altceva. Mătușa Prue nu a putut să stea mult timp fără să înceapă să schițeze locul ei, chiar și în Lumea de altădată. Apoi mi-am dat seama că nu era o hartă a Grădinii Sale de Pace Perpetuă - sau era, lumea cimitirului era mai mare decât am crezut. Aceasta nu era doar o hartă. A fost o hartă a Lunii Libri .

"Cum poate fi un Lunae Libri în altă lume? Nu e un mormânt, nu-i așa? Nimeni nu a murit acolo? Mama nu a privit din copia lui Dante. Nu se uita nici când am deschis ușa de la intrare. Nu auzea niciun cuvânt pe care nimeni nu-l spunea când se pierduse în acele pagini. Reading a fost propria versiune a călătoriei. Mi-am fixat mâna între fața și paginile îngălbenite, mișcându-mi degetele. „Mamă.“ "Ce?" Mama mea părea uluită cum ar fi un personaj, când nu te-ai furișat de ei. Lasă-mă să te salvez puțin. Am văzut filmul. Clădirea de birouri captează focul. Am închis cartea și am apăsat hârtia pliată a mătușii Prue. Mama mi-a luat-o, netezindui in maini. "Știam că Dante era înaintea timpului său", a zâmbit, întorcând hârtia. "De ce a fost scrisă de mătușa Prue asta?", Am întrebat, dar ea nu a răspuns. Ea doar continuând să privească hârtia. Dacă vrei să te întrebi pe tine însuți, mătușa ta face ceva, vei fi ocupat pentru restul veșniciei. "De ce a avut nevoie de o hartă?", Am întrebat. - Ce mătușa ta are nevoie să găsești pe altcineva să vorbească alături de tine. Asta a fost tot ce a spus. Apoi, ea a renunțat, în picioare și alunecându-și brațul în jurul umerilor. "Haide. O să-ți arăt." L-am urmărit pe mama chiar pe stradă, care nu era o stradă, până nu am venit la un complot care nu era doar un complot și un mormânt familiar care nu era nici măcar un mormânt. M-am oprit din plimbare de îndată ce am văzut unde eram. Mama mi-a pus mîna pe piatra de mormînt a lui Macon, un zâmbet plin de uimire care se strecură pe fața ei. A împins piatra și sa deschis. Sala din față a lui Ravenwood stătea acolo, fantomatic și pustie, ca și cum nimic nu se va schimba, cu excepția faptului că familia Lenei se dusese la Barbados sau ceva de genul ăsta. "Deci?" Nu m-am putut abține să intru. Ce utilizare a fost Ravenwood fără Lena sau familia ei? Aproape ma făcut să mă simt mai rău să fiu aici în casa ei și încă atât de departe. Mama mi-a oftat. "Asa de. Tu ești cel care a vrut să meargă la Lunae Libri . "" Tu ești secretarul în tuneluri? Va duce în Lunae

Cărți ? "Ei bine, nu mă refer la Biblioteca Județeană Gatlin." Mama mi-a zâmbit. Am împins-o în hol și m-am apucat să alerg. Când a ajuns la mine, m-am îndreptat până la camera veche a lui Macon. Am răsturnat covorul și am deschis fereastra. Acolo au fost. Scările invizibile care duc în jos spre Casterdarkness. Și dincolo, Biblioteca Caster. CAPITOLUL 5 Un alt Lunae Libri Întunericul, se pare, este la fel de întunecat ca de obicei, indiferent de lumea pe care o ai. Treptele invizibile dincolo de capcană - acelea pe care le-am dat peste cap și mi-au căzut pe jumătate în fața mea de atâtea ori înainte - au fost la fel de invizibile precum au fost vreodată. Și Lunae Libri ? Nimic nu sa schimbat în legătură cu trecătorile acoperite de mușchi, stâncoși care ne-au pus pe acolo. Rândurile lungi de cărți antice, suluri și pergamente erau familiarizatoare. Lanternele încă aruncau umbre neclintite, care se agravează. Biblioteca Caster a fost la fel ca întotdeauna, chiar dacă acum eram departe, departe de orice Caster viu. Mai ales cel pe care-l iubesc cel mai mult. Am luat o torță de pe perete și am fluturat-o în fața mea. "Totul este atât de real." Mama mea a dat din cap. "Chiar îmi amintesc." Mi-a atins umărul. "O memorie bună. Mi-a plăcut locul ăsta. "Și eu." Acesta a fost singurul loc care ne-a oferit orice speranță când Lena și-am confruntat situația fără speranță a Lunii a șaisprezecea. M-am uitat la mama mea, pe jumătate ascunsă în umbre. - Nu mi-ai spus niciodată, mamă. Nu știam nimic despre tine fiind un păzitor. Nu știam nimic despre toată această parte a vieții tale. "Stiu. Și îmi pare rău. Dar acum ești aici și îți pot arăta totul. Mi-a luat mâna. "In cele din urma." Ne-am îndreptat spre întunericul stivei, cu doar lanterna între noi. "Acum, eu nu sunt un librar de referință, dar știu cum merg în jurul acestor stive. Pe scrolls. "Sa uitat la mine în lateral." Sper că nu ați atins niciodată aceste lucruri. Nu fără mănuși. „Da. Am facut asta jos, prima data cand mi-am ars tot pielea. "Am zgariat. Era ciudat sa fiu aici cu mama mea, dar acum ca am fost, am putea spune ca Lunae Libri a fost toata lumea, atat de mult era Marian. Ea a rânjit. - Cred că nu mai este o problemă. Am ridicat din umeri. "Nu cred." Arătă spre cel mai apropiat raft, cu ochii strălucitori. A fost bine să-i vedeți pe mama înapoi în habitatul ei natural. A ajuns pentru o parcurgere. "C, ca și în trecere ."

După ce păreau ore întregi, am făcut progrese zero. Am gemut. "Poți să-mi spui cum să faci asta? De ce trebuie să-l caut pe mine însumi? "Am fost înconjurați de grămezi de sulițe, în jurul nostru, pe masa de piatră din centrul Lunii Libri . Chiar și mama mi-a părut frustrat. "Deja ti-am spus. Vreau doar să-mi imaginez unde vreau să merg și sunt acolo. Dacă nu lucrează pentru tine, atunci nu știu cum să te ajut. Sufletul tău nu este același cu al meu, mai ales că nu a fost fracturat. Aveți nevoie de ajutor, și de asta sunt cărțile. " "Sunt destul de sigur că nu este ceea ce sunt cărțile pentru vizite ale morților". - Cel puțin nu ar spune ceea ce ar spune doamna engleza. "Nu stii niciodata. Cărțile se află în jur din mai multe motive. La fel ca și doamna engleza. Ea a tras un alt teanc de suluri în poala ei. "Aici. Ce zici de asta? Ea a tras un sul cu praf, netezind cu mâinile. "Nu este un Cast. Este mai mult decât o meditație. Pentru a vă ajuta să vă concentrați mintea, ca și cum ați fi fost un călugăr. " - Nu sunt un călugăr. Și nu am nici un bine să meditez. "Clar. Dar nu te-ar face rău să încerci. Haide, concentrați-vă. Asculta." Ea se aplecă peste pergament, citește cu voce tare. Citeam de-a lungul umărului. "În moarte, mint. În viață, plângeți. Duceți-mă acasă să-mi amintesc pentru a fi amintit. " Cuvintele se mișcau în aer, ca un balon ciudat. M-am îndreptat să le ating, dar au dispărut din vedere cât de repede au apărut. M-am uitat la mama mea. "Ai văzut asta?" Mama mea a dat din cap. "Castsare diferite în această lume." "De ce nu funcționează?" "Încercați-l în versiunea originală. Aici. Citește-l singur. Ținea hârtia mai aproape de torță și mă aplec spre lumină. Vocea mea sa cutremurat când am spus cuvintele. „, corpurile umane mort. Condiții de viață FLE. Adu-mi acasă să-și amintească Pentru a ține memoria ". Mi-am închis ochii, dar tot ce am putut gândi a fost cât de departe am fost de la Lena. Cum se învârte părul negru răsucite în briza Caster. Ce fel de verde și de aurul fulgii de aur își aprins ochii, la fel de strălucitori și întunecați ca ea. Cum n-aș fi mai văzut-o niciodată. "Oh, haide, EW." Mi-am deschis ochii. - Nu-i de folos. Concentrează-te. "Mă concentrez." - Nu ești, spuse ea. "Nu vă gândiți unde vă aflați acum. Nu te gândi la ce ai pierdut nu turnul de apă sau nimic care a venit după el. Ține-ți capul în joc. "Eu sunt." - Nu, nu ești. - De unde știi?

Pentru că dacă ai fi fost, n-ai fi stat aici. Vei fi pe jumătate acasă, cu un picior înapoi în Gatlin. Eu as? Era greu de imaginat. "Inchide ochii." Le-am închis ascultător. - Repetă ceea ce spun, șopti ea. În tăcere, am auzit cuvinte în mintea mea, de parcă vorbea cu voce tare. Noi eram Kelting, mama și cu mine. În moarte, din mormânt, într-o lume îndepărtată. Părea între noi ceva familiar, ceva de mult, ceva ce noi a pierdut. Cara-ma acasa. Duceți-mă acasă , am spus. Adu - mi acasă. Adu - mi acasă , 1 a spus el. Să -și amintească. Pentru a menționa , 1 a spus. Și să vă amintiți. Pentru a ține memoria , 1 a spus. Îți amintești, fiule. Îmi amintesc , am spus. Vă veți aminti. Îmi amintesc întotdeauna , am spus. Eu sunt cel care am spus. Vei ... o săTine minte… CAPITOLUL 6 Butonul de argint Mi-am deschis ochii. Stăteam în holul din față al casei Lenei. A mers. Am trecut. M-am întors în Gatlin, în lumea celor vii. Am fost copleșit de ușurare; era încă aici. Gatlin a rămas. Ce rămășițe Lena a rămas. Ceea ce însemna tot ce pierdusem - tot ceea ce făceam - nu fusese de nimic. M-am aplecat pe perete în spatele meu. Camera sa oprit, mi-am ridicat capul și mam uitat în jur la vechile ghipsuri. Scara familiară care zboară. Podelele lustruite strălucitoare. Ravenwood. Realul Ravenwood. Mortal, solid și greu sub picioarele mele. M-am întors. Lena. Mi-am închis ochii și am luptat împotriva lacrimilor. Sunt aici, L. Am făcut-o. Nu știu cât timp am rămas înghețat la locul lui, așteptând un răspuns, ca și cum am crezut că va veni să alergem în colț și în brațele mele. Nu a făcut-o. Nici măcar nu mă simțea Kelting. Am respirat profund. Enormitatea a tot mi-a lovit încă.

Ravenwood părea diferit de ultima oară când eram aici. Nu era o surpriză Ravenwood se schimba întotdeauna - dar chiar și așa, am putut spune de la foile negre pe toate oglinzile și ferestrele că de data asta lucrurile se schimbaseră din ce în ce mai rău. Nu era vorba doar de foi. Era modul în care zăpada a căzut de pe tavan, chiar dacă eram înăuntru. șemineu, care se învârte în aer ca cenușa. M-am uitat în sus pentru a vedea plafonul aglomerat de nori de furtună care se rostogolesc până în sus pe scara de la cea de-a doua pardoseală. Era destul de frig, chiar și pentru o fantomă, și nu puteam să mă opresc. Ravenwood a avut întotdeauna o poveste, iar povestea a fost cea a lui Lena. Ea controla modul în care casa arăta cu orice dispoziție. Și dacă Ravenwood arăta așa ... Haide, Unde ești? Nu puteam să o ajut decât să mă asculte pentru a răspunde, chiar dacă tot ce am auzit a fost tăcerea. Mi-am făcut drumul prin gheața slickă a holului din față până am ajuns la cursa familiară a scării din față. Apoi am urcat pe treptele albe, unul câte unul, până la vârf. Când m-am întors să mă uit în jos, nu erau urme de urme. „L? Ești acolo? Haide. Știu că mă puteți simți aici. Dar ea nu a spus nimic și, pe când l-am alunecat prin ușa crăpată în dormitorul ei, era aproape o ușurare pentru a vedea că nu era înăuntru. Am verificat chiar și tavanul, unde i-am găsit-o o dată situându-se de-a lungul tencuielii. Dormitorul lui Lena se schimbase din nou, ca întotdeauna. De data aceasta viola nu se juca de la sine, și nu a fost scris peste tot, și pereții nu au fost de sticlă. Nu părea o închisoare, tencuiala nu a fost spartă, iar patul nu a fost spart. Totul a dispărut. Pungile erau ambalate și așezate în centrul încăperii. Pereții și tavanul erau complet simpli, ca o cameră obișnuită. Arăta că Lena pleca. Am ieșit de acolo înainte să mă gândesc ce ar însemna pentru mine. Înainte am încercat să-mi imaginez cum aș veni în Barbados sau unde mergea. Era aproape la fel de greu să mă gândesc că o părăsi prima oară.

Mi-am găsit drumul prin sala de mese masivă unde am stat în atâtea zile și nopți ciudate. Un strat gros de îngheț acoperă masa, lăsând un dreptunghi întunecat și umed pe carpetimmediat de dedesubt. M-am alunecat printr-o ușă deschisă și am scăpat pe veranda, cea care se afla în fața dealului verde înclinat, care ducea spre

râu - unde nu era ninsoare, sumbru. A fost o ușurare să mă întorc afară și am urmat calea din spatele casei până am ajuns la lămâi și zidul de piatră care mi-a spus că sunt la Greenbrier. Știam ce căutam pentru a doua oară. Mormântul meu. Acolo a fost, printre ramurile goale de lămâi, o movilă de pământ proaspăt căptușită cu pietre și acoperită cu o ploaie de zăpadă. Nu avea o piatră de temelie, ci doar o cruce simplă veche din lemn. Noul deal de murdărie părea ceva mai puțin decât un loc de odihnă final, ceea ce mă făcea să mă simt mai bine, mai degrabă decât mai rău, despre tot. Norii deasupra capului s-au schimbat și o strălucire din mormânt mi-a prins ochiul. Cineva a lăsat un farmec din colierul Lenei, în partea de sus a crucii de lemn. Privirea a făcut ca stomacul meu să se întoarcă. A fost butonul de argint care a căzut din pulover în noaptea în care ne-am întâlnit prima oară în ploaie pe Route9. Ea a fost prinsă în vinilul cracat al scaunului din față al lui Beater. Într-un fel, mi sa părut că am ajuns acum în cerc, de când am văzut-o până la sfârșit, cel puțin în această lume. Cerc complet. Începutul și sfârșitul. Poate că într-adevăr am ales o gaură în Thesky și am descoperit universul. Maybethere nu avea niciun fel de alunecare, nici o jumătate de cârlig sau o linie de tăiere, care ar fi putut să-l țină pe toate ca să nu mai vină. Ceva ce mi-a legat prima dată cu butonul pentru acest lucru, chiar dacă era același buton vechi. Un pic mic de univers se întindea de la Lena spre mine la Macon către Amma tatălui meu și mamei mele - și chiar Marian și mătușa mea Prue - din nou la mine. Cred că Liv și John Breed erau acolo undeva și poate Link și Ridley. Poate că era tot Gatlin. A fost important? Când l-am văzut pe Lena pentru prima oară la școală, cum aș fi putut ști unde se îndrepta asta? Și dacă aș avea, aș fi schimbat un singur lucru? M-am îndoit. Am luat cu atenție argintul. Cel de-al doilea degete mi-am atins mișcările mai încet, de parcă mi-ar fi aruncat mâna pe fundul lacului. Am simțit greutatea tavă fără valoare ca și cum ar fi fost o grămadă de cărămizi. Am pus-o înapoi pe cruce, dar sa rostogolit de pe margine, coborând la murdăria mormântului din mormânt. Eram prea obosit să încerc să-l mut din nou. Dacă altcineva ar fi fost aici, ar fi văzut mișcarea butonului? Sau mi-ar părea doar așa? Oricum, acel buton a fost greu să te uiți. Nu m-am gândit la ce ar trebui să-și viziteze propriul mormânt. Și nu eram gata să mă odihnesc, nici în pace. Nu eram pregătită pentru niciunul din aceste lucruri. Niciodată n-aș fi vrut să trec peste întreaga parte a lucrurilor pe care mi-a murit-opentru-lume. Când ești în viață, nu te gândești la modul în care îți vei petrece timpul când vei muri. Te gândești că ai plecat, iar restul va avea grijă de el însuși. Sau crezi că nu vei muri cu adevărat. Vei fi prima persoană din istoria lumii care nu o face. Poate că asta e un fel de creierele noastre ne spun să ne păzească de a merge

nebun în timp ce suntem în viață. Dar nimic nu e atât de simplu. Nu când erați în picioare unde eram. Și nimeni nu e diferit de nimeni altcineva, nu când ajungi chiar la toit. Acestea sunt tipurile de lucruri pe care un tip îl gândește când își vizitează mormântul. M-am așezat lângă piatra de temelie și am flopat înapoi pe pământul dur și pe iarbă. Am lovit o singură lamă prin împrăștierea zăpezii. Cel puțin a venit în verde. Nu există acum o iarbă brună și o mustă moartă. Mulțumim Răscumpărătorului dulce, așa cum îi plăcea Amma să spună. Cu plăcere. Asta aș vrea să spun. M-am uitat la mormântul de lângă mine și mi-am atins solul proaspăt și rece cu mâna, lăsându-l să cadă prin degete. Nici un pic uscat. Lucrurile s-au schimbat în jurul lui Gatlin. Am fost crescut un bun băiat de Sud și știam mai bine decât să deranjez sau să nu respect orice mormânt din oraș. Mă plimbam cu cercuri în jurul cimitirelor, urmărindu-mă cu grijă pentru a evita accidental punerea unui picior rătăcit pe complotul cuiva. Linkul a fost cel care nu știa mai bine decât să se afle pe vârful mormintelor și să se prefacă să doarmă unde se odihneau. Vroia să practice - asta a spus el. O alergare uscată. "Vreau să văd cum este punctul de vedere de acolo. N-ai vrea ca un tip să-și îndrepte propria viață spre restul lui, fără să știe unde să-l ia în cele din urmă, nu-i așa? Dar când a venit la morminte, era un lucru diferit să-ți faci griji că nu te-ai respecta pe tine. Atunci când un vânt cunoscut în vânt mi-a surprinzat cât de aproape a fost. - Te obișnuiești, știi tu. Am urmat vocea câteva morminte, și acolo era, părul roșu suflă sălbatic. Genevieve Duchannes. Strămoșul Lenei, primul Casterwho care îl folosea pe The Cartea Lunii pentru a încerca să aducă înapoi pe cineva pe care-l iubea - originalul Ethan Wate. Era marele-mi-un-unchiul meu minunat și nu-i făcea mai bine pentru el decât pentru mine. Genevieve a eșuat și familia Lenei a fost blestemată. Ultima dată când l-am văzut pe Genevieve, am săpat grămada ei cu Lena, căutând Cartea Lună . - Asta-Genevieve? Doamnă? M-am ridicat. Ea dădu din cap, bătând și dezbrăcând o mînă de păr cu mâna. "Am crezut că s-ar putea întâmpla. Nu eram atunci când. Au fost multe discuții. Ea a zâmbit. - Deși tipul tău tinde să rămână în PerpetualPeace. Casters, mergem acolo unde ne place. Cei mai mulți dintre noi rămân în tuneluri. Mă simt mai bine aici. Vorbi? Pun pariu că a existat, deși era greu de imaginat orașul plin de Sheers fantomă care făcea vorbitul. Mai mult ca și mătușa mea Prue, probabil.

Zâmbetul îi dispăru: - Dar tu ești doar un băiat. E mai rău, nu-i așa? Că ești atât de tânăr. Am dat din cap în direcția lui Genevieve. "Da doamna." "Ei bine, sunteți aici acum și asta contează. Cred că îți datorez, Ethan Lawson Wate. - Nu-mi datorezi nimic, doamnă. "Sper să plătesc datoria într-o zi. Întoarcerea mea la medalie a însemnat lumea pentru mine, dar nu cred că veți vedea multă recunoștință de la Ethan Carter Wate, oriunde ar fi. El a fost mereu încăpățânat în acest fel. "Ce s-a intamplat cu el? Dacă nu vă deranjează să vă întrebați, doamnă. Întotdeauna m-am întrebat despre Ethan Carter Wate - după ce sa întors la viață doar o secundă. Adică, a fost începutul tuturor astea, tot ce sa întâmplat cu Lena și cu mine. Celălalt capăt al firului pe care l-am tras, cel care a desprins întregul univers. Nu am dreptul să știu cum a povestit? Nu ar fi putut fi mult mai rău decât a mea, nu-i așa? "Nu știu cu adevărat. L-au dus la Far Far. Nu am putut fi împreună, dar sunt sigur că știi asta. M-am învățat pe mine însumi, pe calea cea grea ", a spus ea, vocea ei tristă și departe. Cuvintele ei mi-au prins mintea, prins pe alții pe care încercasem să le împing până acum. Păstrează departe. Cei care păstrează cronicilecasterului - acelea pe care leam spus pentru mine. Genevie nu ar arăta ca și cum ar fi vrut să-și elaboreze. De ce n-a vrut nimeni să vorbească despre Far Far? Ce au fost The Caster Cronicile cu adevărat? M-am uitat de la Genevieve la lemontrees. Aici am fost, la locul primului mare incendiu. Acesta a fost locul unde ardea pământul familiei sale și unde Lena a încercat să se opună lui Sarafine pentru prima dată. Funny cum sa repetat istoria pe aici. Funnier încă cum am fost despre ultima persoană din Gatlin să-mi dau seama. Dar am învățat câteva lucruri pe calea cea mai grea. "Nu a fost vina ta. Cartea Lunii oarecum joacă oameni trickson. Nu cred că a fost vreodată menită pentru rolele de lumină. Cred că vroia să te întoarce ... - Ea mi-a aruncat o privire și am încetat să vorbesc. - Îmi pare rău, doamnă. Ridică din umeri. "Nu știu. Pentru primele sute de ani, am simțit-o în felul acesta. Cartea Likethat mi-a furat ceva. De parcă aș fi fost înșelat ... Vocea i se opri. Ea avea dreptate. Își atinsese bastonul scurt. "Dar bine sau rău, mi-am făcut propriile alegeri. Sunt tot ce am acum. Este crucea mea să suporte și voi fi cea care o va suporta. " "Dar ai făcut-o din dragoste". Și Lena și Amma. "Stiu. Asta mă ajută să suport. Vreau doar ca Ethanul meu să nu trebuiască să-l suporte. Păstorul de departe este un loc crud. Ea se uită la mormântul ei. "Ce e făcut e făcut. Nu există nici o moarte de înșelăciune mai mult decât puteți

înșela Cartea Lunii . Cineva trebuie să plătească întotdeauna prețul. "A zâmbit cu tristețe. - Cred că știi asta sau nu ai fi aici. - Cred că o fac. O știam mai bine decât oricine. O creangă se prăbuși. Apoi se aude o voce, chiar mai tare. "Nu mă mai urmați, Link." Genevieve Duchannes a dispărut la sunetul cuvintelor. Nu știam cum a făcut-o, dar am fost atât de surprins că m-am simțit că încep să alunec și eu. M-am agățat de voce - pentru că era familiar, și l-aș fi recunoscut oriunde. Și pentru că sună ca acasă, haos și toate. Era vocea care ma ancorat în lumea morților acum, în același fel în care îmi atrăgea inima legată de Gatlin când eram în viață. L. Am înghețat. Nu puteam să mă mișc, chiar dacă nu mă putea vedea. "Încerci să îmi dai glonțul?" Legătura era în spatele lui Lena, încercând să o prindă pe ea în timp ce se îndrepta spre pomi de lămâi. Lena clătină din cap ca și cum încerca să-i scuture pe Link. Lena. A împins peria, și am zărit ochii verzi și aurii. Asta a fost; Nu mă puteam ajuta. "Lena!" Am strigat cât de tare puteam, vocea mea trecând peste cerul alb. Am coborât trecând peste pământul înghețat, prin buruieni și pe drumul stâncos. M-am aruncat în brațe ... și am zburat la sol în spatele ei. - Nu încerc doar. Îți dau glisarea . Vocea Lenei mi-a plutit. Aproape am uitat. Nu eram aici, într-un fel în care ea simțea. M-am întors în pământ, încercând să-mi surprind respirația. Apoi m-am sprijinit pe coate, pentru că Lena era cu adevărat, și nu am vrut să pierd o secundă. Modul în care se mișca, înclinarea capului și înclinarea moale a vocii ei era perfectă, plină de viață și frumusețe și tot ceea ce nu mai puteam avea. Tot ce nu mi-a aparținut. Sunt aici. Chiar aici. Mă simți tu, L? "Am vrut să-l verific. Nu am fost aici toată ziua. Nu vreau să fie singur, sau plictisit sau nebun. Orice s-ar simți. Lena a îngenuncheat lângă mormântul meu, alături de mine, apucând mâinile de iarbă rece. Nu sunt singuratic. Dar mi-e dor de tine. Link își frecă mâna prin păr. Tocmai ai venit să-i verifici casa. Apoi ai verificat turnul de apă și dormitorul tău, iar acum ești pe mormântul lui. Poate ar trebui să faci altceva decât să faci o verificare pe Ethan. - Poate ar trebui să găsiți altceva decât să vă deranjez, Link. - Am promis că Ethan aș avea grijă de tine. - Nu înțelegi, spuse ea. Link părea supărată pe măsură ce Lena părea frustrat. Despre ce vorbești? Crezi că

nu înțeleg? A fost cel mai bun prieten al meu de la grădiniță. - Nu spune așa. Încă e cel mai bun prieten al tău. - Lena. Linkul nu ajungea nicăieri. "Nu mă lăsa pe Lena. Din toată lumea, m-am gândit că vei înțelege cum funcționează lucrurile de-aici aici. "Fața ei era palidă și gura îi părea amuzantă, ca și cum ar fi vrut să zâmbească sau să plângă, dar ea nu putea să-și dea seama. Lena, va fi bine. Sunt chiar aici. Dar, chiar dacă l-am făcut, știam că nimeni nu poate rezolva asta. Adevărul a fost că, în momentul în care am demarat turnul de apă, totul sa schimbat și nimic nu se va schimba. Nu în curând. Niciodată nu știam cât de rău s-ar simți din această parte. Cel puțin pentru mine. Pentru că am putut să văd totul, dar nu am putut face nimic pentru ao schimba. Am atins mâna, alunecându-mi degetele în jurul ei. Mâinile mi-au alunecat, dar dacă m-am concentrat cu adevărat, am putut să le simt încă, grele și solide. Pentru prima dată, nimic șocat. Nu arde. Nu îmi lipsea degetele într-o priză electrică. Cred ca fiind mort va face asta pentru tine. "Lena, ajută-mă aici. Nu vorbesc puicuță - știi asta - și Rid nu e aici să traducă. " Chick ?" Lena îl aruncă uimită. - Aw, haide. Aproape vorbesc engleza, dacă nu discutăm despre tipul Lowcountry. - Credeam că te-ai căutat pe Ridley, spuse Lena. "Am făcut-o, toate prin tuneluri. Peste tot, Macon ma trimis și câteva locuri pe care nu mi-a lăsat niciodată să mă duc. Doamne, nu am găsit pe cineva care a văzut-o. Lena sa așezat și a îndreptat linia de pietre în jurul mormântului meu. - Am nevoie de ea să se întoarcă. Ridleyknows cum funcționează toate. O să mă ajute să-mi dau seama ce să fac. Despre ce vorbești? Link se așeză lângă ea și lângă mine. La fel ca vechile vremuri, când cei trei dintre noi s-ar fi așezat împreună cu cei de la Jackson High. Pur și simplu nu au știut asta. - Nu e mort. La fel cum unchiul Macon nu a murit. Ethan se va întoarce - veți vedea. Probabil încearcă să mă găsească acum. Am strâns mâna. Ea avea dreptate, cel puțin. "Nu crezi că ai putea să-i spui dacă era?" Link-ul părea puțin îndoielnic. - Dacă ar fi fost aici, nu crezi că ne-ar da un strigăt ca ceva? Am încercat din nou mâna, dar nu a fost de folos. Voi îi veți acorda atenție? Lena clătină din cap, fără să știe. - Nu e așa. Nu spun că stă lângă noi sau ceva de genul ăsta. Dar am fost. Stând lângă ei sau ceva de genul ăsta. Baieti? Sunt chiar aici?

Chiar dacă eram Kelting, m-am simțit ca și cum strigam. „Da? De unde știi unde este sau nu? Dacă sunteți așa de sigur și de toți? Fundația Sundayschool a lui Link nu-l ascundea aici. Probabil a fost ocupat imaginând case din nori și heruvimi cu aripi. "Unchiul Macon a spus că noile spirite nu știu unde sunt sau ce fac. Ei abia știu cum au murit sau ce i sa întâmplat în viața reală. Este supărător, vă simțiți brusc în lumea cea nouă. Ethan s-ar putea să nu știe cine este încă sau cine sunt. Știam cine era. Cum aș putea să uit așa ceva? „Da? Păi, spune-ți că ai dreptate. În acest caz, nu trebuie să vă faceți griji. Liv mi-a spus că o va găsi. Ea are ceasul ăsta pe care i-a schimbat-o, ca un fel de Ethan Wateometer. Lena oftă. "Aș fi vrut să fie atât de simplu." A atins crucea de lemn. - Lucrul ăsta e din nou strâmb. Linkul părea frustrat. „Da? Ei bine, nu există nici o insignă de merit pentru mormânt. Nu în întâlnirile lui Gatlin. "Vorbesc despre cruce, nu despre mormânt." - Tu ești cel care nu ne-ar putea da o piatră, spuse Link. "Nu are nevoie de un piatră de mormânt atunci când nu ..." Apoi mâna îi îngheța, pentru că observă. Butonul de argint nu-i lăsase locul. Desigur, nu a fost. A fost acolo unde am renunțat. "Link, uite!" "Este o cruce. Sau două bastoane, depinde de modul în care te uiți la asta. Începea să se descopere; Am putut să-i spun în ochii lui glazedlook, cel pe care l-am văzut în fiecare zi de școală. - Nu asta, spuse Lena. "Butonul." "Da. E un buton, bine. În orice caz, ai tăiat-o. Lin se uită la Lena, de parcă era brusc cea densă. Probabil a fost un gând terifiant. "Este butonul meu. Și nu asta am zis." Link ridică din umeri. "Asa de?" - Nu înțelegi? Lena se speriase. "De obicei nu." "Ethan a fost aici. A mutat-o. Hallelujah, L. E vorba de timp. Am făcut niște progrese aici. I-am ținut brațele la ea, și-a aruncat brațele în jurul lui Link și l-am îmbrățișat strâns. Cifre. Se retrase din Link, încântată. - Hei, acum. "Ar fi putut fi vântul. Ar fi putut - nu știu - sălbatic sau ceva "." "Nu a fost." Știam starea de spirit în care era înăuntru. Nimic pe care nimeni nu-l putea spune să-l schimbe, indiferent de cât de irațional ar părea. - Se pare destul de sigur că asta. "Eu sunt. Obrajii Lenei erau roz și ochii erau strălucitori. Deschise notebook-ul, desprinzând Sharpie-ul de colierul ei de farmec cu o mână. Am zâmbit pentru mine, pentru că i-am dat-o pe Sharpie în vârful turnului de apă Summerville, nu cu mult timp în urmă.

M-am rătăcit acum la gând. Lena a scris ceva și a scos paginile notebook-ului. Ea a folosit o piatră pentru a ține nota deasupra crucii. Hârtia a fluturat în briza rece, dar a rămas acolo unde o lăsase. A șters o lacrimă rătăcită și a zâmbit. Lucrarea avea doar un singur cuvânt, dar amândoi știm ce însemna asta. A fost o referire la una dintre primele conversații pe care le-am avut vreodată, când mi-a spus ce spunea despre mormântul poetului Bukowski. Numai două cuvinte: Nu încercați. Dar bucata de hârtie sfâșiată pe mormântul meu a fost botezată cu un singur cuvânt, în toate capacele. Încă umedă și încă mirositoare ca Sharpie. Sharpie și lămâi și rozmarin. Toate lucrurile au fost Lena. ÎNCERCA. Eu voi. Iți promit. CAPITOLUL 7 Integrame Pe măsură ce l-am urmărit pe Link și pe Lena dispăruindu-l pe Ravenwood, știam că există încă un loc unde trebuia să plec, o persoană pe care trebuia să o văd înainte să mă întorc. Avea pe Wate's Landing mai mult decît orice Wate ar fi vreodată. A bântuit acel loc chiar și în carne și sânge. O parte din mine se temea, imaginându-și cum trebuie să fie rupt. Dar aveam nevoie să o văd, la fel. Se întâmplau lucruri rele. Nu puteam schimba asta, indiferent de cât am vrut. Totul sa înșelat și chiar dacă Lena nu a făcut-o să se simtă bine. Așa cum spunea mătușa Prue, lucrurile au mers pe jos. Fie că în acest domeniu sau în orice altul, Amma a fost întotdeauna cea care mi-ar putea da dreptate.

M-am așezat pe marginea stradă, așteptând ca soarele să coboare. Nu mă puteam mișca. Nu am vrut. Vroiam să mă uit la soare în spatele casei, în spatele liniilor de îmbrăcăminte, copacii bătrâni și gardul de gard. Vroiam să mă uit la lumina soarelui și la lumina din casă continuă. M-am uitat la familiarul din studiul tatălui meu, dar era încă întunecat. Trebuie să învețe la universitate, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta a fost probabil bine, chiar mai bine. M-am întrebat dacă încă lucrează la cartea sa despre Luna a 18-a, cu excepția cazului în care restabilirea Ordinului a pus

capăt și acestui lucru. Totuși, era o lumină în fereastra de bucătărie. Amma. O a doua lumină pâlpâie prin micul pătrat lângă el. Surorile se uitau la una dintre spectacolele lor. Apoi, în lumina în scădere, am observat ceva ciudat. Nu erau sticle pe vechea noastră mrtelă de crep. Cel în care Amma atârnă goale, sticle de sticlă crapate, pentru a prinde spiritele rele care se întâmplă să ne plutească în drumul nostru și pentru ai împiedica să ajungă în casa noastră. Unde ar putea fi sticlele? De ce nu avea nevoie de ei acum? M-am ridicat și m-am apropiat. Am văzut prin fereastra bucătăriei unde Amma stătea la vechiul nostru lemn de lemn, făcând probabil o cruce. Mi-am imaginat că creioanele # 2 se zgâri, aproape că le-ar putea auzi. Am traversat pajiștea și am stat în aterizare, chiar în afara ferestrei. Pentru că odată mi-am închipuit că era un lucru bun, nimeni nu m-ar fi putut vedea, pentru că în Gatlinis se vedeau în ferestre, ceea ce făcea chiar și slujitorii deschiși să-și scoată puștile. Apoi, au fost multe lucruri pe care oamenii din jurul vostru au vrut să-i scape de pușcă. Amma privi în sus și în întuneric, ca un cerb în faruri. Puteam să jur că ma văzut. Apoi, farurile reale au strălucit în fața mea și mi-am dat seama că nu mă priveam pe Amma. Era tatăl meu, care conducea vechiul Volvo al mamei. Trageți prin mine și în calea de acces. Ca și cum nu aș fi fost acolo. Care, într-o mulțime de moduri, nu eram. Stăteam în fața casei pe care o petrecusem atât de multe veri și am întins-o cu fața la urechi. Mâna mi-a alunecat prin perete. A dispărut înăuntru, cum ar fi atunci când l-am împins prin ușa Charmed a Lunae Libri , cea care doar arăta ca un grătar vechi obișnuit. Mi-am scos mâna și m-am uitat la ea. Mi sa părut bine. Am mers mai aproape, în peretele lateral al casei, și m-am trezit prins. Era cam ars, ca să merg într-un șemineu luminat. Cred că alunecarea mâinii mele a fost un lucru, dar a-mi lua corpul în casă a fost altul. M-am dus la ușa din față. Nimic. Nici măcar n-aș fi putut lovi cu piciorul un picior. Am încercat fereastra de deasupra mesei de bucătărie și cea deasupra chiuvetei. Am încercat ferestrele din spate, ferestrele laterale și chiar ușa de pisică pe care Amma le-a instalat pentru Lucille. Nici un noroc. Apoi mi-am dat seama ce se întâmplă, pentru că m-am întors la fereastra bucătăriei și am văzut ce făcea Amma. Nu a fost puzzle-ul încrucișat al New York Times , sau chiar The Stars and Stripes unul. Avea un ac, nu un creion, într-o mână, și o bucată de pânză în loc de hârtie în cealaltă. Facea ceva ce o văzusem de o mie de ori și nu avea de gând să îmbunătățească vocabularul nimănui sau să țină minte pe nimeni

din mintea orașului New York. A avut legătură cu păstrarea în siguranță a sufletelor oamenilor - Gatlin County în siguranță. Pentru că Amma cusise un mic pachet de ingrediente într-unul din pungile ei de farmec, de genul celor pe care-i găsisem în sertare și sub saltea mea și uneori chiar în buzunarele mele. Având în vedere că nu puteam să pătrund în casă, trebuia să fiu îmbrăcată neîntrerupt de când am sărit de pe turnul de apă. Ca de obicei, își folosea farmecele pentru a proteja Aterizarea lui Wate, și nu mai era niciunul din ele. Sarea care se strecură pe fereastră era chiar mai groasă decât de obicei. Pentru prima dată, nu exista nicio îndoială că protecția ei nebună ne-a ținut casa fără haine. Pentru prima dată, am observat strălucirea strălucitoare a sarei, ca și cum orice ar fi alimentat-o în aerul din jurul pervazului. Grozav. Am zgâlțâit ecranul înapoi, când am aruncat o privire asupra scării care duceau spre cămara de conserve a lui Amma. M-am gândit la ușa secretă din spatele acelei încăperi de rafturi de depozitare, cea care probabil a fost folosită pentru calea ferată subterană. Am încercat să-mi amintesc unde se afla tunelul - cel în care găsisem Temporis Porta , ușa magică care se deschidea în Pădurea de departe. Apoi mi-am amintit deschizătura tunelului pe câmpul din Route9. M-a scos din casă înainte; poate că ar putea să mă aducă în acest moment. Am închis ochii și m-am gândit la acel loc, cât de greu am putut. Nu mai funcționa înainte, când încercam să mă imagin undeva undeva. Dar asta nu înseamnă că nu voi încerca din nou. Mama mi-a spus că așa funcționează pentru ea. Poate că tot ce trebuia să fac era să-mi imaginez undeva destul de greu și mi-aș găsi drumul acolo. Ceva ca papucii rubinii din Vrăjitorul din Oz - doar fără papuci. M-am gândit la târguri. M-am gândit la țigări și la buruienile vechi și la murdăria tare, cu amprentele cartierelor de carnaval și a remorcilor. Nu s-a intamplat nimic. Am încercat din nou. Încă nimic. Nu știam cum a făcut-o medie. Ceea ce mi-a lăsat zece tipuri lipite. Aproape că am renunțat și m-am plimbat, imaginându-mă dacă aș putea să mă descurc pe Route9, aș putea să mă duc la o mașină pe partea din spate a unui camion fără autoturism. Chiar când părea imposibilă, m-am gândit la Amma. M-am gândit că vreau să intru în casa mea atât de rău încât am putut să o gust, ca o întreagă farfurie de prăjitură de la Amma. M-am gândit cât de mult mi-am pierdut, cum am vrut să o îmbrățișez, să-i cer scuze și să-i dezleg strunele de șorț, ca și cum am avut toată viața mea. În clipa în care gândurile mi s-au format clar în minte, picioarele mele au început să tremure. M-am uitat în jos, dar nu le puteam vedea. M-am simțit ca un tablou de toaletă pe care cineva îl pătrunsese într-un pahar cu apă, ca și cum totul în jurul meu începea să bubbleze și să vibreze.

Apoi am plecat.

M-am trezit în tunel, chiar de la Temporis Porta . Ușa antică părea să-mi interzică moartea ca și în viață și eram fericită să o las în urmă, călătorind prin tunel și spre Wate's Landing. Știam unde mergeam, chiar și în întuneric. Am fugit tot drumul acasă. Am continuat să alerg până mi-am dat drumul prin ușa cămășii, pe scări și în bucătărie. Odată ce am depășit problema sarei și farmecelor, zidurile nu păreau prea mari - fie. A fost ca și cum ați merge în fața unei expuneri de diapozitive a surorilor, în cazul în care faceți pasul în fața proiectului, în timp ce vă aflați în josul navei de croazieră, și priviți în jos, iar nava se îndreaptă spre voi. Așa a simțit un perete. Doar o proiecție, la fel de ireală ca o fotografie din călătoria altcuiva în Bahamas. Amma nu privi în sus când mă apropiam. Pardoselile nu s-au scos pentru prima oară vreodată și m-am gândit la toate momentele în care aș fi apreciat asta - când încercam să fug din bucătărie sau din casa mea, afară de sub ochiul veghetor al lui Amma. Era nevoie de un miracol, și chiar și atunci, de obicei, nu funcționa. Mi-ar fi putut folosi câteva abilități înapoi când eram în viață. Acum aș da ceva pentru cineva să știe că am fost de fapt. Funny cum funcționează lucrurile așa. După cum spun ei, cred că într-adevăr trebuie să fii atent ce dorești. Apoi m-am oprit pe urmele mele. De fapt mirosurile care vin de la cuptor ma oprit. Pentru că bucătăria se înălța ca Cerul, sau felul în care se îndreaptă Cerul - de când mă gândeam mult mai mult în aceste zile. Cele mai mari mirosuri de pe pământ. Carnea de porc alunecată cu Carolina Gold, a fost una dintre ele. L-aș cunoaște oriunde pe faimosul sos de gratar de mustar de aur al lui Amma, ca să nu mai vorbim de carnea de porc lentă care a renunțat și a căzut la bucăți la prima atingere a unei furci. Celălalt miros era ciocolată. Nu doar ciocolata, ci ciocolata cea mai densa si cea mai intunecata din jur, ceea ce inseamna interiorul tortului de tunel al lui Amma, preferatul meu pentru toate deserturile. Cel pe care nu la făcut vreodată pentru niciun concurs, târg sau familie care avea nevoie - doar pentru mine, pentru ziua mea de naștere sau când am primit o carte bună sau am avut o zi groaznică. A fost prăjitura mea, ca lagerul de lămâie, plăcinta unchiului Abner. M-am scufundat în cel mai apropiat scaun de la masa de bucătărie, cu capul în mâinile mele. Tortul nu era pentru mine să mănânc. A fost pentru ea să dea, o ofrandă. Ceva să-l iau pe Greenbrier și să-mi las mormântul. Gândul acelui tunel de tort Fudge, așezat pe murdăria proaspătă de crucea mică de lemn, ma făcut să vreau să arunc.

Eram mai rău decât mort. Eram unul dintre cei mai mari, dar mult mai puțin minunat. Cronometrul de ou a plecat, iar Amma și-a împins scaunul, împărțind ultima dată sacul de farmec cu acul și lăsându-l să cadă la masă. - Nu vreau să te usuci acum, nu-i așa, Ethan Wate? Amma deschise ușa cuptorului și izbucni o bucată de căldură și ciocolată. Ea și-a strâns mănușile de mătase, în măsura în care m-am îngrijorat că se va prinde ea însăși. Apoi a scos tortul cu un oftat, ascunzându-l pe arzător. "Cel mai bun să se răcească puțin. Nu vreau ca băiatul meu să-și ardă gura. Lucille mirosea mâncarea și se rătăci în bucătărie. A sărit pe masă, ca întotdeauna, obținând cel mai bun punct de vedere posibil. Când ma văzut stând, ea a dat un urlet groaznic. Ochii lui mi-au prins într-o strălucire fixă, ca și cum aș fi făcut ceva de-a dreptul și ofensiv personal. Haide, Lucille. Tu și cu mine mergem înapoi. Amma îl privi pe Lucille. - Ce e asta, bătrână? Ai ceva de spus? Lucille iarăși încurcă. Mă scotea la Amma. La început am crezut că încerca să fie dificil. Apoi mi-am dat seama că îmi face o favoare. Amma asculta. Mai mult decât să asculte - se uita și se uita în jurul camerei. "Cine e acolo?" M-am uitat înapoi la Lucilleand și am zâmbit, reușind să-i zgâlțâie capul. Ea a răsuflat sub mâna mea. Amma a măturat bucătăria cu ochiul ei de vultur. "Nu veniți în casa mea. Nu aveți nevoie de spiritele voastre. Nu mai este aici să luați. Doar o femeie bătrână ruptă și inimi zdrobite. Se apropie încet de borcanul de pe tejghea și se apucă de OneEyedMenace. Așa a fost. Lupa ei de lemn, care sfidează moartea, este foarte puternică. Gaura din mijloc arăta mai mult ca un ochi cu totul văzând diseară. Și n-am avut nicio îndoială că ar putea vedea, poate la fel de bine ca Amma. În această stare - oriunde eram puteam să văd clar ca ziua a fost ciudat de puternică. Ca și sarea, practic strălucea, lăsând o potecă de lumină în care o făcu în aer. Cred că lucrurile de putere au venit în toate formele și dimensiunile. Și când a fost vorba despre amenințarea cu un ochi, aș fi ultimul care ar fi îndoit de ce ar putea face. M-am mutat neconfortabil pe scaunul meu. Lucille mi-a împușcat un alt aspect. Acum era obosită. Am vrut să-l iau imediat înapoi. Pisică proastă. Aceasta este încă casa mea, Lucille Ball. Amma mi-a privit calea, de parcă ar fi văzut în ochii mei. A fost ciudat, cât de aproape a ajuns să știe exact unde eram. A ridicat lingura deasupra amândurora. Acum ascultați. Nu-mi iau amabilitatea să-ți țin nasul în bucătăria mea, neinvitată. Ai ieșit din casa mea sau te-ai cunoscut, auzi? Nu te voi introduce în familia asta. A fost deja destul de aproape. " Nu am avut prea mult timp. Mirosul din charmbagul lui Amma se făcea ceva bolnav,

să spună adevărul și nu aveam o mulțime de experiență în bântuire - dacă aceasta era chiar calificată. Am fost complet în afara ligii mele. M-am uitat la tunelul de la Fudge. Nu am vrut să mănânc, dar am știut că am făcut ceva. Ceva pentru a înțelege Amma - la fel ca Lena și butonul de argint. Cu cât m-am gândit mai mult la tort, cu atât mai mult am știut ce trebuia să fac. Itook se îndreptă spre Amma și tortul ei, însoțind lingura defensivă - și mi-a blocat mâna în fuga, cât am putut. Nu a fost ușor - așa cum am încercat să apuc o mână de minute de ciment înainte ca acesta să fie greu învelit pe trotuar. Dar am făcut-o oricum. Am scos o bucată mare de prăjitură de ciocolată, lăsându-o să se răstoarne și să se alunece pe arzător. S-ar putea să fi luat o mușcătură din ea - cam așa arăta gaura gălăgioasă din partea tortului. O mușcătură fantomatică gigantică. "Nu." Amma privi cu ochii închiși, ținând lingura într-o mână și șorțul ei în cealaltă. Ethan Wate, ești tu? Am dat din cap, chiar dacă nu ma putut vedea. Probabil că a simțit ceva, pentru că a coborât lingura și a căzut în scaun de lângă mine, lăsând lacrimile să curgă ca un copil în camera de plâns la biserică. Între lacrimi am auzit-o. Doar o șoaptă, dar eu am auzit atât de clar dacă ar fi strigat numele meu. "Baiatul meu." Mâinile îi tremurau în timp ce se ținea la marginea mesei vechi. Amma ar putea fi una dintre cele mai mari vedeți din Lowcountry, dar ea a fost încă un mortal. Am devenit altceva. Mi-am mutat mâna peste ei, și aș fi putut să jur că mi-a alunecat degetele între mine. Ea se agită în scaunul ei puțin, așa cum a făcut-o când cânta un imn pe care-l iubea sau pe care urma să termine un cuvânt încrucișat foarte greu. "Mi-e dor de tine, Ethan Wate. Mai mult decât știi. Nu pot suporta să-mi fac puzzleurile. Nu-mi pot aminti cum să gătești o friptură. Ea și-a șters mîna în ochi, lăsînd-o pe frunte ca și cum ar avea o durere de cap. Mi-e dor de tine, Amma. "Nu merge prea departe de casă, nu încă. Mă auzi? Am câteva lucruri care să vă spun, una astăzi. Nu o voi face. Lucille și-a lins labele și le-a rostogolit peste urechi. Ea a coborât de pe masă și a urlat pentru ultima oară. A început să iasă din bucătărie, oprindu-se doar să se uite înapoi la mine. Am auzit ce spunea, la fel de clar ca și cum ar fi vorbit cu mine. Bine? Haide, deja. Îmi pierzi timpul, băiete. M-am întors și i-am dat o îmbrățișare lui Amma, ajungând la brațele mele lungi în jurul cadrului ei minuscul, așa cum am avut de atâtea ori înainte. Lucille sa oprit și a înălțat capul, așteptând. Așa că am făcut ceea ce am făcut

întotdeauna când a venit la pisica aceea. M-am ridicat de la masă și am urmat. CAPITOLUL 8 Broken Bottles Lucille sa zgâriat la ușă în camera lui Amma și se deschise. Am alunecat prin crack în ușă imediat după pisică. Camera lui Amma arăta mai bine și mai rău decât a făcut-o ultima oară când am văzut-o, în noaptea în care am sărit de pe turnul de apă. În noaptea aceea, borcanele de sare, pietre de râu și murdărie de cimitire - ingredientele din atâtea farmece ale lui Amma - lipseau din locurile lor pe rafturi, împreună cu cel puțin duzină de alte sticle. Cărțile ei "rețetă" fuseseră împrăștiate pe podeaua acrossthe, fără nici un farmec sau păpușă. Camera a fost o reflectare a stării de spirit a lui Amma - pierdută și disperată, întrun mod în care rănește să-și amintească. Astăzi părea complet diferită, dar, din câte știam, camera era încă plină de ceea ce simțea înăuntru, lucrurile pe care nu voiau să le vadă nimeni. Ușile și ferestrele erau încărcate cu farmece, dar dacă farmecele vechi ale lui Amma erau la fel de bune ca și ele, acestea erau chiar și mai bune pietre așezate înconjurătoare în jurul patului, legături de păianjen legat în jurul ferestrelor, fire de margele decorate cu mici sfinți de argint simboluri în jurul buzelor. Lucrează din greu pentru a ține ceva. Borcanele erau încă aglomerate, așa cum le-am amintit, dar rafturile nu mai erau pur și simplu. Ele erau tăiate cu sticle de sticlă crăpate, verde și albastru. I-am recunoscut imediat. Erau de la pomul de sticlă din curtea din față. Amma trebuie să fi luat-o jos. Maybeshe nu mai era frică de spiritele rele. Sau poate că pur și simplu nu a vrut să prindă greșelile. Sticlele erau goale, dar fiecare era oprit cu o plută. Am atins a mică albastru-verde, cu o fisură lungă pe o parte. Încet și cu ușurință, de parcă l-am împins pe Beater până tot pe deal spre Ravenwood într-o zi de vară, am tăiat dopul de pe marginea sticlei și camera a început să se estompeze. Soarele era fierbinte, iar ceața de mlaștină se înălța ca niște fantome peste apă. Dar micuța cu panglica îngrijită știu mai bine. Fantomele au fost făcute din mai mult de abur și ceață. Erau la fel de reali ca și ea, așteptând-o pe bunicul ei străvechi sau pe ticăloșii ei să-i cheme. Și erau ca niște oameni vii. Unii erau prietenoși, ca și cum fetița a jucat leagănul de pisică cu ea. Și ceilalți erau urâți, ca și bătrânul care se îndrepta în jurul cimitirului din Wader's Creek, ori de câte ori era tunet. Oricum, spiritele ar putea fi utile sau ornery, în funcție de starea lor de spirit și de ceea ce ai avut de oferit. A fost întotdeauna o idee bună să aduceți un cadou. Părintele ei mare-stră-stră-mamă a învățat-o. Casa era doar pe dealul de la pârâu, ca un far albastru vânturat, care ducea pe cei

morți și pe cei vii acasă. Întotdeauna a apărut o lumânare pe fereastră, după întuneric, vânturile de deasupra ușii și o pecanpie pe balansoar, în cazul în care cineva a sunat. Și cineva a sunat mereu. Oamenii au venit de la mile și mile pentru a vedea pe Sulla Profetul. Așa au numit-o stră-stră-stră-mamă, din cauza numărului citirilor ei. Uneori chiar dormeau pe micul pătrat de iarbă din fața casei, așteptând șansa de a vedea. Dar fata, Sulla era doar femeia care ia povestit povestile si o invatase sa danseze tatuaje si sa faca un pahar de unt. Femeia cu o vrabie care ar zbura pe fereastră și se așeză pe umăr, ca și cum ar fi o ramură pe un stejar vechi. Când a ajuns la ușa din față, fată a oprit și și-a netezit rochia înainte să intre. „Bunicuță?“ - Sunt aici, Amarie. Vocea ei era netedă și groasă - "Rai și dragă", au spus oamenii de la oraș. Casa era doar două camere și un mic spațiu de gătit. Sala principală era acolo unde Sulla lucra, citit carduri și ceai frunze, făcând farmece și rădăcini pentru vindecare. Au fost borcane de sticlă de conserve de peste tot, pline de tot, de la căpșuni și musetel de musetel la pene de cocos și murdărie cimitir. La raftul de jos a fost un borcan Amarie a fost permis să se deschidă. Era plin de caramele de unt, învelite în hârtie groasă de ceară. Doctorul care a trăit în Moncks Corner le-a adus ori de câte ori a venit pentru unguente și lectură. "Amarie, tu vii aici acum." Sulla furase o punte de cărți aflate pe masă. Nu erau cărțile de tarot, doamnelor de la Gatlin și Summerville îi plăcea să citească. Acestea au fost cărțile Grandmamma salvate pentru lecturi speciale. - Știi ce sunt acestea? Amarie dădu din cap. "Cartea o Providence." - Așa e . Sulla zâmbi, împletiturile ei subțiri se umflă peste umăr. Fiecare dintre ele era legat de o culoare colorată - o dorință pe care cineva care o vizitează spera că se va împlini. "Știi de ce diferă de cărțile de tarot?" Amarie clătină din cap. Știa că imaginile erau diferite - cuțitul pătat de sânge. Cifrele gemene se îndreaptă unul spre celălalt, cu palmare. "Cardurile Providența spun adevărul - chiar dacă nu vreau să văd câteva zile. Depinde de viitorul pe care îl citesc. " Fetița era confuză. Cardurile tarot nu arata un viitor adevarat daca un cititor puternic ar interpreta raspandirea? "Credeam că toate cardurile arată adevărul dacă știți cum să le înțelegeți." Vrabia a zburat din fereastra deschisă și a ascuns umărul bătrânului. "Exista adevarul cu care te poti confrunta si adevarul pe care nu-l poti face. Veniți aici și stați jos și vă voi arăta ce vreau să spun. Sulla mișcă cărțile, Regina furioasă dispărând în puntea din spatele Crow Black.

Amarie se îndreptă spre cealaltă parte a mesei și se așeză pe scaunul strâmb, unde mulți oameni așteptau să-și vadă soarta. Sulla își aruncă mâna pe mâini, aruncând cărțile într-o mișcare rapidă. Colierele ei se încurcau împreună la farmecele ei de gât - argintii gravate cu imagini pe care Amarie nu le recunoștea, margele de lemn pictate manual, strânse între bucăți de piatră, cristale colorate care au surprins lumina când erau sculptate. Și favorita lui Amarie - o piatră neagră netedă filetat printr-o bucată de cordon care se sprijinea pe gâtul lui Sulla. Bunicul Sulla a numit-o "ochiul". - Acum atenție, Micuțule, spuse Sulla. "Într-o zi vei face asta singură și te voi șopti de vânt." Amarie îi plăcea sunetul. Ea a zâmbit și a tras prima carte.

Marginile vederii se estompează și rândul de sticle colorate se întoarse înapoi. Încă mai atingeam crăpatul albastru-verzui și pluta care dezlănțuise amintirea - cea a lui Amma, prinsă ca un secret periculos, nu voia să scape în lume. Dar nu a fost deloc periculoasă, cu excepția poate pentru ea. Puteam să-l văd pe Sulla să-i arăte cărțile Providenței, cardurile care într-o zi ar forma o întindere care mi-a arătat moartea. Am imaginat chipurile cărților, în special gemeni, față în față. Sufletul Fracturat. Cardul meu. M-am gândit la Sulla'ssmile și la cât de mică arăta în comparație cu gigantul pe care părea să fie ca spirit. Dar ea purta aceleași împletituri complicate și toroane grele de beadssnaking în jurul gâtului ei, atât în viață și moarte. Cu excepția cordonului cu piatra neagră - nu mi-am amintit de asta. M-am uitat în jos la sticla goală, împingând dopul și lăsându-l pe raft cu ceilalți. Toate aceste sticle păstrează amintirile lui Amma? Fantomele care o bântuiau în felul în care spiritele aveau să fie? Mă întrebam dacă noaptea morții mele se găsea într-una din sticlele astea, aruncată adânc acolo unde nu putea scăpa. Am sperat, pentru numele lui Amma. Apoi am auzit scârțâitul scărilor. "Amma, tu în bucătărie?" A fost tatăl meu. "Sunt aici, Mitchell. Oriunde am întotdeauna înainte de cină ", a răspuns Amma. Ea nu a fost normală, dar nu știam dacă tatăl meu ar putea spune. Am urmat sunetul vocii lor prin hol. Lucille stătea la celălalt capăt, așteptându-mă, cu capul înclinat în lateral. Era așezată așa drept, până când am fost la câțiva centimetri distanță de ea, apoi sa ridicat și sa despărțit.

Mulțumesc, Lucille. Și-a făcut treaba și a trecut prin mine. Probabil avea o farfurie de smântână și o pufoasă, care o aștepta în fața televizorului. Cred că nu voi putea să o sperii din nou. În timp ce mă întinse la colț, tatăl meu își toarnă un pahar de ceai dulce. - A sunat Ethan? Amma se îngroașă, cleiaverul își găsea o ceapă, dar tatăl meu n-am observat. A început să taie. "Caroline îl așteaptă să o aștepte. Știi cum e, elegantă și sasă, la fel ca mama ei. Tatăl meu a râs, ochii lui încrețiți în colțuri. "Asta-i adevărat, și e un pacient teribil. Trebuie să-l conducă pe Ethan nebun. Mama și mătușa Prue nu glumiseră. Tatăl meu era sub influența unui Cast Mare. Nu știa ce sa întâmplat. M-am întrebat câți dintre membrii familiei Lenei au luat-o pentru ao scoate. Amma ajunse la un morcov, tăind capătul, după ce-l băgase pe placa de tăiere. "Un șold rupt este mult mai rău decât gripa, Mitchell." "Stiu-" - Ce-i toată racheta asta? Mă întrebă mătușa din camera de zi. "Încercăm să ne uităm la Jeopardy! “ "Mitchell, intri aici. Mercy nu este bun la întrebările muzicale." A fost mătușa Grace. - Tu esti cel care crede ca Elvis Presley e inca in viata, a murit matusa Mercy. "Eu cu siguranță o fac. El poate să se descurce într-un jiv, "a strigat mătușa Grace, prinzând în cel mai bun caz fiecare al treilea cuvânt. - Mitchell, grăbește-te. Am nevoie de un martor. Și să aduci un tort cu tine. Tatăl meu a atins tortul Fudge de pe tejghea, încă încălzit de pe cuptor. Când a dispărut pe hol, Amma a tăiat și a frecat farmecul de aur al colierului. Arăta tristă și ruptă, crăpată ca niște sticle aliniate pe rafturile din dormitor. "Fii sigur și anunțați-mă dacă Ethan cheamă mâine", a strigat tatăl meu din camera de zi. Amma a privit fereastra mult timp înainte de a vorbi, destul de abia pentru mine să aud. "Nu o va face". CAPITOLUL 9 Stelele și Stripele Lăsându-l pe Amma în spate era ca un pas în calea unui foc în noaptea rece a iernii. Se simțea ca acasă, sigură și familiară. Ca orice mustrare și fiecare cină pe care am avut-o vreodată, tot ce eram eu. Cu cât eram mai apropiat de ea, cu atât mai cald mi-am simțit - dar în cele din urmă mi-a făcut să simt că frigul era mult mai rece când am plecat. A meritat? Te simți mai bine pentru un minut sau două, știind că frigul ar mai fi așteptat acolo?

Nu eram sigur, dar pentru mine nu era o alegere. Nu puteam să stau departe de Amma sau de Lena - și adânc în jos, nu credeam că nici unul dintre ei nu voia să fac asta. Cu toate acestea, era o îmbrăcăminte de argint, chiar dacă era o mașină ușoară. Dacă Lucille mă vede, era ceva. Cred că era adevărat ce spun oamenii despre pisicile care vedeau spirite. Nu m-am gândit niciodată că voi fi cel care ar fi dovedit. Și apoi a fost Amma. Nu mă văzuse exact, dar știa că sunt acolo. Nu era prea mult, dar era ceva. Am fost în stare să-i arăt, așa cum am putut să-i arăt Lena i-am fost la mormânt. Era obositor, luând o bucată dintr-un tort sau mutând un buton câteva centimetri. Dar primise mesajul. Într-un fel, eram încă aici în Gatlin, unde am aparținut. Totul sa schimbat și nu am răspunsuri pentru a rezolva asta. Dar n-am plecat nicăieri, nu într-adevăr. Am fost acolo. Am existat. Dacă aș găsi doar o cale de a spune ceea ce am vrut să spun. A fost ceva ce puteam face cu un tort de tunel de Fudge și o pisică veche și un farmec aleator pe colierul Lenei. Pentru a vă spune adevărul, mă simțeam înfricoșător. Ca și în, blocat în deprimat fără o hartă, Ethan Wate. W. OEBEGONE Nine peste. Atunci a venit la mine. Nu atât de multă idee ca amintirea lui Amma, așezată la masa de bucătărie, cu toții înăbușită peste cuvintele sale de cuvinte încrucișate, cu un castron de Red Hots și o grămadă de creioane extra-ascuțite. Aceste puzzle-uri au fost modul în care ea a păstrat lucrurile bune, a inventat lucrurile. În acel moment s-au adunat toate. Modul în care am văzut o deschidere pe terenul de baschet sau mi-am dat seama de complotul de la începutul unui film. Știam ce trebuia să fac și știam unde trebuia să merg. Va fi nevoie de ceva mai mult decât scooparea unui tort sau împingerea unui buton, dar nu și mai mult. Mai mult ca câteva lovituri de creion. A venit timpul să vizitez biroul The Stars and Stripes , cel mai bun și singur ziar din județul Gatlin. Am avut un cuvânt încrucișat pentru a scrie.

Nu exista nici un fir de sare de căptușire, nici o fereastră la biroul " The Stars and Stripes" , mai mult decât era un singur fir de adevăr în hârtie. Au existat, totuși, bănci în fiecare fereastră. Mai multe coșuri de mlaștini pe care le-am văzut vreodată într-o clădire. Toți rămăseseră dintr-o vară atât de caldă, încât întregul oraș aproape

că a uscat și a suflat, ca frunze moarte pe un copac de magnolie. Totuși, nu există farmec, nici sare, nici Legături, nici Cast, nici măcar o pisică. M-am alunecat la fel de ușor ca și căldura. Un tip ar putea să se obișnuiască cu acest tip de acces. În interiorul biroului nu au fost mai multe decât câteva plante plastice, un calendar de reînnoire care a atârnat în zăpadă pe perete și un contor de linoleum înalt. Aici stăteai cu cei zece dolari când ați vrut să puneți un anunț în hârtie la șoim lectorul de pian sau catelusii noi sau canapeaua veche, care stătea în subsolul dvs. din 1972. Asta a fost până când te-ai dus în spatele tejghelei, unde trei pictori stăteau la rând. Au fost acoperite cu hârtii - exact documentele pe care le căutam. Acesta a fost ceea ce au arătat The Stars and Stripes înainte de a deveni o actuală ziar - când era încă ceva mai aproape de bârfa orașului. - Ce faci aici, Ethan? M-am întors în jur, mi-am surprins mâinile de sus, ca și cum tocmai aș fi fost prins pentru că le-am rupt și intrat - ceea ce într-un fel am avut. „Mamă?“ Stătea în spatele meu în biroul gol, de cealaltă parte a tejghelei. "Nimic". A fost tot ce am putut spune. N-ar fi trebuit să fiu surprins. Știa cum să treacă. În cele din urmă, ea a fost cea care ne-a ajutat să ne întoarcem în lumea morților. Totuși, nu m-am așteptat să o găsesc aici. "Nu faceți" nimic ", decât dacă v-ați hotărât să deveniți jurnalist și să raportați despre viață de la Marele Dincolo. Ceea ce, considerând de câte ori am încercat să te duc să intri în echipa lui Jackson Stonewaller , nu pare probabil. Da bine. Niciodată n-am vrut să mănânc masa de prânz acolo cu personalul din ziarul școlii. Nu când puteam să fiu în sala de mese cu Link și cu băieții din echipa de baschet. Lucrurile pe care le-am considerat importante au părea atât de prost acum. “No, ma’am.” - Ethan, te rog. De ce esti aici?" "Cred că ți-aș putea pune aceeași întrebare." Mama mi-a aruncat o privire. "Nu mă interesează un loc de muncă la ziar. Vreau doar să ajut pe o mică secțiune. "Aceasta nu este o idee bună." Și-a întins mâinile pe fața frontală a mine. "De ce nu? Tu erai cel care mi-a trimis toate piesele Shadowing practic același lucru. Acesta este doar un pic mai direct. " "Ce plănuiești să faci? Scrieți Lena un anunț doriți și îl publicați în ziar? - A vrut, o prietena Caster. De preferință, numit LenaDuchannes? " Am ridicat din umeri. "Nu era exact ceea ce am avut în minte, dar ar putea funcționa." "Nu puteți. Nu veți putea să luați un creion în acest domeniu. Nu aveți fizica care lucreaza in numele tau ca un Sheer. În jur, ridicarea unei pene este mai dificilă decât să tragi două-patru în jos pe pătrat.

„Poți tu o faci?“ Ridică din umeri. "Poate." M-am uitat la ea în mod semnificativ. "Mamă, vreau să știe că sunt bine. Vreau să știe că sunt aici - ca și cum ai vrea să-mi spui când ai lăsat codul în cărțile din studiu. Acum trebuie să găsesc o modalitate de ao spune. Mymom mergea încet în jurul tejghelei, fără să spună un cuvânt multă vreme minut. Se uită că m-am mutat peste cameră spre grămezi de ziar. - Ești sigură în legătură cu asta? "Mă vei ajuta sau nu?" Ea a venit și a stat lângă mine, care a fost calea ei de a răspunde. Am început să răspundem la următoarea ediție a filmului The Stars and Stripes, care se afla pe tot parcursul vieții. M-am aplecat peste hîrtiile de pe biroul cel mai apropiat. "Se pare că Asistența Doamnelor din Gatlin County începe un club de carte numit Citire și Giggle." "Mătușa Marianis va fi încântată să audă asta: ultima dată când a încercat să înceapă un club de carte, nimeni nu ar fi fost de acord asupra unei cărți și ei au trebuit să se dezbrace la prima întâlnire." Mama mea a avut o strălucire în ochi. "Dar nu până nu au votat să spike limonada cu o cutie mare de vin. Aproape toată lumea a fost de acord cu asta. Am continuat. "Ei bine, sper ca Read & Giggledoes să nu ajungă la fel, dar nu-ți face griji. De asemenea, încep un club de tenis de masă numit Hit & Giggle. " - Uită-te la asta. Mi-a arătat bratele. "Clubul lor de cină se numește Dine & Giggle." Am înăbușit un râs, arătând. - Ai pierdut cel mai bun. Îl redenumesc pe Gatlin Cotillion să-l aștepte - Wiggle & Giggle. " Am trecut prin restul ziarului, având în jur de două ori mai mulți Sheers blocați întrun birou de ziar din orașul mic care ar putea cere. Era ca un album din viața noastră împreună, toate lipite pe o grămadă de ziar. Clubul Kiwanis se pregătea pentru micul dejun de clătită anual, în care clatitele erau crude și lichide în mijloc, așa cum tata mi-a plăcut cel mai bine. Grădinile Edenului au câștigat Main StreetWindow of the Month, ceea ce a făcut destul de mult în fiecare lună, deoarece nu mai erau multe ferestre pe Main. Era mai bine când citiam. O găină sălbatică se strecura în sania lui Moș Crăciun pe care domnul Asher o pusese ca parte a afișajului de gazon, ceea ce era minunat, pentru că expozițiile de vacanță ale Ashers erau infamante. Un an, doamna Asher a pus-o chiar pe emblema lui Emily pentru bebelușul lui Emily, pentru că nu credea că gura îi apărea destul de bine în întuneric. Când mama a încercat să o întrebe cu o față dreaptă, doamna Asher a spus: "Nu puteți să vă așteptați să strigați hosannas și să primiți toată lumea mesajul, Lila. Doamne ai milă, jumătate din oamenii de aici nu știu nici măcar ce înseamnă hosanna. "Când mama o apăsase mai departe, era evident. Asher nu a fost. După aceea, nu ne-a mai invitat niciodată la casa ei. Restul a fost știrea pe care v-ați aștepta în jurul valorii de aici, genul care nu sa

schimbat niciodată când sa schimbat mereu. Controlul animalelor ia luat o pisică pierdută; Bud Clayton a câștigat Concursul Carolina Duck-Calling. Magazinul de pași de la Summerville rula o sticlă specială de vinil din Big B, iar Windows se închidea, iar competiția de bursă Leadership Quik-Chik se încălzea. Viața merge mai departe, cred. Apoi am văzut pagina pentru cuvântul încrucișat și l-am alunecat cât mai repede posibil. "Acolo." "Vrei să faci cuvintele încrucișate?" "Nu vreau să o fac. Vreau să scriu una pentru Amma. Dacă ar fi văzut-o, o va spune Lenei. Mama a clătină din cap. "Chiar dacă ați reuși să obțineți literele așa cum le doriți pe pagină, Amma nu o va vedea. Nu mai recepționează hârtia. Nu de când ai plecat. Ea nu a atins niciodată puzzle-urile ei în câteva luni. " Am rănit. Cum aș fi putut uita? Amma tocmai mi-a spus că stau în bucătărie la Wate's Landing. - Atunci o scrisoare? Am încercat o sută de ori, dar este aproape imposibil. Poți să folosești doar ceea ce se află deja pe pagină. "A studiat hârtia din fața noastră. "De fapt, s-ar putea să funcționeze pentru că puteți trage literele în jurul schiței. Vezi cum o pun pe masă? Ea avea dreptate. În felul în care puzzle-ul a lucrat, literele au fost tăiate în mii de dale, ca un Scrabbleboard. Tot ce trebuia să fac era să miști hârtia. Dacă aș fi chiar suficient de puternic pentru a face asta. M-am uitat la mama mea, mai hotărât decât oricând. - Atunci vom folosi cuvântul încrucișat și îl voi face pe Lena să vadă. Mișcarea scrisorilor a fost ca și cum am săpat o stâncă din grădina surorilor, dar mama mea ma ajutat. Ea clătină din cap când ne uitam la pagină. "Un puzzle încrucișat. Nu știu de ce nu m-am gândit la asta. Am ridicat din umeri. "Nu sunt foarte bun la scrierea melodiilor". În starea sa actuală, cuvântul încrucișat era abia pe jumătate terminat, dar personalul de aici probabil că nu ar fi avut prea multă minte dacă l-am ajutat. După toate acestea, seamănă cu Sundayedition, cea mai mare zi pentru Stele și Stripuri cel puțin pentru cuvântul încrucișat. Între cei trei, probabil că ar fi fost ușurați că altcineva ar fi luat-o săptămâna aceasta. Am fost surprins că n-au avut-o pe Amma să scrie aici puzzle-urile pentru ei. toate. Singura parte greu ar fi obtinerea Lenei sa se intereseze de acest puzzle Unsprezece peste. POLTERGEIST Ca și în, apariție sau fantasm. O ființă spectrală. Un spirit din altă lume. O fantomă. Umbra cea mai vagă a unei persoane, lucru care vine la tine în noaptea când crezi că nimeni nu se uită.

Cu alte cuvinte, chestia ești, EthanWate. Șase în jos. Gatlin Ca și în, parohial. Local. Insular. Locul în care suntem blocați, fie în altă lume, fie în cea mortală. E. T. E. R. N. A. L. Ca și în, fără sfârșit, fără oprire, pentru totdeauna. Felul in care te simti fata de o anumita fata, indiferent daca esti mort sau in viata. L. O. V. E. Ca și în cazul în care mă simt despre tine, Lena Duchannes. ÎNCERCA Ca și în, cât de greu pot, în fiecare minut din fiecare zi. Ca și în, am primit mesajul dvs., L. Apoi m-am simțit copleșit de gândul cât mi-am pierdut, de tot ce mi-a pierdut de pe turnul de apă, și mi-am pierdut controlul și mi-am slăbit aderența pe Gatlin. În primul rând, ochii mi s-au umplut, iar apoi literele erau neclar în nimic, așa cum mi-a fost mândră lumea sub picioarele mele și am dispărut. Treceam înapoi. Am încercat să-mi amintesc cuvintele de pe parcurgere - cele pe care le-am adus aici - dar mintea mea nu putea să se concentreze pe nimic. A fost prea tarziu. Întunericul ma înconjurat și m-am simțit ca un vânt bătătorindu-mă în fața mea, urându-mi urechile. Apoi am auzit vocea mamei mele, ca o strângere de mâna ei rece pe a mea. - Ethan, stai așa. Te-am prins." CAPITOLUL 10 Primul venit, primul servit Am simțit picioarele mele atingând ceva solid, ca și cum tocmai am ieșit dintr-un tren și pe platforma de la gară. Am văzut plăcile de podea ale pridvorului din față, apoi Chuck-urile mele stând pe ele. Ne-am întors înapoi, lăsând lumea vie în spatele nostru. Ne-am întors acolo unde am aparținut, cu cei morți. Nu am vrut să mă gândesc așa. "Ei bine, e timpul să vedem cum am terminat să vă umplu toate vasele de mamă mai mult de o oră în urmă". Mătușa Prue ne aștepta în lumea dincolo, pe veranda din fața lui Wate's Landing cea din mijlocul cimitirului. Încă nu m-am obișnuit cu vederea casei mele aici în loc de mausolee și statuie de înger plângând dominată Pacea Perpetuă. Dar, în paralel cu balustrada, cu toate cele trei Harlon Jameses, în jurul valorii de picioare, mătușa Prue părea destul de dominantă. Mai mult ca un nebun ca un coardă. - Doamnă, am spus, zgâlțâind neconfortabil gâtul.

- Ethan Wate, te-am așteptat. Credeam că ai fi plecat doar un minut. Cei trei câini păreau atât de iritați. Mătușa Prue dădu din cap lui mama. „Lila.“ "Mătușa Prudence." Ei se vorbeau reciproc, ceea ce mi se părea strangulat. Întotdeauna s-au întâmplat când am crescut. Am zâmbit la mătușa mea, schimbând subiectul. - Am făcut-o, mătușa Prue. Am trecut. Am fost ... știi, de cealaltă parte. "S-ar putea să lăsați o persoană să știe, așa că nu au așteptat pe veranda ta cea mai bună zi a zilei." Mătușa mea a fluturat batista în direcția mea generală. "Iwent la Ravenwood și Greenbrier și Wate's Landing și The Stars și Stripes . "Mătușa Prue mi-a ridicat un sprâncene, de parcă nu credea. "Într-adevăr?" - Ei bine, nu de unul singur. Adică, cu mama mea. Poate că ar fi ajutat pe unii. Ma’am.” Mama mi sa parut amuzata. Mătușa Prue nu a făcut-o. "Ei bine, dacă vreți ca un predicator să aibă șansa să se ridice acolo, avem nevoie de o discuție." - Prudență, spuse mama cu un ton ciudat. Suna ca un avertisment. Nu știam ce să spun, așa că am continuat să vorbesc. "Vrei să spui despre trecere? Pentru că eu cred că încep să-l iau ... " - Opriți-vă și începeți să ascultați, Ethan Wate. Eu nu vorbesc "boutpracticin" orice cruce ". Vorbesc înapoi. Bine, lumea veche. Pentru o secundă, m-am gândit că e tâmpită. Dar expresia ei nu sa schimbat. Era serioasă - cel puțin la fel de gravă ca mătușa mea nebună. - Despre ce vorbești, mătușa Prue? - Prudență. - Mama mi-a spus din nou. - Nu face asta. Nu face ce? Dă-mi o șansă să mă întorc acolo? Mătușa Prue ma glaredat pe mama, făcându-și câteodată pe trepte câte un pantof ortopedic. M-am îndreptat să o ajut, dar ea mi-a fluturat, stubbornă vreodată. Când a ajuns în sfârșit la covorul de iarbă de la baza scărilor, mătușa Prue a pășit în fața mea. "A fost o greșeală, Ethan. O putere puternică. Asta nu trebuia să se întâmple. Un tremur de speranță mi-a spălat. "Ce?" Culoarea drenată de fața mamei mele. Stop. M-am gândit că va ieși. Abia puteam respira. - Nu vreau, spuse mătușa Prue, îngustându-și ochii în spatele ochelarilor. - Am crezut că am decis să nu-i spunem, Prudence. - Ai decis, Lila Jane. Sunt prea bătrână, nu fac ce vreau. "" Eu sunt mama lui. "Mama nu se dădea. "Ce se întâmplă?" Am încercat să mă împotmolească între ele, dar nici unul dintre ei nu ar arăta în felul meu. Mătușa Prue ridică bărbia. Bătrânul e destul de mare și decide că e mare pe cont propriu, nu crezi? "Nu este în siguranță." Mama mi-a împins brațele. - Nu trebuie să fiu fermă cu tine,

dar trebuie să te rog să pleci. Nu mi-am auzit niciodată mama să vorbească cu oricare dintre astfel de surori. Ar fi putut, de asemenea, a declarat cel de-al treilea război mondial pentru familia Wate. Nu sa oprit Mătușa Prue, totuși. A râs doar. "Nu pot pune melasele înapoi în borcan, Lila Jane. Știi că e adevărul și știi că nu ai dreptul să-l păstrezi de la băiatul tău. AuntPrue ma privit chiar în ochi. "Am nevoie de tine să vii cu mine. Este cineva de care trebuie să te întâlnești. Mama sa uitat la ea. "Prudenţă…" Mătușa Prue îi dăduse un fel de aspect care ar putea îndura și arde un pat de floare. - Nu mă prudențezi . Nu poți să te oprești. Și unde mergem, nu poți veni, Lila Jane. Știți bine că am făcut că amândoi nu am decât interesul cel mai bun al băiatului. " Era un clasic Sisters'face-off, de genul în care înainte de a clipi, ai trecut deja de punctul în care nimeni nu a ieșit înainte. O secundă mai târziu, mama mea înapoiată. Nu aș ști niciodată ce sa întâmplat cu schimbul tăcut între ei și probabil că ar fi mai bine. "Te aștept aici, Ethan." Mama sa uitat la mine. - Dar ai grijă. Mătușa Prue a zâmbit, victorioasă. Unul dintre Harlon Jamesesbegan să mârâie. Apoi am coborât pe trotuar atât de repede că abia puteam ține pasul.

L-am urmărit pe mătușa Prue și pe câinii înșelători până la limitele exterioare ale Perpetual Peace -Pasta renumitul restaurată în stil federal al Snows, care se afla chiar în același loc, masivul lor ocupau în cimitirul locuitorilor. "Cine a murit?", Am întrebat-o, căutând mătușa mea. Văzând că nu era nimic pe pământ suficient de puternic pentru a lua în jos Savannah Snow. "Zăpada grozavă, pentru că ai fost chiar la jumătatea drumului. A fost aici mult timp acum. Cel mai vechi parcelă din rând. "Ea a călărit pe poteca de piatră care a condus în spate și am urmat. Ne îndreptară spre o veche șopârlă în spatele casei, scândurile putrezite, abia ținându-se de acoperișul strâmb. Am văzut mici picături de vopsea decolorată, lipite de lemnul în care cineva a curățat-o. Nu exista nici o cantitate de răzuire care ar fi putut ascunde umbra pe care o înfrumuseșează casa în albastrul lui Gatlin. Singura nuanta de albastru era menita sa tina spiritele departe. Cred că Amma avea dreptate despre haosurile care nu se ocupau mult de culoare. Așa cum am privit, am putut vedea deja diferența. Nu era un cimitir

vecinul în vizor. - Mătușa Prue, unde mergem? Am avut enoughof Snows să dureze mai mult de o singură viață. " Ea se aplecă spre mine. "Ti-am spus. Mergem să chemăm pe cineva care știe mai mult decât mine în legătură cu mizeria asta. Ea se lăsă la mâna împărțită a vagonului. "Trebuie să fiți recunoscător că sunt un Statham, iar Stathams continuă cu tot felul de oameni, pentru că nu ar avea sufletul să ne ajute să rezolvăm lucrurile". Nu puteam să mă uit la mătușa mea. Eram prea speriată, aș începe să râd, având în vedere că sa întâlnit doar cu nokinds de oameni, cel puțin nu în Gatlin de unde am fost. “Yes, ma’am.” Intră în hală, care nu părea nimic mai mult decât o vagă obișnuită. Dar dacă aș fi învățat ceva de la Lena și experiențele mele în lumea ei, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par. L-am urmărit pe AuntPrue - și pe HarlonJameses - înăuntru și am închis ușa în urma noastră. Crăpăturile lemnei l-au lăsat destul de mult ca să mă văd întorcându-se în magazie. Se apropiase de ceva în lumina slabă și am realizat că era un alt mâner. Un Doorwell ascuns, ca și cele din tunelurile Caster. "Unde mergem?" Mătușa Prue se opri, mâna rămânând încă pe tragere de fier. "Nu toți oamenii sunt destul de norocoși să fie îngropați în Grădina Păcii Permanente, Ethan Wate. Castelele, cred că au ajuns la fel de mult ca lumea de altădată ca și noi, nu crezi? Mătușa Prue împinse ușor ușa și am ieșit pe o coastă stâncoasă. Era o casă echilibrată periculos pe marginea unei stânci. Lemnul învechit era aceeași nuanță tristă de gri ca și pietrele, de parcă ar fi fost sculptate cu minuțiozitate de la ei. Era mic și simplu și ascuns în ochi, ca multe lucruri din lume pe care-i lăsasem în urmă. M-am uitat când valurile s-au prăbușit pe fața stâncii, ajungând spre casă, dar în cele din urmă au eșuat. Acest loc fusese testul timpului, sfidat natura într-un mod care părea imposibil. "A cui casă e asta?" I-am oferit mătușii Prue brațul meu, ajutându-l să navigheze pe terenul neuniform. "Știi ce spun despre curiozitate și despre pisici. Nu te poate ucide, dar te va face și tu o grămadă de probleme. Deși vă descoperă că vă găsește chiar și când nu vă uitați la ea. "Și-a adunat în ea cealaltă mână. "Veți vedea destul de repede." Nu va mai spune un alt cuvânt după aceea. Am urcat pe o scară trădătoare sculptată în partea stâncului. În cazul în care piatra nu a fost forțată cu scânduri împrăștiate, ea se prăbușește sub picioarele mele și aproape că mi-am pierdut piciorul. Am încercat să-mi reamintesc că nu voiam să mă duc la moarte, văzând că eram deja mort. Totuși, nu a ajutat la fel de mult cum crezi

că ar fi. Acesta a fost un alt lucru pe care l-am învățat din lumea lui Caster: Întotdeauna părea să fie ceva mai rău în colțul următor. Întotdeauna a fost ceva de care trebuie să vă fie frică, chiar dacă nu ați fi dat seama exact ce a fost încă. Când am ajuns la casă, tot ce puteam să cred a fost cât de mult am amintit de Ravenwood Manor, deși cele două clădiri nu se mai asemănau în vreun fel. Ravenwood era un conac în stil grecesc, și acesta era un bordură de o singură poveste. Dar casa ne-a părut a fi la fel cum ne-am apropiat, viu cu putere și magie, ca Ravenwood. Era înconjurat de copaci strâmbați, cu ramuri înclinate, care fuseseră bătute în supunere de vânt. Arăta felul de desen răsuciți pe care-l găsești într-o carte menită să sperie copiii să aibă coșmaruri. Felul cărții în care copiii erau prinși de mai mult decât vrăjitoare și devorați de mai mulți decât lupii. Mă gândeam că era un lucru bun că nu mai trebuia să dorm, când mătușa mea a mers pe jos. Mătușa Prue nu a ezitat. Ea a mers până la ușă și a bătut inelul din alamă oxidată de trei ori. Era scris sculptat în jurul ușii. Era Niadic, vechea limbă a roților. Am susținut-o, lăsându-i pe toți cei din Harlon să meargă în fața mea. Și-au mârâit mârâitul câinelui la ușă. Înainte de a avea ocazia să examinez scrisul mai îndeaproape, ușa scârțâi. Un bătrân stătea în fața noastră. Mi-am închipuit că era un Sheer, dar asta nu era o distincție care merită făcută aici - noi eram toți spiritii unui fel sau altul. Capul îi era ras și înțepenit, linii slabe care se suprapun într-un model vicios. Barbatul său alb a fost tăiat scurt, cu ochii acoperite de ochelari întunecați. Un pulover negru atârnat de rama lui slabă, care era parțial ascunsă în spatele ușii. Era ceva ce-i stăpânea, ca și cum ar fi scăpat dintr-un lagăr de muncă sau mai rău. - Prudenta. El a dat din cap. "Este băiatul ăsta?" - Desigur că este. Mătușa Prue se îndreptă înainte. "Ethan, aici e Obidias Trueblood. Du-te înăuntru. Mi-am întins mâna. "Este bine să te cunosc, domnule." Obidias ridică mâna dreaptă, ascunsă în spatele ușii. "Sunt sigur că veți înțelege dacă nu ne vom agita". Mâna lui a fost tăiată la încheietura mâinii, o linie neagră marcând locul unde fusese tăiat. Deasupra semnei, încheietura mîinii a fost grav afectată, ca și cum ar fi fost perforată din nou și din nou. Ceea ce a avut. Cinci șerpi negri, înțepătoare, se întindea de la încheietura mâinii până la punctul în care degetele lui ar fi atins în mod obișnuit. Erau înspăimântătoare și izbucni în aer, curbându-se unii pe alții. - Nu-ți face griji, spuse Obidias. "Nu vă vor face rău. Eu sunt cei care se bucură de chinul. Nu m-am putut gândi la nimic de spus. Am vrut să fug. Harlon Jameses mârâi și mai tare, iar șerpii suna înapoi.

Mătușa Prue se uită la toți. „Puh-închiriere. Nu si tu." M-am uitat la mâna șarpelui. Ceva despre asta era familiar. Cum ar putea fi mulți tipi cu șerpi pentru degete? De ce am simțit că l-am cunoscut? M-a lovit și mi-am dat seama cine era Obidias - pe care Macon îl trimisese Link pentru a vedea în tuneluri. Vara trecută, imediat după Luna a șaptesprezecea. Tipul care a murit chiar în fața lui Link după ce a vânat, în casa lui, casa asta - cel puțin versiunea din altă lume a acesteia. Atunci am crezut că Link exagerează, dar nu era. Nici chiar Link nu ar fi putut face asta. Șarpele care a înlocuit degetele lui Obidias sa înfășurat în jurul încheieturii, întinzându-și capul spre mine. Limbajul său se strecură și ieșea, iar furca zboară. Mătușa Prue mi-a împins pragul și m-am împiedicat, la numai câțiva centimetri de șerpi. Du-te înăuntru. Nu ți-e frică de câțiva șerpi de grădină, așa-i? Glumește? Arătau ca niște viperi de groapă. M-am întors stânjenitor spre Obidias. "Imi pare rau domnule. Doar m-au prins offguard. "Nu-i mai da un gând." El a fluturat apologia, cu o întorsătură a încheieturii mâinii sale bune. "Nu este ceva ce vezi în fiecare zi." Mătușa Prue mirosea: "Am văzut un lucru străin sau două." M-am uitat la mătușa mea, care părea la fel de smugă ca și cum ar fi dat din nou mâna nouă de șarpe din viața ei. Obidias închise ușa în spate, dar nu înainte de a verifica orizontul în toate direcțiile. Ai venit singur? Nu ai fost urmărită? Mătușa Prue clătină din cap. "Pe mine? Nimeni nu poate urma. "Nu glumea. M-am uitat înapoi la Obidias: "Pot să vă întreb ceva, domnule?" Trebuia să știu sigur dacă se întâlnea cu Link, dacă era același tip. "Desigur." Mi-am curățat gâtul. - Cred că ai întâlnit un prieten de-al meu. Când erai în viață, vreau să spun. Mi-a spus despre cineva care arăta ca tine. Obidias își întinse mâna. - Vrei să spui un om cu cinci șerpi pentru o mână? Probabil că nu sunt mulți dintre noi. Nu știam cum să spun următoarea parte. "Dacă era prietenul meu, a fost acolo când ... știi tu. Decedat. Nu sunt sigur că contează, dar dacă se întâmplă, aș vrea să știu. " Mătușa Prue ma privit, confuză. Nu știa nimic despre asta. Link nu mi-a spus nimănui decât pe mine, în măsura în care știam. Obidias se uita și la asta. - A cunoscut prietenul tău al lui Macon Ravenwood? Am dat din cap. - A făcut-o, domnule. - Atunci îmi amintesc bine. - A zâmbit. "L-am văzut dându-mi mesajul lui Maconafter, pe care am trecut-o. Poți vedea o mare parte din această parte." "Cred că da". A avut dreptate. Pentru că eram morți, am putut vedea totul. Și pentru că eram morți, nu contează ce puteam vedea. Deci, întreaga concepție -

lucruri de la mormânt? Majoritatea supraestimată. Tot ce ați văzut a fost mai mult decât ați vrut, în primul rând. Sunt destul de sigur că nu eram primul om care ar fi văzut puțin mai puțin. Nu i-am spus asta lui Edward Snakehands. Nu am vrut să mă gândesc la cât de mult aveam în comun cu un tip ale cărui degete aveau colții. "De ce nu ne facem mai bine? Avem multe de spus. Obidias ne-a inaugurat mai departe în sufragerie - într-adevăr singura cameră pe care o vedeam, cu excepția unei bucătării mici și a unei uși singure la capătul holului, care ar fi trebuit să ducă la dormitor. Era în esență o bibliotecă gigantică. Rafturile extinse de la podea până la tavan, o bibliotecă de alamă răvășită, atașată la cel mai înalt raft. Un suport din lemn lustruit avea un volum imens de piele, ca și dicționarul pe care l-am avut în Biblioteca Județeană Gatlin. Marian ar fi iubit acest loc. Nu era nimic altceva în cameră, în afară de patru fotolii. Obidias a așteptat ca mătușa Prue și cu mine să stau jos înainte de a alege un scaun pe lângă al nostru. Îndepărta ochelarii întunecați pe care îl purta și ochii îi încuiară onminul. Ar fi trebuit sa stiu. Ochii galbeni. Era un Castor Întunecat. Desigur. A avut sens, dacă el era cu adevărat tipul din povestea lui Link. Însă, acum, când mam gândit la asta, ce a făcut mătușa Prue, dându-mă să văd o Casterie Întunecată? Obidias trebuie să fi realizat ceea ce mă gândeam. - N-ai crezut că aici au existat Cuiburi întunecate, nu-i așa? M-am scuturat din cap. "Nu, domnule. Cred că nu am făcut-o. - Surpriză. Obidias a zâmbit uluit. Mătușa Prue sa apucat să mă salveze. "Lumea altora este un loc pentru afaceri neterminate. Pentru oameni ca mine și tu și cu Obidiashere, care nu mai sunt încă în mișcare. - Și mama mea? Ea dădu din cap. "Lila Jane a fost mai mult decât oricine. Ea a fost lansată în jurul valorii de mult peste tot." "Unii pot trece liber între această lume și alții", a explicat Obidias. "Toți ajungem în cele din urmă la destinația noastră. Dar aceia dintre noi ale căror vieți au fost tăiate înainte ca noi să ne tragem greșelile, rămânem aici până când vom găsi acel moment al păcii ". Nu a trebuit să-mi spună. Îl știam deja pentru mine - trecerea era o afacere complicată. Și nu mi-am spus nimic de la distanță. Nu inca. M-am întors la mătușa Prue. Deci și tu ești blocat aici? Adică, când nu te întorci să vizitezi Surorile? Din cauza mea?" "Pot să plec dacă îmi dau mintea ta." Ea mi-a băgat mâna, ca să-mi reamintească că mi-a fost greu să cred că era cineva sau orice altceva care să-mi țină mătușa dintr-

un loc pe care dorea să-l urmeze. "Dar nu plec nicăieri până nu te întorci acasă, de unde ești. Ești o parte a mea afacere neterminată acum, Ethan, și am înțeles asta. Vreau să spun că ai dreptate. Mi-a băgat obrazul. "În plus, ce altceva voi face? Am luat-o pe Mercy și pe Grace să aștepte, nu-i așa? "Înapoi acasă? Vrei să spui lui Gatlin? - Ta Miss Amma, Lena și toți rudele noastre, răspunse ea. - Mătușă Prue, aș putea să-l vizitez pe Gatlin, și chiar și atunci nimeni nu putea să se simtă. - Aici ești rănit, băiete. Obidias se grăbi și unul dintre șerpii lui furios își strânsese colții în încheietura mâinii. Se răsuci, trăgând o bucată de material negru în formă de mănușă din buzunar. Puse capota deasupra șerpi șușani, folosind două bucăți de cordon în partea de jos pentru a strânge. Șerpii s-au mutat și s-au aruncat sub tesatura. "Unde eram eu?" "Ești bine?" Am fost puțin distras. Nu este în fiecare zi ca un tip, sau chiar o femeie, să fie mușcat de mâna lui. Cel puțin speram că nu este. Dar Obidias nu voia să vorbească despre el însuși. "Când am auzit despre împrejurările pe care le-ai adus în această parte a vălului, i-am trimis imediat mătușei. Mătușa ta și mama ta. Mătușa mea Prue își apăsă limba cu nerăbdare. Asta mi-a explicat că matusa mea vrea să mă aducă aici și mama nu vrea să o facă. Doar pentru că ai spus oricui doi oameni din familia mea aceeași știre, asta nu înseamnă că ar fi de acord cu ceea ce au auzit. Mama obișnuia să spună că oamenii din familia Evers erau cei mai buni , linia de sânge pe care ai putut-o găsi și Wates era mai rău. Un pachet de viespi care luptau peste cuib - asta a numit tatăl meu reuniunile familiei Wate. "Cum ai auzit de ce sa întâmplat?" Am încercat să nu mă uit la serpii răsuciți sub capota neagră. "Știrile călătoresc repede în altă lume", a spus el, ezitând. "Mai important, știam că a fost o greșeală." - Ți-am spus, Ethan Wate. Mătușa Prue părea foarte mulțumită. Dacă ar fi fost o greșeală - dacă n-ar fi trebuit să fiu aici - poate că a existat o cale de ao repara. Poate că aș putea merge acasă. Am vrut atât de rău pentru a fi adevărat, la fel cum am vrut să fie un vis de la care să mă trezesc. Dar știam mai bine. Nimic nu a fost vreodată cum ai vrut să fii. Nu mai. Nu pentru mine. Pur și simplu nu au înțeles. "Nu a fost o greșeală. Am ales să vin, dle Trueblood. Am lucrat cu Lilum. Dacă nu, oamenii pe care i-am iubit și mulți alții urmau să moară. Obidias dădu din cap. - Știu toate astea, Ethan. La fel cum știu despre Lilum și despre Ordinul Lucrurilor. Nu întreabă ce ai făcut. Ceea ce vreau să spun este că nu ar fi trebuit niciodată să faci alegerea asta. Nu era în Cronici .

" Cronicile Casterului ?" Am văzut o singură dată cartea, în arhivă, când Consiliul Concurenței a venit la întrebareaMarian, totuși a fost pentru a doua oară când am auzit că subiectul a venit de când am ajuns aici. Cum de a știut Obidias despre asta? Indiferent ce ar însemna asta, mama nu ar fi vrut să-și elaboreze. - Da. Obidias dădu din cap. "Nu înțeleg ce are de-a face cu mine". A tăcut pentru o clipă. - Du-te, spune-i. Mătușa Prue îi dăduse lui ObidiasTrueblood același aspect forțat pe care mi-a dat-o întotdeauna înainte să mă facă să fac ceva nebun, cum ar fi înmormântarea ghindelor în curtea ei pentru veverițele copilului. "Merită să știe. Setați-l corect. " Obidias dădu din cap lui Atena Prue și mă privi înapoi cu ochii mei aurii galbeni care îmi făceau pielea cât se poate de mult ca mâna șarpelui. "După cum știți, Cronicile de la Caster sunt înregistrări ale tot ce sa întâmplat în lume. Dar este, de asemenea, o înregistrare a ceea ce ar putea fi viitorul posibil, care nu sa întâmplat. " "Trecutul, prezentul și viitorul. Îmi amintesc." Cei trei păstori ciudați pe care i-am văzut în bibliotecă și în timpul procesului lui Marian. Cum aș putea uita? "Da. În Far Far, acele contracte futures pot fi modificate, transformându-le eventualele contracte futures la cele reale . " "Spui că cartea poate schimba viitorul?" Am fost uimit. Marian nu spusese niciodată despre asta. - Poate, obișnuia Obidias. "Dacă o pagină este modificată sau una este adăugată. O pagină care nu a fost niciodată intenționată să fie acolo. Un frison mi-a ridicat spatele. - Ce vrei să spui, domnule Trueblood? - Pagina care spune povestea despre moartea ta nu era niciodată parte a originalului Cronicile . A fost adăugat. Se uită în sus la mine, bântuit. "De ce ar face cineva asta?" "Există mai multe motive pentru acțiunile oamenilor decât numărul de acțiuni care sunt de fapt mișcate". Vocea lui era îndepărtată, plină de regrete și de durere pe care nu mi-aș fi așteptat-o vreodată de la un castel întunecat. "Important este că soarta voastră - această soartă - poate fi schimbată". Schimbată? Ai putea să salvezi o viață odată ce sa terminat? Am fost îngrozit să pun întrebarea următoare, să cred că există o cale prin care să mă pot întoarce la tot ce am pierdut. Pentru Gatlin. Pentru Amma. Lena. Tot ce am vrut a fost so simt în brațele mele și să aud vocea în capul meu. Am vrut să găsesc o cale înapoi la Castergirl pe care-l iubesc mai mult decât orice în lumea asta sau în orice lume. "Cum?" Răspunsul nu contează. Aș face tot ce mi-a trebuit, iar Obidias Trueblood știa asta. - E periculos. Expresia lui Obidias a fost un avertisment. "Mai periculos decât orice în lumea Mortal."

Am auzit cuvintele, dar nu le-am putut crede. Nu mai era nimic înspăimântătoare decât să rămâi aici. "Ce trebuie să fac?" "Va trebui să distrugeți propria pagină în The CasterChronicles . Cel care descrie moartea ta. Aveam o mie de întrebări, dar numai unul avea importanță. "Ce se întâmplă dacă ești rău, și pagina mea a fost acolo tot timpul?" Obidias se uita la ceea ce rămăsese din mâna lui, șerpii răsucindu-se și loviți chiar sub cârpă. O umbra trecu prin fața lui. Și-a ridicat ochii ca să se întâlnească cu mine. Știu că nu era acolo, Ethan. Pentru că eu sunt cel care a scris-o. CAPITOLUL 11 Lucruri mai întunecate Sala a mers liniștită, atât de liniștită încât auzise casa scârțâind în timp ce vântul împinse din nou. Atât de liniștită ați auzit șuierile șuierate aproape la fel de tare ca astmul AuntPrue și inima mea bătătorită. Chiar și Harlon Jamesesslunk departe, scârțâind în spatele unui scaun. Pentru o secundă, nu puteam să cred. Mintea mea era complet goală. Nu exista nici o modalitate de a procesa acest lucru, de ce un om pe care nu l-am întâlnit niciodată n-ar schimba cursul vieții mele, atât de ireparabil și violent. Ce naiba am făcut cu tipul ăsta? Am găsit în sfârșit cuvintele, cel puțin unele dintre ele. Mai erau și alte lucruri pe care nu le puteam spune în fața mătușii Prue, sau mi-ar spăla gura cu mai mult decât săpun și, probabil, mi-ar face să sugem și o sticlă de Tabasco. "De ce? Nici măcar nu mă cunoști. "Este complicat-" "A fost complicat?" Vocea mea a început să crească și m-am tras afară din scaunul meu. - Mi-ai distrus viața. Voi trebuie să alegeți între salvarea oamenilor iubiți și sacrificarea mea. I-am rănit pe toți la care îmi pasă. Trebuiau să pună un tată pe tatăl meu pentru al împiedica să înnebunească! "Îmi pare rău, Ethan. N-aș fi vrut asta în cel mai rău dușman al meu. "Nu. Doar v-ați dorit un copil de șaptesprezece ani pe care nu l-ați mai întâlnit niciodată. Tipul ăla nu avea să mă ajute. El a fost motivul pentru care eram blocat în acest coșmar în primul rând. Mătușa Prue se întinse și mi-a luat mâna. "Știu că ești supărat și că ai mai multă dreptate decât oricine. Dar Obidias ne poate ajuta să te ducem acasă. Deci ai nevoie să stai aici și să asculți ceea ce are de spus. - De unde știi că putem avea încredere în el, mătușa Prue? Fiecare cuvânt care iese din gura lui este probabil o minciună. "Mi-am tras mâna. "Ascultați aici și ascultați bine." Mi-a tras mâna mai mult decât mă așteptam și mam scufundat înapoi în scaunul de lângă ea. Vroia să o privesc în ochi. "L-am

cunoscut pe Obidias Truebloodsince înainte de a fi Lumina sau Întunericul, înainte ca el să fi făcut greșit sau chiar bine. A petrecut cea mai bună parte a zilelor mele prin tunelurile Caster cu sângele adevărat și cu tatăl meu. Mătușa Prue se opri și o privi pe Obidias. "Și mi-a salvat un timp sau două acolo jos. Chiar dacă nu era suficient de inteligent, să se salveze. Nu știam ce să cred. Poate că mătușa mea a înscris tunelurile cu Obidias. Poate că avea încredere în el. Dar asta nu înseamnă că aș putea. Obidias părea să știe la ce mă gândeam. "Ethan, poate că e greu de crezut, dar știu cum e să te simți neputincios - să fii la mila deciziilor pe care nu le-ai făcut". "Nu ai nici o idee cum mă simt." Am auzit mânia din glasul meu, dar nu am încercat să o ascund. Am vrut ca ObidiasTrueblood să știe că l-am urât pentru ceea ce mi-a făcut cu mine și cu oamenii pe care i-am iubit. M-am gândit că Lena a lăsat butonul de pe mormântul meu. Nu știa ce-o simțea pentru mine sau pentru Lena. "Ethan, știu că nu ai încredere în el și nu te învinovățesc." Mătușa Prue juca acum un joc dur. Asta însemna ceva pentru ea. "Dar mă întreb că ai încredere în mine și că-l aud." Am închis ochii cu Obidias. "Începe să vorbești. Cum mă întorc? Obidias respira mult: "După cum am spus, singura modalitate de a vă aduce viața înapoi este să vă ștergeți moartea". "Dacă distrug pagina, mă duc acasă - nu?" Vroiam să fiu sigur că erau noloopholes. Nu a sunat o lună în afara timpului, nici o împărțire a lunii în jumătate. Nu au fost blesteme care m-au împiedicat să plec, odată ce pagina a dispărut. El a dat din cap. "Da. Dar mai întâi trebuie să ajungeți la carte. " - Vrei să spui din Far Far? Stăpânii au avut-o cu ei când au venit pentru mătușa mea Marian. "Așa e." Se uită la mine, surprins. Cred că nu se așteptase să știe nimic despre The CasterChronicles . "Deci, ce facem să stăm aici, să vorbim? Hai să continuăm cu asta." Am plecat din scaun înainte să-mi dau seama că Obidias nu se mișca. - Și tu crezi că vei intra și vei lua pagina? Întrebă el. "Este nu atât de ușor. " Cine mă va opri? O grămadă de păstori? Ce trebuie sa pierd? "Am incercat sa nu ma gandesc la cat de teribil au parut atunci cand au venit pentru Marian. Obidias își scoase capota de pe mână, iar șerpii șuieră și lovi un altul. Știi cine mi-a făcut asta? O grămadă de păstori care m-au prins încercând să-mi furem pagina din Cronici . - Doamne ai milă, spuse mătușa Prue, aruncându-se cu batista. Pentru o secundă, nu știam dacă l-am crezut. Dar am recunoscut emoția pe fața lui, pentru că mă simțeam singură.

Frică. - Păstorii ți-au făcut asta? El a dat din cap. "Angelus și Adriel. Într-una din zilele lor mai generoase. M-am întrebat dacă Adriel era cel mare care se arăta în arhivă cu Angelus și albinogomanul. Erau cei trei cei mai ciudați oameni pe care-i văzusem în lumea lui Caster. Cel puțin până astăzi. M-am uitat la Obidias și șerpii lui. "Cum am spus, ce mi-ar putea face acum? Sunt deja mort. Am încercat să zâmbesc, chiar dacă nu era amuzant. A fost opusul amuzant. Obidias își întinse mâna, șerpii trăgând și întinzându-se în timp ce încercau să mă atingă. - Există lucruri mai rele decât moartea, Ethan. Lucruri care sunt mai întunecate decât rotile întunecate. Ar trebui sa stiu. Dacă sunteți prinși, păstrații nu vă vor lăsa niciodată să părăsiți biblioteca la Far Far. Veți fi scribul lor și sclavul lor, forțați să rescrieți viitorul Casterilor nevinovați ... și Mortal Waywards, care sunt legați de ei. " "Se pare că drumurile sunt destul de rare. Câte persoane pot să scrie despre asta? "N-am întâlnit-o pe altcineva și am întâlnit-o pe Vexes și Incubusuri și mai multe feluri de Casters decât mi-am dorit vreodată. Obidias se aplecă înainte în scaunul său, iar cloakatul se deformase din nou cu cruzime. - Perhapsthey nu sunt la fel de rar cum crezi. Poate că nu trăiesc suficient de mult pentru ca Casters să le găsească. Avea un adevăr incontestabil în cuvintele sale, încât nu puteam să mă uit. Cred că era o parte din mine care știa că o minciună ar fi sunat diferit. O altă parte știa că mereu eram în pericol, într-un fel sau altul - cu sau fără Lena. Fie că am vrut să sară de pe un turn de apă sau nu. Oricum, frica din vocea lui ar fi trebuit să fie suficientă dovadă. "Bine. Așa că nu voi fi prins. Fața mătușii Prue era plină de îngrijorare. "Maybethis nu este cea mai bună idee. Trebuie să ne întoarcem acasă și să ne gândim la ea. Spune-i mamei tale despre asta. Ne așteaptă, cred. Am strâns mâna. - Nu te bucura, mătușa Prue. Știu o cale înăuntru. Există un tunel vechi Temporis Porta sub Wate's Landing. Pot intra și ieși înainte ca cei care păstrează să-și dea seama că sunt acolo. Dacă aș trece prin ziduri în regiunea Mortalului, eram destul de sigur că aș putea să trec și prin Temporis Porta . Obidias a rupt capătul unui trabuc gros. Mâna îi tremura în timp ce aprinse meciul și îl ridică. Luă câteva bufe, până când strălucește portocaliu constant: "Nu poți intra în bibliotecă, la Far Far, prin regatul mortal. Trebuie să intri prin cusătură. El a transmis știrile la fel de liniștit ca și cum ar fi dat instrucțiuni către localul Stop & Steal, să ia ceva lapte.

"Vrei să spui Marea Barieră?" Părea ca un loc ciudat pentru o ușă la innersanctumul lui Far Keep. "Mă descurc. Am făcut-o o dată și o pot face din nou. "Ceea ce ați făcut nu este nimic în comparație cu ceea ce sunteți pe punctul de a face. Marea Barieră este doar un loc de unde poți ajunge de la cusătură ", a explicat Obidias. "Poți să treci în alte lumi de acolo, care vor face ca Bariera să se simtă ca acasă". "Doar spune-mi cum să ajung acolo." Ne pierdem timpul, și fiecare al doilea pe care l-am așezat în jur a fost încă o secundă departe de Lena. "Trebuie să traversați Marele râu. Trece prin Marea Barieră, până la cusătură. El formează granița dintre tărâmuri. " - Ca și râul Styx? El ma ignorat. "Și tu nu poți trece decât dacă ai ochii râului - două pietre neagre netede". "Glumesti?" A scuturat din cap. "Deloc. Sunt rare și greu de trecut. "" Ochii râurilor. Am înțeles. Pot găsi câteva roci. " Daca ai un rau acrosstheu, si asta e mare, inca mai trebuie sa-l depasesti pe Gatekeeper inainte de a intra in biblioteca." "Cum să fac asta?" Obidias a luat un puf de la trabuc. - Trebuie să-i oferiți ceva ce nu poate refuza. - Ce anume ar fi asta? Întrebă mătușa Prue, de parcă ar fi putut să aibă tot ce-a fost pus în buzunar. Ca și gatekeeper-ul interesat de trei monetări de respirație, de niște cremă nondairy și de o tresă de Kleenex pliată. "Întotdeauna este diferit. Va trebui să vă dați seama când ajungeți acolo ", a spus Obidias. "El are ... gust eclectic." El nu a mai spus nimic despre acest subiect. O ofertă. Gust eclectic. Indiferent ce dracu înseamnă asta. "Bine. Așa că trebuie să găsesc pietrele negre și să trec peste Marele Râu ", am spus. "Să vedem ce vrea Gatekeeperul și să-i dai să intre în bibliotecă. Apoi, găsiți The Chronicles of Caster și distrugeți pagina mea. "M-am oprit, pentru că întrebarea pe care urma să o întreb este cel mai important detaliu și am vrut să înțeleg." Dacă fac toate astea și nu mă prinde, eu O să mă întorc acasă -Reală mea acasă? Cum să fac asta? Ce se întâmplă după ce distrug pagina? Obidias se uită la mătușa Prue și înapoi la mine. "Nu sunt sigur. Nu sa întâmplat niciodată, din câte știu. "Dădu din cap. "E o șansă, nimic altceva. Și nici măcar unul bun ... " Nothin e sigur, Ethan Wate, pentru că ai avut o lovitură la o viață a ta, iar păzitorii țiau furat-o. M-am ridicat înainte ca ei să poată termina să vorbească. Lena aștepta, în camera mea sau în aia ei, lângă crucea strâmbă blocată în iarbă sau în altă parte. Dar ea aștepta - asta a însemnat.

Dacă aș avea șansa să mă întorc acasă, aș lua-o. Încerc, L. Nu renunța la mine. - Trebuie să plec, domnule Trueblood. Am un râu să treacă. " Mătușa Prue își deschise buzunarul și trase o hartă decolorată, acoperită cu forme care nu reprezentau nici un continent, țară sau stat pe care l-am văzut vreodată. Acesta a fost mai mult decât un doodleon în spatele unui vechi program de biserică. Știam cum arătau hărțile mătușii Prue și știam cât de importante erau pentru mine înainte - ultima dată când mi-am găsit drumul spre cusătură, pentru Luna a șaptesprezecea a Lenei. "Am lucrat la ea de când am ajuns aici, puțin cam aici și acolo. Obidias mi-a spus că nu vei avea nevoie de ea. Ridică din umeri. "Cred că nu puteam face nimic." M-am aplecat și am apucat. - Mulțumesc, mătușa Prue. Și nu-ți face griji. - Nu sunt, a mințit ea. Dar nu trebuia să fie. Am fost destul de îngrijorată pentru amândoi. CAPITOLUL 12 Inca aici După ce ne-am întors în partea noastră a altei lumi - Harlon Jameses și toate - nu mam dus acasă. Am părăsit-o pe mătușa Prue la casa ei și a mers pe străzi - mai mult ca și rândurile - din Grădina Sa Perpetuală de Pace. Pacea nu era exact ceea ce simțeam. M-am oprit în fața aterizării lui Wate. Părea la fel ca la plecarea mea și știam că mama era înăuntru. Vroiam să vorbesc cu ea. Dar erau și alte lucruri pe care trebuia să le fac mai întâi. M-am așezat pe fronturi, închizându-mi ochii. "Cara-ma acasa." Ce-a fost asta? A ține minte. Și să vă amintiți. Adu-mi acasă. Pentru a-l amintesc. Pentru a ține memoria. Îmi amintesc de Lena. Nu turnul de apă. Ce sa întâmplat înainte. Îmi amintesc de Ravenwood. Ravenwood să-mi amintească de mine. RavenwoodCară-măMă așezasem în murdăria din fața Ravenwoodului, pe jumătate blocată sub un buzunar de trandafir și pe o gardă de camellia anovergroasă. Am trecut din nou - și de data asta, totul pe mine proprie. "Voi fi blestemat", am râs, am înnebunit. Mă pricep destul de bine la tot acest lucru mort. Apoi am fugit practic vechile trepte de verandă. Trebuia să văd dacă Lena a primit

mesajul - mesajul meu. Singura mea problemă era că nimeni nu sa deranjat să facă cuvântul încrucișat în The Stars and Stripes , nici măcar Amma. Trebuia să găsesc o cale să-i fac să se uite la acea lucrare, dacă nu ar fi făcut-o deja. Lena nu era în camera ei și nu era nici la mormântul meu. Nu se afla în niciunul dintre locurile obișnuite pe care am plecat. Nu în pădurea de lămâie sau în cripta, unde am murit prima dată. Mă uitam chiar și în camera veche a lui Ridley, unde Liv dormea în patul Ridley cu un pat cu patru uși. Speram că va putea să simtă că am fost acolo cu Ethan Wateometer. Nu există noroc. Atunci am realizat că era noaptea în Gatlin, adevăratul Gatlin, și nu a existat nici o corelație între timpul care a trecut în Lumea Altă și în Mortaltime. M-am simțit ca și cum aș fi plecat doar câteva ore - și aici a fost, în mijlocul nopții. Nici măcar nu știam ce zi a fost, să vii să te gândești la asta. Mai rău, când m-am aplecat pe fața lui Liv în lumina lunii, se părea că plângea. Mam simțit vinovat, pentru că exista o puternică posibili- tate că eram cauza lacrimilor, cu excepția cazului în care ea și John se luptaseră. Dar acest lucru era puțin probabil, pentru că atunci când m-am uitat în jos, stăteam chiar în mijlocul vârfului lui John Breed. Era înclinat lângă pat, pe mocheta purtată de roz. Saracul baiat. De câte ori sa înșelat în trecut, a fost bun pentru Liv și, pentru o vreme, a crezut că el este Cel care este doi. Este greu să ții o pradă împotriva unui tip care a încercat să-și dea viața pentru a salva lumea. Dacă cineva a înțeles asta, am fost eu. Nu era vina lui că lumea nu l-ar fi avut. Așa că am ieșit din piept cât de repede puteam și am jurat să fiu puțin mai atent când mi-am pus picioarele în viitor. Nu știu niciodată. Când m-am mutat prin restul casei, mi sa părut complet vacantă. Apoi am auzit zgomotul unui șemineu și am urmat sunetul. În partea de jos a scărilor, chiar în fața sălii din față, l-am găsit pe Macon așezat în scaunul din piele crăpat de foc. Adevărat la formă, unde era Macon, era și Lena. Ea se uita la picioarele lui, îndreptându-se către tată. Am putut mirosi Sharpie cu care scria. Notebook-ul ei se lăsă deschis pe poală, dar ea abia se uită la ea. Desenați-vă din nou, până când pagina arăta că se rupe în afară. Nu plângea - departe de ea. Era complot. Era Ethan. Trebuia să fie. L-am putut simți acolo cu noi, ca și când stătea lângă mormântul lui. Ar fi vazut cuvantul de cruce? Poate de asta a fost împușcată. M-am uitat în jurul studiului, dar dacă citise hârtia, nu exista nici un semn. O grămadă de ziare vechi au umplut coșul de alamă de lângă șemineu; Macon le-a folosit în mers. Am încercat să ridic un singur ziar de ziar, și abia puteam să fac un flutter de colț.

M-am întrebat dacă aș fi putut să-mi dau seama de cuvântul încrucișat fără o experiență mult mai experimentată ca mama care mă ajuta. Amma nu trebuia să se îngrijoreze atât de mult de haina albastră și de sare și farmece. Tot acest lucru de haos nu a fost la fel de ușor ca și cum ar fi fost spart. Apoi am observat cât de triste a privit Macon, studiind chipul Lenei. Am renunțat la ziar și m-am concentrat mai mult pe conversația lor. "Probabil ați simțit esența lui, Lena. O înmormântare este un loc puternic, fără îndoială. " - Nu vreau să spun că am simțit ceva, unchiule Macon. L-am simțit. Ethan, Sheer. Sunt sigur de asta." Fumul din foc se învârtea din grătar. Boo se culcă cu capul în poala Lenei, flăcările reflectând în ochii lui negri. "Pentru că o mormăie pe mormânt?" Vocea lui Macon nu sa schimbat, dar a sunat obosit. Mă întrebam de cât de multe dintre aceste conversații a suferit de când am murit. "Nu. Pentru că a mutat-o. Lena nu a renunțat. - Dar vântul? Ce zici de cineva? Wesley ar fi putut să-l izbutească, considerând că nu este cel mai frumos creator. "A fost doar o săptămână în urmă. Îmi amintesc perfect. Știu că sa întâmplat. Era încă și mai încăpățânată decât era. Acum o saptamana? A trecut mult timp în Gatlin? Lena nu văzuse hârtia. Nu putea să demonstreze că eram încă aici, nu pentru ea însăși sau pentru familia mea sau chiar pentru cel mai bun prieten al meu. Nu era nici o modalitate de a explica despre Obidias Trueblood și despre toate complicațiile din viața mea, nu în timp ce nici nu știam că eram în cameră cu ea. - Și de atunci? Întrebă Macon. Arăta tulburat. - Poate că a plecat. Poate că e ceva. Nu știu cum funcționează în altă lume. Lena se uita în foc ca și cum ar fi vrut ceva. "Nu numai eu. Am fost la Amma. A spus că la simțit în casă. "Sentimentele lui Amma nu trebuie să fie de încredere când vine vorba de Ethan." "Ce vrea sa insemne asta? Desigur, Amma poate fi de încredere. Ea este cea mai de încredere persoană pe care o cunosc. Lena părea furioasă și m-am întrebat cât de mult știa despre acea noapte în turnul de apă. Nu a spus nimic. - Nu-i așa? Macon și-a închis cartea. "Nu pot vedea viitorul. Nu sunt un Vizionar. Tot ce știu este că Ethan a făcut ce trebuia făcut. Întregul tărâm - întuneric și lumină - va fi întotdeauna recunoscător pentru el. " Lena se ridică în picioare, trăgând pagina cu pată cu cerneală din carnetul ei. "Ei bine, eu nu sunt. Am înțeles că era foarte curajos și nobil și orice, dar ma lăsat aici și nu sunt sigur că merită. Nu-mi pasă de univers și de tărâm și de salvarea lumii, nu

mai. Nu și fără Ethan. " Ea a aruncat pagina fărâmată în foc. Flăcările portocalii s-au strecurat în jur aceasta. Unchiul Macon vorbi când privea focul. - Înțeleg. - Chiar? Lena nu părea să-l creadă. - A fost o vreme când mi-am pus inima mai presus de toate. - Și ce sa întâmplat? "Nu știu. Mă îmbătrânesc, presupun. Și am învățat că lucrurile astea sunt mai multe complicate decât credem noi ". Înclinată în fața cămășii, Lena privi în foc. - Poate tocmai ați uitat ce simți. - Poate. - Nu o voi face. Se uită la unchiul ei. "Nu o să uit niciodată". Ea și-a răsuciți mâna, iar fumul de fum, până când s-au învârtit și s-au format. Era o față. Era fața mea. "Lena". Fața mea a dispărut la sunetul lui Macon'svoice, fading în nori de nor gri. "Lasa-ma in pace. Lasă-mă să am cât de puțin pot, ce-am lăsat de la el. Ea a sunat feroce și am iubit-o pentru asta. - Sunt doar amintiri. În vocea lui Macon era o tristețe. "Tu ai a trece peste. Crede-mă. "" De ce? Niciodată nu ai răspuns. " El zâmbi trist, uitându-se după ea în foc. - Așa știu eu.

L-am urmat pe Lena pe scări. Deși gheața și zăpada s-au topit de la ultima mea vizită la Ravenwood, în casă se afla o ceață gri groasă, iar aerul era mai rece. Lena nu părea să observe sau să-i pese de ceea ce se întâmpla în jurul ei, chiar dacă respirația ei se curgea spre fața ei într-un nor alb liniștit. Am observat inelele întunecate sub ochi, felul în care arăta atât de subțire și fragilă ca atunci când a murit Macon. Nu era însă aceeași persoană pe care o făcuse atunci - era o persoană mult mai puternică. Ea crezuse că Macon era plecat pentru totdeauna și am găsit o cale să-l aducem înapoi. Știam adânc că nu putea să-mi spună nici o soartă pentru mine. Poate că Lena nu știa că eram aici, dar știa că nu sunt deloc. Na mai renunțase la mine. Nu putea. Știam, pentru că dacă aș fi fost cel rămas în urmă, nici nu aș fi putut. Lena se strecură în camera ei, trecând peste grămada de valize și se târâse în pat, fără să-și scoată hainele. Ea și-a fluturat degetele și ușa sa închis. Mă așez lângă ea, cu fața pe marginea pernei. Eram doar la doi centimetri distanță. Lacrimile începu să se rostogolească pe fața ei și m-am gândit că inima se va rupe, doar o privesc. Te iubesc, eu intotdeauna voi. Am închis ochii și am atins-o pentru ea. Mi-am dorit, cu disperare, că aș putea face

ceva. Ar fi trebuit să-i spun că eram încă aici. Te iubesc, Ethan. Nu te uita. Nu te voi uita niciodată și nu te voi mai iubi niciodată. Am auzit vocea ei neclintit din cap. Când mi-am deschis ochii, ea privea prin mine. "Niciodată", șopti ea. - Niciodată, am spus eu. Mi-am înfășurat degetele în părul negru și am așteptat până a adormit. Am simțit-o în cuibul următor. Trebuia să mă asigur că a găsit acel ziar.

Când l-am urmat pe Lena pe scări în dimineața următoare, începusem să mă simt a) ca un fel de stalker și b) ca și cum mi-aș pierde mintea. Bucătăria a fost la fel de mare ca micul dejun - dar, din fericire, acum că Ordinul nu a fost rupt și lumea nu era pe cale să se termine, mâncarea nu era atât de brută încât vederea asta te-a făcut să vrei să arunci. Macon îi aștepta pe Lena la masă și el începuse deja să intre. Încă nu m-am obișnuit cu vederea. În dimineața asta au fost biscuiți, coapte cu unt atât de mult încât s-au bătut prin crăpături în aluat. Șuncă grosieră de slănină aglomerată într-un munte de dimensiuni mari, de dimensiuni mari, de ouă amestecate. Bomboane îngrămădite în interiorul unei bucăți mari de crustă de patiserie, pe care Link, înainte de zilele lui Linkubus, ar fi înghițit întreg într-o singură mușcătură. Apoi am văzut-o. Stelele și Stripele au fost pliate la baza unui întreg teanc de ziare de la cât mai multe țări pe care le puteam numi. Am atins hârtia exact așa cum Macon se întinse spre coșul de cafea, aruncându-și mâna direct prin pieptul meu. Era rece și ciudat, ca și cum aș fi înghițit o bucată de gheață. Poate ca înghețarea creierului de la un ICEE, numai în inima mea, mai degrabă decât în capul meu. Am luat hârtia cu ambele mâini și am tras-o cât de tare am putut. O margine încet încet a ieșit afară din gramada. Nu indeajuns de bun. M-am uitat în sus la Macon și la Lena. Macon și-a îngropat capul într-un ziar numit L'Express , care părea că este scris în franceză. Lena avea ochii lipiți de farfurie, ca și cum ouăle aveau să dezvăluie un adevăr important. Haide, L. Este chiar aici. Sunt chiar aici. Am tras hârtia mai tare și sa scufundat complet de pe grămadă și a fluturat pe podea. Nici unul dintre ei nu privi în sus. Lena amestecă laptele în ceaiul ei. I-am atins mâna cu a mea, stoarind-o până când a scăpat lingura, împroșcând ceaiul pe masă. Lena se uită la ceaiul ei, îndoind degetele. Se aplecă pentru a șterge fața de masă cu

șervețelul ei. Apoi a observat hârtia de pe podea, unde a aterizat lângă picior. Ce e asta? Ea a luat The Stars and Stripes . Nu te-am cunoscut abonat la această lucrare, unchiul M. " "Fac. Mi se pare util să știu ce se întâmplă în oraș. Nu ai vrea să ratați, nu știu, cel mai recent plan diabolic al doamnei Lincoln și al doamnelor auxiliare. "El a zâmbit. "Unde ar fi distracția în asta?" Mi-am ținut respirația. A aruncat-o, cu fața în jos pe masă. Cuvântul încrucișat era pe spate. Ediția de duminică, așa cum am planificat-o înapoi în biroul The Stars and Stripes . Ea a zâmbit pentru ea. - Amma ar face acest cuvânt încrucișat de aproximativ cinci minute. Macon ridică privirea. "Mai puțin decât atât, sunt sigur. Cred că aș putea face asta în trei. - Chiar așa? "Încearcă-mă." "Unsprezece," shesaid. "Apariție sau fantasm. O ființă spectrală. Un spirit din altă lume. O fantoma." Macon se uită la ea, cu ochii îngustă. Lena se aplecă peste hârtie și ținea ceaiul. M-am uitat când a început să citească. Descoperă-o, L. Te rog. Doar atunci când beganto sa scuturat și a căzut la covor, știam că-i dădea - nu cuvântul încrucișat, ci mesajul. - Ethan? Întrebă ea. M-am aplecat mai aproape, ținându-mi obrazul de ea. Știam că nu poate simți asta; Nu m-am întors cu ea, nu încă. Dar am știut că crede că sunt acolo și deocamdată e tot ce contează. Macon se uită la ea, surprinsă. Candelabrul a început să se miște. Camera s-a luminat până când era orbitor de alb. O fereastră enormă a încăperilor de toaletă se sparge în sute de păianjen de sticlă. Gărzile puternice au zburat pe pereți ca pe niște vânturi. - Dragă, a început Macon. Părul lui Lena se înfășura în toate direcțiile. Am închis ochii ca fereastră după ce fereastra a început să se spulberă ca focurile de artificii. Ethan? Sunt aici. Mai presus de toate, asta era tot ce aveam nevoie să știe. In cele din urma. CAPITOLUL 13 Unde vă poartă Crowul Lena știa că sunt acolo. Era greu să mă duc departe, dar ea și-a dat seama de adevăr. Acesta a fost principalul lucru. Amma și Lena. Am fost doi la doi. A fost un început. Și am fost epuizat.

Acum trebuia să-mi găsesc drumul înapoi la ea pentru totdeauna. Am trecut înapoi în aproximativ zece secunde. Dacă doar restul drumului a fost atât de ușor. Știam că ar trebui să mă întorc acasă și să le spun totul mamei mele, dar știam, de asemenea, cât de îngrijorată ar fi să mă duc la Far Far. Din ceea ce spusese Genevieve și mama și mătușa Prue și ObidiasTrueblood, Far Far părea ca ultimul loc pe care o persoană ar merge-o în mod voluntar. Mai ales o persoană cu o mamă. Am catalogat tot ce trebuia să fac, oriunde trebuia să plec. Raul. Cartea. Ochii râului - două pietre negre. Asta mi-a spus Obidias Trueblood că am nevoie. Mintea mea a continuat să se întoarcă la ea, mereu și repede. Cât de multe pietre neagră neagră ar putea exista în lume? Și cum am să știu care dintre acestea s-au întâmplat a fi ochii râului, indiferent ce a însemnat chiar asta? Poate că le-aș găsi pe drum. Sau poate că i-am găsit deja și nici nu știam. O rocă magică neagră, ochiul râului. Parea straniu familiar. Dacă am auzit-o înainte? M-am gândit înapoi la Amma, la toate farmecele, la fiecare os, la fiecare murdărie și la sare de cimitir, toate cărțile pe care mi le dăduse să le port. Apoi mi-am amintit. Nu era unul din farmecele lui Amma. A fost din viziunea pe care am văzut-o când am deschis-o sticla în camera ei. Am văzut piatra atârnând în jurul gâtului lui Sulla. Sulla Profetul. În viziunea pe care Amma o numește "ochiul". Ochiul râului. Ceea ce însemna că știam unde să o găsesc și cum să ajung acolo - câtă vreme am putut să-mi dau seama cum să-mi găsesc drumul spre Wader's Creek din această parte. Nu putea fi evitat, intimidând așa cum era. A fost timpul să faceți o vizită la Greats.

Am desfasurat harta lui Aunt Prue. Acum că știam cum să citesc harta, nu era atât de greu să văd unde au fost marcate casetele Doorwell. Am găsit X-ul roșu pe Doorwell care a dus la locul lui Obidias - cel de la cripta familiei de zăpadă - așa că după aceea m-am uitat la fiecare marcaj roșu pe care l-am putut găsi. Erau destule X-uri roșii, dar care dintre acele Doorwells m-au dus la Wader's Creek? Destinațiile lor nu erau exact marcate ca niște ieșiri din interstatal - și nu vroiam să mă întâlnesc cu nici una dintre surprizele care puteau aștepta un tip din spatele ușii celei de-a treia. Șerpi pentru degete s-ar putea să coboare ușor.

Trebuia să existe un fel de logică. Nu știam ce-a conectat Doorwell-ul în spatele familiei de zăpadă pe traseul stâncos care ma dus la Obidias Trueblood, dar a trebuit să fie ceva. Văzând că toți eram relaționați unul cu celălalt, probabil că era ceva de sânge. Ce ar lega una dintre aceste parcele în grădina sa de pace veșnică? Dacă ar fi existat un magazin de băuturi în cimitir - sau un coșciug îngropat de Turcia sălbatică a unchiului Abner sau ruinele unei brutărițe bântuitoare cunoscuta pentru plăcinta de lămâi de lămâie - nu ar fi fost cu mult în urma mea. Dar Creekul lui Wader avea propriul cimitir. Nu a existat o cripta sau un complot pentru Ivy, Abner, Sulla sau Delilah în Pacea Perpetuă. Apoi am găsit un X roșu în spatele căruia ia spus mama mea a fost unul dintre cei mai vechi markeri de tribut din cimitir și știam că trebuie să fie una. Așa că am îndoit harta și am decis să o verific. După câteva minute, m-am trezit uitându-mă la un obelisc de marmură albă. Destul de sigur, cuvântul SACRED a fost sculptat în piatra fărâmată, chiar deasupra unui craniu sumbru, cu goliciuni care te-au privit direct. Nu am înțeles niciodată de ce un craniu unic craniu a marcat o mână de morminte mai vechi ale lui Gatlin. Dar noi toți am știut despre acest tribut special, chiar dacă a fost ascuns pe marginea perpetuă a Păcii, unde se așezase inima vechiului cimitir, cu mult înainte ca noua să fie construită în jurul său. Acul confederat - așa au numit oamenii din jurul lui Gatlin nu din cauza formei sale ascuțite, ci din cauza doamnelor care l-au pus acolo. Katherine Cooper Sewell, care a fondat capitolul Gatlin, fiicele American Revoluției - probabil nu după mult timp după Revoluția în sine - a văzut că DAR a ridicat bani pentru obelisc înainte ca ea să moară. Sa căsătorit cu Samuel Sewell. Samuel Sewell a construit și condus Fabrica Palmetto, prima distilerie din județul Gatlin. Fabrica Palmetto a făcut un lucru și un singur lucru. Curcan sălbatic. - Destul de destept, am spus, apropiindu-se de spatele obeliscului, unde gardurile de fier forjat au fost plecate si s-au stricat. Nu știam dacă aș fi putut să-l văd acasă, dar aici, în altă lume, capota unui Doorwell tăiat în fundul stâncii era simplă ca și ziua. Poziția rectangulară a intrarelor între rândurile de gravate și îngerii. Mi-am apăsat mâna pe piatră moale și mi-a dat seama că mi-a dat drumul, mișcându-mă de la lumina soarelui în umbră. O duzină de pași de piatră neuniformă mai târziu, m-am trezit pe un drum de pietriș. Mi-am făcut drumul în jurul unei curse în trecere și am văzut lumina care pătrundea în depărtare. Pe măsură ce m-am apropiat, am mirosit iarbă mlaștină și palmete cu apă. Nu a fost nici un miros care miros. Acesta a fost locul potrivit. Am ajuns la un lemnos răsucite, sprijinit la jumătatea drumului deschis. Nimic nu

putea ține acum lumina - sau aerul fierbinte, lipicios, care se înălța și mai lipicioasă când urcam treptele de pe cealaltă parte a ușii. Wader's Creek mă aștepta. Nu am putut să văd de-a lungul primului fringe de copaci înalți de chiparos, dar știam că era acolo. Dacă aș fi urmat drumul noroios din fața mea, mi-aș găsi drumul spre casa lui Amma departe de casă. Am împins prin ramurile palmetto și am văzut un șir de case mici, chiar lângă marginea apei. Marii. Trebuia să fie. Când am făcut drumul pe jos, am auzit voci. Pe cea mai apropiată verandă, trei femei erau aglomerate în jurul mesei cu un pachet de cărți. fussing și swatting unul pe altul cum au făcut Surorile atunci când au jucat Scrabble. L-am recunoscut pe Twyla de la distanță. Am bănuit că urma să se alăture Greatelor când a murit în noaptea Lunii a șaptesprezecea. Totuși, era ciudat să o văd aici, să stea pe porțelan și să joc cărți cu ei. "Acum, nu poți arunca acea carte, Twyla, și tu știi asta. Crezi că nu pot să te văd cheatin? "O femeie într-o coroană colorată împinse cartea înapoi spre Twyla. - Acum, Sulla. Ați putea fi văzător, cher .Dar nu e nimic la acestea a se vedea,“Twyla a răspuns. Sulla. Asta era cine era. Acum am recunoscut-o din viziune - Sulla Profetul, cel mai faimos strămoș al lui Amma. - Ei bine, cred că amândoi sunteți cheată. A treia femeie și-a aruncat cărțile în jos și și-a adaptat ochelarii rotunzi. Șalul ei era galben strălucitor. "Și nu vreau să te joci cu unul și cu tine". Am încercat să nu râd, dar scena era prea familiară; S-ar putea să fiu acasă. - Să nu fii așa de sourpuss, Delilah. Delilah. Ea era cea din ochelari. O a patra femeie stătea într-un scaun balansoar, la marginea pridvorului, cu o buclă în mână și un ac în cealaltă. "De ce nu intri si taie vechea ta mătușă Ivy o felie o plăcintă? Sunt ocupat cu cusatura mea ". Iederă. Era ciudat să o văd în cele din urmă după viziuni. "Plăcintă? Ha! Un bătrân râse din scaunul său balansoar - o sticlă de Sălbăticie într-o mână și o pipă în cealaltă. Unchiul Abner. Simțeam că l-am cunoscut pe om personal, deși nu ne-am întâlnit niciodată. La urma urmei, am fost în bucătărie când Amma ia făcut mai mult de o sută de ani în decursul anilor - poate o mie. Cântecul gigant a zburat și a aterizat pe unchiul Abner'sshoulder. - Nu găsiți nici o plăcintă acolo, Delilah. Suntem scăpați. Delilah se opri, cu o mână pe ecran. - De ce ne-ar scăpa, Abner? El a dat din cap în direcția mea. - Cred că Amarie e grăbit pentru el acum. - Și-a golit țeava și a bătut vechiul tutun de partea balustrei. "Cine, eu?" Nu puteam să cred că Abner vorbise de fapt cu mine. Am făcut un pas

mai aproape de toți. "Bună ziua, domnule." El ma ignorat. "Cred că nu voi mai vedea altceva decât dacă este și favoritul băiatului". "Vrei să stai acolo, sau să vii deja aici?" Sullahad îi întoarse la mine, dar încă mai știa că sunt acolo. Twyla se uita la lumina soarelui. „Ethan? Că tu, cher ? M-am îndreptat spre casă, atâta cât m-am simțit ca să stau undeva. Nu știu de ce eram atât de nervos. Nu așteptam ca Greții să pară atât de obișnuiți. Ar fi putut să vadă vreun grup de bătrâni, să stea pe verandă într-o după-amiază însorită. Doar că toți au murit. „Da. Adică, da, doamnă. Sunt eu." Unchiul Abner se ridică și se îndreptă spre balustradă pentru a obține o privire mai bună. Cioara enormă era încă așezată pe umăr. Aripi aripi, și nici măcar nu se clătina. - Așa cum am spus, nu vom avea nici o plăcere - sau altceva - acum că băiatul e aici cu noi. Twyla m-a fluturat. Poate că va împărți un pic cu el. M-am urcat în treptele scobite de lemn și vânturile s-au lovit una de cealaltă. Nu a fost atât de mult ca o briza. - E un spirit, bine, spuse Sulla. În jurul mesei era o pasăre maro. O vrabie. - Iată-l. - Ivy mirosea. "Nu aș fi fost aici în alt mod." L-am lăsat pe unchiul Abner și pe măturarul lui într-un loc larg. Când eram destul de aproape, Twyla a sărit și mi-a aruncat brațele în jur. "Nu pot spune că sunt fericit că ești aici, dar sunt fericit să te văd." Am îmbrățișat-o înapoi. "Da, ei bine, nu sunt tot atât de fericit să fiu aici". Unchiul Abner a luat o băutură de whisky. - Atunci de ce ai plecat și ai sări de pe turnul ăla nebun? Nu știam ce să spun, dar Sulla a răspuns înainte de a mă gândi la ceva. - Știi răspunsul ăsta, Abner, despre cum știi și numele tău. Acum încetați să oferiți băiețelului un timp greu. " Cocoșul își lăsă din nou aripile. - Ar trebui să fie cineva, spuse unchiul Abner. Sulla se întoarse și îi dădu unchiului Abner privirea. M-am întrebat dacă acolo a învățat Amma. "Doar dacă nu ați fi fost puternici să opriți Roata o soartă tu, știi că băiatul nu avea de ales. Delilah mi-a adus un scaun de răchită. "Haideți să stați aici cu noi". Sulla era încă cărți flipping, dar acestea erau cărți de joc obișnuite. "Poți să le citești și pe ei?" Nu ar fi surprins-o. Ea a râs, și sparrowchirped. "Nu, trebuie să jucăm gin." Sulla și-a lăsat cărțile. Vorbește un gin. Delilah lipită. "Întotdeauna câștigi". - Ei bine, am câștigat din nou, Sullasaid. - Deci, de ce nu stai aici, Ethan, și spune-ne ce te aduce pe drumul nostru.

- Nu știu cât de mult știi. Ridică sprâncenele. "Bine, probabil că deja știți că m-am dus să văd ObidiasTrueblood, vechiul ..." - Mmmmm. Ea dădu din cap. "Dacă spune adevărul, există o cale de a mă putea întoarce acasă." M-am împiedicat de cuvintele mele. "Adică, în casa unde eram în viață". - Mmmmm. - Trebuie să-mi scot pagina ... - Cronicile Caster , termină ea pentru mine. "Știu toate astea. Deci, de ce nu continuați și spuneți ce aveți de la noi? Eram sigur că știa, dar a vrut să o întreb oricum. A fost doar corect. "Am nevoie de o piatră." M-am gândit la cel mai bun mod de a descrie. "Asta va Probabil sună ciudat, dar te-am văzut purtând o singură dată, un fel de vis. Este strălucitor și negru ... ". - Aceasta? Sulla își întinse palma. Așa a fost. Piatra neagră am văzut în viziunea mea. Am încuviințat din cap, ușurat. "Mă rog bine." Apăsă stânca în mână, închizându-mi degetele în jurul ei. Ea a suflat cu un fel de căldură ciudată, care părea să vină din interior. Delilah sa uitat la mine. - Știi ce înseamnă asta? Am dat din cap. - Obidisia sa numit un ochi al unui râu și am nevoie de doi ca să trec peste râu. - Atunci cred că ești un scurt, spuse unchiul Abner. Nu se mutase de la el. Era ocupat cu țeava de ambalaj cu tutun de frunze uscate. - Oh, mai e altul. Sulla zâmbi știind. "Nu știți?" Mi-am dat din cap. Twyla sa apropiat și mi-a luat mâna. Un zâmbet se întindea pe față, brațele lungi alunecându-se peste umăr în timp ce ea dădu din cap. - Un cadeau. Un cadou. Îmi amintesc când i-am dat-o Lenei ", a spus ea în accentul ei greu francez creol. "Ochiul râului este o piatră puternică. Un noroc și o călătorie sigură". În timp ce vorbea, Am văzut farmecul colierului Lenei. Stânca neagră netedă pe care o purta întotdeauna agățată de lanț. Desigur. Lena a avut cea de-a doua piatră de care aveam nevoie. "Știi cum să ajungi la râu și să te duci în drum?" Întrebă Twy, dându-mi mâna. Am tras hartă a mătușii Prue din buzunarul din spate. "Am o hartă. Mătușa mea mia dat-o. - Hărțile sunt bune, spuse Sulla, privind-o. "Dar păsările sunt mai bune". Ea a făcut o cusătură cu limba, iar vrăjitoarea sa umflat pe umărul ei. "O hartă vă poate rătăci dacă nu o citiți corect. O pasăre cunoaște întotdeauna calea. "Nu aș vrea să-ți iau pasărea." Mi-a dat deja piatra. S-a simțit ca și cum aș fi luat mult. Plus, păsările mi-au făcut nervi. Au fost ca niște bătrâni, dar cu ciocuri mai ascuțite. Unchiul Abner și-a luat o pipă lungă și a mers spre noi. Chiar dacă nu se mișca

deasupra cerului, era tot mai înalt decât mine. Avea o ușoară bătăială și nu puteam să mă gândesc la ce a cauzat. Își prăbuși degetele de jur împrejurul panglicilor atașate de pantalonii lui maro. Apoi, poftim. "Ma scuzati domnule?" "Pasărea mea." Și-a înălțat umărul și pene de cioară imensă: "Dacă nu vrei să luați pasărea lui Sulla - ceea ce înțeleg, pentru că nu este mult mai mare decât un șoarece de câmp, atunci ia-o pe a mea". M-am speriat să fiu alături de acea cioară de vultur. N-am vrut să o iau nicăieri cu mine. Dar a trebuit să fiu atent, pentru că mi-a oferit ceva pe care la apreciat și nu am vrut să-l insult. Eu într - adevăr nu a vrut să - l insulte. - Apreciez asta, domnule. Dar nici eu nu vreau să-ți iau pasărea. Pare ... "Cârligul a zguduit tare. "Într-adevăr atașat tu." Bătrânul mi-a răsturnat îngrijorarea. "Prostii. Exu este inteligent, numit pentru zeul răscrucei. El urmărește ușile între lumi și cunoaște calea. Nu-i așa, băiete? Pasărea stătea cu mândrie pe umărul omului, dacă știa că unchiul Abner își cânta laudele. Delilah a intrat și a ținut mâna. Exu își aruncă aripile odată, coborând în jos, ca să aterizeze pe ea. "Craniul este, de asemenea, singura pasăre care poate traversa între lumi - vilele dintre viață și moarte și locuri mult mai rău. Acea heapul vechi o pene este un aliat puternic și un profesor mai bun, Ethan. - Vrei să spui că poate să treacă la tărâmul Mortal? A fost cu adevărat posibil? Unchiul Abner a suflat fumul grosier în fața mea în timp ce vorbea. - Desigur, poate. Acolo și înapoi, acolo și înapoi. Numai plasarea acelei pasari nu este sub apa. Și asta doar pentru că nu l-am învățat să înoate. - Deci mi-a arătat calea spre râu? "El vă poate arăta mult mai mult decât atât, dacă vă faceți griji." Unchiul Abner dădu din cap spre pasăre și se aruncă în cer, înconjurând deasupra capului: "El se comportă cel mai bine dacă dai un dar din când în când, la fel ca dumnezeul pe care l-am numit după el. Nu știam ce fel de cadouri să ofer o cioară, un voodoogod sau o cioară numită după unul. Mi-am dat seama că nu avea de gând să o taie. Dar nu trebuia să-mi fac griji, pentru că unchiul Abner sa asigurat că știu. "Ia ceva." El a turnat whisky într-un balon zdrobit și mi-a înmânat un smalltin. Același lucru îl deschisese să-și umple țeava. "Pasărea ta bea whisky și mănâncă tutun?" Bătrânul se încruntă. "Doar bucurați-vă că nu-i place să-și mănânce" scrâșnitorii care nu cunosc drumul lor "în jurul valorii de altă lume." - Da, domnule. Am dat din cap. "Acum plecați de aici și luați-mi pasărea și piatra." Unchiul Abner ma împins. "Nu voi

primi nici un Amarie" cu voi ". - Da, domnule. Am pus tabaccotina și balonul în buzunar cu harta. "Si multumesc." Am pornit pe scări și am ieșit din pridvor. M-am întors să mă uit în ultima vreme la cei de la Greats, adunați în jurul unei mese de cărți, cusut și agitat, uimit și beți whisky, în funcție de care dintre voi ați vorbit. Vroiam să-i amintesc în felul acesta, ca oamenii obișnuiți care erau minunați din motive care nu aveau nimic de a face cu viitorul sau de a sperie dracu 'din Câte întuneric. Mi-au amintit de Amma și de tot ce mi-a plăcut. Felul în care a avut întotdeauna răspunsurile și ma trimis cu ceva ciudat în buzunar. Modul în care se uita la mine când era îngrijorată și mi-a amintit de toate lucrurile pe care încă nu le știam. Sulla se ridică în picioare și se aplecă dincolo de șină. "Vedeți-l pe Maestrul Fluviului, sunteți sigur că vă spun că v-am trimis, auziți?" A spus că ar trebui să știu despre ce vorbește. "River Master? Cine este, doamnă? - Îl vei cunoaște când îl vei vedea, spuse ea. - Da, doamnă. Am început să mă întorc. "Ethan", unchiul Abnercalled, "când ajungi acasă, spune-i lui Amarie că mă aștept la o măzăriche de lămâie și un coș de pui prăjit. Două copane mari, grase .... Faceți asta patru. " Am zâmbit. "Eu voi." "Și nu uitați să-mi trimiteți pasărea înapoi. El devine ornery după un timp. Cocoșul se încovoia deasupra mea, coborând pe scări. Nu știam unde mă duc, nici măcar o hartă și o pasăre care mănâncă tutun, care ar putea trece între lumi. Nu mi-am dat seama că mama mea, mătușa Prue, o Casterie Întunecată, care a scăpat din locul în care încercam să intru, și pe toți maeștrii, cu Twyla aruncată în bună măsură. Acum aveam o piatră, și cu cât mai mult l-am lăsat pe Lena, cu atât mi-am dat seama că știam întotdeauna unde să găsesc cealaltă. Nu i-a scăpat niciodată de colierul ei de farmec. Poate de aceea i-a dat-o lui Twyla când era micuță - pentru un fel de protecție. Sau pentru mine. La urma urmei, Twyla a fost un puternicNecromancer. Maybes a știut că am nevoie de ea. Eu vin, L. Imediat ce pot. Știam că nu mă poate auzi Kelting, dar oricum am ascultat vocea ei din spatele minții mele. Ca și cum memoria ar putea cumva să o înlocuiască. Te iubesc. I-am imaginat părul ei negru, ochii ei verzi și aurii, ciocurile ei bătătorite și lustruful de unghii negru ciupit. Aveam de-a face cu un singur lucru și era timpul să o fac. CAPITOLUL 14 Lucruri neclintite

Nu mi-a luat mult timp să mă întorc până la acul Confederate și mi-am găsit drumul spre The Starsand Stripes în acest moment. Trecam ca o veche Sheer acum. Odată ce am atârnat-o într-un fel de a-mi lăsa mintea să lucreze pentru mine fără să mă concentrez asupra tuturor - părea la fel de ușor ca și mersul pe jos. Mai ușor, din moment ce nu mă interesează de fapt. Iar odată am fost acolo, știam ce să fac și aș putea să o fac singură. De fapt, așteptam cu adevărat. M-am gândit puțin înainte de timp. Am putut vedea de ce Amma îi plăcea atât de mult cuvinte de cuvinte încrucișate. Odată ce ai ajuns în mintea potrivită, au fost un fel de dependență. Când mi-am găsit drumul în biroul de lângă orașul SwampCooler - macheta problemei curente se afla pe unul dintre cele trei birouri, chiar acolo unde a fost ultima oară. Am deschis fișierele. De data aceasta am găsit cuvintele încrucișate fără prea multe probleme. Acest puzzle a fost chiar mai puțin terminat decât ultimul. Poate că personalul devenea leneș, acum că știau că există o șansă ca altcineva să o facă. Oricum, Lena citise puzzle-ul încrucișat. Am luat cea mai apropiată scrisoare și l-am împins. Patru în jos. ONY X. Ca și în, o piatră neagră. Nouă peste. T. RIBUT ARY Ca și în, un râu. Șase în jos. OCULUS Ca și în ochi. Opt în față. CHARISMA Ca și în, farmec. M. A. T. E. R. Ca și în cazul meu. Lila Jane Evers Wate. SERIOUS Ca și în, mormânt. Acesta a fost mesajul. Am nevoie de piatra neagra - ochiul unui rau si cel pe care il poti purta pe colierul tau de farmec. Și am nevoie să-l lași la mine la mormântul mamei mele. Nu puteam să spun nimic despre asta. Cel puțin nu în această ediție a lucrării. În momentul în care am terminat, am fost epuizat, ca și cum aș fi alergat sprintul toată după-amiaza pe terenul de baschet. Nu știam cât de mult timp ar trebui să treacă în Lumea Altă înainte ca Lena să primească mesajul meu în această privință. Știam doar că o va lua. Pentru că eram la fel de sigur ca și mine.

Când m-am întors acasă în altă casă - în casa mea sau în mormântul mamei mele,

orice ai vrea să-i spui - acolo a fost, așteptându-mă la ușă. Trebuie să fi lăsat-o pe mama mea, așa cum am întrebat eu. Nu puteam să cred că a funcționat. Lena, farmecul rock-ului roșu din Barbados, cel pe care îl purta întotdeauna în jurul gâtului, se așezase în mijlocul închiderii. Am avut a doua piatră de râu. Un val de ușurare mi-a dispărut. A durat aproximativ cinci secunde, până când miam dat seama ce înseamnă piatra. A fost timpul să mergem. E timpul să-ți iau la revedere. Deci, de ce nu m-am putut duce să spun asta? "Ethan" Am auzit vocea mamei mele, dar nu m-am uitat în sus. Stăteam pe podeaua camerei de zi, în spatele meu pe canapea. Aveam o casă și o mașină în mâinile mele, niște bucăți de mătase din vechea Christmastown a mamei mele. eu nu mi-a putut scoate ochii de pe mașină. "Ai găsit mașina verde pierdută. N-am putut niciodată. " Nu a răspuns. Părul ei se uită mai des decât de obicei. Fața ei era străpunsă de lacrimi. Nu știu de ce orașul era așezat pe masă ca de cafea, dar am pus casa și mi-am mutat mașina deasupra unei mese. Departe de animalele de jucărie, biserica cu valea îndoită și pomul de curățare a țevilor. Cum am spus, este timpul să plec. O parte din mine a vrut să decoleze alergând în secundă, am auzit de ceea ce trebuia să fac pentru a mă întoarce la vechea mea viață. O parte din mine nu-i păsa deloc decât să-l văd pe Lenaagain. Dar, când stau acolo, tot ce puteam gândi era cât de mult n-am vrut să-l las pe mama. Cât mi-a lipsit-o și cât de repede am obișnuit so văd în casă, auzind-o în încăperea următoare. Nu știam dacă vreau să renunț din nou la asta, oricât de grav ar fi trebuit să mă întorc. Tot ce am putut face era doar să stau acolo și să mă uit la acea mașină veche și să vedem cum s-ar putea găsi ceva care a fost pierdut atât de mult. Mama mi-a luat o respirație și am închis ochii înainte de a putea spune un cuvânt. Nu o oprește. - Nu cred că înțelept, Ethan. Nu cred că e în siguranță și nu cred că ar trebui să mergi. Nu contează ce spune mătușa ta Prue. „Mamă.“ "Aveți doar șaptesprezece ani". - De fapt, eu nu sunt. Ceea ce sunt acum nu este nimic. M-am uitat în sus la ea. "Și nu-mi place să-ți rup, dar este un mic pentru discursul ăsta. Trebuie să recunoașteți că siguranța nu ar putea fi cea mai mare preocupare acum. Acum că sunt mort și totul. " "Ei bine, dacă spui așa ceva." A oftat și sa așezat pe podea alături de mine.

- Cum vrei să spun asta? "Nu știu. A încercat să nu zâmbească? Am mutat jumătate înapoi. „Îmi pare rău. A trecut. "A avut dreptate. Oamenilor nu le plăcea să spună moarte , nu de unde eram. Era nepoliticos. Ca și cum ar spune că a făcut-o cumva adevărat. Ca și cum cuvintele în sine ar fi mai puternice decât orice s-ar putea întâmpla cu tine. Poate că au fost. La urma urmei, asta trebuia să fac acum, nu-i așa? Distrugeți cuvintele de pe o pagină într-o carte într-o bibliotecă care a schimbat destinul Mortal. A fost într-adevăr atrăgător să credem că cuvintele aveau un mod de a modela viața întregii persoane? - Nu știi în ce te găsești, iubito. Poate că, dacă aș fi făcut-o pentru mine, înainte de toate acestea, nici măcar n-ai fi fost aici. N-ar fi fost un accident de mașină și nu ar fi fost un turn de apă -" Ea s-a oprit. - Nu poți să-mi ții lucrurile să se întâmple, mamă. Nici măcar aceste lucruri. M-am aplecat cu capul pe marginea canapelei. - Nici măcar nenorociți. - Și dacă vreau? - Nu poți. E viața mea sau orice ar fi asta. M-am întors să mă uit la ea. Își aplecă capul pe umăr, ținându-mă aproape de partea feței cu mâna. Ceva ce nu făcuse de când eram copil. "E viata ta. Ai dreptate despre asta. Și nu pot să iau o astfel de decizie pentru tine, oricum aș vrea. Care este foarte, foarte mult. " - Mi-am dat seama că o parte. Ea a zâmbit. Te-am întors înapoi. Nu vreau să te mai pierd. - Știu. Nici nu vreau să te las. Alături de noi, am stat în orașul de Crăciun, poate pentru ultima oară. Am pus masina in locul unde apartinea. Știam atunci că nu vom mai avea niciodată un alt Crăciun, indiferent ce sa întâmplat. Aș rămâne sau aș merge-buteither fel, aș merge la undeva care nu a fost nimic. Lucrurile nu puteau fi așa pentru totdeauna, nici măcar în acest Gatlin - nu Gatlin. Fie că am reușit să-mi recapăt viața, sau nu. Lucrurile s-au schimbat. Apoi s-au schimbat din nou. Viața a fost așa, și chiar moartea, cred. Nu puteam fi atât cu mama cât și cu Lena, nu în ceea ce a rămas de o viață. Nu s-ar întâlni niciodată, deși le-am spus deja tot ce trebuie să spună despre cealaltă. De când am ajuns aici, mama mea ma pus să descriu orice farmec pe colierul Lenei. Fiecare linie a fiecărei poezii pe care o scrisese vreodată. Fiecare poveste despre cele mai mici lucruri care ni s-au întâmplat, lucruri pe care nici măcar nu miam dat seama că mi-am amintit.

Totuși, nu era același lucru cu a fi o familie sau orice am fi putut fi. Lena și mama și cu mine. Nu ar râde niciodată despre mine, nici nu ar păstra un secret din partea mea, nici măcar nu ar lupta pentru mine. Mama și Lena erau cei mai importanți oameni din viața mea sau viața de apoi, și nu am putut să le am pe amândouă împreună. De asta m-am gândit când mi-am închis ochii. Când i-am deschis, mama a dispărut de parcă ar fi știut că nu o pot părăsi. De parcă ar fi știut că nu voi putea să plec. Sincer, nu știam dacă aș fi reușit, eu însumi. Acum nu aș afla niciodată. Poate că a fost mai bine așa.

Am introdus cele două pietre și mi-am făcut drumul pe treptele din față, închizând cu ușurință ușa spre mine. Mirosul de tomatoescame prăjit în ușă când se închidea. Nu am spus rămas bun. Am avut sentimentul că ne-am fi văzut din nou. Candva cumva. În afară de asta, nu era nimic pe care să-i pot spune mamei mele că nu știa deja. Și nici o modalitate de a spune și încă ieși din ușă. Știa că o iubesc. Știa că trebuie să plec. La sfârșitul zilei nu mai aveau de spus multe. Nu știu dacă mă privea să plec. Mi-am spus că a făcut-o. Speram că nu a făcut-o. CAPITOLUL 15 Maestrul râului Când am pășit în insula Doorwell, lumea cunoscută a dat drumul lumii necunoscute mai repede decât mă așteptam. Chiar și în Lumea de altădată, există unele locuri care sunt cu mult mai multe decât altele. Râul era unul dintre ei. Nu era nici un fel de râu pe care l-am văzut în județul Mortal Gatlin. Ca Marea Barieră, aceasta a fost o cusătură. Ceva care a ținut lumea împreună, fără a fi în oricare dintre ele. Am fost pe un teritoriu total neclarat. Din fericire, cioara lui Unchiul Abner părea să știe calea. Exu a zburat deasupra capului, alunecând și atârnând în cercuri, uneori ajungând pe ramuri înalte să mă aștepte dacă am căzut prea mult în urmă. Nici nu părea să-și deranjeze treaba; el a tolerat căutarea noastră doar cu ocazia de a-și face treaba. Poate că sa bucurat de o schimbare. Mi-a amintit de Lucillecum, cu excepția faptului că nu am reușit să-i iau niște carcase de șoareci, atunci când îi era foame. Și când l-am prins privindu-mă, el mă privea cu adevărat. De fiecare dată când am început să mă simt din nou normal, el mi-a prins ochii și mi-a trimis râuri pe coloana

vertebrală, ca și cum ar fi făcut-o în mod intenționat. Cum ar fi știut că ar putea. M-am întrebat dacă Exu era o pasăre adevărată. Știam că putea să treacă între lumi, dar asta la făcut supranatural? Potrivit unchiului Abner, el la făcut doar o cioară. Poate toate ciorile erau doar înfiorătoare. Pe măsură ce mergeam mai departe, buruienile de mlaștină și țipările care ieșeau din ape murdare au condus la o iarbă mai verde dincolo de mal, iarbă atât de înaltă încât abia puteam să o văd în locuri. M-am sculat prin iarbă, urmărind păsările negre de pe cer, încercând să nu-mi amintesc prea mult despre unde mergeam sau ce am plecat. Aceasta era destul de greu să nu-mi imaginez aspectul feței mamei mele atunci când am ieșit din casă. Am încercat cu disperare să nu mă gândesc la ochii ei, la felul în care au aprins când ma văzut. Sau mâinile ei, așa cum le-a fluturat în aer în timp ce vorbea, de parcă ar fi putut să scoată cuvintele din cer cu degetele. Și brațele ei, înfășurate în jurul meu ca casa mea, pentru că ea era locul unde am era din. Am încercat să nu mă gândesc la momentul închiderii ușii. Nu se va mai deschide niciodată, nu pentru mine. Nu ca asta. Asta am vrut. Mi-am spus-o în timp ce am mers. Asta a vrut pentru mine. Să ai o viață. A trai. A pleca. Exu se răsuci și am bătut înapoi peria înaltă și iarba. Lăsarea a fost mai greu decât mi-am imaginat vreodată și o parte din mine încă nu putea să cred că am făcut-o. Dar atâta cât am încercat să nu mă gândesc la mama mea, am încercat să țin mintea mea în minte, o mențiune constantă de ce făceam asta - riscăm totul. M-am întrebat ce face acum. Scriind în carnetul ei? Practicarea violului? Citiți o copie batjocorită a lui Kill a Mockingbird ? Încă m-am gândit aboutit când am auzit muzică la distanță. Pare a fi ... Rolling Stones? O parte din mine era de așteptat să împingă iarba și să vadă legătura acolo. Dar, pe măsură ce m-am apropiat de corul "Nu poți să ai tot ce vrei", mi-am dat seama că era Stones, dar cu siguranță nu era Link. Vocea nu era destul de rea și prea multe note erau corecte. Era un tip mare, purtând o bandană decolorată în jurul capului și un tricou HarleyDavidson cu aripi înfipt în spate. Stătea la o masă pliabilă din plastic, cum ar fi cele pe care clubul de pod le folosea înapoi în Gatlin. Cu nuanțele sale negre și barba lungă, arăta că ar fi trebuit să călărească un elicopter vechi, în loc să stea lângă o malul râului. Cu excepția prânzului. El a fost spooningsomething dintr-un container plasticTupperware. De unde eram, arătau ca niște intestine sau rămășițe umane. Sau ...

Motociclistul îi zgâlțâie: - Cel mai bun chili-ghetți pe partea asta a Mississippi. El clătină din cap. Exu a coborât și a aterizat pe marginea mesei pliabile. O enormă cântăreală neagră pe pământ de lângă ea a latrat, dar nu a deranjat să se ridice. - Ce faci peste tot, pasăre? Dacă nu căutați să faceți o înțelegere, nu ai nimic aici pentru tine. Și nici măcar nu credeți că îmi permiteți să intrați în whisky-ul meu de data asta. Motociclistul la împușcat pe Exu de pe masă. "Idiot. Goni. Spune-i lui Abner că sunt gata să mă ocup când este gata să joace. În timp ce făcu semn cu cioara de pe masă, iar Exu dispăru în cerul albastru, bikerul mi-a dat seama că stăteam la marginea ierbii. "Sunteți în vizită sau căutați ceva?" El a aruncat rămășițele prânzului într-un cooler de culoare albă de Styrofoam, care a luat o grămadă de cărți de joc. El mi-a dat din cap în mișcare, amestecând cărțile de la mână în mână. Am înghițit greu și pas cu pas ca "Hand of Fate" a început să se joace pe vechiul radio transistor așezat în praf. M-am întrebat dacă ascultă ceva pe lângă Rolling Stones, dar nu aveam de gând să o întreb. "Căut pentru Maestrul Fluviului." Motociclistul râse, trăgând o mână ca și când cineva stătea pe cealaltă parte a mesei. "River Master. Nu am mai auzit asta din când în când. River Master, Ferryman, Runner de apă - Merg cu multe nume, puștiule. Dar mă poți numi Charlie. Este cea pe care o răspund când îmi vine să răspund. Nu mi-am putut imagina pe cineva să-l facă pe tipul ăsta să facă tot ce nu avea de gând să facă. Dacă eram în domeniul Mortal, ar fi probabil un bouncer la un bar de motociclisti sau la o sală de piscină în care oamenii erau târâți să spargă sticle peste capul celuilalt. - Mă bucur să te cunosc ... Charlie, m-am sufocat. - Eu sunt Ethan. - Și ce pot să fac pentru tine, Ethan? M-am îndreptat spre masă, atent să-i dau creaturii gigantice o pajiște largă. Arăta ca un mastif, cu pătrată și piele zbârcită. Coada îi era bandajată cu tifon alb. - Nu vă deranjează vechiul Drag, spuse el. "El nu se va ridica decât dacă veți purta niște carne crudă." Charlie rânji: "Sau dacă nu ești crudă. Carne moartă ca tine, puștiule ... ești de pe cârlig. De ce nu ma surprins asta? "Trage? Ce fel de nume e asta? M-am îndreptat spre câine. "Balaur. Felul care respiră și vă mestecă mâna dacă încercați să-l petreci ". Drag sa uitat la mine, mormăind. Mi-am mutat mâna în buzunar. - Trebuie să trec peste râu. I-am adus aceste lucruri. Am așezat ochii râului pe masa de carton. Chiar arăta ca cei de la clubul de poduri. Charlie aruncă o privire asupra pietrelor, neimprimată. "Bine pentru tine. Unul pentru calea de acolo, unul pentru drumul înapoi. E ca și cum ai arăta un autobuz cu autobuzul

nu mă face să vreau să merg pe nici un autobuz. " "Nu-i așa?" Am înghițit. Atât de multe pentru planurile mele. Câteodată m-am gândit că totul funcționează prea ușor. Charlie ma privit. "Jucați blackjack, Ethan? Știți, douăzeci și unu? Știam ce a vrut să spună: "Nu, într-adevăr." Ceea ce nu era în întregime. M-am jucat cu Thelma, până când a început să înșelă la fel de rău ca și Surorile la Rummikub. Mi-a împins cărțile spre el, făcând un nou diamant deasupra primului. Mâna mea. Ești un băiat destept - puteți să vă dați seama. Am verificat cartea mea, un șapte. L-ai lovit. Asta ar fi spus Thelma. Charlie părea un riscător. Dacă aș fi avut dreptate, el probabil a respectat alte persoane care au făcut același lucru. Și ce am pierdut? El a dat din cap în semn de aprobare și a răsturnat un rege: - Scuze, puștiule, șasezeci. Ai terminat. Dar aș fi luat și eu lovitura. Charlie mișca puntea și ne-a împărțit pe alții. De data asta aveam patru și opt. A schimbat un șapte. Aveam nouăsprezece ani, greu de învins. Charlie avea un rege și cinci în fața lui. A trebuit să ia o lovitură, sau aș câștiga cu siguranță. A scos un card din partea de sus a punții. O sută de inimi. "Douăzeci și unu. Asta-i blackjack, spuse el, amestecând din nou. Nu eram sigur dacă a fost un fel de test sau dacă a fost doar plictisit aici, dar nu mi sa părut anxio să scap de mine în curând. "Chiar mi-am cerut să trec peste râu, și ..." M-am oprit înainte să-l chem "domnule". Ridică o sprânceană. - Adică, Charlie. Vedeți, sunt ageri ... Charlie aprobă din cap, întrerupând. "E totdeauna o fată." Rolling Stones a început să croască "2000 de ani lumină de acasă". - Trebuie să mă întorc la ea ... "Am avut o fată o dată. Penelope era numele ei. Penny. "Se aplecă în scaun, îmbrăcându-și barba." În cele din urmă s-a obosit să stea pe aici, așa că a ieșit. "De ce nu te-ai dus cu ea?" A doua oară am pus întrebarea, mi-am dat seama că era probabil prea personal. Dar el a răspuns oricum. "Nu pot să plec." El a spus că este o chestiune importantă, cărți de joc pentru amândoi. "Sunt Maestrul Fluviului. Face parte din concert. Nu se poate epuiza în casă. - Ai putea să renunți. - Nu este o slujbă, puștiule. Este o propoziție. "A râs, dar a fost o amărăciune asta ma făcut să-mi pară rău pentru el. Asta și masa de pliere și câinele leneș cu coada încurcată. Apoi "2000 de ani lumina de acasă" a dispărut, înlocuindu-se cu "Plundered My Soul". Nu vroiam să știu cine era suficient de puternic ca să-l condamne să stea în picioare, ceea ce, în cea mai mare parte, arăta ca un râu destul de impresionant. A fost lentă și calmă. Dacă n-ar fi stat aici, probabil că aș putea să trec.

"Îmi pare rău". Ce altceva aș putea spune? "E in regula. Mi-am făcut pacea cu ea de multă vreme. "Mi-a lovit cărțile. Un as și un șapte. "Vrei o lovitură?" Optsprezece din nou. Charlie avea și un as. L-am lovit. M-am uitat când a întors cartela între degete. Trei băieți. El și-a scos umbrele, albastru de gheață. Elevii săi erau atât de ușurați, încât erau abia vizibili. - O să-i spui? „Blackjack“. Charlie își întinse scaunul înapoi și dădu din cap spre mal. Se aștepta un feribot sărac, o plută brută din busteni care erau legați împreună cu frânghia groasă. Era la fel ca cei care au căpătat mlaștina în Wander's Creek. Dragon se întinse și se apleacă după aceea. "Să mergem înainte să mă răzgândesc". L-am urmat la platforma rahitismului și am pășit pe buștenii putrezici. Charlie își întinse mâna. "Timpul să-i plătesc pe Ferryman." El a arătat spre apa brună. "Haide. Loveste-ma." Am aruncat piatra și l-am lovit, fără nici o scânteie. În momentul în care a coborât polul lung pentru a împinge în fundul râului, apa sa schimbat. O miros de pătrundere de la putregaiul de mlaștină, mâncare răsfățată și altceva. M-am uitat în jos în adâncurile umbroase de sub mine. Apa era destul de clară ca să vadă până la capăt, cu excepția faptului că nu puteam, pentru că erau trupuri oriunde mă uitam, la numai centimetri deasupra suprafeței. Iar acestea nu erau niște forme de mireasă de la mituri și filme. Erau cadavre, umflate și udate, morți de stillas. Unele straturi, unele cu fața în jos - dar ce fețe vedeam aveau aceleași buze albastre și piele înspăimântător de albă. Părul lor le-a înfundat în apă, în timp ce plutea și se lovise de altul. "Toată lumea îi plătește pe Ferryman mai devreme." Charlie ridică din umeri. "Nu pot schimba asta". Gustul bilei mi-a crescut în gât și mi-a luat fiecare uncie de energie. Respirația trebuie să fi fost înregistrată pe față, pentru că tonul lui Charlie era simpatic. "Știu, puștiule. Mirosul să-l ia. De ce crezi că nu fac multe excursii? "De ce sa schimbat? Râul. "Nu puteam să-mi scot ochii de la cadavrele cu apă. "Adică, nu a fost așa." - Asta e locul unde ești rău. Pur și simplu nu l-ai putea vedea. Există o mulțime de lucruri pe care le alegem să nu le vedem. Nu înseamnă că nu sunt acolo, chiar dacă dorim să nu fie. " "M-am săturat să văd totul. Era mai ușor decât atunci când nu știam nimic. Abia știam că trăiesc. Charlie dădu din cap. „Da. Așa că am auzit. Platforma de lemn a lovit-o pe malul opus. - Mulțumesc, Charlie. Se aplecă pe stâlp, cu ochii lui nenaturați, albastri, fără pupile, care priveau prin

mine. - Nu mai spune, puștiule. Sper că o vei găsi pe fata aia. Am atins mâna cu atenție și am zgâriat Dragonbehind urechile. Am fost fericit să văd că mâna mea nu a ars. Câinele uriaș a latrat la mine. - Poate că Penny se va întoarce, am spus eu. - Niciodată nu știi. - Șansele sunt împotriva ei. Am intrat în bancă. "Da bine. Dacă vrei să te uiți așa, cred că ai putea să spui că sunt împotriva mea. " "Poate ai dreptate. Dacă te îndrepți spre locul unde mă gândesc. Știa el? Poate că această parte a râului a condus doar la un singur loc, deși m-am îndoit. Cu cât învățasem mai mult despre lumea pe care credeam că o știu și despre toate cele pe care nu le-am făcut, cu atît mai mult se întâmplase împreună, ducînd totunde și nicăieri în același timp. "Mă duc la Păstrarea de departe". Nu credeam că va avea șansa să-i spună vreunui dintre păzitori, deoarece nu putea să părăsească acest loc. În afară de asta, era ceva despre Charlie, care mi-a plăcut. Și spunând că cuvintele mă făceau să mă simt mai mult ca și cum ar fi fost. "Drept inainte. Nu puteți să ratați asta. El a indicat distanța. - Dar trebuie să treceți de la Gatekeeper. "Am auzit". Mă gândeam la asta de la vizita mea la Obidias'house cu mătușa Prue. - Ei bine, îi spui că îmi datorează bani, spuse Charlie. "Nu voi aștepta pentru totdeauna." M-am uitat la el și a oftat. "Ei bine, spune-i oricum." "Tu-l cunoști?" El a dat din cap. "Mergem înapoi. Nu se spune cât timp a trecut, dar cred că o viață sau două. " "Cum ar fi?" Poate că, dacă știam mai multe despre tipul ăsta, aș avea șanse mai mari să-l conving pe el să mă lase în Pădurea de departe. Charlie zâmbi, împingând cu polul și trimițând feribotul plutitor înapoi în marea cadavrelor. "Nu ca mine." CAPITOLUL 16 O stâncă și o cioară Odată ce am plecat din râu în urmă, mi-am dat seama că drumul spre Porțile Păstrării de departe nu era deloc un drum. Era mai mult o cărare bruta, curbată, ascunsă în zidurile a doi munți negri înălțâni care stăteau alături, creând o poartă naturală mai periculoasă decât orice ar fi putut fi făcut de către Mortalii sau păzitori. Munții erau slick, cu colțuri ascuțite, care reflectau soarele, ca și cum ar fi fost făcute din obsidian. Păreau ca și cum ar fi tăiat fâșii negre în cer. Grozav. Ideea de a naviga pe o cărare prin intermediul unor stânci de lame cuțite a fost ceva

mai mult decât intimidantă. Oricare ar fi fost cei de la Keepers, cu siguranță nu au vrut ca nimeni să știe despre asta. O mare surpriză acolo. Exu a trecut deasupra capului, de parcă știa exact unde merge. Mi-am luat ritmul de a-mi urma umbra pe traseul din fața mea, simțindu-mă recunoscător pentru pasărea înfiorătoare, care era chiar mai mare decât Harlon James. Mă întrebam cear fi crezut Lucille despre el. Funnyhow o cioară supranaturală împrumutat de la The Greats mayseem ca cea familiară în peisaj. Chiar și cu ajutorul lui Unchiul Abner, am continuat să mă consult cu harta mătușii Prue. Exu cu siguranță știa direcția generală a Păcii de departe, dar a dispărut de la vedere la fiecare mile. Stâncile erau înalte, traseul era răsucite, iar Exu nu trebuia să-și facă griji pentru navigarea în acei munți. Pasă de noroc. Pe hartă, drumul meu a fost evidențiat în mâna șubredă a mătușii Prue. De fiecare dată când încercam să urmăresc unde ar duce, drumul dispăruse cu câteva mile înainte. Începusem să-mi fac griji că mâna ei se zdruncinase prea mult în direcția greșită. Deoarece instrucțiunile de pe hartă nu m-au trezit peste munți sau între ele trebuia să trec prin una dintre ele. "Nu poate fi corect". Am privit din hârtie până la cer. Exu a alunecat din copac în copac în fața mea, deși acum că eram mai aproape de munți, copacii erau mult mai îndepărtați. "Sigur. Dați-i drumul. Așadar, trebuie să mergem, știi tu. Se răsuci din nou. Am fluturat whisky-ul în capul meu. - Doar nu uitați cine are cina, nu? El ma înfuria și am râs, alunecând balonul în buzunar. Nu părea așa de amuzantă după primele câteva mile.

Când am ajuns la fața din spate, am verificat de două ori harta. A fost acolo. Un cerc tras în colină - marcând un fel de peșteră sau un tunel. Era ușor de găsit pe hartă. Dar când am coborât hârtia și am încercat să găsesc peștera, nu era nimic. Doar o față de stâncă stâncoasă, atît de abruptă, coborî într-o verticală dreaptă, tăind traseul în fața mea. Se împinge în norii atât de înalți, încât nu se termină niciodată. Ceva trebuie să fie în neregulă. Trebuia să fie o intrare în tunel undeva în jur. M-am simțit de-a lungul stâncii, împiedicându-mă peste bucățile rupte ale stâncii neagră strălucitoare. Nimic.

Abia după ce m-am întors de pe stâncă și am observat un pătrat de perie moartă care creștea de-a lungul pietrelor pe care le-am pus împreună. Peria a crescut în forma vagă a unui cerc. Am apucat deșteptul mort cu ambele mâini, mișcându-mă cât am putut - și acolo a fost. Un fel de. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru realitatea a ceea ce a reprezentat acel cerc pe munte. Asmall, gaură întunecată - și mică , vreau să spun minuscul - suficient de mare pentru un bărbat. Destul de mare pentru Boo Radley. Poate că Lucille, dar chiar și asta ar fi fost o lovitură strânsă. Și a fost întuneric înăuntru. Desigur, a fost. "Aw, haide!" Potrivit hărții, tunelul a fost singura cale spre Far Far și la Lena. Dacă vroiam să mă întorc acasă, trebuia să-l târasc. M-am simțit rău doar să mă gândesc la asta. Poate că aș putea să merg în jur. Cum ar fi trebuit să ajungă de cealaltă parte a râului? Prea lung, asta era sigur. Cine glumeam? Nu am vrut să mă gândesc la ce ar părea că ar fi să vă cadă un munte întreg în timp ce vă plimbați prin mijlocul acestuia. Dacă erai deja mort, ai putea fi zdrobit până la moarte? Ar face rău? A mai rămas ceva rănit? Cu cât îmi spusesem mai mult să nu mă gândesc la asta, cu atât mai mult am făcuto, și în curând eram aproape gata să mă întorc. Dar apoi mi-am imaginat că alternativa-ființei este prinsă aici în Lumea Altă fără Lena pentru "infinitatea timpurilor de infinit", cum ar fi Link. Nimic nu merita acest risc. Mi-am luat o respirație adâncă, în interior, și am început să mă târăsc.

Tunelul era mai mic și mai întunecat decât mi-am imaginat vreodată. Odată ce am stors înăuntru, aveam doar câteva centimetri de spațiu liber deasupra mea și de fiecare parte. Era mai rău decât legătura de timp și m-am încuiat în portbagajul mașinii tatălui Emory. N-am fost niciodată speriat de spații mici, dar era imposibil să nu simt claustrofobie aici. Și era întuneric - mai rău decât întuneric. Singura lumină provenea din crăpăturile din stâncă, care erau puține și foarte departe între ele. De cele mai multe ori mă plimbam în întunericul complet, doar că sunetul respirației mi-a făcut ecou pe pereți. Trusa invizibilă mi-a umplut gura, mi-a lovit ochii. M-am gândit mereu că voi lovi un zid - că tunelul se oprea și ar trebui să plec să plec. Sau că nu aș fi în stare. Pământul de sub mine era făcut din aceeași piatră neagră ascuțită ca și muntele însuși și trebuia să mă mișc încet, pentru a evita răsucirea pe marginile expuse ale molozului răzuit. Mâinile mi s-au simțit ca și cum le-aș fi tăiat în bucăți; genunchii

mei, ca doi saci de sticlă zdrobită. M-am întrebat că morți ar putea sângera la moarte. Cu norocul meu, voi fi primul tip care să afle. Am încercat să-mi distrag atenția - numărând până la o sută, umilind tonurile offkey din unele cântece ale Sfântului Roller, pretinzând că eu sunt Kelting cu Lena. Nimic nu a ajutat. Știam că sunt singur. Mi-a întărit numai hotărârea de a nu rămâne așa. Nu e mult mai departe, L. Am de gând să-l găsesc și să-l găsesc pe Gates. Vom fi curând în curând, iar apoi vă voi spune cât de mult a sufocat cu adevărat . Am tăcut după asta. Era prea greu să te prefac lui Kelt. Mișcările mi-au încetinit și mintea mi-a încetinit, până când brațele și picioarele mele s-au mișcat într-un fel de sincopare rigidă, cum ar fi bataia de conducere la unul dintre vechii lui Link. Înainte și înapoi. Înainte și înapoi. Lena. Lena. Lena. Mai era numele lui Keltingher când am văzut lumina de la capătul tunelului - nu o lumină metaforică, ci o adevărată. Am auzit-o pe Exu căutând în depărtare. Am simțit începutul unei briza, mirosul de aer în fața mea. Umiditatea rece a tunelului a început să dea drumul lumii calde a lumii exterioare. Aproape am fost acolo. M-am uitat când lumina soarelui a pus gura găurii. N-am mai trupat încă. Dar tunelul era atât de întunecat, încât ochii mei se îndreptau cu greu la cea mai mică cantitate de lumină. Când eram doar la jumătatea drumului, mi-am căzut în stomac, cu ochii încă închiși, murdăria neagră apăsând pe obraz. Exu țipă cu voce tare, probabil supărat că am luat o pauză. Cel puțin așa m-am gândit. Mi-am deschis ochii ca să văd soarele strălucind o pereche de cizme cu dungi negre. Apoi, în partea de jos a unei cochilii de lână ce se potrivea. Grozav. Mi-am ridicat capul încet, pregătit să-l văd pe un Păstrător care mă înălța. Inima mia început să-mi bată. Arăta ca un bărbat - într-un fel. Dacă ați ignorat faptul că el a fost complet îmbrăcat, cu piele neagră, neagră, gri-negru și ochi enormi. Rochia neagră a fost legată la talie cu un cordon lung și el - dacă ai putea să-i spui că arăta ca un fel de călugăr extraterestru mizerabil. "Ai pierdut ceva?", A întrebat el. Vocea sună atât de mult ca un om. Ca un bătrân, cam trist sau poate amabil. Era greu de reconciliat faptele umane și vocea cu celelalte lucruri pe care le-am staringat. Am tras în deschiderea stâncii, mi-am scos picioarele din tunel, încercând să evit să-l înfrunt pe tot ce era. - Încerc să găsesc calea spre Păstrarea de departe, am

stârpit. Am încercat să-mi amintesc ce-a spus Obidias. Ce căutam? Usi? Porti? Asta a fost. "Vreau să spun, Porțile Păstrării de departe". M-am ridicat în picioare și am încercat să mă întorc, dar n-avea unde să meargă. - E adevărat? Sau poate bolnav. Sincer, nu eram sigur că era chiar o față pe care o priveam, așa că era greu să spun ce însemna expresia. "Așa e." Am încercat să mă simt încrezător. Când m-am oprit, am fost aproape înălțimea lui, ceea ce era liniștitor. "Cei care te așteaptă?" Ochii lui ciudați și plictisitori se răsuciu. - Da, am mințit. Se întoarse brusc pe călcâi, ca să meargă, iar haina lui se rostogoli după el. Răspuns greșit. - Nu, am sunat. Și mă vor tortura dacă mă vor găsi. Cel puțin așa crede toată lumea. Dar e fata asta - era o greseala - nu ar fi trebuit sa fiu aici - iar apoi sa intamplat, si Ordinul sa rupt si a trebuit sa sar. "Cuvintele mele au murit, odata ce mi-am dat seama cat de nebun am sunat. Nu avea rost să explice. Abia a avut sens chiar și pentru mine. Creatura sa oprit, înclinându-și capul în lateral, ca și cum ar fi avut în vedere cuvintele mele. Pe mine. - Ei bine, le-ați găsit. "Ce?" "Porțile celor de departe". M-am uitat după el. Nu era nimic în jur de stâncă neagră strălucitoare și cerul albastru clar. Poate că era nebun. "Nu văd altceva decât munți." Se întoarse și arătă. "Acolo." Mînecul hainelor îi alunecă și am văzut o bucată de piele în plus de piele care se scurgea din corp și dispăruse sub rochie. Arăta ca o aripă a unei bâte gigantice. Mi-am adus aminte povestea nebunăLink mi-a povestit de-a lungul verii. Macon îl trimisese în tunelurile Caster pentru a transmite un mesaj lui Obidias Trueblood. Atât de mult as adăugasem deja. Dar a existat și o altă parte, despre modul în care Link a fost atacat de un fel de creatură pe care a ajuns să-l înjunghie cu capul de grădină - era negru și cheil gri, cu trăsăturile unui bărbat și deformate de benzi negre de piele pe care Link era convinsă că erau aripi . "Serios", mi-am amintit cum spune el: "Nu vrei să te confrunți cu chestia aia într-o alee pe timp de noapte". Știam că nu ar putea fi aceeași creatură, pentru că Link a spus că monstrul pe care la văzut a avut ochi galbeni. Iar cel care stătea aici privea în spate la mine cu ochi verzi - aproape verde Caster. Apoi a fost și cealaltă. Întregul grădinărit-la-la-chest lucru. Acesta nu ar putea fi el. Ochi verzi. Nu aur. Nu aveam nevoie de teamă, nu-i așa? El nu putea fi întunecat, ar putea el? Totuși, nu era nimic pe care l-am văzut vreodată - și am văzut mai mult decât partea

mea. Creatura se întoarse, coborând brațul care nu era un braț. - Le vezi? Ce? Aripile? Încă încercam să-mi dau seama ce era - sau nu. "Porțile". Părea dezamăgit de prostia mea. Cred că aș fi dezamăgit, de asemenea, dacă aș fi fost el. Mă simțeam destul de proastă. Am căutat în direcția în care am arătat un moment. Nu era nimic acolo. "Nu văd nimic". Un zâmbet satisfăcut pe fața lui, de parcă ar avea un secret. - Bineînțeles că nu. Numai Gatekeeperul îi poate vedea. - Unde e ... - M-am oprit, realizând că nu trebuie să pun întrebarea. Știam deja răspunsul. "Tu ești Gatekeeperul". Era un Maestru al Fluviului și un Gatekeeper. Desigur, a existat. Mai era și un șarpe, o cioară de băutură de whisky, care putea zbura din țara locuitorilor din țara morților, un râu plin de trupuri și un câine de dragon. A fost ca și cum ai fi trezit în mijlocul unui joc de Dungeons & Dragons . "The Gatekeeper." Thecreature dădu din cap, în mod evident mulțumit de el însuși: "Eu sunt, printre altele." Am încercat să nu fixateon cuvântul lucru .dar ca m - am uitat la pielea de culoarea cărbune și gândit la acele aripi îngrozitoare, nu am putut opri să- l imaginez ca unele incrucișări terifiant între o persoană și un liliac. Un Batman real, un fel de. Doar nu cel care salvează pe cineva. Poate invers. Ce-ar fi dacă nu vreau să mă lași aici? Respiră adânc: - Uite, știu că e nebun. Am rămas nebun în urmă cu un an în urmă. Dar este nevoie de ceva de acolo. Și dacă nu înțeleg, nu voi putea să mă duc acasă. E vreun fel să-mi arăți unde sunt Porții? "Desigur." Am auzit cuvintele înainte să-i văd fața. Și am zâmbit, până mi-am dat seama că singur am zâmbit. Creatura se încruntă, cu ochii uriași îngustați. Își strânse mâinile în fața pieptului, atingând vârfurile degetelor. - Dar de ce aș face asta? Exu strigă în depărtare. M-am uitat în sus pentru a vedea forma neagră masivă care circulă peste capul nostru, ca și cum ar fi fost pregătit să se dărâme și să atace. Fără cuvinte, fără a privi în sus, creatura își ridică mâna. Exu a coborât și a aterizat pe pumnul Gatekeeperului, făcându-și brațul ca și cum ar fi reunit cu un vechi prieten. Poate nu. Gateerul părea mai înspăimântător cu Exu lîngă el. Era o furtună în față. Creatura avea dreptate. Nu avea nici un motiv să mă ajute. Apoi, păsările ceruie, aproape simpatic. Creatura făcea un sunet slab, gât - aproape

o chicotă - și ridică o mână pentru a netezi penele de pasăre. "Esti norocos. Pasărea este un bun judecător al caracterului. " „Da? Ce zice pasărea despre mine? "El zice - încet pe trepte, ieftin cu whisky-ul, dar o inimă bună. Pentru un om mort. Am zâmbit. Poate cârnața aceea nu era prea rea. Exu se răsuci din nou. - Vă pot arăta porțile, băiete. - Ethan. - Ethan. Ezită el, repetându-mi încet numele, dar trebuie să-mi dai ceva în schimb. Mi-a fost aproape teamă să întreb. "Ce vrei?" Obidiashad a menționat că Gatekeeper-ul ar aștepta un fel de dar, dar nu prea m-am gândit prea mult la el. Se uită la mine gândindu-mă, luând în considerare întrebarea. "Comerțul este o problemă serioasă. Balanceis este un principiu cheie în Ordinul Lucrurilor. " "Ordinul lucrurilor? Credeam că nu mai trebuie să ne mai facem griji. " "Există întotdeauna Ordin. Acum mai mult ca niciodată, Ordinul Nou trebuie să fie întreținut cu grijă. " Nu am înțeles detaliile, dar am înțeles importanța. Nu a fost așa cum am intrat în această mizerie în primul rând? Continuă să vorbească. - Spui că ai nevoie de ceva să te duc acasă? Ce vrei mai mult? Spun, ce te-a adus aici? Asta îmi doresc cel mai mult. " "Minunat", suna foarte simplu, dar ar fi putut să vorbească în ghicitori sau să scrie la întâmplare Mad Libs. "Ce ai?" Ochii îi străluceau cu lăcomie. Mi-am umplut mâinile în buzunare și am scos din piatră râul care rămânea și harta mătușii Prue's. Whisky-ul și tabăra de tutun-Exu-au dispărut de mult. Gateerul ridică sprâncenele fără păr: "O piatră și o hartă veche? Asta e tot?" - Asta a adus aici. Am arătat spre Exu, încă așezat pe umăr. - Și o pasăre. "O piatră și o piatră . E greu să treci. Dar am deja ambele lucruri din colecția mea ". Exu a plecat de pe umăr și a zburat în cer, ca și cum ar fi fost ofensat. În câteva secunde cioara a dispărut. - Și acum nu ai pasăre, spuse Gatekeeper-ul. "Nu înțeleg. Există ceva specific ce vrei? "Am încercat să ascund frustrarea din glasul meu. Gatekeeperul păru mulțumit de întrebarea. "Specific, da. Mai exact, un comerț echitabil este ceea ce prefer. " "Ai putea fi mai puțin specifică decât asta?" Își înclină capul. "Nu mă mai ascund ce mă va interesa până nu o văd. Cele mai valoroase lucruri sunt adesea cele pe care nici măcar nu le cunoști. " A fost de ajutor. "Cum ar trebui să știu ce ai deja?" Ochii i se aprinseră. "Vă pot arăta colecția mea dacă doriți să o vedeți. Nu există altcineva asemănător în altă parte a lumii. "Ce am putea spune? „Da. Ar fi grozav."

Când l-am urmat de-a lungul pietrelor negre ascuțite, am auzit vocea lui Link în capul meu. "Mișcați rău, omule. O să te omoare, să te adauge și să te adauge la colecția sa de idioți care l-au urmat înapoi în creepycave. Asta a fost o dată când eram mai sigur mort decât viu. Cât de corectă și echilibrată a fost aceasta?

Gatekeeperul se strecură printr-o fisură îngustă în zidul pietrei negre. Era mai mare decât gaura, dar nu cu mult. M-am mutat lateral, pentru că nu era suficient spațiu pentru a se întoarce. Știam că asta ar putea fi o capcană. Link a descris creatura pe care a întâlnit-o ca pe un animal periculos și nebun. Cu ce Gatekeeper nu era diferit, ar fi mai bine să îl ascunzi? Unde a fost acea prostie când aveam nevoie de el? "Suntem aproape acolo", a sunat el înapoi la mine. Am văzut o lumină slabă în față, trăgând în depărtare. Umbra lui a trecut în fața lui, închizând momentan pasajul, pe măsură ce spațiul îngust se deschise într-o cameră cavernosă. Ceara picurată dintr-un candelabru de fier a fost înșurubată direct în tavanul lucios. Pereții strălucesc în lumina lumânărilor. Dacă nu m-aș fi târât într-un munte întreg, aș fi fost mai impresionat. Așa cum a fost, apropierea zidurilor cavernei mi-a făcut pielea. Dar, când m-am uitat în jur, mi-am dat seama că locul ăsta era mai degrabă ca un muzeu - cu o colecție mai ciudată decât ceea ce ai găsi dacă ai săpat în întreaga curte a surorilor. Corpurile de sticlă și rafturile au căptușit pereții, umpluți cu sute de obiecte. Era întâmplarea aleatorie a colecției, care ma intrigat, ca și cum un copil nu numai că avea colectare, ci catalogare. Arcade și bijuterii de aur cartoonat lângă o colecție de cutii muzicale ieftine pentru copii. Tablourile neagră de vinil negru erau îngroșate în stive veșnice lângă unul dintre acei jucători de modă veche cu un difuzor de pâlnie, ca cel pe care Surorile îl aveau. O păpușă de Raggedy Ann se înclină într-un scaun balanșor, o bijuterie imensă verde de mărimea unui măr ce se odihnea în poală. Și într-un centru de centre, am văzut o sferă opalescentă, asemănătoare cu cea pe care o purtasem mâna mea în vara trecută. Nu ar putea fi ... un Arclight. Dar a fost. Exact ca cel pe care Macon la dat-o mamei, cu excepția albului alb, în loc de miezul nopții negru. "Unde ai obținut asta?" M-am îndreptat spre raft. Se îndreptă în fața mea, smulgând sfera. "Ti-am spus. Sunt colecționar. Ai putea spune un istoric. Nu trebuie să dați nimic aici. Comorile din această sală nu pot fi

înlocuite. Am cheltuit o mie de viețuire pe ele. Toți sunt la fel de valoroși ", a suflat el. "Da?" Am căutat o cutie de prânz Snoopy plină de perle. El a dat din cap. "Neprețuit." El ia înlocuit pe Arclight. "La Gates mi s-au oferit tot felul de lucruri", a adăugat el. " Cei mai mulți oameni și alții nu știu că este doar politicos să-mi aducă un dar când vin bătut", mi-a aruncat o privire. "Nici o supărare." "Da scuze. Vreau să spun că îmi doresc să vă dau ceva ... - Ați ajutat la un fir de păr. Pe lângă rocă și o cioară? "Da." Am scanat rândurile de cărți de piele aliniate îngrijorat pe rafturi, spini inscripționați cu simboluri și limbi pe care nu le recunoșteam. Colțul coloanei vertebrale o carte din piele neagră mi-a prins ochiul. Se pare că a spus ... " Cartea stelelor ?" Gatekeeperul părea mulțumit și se grăbea să-l tragă din raft. - Acesta este unul dintre cartile de acest gen. Niadic, limbajul Caster, am ajuns sa recunosc, incetinind marginea copertii. O stea clusterofă a fost reliefată în centru. "Există doar un altul ca acesta ..." " Cartea Lunii ", am terminat pentru el. "Stiu." Ochii i se lărgiră și se aplecă în cartea lui Cartea stelelor . - Știți despre jumătatea întunecată? Nimeni din lumea noastră nu a mai văzut asta de sute de ani ". "Asta pentru că nu este în lumea voastră." M-am uitat la el pentru o clipă înainte să mă corectez. "Lumea noastră." El clătină din cap în necredință. "Cum ai putea să știi asta?" "Pentru că eu am fost cel care a găsit-o." Pentru un moment, nu spuse nimic. Aș putea spune că încearcă să decidă dacă minte sau nebun. Nu a fost nimic în expresia lui care a făcut să pară că m-a crezut de fapt, dar, așa cum am spus, nu a fost prea mult pentru a merge - fața lui nu a fost cu adevărat o față și totul. "Acesta este un truc?" Ochii lui plictisitori verzi se îngrămădeau: "Nu te-ar servi bine să joci jocuri cu mine dacă te aștepți vreodată să găsești Porțile Păstrării de departe". "Nici măcar n-am știut că Cartea Lunii avea altceva, sau oricare ar fi spus. Deci, cum aș ști să minți despre asta? Era adevărat. N-am auzit niciodată pe cineva să spună - nu Macon sau Marian sau Sarafine sau Abraham. Este posibil ca ei să nu știe? - După cum am spus, echilibru. Lumina și întunericul sunt ambele părți ale scalei invizibile, care întotdeauna se sfârșește și ne agățăm de margini. "El a alergat degetele lui strâmbe peste coperta cărții. "Nu poți avea una fără cealaltă. Triste ca ar putea fi. " După tot ce am învățat despre Cartea Lunii , nu mi-am putut imagina ce se afla în

copertele omologului său. Oare Cartea Stars a da același tip de consecințe devastatoare? Mi-a fost aproape teamă să întreb. "Există și un preț pentru folosirea acelui unul?" Gatekeeperul se îndreptă spre capătul celălalt al încăperii și se așeză într-un scaun cu sculptură complicată care arăta ca un tron dintr-un castel vechi. Ridică un MickeyMouse Thermos, turnând un șuvoi de lichior de chihlimbar în plastic și bea jumătate din el. În mișcările lui era o oboseală și mă întrebam de cât timp îi dăduse să strângă colecția de obiecte intangibil valoroase și fără valoare în interiorul acestor pereți. Când a vorbit în cele din urmă, a sunat ca și cum ar fi împlinit o sută de ani. "Nu am folosit niciodată cartea. Datoriile mele sunt prea abrupte pentru a risca datorită mai multor lucruri. Deși nu mai rămân prea multe pentru a le lua, nu-i așa? "El a aruncat restul băuturii și a bătut paharul de plastic pe masă. În câteva secunde, se îndrepta din nou, nervos și agitat. Am urmat-o în cealaltă parte a camerei. "Cui datorezi?" Se opri din plimbare, trăgându-și roba mai tare, ca și când se proteja de un nesimetric. - Departe, bineînțeles. - În vocea lui era un amestec de amărăciune și înfrângere. "Și își adună mereu datoriile." CAPITOLUL 17 Cartea stelelor Gateerul și-a întors spatele la mine, mutându-se într-un caz de sticlă în spatele lui. Se uită la o colecție de farmece-amulete atârnate de corzi lungi de piele, cristale și roci exotice care amintesc de pietrele de râu, rune cu semne pe care nu le recunoșteam. Deschise dulapul și scoase unul din amulete, freind discul de argint între degete. Mi-a amintit de modul în care Amma a atins farmecul de aur pe care-l purta în jurul gâtului, ori de cîte ori era nervoasă. "De ce nu pleci?", Am întrebat eu. "Ia toate chestiile astea și dispare?" Știam răspunsul chiar când am pus întrebarea. Nimeni nu ar rămâne aici decât dacă ar fi trebuit. Se întoarse cu un lăcustă mare pe un post înalt lângă cabinet. M-am uitat cum se întorcea, forme ciudate care se învârteau pe lângă mine. Nu erau continentele pe care mă obișnuisem să le văd în clasa de istorie. "Nu pot să plec. Sunt legat de Gates. Dacă mă aventurez prea departe de ei, voi continua să mă schimb." Se uită la degetele lui îndoite, zdruncinate. O răceală îmi rupe spatele. "Ce vrei sa spui?" Gatekeeperul își întoarse mâinile încet, de parcă nu le-ar fi văzut niciodată înainte. "A fost o vreme când am arăt ca tine, mort. O vreme când eram bărbat. Cuvintele se înălța în capul meu, dar nu am putut găsi o cale de a le face adevărate. Oricare ar fi fost Gatekeeperul - cu toate că a amintit că trăsăturile lui

erau de un om - nu era posibil. A fost? - Nu înțeleg. Cum? "Nu a existat nici o modalitate de a spune ceea ce mă gândeam fără a fi crud. Și dacă era un om undeva înăuntru, suferise deja o cruzime mai mult decât suficientă. "Cum am devenit asta?" Gatekeeperul fingereda mare cristalizează dintr-o margine de aur. A luat un al doilea colier, din inele de zahăr bomboane, de genul pe care l-ai putea cumpăra la Stop & Steal, netezind-o înapoi în interiorul casetei cu catifea. "Consiliul Păstrătorului este foarte puternic. Are magie puternică la dispoziția lor, mai puternică decât orice am asistat ca Păstrător". "Erai un păzitor?" Acest lucru era ca și mama mea și Liv și Marian? Ochii lui verzi plictisitori se întoarse la mine. - S-ar putea să vrei să te ocupi ... - A plecat. - Nu cred că mi-ai spus numele tău. "Ethan", i-am spus de două ori acum. "E bine să te cunosc, Ethan. Numele meu este Xavier. Nimeni nu mă mai cheamă la asta, dar poți să faci asta dacă face lucruri. Știam ce încerca să spună - dacă ar fi fost mai ușor să-l imaginezi ca pe un bărbat în loc de monstru. "Bine. Mulțumesc, Xavier. "Părea amuzant, chiar venind de la mine. Apucă cu degetele casetele, un fel de obicei nervos. "Și pentru a răspunde la întrebarea ta, da. Eu am fost păzitor. Unul care a făcut greșeala de a pune la îndoială pe Angelus, capul ... "Știu cine este." Mi-am amintit cel numit Angelus, căpitanul cu capul chel. Mi-am amintit, de asemenea, expresia nemilos pe față când a venit după Marian. - Atunci știi că e periculos. Și corupt. "Xavier ma privit cu atenție. Am dat din cap. "A încercat să-mi facă rău un prieten de-două, de fapt. A adus pe unul din ei la cei de departe să păstreze procesul. " - Trial. Râse el, doar ca nu-i zâmbi nimic ca pe o față. "Nu a fost amuzant." "Desigur că nu. Angelus probabil a fost un exemplu al prietenului tău ", a spus Xavier. "Nu mi sa dat niciodată un proces. El le găsește plictisitoare în comparație cu pedeapsa. " "Ce ai făcut?" Mi-a fost frică să întreb, dar m-am simțit că trebuie. Xavier oftă. "Am pus la îndoială autoritatea Consiliului, deciziile pe care le luaseră. N-ar fi trebuit so fac niciodată ", a spus el liniștit. "Dar ne-au rupt jurămintele, legile pe care am jurat să le respectăm. Luând lucruri care nu erau ale lor să păstreze. " Am încercat să-mi imaginez Xavierin o bibliotecă Caster undeva de Marian, așezând cărți și înregistrând detaliile lumii lui Caster. El și-a creat aici o versiune proprie a unui Casterlibrary, un loc plin de obiecte magice - și câteva neimagice.

- Ce fel de lucruri, Xavier? Se uită în jurul salonului cavernos, în panică. "Nu cred că ar trebui să vorbim despre asta. Și dacă Consiliul afl? - Cum ar fi ei? "Ei vor. Întotdeauna le fac. Nu știu ce mi-ar putea face mai mult, dar s-ar gândi la ceva. "Suntem în centrul unui munte." A doua mea azi. - Nu este ca și cum te pot auzi. Își trase gulerul din rochia de lână greu de la gât. "Vei fi surprins de ceea ce vor afla. Lasa-ma sa-ti arat." Nu eram sigură ce a vrut să spună când trece peste o grămadă de biciclete sparte într-un alt cabinet de sticlă. Deschise ușile și scoase o sferă albastră de cobalt, de mărimea unui baseball. - Ce e chestia aia? "Un al treilea ochi." A ținut-o în palmă cu grijă. "Vă permite să vedeți trecutul, o memorie specifică în timp". Culoarea a început să se învârtă în interiorul mingii. Un tânăr stătea în spatele unui birou din lemn greu, într-un studiu slab luminat. Rochia lui lungă părea prea mare pentru el, la fel ca scaunul sculptat cu ornamente în care stătea. Mâinile îi erau strânse împreună, în timp ce se aplecă puternic pe coate. - Ce este acum, Xavier? Întrebă el nerăbdător. Xavier își dădu mâinile prin părul întunecat și pe fața lui, cu ochii săi verșiți în jurul camerei. Era evident că se temea de conversație. Își răsuci coarda din haina lui în poală. - Îmi pare rău că te deranjez, domnule. Dar anumite evenimente mi-au atras atenția - atrocități care ne violează jurămintele și amenință misiunea deținătorilor ". Angelus părea plictisit. - La ce atrocități te referi, Xavier? Cineva a reușit să trimită un raport? Ai pierdut o cheie crescentă la una din bibliotecile Caster? Xavier se îndreptă. - Nu vorbim de chei pierdute, Angelus. Se întâmplă ceva în temnițele de sub Keep. În noaptea asta aud strigătele, țipetele de sânge pe care nu le poți ... Angelus a făcut semn că nu a răspuns. "Oamenii se îndrăgostesc. Nu putem dormi cu toții ca și voi. Unii dintre noi conducem Consiliul. Xavier se împinse din scaun și se ridică. "Am fost acolo jos, Angelus. Știu ce ascund. Întrebarea este, nu-i așa? Angelus biciuie în jur, cu ochii îngustând. - Ce crezi că ai văzut? Furia în ochii lui Xavier era imposibil de ignorat. "Păstrăvii care folosesc Turnul de putere întunecat - ca și cum ar fi roți întunecate. Efectuarea de experimente asupra celor vii. Am văzut enoughto că trebuie să luați măsuri. " Angelus își întoarse spatele pe Xavier, îndreptându-se spre fereastra care o privea pe munții vaste din jurul Păstrării de departe. "Aceste experimente, așa cum le numiți, sunt pentru protecția lor. Există un război, Xavier. Între Roți ușoare și întunecate, și

Mortalsare prinși în mijloc. "Se întoarse. "Vreți să le urmăriți să moară? Sunteți pregătit să vă asumați responsabilitatea pentru acea atrocitate? Actele tale te-au costat deja suficient, nu-i așa? - Pentru protecția ta , Xavier a corectat. "Asta ai vrut să spui, nu-i așa, Angelus? Mortalii sunt prinși în mijlocul războiului. Sau ai devenit ceva dincolo de Mortal? Angelus clătină din cap. "Este clar că nu vom fi de acord cu această chestiune." A început să vorbească cuvintele unui scenarist în tonuri joase. "Ce faci?" Xavierpointed la Angelus. „Casting? Nu este corect. Suntem echilibrul - observăm și păstrăm înregistrările. Păstorii nu trec linia în lumea magică și a monștrilor! " Angelus închise ochii și continuă incantația. Pielea lui Xavier se înăbușea și se încleșta, ca și cum ar fi fost arsă. - Ce faci? Strigă el. Culoarea cărbunelui sa răspândit ca o erupție cutanată, înăbușirea pielii devenind imposibil de netezit. Xavier a țipat, și-a bătut pielea. Angelus a vorbit cuvântul final al lui Cast și și-a deschis ochii la timp pentru a privi că părul lui Xavier cădea în smocuri. Se uita la vederea omului pe care îl distrugea. "Mi se pare că traversați o linie chiar acum." Membrele lui Xavier au început să se extindă nenatural, oasele crăpat și spargere. Angelus ascultă. "Ar trebui să te gândești să ai mai multă simpatie pentru monștri." Xavier se aruncă în genunchi. "Vă rog. Ai milă…." Angelus stătea în picioare peste Păstrătorul, aproape nerecunoscut. "Acesta este Far Far. Eliminat din lumile Mortal și Caster. Jurămintele sunt cuvintele pe care le vorbesc și legile pe care le aleg. "A împins corpul devastat al lui Xavier cu cizma. "Nu există niciun milă aici."

Imaginile dispăreau, înlocuindu-se cu ceață albastră roșie. Pentru o secundă, nu mam mișcat. M-am simțit ca și cum tocmai am asistat la executarea unui om - și el stătea lângă mine. Ce mai rămăsese din el. Xavier arăta ca un monstru, dar era un tip bun, încercând să facă ceea ce trebuie. M-am rătăcit, gândindu-mă la ce-ar fi putut întâmpla lui Marian dacă Macon și John nu ar fi ajuns acolo la timp. Dacă n-aș fi făcut o înțelegere cu Lilum. Cel puțin am știut suficient să nu regret ce am făcut. Atât de rău ca lucrurile, ar fi putut fi mai rău. Știam asta acum. "Îmi pare rău, Xavier." Nu știam ce să mai spun. Puse al treilea ochi pe raft. "Asta a fost acum mult timp. Dar m-am gândit că ar

trebui să știi cu ce sunt capabili, din moment ce ești atât de nerăbdător să intri înăuntru. Dacă aș fi fost tu, aș alerga în cealaltă direcție. M-am aplecat în fața peretelui rece al cavernei. - Aș vrea să pot. - De ce vrei să intri așa de tare acolo? Eram sigur că nu putea să se gândească la un motiv bun. Pentru mine, un singur motiv era tot ce aveam nevoie. "Cineva a adăugat o pagină în The Caster Chronicles și am ajuns mort. Dacă o pot distruge ... Xavier se întinse spre mîini, ca și cum ar fi vrut să mă prindă pe umeri și să-mi scape un sens. Dar le-a atras înapoi înainte să mă atingă de mine. "Aveți vreo idee despre ce vă vor face dacă vreți? Uită-te la mine, Ethan. Sunt unul dintre cei norocoși. "Norocos? Tu? "Mi-am închis gura înainte de a face din greșeală din greșeală. "Au făcut asta și altora, Mortalsand Casters deopotrivă. Este o putere întunecată mâinile tremurau "Cele mai multe dintre ele s-au înnebunit, lăsate să treacă prin tuneluri sau pe alte planete ca animalele". Exact modul în care Link a descris creatura care la atacat pe el noapte Obidias Trueblood a murit. Dar ceea ce se întâmplase cu Linck nu era un animal. Era un om, sau ceva care fusese un om nebunat când corpul lui era mutat și torturat. M-am simțit rău. Zidurile Păstrătorii de departe se ascundeau mai mult decât Cronicile Caster . "Nu am de ales. Dacă nu distrug pagina, nu mă pot întoarce acasă" ar putea să-și vadă aproape mintea. "Trebuie să existe un film în Cartea Stelelor sau unul din cartea ta care să mă ajute". Xavier biciuia în jur, arătând o cavitate de pe fața mea. "Nu l-aș lăsa pe nimeni să atingă una dintre cărțile mele sau să le folosească pentru a juca! N-ai învățat nimic aici? Am susținut-o. "Imi pare rau. N-ar fi trebuit să spun asta. Voi găsi o altă cale, dar trebuie să intru în continuare. Totul despre comportamentul lui sa schimbat atunci când am sugerat să folosesc un film. "Încă nu ai nimic de oferit. Nu vă pot arăta porțile decât dacă îmi dați ceva în schimb. " "Ești serios?" Dar am putut spune din expresia lui că este. "Ce naiba vrei?" " Cartea Lunii ", a spus el fără ezitare. Știți unde este. Asta e prețul meu. "Este în domeniul Mortal. Și dacă nu ai observat, sunt mort. Apropo, Abraham Ravenwood o are. Nu e ceea ce ai numi un tip de treabă. "Începeam să cred că a face ca Gateswas să fie cea mai dificilă parte a călătoriei mele, dacă ar fi posibilă. Xavier începu să se îndrepte spre fanta din piatră care dădu înapoi spre exterior. "Cred că amândoi știm că există căi în acest sens. Dacă vrei să ajungi prin Gates, adu-mi Cartea Lunii . "

"Chiar dacă aș reuși, de ce ți-aș da cea mai puternică carte din lumea lui Caster?", Am strigat practic. "Cum știu că nu o vei folosi pentru a face ceva teribil?" Ochii lui nefiresc mari s-au lărgit: "Ce ar putea fi mai groaznic decât stau acum înainte? Există ceva mai rău decât să te tetezi cu trupul tău? Simți-ți oasele când te miști? Crezi că pot risca comerțul pe care Cartea ar putea să-l aleagă? El a avut dreptate. Nu puteai obține ceva din Cartea Lunii fără a da ceva în schimb. Am învățat toate acestea, pe calea cea grea. Cealaltă Weth. Genevieve. Macon, Amma și Lena și cu mine. Cartea a făcut alegerea. - Ai putea schimba mintea ta. Oamenii devin disperați. "Nu puteam să cred că îi propovăduiau pe un disperat despre disperare. Xavier se întoarse spre fața spre mine, corpul lui fiind deja ascuns în umbră. "Pentru că știu ce este capabil - ce ar putea face în mâinile oamenilor ca Angelus - nu voi vorbi niciodată un cuvânt din acea carte. Și aș fi sigur că nu a părăsit niciodată această cameră, așa că nimeni altcineva nu putea. " El spunea adevărul. Xavier era înspăimântat de magie, de Lumină sau de Întuneric. L-au distrus în cel mai rău mod posibil. El nu a vrut să arunce sau să exercite puterea supranaturală. Dacă dorea ceva, el voia să se protejeze și pe alții de acea putere. Dacă a existat oriunde Cartea Lunii ar fi în siguranță, a fost aici mai sigură decât în Lunae Libri sau în altă bibliotecă îndepărtată din Caster. Saferthan ascuns în adâncul Ravenwood-ului sau îngropat în mormântul lui Genevieve. Nimeni nu ar fi găsit-o aici. Atunci am decis să-i dau asta. A fost o singură problemă. Trebuia să-mi dau seama cum să-l scoatem mai întâi de pe AbrahamRavenwood. Mam uitat la Xavier. "Câte obiecte puternice ai spune că ai văzut în camera asta, Xavier?" "Nu contează. Ți-am spus - nu vor fi folosite. Am zâmbit. "Dacă ți-aș spune că ți-aș putea aduce Cartea Lunii , dar ți-am ajutat? Ajutorul tău și ajutorul unor comori ale tale? El a făcut o expresie ciudată, răsuciindu-și netezirea de la o parte la alta. Chiar am sperat cu adevărat că a fost un zâmbet. CAPITOLUL 18 umbre Cum ajunge acolo nu este important ca să ajung acolo. "Am spus-o a cincea oară. În această țară a stelelor și a stripelor? „Da. Ei bine, cam. Biroul oricum. Pe Main. " El a dat din cap. - Ah, Mainile. A trecut trecutul de la Mlaștina răcitoarelor? Răcitoarele de mlaștini? Da. Mai mult sau mai puțin. "Am oftat. Am încercat să-mi explic planul lui Xavier. Nu eram sigur când a fost ultima dată în lumea Mortal, dar ori de câte ori era, era cu mult înainte de băuturi răcoritoare și

ziare. Care a fost ciudat, având în vedere cât de mult îi plăceau cutii de prânz, înregistrări de vinil și dulciuri. A apărut o carte anotelară, deschisă spre un nor de praf și posibilitatea - și incertitudine. Am fost frustrat și așezat pe podea, înconjurat de Caster Scrolls, în mijlocul peșterii acestei ciudate creaturi, m-au făcut să mă simt ca și când am lucrat din nou la Biblioteca GatlinCounty în prima zi a pauzei de vară. Am încercat să mă gândesc. Trebuia să fie ceva ce am putea face. "Ce zici de călătorie? Poate să folosească o piesă care se referă la un Incubus? " Xavier clătină din cap. - Nu cred. M-am aplecat înapoi pe un teanc de cărți. Eram aproape de renunțare. Încă o dată, dacă Link ar fi fost aici, va vorbi despre faptul că este lumea Aquamanof the Caster. - Un mort Aquaman, mi-am spus eu. "Scuzati-ma?" - Nimic, mormăi. - Un om mort? Întrebă el. - Nu trebuie să-l frecați. "Nu, asta-i tot. Nu aveți nevoie de distribuții care să funcționeze pentru un Mortal. Nu mai ești Mortal. Ai nevoie de operele care să funcționeze pentru un Sheer pagină. "Un cast Umbra . Trimiteți umbra de la o lume la alta. Tu esti, umbra. Ar trebui să funcționeze." M-am gândit la asta. Ar putea fi atât de simplu? M-am uitat la mâna mea, la carne și oase. Se pare că este carne și oase. Nu ești chiar așa, nu așa. Nu ai un corp. Care a fost cea mai mare diferență între o Sheer și o umbră? "Trebuie să pot atinge ceva, totuși nu va funcționa dacă nu îi pot trimite mesajul către Lena și va trebui să pot să mă mișc ceva". Își înălța capul, îmbrățișând chipul într-o grimasă. Speram că era chipul lui de gândire. "Trebuie să atingi ceva?" "Asta am spus." A scuturat din cap. "Nu, nu este. Ai spus că trebuie să muți ceva. Asta e diferit. - Are importanță? "În totalitate." El a mai răsturnat câteva pagini. "Un Veritas Castshould permite ca adevărul să apară. Atâta timp cât căutați adevărul. " - Asta va funcționa? Speram că are dreptate.

Minute mai târziu, orice dubii pe care le aveam despre Xavier au dispărut. Am fost acolo. Nu m-am întâlnit peste Marele Fluviu, sau Marea Barieră, sau orice altă cusătură supranaturală. Nu m-am întors la viziunea cioară. Am fost aici, pe

Main, uitându-mă la biroul The Stars and Stripes . Cel puțin, umbra mea a fost. M-am simțit ca Peter Pan în sens invers. Ca și cum Wendy mi-a desbrăcat umbra de la mine în loc să-mi cuscă picioarele. M-am mutat prin perete și în întunericul camerei, numai că eram și mai întunecată. Nu aveam corp, dar nu conteaza. Mi-am ridicat mâna - umbra mâinii mele - și am crezut cuvintele pe care Xavier mi le învățase. M-am uitat cum se rearanja cuvintele de pe pagină. Nu am avut timp pentru ghicitori. Nu e timp pentru jocuri, mesaje ascunse. Cuvintele mele erau simple. Cinci peste. Citiți, în limba spaniolă. LIBRO Două în jos. Aparținând. O. F. Cinci peste. Luni. M. O. O. N. S. Mi-am coborât mâna și am dispărut. Ultimul meu mesaj, tot ce am avut de spus. Lena își dădeam seama cum să-mi trimită farmecul de rock, și ea știa cum să-mi trimită Cartea. Am sperat. Dacă nu, poate Macon ar fi. Dacă Avraam totuși ar fi avut-o, iar Lena ar putea să-l îndepărteze de la el. Au fost doar aproximativ o mie de otherif-uri între ele. Nu am vrut să mă gândesc la ei și la toți oamenii pe care i-au implicat. Sau pericolul care înconjura întotdeauna Cartea Lunii . Nu puteam să mă gândesc la asta. Am venit atât de departe, nu? Ar găsi-o și o voi găsi. Era singurul Ordin al Lucrurilor de care mă interesează acum. REZERVAȚI DOI Lena

CAPITOLUL 19 Mortal Problems Uneori Link ar putea fi un adevărat idiot. - Ce Libro ? Cartea Lunii ? Ce inseamna asta? "Link ma privit la The Stars and Stripes , scarpinand capul. S-ar fi crezut că am abordat subiectul pentru prima dată.

"Trei cuvinte. E o carte, Link. Sunt sigur că ați auzit de ea. "A fost doar cartea care ne-a distrus viața și viața tuturor roților din familia mea, înaintea mea, în zilele noastre de naștere a șaisprezecea zi. - Nu asta am vrut să spun. A fost rănit. Știam ce înseamnă Linia. Dar nu știam de ce a cerut Ethan Cartea Lunii mai mult decât Link. Așa că am continuat să mă uit la ziarul din mijlocul bucătăriei. Amma era în spate și nu spuse nimic. Era așa ceva de ceva vreme - de la Ethan. Tăcerea era la fel de greșită ca orice altceva. Era ciudat să nu audă cum o bătea în bucătărie. Chiar și străin că stăteam în jurul mesei de bucătărie a lui Ethan, încercând să-i dăm seama mesajul pe care l-a lăsat în puzzle-ul de cuvinte din ziua de azi. M-am întrebat dacă ne-ar putea vedea sau știam că suntem aici. înconjurat de străini care mă iubesc (pe unii) străini făcuți ciudați prin durere Am simțit mișcările de degete, căutând stiloul care nu era acolo. Am luptat cu poezia. A fost un obicei nou. A suferit prea mult pentru a scrie acum. Trei zile după Ethan a plecat, a apărut cuvântul NU, inscripționat în Sharpie neagră pe mâna stângă. Cuvintele au apărut pe dreapta mea. N-am scris nici un cuvânt, nu pe hârtie. Nu în carnetul meu. Nici măcar pe pereții mei. Părea de totdeauna de când am avut. Cât timp a dispărut Ethan? Săptămâni? Luni? Era o lungă neclare, ca și când timpul s-ar fi oprit când a plecat. Totul sa oprit. Link se uită la mine de unde stătea pe pardoseala bucătăriei. Când și-a desfăcut noul său corp Incubus, a preluat cea mai mare parte a bucătăriei. Au fost arme și picioare peste tot, ca un prayingmantis, numai cu mușchi. Liv își cercetă propria copie a puzzle-ului de pe masă și se lipi în carnetul ei de încredere roșu, acoperit cu o analiză îngrijită, în timp ce John se aplecă peste umăr. Modul în care s-au mutat împreună, ați crede că le-a rănit să nu le atingă. Spre deosebire de rolele și mortalele. Un Incubus uman și un hibrid. Ei nu știu cât de bine o au. Nimic nu prinde foc atunci când se sărute. Am oftat, rezistând nevoii de a juca o discordie asupra lor. Am fost toți aici. Ai fi crezut că nimic nu sa schimbat. Doar o persoană lipsea. Ceea ce a făcut totul diferit. Am pliat hârtia de dimineață, scufundându-mă în scaunul de lângă Liv. " Cartea Lunii. Asta e tot ce zice. Nu știu de ce continui să citesc. Dacă am citit acest lucru de mai multe ori, am să ard o gaură în ea cu ochii mei. " "Puteți face asta?" Link a părut interesat. Mi-am scos degetele în fața lui. "Poate pot arde mai mult decât hârtie. Așa că nu mă ispitește. Liv mi-a zâmbit simpatice. Ca și cum situația ar fi trebuit să fie un zâmbet. - Atunci,

presupun că trebuie să ne gândim. Acestea sunt trei cuvinte destul de specifice. Deci, se pare că mesajele se schimbă. Ea părea precisă și logică, ca o versiune britanică a lui Marian, așa cum făcea mereu. "Și?" Link sună iritat, așa cum a făcut întotdeauna în ultima vreme. - Deci, ce se întâmplă ... acolo? Unde e Ethan? Liv nu a spus asta. Nimeni nu a vrut. Liv scoase cele trei cuvinte încrucișate din notebook-ul ei. "La început, se pare că vrea doar să știi că este ..." "În viaţă? Nu-ți place să-ți sparg ... ", a spus Link, dar John la lovit sub masă. Amma mișcă o tigaie în spatele meu, trimițându-se în direcția în care legătura se așezase pe podea. „Oww. Știi ce vreau să spun. - În jur, îl corectă John, privindu-mă de la Amma. Am dat din cap, simțind că mâinile lui Amma se alunecă pe umeri. I-am atins mâna cu a mea; degetele ei se îndoiau în jurul ei. Nici unul dintre noi nu a vrut să renunțe. Mai ales acum că era posibil ca Ethan să nu fi dispărut pentru totdeauna. Au trecut câteva săptămâni de când Ethanhad a început să trimită mesaje prin The Starsand Stripes . Nu a contestat ce au spus ei. Toți mi-au spus același lucru. Sunt aici. Sunt încă aici. Nu esti singur. Mi-am dorit să fie o cale să-i pot spune. Am strâns degetele lui Amma. Am încercat să vorbesc cu ea imediat după ce am găsit primul mesaj, dar a murmurat ceva despre un comerț echitabil și cum a fost o mizerie pentru a rezolva problema. Cum a vrut să facă mai devreme sau mai târziu. Dar nu mă îndoia. Nici unchiul meu nu mai era. De fapt, unchiul Macon și Amma erau singurii care m-au crezut cu adevărat. Ei au înțeles prin ce trecusem, pentru că au trecut prin ei înșiși. Nu știam dacă unchiul Macon s-ar fi dus vreodată să-și piardă Lila. Iar Amma părea să aibă un timp atât de greu, fără ca Ethan să fi fost așa cum eram. Ei au văzut și dovada. Unchiul Macon a fost acolo când l-am văzut prima dată pe Ethan's crossword. Și Amma îl văzuse pe Ethan în bucătăria de la Wate's Landing. I-am spus din nou cu voce tare tuturor, pentru a zecea oară. - Bineînțeles că este în preajmă. Ți-am spus că merge undeva. Are un fel de plan. Nu stă doar acolo, așteptând într-un mormânt plin de murdărie. Încearcă să ne întoarcă la noi. Sunt sigur de asta." - Cât de sigur? Întrebă Link. - Nu ești sigur, Lena. Nimic, cu excepția morții și a taxelor. Și când au spus asta, cred că vorbesc mai mult despre starea morților, nu se întorc din nou. Nu știam de ce Link avea prea multe greutăți în a crede că Ethan era încă acolo, că ar putea veni acasă din nou. Nu a fost Link cel care a făcut parte Incubus? El știa la fel de bine ca oricine trebuia să se întâmple lucruri ciudate pe aici tot timpul. De ce era atât de greu să creadă că acest lucru ciudat se poate întâmpla?

Poate că pierderea lui Ethan era mai dificilă decât în restul lor. Poate că nu și-a putut risca să-și piardă din nou prietenul, chiar dacă era doar ideea lui. Nimeni nu știa legătura prin care trece. În afară de mine. În timp ce Link și Liv se întorceau să se întrebe dacă Ethan fusese sau nu de fapt, mam simțit că mă alunecă în ceața cocoșilor care m-am străduit atât de mult să-mi scot afară din minte. Au continuat să vină. Dacă totul ar fi fost imaginația mea, așa cum spuneau Reece și Gramma? Dacă au dreptate, și era prea greu pentru mine să-mi accept viața fără el? Și nu numai ei unchiul Macon nu ar încerca nimic să-l aducă înapoi. Și dacă ar fi fost real - dacă Ethan mă putea auzi - ce aș spune? Vino acasa. Astept. Te iubesc. Nimic pe care nu-l cunoaște deja. De ce sa te deranjezi? Am refuzat să scriu, dar cuvintele erau greu de gândit chiar acum. cuvinte la fel ca întotdeauna același lucru ca nimic când nimic nu este același N-avea rost să-mi spun asta. John a lovit din nou legătura și am încercat să mă concentrez în prezent. Bucătăria și conversația. Toate lucrurile pe care le-aș putea face pentru Ethan, mai degrabă decât toate lucrurile pe care le-am simțit despre el. - Să spunem, de dragul argumentului, că Ethan este în jur. Liv se uită la Link, care părea liniștit de data asta. "Așa cum am spus, mi sa părut că și-a petrecut toată energia încercând să ne convingă de asta acum câteva săptămâni". - Chiar în jurul valorii de timp în care ați măsurat energia care provoacă Ravenwood, îi amintea John. Liv dădu din cap, scuturând în carnetul ei. - Sau poate că Reece tocmai a folosit microundele, murmură Link. "În același timp, Ethan mișca butonul la mormânt", am spus obstinație. - Sau poate a fost doar vântură. "Ceva se întâmpla cu siguranta." John si-a mutat piciorul mai aproape de Link, amenințarea unei alte lovituri bune închizând legătura pentru o vreme. M-am gândit să- l împing pe un Silentium Caston, dar nu părea potrivit. În plus, știindLink, asta ar fi nevoie de mai multă magie ca să-l închidă. Liv se întoarse la examinarea hârtiilor din fața ei. "Dar, curând, mesajele lui au început să se schimbe. E ca și cum ar fi crezut ceva. Ce trebuia să facă. - Să vin acasă, am spus eu. - Lena, știu că vrei să crezi că se întâmplă asta. Vocea lui Amma era sumbră. "Și am simțit-o pe băiatul meu aici, la fel ca tine. Dar nu știm care este sfârșitul. Nu există răspunsuri ușoare, nu atunci când vine vorba de a intra în cineva sau de a ieși din

Lumea Altă. Crede-mă, dacă ar exista o cale simplă, aș fi făcut-o deja. Părea atât de zgomotoasă și obosită. Știam că se străduia să-l aducă pe Ethan acasă la fel de mult ca mine. Și am încercat totul la început - totul și toată lumea. Problema a fost încercarea de a obține Lumina Casters să vorbească despre ridicarea morților. Și nu aveam destul acces la Roțile întunecate la care obișnuiam. Unchiul Macon venise pentru mine în clipa în care am pus piciorul în Exil. Am bănuit că a făcut un fel de înțelegere cu barmanul, un Incub de sânge care arăta că ar face orice dacă ar avea destul de sete. - Dar nu știm că nu-i așa, spuse eu, uitându-mă la Liv. "Adevărat. Analiza logică ar fi că oriunde era Ethan, ar fi încercat să se întoarcă. Liv a șters cu grijă un marcaj mic în margine. "Unde ești." Nu sa uitat la mine, dar știam ce vrea să spună. Liv și Ethan aveau o istorie proprie și, deși Liv găsise ceva mai bun pentru ea cu John, ea era mereu foarte atentă la modul în care vorbea despre Ethan, mai ales despre el. Apucă creionul. "În primul rând roca de râu. Acum Cartea Lunii . Trebuie să le aibă nevoie de ceva. John ia tras ultimul puzzlet. "Dacă are nevoie de Cartea Lunii , este un semn bun. Trebuie sa fie." "O puternică carte puternică, din această parte sau din cealaltă. O carte de genul asta ar merita să fie negociată. "Amma îmi frecă umerii în timp ce vorbea și am simțit că un frison merge pe coloana vertebrală. John ne privi pe amândoi. "Negocierea pentru ce? De ce?" Amma nu spuse nimic. Am bănuit că știa mai mult decât spunea, ceea ce era de obicei cazul. În plus, nici măcar nu menționase pe Greats în săptămâni, ceea ce era diferit. Mai ales acum că Ethan era în grija lor, din punct de vedere tehnic. Dar nu aveam nici cea mai mică idee despre ce făcea Amma, decât știam ce planificase Ethan. Am răspuns în cele din urmă pentru amândoi, pentru că exista doar un singur posibil. "Nu știu. Nu e ca și cum l-aș putea întreba. "De ce nu? Nu poți să faci ceva?" Ioana părea frustrat. "Nu funcționează așa." Miam dorit să o facă. - Un fel de Răsturnat? - Nimic nu-l face. "Mormântul lui?" John se uită la Liv, dar ea clătină din cap. Nimeni nu a răspuns, pentru că niciunul dintre noi nu a avut vreodată așa ceva în trecut. A juca pe cineva care nu era chiar în acest plan al existenței? Scurtă creștere a morților - pe care Genevieve o făcuse pentru a începe această mizerie în primul rând, și am făcut din nou, mai mult de o sută de ani mai târziu - ce ar putea face cineva? M-am scuturat din cap. "Ce conteaza? Ethan o vrea și trebuie să-l dăm lui. Acesta este cel mai important lucru. Amma se aplecă. - În afară de asta, doar un fel de băiat de bargaini ar fi făcut acolo. Doar un singur lucru vrea destul de rău. Și asta ar fi să mă întorc acasă din

nou, sigur ca răsăritul soarelui. - Amma are dreptate. M-am uitat la ele. - Trebuie să-i luăm Cartea. Link sa ridicat. - Ești sigur, Lena? Ești absolut moartea și taxele sigur că e Ethan care trimite chiar și aceste mesaje? Ce-ar fi dacă e Sarafine? Sau chiar Colonel Sanders? Știam cine a însemnat Legătura. Abraham, în costumul său alb și în cravată. Satana însuși, cel puțin în ceea ce-i privește pe Gatlin County. Asta ar fi scenariul cel mai rău. - Nu este Sarafine. Aș fi știut. "Chiar ai ști dacă ea era ea?" Link își frecă parul, care se strecură în mii de direcții diferite. "Cum?" Prin fereastră, am văzut cum Volvo a lui Volvo a intrat în calea de acces. Știam că conversația se terminase, chiar înainte de a simți mâinile Ammei înțepenite pe umerii mei. - Aș vrea. Nu-i așa? M-am uitat la puzzle-ul stupid ca și cum ar putea să-mi dea un fel de răspuns, când tot ce mi-ar putea spune era că nu știam nimic. Ușa din față se deschise în timp ce ușa din spate coborî. John și Liv trebuie să fi dispărut în spate. M-am pregătit pentru inevitabil. "După-amiază, copii. Astepti ca Ethan sa ajunga acasa? "Domnul Wate se uita la Amma sperand. Linkul se încurcă în picioare, dar m-am uitat departe. Nu puteam avea a raspunde. Mai mult decât orice. Mai mult decât știi. "Da domnule. Waitin e cu greu cuvântul. Plictisit de craniu gros, fără Ethan, în jur. Lin a încercat să zâmbească, dar chiar și el părea că ar fi plâns. - Cheamă-te, Wesley. Mi-e dor de el la fel de mult ca tine. "Dl Wate se întoarse spre parul lui Spike, legându-l cu o mână. Apoi deschise cămara și privi înăuntru. - Ai auzit ceva de la boytoday, Amma? - Nu e frică, Mitchell. Dl. Wate se opri scurt, înghețat în loc, cu o cutie de cerealină. "Am o jumătate de minte să mă duc la Savannahmyself. Nu are nici un sens să ții un băiat de școală atât de mult. Ceva nu are dreptate. Mi-am concentrat ochii asupra figurinei înalte, murdare a lui Mitchell Wate, așa cum am avut de multe ori de când a murit Ethan. Odată ce a fost fixat în fața mea, am început încet să recităm cuvintele Oblivio Cast, pe care Gramma m-au învățat să le repet de fiecare dată când l-am văzut pe tatăl lui Ethan. Se uită la mine, curios. Ochii mei nici nu pâlpâiau. Doar buzele mi-au început să se miște și am șoptit cuvintele pe măsură ce se formaseră în mintea mea. " Uitare, uitare, nu absent. Oblivion, Oblivion, El nu este plecat. " Un balon îmi extinde pieptul în momentul în care am format Castul, împingându-mă după tatăl lui Ethan, ajungând chiar peste cameră și înfășurându-mă în jurul

lui. Camera părea că se întinde și se contractă și m-am gândit, pentru o clipă, că balonul era pe punctul de a ieși. Apoi am simțit că aerul coborî în jur, iar brusc sa terminat, iar aerul era doar aer și totul părea normal din nou. La fel de normal cum ar fi lucrurile. Ochii lui Wate se lăsară strălucitori și străluciți. Ridicând din umeri, zâmbind la mine, lipind o mână înapoi în cutia de cereale. "Ei bine, ce ai de gând să faci? E un copil bun. Dar dacă Ethandoes nu își va lua coada acasă de la Caroline în curând, va fi puternic în urmă când se întoarce. În acest ritm, el va face temele în întreaga pauză. Îi spui asta pentru mine, nu-i așa? "Da domnule. Îi spun eu. "Am zâmbit și mi-am șters ochiul înainte de orice căderea unei lacrimi. - Îi voi spune data viitoare când voi vorbi cu el. Atunci, Amma a aruncat tigaia cu coaja de porc pe arzator. Link îi clătină din cap. M-am întors și am fugit. Am încercat să nu mă gândesc, dar cuvintele mi-au urmat, ca un blestem, ca un hex. ochii uitării pe o cutie de cereale, jaluzele calde ale unui tată pierdut și ultimul care trebuie să știe pierdut și ultimul să iubească ultimul băiat pierdut nu puteți vedea nici măcar o bule după ce este aruncată Am luptat cuvintele. Dar nu ai putut să-ți eliberezi o bule. Chiar și eu am știut asta. CAPITOLUL 20 O afacere cu diavolul Acest lucru este nebun. Nici măcar nu avem cartea proastă Cartea Lună . Sunteți sigur Stele și suge nu au spus altceva? Legătura era așezată pe podea din nou, cu doar picioarele lui lipite de sub tabla - de data aceasta din studiul lui Macon. Nu am făcut niciun progres, dar aici am fost din nou. Tabel nou. Aceiasi oameni. Aceleași probleme. Doar prezența unchiului meu Macon, ascunsă pe jumătate în umbrele pâlpâitoare ale șemineului, a schimbat conversația. Asta și faptul că l-am lăsat pe Amma înapoi la Wate's Landing pentru a ține ochii pe tatăl lui Ethan. "Nu-mi vine să cred că mă simt bine, dar poate că Link are dreptate. Chiar dacă ar fi de acord cu toți - chiar dacă știm că nu aveam de ales decât să-l găsim pe Ethan Cartea Moonelor - tot nu ar conta. Nu știm unde este și nu știm cum să-i dăm lui. "Liv a spus ceea ce gândim cu toții. N-am spus nimic, răsuci-mi colierul de farmec între degete. Macon a fost cel care a răspuns în cele din urmă. "Da. Bine. Aceste lucruri sunt dificultăți, nu imposibilități. "

Link sa ridicat. "Toată moartea, da, aș spune că e destul de dificil, domnule. Adică, nici o ofensă, domnule Ravenwood. "Găsirea Cartea Lunii nu este o problemă, dle. Lincoln. Sunt sigur că nu trebuie să vă reamintesc unde am văzut-o ultima dată și cine a avut ultima dată. " "Abraham." Știm cu toții despre cine vorbește, dar Liv a spus asta. "A avut-o cu el la Luna a șaptesprezecea, în peșteră. Și el a folosit-o să aducă Vexes-ul, chiar înainte ... - Luna a optsprezecea, zise John încet. Nimeni nu a vrut vreodată să vorbească despre noaptea de la turnul de apă. Toate acestea au stabilit doar link-ul mai mult. "Bine. Asta e ușor. Găsiți cartea. Ce-ar fi să ne căutăm drumul spre coloniile Sandershas care trăiesc în ultimele două sute de ani și să-l întrebăm foarte bine dacă nu ar fi vrut să scrie o carte înfiorătoare? Deci prietenul nostru mort îl poate folosi pentru cine știe ce, peste cine știe unde. Mi-am mișcat încheietura mâinii la Link, deranjată. O scânteie a zburat din grilajul de incendiu, și-a cântat piciorul. Se îndepărtă. "Termina!" - Unchiul Macon are dreptate. Nu este imposibil ", am spus. Liv se juca cu banda de cauciuc care ținea notebook-ul roșu închis - un obicei anxios care însemna că se gândea. "Și de data asta Sarafine a murit. Nu o va avea înapoi. Unchiul Macon clătină din cap. "Nu avea nevoie de ea niciodată, mi-e teamă. Nu chiar. Nu te poți baza pe faptul că e mai slab decât acum. Nu subestimați pe Avraam. " Liv părea amețit. - Dar vânătoarea și pachetul lui? Macon se uita în foc. Am văzut că flăcările cresc, înălțându-se în violet, roșu și portocaliu. Nu știam dacă unchiul meu ma crezut cu adevărat sau nu. Nu știam dacă se gândea puțin, că era o cale să îl aducă pe Ethan înapoi. Nu mi-a păsat ce credea el, atâta timp cât era dispus să mă ajute. Se uită la mine ca și cum ar ști ce mă gândeam. "Vânătoarea, deși proastă, este un Incubus puternic. Dar numai Abraham este o amenințare formidabilă. Dacă frica ne va opri, ar trebui să acceptăm eșecul". Legătura se învârtea de pe podea în spatele lui. Macon îl privi peste umăr. "Asta este, dacă sunteți speriat." "Cine a spus ceva despre asta?" Link era indignat. "Mă simt mai bine ca să fiu o șansă când mă arunc într-o groapă de șarpe". "Eu sunt." John se ridică și o anunțase, de parcă ar fi dat seama că a răspuns la toate problemele noastre. "Ce?" Liv se îndepărtă de el. "Eu sunt singurul Abrahamwants. Și singurul lucru pe care nu-l poate avea. - Nu fii proastă, strigă Link, strigând ca prietena lui. "Nu sunt prost. Am dreptate. Credeam că eu sunt cel care este doi, și m-am gândit că trebuie să fac ... ceea ce a făcut Ethan. Dar nu era vorba despre mine. Aceasta

este." - Taci, legătura a izbucnit. Fața lui Macon se încruntă într-o încruntare, ochii lui verzi se întunecă. Știam expresia asta prea bine. Liv dădu din cap. "Sunt de acord. Faceți așa cum spune fratele tău Incubus strălucitor. Taci." John a pus brațul ușor în jurul ei, ca și cum ar fi vorbit cu Liv. Dar îmi ziceam fiecare cuvânt, pentru că tot ce spunea începea să aibă sens. "Nu pot. Nu de data asta. Nu voi sta pe loc și l-aș lăsa pe Ethan să ia toate loviturile. Pentru o dată, voi obține ceea ce vine de la mine. Sau cine . " "Și asta este?" Liv nu se uita la el. „Avraam. Dacă îi spui că vei face o schimbare, el va veni pentru mine. Mă va schimba pentru Cartea Lunii . John se uită la Macon, care dădu din cap. Linkul părea sceptic. "De unde știi?" John a zâmbit slab. „He'llcome. Aveți încredere în mine." Macon oftă, în cele din urmă întorcându-se de la șemine spre noi. "John, îți apreciez onoarea și curajul. Ești un tânăr minunat, chiar dacă ai proprii demoni. Noi toți o facem. Dar ar trebui să luați ceva timp pentru a vă asigura că acesta este un comerț pe care sunteți dispus să-l faceți. Este un ultim curs de acțiune, nimic mai mult. " "Sunt dispus." John se ridică, ca și cum ar fi gata să învețe. "John!" Liv era furios. Macon îl făcu cu mâna în scaun. "Mai gandeste-te. Dacă Abraham te ia, nu e posibil să te putem duce acasă, nu în curând. Și cât vreau să-l aduc pe Ethan înapoi ... Unchiul Macon se uită la mine înainte de a continua. "Nu sunt sigur că tranzacționez o viață pentru alta merită riscul pe care Abraham îl pune pentru oricare dintre noi". Liv păși în fața lui John, de parcă ar fi vrut să-l protejeze de ceilalți din cameră și de orice altceva din lume. "Nu are nevoie de timp să se gândească la asta. Este un plan groaznic. Foarte oribil. Cel mai prost plan pe care l-am avut vreodată. Cel mai grav plan din istoria planurilor. Liv era palid și tremurând, dar când ma văzut privindumă, nu mai vorbea. Știa ce mă gândeam. Nu a implicat john sărind de pe turnul de apă Summerville. Nu a fost cel mai rău plan. Am închis ochii. care nu arborează un pantof noroi pierdut ca lumea întreagă între mine și tine - O voi face, spuse John. "Nu-mi place mai mult decât ceilalți, dar așa trebuie să fie." Totul părea prea familiar. Mi-am deschis ochii ca să-l văd pe Liv, lovit. După ce lacrimile începură să curgă pe fața lui Liv, m-am simțit ca și cum aș fi vrut să arunc. "Nu." Am auzit că spun cuvântul înainte să-mi dau seama că spun asta. "Unchiul meu are dreptate. Nu te pun pe aici, John. Oricum. Voiam să văd cum culoarea se strecoară în obrajii lui Liv și ea sa scufundat în scaunul de lângă el. E un efort de ultimă oră. O ultimă șansă. "Dacă nu mai ai alta, Lena, cred că terenul ultimelor șanse este exact unde ne

aflăm." John părea serios. Se hotărâse și îl iubeam pentru asta. Dar am clătut din cap. "Fac. Ce legătură cu ideea lui Link? "" Link-ce? "Liv părea confuz. "Ce?" Link își zgâri capul. "Noi ne găsim calea spre orice gropire pe care Abrahamhas a trăit-o în ultimele două sute de ani". "Și îl întrebăm foarte drăguț să ne dăm Cartea?" Link părea plin de speranță. John părea că crede că am un accident vascular cerebral. "Nu. Noi fură, foarte frumos. Macon părea interesat. - Asta presupune că putem chiar să fim acasă la bunicul meu. Marca neplăcută a puterii întunecate pe care o exercită solicită un stil de viață de secret, mi-e teamă. Urmărirea lui Abraham în jos nu va fi ușoară. Se ține la Underground. M-am uitat în mod constant la el. "Ei bine, în calitate de cel mai deștept personaj pe care îl știu odată, aceste lucruri sunt dificultăți, nu imposibilități". Unchiul meu a mers la mine. John scutură din cap: - Nu te uita la mine. Nu stiu unde locuieste tipul; Eram doar un copil. Îmi amintesc camerele fără ferestre. "Perfect", Linksnapped. "Nu pot fi mulți din jur." Liv își aruncă mâna pe John'sshoulder. John ridică din umeri. „Îmi pare rău. Copilaria mea este un nor întunecat. Am facut tot ce mi-a stat pentru a bloca totul. Unchiul meu dădu din cap, ridicându-se în picioare. "Foarte bine. Apoi vă sugerez să nu începeți cu cei mai deștepți oameni, dar probabil și cu cei mai bătrâni oameni. Ar putea avea un indiciu sau două despre locul în care îl puteți găsi pe Abraham Ravenwood ". "Cei mai bătrâni? Vrei să spui surorile?" Crezi că-și amintesc de Avraam? "Stomacul meu sa înclinat. Nu era chiar înfricoșător, dar era greu de înțeles jumătate din lucrurile pe care le spuseseră - când nu vorbeau prea mult. "Dacă nu pot, probabil că vor inventa ceva la fel de plauzibil. Ele sunt cel mai apropiat lucru pe care exponentul-străbunicul meu îl are contemporanilor. Chiar dacă vor spune ceea ce se numește contemporan. Liv dădu din cap. "Merită încercat." M-am ridicat. - Doar o conversație, Lena, unchiul Maconcautioned. "Nu primiți niciun fel de idei. Nu trebuie să porniți pe orice fel de misiune de recunoaștere proprie. Sunt perfect clar? - Crystal, am spus, pentru că nu se vorbea despre nimic care părea periculos. El a fost așa din moment ce EthanDin moment ce Ethan. - Voi merge cu tine pentru ajutor, spuse Link, tragându-se de la podeaua studiului. Link, care nu a putut adăuga numere din două cifre, a simțit mereu când

unchiul meu și cu mine eram pe punctul de a începe lupta. El a zâmbit. "Pot traduce."

Până acum am simțit că știam Sistersas și familia mea. Deși erau excentrici, să-i spună blând, ei erau și cei mai buni exemple de istorie vie pe care Gatlin le-a avut prea mult. Asta a numit-o oamenii de aici. Când am făcut legătura și am urcat pe treptele de la Wate's Landing, ai auzit că Gatlin a trăit între ei cu tot felul de uși de ecran, adevărate pentru a se forma. "Nu aruncați o bucată perfectă de tăiere-ler-ee. Asta eo rușine. - Mercy Lynne. Sunt linguri de plastic. Crezi că te-ai aruncat departe. "Thelma o consolidează, răbdător ca întotdeauna. Ar trebui să fie sfințită. Amma a fost prima care a spus că de fiecare dată când Thelmabroke a susținut unul dintre argumentele surorilor. "Doar pentru că unii cred că sunt regina, o Anglie nu le dă o coroană", a răspuns mătușa Mercy. Link a stat lângă mine pe verandă și a încercat să nu râdă. Am bătut la ușă, dar nimeni nu părea să observe. - Acum, ce înseamnă asta pe pământ? - mă întrerupse mătușa Grace. Cine sunt niște oameni ? Angelina Witherspoon și toate stelele cele mai ascunse nekkid ... - Grace Ann! Nu vorbi așa, nu în casa asta. Nici măcar nu a uitat mătușa Gracedown. "- De la revistele a treia zi ai intrebat mereu ca Thelmata iesi de pe piata?" "Acum, fete ..." Thelma a început. Am bătut din nou, mult mai tare de data asta, dar era imposibil să aud peste haos. Mătușa Mercy striga. " Înseamnă că speli lingurile bune ca tine în linguri rele. Apoi le-ai pus înapoi în spoondrawer. Toata lumea stie asta. Chiar și regina o Anglie. " - Nu-i asculta, Thelma. Ea spală gunoi atunci când tu și Amma nu te uiți ". Mătușa Mercy mirosea. "Și dacă o fac? Nu vrei ca vecinii să vorbească. Suntem respectabili, oameni biserici. Noi nu simțim mirositori păcătoși și nu există niciun motiv pentru ca cutiile din fața ta să miroasă altfel. " - Cu excepția faptului că sunt pline de gunoi. Mătușa Grace spuse. Am bătut-o încă o dată pe ecran. Link-ul a preluat, bangingonce - și ușa a oferit practic, o balama îndoită spre pridvor. „Hopa. Îmi pare rău pentru asta. Ridică din umbră. Amma a apărut la ușă, uimită de distragere. - Doamnelor aveți niște vizitatori. Ea împinse ecranul larg. Surorile au aruncat o privire de la afganii lor, arătând

prietenoși și politicoși, deși nu mai țipau o crimă sângeroasă o clipă mai devreme. M-am așezat pe marginea unui scaun din lemn dur, fără a mă face prea confortabil. Linkul se afla chiar mai puțin confortabil lângă mine. - Cred că o facem. Dupa-amiaza, Wesley. Și cine e acolo cu tine? "Mătușa Mercy se uită, iar mătușa Grace o luă. - E prietena aia Ethan. - Destul de Ravenwoodgal. Cel care are mereu nasul într-o carte, ca Lila Jane. "Asta e corect. Mă cunoști, mătușa Mercy. Sunt prietena lui Ethan, doamnă. "A fost același lucru pe care l-am spus de fiecare dată când am venit. Mătușa Mercy se apucă. "Ei bine, dacă este? Ce faci aici acum, că Ethan a plecat și a trecut într-o lume sau alta? " Amma înghețase pe ușa bucătăriei: - Veniți din nou? Thelma nu se uită din fața ei. - M-ai auzit, domnișoară Amma, spuse mătușa Mercy. - Cu ce? - Despre ce vorbești? Linkul abia putea vorbi. - Știi despre Ethan? Cum m-am aplecat în scaunul meu? - Crezi că nu prind ceva sau două despre ce se întâmplă aici? Nu sa născut ieri, și suntem mai deștepți. Știm foarte multe Rolele, la fel ca și modelele meteorologice, modelele de îmbrăcăminte și modelele de trafic ... "Mătușa Grace își bătea baticul, vocea ei trailingoff. - Și piersicul se află în sezoane. Mătușa Mercy părea mândră. "Un nor de furtună este un nor de furtună. Asta lucrează în cerul ei de mult timp. Aproape toată viața noastră. Mătușa Grace dădu din cap spre sora ei. - Mi se pare că orice persoană cu dreptate ar încerca să păstreze o astfel de furtună, spuse Amma, înțepând marginea picioarelor mătușii lui Aunt Grace. - Nu știam că știi, am spus eu. "Doamne ai milă, ești la fel de rău ca Prudence Jane. Ea credea că nu avem nici o idee între noi cu privire la traseele ei dincolo de județ și înapoi. Cum n-am știut că tatăl nostru a ales-o să țină hartă. De parcă nu i-am spus că o aleg pe Prudence Jane. Mă gândeam întotdeauna că e cea cu cea mai mare mână și că suntem toți trei. "Mătușa Mercy râse. "Răscumpărătorul dulce, Mercy Lynne, știi că tatăl nostru m-ar fi ales pe mine, pentru că el a ales-o. I-am spus doar că te întreabă pentru că nu mi-a părut părul, așa cum a ajuns în Underground. Părea ca un porkypine cu un rău permanent, jur. "Mătușa Grace clătină din cap. Mercy mirosea. "Jurați, Grace Ann, și eu sunt singurul care știe aceasta." - Tu duci asta înapoi. Mătușa Grace își arătă degetul osoasă la sora ei. "Nu o să." - Te rog, doamnă. Ma'ams „. Care este pluralul de d - nă ? Avem nevoie de dvs. Ajutor. Căutăm pe Abraham Ravenwood. Are ceva de-al nostru, ceva important. Mam uitat dintr-o sora la alta. - Avem nevoie de ea ... - Linkul sa corectat. "Să-l aduci pe Ethan acasă, împărțit."

Dacă te-ai agățat destul de mult de Surori, ai început să le vorbești. Mi-am răsuflat ochii. - Ce faci tu? - Mătușa Grace își făcu semn cu batista. Mătuși mătuși din nou. "Mă simt mai mult decât mine. Amma ridică o sprânceană. - De ce nu ne prindem pe toți? Vezi cum ne iubim cu toții prostiile așa cum facem noi ". Link și cu mine ne-am uitat unul la celălalt. Va fi o noapte lungă. Nenorocitul Caster sau nu, odată Ama scoase cărțile de însemnare ale surorilor, roțile începură să se învârtă și gurile începură să meargă. La început, Amma nu putea să audă menționarea numelui lui Abraham Ravenwood, dar Link a continuat să vorbească. Și vorbește și vorbește. Totuși, Amma nu la oprit, ceea ce părea o jumătate de victorie. Deși vorbea cu Sistersthemselves nu părea parcă ca cealaltă jumătate. În decurs de o oră, AbrahamRavenwood a fost denunțat ca diavolul, un înșelător, un ticălos, un non-bunnik și un hoț. Își păstra tatăl tăticului tatălui său din colțul dinspre sud-est al vechii sale livuri de mere, care era pe bună dreptate a lui și a tatei tatălui său dintr-un loc pe cartierul județului, care, de asemenea, era pe drept. Și mai presus de toate, erau mai mult decât siguri că el a dansat cu Diavolul la RavenwoodPlantation mai mult decât o dată, înainte de a fi ars în timpul Războiului Civil. Când am încercat să clarific, nu au vrut să fie mai specific. "Asta am spus. Sa ridicat și a dansat cu Diavolul. A făcut o înțelegere. nu face nici măcar nu vorbește despre el sau mă gândeam la el. Mătușa Mercy clătină din cap atât de violent, crezând că protezele ei vor fi dezghețate. "Să spunem că te-ai gândit la el, totuși. Unde ai face poza? "Link a încercat din nou, așa cum am avut toată noaptea. În cele din urmă, mătușa Gracewho a descoperit piesa lipsă la puzzle-ul încrucișat, Surorile considerau conversație. "De ce, în locul lui, un curs. Oricine cu un lins un sens știe asta. - Unde este locul lui, mătușa Grace? Doamnă? Mi-am pus mâna pe brațul lui Link, speranță. A fost prima clearsentence pe care o luasem de ea în ceea ce am simțit orele. "Latura întunecată a lunii, cred. Acolo trăiesc demonii și demonii când nu ard jos. " Inima mea sa scufundat. N-am fost niciodată de ajuns cu cei doi. "Grozav. Partea întunecată a lunii. Așadar, Abraham Ravenwood este în viață și bine în albumul "Pink Floyd". Link-ul era așa cum eram. - Asta a spus Grace Ann. Partea întunecată a lunii. "Mătușa Mercy se uită deranjată. "Nu știu de ce voi doi acționați ca un rom rușinos". - Unde este partea întunecată a lunii, mătușa Mercy? Amma se așeză lângă mătușa lui Ethan, luând mâinile bătrânei în poală. "Tu stii. Haide acum."

Mătușa Mercy zâmbi Amma. - Mă gândesc bine la ea. Ea îl privi pe mătușa Grace. Pentru că tata a ales-o pe Grace. Știu tot felul de lucruri. - Atunci, unde este? Întrebă Amma. Grace scoase un snur, tragând albumul foto de pe masa de cafea în fața lor. "Tineri. Acționează ca și cum ar ști totul. Acționăm ca și cum am fi un pas din casă doar pentru că avem un an sau doi pe tine ", a frunzit paginile nebunește, de parcă ar fi căutat un singur lucru în particular Care, aparent, a fost. Pentru că acolo, pe ultima pagină, sub o camellie stinsa și o panglică de panglică roz deschisă, era partea de sus a unei cărți de chibrituri. A fost de la un fel de bar sau club. - Voi fi încurcat, Link se minunat, câștigându-se de la mătușa Mercy. Acolo a fost, marcat cu o lună argintie. PUNCTUL LUI DARK O 'LUNA N'AWLINS' FINEST DE LA 1911 Partea întunecată a Lunii era un loc. Un loc unde aș putea să-l găsesc pe Abraham Ravenwood și speram că Cartea Lunii . În cazul în care Sisterswere nu a fost complet din mintea lor, care a fost o posibilitate care niciodată nu ar putea fi reduse. Amma aruncă o privire la meciuri și părăsi camera. Mi-am amintit povestea vizitei lui Amma la bokor și am știut mai bine decât să o aplec mai departe. În schimb, m-am uitat la mătușa Grace. "Va deranjeaza?" Mătușa Grace dădu din cap și am tras anticamericul de pe albumul de pe album. Mai multe vopsea au fost zgâriate de pe marginea reliefului, dar încă puteai vedea scrisul. Mergeam la New Orleans.

Ai fi crezut că Link a rezolvat Cubul lui Rubik. În momentul în care am intrat în Beater, a început să cânte în blasfemie din partea întunecată a lunei a lui Pink Floyd și să strige emoționat peste muzică. Când am încetinit la colț, am răsturnat volumul și l-am tăiat. Dropme la Ravenwood, vrei? Trebuie să obțin ceva înainte să plec spre New Orleans. "Stai asa. Eu vin cu tine. I-am promis lui Ethan că vă voi ține ochii pe tine și îmi țin promisiunile. Nu te iau. Îl iau pe John. "Ioan? Asta e ceva ce te lași de acasă? "În nici un caz." "Nu ți-am dat permisiunea. Doar așa știi. - De ce? Ce-a făcut că nu am? "Experienţă. El cunoaște Avraam și este cel mai puternic Incubus hibrid din județul Gatlin, în măsura în care știm. "

"Suntem la fel, Lena." Pene de legătură au fost încurcate. - Ești mai mult Mortalthan John. Asta îmi place despre tine, Link. Dar te face și mai slabă. "Cine sunați" slab "? Link-ul și-a îndoit mușchii. Pentru a fi corect, aproape că și-a împărțit tricoul pe jumătate. El a fost ca Incredible Hulk din Stonewall Jackson High. "Imi pare rau. Nu esti slab. Ești doar trei sferturi umane. Și asta e puțin prea uman pentru această călătorie. "Indiferent de. Suferiți-vă. Vezi dacă ai ajuns chiar și zece picioare prin tuneluri fără mine. Vei fi înapoi aici, începând pentru ajutorul meu, înainte să pot spune ... "Fața lui a devenit goală. Un moment de legătură clasic. Uneori, cuvintele păreau să plutească departe de el înainte de a putea să-l facă tot drumul de la creier până la gură. În cele din urmă, a renunțat din umeri. „Somethin'. E ceva periculos. I-am băgat umărul. "Pa, Link." Link sa încruntat, a lovit pedala de benzină și ne-am rupt pe stradă. Nu era tipul obișnuit de rupere pentru un Incubus, dar, din nou, avea trei sferturi de rocker. Doar cum mi-a plăcut - preferatul meuLinkubus. Nu am spus asta, dar sunt sigur că știe. Am schimbat fiecare verde deschis pentru el, tot drumul în josul Traseului 9. Beaterul nu a avut niciodată atât de bine. CAPITOLUL 21 Partea intunecata a lunii Spunând că mergeam la New Orleans să găsim un bar vechi - și un Incubus chiar mai în vârstă - era un lucru. De fapt, găsirea lui era ceva diferit. Ceea ce stătea între cele două lucruri i-ar fi vorbit pe unchiul meu Macon să renunțe. Am încercat pe unchiul meu la masa de masă, după ce Bucătarul și-a servit cina preferată, înainte ca plăcile să dispară de pe urma. Bucătăria, care nu era niciodată atât de îngrijorătoare cum credeai că ar putea fi o bucătărie Caster, părea să știe că este importantă și a făcut tot ce am cerut și mai mult. Când am mers jos, am găsit cocteiluri și mirosul de iasomie în aer. Cu un flutter de degete, orhidee și crini de tigru au înflorit pe toată lungimea mesei. I-am fluturat din nou, iar viola mea a apărut în colțul camerei. Am privit-o și a început să-l joace pe Paganini. Un favorit al unchiului meu. Perfect. M-am uitat în jos la blugii mei bruște și la bluza lui murdară a lui Ethan. Mi-am închis ochii și părul mi-a început să se țese într-o panglică groasă de franceză. Când i-am deschis din nou, am fost îmbrăcat la cină. O rochie simplă de cocktail-uri negre, unchiul Macon cumpărat vara trecută la Roma. Mi-am atins gâtul, iar colierul de argint, care mi-a dat-o pentru formarea de iarnă, a apărut la baza gâtului meu. Gata. - Unchiul M? Cina de dimineață ... Am strigat în hol, dar el era deja lângă mine,

apărând cât de repede a fost încă un Incubus și putea să cedeze prin spațiu și timp ori de câte ori voia. Obiceiurile vechi au murit tare. "Frumos, Lena. Pantofii îmi găsesc o atingere deosebit de drăguță. M-am uitat în jos și i-am observat încă pe picioare pe negrul meu rătăcit. Atât de mult pentru îmbrăcăminte pentru cina. Am ridicat din umeri și l-am urmat la masă. Fillet de brad marin cu fenicul de copil. Coada de homar cald. Ciorchinele carpaccio. Piersici piersici înmuiate în port. Nu aveam poftă de mâncare, mai ales nu pentru mâncarea pe care ați găsit-o la un restaurant de cinci stele de pe ChampsÉlysées din Paris - unde unchiul Macon ma luat cu orice ocazie - dar a mâncat fericit pentru o oră mai bună. Un lucru despre fostul Incuburi: Ei apreciaza cu adevarat mancarea Mortal. "Ce este?" A spus unchiul meu în cele din urmă, într-un șuvoi de homar. "Ce-i ce?" Mi-am pus furculita. "Acest lucru." El a gesturi spre răspândirea argint platters între noi, trăgând domul stralucitor de pe unul care revărsa cu aburi, spicyoysters. "Și asta." El a arătat în mod clar violul meu, jucând în continuare încet. "Paganini, desigur. Chiar sunt previzibilă? Am evitat ochii. Se numește cină. Tu mănânci. Ceea ce par să nu aibă nici o problemă, apropo. Am apucat un flacon ridicol de apă cu gheață, unde bucătăria a găsit niște tacamuri, niciodată nu știam - înainte de a putea spune altceva. "Aceasta nu este cina. Asta este, așa cum spune Mark Antony, o masă tantalizantă de trădare. Sau poate trădare. El a înghițit o altă mușcătură de homar. "Sau poate amândoi, dacă Mark Antony ar fi fost un fan al alterității." "Nici o trădare." Am zâmbit. El a zâmbit înapoi, așteptând. Unchiul meu avea multe lucruri - un snob, pentru unul, dar nu a fost un prost. Doar o cerere simplă. Își dădu vinul de masă, greu pe masă de lînă. Am fluturat cu degetul și sticla sa umplut. Asigurări, m-am gândit. - Absolut nu, spuse unchiul Macon. - Nu te-am întrebat nimic. "Orice ar fi, nu. Vinul o dovedește. Ultimul pai. Pene finale de fazan pe patul de pene proverbială. "Deci, spuneți că Mark Antony nu este singurul fan al aliterației?", Am întrebat eu. Cu asta. Acum." Am tras bluza din buzunar și l-am împins peste masă ca să poată vedea. "Avraam?" Am dat din cap. - Și asta e în New Orleans? Am dat din cap din nou. Mi-a dat înapoi tabelul de chibrituri și mi-a tăiat gura cu șervețelul de lenjerie. "Nu." Sa întors la vin.

"Nu? Tu ai fost de acord cu mine. Tu ai fost cel care a spus că îl putem găsi pe noi înșine. "Am facut. Și îl voi găsi în timp ce rămâi blocat în siguranță în camera ta, ca fetița frumoasă care ar trebui să fii. Nu te duci în New Orleans singur. " New Orleans este problema?" Am fost uimit. - Nu strămoșul tău Incubus străvechi, dar mort, a încercat să ne omoare de mai multe ori? - Asta și New Orleans. Bunica ta nu ar fi auzit de ea, chiar dacă am spus da. - N-ar fi vrut? Sau nu ar trebui să audă asta? Ridică o sprânceană. "Imi cer scuze?" - Dar dacă nu audă asta? În felul acesta nu este o problemă. "Mi-am pus brațele în jurul unchiului meu. Cât de supărat pe care mi-a făcut-o și că, ca și cum ar fi supărat, l-ar fi plătit să-i plătească barmanilor din subteran și m-au împămâncat din diferite cauze periculoase, l-am iubit și mi-a plăcut că a iubit la fel de mult ca și el. "Ce zici de nu?" - Ce zici de ea cu mătușa Del și cu toți în Barbados, până săptămâna trecută, de ce este chiar o problemă? "Ce zici încă nu?" În acel moment, am renunțat. Era greu să rămâi supărat pe unchiul Macon. Imposibil, chiar. Știind cum m-am simțit despre el a fost singurul mod în care am înțeles cât de greu era pentru Ethan să trăiască separat de propria-i mamă. Lila Evers Wate. De câte ori a trecut calea ei de-a mea? ne iubim ceea ce iubim și care salută cine iubim și de ce iubim de ce ne iubim și de găsit un pantof care se încadrează și se strânge între degetele străinilor Nu am vrut să mă gândesc la asta, dar am sperat că este adevărat. Speram oriunde era Ethan, era cu ea acum. Cel puțin dă-i asta.

Ioan și cu mine am lăsat primul lucru dimineața. Trebuia să plecăm mai devreme, de vreme ce mergeam pe drum - tunelurile, mai degrabă decât Călătorind, dar dacă laș fi lăsat, John ne-ar fi putut uita cu ușurință în clipa aceea. Nu mi-a păsat. Nu l-aș fi dat. N-am vrut să-mi amintesc de alte ori că l-aș lăsa pe John să mă ducă până la Sarafine. Deci am făcut-o în felul meu. Am aruncat o Resonantia onmy viola și setați - l la practicein de colț în timp ce am fost plecat. În cele din urmă s-ar pierde, dar ar putea să-mi dea destul timp. Nu mi-am spus că unchiul meu mergea. Tocmai am plecat. Unchiul Macon încă mai dormea în cea mai mare parte a zilei, obiceiurile vechi fiind ceea ce erau. M-am

gândit că am avut cel puțin șase ore bune înainte de a-mi observa absența. Cu asta vreau să spun, înainte de a ieși și a venit după mine. Un lucru pe care mi-am dat seama că în ultimul an era că aveai ceva ce ți-ar fi permis să faci. Totuși, nu înseamnă că nu puteai sau nu ar trebui să le faci - mai ales atunci când au venit lucrurile mari, cum ar fi salvarea lumii sau călătoria către o cusătură supranaturală între realități sau aducerea prietenului tău înapoi de la mort. Uneori trebuia să iei lucrurile în mâinile tale. Părinții - sau unchii care sunt cel mai apropiat lucru pe care îi aveți - nu sunt pregătiți să se ocupe de asta. Deoarece nici un părinte care respectă de sine în această lume sau pe oricare altul nu va merge la o parte și va spune: "Sigur, riscați-vă viața. Lumea este în joc aici. " Cum ar putea ei să spună asta? Întoarce-te la cină. Sper că nu mori. Nu au putut face asta. Nu le-ai putea bloca. Dar nu se părea că nu trebuie să pleci. Trebuia să plec, indiferent de ce a spus unchiul Macon. Asta mi-am spus, oricum, pe măsură ce John și cu mine ne îndreptăm spre Tunelurile de sub Ravenwood. Unde, în întuneric, ar fi putut să fie vreun moment al zilei sau al anului - orice secol, oriunde în lume. Tunelurile nu erau partea infricosatoare. Chiar și petrecerea timpului singur cu John - ceva ce nu făcusem de când mi-a păcălit-o și am târât-o în Marea Barieră pentru Luna a șaptesprezecea - nu era problema. Adevărul era că unchiul Macon avea dreptate. Mă temeam mai mult de Doorwellthat care stătea înainte și de ceea ce aș găsi de cealaltă parte. Vechiul Doorwell care a adus lumina inundată pe treptele de piatră ale CasterTunnelului unde am așteptat acum. Cel marcat NEW ORLEANS. Locul în care Amma a făcut practic un pact cu magia celui mai întunecat din univers. Am tremurat. John ma privit, cu capul înclinat: - De ce te oprești aici? - Nici un motiv. - Te-ai speriat, Lena? "Nu. De ce mi-ar fi frică? Este doar un oraș. "Am încercat să-mi scot din minte toate gândurile de bokori de magie neagră și voodoo. Doar pentru că Ethan îl urmase pe Amma în vremuri grele, nu am avut de gând să întâlnesc aceeași Întuneric. Cel puțin nu același bokor. A facut-o? - Dacă credeți că New Orleans este doar un oraș, atunci mai aveți și altceva. Vocile lui John erau scăzute și am văzut chipul în întunericul tunelurilor. Părea așa de speriat ca mine. "Despre ce vorbesti?" "Cetatea cea mai puternică din țară - cea mai mare convergență a lumii întunecate

în vremurile moderne. Un loc unde se poate întâmpla ceva, în orice oră a zilei. "La barul de sute de ani pentru supranaturalele de două sute de ani?" Cât de înspăimântător ar putea fi? Cel puțin asta am încercat să-mi spun. El a ridicat din umeri. "Ar fi bine să începeți acolo. Cunoscând pe Abraham, nu va fi la fel de ușor să-l găsim așa cum credem noi ". Am pornit pe scări și în lumina luminoasă a soarelui ne-ar duce la partea întunecată a Lunii.

Stradă - un șir de stânci înțepenite, între care se lipeau niște bare șubredite - era pustiu, ceea ce avea sens, având în vedere că era încă atât de devreme în acea zi. Seamănă cu toate celelalte străzi pe care le-am văzut de când Doorwell ne-a adus în infamul Cartierul Francez din New Orleans. Pereții din fier forjat sculptau peste fiecare balcon și de-a lungul fiecărei clădiri, chiar și în jurul colțurilor străzii. În lumina puternică de dimineață, culoarea decolorată a tencuielii pictate era albită și lustruită de soare. Drumul era căptușit cu gunoi, gunoaie încărcată pe mai multe gunoaie - singura dovadă rămasă a noii nopți. "Nu mi-ar plăcea să văd cum arată aici în dimineața de după Mardi Gras", am spus, căutând o modalitate de a alege prin muntele de gunoi între mine și trotuar. "Amintește-mi să nu mă duc niciodată la bar." "Nu știu. Am avut vremuri bune la Exil. Tu și cu mine și Rid, provocând probleme pe ringul de dans. "John a zâmbit și am roșu, amintindu-mă. brațele în jurul valorii de mine dansând, grăbi chipul lui Ethan palid și salutat Am scuturat din cap, lăsând cuvintele să cadă. "O gaură subterană pentru Supernaturalii abandonați nu este ceea ce am vorbit." "Ah, haideți. Noi nu eram exact adversari. Ei bine, nu erați. Am fost calificați, probabil, cu mine și cu mine. M-a împins cu ușurință spre ușă. L-am împins înapoi, puțin mai jucaus. "Încetează. A fost acum un milion de ani. Poate două milioane. Nu vreau să mă gândesc la asta. Haide, Lena. Sunt fericit. You're-“ L-am aruncat o privire și sa tăiat. "Vei fi fericit din nou, îți promit. De asta suntem aici, nu-i așa? M-am uitat la el, stând lângă mine, în mijlocul unei strazi laterale în cartierul francez, prea devreme dimineața, ajutându-mă să-l caut pe cel pe care John nu-l urăște mai mult decât oricine din univers. Avea mai multe motive să-l urască pe Abraham Ravenwood decât am făcut-o. Și nu spunea nimic despre ceea ce făceam să facă. Cine s-ar fi gândit că John ar ajunge să fie unul dintre cei mai buni tipi pe care i-am avut vreodată? Și cine ar fi crezut că John va ajunge la voluntariat pentru a-și risca

viața pentru a aduce înapoi dragostea mea? I-am zâmbit, deși m-am simțit plângând. "Ioan?" "Da?" El nu a fost atenți. Se uita în sus la semnele barului, probabil întrebându-se cum avea să se ridice la nervi pentru a intra în oricare dintre ele. Toți arătau ca hangouturile în serie. "Imi pare rau." "Ascultă". Confuz, dar ascultă. "Despre asta. Trebuie să vă implicați. Și dacă nu vrei să spui - dacă nu găsim Cartea ... " - O vom găsi. Spun doar că nu te voi învinovăți dacă nu vrei să mergi cu ea. Avraam și totul. "N-am putut suporta să-i fac asta. Nu el și nu Livnu a existat nici un caz între noi. Nu contează prea mult că credea că îi iubește pe Ethan. Inainte de. Vom găsi Cartea. Haide. Lasă-te să vorbești nebunesc. John scoase un gheață în morman și ne-am făcut să trecem peste sticlele goale de bere, pe lângă șervețele umede și până la trotuar. Când am făcut-o la jumătatea blocului, ne uitam prin ușile deschise pentru a vedea dacă cineva era înăuntru. Spre surprinderea mea, erau oameni ascunși în lemn literalmente. Se scufundă în ușile întunecate. Măsurarea gunoiului de pe aleile umbrite, chiar și în câteva balcoane goale. Cartierul francez nu era atât de diferit de Casterworld, mi-am dat seama. Sau din județul Gatlin. A existat o lume a lumii cu lumea, toate ascunse la vedere. Trebuia doar să știi unde să te uiți. - Acolo, am arătat. PUNCTUL LUI DARK O 'LUNA Un semn de lemn sculptat cu cuvintele rotindu-se înainte și înapoi, încurcat de două lanțuri vechi. Ea scânteia în timp ce se mișca în vânt. Chiar dacă nu era vânt. M-am uitat în lumina strălucitoare, încercând să văd în umbra porții deschise. Această parte întunecată nu se deosebea de celelalte baruri din cartierul pustiu. Chiar și de pe stradă, auzise voci care străbătară ușa grea. "Oamenii sunt acolo de-abia mai devreme?" Ioan făcu o față. - Poate că nu este prea devreme. Poate că este târziu dacă ești tu. "Am închis ochii cu un om înfricoșător, care se sprijinea pe ușa dinamică și încercând să aprindă o țigară. A mormăit și sa uitat departe. „Da. E prea târziu. John clătină din cap. - Sunteți sigur că acesta este locul potrivit? Pentru a cincea oară i-am înmânat cartea de meciuri. A ținut capacul, comparându-l cu sigla de pe semn. Erau identici. Chiar și luna crescătoare, sculptată în lemn, era un duplicat exact al celui tipărit în mana lui John.

"Și am fost atât de în speranța că răspunsul ar fi nu." El a înmânat agendă înapoi la mine. - Aș dori, am spus, lovindu-mi o bucată de șervețel umed de pe chiuvetele mele negre. El mi-a făcut cu ochiul. "Doamnele intai." CAPITOLUL 22 Bird într-o cușcă aurită Mi-a trebuit puțin timp ca ochii mei să se adapteze la lumina slabă și chiar mai mult pentru restul de mine să mă adaptez la mirosul. Mirosea ca mustul și rugina și vechiul bătrân de tot. Prin umbre, vedeam rânduri de mese rotunde mici și un bar de alamă înalt, aproape la fel de înalt ca mine. Sticlele s-au așezat pe rafturi până la un tavan înalt - atât de înalte, candelabrele lungi de aramă păreau să se prăvălească de nicăieri. Praful a fost acoperit de orice ploaie și de toate bobinele. Se învârtea chiar în aer, în puținele locuri unde grinzi de lumină s-au strecurat prin ferestrele închise. John ma batjocorit. "Nu există un fel de Distribuție care să ne împiedice să lucrăm? Ca un Stinkus Lessus Cast? " "Nu, dar mă pot gândi la câteva Turnuri de la Turnus Upus care ar putea fi aplicabile chiar acum." - Temper, Fată Caster. Trebuia să fii Lumină. Știi, unul dintre cei buni. - Am rupt mucegaiul, îți amintești? Pe luna a șaptesprezecea, când am fost revendicată lumina și întunericul? "I-am împușcat o privire gravă. "Nu uita. Mi-am luat Darkside-ul." - Sunt speriat. "Ar trebui să fii. Foarte." Am arătat o oglindă pe panou, chiar în spatele lui. O siluetă a unei femei a fost pictată lângă un rând de cuvinte. "Buzele care ating băuturile lichide nu se vor atinge de a noastră." "M-am scuturat din cap. "Desigur, nu este sloganul echipei de bucurie a lui Jackson". "Ce?" John ridică privirea. - Pun pariu că locul ăsta era un speakeasy. O bară ascunsă în timpul interzicerii. New Orleans era probabil plin de ei. M-am uitat în jurul camerei. - Asta înseamnă că trebuie să existe altă cameră, nu? O cameră în spatele acestei camere. John dădu din cap. "Desigur. Avraam n-ar sta niciodată acolo unde cineva ar putea intra în ascunzătoare, indiferent unde este. Era un lucru pe care toate casele noastre îl aveau în comun. "Dar nu-mi amintesc un loc ca acesta". "Poate că a fost înainte de ora voastră și sa întors aici pentru că era undeva pe care nimeni în prezent nu a putut să-l găsească". "Poate. Totuși, ceva se simte în legătură cu locul ăsta. "Apoi am auzit o voce cunoscută. Nu. Un râs familiar, dulce și sinistru. Nu era nimic ca lumea. Ridley? Ești tu?

Eu Kelted, dar ea nu a răspuns. Poate nu a auzit sau a fost prea lungă, de vreme ce ne-am conectat în orice fel de mod semnificativ. Nu știam, dar trebuia să încerc. Am fugit scara de lemn din spatele barului. John era doar în spate. De îndată ce am ajuns în camera de sus, am început să bangingon pe zidul în care am crezut că a venit vocea, înălțimea mare a cutiilor și cazurile de sticle. Zidul camerei de depozitare era gol și în spatele ei exista ceva clar. Ridley! Aveam nevoie de o privire mai bună. Am împușcat un șanț mare de lăzi din cale. Miam închis ochii și m-am lăsat să urc în aer, până am plutit paralel cu fereastra. Miam deschis ochii, mișcând o secundă. Ceea ce am văzut a fost atât de surprinzător încât m-au bătut chiar pe podea. Puteam să jur că l-am văzut pe vărul meu și o mulțime de machiaj și ceea ce arăta ca un fulger de aur. Rid nu era în primejdie. Probabil că a stat acolo, pictează-i unghiile. Ia-ți o cățelică, care are timpul vieții ei. Ori asta, sau am fost halucinativ. O să o omor. - Jur, Rid. Dacă ești cu adevărat nebun, dacă ai plecat de-a dreptul la acest Dark, o să-ți dau buzunarele în gât, o minge de zahăr la un moment dat. "Ce?" Am simțit brațele lui John în spatele meu, trăgându-mă înapoi la podea. Am arătat spre perete: "Este vărul meu. E pe partea cealaltă a acestui zid. Am bătut pe perete deasupra celui mai apropiat rând de cutii. "Nu. Nu, nu, nu ... - A început să se întoarcă, ca și cum mențiunea vărului meu l-ar fi dorit să facă o pauză pentru asta. M-am simțit roșie. Era verișoara mea și am vrut să o omor. Totuși, ea era vărul meu și eu eram cel care voia să o omoare. Era o chestiune de familie. Nu era nevoie de ceva de care John trebuia să-și facă griji. "Uite, John, trebuie să o iau. - V-ați pierdut mintea? - Probabil. "Dacă ea este atârnată de Avraam, ea nu merge nicăieri. Și nu vrem să ne găsească până nu ne dăm seama cum să obținem Cartea". - Nu cred că este acolo, am spus eu. - Nu crezi sau nu știi ? Dacă ar fi fost acolo, n-ai simți nimic? Credeam că voi ați fost conectați cumva. Nu a fost cum a spălat creierul tău sau ceva de genul ăsta? John părea nervos, și m-am simțit vinovat că am spus-o. "Nu știu. Este posibil. Se uită la fereastra de sus. "Bine. Intrați acolo și vedeți ce este problema lui Ridley. O să țin un ochi afară pentru Avraam și să mă asigur că nu se va întoarce în timp ce vă aflați înăuntru. - Mulțumesc, John. "Dar nu fi un idiot. Dacă a dispărut prea întunecată, e prea întunecată. Nu poți schimba Ridley. Acesta este un lucru pe care l-am învățat cu toții greu. "

"Știu. Probabil știam mai bine decât oricine, cu excepția Link. Dar adânc, de asemenea, știam mai bine decât oricine cât era vărul meu ca toți ceilalți. Cât de mult a vrut să se potrivească și să fie iubită și să aibă prieteni și să fie fericită - la fel ca și noi. Cât de întunecată poate fi o persoană ca asta cu adevărat? Dacă Noul Ordin nu ne-a arătat că prețul a fost plătit - Ethan sa asigurat că la plătit și că lucrurile nu erau simple așa cum am crezut cu toții că sunt? Nu m-am revendicat pentru Dark și Light? - Ești sigur că vei fi bine acolo? Este cu adevărat diferit pentru oricine altcineva? Chiar și Ridley? Mai ales Ridley? John ma aruncat în lateral. - Earthto Lena. Doar faceți un zgomot, așa că știu că mați auzit, înainte să vă arunc la leul acela acolo. Am încercat să mă concentrez. "Merge. Sunt bine." - Cinci minute. Asta e tot ce ai, spuse el. "Am înțeles. Am nevoie doar de patru. Hedisappeared, și eram singur să mă ocup de vărul meu. Dark sau Light.Good sau rău. Sau poate doar undeva între ele. Aveam nevoie de o privire mai bună. Am luat un butoi de vin, tragând spre spațiul de sub fereastra tăiată în perete. M-am urcat în sus și butoaiele au explodat, amenințând să se răstoarne, dar am reușit să mă echilibrez. Încă nu puteam vedea. O, haide. Mi-am închis ochii și mi-am răsuci mâinile în aer lângă mine, împingându-mă spre tavan. Lumina din cameră a început să clipească. Asta e. Nu am fost prea mult pentru a zbura, dar asta a fost mai mult ca levitarea. M-am înălțat, tremurând până când Chuck-urile mele pluteau la câțiva centimetri deasupra butoiului. Doar puțin. Aveam nevoie de o privire bună să mă informez dacă vărul meu a fost pierdut pentru totdeauna, dacă ar fi aderat la cel mai întunecat Incubuziv și na venit niciodată acasă la mine din nou. Un ultim aspect. M-am tras în sus, abia la nivelul ferestrei mici. Atunci am văzut barele care se rostogoleau din tavan, în jurul lui Ridley în toate direcțiile. A fost un fel de închisoare de aur. O cușcă de aur literal. Nu puteam să cred. Ridley nu se culca pe un șezlong în luxul de lux din locul lui Avraam. Ea a fost prinsă în capcană. Se întoarse și ochii se închidă. Rid a sărit în picioare, zgâlțâind barele din fața ei. Pentru o clipă, arăta cam ca un Tinkerbell deteriorat, cu o mulțime de rimel neagră înfundându-și fața și cu un ruj mai mult. Plângea sau era mai rău. Brațele i se uitară, mai ales în jurul încheieturilor. Au fost marcate de un fel de frânghii sau lanțuri.

Camera din jurul ei îi aparținea în mod clar lui Avraam - cel puțin asta mă gândeam, considerând că arăta ca o sală de cămin al unui om de știință nebun, cu un pat lonjer lângă un raft îngrădit. O masă de lemn înaltă era acoperită cu echipament tehnic. Locul ar fi putut aparține unui chimist. Chiar și străin, cele două laturi ale ferestrei nu s-au îndreptat să se coreleze exact în ceea ce privește spațiul fizic. Privind prin fereastra Speakeasy era ca și cum arăta printr-un telescop murdar și nu puteam spune exact unde se afla cealaltă capăt. Ar fi putut fi oriunde în universul Mortal, cunoscând pe Avraam. Dar asta nu contează. Era Ridley. A fost un lucru groaznic să văd pe cineva de genul ăsta, dar pentru îngrijitorul meu, lipsit de griji, părea foarte crud. Am simțit că părul începe să se răsucească în briza familiară Caster. " Aura Aspirent În cazul în care apăra există atât de mult. Să vântul unde 1 1 du - te vezi ". Am început să răsucesc în nimic. Am simțit că lumea se dă jos și când am încercat să ajung la picioarele mele pentru a atinge un teren solid, mi-am dat seama că acum stăte lângă Ridley. Pe partea exterioară a cuștii de aur. „Cuz! Ce faci aici? ", A strigat la mine, ajungând la unghiile ei roz, lungi, printr-un spațiu în baruri. "Cred că ți-aș putea spune același lucru, Rid. Ești bine? "Am abordat cu atenție barele. Îmi iubea vărul, dar nu am putut uita tot ce sa întâmplat. A ales-o pe Dark și ne-a lăsat-Link, pe mine, pe noi toți. Era imposibil să știi de ce parte era ea. Vreodată. "Credeți că este un lucru mic, nu-i așa?", A spus ea. "Am fost mai bine." A lovit barurile. "Mult." Ridley se așeză în jos pe călcâi și începu să plângă, ca și cum am fi fost amândoi copii mici și că cineva și-a rănit sentimentele pe locul de joacă. Ceea ce nu se întâmplă adesea și, dacă s-ar fi întâmplat, de obicei, făcea plânsul. Ridul a fost întotdeauna cel puternic. Poate de aceea au ajuns la mine lacrimile ei. Am coborât la podea de-a lungul ei, luând mâna prin barele cușilor. - Îmi pare rău, Rid. Eram așa de furioasă că nu v-ați întors când a fost Ethan - Acum că Ethan ... " Nu sa uitat la mine. "Stiu. Am auzit. Mă simt groaznic. Atunci sa întâmplat totul. Avraam a fost furios și am făcut doar lucruri mai mari când am făcut greșeala de a încerca să plec. Voiam doar să mă duc acasă. Dar era atât de furios încât ma aruncat aici. Ea scutură din cap, de parcă ar fi vrut să-și scape memoria. - Adică, Rid. Ar fi trebuit să știu că ai fi trecut dacă nu te-a oprit ceva. "Indiferent de. Mai multă apă sub un alt pod apos ". Ea și-a șters ochii, făcând și mai mult rimelul. - Hai să aruncăm în aer acest loc înainte ca Abraham să revină sau să fii blocat aici cu mine pentru următoarele două sute de ani.

"Unde a plecat?" "Nu știu. De obicei își petrece toată ziua în creepylab de creaturi. Dar nu există cum să știi cât va fi plecat. - Atunci ne-ar face mai bine cu asta. M-am uitat în jurul camerei. "Rid, ai văzut pe Avraam cu Cartea Lunii ? Este aici?" Ea scutură din cap. "Glumești? Nu aș veni la mai puțin de zece kilometri de asta, nu după cum îi înșfăcă pe cineva care atinge." - Dar l-ai văzut? "În nici un caz. Nu aici. Dacă Abrahamstill o are, nu e suficient de prost să-l țină pe el. E rău, dar nu e prost. Inima mea sa scufundat. Ridley îi zgâlțâi din nou pe baruri. "Grăbește-te! Sunt într-adevăr blocat.Protecție Casts, din ceea ce pot spune. Mă înnebunesc aici ... ". Apoi am auzit un accident teribil și o grămadă de cutii de echipament de lângă mine s-au topit la pământ. Brokenglass și spargerea lemnului a zburat peste tot - ca și cum am supărat proiectul lui Avraam pentru târgul științific. În parul meu mi-am stropit un fel de gălbui verde strălucitor. Hopa. Unchiul Macon încerca să-l descopere pe John Breed, care avea un picior prins în rămășițele unei cutii de lemn. Unde suntem? Unchiul M se uita la cușcă în necredință. "Ce fel de loc răsucite este asta?" "Unchiul M?" Ridley a considerat că a fost dezamăgită. "Ai călătorit?" - L-am găsit în față, spuse John. "Nu m-ar lăsa să plec. Când am încercat să mă întorc, el a venit doar pentru călătorie. "John trebuie să fi văzut fața, pentru că a fost defensiv. "Hei, nu te uita la mine. N-am vrut să mă ocup de autostopi. Unchiul Macon îl privi pe John, care îl privi înapoi. "Lena Duchannes!" Unchiul meu se uita mai atent decât l-am văzut vreodată. Acoperisul verde scadea din alt cost impecabil. Ridică de la Ridley spre mine, apoi ne arătă amândoi. "Voi doi. Ieșiți de aici în această clipă. Am apucat mâna lui Ridley și mormăi Aurae Aspirent, în timp ce unchiul Macon și-a lovit nerăbdător piciorul. O secundă mai târziu, vărul meu și cu mine am reapărut în exteriorul cuștii. - Unchiul Macon, am început. Își ridică mâna. „Nu te. Nici un cuvânt. Ochii îi străluceau și știam mai bine decât să continuu să vorbesc. "Acum. Să ne concentrăm pe ceea ce am venit aici să facem, în timp ce avem încă timp să o facem. Cartea." John începuse deja să tragă cutiile deschise, scanând rafturile pentru The Bookof Moons . Unchiul Macon și eu ne-am împrietenit, privindu-ne până când am căutat toate locurile ascunse. Ridley stătea înfricoșător pe o cușcă, fără a face lucrurile mai ușoare, dar nici nu le făcea mai dificile. Pe care l-am luat ca un semn bun.

Din câte văd, Abraham Ravenwood părea a fi răspunsul lui Caster la doctorul Frankenstein. Nu puteam să recunosc prea mult dincolo de arzătorul sau paharul ocazional și am luat chimie. Și la rata pe care John și unchiul Macon îl distrugară, se pare că căutarea noastră a fost efectuată de monstrul lui Frankenstein. - Nu este aici, spuse John, în cele din urmă renunțând. - Apoi, nici nu suntem. Unchiul Macon întinse în palton. "Acasă, John. Acum." Călătoria a fost un lucru. Viteza cu care John a reușit să ne aducă acasă - fără să mai vorbim nici un cuvânt de la unchiul Macon - era altul. M-am trezit din ascunzătoarea lui Avraam și înapoi în camera mea, înainte ca Ridley să-și poată șterge rimelul, ratacit de raton. Violul încă mai juca Capriciul lui Paganini nr. 24 când am ajuns acolo. CAPITOLUL 23 Dar-ee Keen A doua zi ploua și Dar-eeKeen se scurgea dacă în cele din urmă renunța. Mai deprimant, unchiul Macon nu sa deranjat să mă întemeieze. Aparent, situația era destul de lipsită de speranță, fără a mă închide în camera mea. Ceea ce era destul de deznădăjduit. Ploaia a căzut peste tot la Dar-eeKeen, înăuntru și afară. Apa se scurge din pătrat, se aprinde luminile. Se strecură pe perete ca o pată lentă sub lacrima fotografiei Employee of the Month - de la priviri, un membru al echipei de bucurie StonewallJackson, desigur, deși toți începuseră să arate la fel. Nimeni nu merită să plângă. Nu mai. Am scanat aproape goalele, așteptând ca Link să apară. Nimeni nu a ieșit într-o zi ca azi, nici măcar niște muște. "Serios, ai putea să-l tăieți? M-am săturat de ploaie, Lena. Și miros ca un câine umed. Link-ul a apărut din nicăieri, alunecând în partea opusă a cabinei. Arăta ca un câine umed. - Mirosul ăsta nu are legătură cu ploaia, prietene, am zâmbit. Spre deosebire de John, Link era aparent omenească pentru că elementele naturale îi afectau încă. El și-a asumat postura de legătură normală, sprijinindu-se în colțul cabinei și făcânduși cea mai bună impresie despre cineva fizic capabil să cadă. - Nu sunt eu, am spus eu. "Dreapta. Pentru că nu a fost nimic altceva decât soarele și pisicile de pisici din decembrie. " Thunder scormonise în cer. Legătura îi aruncă ochii. M-am încruntat. Cred că trebuie să fi auzit. Am găsit-o pe Avraam. Cartea nu era acolo. Cel puțin nu am putut găsi. „Figuri. Acum ce? Planul B. Nu avem de ales. Ioan.

Nu aș putea să o spun. Mi-am încins mâna într-un pumn pe scaunul de lângă mine. Thunder se repezi din nou. A fost eu? Nu știam dacă o fac sau dacă vremea din afara îmi făcea ceva. Mi-am pierdut evidența acum câteva săptămâni. M-am uitat la ploaia care picura în găleata de plastic roșu, în centrul încăperii. roșu de plastic ploaie lacrimi pete Am încercat să mă scutur, dar n-am putut să mă uit la găleată. Apa a picurat ritmic din tavan. Ca un băiat de inimă un poem. O listă cu numele celor morți. Primul Macon. Atunci Ethan. Nu. Tatăl meu. Atunci Macon. Mama mea. Atunci Ethan. Acum John. Câți oameni am pierdut? Câți mai pierdeam? Și eu aș pierde și John? Liv o să mă ierte vreodată? Mai contează deja? Am urmărit picăturile de ploaie pe masa de grăsime din fața mea. Legătura și am stat împreună, în tăcere, în fața hârtiei ceară plină, gheață zdrobită în ochelari de plastic. O masă rece și săracă nimeni nici măcar nu se gândea să mănânce. Dacă nu a fost prins la masa de prânz, Link nu se prefăcea nici măcar că mai mânca mâncarea. Linkul ma mâncat. "Hei. Haide, Lena. Ioan știe ce face. E un băiat mare. O să luăm Cartea și să-l întoarcem pe Ethan înapoi, indiferent cât de nebun este planul tău. "Nu sunt nebun". Nu știam la cine spuneam asta, Link sau pe mine. - Nu am spus că ești. - Spuneți asta de fiecare dată când aveți șansa. - Nu crezi că îl vreau înapoi? "Nu crezi că e de rahat să tragi cercuri, fără să-l privești, să-mi spui cât de rău suge sau cât de mare mi-e capul? Eu conduc în jurul lui Gatlin în Beater, blastin melodiile pe care le jucam și nu mai are nici un motiv să le mai jucăm. " - Asta e dur, Link. Știi că înțeleg, mai mult decât oricine. Ochii lui s-au înălțat și el a căzut în cap și a răsturnat masa deasupra noastră. "Nici măcar nu simt că am cântat. Tipii din bandă, vorbeau despre rupere. Sfântul Rollers ar putea să ajungă ca o echipă de bowling. Arăta ca și cum ar fi fost bolnav. "În această rată, nu am unde să merg decât colegiu, sau undeva chiar mai rău". "Legătură. Nu spune asta. A fost adevărat. Dacă Link mergea la colegiu - chiar Summerville Community College - ar însemna că sfârșitul lumii ar fi ajuns în sfârșit, indiferent de câte ori Ethan a încercat să ne salveze pe toți. A încercat. - Poate că nu sunt la fel de curajoasă ca tine, Lena. "Sigur ești. Ai supraviețuit toți acei ani în casă cu mama ta, nu-i așa? "Am încercat să zâmbesc, dar Link a trecut dincolo.

A fost ca și cum aș vorbi cu mine. "Poate că trebuie să renunț când șansele sunt la fel de rele ca acum." "Despre ce vorbești? Șansele sunt întotdeauna atât de rău ", am spus. "Eu sunt tipul care face puțin. Eu sunt tipul care primește F și apoi chiar nu reușește școala de vară. " Nu a fost vina ta, Link. M-ai ajutat să mă salvezi. - Faceți-o. Singura fată pe care am iubit-o vreodată ma ales pe Darkness. "Ridicul te-a iubit. Știi asta. Și despre Ridley ... "Aproape că am uitat de ce l-am adus aici. Încă nu știa. "Serios. Nu înțelegi. Scăpa-" "Nu vreau să vorbesc despre ea. Nu trebuia să fie. Nimeni nu a plecat înainte. Ar trebui să știu că nu va funcționa. Link a încetat să vorbească, pentru că clopotul de pe ușă a sunat la distanță și a fost închis într-un zăvor de pene pline de roz și roz și purpuriu purpuriu. Să nu mai vorbim de linerul de buze și de buze și orice altceva care ar putea fi liniștit sau ar fi stralucit sau pictat oricare dintre culorile curcubeului cosmetic. Ridley. Ibarely gândit cuvântul înainte, am zburat la jumătate din scaun și spre ea pentru o îmbrățișare. Știam că vine - era cea care o găsea la Avraam, dar era altceva de văzut-o făcându-și drumul în siguranță și în sunetul meselor de plastic ale Dar-ee Keen. Aproape am bătut-o de pe platformele ei de trei inci. Nimeni nu a mers așa ca verișoara mea. Cuz. Ea la nesfârșit, în timp ce își îngropa fața în umăr și tot ce miroseam era spray-ul de păr, gelul de baie și zahărul. Glitter se învârtea în aerul din jurul nostru, ciocănit din capătul ghemuit, care se întindea pe tot corpul ei. Întuneric sau Lumină, într-un fel nu a avut niciodată importanță între noi. Nu când a numărat cu adevărat. Eram încă familie și am fost din nou împreună. E ciudat să fii aici fără paie scurtă. Îmi pare rău, Cuz. Știu, Rid. Aici la Dar-ee Keen, totul a lovit acasă, cum a înțeles în sfârșit ce sa întâmplat. Ce am pierdut. - Ești bine, puștiule? Ea se retrase, privindu-mă în ochi. Ishook capul meu ca ochii mei început să se estompeze. "Nu." "Cineva să se umple de ce se întâmplă aici?" Link-ul părea că va ieși sau ar putea să iasă sau amândouă. "Am încercat să vă spun. Am găsit-o pe Ridley, lipită într-o cușcă a lui Avraam. - Știi asta. Ca un păun, Hot Rod. Nu a privit bine la Link și eu se întrebă dacă nu pentru că nu dorea sau pentru că nu îndrăznea. - Foarte fierbinte. N-aș înțelege niciodată ce sa întâmplat între cei doi. Nu credeam că nimeni putea nici măcar ei. "Hei, Rid." Legătura era palidă, chiar și pentru un sfertIncubus. Părea că cineva

tocmai l-a lovit în față. Ea a suflat un sărut peste masă. - Privind bine, Hot Rod. Era camuflat. "Arăți ... că te uiți ... Vreau să spun, știi tu." - Știu. Ridley se uită și se întoarse spre mine. - Hai să ieșim de aici. A trecut prea mult. Nu mai pot face asta. "Ce să facă?" Link a reușit să nu stombe, deși această față era acum roșie ca cea din plastic sub tavanul scurs. Ridley oftă, lipind un lollipop pe o parte a gurii. Bună ziua, sunt o sirenă, ShrinkyDink. O fată rea. Trebuie să mă întorc în rândul meu. - Avraam, nu? Acea capră veche? Ridley clătină din cap. Am dat din cap. "Asta e planul." Pentru ce merita, daca merita ceva. Aerul era întunecat, iar luminile de pe plafon erau doar mai întunecate, în loc să adauge lumina. N-am învinovățit-o pe Ridleyfor care voia să ne aducă aici. A fost primul loc pe care a vrut mereu să o ducă când era întunecată. Dar dacă nu erai întuneric, nu era cel mai relaxant loc din lume. Ați petrecut o jumătate de noapte, asigurându-vă că nu vă arăți accidental pe cineva în ochi sau pe zâmbet în direcția greșită. "Și crezi că ți -ai dat seama?" " Cartea Lunii" o să-l ajute să elibereze cutia ? Linia a mârâit de pe scaunul următor. El a insistat să vină cu noi pentru păstrare, dar aș putea spune că el a urât aici mai mult decât am făcut-o. - Uită-te, Rid. Ethan nu a lovit cutia. Doar că e un pic mai mic. Am zâmbit. Cred că Link mi-ar putea spune că Ethan a plecat tot ce dorea, dar nu a fost același lucru când a spus altcineva. Și asta însemna că Ridley nu mai era niciunul dintre noi, cel puțin nu pentru Link. Ea la lăsat cu adevărat, iar ea era cu adevărat întunecată. Era un outsider. Link-ul părea să simtă și el. "Trebuie să folosesc toaleta." El a ezitat, nu dorea să-mi lase partea. Toată lumea părea să aibă propriul brand de gardă de corp la un club ca Exile. Protejatul meu de corp a fost un incubus cu un inima de aur. Ridley a așteptat până când el nu mai era în casă. - Planul tău e deștept. - Planul nu suge. "Abraham nu va face schimb de John Breedfor Cartea Lunii . Ioan nu-i merită nimic acum, că Ordinea Lucrurilor a fost corectă. E prea tarziu." - Nu știți asta. "Uitați că am petrecut mai mult timp decât am vrut cu Abraham în ultimele luni. El sa ocupat. Petrece în fiecare zi în laboratorul lui Frankenstein, încercând să-și dea seama ce sa întâmplat cu John Breed. Sa întors la tabla de desen științific. - Asta înseamnă că o să-l dorească pe John să se întoarcă, așa că ne va schimba Cartea. Care este exact ceea ce vrem. " Ridley oftă. "Te ascultă? Nu e un tip bun. Nu vrei să-l dai lui John peste el. Când

Abraham nu lipeste aripi pe lilieci, el are întâlniri secrete cu niște baldguy înfiorător. "Poți să fii mai specific? Asta nu se limitează. Rid ridică din umeri. "Nu știu. Înger? Angelo? Ceva biserică ... așa. M-am simțit rău. Paharul meu sa transformat în gheață în mâna mea. Am simțit particulele înghețate care se adună la vârful degetelor mele. „Angelus?“ Ea a scos un cip în gura ei din castronul negru de pe bar. "Asta e. Ei fac teamingup pentru o suprimare a unui supersecret. Nu am auzit niciodată detaliile. Dar acest tip urăște cu siguranță Mortalii la fel de mult ca și pe Avraam. Ce ar face un membru al Consiliului Păzitorului de departe cu un Incub de sânge ca Abraham Ravenwood? După ceea ce Angelustried a făcut lui Marian, știam că e un monstru, dar credeam că e un nebun drept. Nu cineva care ar conspira cu Avraam. Totuși, nu a fost prima dată când Avraam și Far Far păreau să-și alinieze agendele. Unchiul Macon îl adusese înainte, imediat după procesul lui Marian. Am dat din cap la gând. Trebuie să-i spunem lui Marian. După ce primim cartea aia. Deci, dacă nu aveți o idee mai bună, ne întâlnim cu Abraham pentru a face comerțul. "Am scurs ce a rămas din apa mea înghețată de sifon, bătând paharul înapoi la bar. Mi-a spart mâna. Camera mi-a liniștit și am simțit ochii - niște ochi ne-umani, niște aur și alții nevăzuți ca și Tunelurile - privind înapoi la mine. Mi-am scos capul din vedere. Barmanul făcu o față și m-am uitat la ușă din colțul ochiului meu - jumătate așteptând să-mi vadă unchiul meu stând acolo. Barmanul privea. - Sunt niște ochi pe care îi ai. Rid mi-a aruncat o privire. Unul dintre ei nu a primit ", a spus ea ocazional." Știi cum merge. "Am așteptat pe locurile noastre, nervoase și tensionate. Nu ai vrut să atragi prea multă atenție la Exil, nu când ai avut doar un ochi de aur care să-i arate. Barmanul a studiat încă un moment, apoi a dat din cap și a verificat ceasul. „Da. Știu cum merge. De data aceasta, el aruncă o privire spre ușă. Probabil că ar fi chemat deja unchiul meu. Șobolanul ăla. - Vei avea nevoie de tot ajutorul pe care îl poți obține, Cuz. - Ce vrei să spui, Rid? "Spun că se pare că trebuie să te salvez din nou pe proști." A scos o bucată de sticlă spartă de pe tejghea. - Să ne salveze cum? - Mi-ai lăsat asta. Se pare că nu sunt altceva. Ei bine, eu sunt și eu. Ea a zâmbit, dar nu a reușit să o tragă. "Toate astea și o altă față frumoasă." Chiar și gura ei desteaptă mi-a păstrat-o acum. Mă întrebam că dispariția lui Ethan ajungea la ea la fel de mult ca și noi. Instinctul meu avea încă dreptate în legătură cu un singur lucru. Unchiul Macon se arătă la ușă ca un ceas și eu mă întorceam acasă în dormitorul

meu înainte să o întreb. CAPITOLUL 24 Mâna care roagă leagănul Ridley ne aștepta în spatele celui mai îndepărtat rând de cripte, care, judecând după numărul de sticle de bere abandonate din tufișuri, era de asemenea un loc hot spot din Gatlin. Nu mi-am putut imagina să mă aflu aici de bună voie. Grădina sa de pace perpetuă avea încă amprentele lui Avraam peste tot. Nimic nu părea să se fi schimbat de când a sunat la Vexes cu doar câteva săptămâni înainte de Luna a optsprezecea. Semnele de avertizare și prudența galbenă au creat un labirint între mausoleele rupte, terenurile răsturnate și crăpăturile grave în noua secțiune a cimitirului. Acum a fost reparat Ordinul Lucrulor, iarba nu se mai ardea, iar lubbersii au dispărut. Dar celelalte cicatrici erau încă acolo dacă știați unde să le căutați. Adevărat lui Gatlinform, cele mai grave dintre daune fuseseră deja ascunse sub straturile de murdărie proaspătă pe care îl ridică Ridley. Cascaiele fuseseră rebușate, iar mormintele erau sigilate. Nu eram surprins. Nu era ca și cetățenii buni ai lui Gatlin să țină scheletul din dulap de mult timp. Ascunse un lollipopand de cireșe și-l făcu în jurul valorii dramatic. I-am vânduto. Hook, line, și stinker. "Ea a zâmbit la Link. - Asta ești tu, Shrinky Dink. "Știi ce spun ei. Îi face pe unul să știe unul, "Link împușcat înapoi. "Știi că miroși ca o înghețare într-un cupcake. De ce nu vii aici și-ți voi arăta cât de dulce pot fi?" Ea și-a bătut unghiile roz ca niște gheare. Legătura se îndreptă spre Ioan, care se sprijinea de un înger care plângea și care era împărțit în mijlocul lui. - Doar spune-i cum o văd, Babe. Și eu te pot mirosi bine de aici. Linkul îl arunca pe Ridley mai mult decât astăzi. Acum că și-a înfășurat capul în jurul valorii de faptul că sa întors, a fost ca și cum ar fi trăit să comită insulte cu ea. Ridley se întoarse spre mine, deranjată de faptul că nu-și pierduse nici un răgaz de la el. "Tot ce a durat era o călătorie înapoi la N'awlins și i-am făcut lui Avraam să mă ia de mână". Era greu de imaginat, iar John cu siguranță nu o cumpărase. "Te aștepți să ne creadă că ai charmat pe Avraam cu câteva răniți de Ridley? Tu și ce lanț de magazine de bomboane? Ridley se strecură. "Desigur că nu. A trebuit să o vând. Așa că m-am gândit, cine ar fi destul de prost să facă tot ceea ce spun și să joc în mâinile mele? "Ea a suflat Link un sărut. - Micul nostru Dinkubus, bineînțeles. Lunga legăturii se înăspri. "E plină de prostii". Tot ce trebuia să fac era să-i spun lui Abraham că am folosit legătura și sentimentele lui pentru a mă infiltra în cercul tău stupid și pentru a îți da seama de micul tău plan

mic. Apoi m-am plâns de el păstrându-l în cusca ca și premiul pentru animalele de companie. Desigur, am spus că nu pot să-i dau vina pe el. Cine nu mi-ar fi vrut să fiu cu normă întreagă? "Asta e o întrebare? Pentru că aș fi bucuros să răspund ", a explicat Link. "Nu a fost supărat că ai izbucnit din fantezia ta de păsări?" Întrebă John. Vocea lui Ridley se ridică puțin. "Abrahamknew nu aș rămâne acolo dacă aș găsi o cale de ieșire. Sunt o sirenă; nu este în natura mea să fiu limitată. I-am spus că miam folosit puterea de persuasiune pe băiatul său incantat de Incubus și l-am convins să mă lase să plec. Nu sa terminat bine. Abrahamjust a primit o cușcă mai mare forhim. " "Ce altceva ați spus?" Am vrut să știu dacă era într-adevăr o șansă să primim Cartea. Mi-am răsuci farmecul cu farmecul cu degetul, încercând să nu mă gândesc la amintirile care îi alunecă. "I-am rupt-o pentru el și mi-am spus că aș prefera să-l pariez decât pe voi." A dat Link un zâmbet dulce. "Știi cum îmi place o echipă câștigătoare. Evident, Avraam a crezut fiecare cuvânt. De ce nu? Este atât de absolut de crezut. " Linkul părea că dorea să o arunce peste cimitir. "Și Abraham va fi acolo? Astăzi? John încă nu avea încredere în ea. "Va fi acolo. În carne și oase. Bineînțeles, eu folosesc termenul liber. "Foarte slab." "A fost de acord să mă vândă pentru Cartea Lunii ?", A întrebat John. Ridley oftă, sprijinindu-se de zidul criptat. "Ei bine, din punct de vedere tehnic, cred că sa întâmplat ceva de genul:" Sunt destul de prost să crezi că vei vinde John pentru Carte, dar bineînțeles că nu o vei face ". Și apoi s-ar fi putut râde. Și niște casting beat. Totul este o nebunie. Link strânse brațele peste piept. "Chestia e, Rid, cum știm că nu-i spui același lucru? Ești întuneric când vin. Cum putem să știm că a pășit protectiv în fața mea? "E vărul meu, Link." Chiar și așa cum am spus, nu am fost cu adevărat sigur de răspunsul. Ridley a fost un Casteragain întunecat. Ultima dată când sa oferit să mă ajute, a fost o capcană și ea ma condus direct la mama și la Luna a șaptesprezecea. Dar știam că mă iubește. La fel de mult ca un Dark Caster ar putea iubi pe oricine. Și la fel de mult ca Rid ar putea iubi pe altcineva decât pe sine. Ridley se aplecă mai aproape de Link. "Goodquestion, Shrinky Dink. Nu prea am intenția să răspund." "Una dintre aceste zile, cred că o să-mi dau seama că una pentru mine." Link se încruntă și am zâmbit. - Lasă-mă să-ți dau un mic indiciu. "Astăzi nu este ziua." Apoi, într-o vârtej de bomboane de bumbac, sirena pe care o iubea să o urască dispăru.

Tocmai a început să se întunece când am părăsit Liv și unchiul Macon în studiu, prinzând peste fiecare carte pe care o puteau găsi despre istoria Sheers și Ravenwood. Liv era convinsă că Ethan încerca să ne contacteze și era hotărâtă să găsească o cale de a comunica cu el. De fiecare dată când m-am dus acolo, ea lua note sau ajustea gadgetul nebun pe care îl folosea pentru a măsura frecvențele supranaturale. Cred că a fost disperată să găsească o soluție care nu implică tranzacționarea lui John pentru Cartea Lunii . Nu am dat vina pe ea. Și unchiul Macon era chiar dacă nu ar fi admis. Își curăța fiecare jurnal și resturi de hârtie pe care le găsea pentru referințe la alte locuri în care Abraham putea să ascundă Cartea. De aceea nu le-am putut spune ce facem. Deja am știut cum a simțit Liv ideea de a-l face pe John pentru Carte. Și unchiul Macon nu avea încredere în Ridley. În schimb, le-am spus că vreau să vizitez mormântul lui Ethan și John sa oferit voluntar să meargă cu mine. Link îl aștepta pe John și pe mine la cimitir. Cerul era acum întunecat și abia reușisem să aflu unde un cioară circulă în aer în sus deasupra noastră, strigând, pe măsură ce ne-am îndreptat spre cea mai veche parte a Grădinii Sale de Pace Perpetuă. Am tremurat. Acea cioară trebuia să fie un fel de averi. Dar nu exista nici un fel de a ști ce fel. Oricum, lucrurile aveau să meargă bine și am făcut ziua cu Cartea Lunii și o șansă de a primi Ethanback, sau nu aș reuși să-l pierd pe John în acest proces. John Breed nu a fost dragostea vieții mele, dar a fost iubirea vieții cuiva. Și John și cu mine am petrecut mai mult de câteva luni întunecate, când el și Rid păreau singurele persoane cu care aș putea vorbi. Dar John nu era același tip pe care îl avea atunci. Se schimbase și nu merita să se întoarcă la o viață cu Avraam. Naș fi vrut asta pe nimeni. Ce am devenit? negocierea cu o viață care nu este a mea nu este o afacere mizeria nu este ieftină John nu se uita la mine. Chiar și Link și-a ținut ochii fixați pe drumul din fața noastră. Am simțit că sunt dezamăgiți de mine pentru că sunt atât de egoist. Am fost dezamăgit de mine. E ceea ce este, și eu sunt ceea ce sunt. Nu sunt mai bun decât Ridley. Vreau doar ceea ce vreau. Oricum, nu mi-a împiedicat picioarele să meargă. Am încercat să nu mă gândesc la asta, după cum am urmat legătura și John prin copaci. În timp ce cea mai mare parte a Păcii Sale Perpetuale a Păcii era în curs de

restaurare în starea de atac pre-vexă, același lucru nu era valabil și pentru partea veche a cimitirului. N-am văzut-o încă din noaptea când pământul sa desfăcut, acoperind aceste dealuri cu cadavre descompuse și oase tăiate. Deși cadavrele au dispărut, terenul a rămas încă răsturnat, imense gropi care înlocuiau mormintele care aveau generații înconjurate de Wates încă de dinainte de Războiul Civil. Chiar dacă Ethan nu era aici. Slava Domnului. "Acest lucru suflă." Link se rostogoli pe deal cu mâna de grădinărit. - Dar nu-ți face griji. Ți-am luat spatele. Nu te va duce la terenul înfiorător. Nu fără luptă. Nu cu copiii ăia. John a strâns legătura cu partea. - Pune-i chestia asta, începător. Nu veți putea să vă apropiați destul de mult de vânătoare pentru a prinde iarba din jurul picioarelor. Și dacă Abraham le vede, îi va folosi pentru a vă tăia gâtul fără să le atingă nici măcar. " Legătura îl împinse pe John înapoi și m-am zbătut pentru a nu fi bătut pe deal, ca daune colaterale. "Da, ei m-au ajutat să mă duc pe drumul spre tipul ăsta de Obidias când am scos tipul ăla de pui. Doar să nu mă omori, Caster Boy. "Susțineți-o secundă." John, acum serios, sa oprit de mers și sa întors spre amândoi. "Avraam nu este o glumă. Nu aveți nicio idee despre ce este capabil - nu sunt sigur că o face nimeni. Stai departe de drum și mă lași să mă descurc. Ești de rezervă, în caz că vânătoarea sau prietena ta ne provoacă probleme. "Rid este de partea noastră, îți amintești?" I-am amintit. - Cel puțin ar fi trebuit să fie. Și ea nu e prietena mea. Link a strâns maxilarul. "Din experiența mea, singura parte a Ridley'sever-ului este a ei." John a pășit peste o statuie ruptă a unui înger de rugăciune, mâinile îi crăpau încheieturile. Toți îngerii rupți de pe aici începură să se simtă ca un semn de rău. Link părea supărat, dar nu a spus nimic. Nu părea că i-ar plăcea atunci când oricine, cu excepția lui, la criticat pe Ridley. M-am întrebat dacă lucrurile s-au încheiat între ei. El și John navigau în jurul caselor și a copacilor rupți, ajungând într-o umbra enormă dincolo de vechea cripta Honeycutt. Am făcut tot posibilul să țin pasul, dar au fost Incuburi, așa că nu puteam face nimic, fără a face o vrajă de clonare cu Incubus. În curând, însă, nu a avut nici un rezultat, pentru că n-am mai avut unde să plecăm. Abraham ne aștepta. Ori am intrat direct în capcana lui sau a mers chiar în fața noastră. Era aproape timpul să aflăm.

Abraham Ravenwood stătea în partea opusă a ghearei. Purtând o

pălăria neagră lungă și pălăria și înclinându-se spre un copac împrăștiat, părea plictisit, de parcă ar fi fost o comoară enervantă. Cartea Lunii a fost ascunsă sub braț. Respiră oftat de ușurare. - A adus-o, am spus liniștit. - Încă nu-l avem, spuse Link sub respirație. Îmbrăcat într-o broască neagră și o jachetă din piele, Vânătoarea stătea în spatele stră-stră-stră-străbunicului său. El a suflat inele de fum la Ridley. Tăcu, scuturând fumul de rochia ei roșie și îi dădu un unchiu un aspect murdar. Era ceva tulburat în privința văzătorului îmbrăcat în roșu, la o distanță de câțiva metri de două incuburi de sânge. Speram că John se înșeală și că Ridley a fost întradevăr de partea noastră, pentru dragul Linkului, la fel de mult ca al meu. Amândoi am iubit-o. Și nu puteai controla cine ți-a plăcut, chiar dacă ai vrut. Aceasta a fost problema lui Genevieve cu Ethan CarterWate. A fost problema lui Unchiul Macon cu Lila, Link cu Ridley. Probabil chiar și Ridley cu Link. Dragostea a fost modul în care toate aceste noduri au început să se descurce în primul rând. - Ați adus-o, am apelat la Avraam. - Și tu ai adus-o. Ochii lui Avraam au îngustat vederea lui Ioan. "E băiatul meu. Am fost atât de îngrijorat. John se tensionă. "Nu sunt băiatul tău. Iar tu te-ai grijă de mine, ca să poți opri să te predai. "Nu este adevărat." Avraam a fost rănit. "Am pus o mare cantitate de energie în tine". - Prea mult, dacă mă întrebi, Huntingsaid. - Nimeni nu a făcut-o, spuse Abraham. Vânătoarea și-a încleștit maxilarul și și-a scuturat țigara în iarbă. Nu arăta mulțumit. Ceea ce însemna că ar fi vrut să-și facă furia pe cineva care nu merita și nu se aștepta. Am fost toți candidați plauzibili. John părea dezgustat. "Vrei să spui că mă tratezi ca pe un sclav și că mă folosești pentru munca ta murdară? Mulțumesc, dar nu mă interesează energia pe care ai pus-o în lucruri". Avraam a făcut un pas înainte, cu coarda neagră care sufla în briza: "Nu-mi pasă ce te interesează. Îți slujești un scop, și când nu mai slujești, nu vei mai fi de folos pentru mine. Cred că amândoi știm cum mă simt în legătură cu lucruri care nu sunt de nici un folos pentru mine. "Se uită la Sarafineburn la moarte și singurul lucru care mă deranja era cenușa de pe sacou. El spunea adevărul. M-am uitat și la mama mea. Nu că m-am gândit la Sarafine în acest fel. Dar auzirea lui Abrahamtalk în legătură cu ea mi-a făcut să simt ceva, chiar dacă nu știam ce. Simpatie? Compasiune? Îmi pare rău pentru femeia care a încercat să mă omoare? Este posibil? Ioan mi-a spus că Avraam îl ură pe Casters la fel de mult ca pe Mortalii. Nu l-am crezut până în acel moment. Abraham Ravenwood era frig, calculat și rău. El era

diavolul sau cel mai apropiat lucru pe care l-am întâlnit vreodată. M-am uitat cum ia ridicat Ioan capul înalt și a sunat la Avraam. "Doar dă-mi prietenii Cartea și voi pleca cu tine. Asa a fost intelegerea." Abraham râse, Cartea încă înconjurată în siguranță sub braț. "Termenii s-au schimbat. Cred că o să o păstrez. "El a dat din cap lui Link. - Și noul tău prieten. Ridley se opri supt pe acadeaua ei. - Nu îl vrei. E lipsit de valoare - Mă crezi minciună. Avraam știa și el. Un zîmbet vicios i se întindea pe față. "Cum doriți. Atunci îl putem hrăni cu câinii de vânătoare. Când ajungem acasă. " A fost un moment în care Link se va întoarse, îi speriase mintea. Dar asta a fost înainte ca John să-l bată și viața lui sa schimbat. Înainte să moară Ethan și totul schimbat. Am văzut-o pe Link în picioare lângă John acum. Nu merge nicăieri, chiar dacă îi era frică. Această legătură a dispărut de mult. John a încercat să iasă în fața lui, dar Link a ținut mâna. "Pot să mă apăr." - Nu fi proastă, răspunse John. "Sunteți doar un sfertIncubus. Asta te face pe jumătate la fel de puternică ca mine, fără sângele Caster. "Băieți." Avraam își degele degetele. "Totul se mișcă foarte mult, dar este timpul să mergem. Am lucruri de făcut și oameni să ucid. John îi tăia umerii. "Nu merg nicăieri cu tine decât dacă le dai cartea. Am intrat în contact cu unele puterniceCasteri în ultima vreme. Acum îmi fac propriile alegeri. Ioan a strâns puterea în felul în care au fost victime ale lui Abraham. Ridley's Powerof Persuasion, chiar și unele dintre abilitățile mele ca Natural. Să nu mai vorbim de cele pe care le-a absorbit de la toate celelalte role care i-au atins în necunoștință. Avraam trebuia să se întrebe cu privire la puterea pe care o luase John. Totuși, am început să mă panichez. De ce nu l-am dus pe John să se întoarcă în tuneluri pentru a aduna mai multe? Cine credeam că putem să-l luăm pe Avraam? Vânătoarea aruncă o privire asupra lui Abraham și o clipă de recunoaștere trece printre ei - un secret pe care l-au împărtășit. "Așa este?" Avraam a lăsat Cartea Lunii la picioarele lui. - Atunci, de ce nu vii aici și nu o luați? John trebuia să știe că a fost un fel de truc, dar oricum a început să meargă. Mi-am dorit ca Liv să fie aici pentru a vedea cât de curajos a fost. Apoi, din nou, mam bucurat că nu a fost. Pentru că aș fi putut abia să-l urmăresc să facă un pas mai aproape de vechiul Incubus și nu eram fata care îl iubea. Avraam își întinse mâna și își mișcă încheietura mâinii, ca și cum arăta o ușă. Cu acea mișcare, totul sa schimbat. În clipa aceea, John își apucă capul, ca și când cineva tocmai se rupse din interior și se lăsă în genunchi. Abraham și-a ținut brațul în fața lui, închizând încet pumnul, iar John a tras violent,

țipând din durere. "Ce dracu '?" Legătura îl apucă pe brațul lui John și îl trase în picioare. John se abătuse, încercând să-și recâștige echilibrul. Vânătoarea a râs. Ridley era încă în picioare lângă el și puteam să văd că sculptura în mînă. Am încercat să mă gândesc la un film, orice ar opri lui Avraam, chiar și pentru o secundă. Abraham se apropie, adunându-și fundul hainei pentru al împiedica să tragă în noroi. "Credeai că aș crea ceva și ar fi mai puternic ca tine dacă nu aș putea controla?" John îngheța, ochii lui verzi îngrozitori. Se uita încet, încercând să lupte cu durerea. "Despre ce vorbesti?" - Cred că amândoi știm, Abrahamsaid. Te-am făcut, băiete. Am găsit combinația potrivită - părintele de care aveam nevoie - și am creat o nouă rasă de Incubus. " John se întoarse înapoi, uluit. "Este o minciună. M-ai găsit când eram copil. "Avraham zâmbi. - Asta depinde de interpretarea ta a cuvântului găsit . - Ce vrei să spui? Te-am luat. Te-am inginizat, la urma urmei. Abraham a săpat în buzunar și a scos un trabuc. Părinții tăi au avut împreună câțiva ani fericiți. E mai mult decât majoritatea dintre noi ajung. " "Ce sa întâmplat cu părinții mei?" John își zgâri dinții. Am putut observa furia. Avraam se întoarse spre Vânătoare, care aprinse trabucul cu un argintiu. "Răspunde băiatului, vânătoare". Vânătoarea a răsturnat partea superioară a brichetei. El a ridicat din umeri. "A fost cu mult timp în urmă, puști. Au fost suculente. Și chewy. Dar pot să spun detaliile. John se ridică în față și trase prin întuneric. O secundă a fost acolo. În urmă, a plecat, alunecându-se într-o buclă de aer. El a reapărut doar centimetri în fața lui Avraam și și-a înfășurat mâna în jurul gâtului vechi al lui Incubus. "Te voi omorî, tu, nenorocitule." Tendoanele din brațul lui John se strânseau, dar aderența nu o făcea. Mușchii din mînă se tîrau, degetele încearcă încet să se închidă, dar n-au vrut. John îi apucă încheietura mâinii cu cealaltă mână, încercând să-i însoțească. Abraham râse. - Nu mă poți răni. Sunt arhitectul designului. Credeam că aș construi o armă ca tine fără un comutator de ucidere? Ridley se întoarse înapoi, urmărindu-se cum mâna lui John se slăbise împotriva voinței sale, degetele se deschid, încercând să-i forțeze din nou închise cu cealaltă mână. Era imposibil. N-am putut suporta să mă uit. Avraam părea mai mult în controlul lui Ioan, decât în noaptea Lunii a șaptesprezecea. Mai rău, conștientizarea lui John nu părea să schimbe faptul că nu-și putea controla corpul. Abraham trăgea șirurile. - Ești un monstru, spuse John, spulberându-și încheieturile de la gâtul lui Avraam.

- Flattery nu te va duce nicăieri. Mi-ai provocat multe probleme, băiete. Îmi datorezi. "Avraam zâmbi. "Și am de gând să-l scot din carnea ta." Își dădu din nou mâinile și John se ridică de la sol, ținându-și gâtul cu mâinile, strangându-se. Avraam încearcă să facă mai mult decât să se înțeleagă: "V-ați depășit utilitatea. Tot ce lucrează pentru nimic. " Ochii lui John s-au întors în cap, iar corpul lui a căzut. - Nu ai nevoie de el? Strigă Ridley. - Ai spus că e ultima armă. - Din păcate, e defect , răspunse Avraam. Am observat ceva în viziunea mea periferică înainte de a-mi auzi vocea. - S-ar putea spune ceva despre tine, bunicule. UncleMacon ieși din spatele uneia dintre cripte, ochii ei verzi strălucind în întuneric. "Puneți băiatul jos." Abraham râse, deși expresia lui nu era decât amuzată. "Defect? Acesta este un compliment, venind de la micutul Incubus care a vrut fie o Caster. " Avîmpul lui Avraam pe John se desprinse suficient pentru ca Ioan să tragă ceva aer. Incubul de sânge își concentra furia pe unchiul Macon acum. "N-am vrut niciodată să fiu o Caster, dar mă bucur să accept o soartă care mă dezlănțuiește din întunericul pe care l-ai adus asupra acestei familii." Unchiul Macon a arătat o mână la John și un val de energie a strălucit în cimitir, John bine. John își scosese mâinile de la gât, corpul coborîndu-se la pămînt. Vânătoarea a pornit spre fratele său, dar Abraham la oprit, bătând dramatic. "Bine făcut. Asta e un truc de partid, fiule. Poate data viitoare când îmi poți aprinde trabucul. Caracteristicile lui Avraam s-au liniștit în șmecheria lui familiară. "Jocuri destul. Să terminăm asta. Vânătoarea nu a ezitat. El a rupt prin întuneric, pe când unchiul Macon și-a concentrat ochii verzi pe cerul negru. Vânătoarea sa materializat în fața fratelui său la fel cum cerul a explodat întro pătură de lumină pură. Lumina soarelui. Unchiul Macon o făcuse o dată înainte, în parcarea lui Jackson High, dar de această dată lumina era și mai intensă și focalizată. Lumina care-i apărea era verde. De data aceasta era ceva mai puternic și mai natural, ca și cum lumina ar fi venit de la cer. Corpul trupului de vânătoare se târâse. Se întinse și își scoase cămașa fratelui, luându-i pe amândoi la pământ. Dar lumina uciderii sa intensificat. Pielea lui Abraham a devenit palidă, culoarea cenușii albe. Lumina părea să slăbească, dar nu aproape la fel de repede cum a fost de scurgere Vânătoare. Chiar dacă Vânătoarea încerca cu disperare să rămână în viață, Avraam părea interesat doar să încerce să ne omoare. Vechiul BloodIncubus era prea puternic și se întindea spre unchiul Macon. Știam mai bine decât să-l subestimez. Chiar rănit, nu

va renunța până nu ne-a distrus pe toți. Un sentiment copleșitor de panică a intrat în mine. Am concentrat fiecare gând, fiecare celulă pe Avraam. Pămîntul din jurul lui se dădu să se desprindă de pămînt ca un covor tras afară din subteran. Avraam se răsuci și apoi își îndreptă atenția spre mine. Își închise mâna în jurul aerului în fața lui și o forță invizibilă se strângea în jurul gâtului meu. Mi-am simțit picioarele ridicându-se de la sol, Chuck-ul meu lovind sub mine. "Lena!" A strigat John. Își închise ochii, concentrându-se pe Avraam, dar, indiferent ce planificase, nu era destul de repede. Nu puteam respira. "Nu cred." Abraham își întinse mîna liberă, lăsîndu-l în genunchi pe John în genunchi. Link a plătit Avraam, dar o altă simplă lovire a Incubului de sânge a trimis-o să zboare. Legătura a lovit cripta de piatră cu zgură cu o crăpătură puternică. M-am străduit să rămân conștient. Vânătoarea era sub mine, cu mâinile în jurul gâtului unchiului Macon. Dar nu părea să aibă suficientă putere pentru a-și răni fratele. Culoarea încet drenată de pe pielea vânatului, întorcându-și cadavrul transparent. Am respirați respirația, am tras, căci vânătoarele au alunecat de la gâtul unchiului M și a început să se rătăcească în durere. „Macon! Opri! ", A pledat el. Unchiul Macon și-a concentrat energia asupra fratelui său. Lumina rămase constantă pe măsură ce întunericul izvorăște din corpul vânatului și în pământul răsturnat. Vânătoarea sa confiscat și a suflat în ultima sa suflare. Apoi, trupul său sa cutremurat și a înghețat. - Îmi pare rău, frate. Nu mi-ai lăsat de ales. Macon se uită la ceea ce mai rămăsese înainte să se integreze Corpul lui Hunting, de parcă nu ar fi existat niciodată. - Unul în jos, spuse el cu ghinion. Avraam își păzea ochii, încercând să determine dacă Vânătoarea era într-adevăr dispărută. Culoarea începea să se scurgă din pielea lui Avraam acum, dar numai o făcea până la încheieturi. Mă ucide mult înainte ca soarele să-l scoată afară. Trebuia să fac ceva înainte să ajungem toți morți. Mi-am închis ochii, încercând să împing durerea. Mintea mea se strecură în amorțeală. Thunder răsună deasupra capului. "O furtuna? Asta e tot ce ai, draga mea? ", A spus Avraam. "Asa o risipa. La fel ca mama ta. Furia și vina se înăbușă în mine. Sarafina a fost un monstru, dar ea a fost un

monstru pe care Abraham la ajutat să-l creeze. Abraham și-a folosit slăbiciunile ca să o ademenească în întuneric. Și eu am urmărit-o să moară. Poate am fost amândoi monștri. Poate că suntem cu toții. "Nu sunt nimic asemănător mamei mele!" Soarta lui Sarafine era decisă pentru ea și nu era suficient de puternică pentru a se lupta cu ea. Am fost. Fulgerul a rupt acrossthe cer și a lovit un copac în spateleAbraham. Flamele se rostogoleau pe trunchi. Avraam și-a scos pălăria și ia scuturat cu o mână, cu grijă să țină mâna legată la gâtul meu strâns. "Întotdeauna spun că nu este o petrecere până când ceva nu se aprinde." Unchiul meu se ridică în picioare, părul negru murdar, iar ochii verzi îi străluceau chiar mai strălucitori decât înainte. - Trebuie să fiu de acord. Lumina de pe cer sa intensificat, aprins ca un punct de vedere pe Abraham. După cum am văzut, fasciculul a explodat într-o lumină orbitoare de alb, formând două fascicule orizontale de energie pură. Avraam se învârtea, ocrotit ochii. Mânerul său de fier se retrase și corpul mi-a căzut în solul putrezitor. Timpul părea să se oprească. Stăteam cu toții grinzile albe răspândite pe cer. Cu excepția unuia dintre noi. Linkul rupt înainte ca altcineva să aibă o șansă de a reacționa - dematerializa într-o secundă secundă, ca și cum ar fi fost un pro. Nu puteam să cred. Singurul moment în care mi-a rupt vreodată în fața mea, el a fost practic înclinat ca o clătită. Nu de data asta. O crack în spațiu se deschise pentru el, doar în fața lui Abraham Ravenwood. Legătura îi înălța grădina în mijlocul benzii de blugi, ridicându-le deasupra capului. El le-a aruncat în inima lui Avraam, înainte ca vechiul Incubus să-și dea seama ce sa întâmplat. Ochii negri ai lui Avraam s-au lărgit și el a stat pe Lin, luptându-se să rămână în viață, pe măsură ce un cerc de roșu se vedea încet în jurul lamelor. Legătura se înclină aproape. "Tot ce ingineria nu a fost pentru nimic", domnule. Ravenwood. Sunt cel mai bun din ambele lumi. Un Incubus hibrid cu navigația proprie la bord. Abraham a tresărit cu disperare, cu ochii fixați asupra celui mai mare băiat mortal care la omorât. În cele din urmă, corpul lui sa alunecat la pământ, foarfecele furate de știință care ies din piept. Legătura stătea peste corpul Incubusului de sânge pe care îl huntedus atât de mult timp. Generațiile unei singure persoane de la Casters nu au putut atinge. Link a zâmbit la John și a dat din cap. "Ștergeți Incubuscrap. Așa faci în stil mortal. CAPITOLUL 25

Ușile morții Legătura stătea peste trupul lui Avraam, urmărind că a început să se dezintegreze în particule mici de nimic. Ridley a urcat lângă el, îndoind-o prin braț. Luați foarfecele, Hot Rod. S-ar putea să vină la îndemână dacă vreau să mă desființez dintr-o perioadă de timp. " Legătura a scos foarfecele din ceea ce a rămas din Incubul de sânge. "Aș dori să profit de această ocazie pentru a le mulțumi Departamentului de Biologie de la Jackson. Stai la școală, copii. "A împins foarfecele în blugi. John a mers și a păcălit legătura pe umăr. "Mulțumesc pentru că m-ai salvat. Stil Mortal „. "Tu știi asta. Am niște abilități nebunești. Link a zâmbit. Unchiul Macon își luă pantalonii. - Nu cred că nimeni nu poate argumenta cu această evaluare, domnule Lincoln. Momentul tău a fost impecabil. " "De unde știați că suntem aici?", Am întrebat eu. Dacă Amma a văzut ceva și ne-a dat departe? "Dl. Răsăritul a fost suficient de bun ca să lase o notă. M-am întors spre John, care lovise mizeria cu cizmele. - I-ai spus ce facem? Cum rămâne cu planurile noastre? Cum rămâne cu partea unde am acceptat să nu-i spunem unchiului meu nimic? "Nu am făcut-o. Nota a fost pentru Liv, "a răspuns el însuflețit. "Nu puteam doar să dispar, fără să-mi iau rămas bun." Link îi clătină din cap. - Serios, amice? O altă notă? De ce nu ai lăsat o hartă? Era a doua oară când conștiința vinovată a lui Ioan și una din notele lui îl condusese pe Liv - sau, în acest caz, pe unchiul meu - către el. - Trebuie să fiți toți recunoscători pentru înclinațiile dlui. Breed'ssentimental, a spus unchiul M. "Sau mă tem că această seară ar fi putut avea un rezultat foarte nefericit". Link elbowedJohn. "Încă mai faci o însămânțare." Am încetat să ascult. De ce nu putea Liv să-și țină gura închisă? O altă voce mi-a intrat în minte. Cu greu cred că îi învinovățesc pe Liv pentru greșelile tale este necesar. Eram aproape prea uluit să vorbesc. Unchiul meu nu a stat niciodată cu mine înaintea mea. Era o putere pe care nu putea decât să o dobândească după o tranziție într-un Caster. "Cum?" Știți că abilitățile mele se dezvoltă constant. Asta e imprevizibil, mă tem. Ridică din umăr nevinovat. Am încercat să nu mă gândesc. Nu părea să-l împiedice să mă certe. Într-adevăr? Ai crezut că poți să-l iei pe Avraam singur, într-un cimitir? - Dar de unde știi unde eram? Întrebă John. - N-am pus asta în notă. O Doamne….

- Unchiul M? Poți să citești mințile? "Doar". Unchiul meu și-a rupt degetele și Boo a coborât pe deal. Știind unchiul meu, era practic o mărturisire. Am simțit că părul mi se ridică din umeri ca un vânt blând în jurul meu. Am încercat să mă calmez. - M-ai spionat ? Am crezut că am făcut o înțelegere. " - Asta a fost înainte ca tu și prietenii tăi să fii pregătit să-l iei pe Abraham Ravenwood pe cont propriu. Vocea lui se ridică. "N-ai învățat nimic?" Cartea Lunii se găsea în murdărie, iar luna se îmbrăca în capacul său din piele neagră, îndreptat spre cer. Legătura sa aplecat pentru ao ridica. - Nu aș face asta, Hot Rod, spuse Ridley. - Nu ai așa de mult Incubus în tine. Ea a luat Cartea și a atins lollipopul pe buze aproape ca un sărut. "Nu ar fi vrut ca acele mâini frumoase să se ardă." - Mulțumesc, Babe. - Nu mă suna ... Legătura îl luă din mână. "Da da. Stiu." Am privit modul în care se uitau unii la alții. Orice idiot putea vedea că erau îndrăgostiți, chiar dacă erau singurii doi idoli care nu puteau. Pieptul meu a suferit și m-am gândit la Ethan. piesa lipsă respirația mea inima mea memoria mea cealaltă jumătate a jumătății lipsă Stop. Nu am vrut să scriu poezii în mintea mea, mai ales dacă unchiul meu le-a auzit. Aveam nevoie să trimit un mesaj complet diferit. "Rid, dă-mi-o." Ea a dat din cap și mi-a dat Cartea Lunii . Cartea care aproape la ucis pe Ethan și pe unchiul Macon. Cartea care a luat mai mult decât a dat vreodată. O parte din mine a vrut să-l pun în foc și să vadă dacă ar arde, deși m-am îndoit de ceva la fel de banal ca și focul, care-l poate distruge. Ar fi meritat încă o încercare dacă ar împiedica chiar și o singură persoană să folosească Cartea pentru a răni pe altcineva sau pe altcineva. Dar Ethanneea a făcut-o și am avut încredere în el. Indiferent ce făcea, am crezut că nu va folosi să rănească pe nimeni. Și nu am fost sigur că se poate răni acum. - Trebuie să o luăm în mormântul Lilii. Unchiul Macon a studiat pentru un moment lung, un amestec nefamiliu de tristețe și îngrijorare în fața ochilor lui. "In regula." I-am recunoscut tonul. Mă îngăduia. Am început să merg la mormântul lui Lila Wate, alături de complotul gol în care oamenii buni ai lui Gatlin credeau că unchiul meu a fost îngropat. Ridley a oftat în mod dramatic. "Grozav. Mai mult timp în cimitirul înfiorător. Legătura îi aruncă brațul peste umeri. - Nu te bucura, Babe. Te voi proteja." Ridley îl privi suspinat. "Protejează-mă? Îți dai seama că sunt din nou un întuneric

întunecat? "Îmi place să cred că ești răcită pe partea cenușie. Oricum, vă dau un permis astăzi. Doar l-am omorât pe Galactus de Incuburi. Rid a răsturnat părul blond și roz. Indiferent ce înseamnă asta. Am oprit ascultarea și mișcarea prin cimitir, Cartea Lunii a apăsat pe pieptul meu . Am simțit căldura care-i radia, de parcă îmi ardea și îmbrăcămintea din piele uzată.

Am îngenuncheat în fața mormântului mamei lui Ethan. Acesta a fost locul unde am lăsat piatra neagră din colierul meu pentru el. Părea că funcționează atunci; Doar sper că va funcționa din nou. Cartea Lunii trebuia să fie mult mai importantă decât o stâncă. Unchiul meu se uita la piatra de temelie, transfixat. M-am întrebat cât de mult o va iubi. Pentru totdeauna, asta a fost cea mai bună estimare a mea. Din orice motiv, acest loc a fost o ușă pe care nu mi-am putut găsi drumul. Lucrul important a fost că Ethan ar putea să o deschidă într-un fel. El a trebuit sa. Am pus Cartea pe mormânt, atingând-o pentru ceea ce speram să fie ultima dată. Nu știu de ce ai nevoie, Ethan. Dar aici este. Vino acasă. Am așteptat să dispară în fața mea. Nu s-a intamplat nimic. - Poate l-am fi lăsat singuri, a sugerat Link. "Ethan are nevoie de intimitate sau ceva de a-și face trucurile fantomă". "Nu este o fantomă", am răpit. Link a ținut mâinile. „Îmi pare rău. Scuturile lui. Nu-și dădu seama că cuvântul nu contează. Era chipul pe care l-am chemat în minte. Un Ethan palid și lipsit de viață. Mort. Felul în care l-am găsit în noaptea Lunii a șaisprezecea mea Lună, după ce Sarafine a înjunghiat. Panica a apăsat în plămâni ca niște mâini prin care mi-am stors respirația. Nu puteam să mă gândesc la asta. - Să-l lăsăm și să vedem ce se întâmplă, spuse John. "Absolut nu". Unchiul Macon a fost făcut să mă îngăduie. - Îmi pare rău, Lena ... - Și dacă ar fi fost Lila? Fața lui sa năpustit la menționarea numelui ei. Chestionarul în aer, dar amândoi am știut răspunsul. Dacă femeia pe care o iubește are nevoie de el, ar face orice să ajute - din această parte a mormântului sau din orice altul. Și eu știam asta. El ma studiat mult timp. Apoi a oftat, dând din cap. "În regulă. Puteți încerca. Dar dacă nu funcționează ...

"Da da. Nu putem să scoatem cea mai puternică carte din lumea lui Caster și Mortal pe un mormânt și să plecăm. Ridley era încă perchedon piatră de temelie, smacking guma ei. "Și dacă cineva o găsește?" - Mă tem că Ridley are dreptate. Unchiule Macon oftă. "O sa astept aici." "Nu cred că va funcționa dacă sunteți aici, domnule. Și tu ești o persoană înfricoșătoare ", a spus Link cât mai respectuos posibil. „Domnule.“ "Nu plecăm de la Cartea Lunii nesupravegheată, domnule Lincoln." O idee a luat-o încet, întinzându-se până când a fost perfectformată. - Poate că nu avem nevoie să rămânem cu Cartea, dar ceva . - Huh? Linkul își zgâri capul. M-am aplecat. "Boo, vino aici, băiete." Boo Radley se ridică și își scutură blana neagră, care era la fel de groasă ca cea a lupilor. Mi-am scos degetele în spatele urechilor. - E băiatul meu bun. "Nu este o idee proastă" Rid a pus două degete în gură și a fluierat. "Chiar crezi că un câine poate lupta de pe Blood Pack dacă se va arăta?" A întrebat Link. Unchiul Macon își încrucișă brațele. "Boo Radley nu este un câine comun." "Chiar și un câine de la Caster poate folosi puțin ajutor", a spus Rid. O ramură crăpată și ceva a sărit de pe tufișuri. "Legătura Sfântă!" Legătura îi înălța grădina cu capul de talie așa cum labele lui Bade se lovi de pământ. Pisica de munte imensă a lui Leah Ravenwood a mârâit. Unchiul M a zâmbit. - Sora mea. O idee excelentă. Ea oferă un anumit nivel de intimidare pe care Boo nu-l are. " Boo a latrat, ofensat. - Aici, pisicuta ... Ridley a intins mana si Bade sa indreptat. Link se uită la ea. "Sunteți un psihopat total". Bade a mormăit din nou la Link și Rid a râs: - Ești doar supărată pentru că Bade nu te place, Hot Stuff. John a făcut un pas înapoi. "Da, ei bine, nici eu nu o am." "Așa că lăsăm o scurtă vreme Cartea și să vedem ce se întâmplă". Am îmbrățișat-o pe Boo. Stai aici. Câinele Caster se așeză în fața mormântului ca un câine de pază, iar Bade se întinse și se întinse în fața lui leneș. M-am ridicat, dar am avut probleme în a mă forța să plec. Ce se întâmplă dacă sa întâmplat ceva? Cartea ar putea fi singura șansă a lui Ethan intoarcete la mine. Pot risca? John a observat că nu mă mișc și am arătat creșterea de la câțiva metri de mormânt. "Putem să ieșim din cealaltă parte, în cazul în care au nevoie de ceva de rezervă. Bine?" Ridley izbucni din piatra de temelie, platformele îi smulgeau la marginea

terenului. În sud, asta trebuia să fie echivalentul a șapte ani de ghinion. Poate mai mult în Gatlin. Ea și-a îmbrățișat brațul peste umeri și mi-a fluturat o acadea în fața mea. "Haide. Îți spun totul despre aventurile mele în cătușe. Linkul a ieșit lângă noi. - Ai spus cătușe? Acestea sunt cătușe, nu-i așa? Părea puțin prea încântat să audă detaliile. "Dl. Lincoln! "Unchiul M arăta că dorea să-l stranguleze. Linkul sa oprit în urma lui. "Îmi pare rău, domnule. A fost doar o gluma. Tu stii…" L-am lăsat pe Ridley să mă ducă pe cealaltă parte a dealului, în timp ce Link a încercat să-și vorbească drumul cu necazul cu unchiul Macon. John se târa în spatele nostru, cizmele lui la fel de grei ca și pașii lui Mortal. Dacă mi-aș închide ochii, aș putea să mă prefac că sunt al lui Ethan. Dar devenise mai greu și mai greu de prefăcut. Îl am Keltingto înainte să-mi dau seama, aceleași trei cuvinte peste și peste. Vino acasă. M-am întrebat dacă mă poate auzi. Dacă era deja în drum.

Am numărat minutele, întrebându-mă cât timp ar trebui să așteptăm înainte de a verifica Cartea. Chiar și Link și banca lui Ridley nu puteau distrage atenția, ceea ce spunea foarte mult. - Cred că toate chestiile astea din Incubus se îndreaptă spre cap, Ridleysaid. Legătură flexată. - Sau poate scoate afară cel mai rău nenorocit din jur. Ridley își roti ochii. "Vă rog." - V-ați oprit vreodată? Întrebă John. Amândoi s-au uitat la el. "Opriți ce?" Au cerut același lucru. Trebuia să-i spun lui John să nu se deranjeze, când am văzut o bandă neagră pe cer. Cioara. Același care ne privea când ne-am întâlnit Avraam. Poate ne urmărea. Poate că știa ceva. Ea a ocolit zona de deasupra lui Ethan'sgrave. "E cârligul." Am scos din nou dealul. John a răpit și a apărut lângă mine. "Despre ce vorbești?" Link și ceilalți ne-au făcut. - Unde e focul? Am indicat pasărea. - Cred că cioara ne-a urmărit. Unchiule Macon cercetă pasărea. "Interesant." Ridley îi smulse guma. "Ce?" "Un văzător ca Amarie ți-ar dori să crezi că multe credincioase pot trece între lumea celor vii și lumea celor morți". Am făcut-o peste creștere. Bade și Boo se uitau la pasărea neagră.

"Și ce dacă? Chiar dacă ar putea zbura de la o lume la alta, chiar crezi că o pasăre mică ar putea purta Cartea a Luni ? "A întrebat Link. Nu știam. Dar cioara era legată de Ethan cumva. Am fost sigur de asta aceasta. - De ce se învârte așa? Întrebă John. Ridley pleacă în spatele nostru. Probabil că e frică de pisica uriașă. Pentru o dată, poate avea dreptate. - Bade și Boo, du-te acasă, am sunat. Urechile mari ale pisicilor se ridică la sunet de numele ei. Boo ezită și se uită la unchiul Macon. El dădu din cap lui câine. "Idiot." Boo își înclină capul. Apoi se întoarse și se împleti prin iarba înaltă. Bade a căscat, cu dinți albi uriași, și a urmat, cu coada înghițită ca un leu de la una din emisiunile naturale. Link-ul viziona mereu Discovery Channel. El ia învinuit pe mama lui, dar în ultimele câteva luni, l-am observat să-l privească singur de mai multe ori. Porumbelul ne-a înconjurat și ne-a îndreptat spre noi, aterizat pe piatra de temelie. Ochii lui neagră plini de culoare păreau să privească exact la mine. - Cum de a verifica așa ceva? Întrebă Link. M-am uitat înapoi la pasărea neagră. Vă rog. Luați Cartea sau faceți-o să dispară. Orice trebuie să faceți pentru a ajunge la Ethan. Unchiul Macon sa uitat la mine de cealaltă parte a piatră. Nu te poate auzi, Lena. Nu-mi poți face Kelt cu o pasăre. M-am uitat la unchiul meu. În acest punct, aș încerca orice. De unde știți? Cocoșul de cocoș, cu care se rostogoli pielea groasă de piele pentru o secundă secundă, înainte să se rătăcească și-și trase picioarele din nou repede. - Cred că Cartea a ars-o, spuse John. "Saracul baiat." Știam că are dreptate. Am simțit lacrimile în ochii mei. Dacă cioara nu a putut să atingă Cartea, cum am ajuns la Ethan? Am plecat de la Blackstone pe care Ethan la cerut, cel din colierul meu de farmec, chiar aici pe mormânt. Nu știam ce sa întâmplat după aceea. "Poate că pasărea nu are de-a face cu asta și este doar un mesager sau altceva", a oferit John. Mi-am zgâlțâit, mișcându-mă în fața mea. - Atunci, care e mesajul? John îmi strângea umerii. - Nu-ți face griji. "Cum vom primi Cartea lui Ethan? Are nevoie de el, sau nu poate ... "Nu am putut termina. Nici nu puteam să mă gândesc. Ne-am riscat viața pentru a descoperi Abraham Ravenwood și am găsit o cale să-l omorâm - cel puțin Link. Cartea Lunii a fost chiar aici la picioarele mele și nu a existat nici o modalitate de a ajunge la Ethan. "O să ne dăm seama, Cuz." Ridley luă Cartea, coperta din spate tragând piatra. "Unii

trebuie să răspundă." John mi-a zâmbit. "Cineva face. Mai ales când vine vorba de acea carte. Hai să mergem să o întrebăm. Un flutter de speranță mi-a umplut pieptul. "Te gândești la ce mă gândesc?" El a dat din cap. "Este Ziua Președintelui, care a fost încă o sărbătoare banală, ultima oară când am fost Ichecked". Ridley a tras la fundul minisetei, care nu a mers nici un centimetru. "Cine se gândește la ce, și unde mergem?" I-am apucat brațul, trăgând pe deal. "Locul tău preferat, Rid. Librăria." - Nu e chiar atât de rău, spuse ea, inspectându-și lustruful de unghii purpuriu. "Cu excepția tuturor cărților." Nu am răspuns. Avea doar o singură carte, care acum avea importanță, iar întreaga mea lume - și viitorul lui Ethan - depindea de ea. CAPITOLUL 26 Fizică cuantică De-abia în interiorul grătarelor ascunse, conduse în Lunae Libri , puteam să văd până la capătul scărilor. Marian se așeză în spatele recepției circulare, exact unde știam că va fi. Liv se îndrepta spre capătul celălalt al încăperii, unde începu stivele. Pe măsură ce am coborât în Lunae Libri , gâtul lui Liv se desprinse. În clipa în care îl văzu pe John, înălțase camera. Dar a fost mai rapid. Ioan sa sfâșiat, materializându-se pe calea lui Liv și adunându-i în brațe. Inima mi-a rupt puțin și m-am uitat la relief pe fața ei. Am încercat să nu simt invidios. "Ești în regulă!" Liv își aruncă brațele în jurul gâtului lui John. Ea se retrase, expresia ei schimbându-se. "La ce te gândeai? De câte ori te vei furișa să faci ceva complet nebun? Liv se întoarse și se aplecă asupra lui Linkand. - Și de câte ori îl vei lăsa? Link a ridicat mâinile în predare. "Hei, nici nu am fost acolo pentru ultima oară." John își aplecă fruntea. "El are dreptate. Eu trebuie să vă supărați. O lacrimă se rostogoli pe obraz: - Nu știu ce aș fi făcut ... - Sunt bine. Link a umflat pieptul lui. - Mulțumesc. - E adevărat, spuse John. Protectorul meu ne-a salvat fundul. Legătura ridică o sprânceană. Asta înseamnă mai bine ceva. Unchiul Macon își scoase gâtul și ajusta o manșetă din cămașa lui albă. - Într-adevăr, domnule Lincoln. Într-adevăr. Arma traversată, Marian ieși din spatele biroului. "Ar fi cineva vrei să-mi spui exact ce sa întâmplat în seara asta? Ea se uită la unchiul meu în așteptare. "Liv și eu am fost îngrijorați de rău." El ma uitat la mine. "După cum vă puteți imagina, micul lor showdown cu fratele meu și cu Avraam nu a mers conform planului. Iar domnul Breed a întâlnit aproape

un sfârșit prematur. " "Dar unchiul M a salvat ziua." Ridley nu încerca nici măcar să-și ascundă sarcasmul. "El a dat Hunting o arsură la soare, în cazul în care soarele nu stralucesc. Acum hai să mergem cu partea în care ne dați o lecție mare și noi toți puneți la pământ. " Marian sa întors la unchiul meu. - Implică ... - UncleMacon dădu din cap. - Huntingi nu mai este cu noi. - Și Avraam e mort, adăugă John. Marian se uită la unchiul Macon, de parcă ar fi despărțit Marea Roșie. - Ai omorât pe Abraham Ravenwood? Link își descuia glasul cu zgomot, rânjind. - Nu, doamnă. Am facut." Pentru o clipă, Marian a fost fără cuvinte. "Cred că trebuie să mă așez", a spus ea, cu veșminte începând să se îndoaie. John se grăbi în spatele biroului să-i aducă un scaun. Marian își apăsă degetele de pe degete. - Spuneți că Vânătoarea și Avraam sunt morți? - Asta ar fi corect, spuse UncleMacon. Marian cap de șoc. "Altceva?" - Doar asta, mătușa Marian. - Porecla lui Ethan pentru ea a alunecat înainte să-mi dau seama. Am renunțat la Cartea Lunii pe masa de lemn lustruită de lângă ea. Liv a inhalat brusc. "O Doamne." M-am uitat la cel negru uzat, în relief cu o luna crescuta, iar greutatea momentului sa închis în mine. Mâinile mi s-au scuturat și picioarele mi s-au simțit ca și cum aveau de gând să renunțe. - Nu-mi vine să cred. Marian a inspectat cartea cu suspiciune, de parcă aș întoarce o carte de bibliotecă târzie în sistemul ei. Nu ar fi niciodată mai puțin de 100% bibliotecar. "Este adevărata afacere." Ridley se aplecă pe una din coloanele din marmură. Marian se ridică în fața biroului, ca și cum ar fi încercat să se poziționeze între ea Ridley și cea mai periculoasă carte a lumilor Mortal și Caster. "Ridley, nu cred că ai aici." Ridley își împinse ochelarii de soare pe cap, cu ochii galbeni care clipeau la Marian. "Știu, știu. Sunt o Casteră Întunecată și nu aparțin în secret clubul de bunicii buni, nu-i așa? "Sunt așa peste asta". " Lunae Libri este deschisă tuturor rolelor, ușoare și întunecate", a răspuns Marian. "Ceea ce am vrut să spun este că nu sunt sigur că aparțineți nouă." - E în regulă, Marian. Rid ne-a ajutat să luăm Cartea ", i-am explicat. Ridley a suflat un balon și a așteptat ca acesta să apară, sunetul eclipidat de pe pereți. "Te-am ajutat? Dacă ai nevoie de ajutor, spui să-l aduci pe Avraam pentru tine, ca să poți obține Cartea Lunii și să-l omori, atunci, da, cred că am ajutat. Marian se uită la ea, fără cuvinte. Cu un cuvânt, ea a mers și a ținut un gunoi în fața gurii lui Ridley. - Nu în biblioteca mea. Scoate-o acum. Ridley își oftă: - Știi că nu e doar gumă, nu-i așa? Marian nu se mișca.

Ridley scuipă. Marian a aruncat cutia. "Ceea ce nu înțeleg este motivul pentru care ți-ai risca viața pentru acel groaznic. Apreciez faptul că nu mai este în mâinile Incubelor de sânge, dar ... - Ethan are nevoie de el, am scos afară. "A găsit o cale să mă contacteze și are nevoie de el Cartea Lunii . Încearcă să se întoarcă aici. - Ai mai văzut un alt mesaj? Întrebă Marian. Am dat din cap. "În cele mai recente Stele și Stripes ", am respira adânc. "Am nevoie de tine." M-am uitat în ochii ei. - Și am nevoie de ajutorul tău. Marian ma studiat multă vreme. Nu știu ce gândea, discuta sau chiar decide. Tot ce știu e că nu a spus nimic. Nu cred că ar putea. Apoi ea dădu din cap, trăgându-și scaunul mai aproape de mine. "Spune-mi totul." Așa că am început să vorbesc. Ne-am împrăștiat complet și ne-am întâlnit cu Avraam, iar Rid și Unchiul Macon ne-au ajutat să explicăm planul nostru de a face schimb de Ioan pentru Cartea Lunii . Liv se uită nefericit, de parcă n-ar fi putut suporta să o audă. Marian nu a spus un cuvânt până nu am terminat, deși era ușor să citești expresiile ei, care variază de la șoc și groază la simpatie și disperare. "E totul?" Se uită la mine, epuizată de povestea noastră. "Se înrăutățește." M-am uitat la Ridley. "În afară de faptul că Link a disecat Avraam cu foarfecele uriașe?" Rid făcu o față. - Nu, Rid. Spuneți-i despre planurile lui Avraam. Spuneți-i ce ați auzit despre Angelus ", am spus. Capul unchiului Macon se răsuci la sunetul lui Keeper. Despre ce vorbește Lena, Ridley? "Angelus și Abraham au ajuns la ceva, dar nu știu detaliile." A ridicat din umeri. "Spune-ne exact ce știi." Ridley își răsucește nervos un bloc de păr roz în jurul degetului. - Tipul ăsta de tip Angellus e un caz. Îl urăște pe Mortalii și crede că Rolele Întunecate și Păstorul Departe ar trebui să fie în controlul lumii Mortale sau ceva de genul asta. "De ce?" Marian se gândea cu voce tare. Pumnii ei erau încleștați atât de strâns încât ciocurile ei erau albe. Problema proprie a lui Marian cu Far Far a fost prea proaspătă în memoria ei. Rid ridică din umeri. "Ah, poate pentru că e Special K-razy? “ Marian se uită la unchiul meu, o conversație tăcută între ei. "Nu putem lăsa Angelusgain aici. E prea periculos. Unchiul M dădu din cap. "Sunt de acord. Avem nevoie-" L-am tăiat înainte să se termine. "Tot ce știu este că mai întâi trebuie să luăm Cartea Lună a lui Ethan. E o șansă să-l ducem înapoi.

- Chiar crezi asta? Marian a spus cuvintele în liniște, aproape sub suflare. Deși nu puteam fi sigur, părea că doar le puteam auzi. Totuși, știam că Marian a crezut în imposibilitățile lumii Caster - le-a văzut prima dată - și ea ia iubit pe Ethan la fel de mult ca mine. Era ca un fiu pentru ea. Amândoi am vrut să credem. Am dat din cap. "Fac. Trebuie să." Se ridică de pe scaun și se întoarse în jurul biroului, gata ca niciodată. "Apoi este stabilit. Vom primi Ethan Cartea Lunii , într-un fel sau altul" zâmbi la ea, dar era alreadilist în gândire, privind în jurul bibliotecii ca și cum ar fi răspuns la toate problemele noastre. Care, uneori, a făcut-o. - Trebuie să existe o cale, nu-i așa? Întrebă John. - Poate într-unul dintre aceste suluri sau într-una din aceste cărți vechi ... Ridley a deșurubat vârful sticlei de unghii, ridicandu-i nasul. „Goody. Carti vechi. " "Încearcă să ai un pic mai mult respect, Ridley. O carte este motivul pentru care copiii din familia Duchannes au suferit de generații. "Marian se referea la blestemul nostru. Rid-a tras bratele, trasând. "Indiferent de." Marian scoase sticla din mână. - Alt lucru pe care nu-l permit în biblioteca mea. Se ciocănea la fundul gunoiului. Ridley se uită, dar nu spuse nimic. „Dr. Ashcroft, ți-ai dat vreodată o carte în altă lume? Întrebă Liv. Marian clătină din cap. "Nu pot spune că am." "Poate că Carlton Eaton tocmai a reușit să o conducă", a spus Lin. "Ați putea să-l înfășurați într-unul din pachetele de hârtie maro, așa cum faceți pentru cărțile mamei mele. Și, știți, o puteți circula sau ceva. " Marian oftă. - Mi-e teamă că nu, Wesley. Chiar și Carlton Eaton, care avea fiecare oraș în ambele lumi Mortal și Caster, nu putea să facă o astfel de livrare. Frustrated, Liv a răsturnat prin micul ei notebook roșu. "Trebuie să existe o cale. Care erau cotele pe care le-ai putea obține Cartea de la Abrahamat totul? Și acum că o avem, o să renunțăm? "A scos creionul din spatele urechii, scormonind și mormăind pentru ea. "Legile fizicii cuantice trebuie să permită acest tip de eventualitate ...". Nu știam nimic despre legile fizicii cuantice, dar știam un lucru. "Piatra din farmecul meu de farmec a apărut când am lăsat-o pentru Ethan. De ce ar fi Cartea diferită? Știu că ai luat-o, Ethan. De ce nu ai putut să ia și Cartea? Mi-am dat seama că unchiul Macon ar fi putut să mă audă, și am încercat să mă opresc. Nu era de folos. Nu puteam să-l opresc pe Kelting mai mult decât puteam să opresc cuvintele care se strângeau împreună, așteptându-mă să scriu undeva. legile legilor fizicii legale ale dragostei a timpului și a spațiului și a (în) între locul (în) între tine și mine

și unde suntem pierduți și căutăm în căutarea și pierderea "Poate că Cartea e prea grea", a oferit Link. "Această rocă neagră nu era mai mare decât un sfert." - Nu sunt sigur că asta e motivul, Wesley. Deși orice este posibil ", a spus Marian. "Sau imposibil". Ridley și-a întors ochelarii de soare în loc și i-a strâns limba roșie. - Deci, de ce nu poate face saltul? Întrebă John. Marian aruncă o privire spre notele lui Liv, luând în considerare întrebarea. " Cartea Lunii este un obiect supranatural puternic. Nimeni nu înțelege cu adevărat domeniul puterii sale. Nu deținătorii sau rolele. " "Și dacă originea magiei sale este în lumea lui Caster, ar putea fi adânc înrădăcinată aici", a spus Liv. "Modul în care un copac este înrădăcinat într-un anumit loc". - Vrei să spui că Cartea nu vrea să treacă? Întrebă John. Liv ridică creionul în spatele urechii. - Spun că poate nu poate. - Sau nu ar trebui. Unchiul Macon'stone a devenit mai serios. Ridley se alunecă pe podea și își întinse picioarele lungi. "Acest lucru este atât de derutat. Mi-am riscat viața și acum suntem blocați de chestia aia. Poate că trebuie să loviți Tunelurile și să vedem dacă oricare dintre ceilalți răi știu răspunsul. Știți - echipa Dark. Liv își încrucișă brațele peste tot EDISON DIDN'TINVENT CU LUMINA. "Vrei să iei Cartea Lunii într-o Casterbar întunecată?" - Ai o idee mai bună? Întrebă Rid. "Cred că o fac." Marian a îmbrăcat jacheta de lână roșie. Livscrambled după ea. "Unde te duci?" "Pentru a vedea pe cineva care știe foarte mult despre nu doar acea carte, ci despre o lume care sfidează fizicii atât din lumea Caster, cât și din lumea mortală. Oricine poate avea răspunsurile de care avem nevoie". Unchiul meu a dat din cap. O idee excelentă. A fost o singură persoană care se potrivește cu descrierea. Cineva care la iubit pe Ethan la fel de mult ca mine. Cineva care ar face orice pentru el, chiar va rupe o gaură în univers. CAPITOLUL 27 Crăpăturile în tot Acum, nu-mi spui că te gândești să faci piciorul pe fațada din față, ai auzit? Amma a refuzat să-l lase pe Ridley oriunde în apropierea lui Wate's Landing. A spus așa în aproximativ cincisprezece moduri diferite în prima conversație pe care am încercat fără succes să o avem cu ea. „Mmmm-NNNNNNN. Nu intră DarkCasters în casa asta. Sunt aici pe acest îndrăgostit. Sau după ce am plecat. Nu, domnule. Nu, doamnă. Nu cum. " Ea a fost de acord să ne întâlnească la Greenbrier.

Unchiul Macon a atârnat înapoi. "Este mai bine asa. Amarie și cu mine nu ne-am mai văzut de seară ... sa întâmplat ", a explicat el. "Nu sunt sigur că acesta este momentul potrivit." - Deci, ce spui este că și tu ești speriată de ea? Ridleyey-l cu un nou interes. "Imaginează-ți asta." "Voi fi la Ravenwood dacă aveți nevoie de mine", a spus el, oferindu-i lui Ridley o privire uimitoare. "Imaginați-vă că am zâmbit. Ceilalți am așteptat în interiorul zidului de crăpături al vechiului cimitir. M-am împotrivit dorinței de a mă plimba spre complotul lui Ethan, deși m-am simțit trasul familiar, lungimea de a fi cu el acolo. Credeam, cu toată inima mea, că există o cale să îl pun pe Ethan înapoi și nu voi înceta să încerc până nu o găsesc. Amma era și ea plină de speranță, dar am văzut frica și îndoiala în ochii ei. Îl pierduse deja de două ori. De fiecare dată când i-am luat un alt cuvânt încrucișat, era disperată să-l aducă înapoi. Cred că Amma nu avea de gând să se lase să creadă nimic din ce putea pierde din nou. Cu Cartea, totuși, am fost cu un pas mai aproape. Ridley se îndrepta spre un copac, o distanță sigură de gaura din peretele de piatră. Știam că-i era atât de frică de Amma ca și unchiul Macon, chiar dacă nu o recunoștea. - Nu-i spune nimic când vine aici, a avertizat Link Ridley. - Știi cum e despre cartea aia. Ridley își roti ochii. "Am crezut că Avraam a avut o durere. Amma e și mai rău. Am văzut un pas ortopedic de dantelă orizontală prin deschidere. - Mai rău decât ce? Întrebă Amma. "Mai rău de maniere?" Ea îl privi pe Ridley în sus și în jos. Sau gustul tău în haine? Purta o rochie galbenă, toată lumina soarelui și dulceața, care nu se potrivea cu expresia ei. Părul ei cenușiu-negru era răsucite într-un ciur îngrijit și purta o geantă de cusut cu model. Am fost destul de lungă să știu că nu aveau nici un fel de provocări. Sau o cusatura mai rea decât fata care a fost scoasă din iad doar ca să se întoarcă singură în focul de la sine? Amma îl privi pe Ridleycare. Ridley nu și-a scos ochelarii de soare, dar oricum am văzut rușinea. O cunosteam prea bine. A fost ceva despre Amma care te-a făcut să te simți complet groaznic dacă ai dezamăgit-o - chiar dacă erai o sirenă fără legături cu ea. - Nu asta sa întâmplat, spuse Ridley liniștit. Amma își aruncă geanta pe pământ. - Nu-i așa? Am o bună autoritate că ați avut șansa să fiți pe dreapta pentru o singură dată și ați dat jos. Mi-a scăpat ceva în imprimarea fină? Ridley se mișcă nervos. "Nu este atât de simplu."

Amma mirosea. "Continuați să vă spuneți că dacă vă ajută să dormiți noaptea, dar nu încercați să o vindeți, pentru că nu o cumpăr. Amma a arătat cățelul în Ridley'shand. - Și tot ce zahăr îți va putrezi dinții chiar din cap, Caster sau nu Caster. Link a râs nervos. Amma își îndreptă privirea spre vultur. - De ce râzi, Wesley Lincoln? Ești genunchi adânc în mai multe necazuri decât în ziua în care te-am prins în subsol când aveai nouă ani. Fața lui Link este înroșită. - Mă găsește, doamnă. "Știi că te duci să cauți pentru ea, sigur că soarele strălucește același lucru pe sfinți și pe păcătoși." Ea ne privi pe fiecare dintre noi. "Deci, ce este de data asta? Și mai bine nu are de-a face cu distrugerea echilibrului și universului. " "Toți sfinții, doamnă. Nu păcătoși." Legătura se îndepărta cu un centimetru sau doi, privind la mine. "Vorbeste. Am o mătușă mătușă și o mătușă Grace la casă și nu-i pot lăsa singur cu Thelma prea mult timp, sau cei trei ei vor comanda tot ce se întâmplă pe canalul magazinului. "Amararele au numit mătușii lui Ethan" Surorile ", acum că unul dintre ei a dispărut. Dar acum Marianwho a mers și ia luat liniștit brațul lui Amma. "E vorba de Cartea Mamilor ". - Avem-o , am izbucnit. Liv a plecat deoparte, dezvăluind Cartea Lunii, situată în spatele ei. Ochii lui Amma se lărgesc: - Vreau să știu cum ai reușit? Link jumpedin. „Nu. Adică nu, doamnă, ești sigură că nu. - Faptul că o avem acum, spuse Marian. - Dar nu putem ajunge la Ethan ... Am auzit disperarea din glasul meu. Amma clătină din cap și se apropie de Carte, învârtindu-se ca și cum nu ar fi vrut să se apropie prea mult. - Desigur, nu poți. Această carte este prea puternică pentru o lume. Dacă vrei să-l trimiți din lume și să trăiești lumea ca pe cei morți, vom avea nevoie de puterea celor două lumi să o trimită. Nu știam ce vrea să spună, dar mi-a plăcut doar un lucru. "Vrei să te ajuți?" "Nu am nevoie de ajutorul meu. Aveți nevoie de ajutor la sfârșitul primirii. " Liv se apropie mai aproape de Amma. "Am lăsat cartea pentru Ethan, dar el nu a luat-o aceasta." A înghițit. „Hmm. Ethan nu e suficient de puternic pentru a purta greutatea asta peste. Probabil nici nu știe cum. " "Dar există o persoană puternică", a mărturisit Marian. "Poate că mai mult decât o singură persoană." Vorbea despre Greate. Întrebarea a fost, îi va spune Amma? Mi-am prins buza. Te rog spune da. "Dacă te-ai fi sunat, ai fi vrut să testezi cât de departe va merge nebunul." Amma

deschise geanta de coasere și scoase o sticlă de sticlă și o sticlă de sălbăticie din Turcia. "Așa că am venit pregătit", a aruncat o lovitură și mi-a arătat. - Totuși, va trebui să ajuți. Avem nevoie de putere în ambele lumi, nu uitați ". Am dat din cap. - Voi face tot ce am nevoie. Amma dădu din cap în direcția lui Ravenwood. "Poți începe să aduni restul este ruda ta. Nu ai puterea de care avem nevoie singură. "" Rid este aici și John poate ajuta și el. E jumătate de Caster. Amma clătină din cap. "Dacă vrei să treacă acea carte, va trebui să-i faci restul pe ei". - Sunt în Barbados. "De fapt, ei au revenit acum câteva ore," Mariansaid. Reece a oprit biblioteca mai devreme în seara asta. Ea a spus că bunica ta nu-i place umiditatea. Am încercat să nu zâmbesc. Ceea ce bunica mea nu-i plăcea lipsea toată acțiunea, iar Reece nu era mult mai bine. Cu fiecare Caster, puteam să fiu familia mea extinsă, eram sigură că știau că se întâmplă ceva. - Le-aș putea întreba. Dar s-ar putea să fie obosiți de toată călătoria. "M-am îngrijorat destul că unchiul M urma să-și schimbe părerea despre toate astea. Adăugarea restului familiei mele în mix a căzut undeva între riscant și idiotic. Amma și-a încrucișat brațele, așa cum am văzut-o vreodată. "Ceea ce știu este că această carte nu merge nicăieri fără ea". N-avea nici un rost să se îndoiască de ea. L-am urmărit pe Ethan încercând să o vorbească când mintea îi era alcătuită și rareori reușise. Și Amma la iubit mai mult decât oricine din lume. N-am avut nici o șansă. Ridley dădu din cap spre mine. - Voi merge cu tine pentru ajutor. - Mama ta va fi ciudată dacă te vei arăta. Trebuie să-i spun că te-ai întors. Și ar trebui să le spun că ai ... Am ezitat. Nu va fi ușor pentru oricine din familia mea să se ocupe de faptul că Ridley a alergat înapoi la Sarafine pentru puterile ei Dark Caster. „Schimbat.“ Link se uită departe. Nu era cel mai rău lucru. "Va fi destul de greu să-i explic lui Gramma de ce am Cartea". Rid mi-a întins mâna peste umăr. "Nu știi că cel mai bun mod de a distrage cineva de veste proastă este să le dai niște vesti mai rele?" Ea a zâmbit, conducându-mă spre Ravenwood. "Știrile nu mă înghite mult." Link îi clătină din cap. "Fara gluma." Ridley se întoarse și își împinse ochelarii de soare. - Zip, Shrinky Dink. Sau o să te fac să vrei să dai în mama ta și să-i spui că devii metodist. - Puterile tale nu mai lucrează la mine, Babe. Ridley îi suflă un sărut lipicos roz. "Încearcă-mă." CAPITOLUL 28

Caster Catfight Am deschis ușa din față și aerul din casă părea să se miște. Nu - se mișca. Sute de fluturi se fluturau prin aer, în timp ce alții se odihniseră pe deliciul antichizii pe care unchiul Macon îl petrecuse ani de zile. Fluturi. Ce făceam lui Ravenwood? Un fluture verde mic, cu dungi de aur peste aripile sale, a ajuns pe fundul balustradelor. - Macon? Vocea lui Gramma a sunat de la etajul al doilea. - Tu ești? - Nu, Gramma. Eu sunt.Lena. Scoase scările într-o bluză albă, cu gâtul înalt, cu părul strâns îngrijit, cu cizme de dantela care se uita din fusta lungă. Împreună cu cartea de zbor perfect restaurată, ea arăta ca un belle sudic dintr-un film vechi. Ea a aruncat o privire asupra fluturilor din jurul camerei și mi-a îmbrățișat. "Mă bucur să văd că aveți o stare bună." Gramma știa că interiorul lui Ravenwood se schimba în mod constant pentru a reflecta starea mea de spirit. Pentru ea, o cameră plină de fluturi înseamnă fericire. Dar pentru mine însemna ceva cu totul diferit - ceva pe care-l ținusem strâns. Speranța, purtată pe aripa verde și aură.Dark și Lumina, ca și cum am devenit noaptea revendicării mele. Am atins steaua de sârmă Christmastree pe colierul meu de farmec. Trebuia să mă concentrez. Totul a coborât la asta. Ethan era acolo undeva și era o șansă să-l aducem acasă. Trebuia doar să-mi conving familia să-și împrumute puterile. - Gramma, am nevoie de ajutorul tău cu ceva. - Desigur, dragă. Nu voia să spună că dacă știa ce i-am spus. - Și dacă ți-aș spune că am găsit Cartea Lunii ? Gramma a înghețat. "De ce m-ai întreba așa ceva, Lena? Știi unde este?" Am dat din cap. Își strânse fusta, urcând spre scări: - Trebuie să-i spunem lui Macon. Cât mai devreme vom obține cartea înapoi la Lunae Libri , cu atât mai bine. " "Nu putem." Gramma se întoarse încet, cu ochii privindu-mi prin mine. - Începe să explici, tinere doamnă. Și puteți începe prin a-mi spune cum ați găsit Cartea Lunii . " Ridley ieși din spatele unei coloane de marmură. Am ajutat-o. Pentru un moment lung, mi-am ținut respirația, până când a devenit clară Ravenwood nu era pe punctul de a cădea la pământ. "Cum ai ajuns aici?" Vocea lui Gramma era la fel de controlată ca cea a lui Ridley, poate mai mult. Ea a fost îndelung îndelungată și ar fi nevoie de mai mult decât vărul meu întunecat, ca să o arunce.

"Lena ma lăsat să intru." În ochii bunicii mele se mișcă o dezamăgire. "Văd că purtați din nou ochelarii de soare." - A fost un fel de lucru de auto-conservare. Ridley își bătu nervos buza. "Lumea este un loc periculos." A fost ceva pe care bunica mi-a spus-o tot timpul când eram copii - în special la Ridley. Mi-am amintit altceva ce mi-a spus, ceva care ar putea întârzia mărturisirea Abraham-ului suficient de lungă pentru mine, pentru a duce Cartea la Ethan. "Gramma, îți amintești afacerea pe care ai făcut-o cu Ridley, prima dată când a mers la o petrecere?" Se uită la mine fără rost. "Nu sunt sigur că o fac." - I-ai spus să nu intre într-o mașină cu cineva care bea. - Sigur, sfat bun, dar nu sunt sigur cum o relateste cu această situație. - I-ai spus Rid că, dacă ea a sunat și a spus că plimbarea ei bea , ai face trimite-i pe cineva să o ridice, fără întrebări. "Am văzut un indiciu de recunoaștere trecând peste o față. - Ai spus că nu va căuta în necaz, oriunde ar fi fost sau ce a făcut. Ridley se aplecă în fața coloanei. „Da. A fost ca o ieșire Jail Card gratuit. Am avut nevoie definitiv de unul dintre ei recent. " "Aceasta conversație va explica că voi doi sunteți în posesia celei mai periculoase cărți din lumea Caster sau Mortal?" Gramma mi-a privit sceptic de la vărul meu. - Vreau să-ți spun că plimbarea mea a fost de băut, am izbucnit. - Îmi pare rău? "Am nevoie să aveți încredere în mine și să faceți ceva fără a pune întrebări. Ceva pentru Ethan. "" Lena, Ethan este ... " Mi-am ridicat mâna. - Nu spune asta. Amândoi știm că oamenii pot comunica de cealaltă parte. Ethan mi-a trimis un mesaj. Și am nevoie de ajutorul tău. - Spune adevărul. Cel puțin ea crede că este, pentru ce merită. Reece stătea în ușă întunecată în sala de mese. Nici măcar nu o văzusem, dar mă văzuse evident. A fost nevoie doar de o singură privire Sybil la fața dumneavoastră pentru a readit, și Reece a fost printre cele mai bune. În cele din urmă, a fost în folosul meu. "Chiar dacă spuneți adevărul, vă cereți mai mult decât o mică credință. Și, indiferent cât de mult te iubesc, nu te pot ajuta să folosești ... "Nu încercăm să folosim Cartea Lunii ." M-am întrebat dacă mă va crede. Încercăm să-l trimitem lui Ethan. Camera era tăcută și am așteptat-o să spună ceva. "Ce te-ar duce să crezi că e posibil?" I-am explicat mesajele pe care Ethan le părăsise în cruciulițele, dar am renunțat la partea despre felul în care ne-am dat mâna pe Cartea Lunii , invocând clauza "călătorea mea este beată". Nu voi renunța pentru totdeauna . În cele din urmă, Gramma ar fi avut o explicație. Dar n-am făcut-o pentru totdeauna

- doar în seara asta. După ce am trimis Cartea lui Ethan, Gramma ma putea interoga tot ce voia. În afară de asta, unchiul M avea deja primele pietre la pământ. Ea a ascultat cu atenție, sorbind de la o ceașcă de porțelan neagră care a apărut în mână, complimente de bucătărie. Nu a oferit un singur cuvânt și nu sa uitat departe de mine când am vorbit. În cele din urmă, paharul își reveni în farfurie și știam că a luat o decizie. Bunica mea a respira adanc. "Dacă Ethan are nevoie de asistență, nu avem de ales decât să-i dăm lui. După ce a sacrificat pentru noi toți, este cel mai mic lucru pe care îl putem face ". "Gramma!" Reeceptă mâinile. "Listeno!" "Cum poate ea, când strigi?" Ridley izbucni. Reece o ignora. "Veți trimite într-adevăr cea mai puternică carte din Casteruniverse în Lumea Altă, fără să știți cine va fi în celălalt capăt?" Rid ridică din umeri. - Cel puțin nu vei fi acolo. Reece părea că dorea să-l înjunghie pe Ridley cu foarfecele de grădină. - Ethan va fi acolo, am argumentat. Gramma ezită, o nouă gândire hotărîtă: "Nu este ca și cum am expedia un pachet, Lena. Ce se întâmplă dacă Cartea nu se termină unde intenționăm? Reece părea mulțumit. Ridley părea a fi cea care se gândea la foarfecele de grădină. - Amma o să-i numească pe Greats. Gramma și-a terminat ceaiul și paharul a dispărut. "Ei bine, dacă Amarie este implicată, sunt sigur că are un plan. Îmi ia haina. - Așteaptă. M-am uitat la Reece. "Avem nevoie de toată lumea să vină. Amma spune că nu vom avea suficientă putere dacă nu vom face asta împreună. " Reece se uită la unchiul Macon, care se urcase în camera de la primul semn al luptei familiei Caster. - O să o lași să facă asta? El și-a ales cuvintele cu atenție. "Pe de o parte, cred că aceasta este o idee foarte rea". - Aici. Reece zâmbi. "Ce?" Pierderea unchiului meu a fost singurul lucru de care mi-am fost teamă când Amma ma trimis pentru întăriri. - Lasă-l să termine, fetelor. Gramma își ridică vocea. - Dar, a continuat unchiul M, îi datorăm lui Ethan o datorie pe care nu o vom putea rambursa în mod corespunzător. L-am urmărit dându-și viața pentru noi, și nu o iau cu ușurință. Am expirat. Slavă Domnului. - Unchiul Macon ... începe Reece. A tăcut-o cu un gest. "Nu este vorba de discuții. Dacă nu era pentru Ethan, ai putea să fii neputincios chiar acum - sau mai rău. Ordinul a fost spart, iar noi am început să vedem efectele. Lucrurile s-au îndreptat într-adevăr într-o direcție foarte

gravă. Iti promit că." - Nu știu de ce vorbim încă despre asta. Gramma și-a strâns fusta și a urcat pe scări. - O să-l iau pe Del, Barclay și Ryan. Ridley înghiți greu la sunetul numelui mamei sale. Mătușa Del a fost întotdeauna inimă când Ridley a dispărut și nu avea nicio idee că fiica ei a revenit. Sau că se întorsese ca o Întunecată Întunecată. Îmi amintesc cât de fericită mătușa Del privea când Ridley își pierdea puterile vară. Fiind un mortal a fost mai bine decât a fi Întuneric, mai ales în această familie. Reece se întoarse spre sora ei. "Nu ar trebui să fii aici. Ai reușit pe toți să suferi suficientă durere? Ridley se înălța. - Credeam că ai meritat ceva mai mult, Sis. Nu vreau să te las să te agăț. Vreau să spun, văzând cum ați fost întotdeauna acolo pentru mine ", a spus ea sarcastic, dar am auzit durerea. Ridley doar pretindea că nu are o inimă. Am auzit voci, iar mătușa Del a apărut în vârful scării. Unchiul lui Barclay a fost înfășurat strâns în jur. Nu eram sigură dacă ne-a auzit sau dacă Gramma ia spus despre Ridley. Dar aș putea spune că mătușa Del îi strângea mâinile pe care le cunoștea deja. Unchiul Barclay o conduse pe scări, înălțându-și cadavrul înalt. Părul lui de sare și piper era pieptănat și, deodată, el părea că a aparținut în aceeași eră ca și noi. Ryan trase în spatele lor, părul ei lung și blond plutind într-o coadă de cal. Când Ryan și Ridley se aflau în aceeași încăpere, era imposibil să ignore cât de mult seamănă reciproc. În ultimele șase luni, Ryan venise să se arate mai mult ca un adolescent decât o fetiță, chiar dacă avea doar doisprezece ani. Mătușa Del zâmbi puțin la Rid. Mă bucur că ești bine. Eram atât de îngrijorat. Ridley își bătu buzele și se răsuci pe ochelarii ei. - Îmi pare rău, știi. Nu am putut să sun. "Avraam a rămas închis înăuntru." Am strălucit înainte să mă pot opri. Ridley a fost vinovat de multe lucruri, dar era greu să-i urmărești să o judece pentru ceva care nu era în controlul ei. Fata mătușii Del se încleșta - toți au făcut-o, cu excepția Reece-ului. Se așeză în mod protectiv între ea și Darksister. - Adevărat? Unchiule Barclay părea îngrijorat. Ridley răsuci nervos un fir roz printre degete. „Da. Era o adevarata dovada. "Ea Keltedt ma disperat. Nu le spune, Cuz. Nu acum. - Sunt bine, continuă Ridley, răsturnând îngrijorarea tatălui ei. - Să ne îngrijim de Ethan. Nimeni nu vrea să audă despre mine și despre Răul Mare. " Ryan se apropie mai tare de Ridley. - Da, spuse ea liniștit. Rid nu răspunse. În schimb, își întinse mâna goală. Am așteptat să apară pe palmă un șoricel sau o acadeină, un truc ieftin care să-i distragă sora din ceea ce era acum. Dar mâna ei a rămas goală. Ryan zâmbi și își întinse mâna, închizându-l în jurul lui Ridley.

Am auzit prinderea respirației mătușii Del sau poate a mea. - Dacă Lena are încredere în tine, la fel și eu, spuse Ryan. Se uită la Reece. - Sisterii ar trebui să se încreadă reciproc. Reece nu sa mișcat, dar nu aveam nevoie să fiu un Sybil ca să-i citesc fața. Crăpăturile minuscule se formaseră deja în exteriorul dur Reece a muncit atât de mult încât să se mențină. Erau greu de văzut, dar erau acolo. Începutul de ceva lacrimi, iertare, regret - nu puteam fi sigur. Mi-a amintit de ceva pe care Marian ia spus-o lui Ethan înainte ca totul să se întâmple. A fost una dintre cele mai cunoscute citate, de un tip pe nume Leonard Cohen: "Există o fisură în tot. Așa intră lumina. De asta m-am gândit când am văzut chipul lui Reece. Lumina intra în cele din urmă. "Lena, ești bine?" Unchiul Barclay aruncă o privire spre tavan. Candelabrul de cristal se mișca periculos deasupra noastră. Respiră adânc și se opri imediat. Obțineți controlul asupra dvs. "Sunt bine", am mințit. Am compus cuvintele în capul meu, chiar dacă nu mi-aș permite să-i scriu stiloul. sunt ca ramurile unui copac spart ca niște bucăți ale inimii mele crăpate la fel ca luna lunii a șaptea sa spulberat ca și geamul din fereastră în ziua în care ne-am întâlnit Am închis ochii, încercând să liniștească cuvintele care nu se opreau să vină. Nu. I-am ignorat, forțându-i să-mi iasă din minte. Nu eram Keltingthem la unchiul Macon și nu scriam nici un cuvânt până când Ethan nu sa mai întors. Nici un singur cuvânt. "Amarie se așteaptă. Ar trebui să mergem. Unchiule Macon și-a alunecat haina de cașmir negru. "Ea nu este o femeie care apreciaza sa fie asteptata". Boo se îndoia în spatele lui, blana lui groasă se amestecă perfect în întunericul camerei. Ridley deschise ușa, fugind cât de repede putea. Ea a dezbrăcat-o pe acadeaua roșie înainte de a fi făcut-o chiar pe treptele verandei. Ea a ezitat pentru o secundă lângă patul de flori înainte de a introduce buzunarul. Poate că oamenii s-ar putea schimba - chiar și cei care au făcut alegeri greșite, dacă au încercat destul de mult ca să-i facă bine. Nu eram sigur, dar am sperat. Am făcut destul de multe alegeri incorecte în ultimul an. M-am dus în fața singurului care avea dreptate. Singurul care a avut importanță. Ethan. Vin.

CAPITOLUL 29 Mâinile morților Este timpul. Bratele ei au traversat cu nerăbdare, Amma privea deschiderea din vechiul zid de piatră când am trecut. Unchiul Macon avea dreptate; nu-i plăcea să fie așteptată. Marian își așeză ușor mâna pe umărul lui Amma. "Sunt sigur că a fost dificil să-i rotunzi pe toți". Amma mirosea, ignorând scuza. "E greu, iar apoi e dificil". John și Liv stăteau la pământ unul lîngă altul, capul lui Liv odihnindu-se neîngrijit pe umărul lui Ioan. Unchiul Barclay a pășit după mine și a ajutat-o pe mătușa Del să navigheze pe piesele sparte ale zidului. A clipit din greu, privind într-un loc aproape de mormântul lui Genevieve. Ea se legăna, iar unchiul Barclay o astupă. Straturile de timp se încleștaseră, în mod evident, înapoi, așa cum au făcut-o numai pentru mătușa Del. M-am întrebat cum a văzut-o. Atâtea lucruri s-au întâmplat la Greenbrier. Moartea lui Ethan Carter Wate, prima dată când Genevieve a folosit Cartea Lunii pentru al aduce înapoi, în ziua în care ne-am găsit Ethan și am avut viziunea, iar noaptea mătușa Del a folosit puterile ei pentru a ne arăta acele bucăți din trecutul lui Genevieve în acest foarte la fața locului. Dar totul sa schimbat de atunci. În ziua în care eram și eu încercam să ne dăm seama cum să reparăm Ordinul și am ars accidental iarba de sub noi. Când m-am uitat la mama mea ardea la moarte. Poate mătușa Del să vadă toate astea? Poate ea să vadă asta? O senzație neașteptată de rușine mi-a spălat și am spus că nu putea. Amma dădu din cap lui Gramma. „Emmaline. Arăți bine. Gramma zâmbi. "Ca și tine, Amarie." Unchiul Macon a fost ultimul care a intrat în grădina pierdută. A rămas lângă zid, o neliniște și neobișnuită neliniște față de el. Amma își închise ochii cu el, ca și când aveau o conversație pe care numai ei o auzeau. Tensiunea era imposibil de ignorat. Nu i-am văzut împreună, în noaptea în care am pierdut-o pe Ethan. Și amândoi susțin că totul era bine . Dar acum, când stăteau doar picioare în afară, era clar că nimic nu era bine. În realitate, Amma arăta că dorea să-mi rupă capul unchiului. - Amarie, spuse el încet, plecându-și capul cu respect. "Sunt surprins că ai apărut. Nu-ți face griji că o răutate ar putea să-ți pată pantofii aia? ", A spus ea. "Nu ar vrea asta. Nu când pantofii de petrecere costă un astfel de ban. " Despre ce vorbește? Amma a fost un sfânt - cel puțin așa m-am gândit dintotdeauna la ea. Gramma și AuntDel și-au schimbat privirile, privindu-se la fel de confuz. Marian se

întoarse. Știa ceva, dar nu spunea. "Tristețea îi face pe toți cei mai buni", a răspuns unchiul M. "Dacă cineva înțelege asta, o fac." Amma îi întoarse spatele, îndreptându-se către whisky și împușcând geamurile pe fundul cărții "The Book of Moons" . - Nu sunt sigur că înțelegi ceva care nu corespunde scopului tău, Melchizedek. Dacă nu credeam că avem nevoie de ajutorul tău, te-aș trimite să te întorci în casa ta. "E greu de corect. Am încercat să te protejez ... - Unchiul Macon sa oprit când a observat că toți vrem să privim. Toți, cu excepția Marian și a lui Ioan, care făceau tot ce nu puteau să se uite la Amma sau la unchiul meu. Asta însemna destul de mult să privești noroiul de pe pământ sau Cartea Lunii , neitherof care avea să-i facă pe oricine mai puțin inconfortabil. Amma sa întors înapoi în fața lui UncleMacon. "Data viitoare, încearcă să mă protejezi puțin mai puțin și băiatul meu puțin mai mult. Dacă e data viitoare." A învinuit-o pe unchiul Maconfor că nu a făcut o treabă mai bună de a-l proteja pe Ethan când era în viață? Nu avea nici un sens .... "De ce voi doi luptați așa?", Am cerut. "Te acționezi ca Reece și Ridley." - Hei, spuse Reece. Rid doar din umeri. Am împușcat-o pe Amma și pe unchiul meu. "Credeam că suntem aici să-l ajutăm pe Ethan". Amma mirosea și unchiul meu părea nemulțumit, dar nici unul dintre ei nu spuse un cuvânt. Marian a vorbit în cele din urmă. "Cred că suntem cu toții îngrijorați. Probabil ar fi cel mai bine dacă am pune totul deoparte și ne-am concentrat asupra problemei la îndemână. Amma, de ce trebuie să facem asta? Amma nu și-a luat ochii de la unchiul meu. "Aveți nevoie de roți pentru a forma un cerc în jurul meu. Mortalii se pot întinde între ei. Avem nevoie de puterea ca această lume să distrugă acel lucru rău celor care îi pot lua restul pe drum ". - Lizii, nu-i așa? Ea dădu din cap. "Dacă răspund." Dacă au răspuns? A fost o șansă că nu ar fi putut? Amma mi-a arătat picioarele. "Lena, vreau să-mi aduci Cartea." Am ridicat volumul de piele din praf și am simțit puterea pulsând ca o bătaie a inimii. - Cartea nu va vrea să meargă, explică Amma. "Vrea să rămână aici, unde poate provoca probleme. Ca și vărul tău acolo. Ridley își roti ochii, dar Amma ma uitat doar la mine. - Vreau să-i dau pe cei mari, dar trebuie să-i ții o mână până când o iau. Ce va face? A pleca în zbor? "Toți ceilalți, faceți acest cerc. Țineți mâinile frumoase și strânse. " După ce Ridley și Link au lovit mâinile, iar Reece a refuzat să țină mâna cu Ridley sau John, au terminat cercul.

Amma se uită la mine. "Marii nu au fost chiar fericiți cu mine. S-ar putea să nu vină. Și dacă o fac, nu pot să promit că vor lua Cartea. " N-am putut imagina pe Greats să fie supărat pe Amma. Ei erau familia ei și ne-au ajutat mai mult decât o dată. Pur și simplu aveam nevoie ca ei să o facă încă o dată. "Am nevoie de rotițe pentru a concentra tot ce ai în interiorul cercului." Amma sa aplecat și a umplut paharul cu Wild Turkey. A băut lovitura și a reumplut-o pentru unchiul Abner. "Nu-mi pasă ce se întâmplă - tu trimiți puterea în felul meu." - Și dacă te rănești? Întrebă Liv, îngrijorat. Amma se uită în spate la Liv, expresia ei răsuciți și spartă. "Nu mai pot răni decât eu deja. Stați așa. Unchiul Macon se îndreptă înainte, dând mâna mătușii Del. - Aș fi de ajutor dacă team ajutat? Întrebă el Amma. Ea îi arătă un deget ciudat. "Ieșiți din cercul meu. Îți poți face partea de acolo. Am simțit o cădere de căldură din Carte, ca și cum mânia ei a apărut să se întâlnească cu Amma. Unchiul Macon a pășit și a intrat în contact cu toată lumea. - Într-o zi mă vei ierta, Amarie. Ochii ei întunecați se strânseră să-i întâlnească pe cei verzi. "Nu azi." Amma și-a închis ochii și părul mi-a început să se încurce involuntar, cînd vorbea numai cuvintele. "Sângele îmi sânge și-mi rădăcește sufletul, Am nevoie de mijlocirea ta. Vântul începu să biciuiască în jurul meu în cerc și fulgerul crăpa deasupra capului. Am simțit căldura cărții care se îmbina cu căldura mâinilor mele, căldura pe care o puteam porunci - să ardă și să distrugă. Amma nu sa oprit, ca și cum ar fi vorbit cu cerul. "Te chem să dai ce nu pot. Pentru a vedea ce nu pot. Să fac ce nu pot. " O strălucire verde izbucni de la mâinile unchiului Macon și se întindea în cerc de la o mână la alta. Gramma și-a închis ochii, ca și cum ar fi încercat să canalizeze puterea lui Macon. Ioan a observat și și-a închis ochii, iar lumina sa intensificat. Fulgerul a rupt acrossthe cer, dar universul nu a deschis, și Greats nu a apărut. Unde sunt tu? Am plecat în tăcere. Amma încercă din nou. "Aceasta este intersecția pe care nu o pot trece. Numai tu poți lua această carte la băiatul meu. Eliberați-l în lumea voastră de a noastră. " M-am concentrat mai mult, ignorând căldura cărții în mâinile mele. Am auzit o fărâmițare, apoi un altul. Mi-am deschis ochii și o izbucnire de flamestă a apărut în afara cercului. S-a prins ca cineva ar fi aprins fitilul pe un baston de dinamită, a rupt prin iarbă și a creat un altcicluș în afara primei. Wake of Fire - flăcările necontrolate au tânjit uneori împotriva voinței mele. Gradina

ardea din nou din cauza mea. De câte ori s-ar putea ca acest pământ, înainte de a dauna, să fie ireparabil? Amma își strânse ochii mai strâns. De data aceasta a vorbit clar cuvintele. Nu au fost o pledoarie, ci o pledoarie. Știu că nu vrei să vii pentru mine. Vino pentru Ethan. Te așteaptă, și tu ești la fel de multă familie ca și mine. Faceți lucrul corect. O ultima dată. Unchiul Abner. Mătușa Delilah. Mătușa Ivy. Bunica Sulla. Twyla. Te rog. " Cerul se deschise și ploaia se toarnă din ceruri. Dar focul încă furios și lumina Casterului încă strălucea. Am văzut ceva mic și negru care circulă deasupra. Cioara. Cioarul lui Ethan. Amma și-a deschis ochii și a văzut-o și ea. - Așa e, unchiul Abner. Nu-l pedepsi pe Ethan pentru greșelile mele. Știu că te-ai uitat acolo, așa cum ai văzut mereu după noi aici. Are nevoie de această carte. Poate știi de ce, chiar dacă nu o fac. Crăciunul se apropia și se apropie, iar fețele începu să apară pe cerul întunecat, unul câte unul - trăsăturile lor sculptându-se din universul de deasupra noastră. Unchiul Abner a apărut pe primul loc, fața căptușită încrețită de timp. Cioara se prăbușea pe umăr ca un mic șoarece la picioarele unui gigant. Sulla Profetul a urmat, împletituri regale cascadate peste umăr. Țesăturile de margele încurcate s-au odihnit pe piept, ca și cum nu ar cântări nimic. Sau merita greutatea. Cartea Moonurilor mi-a dat buzna în mâini, ca și cum ar încerca să scape liber. Dar știam că nu-i lăsa pe Greats să ajungă la el. Cartea rezista. Mi-am strâns prinderea ca mătușa Delilahand Mătușa Ivy apărută simultan, ținând mâinile și privindu-se în jos ca și cum ar fi evaluat scena. Intențiile noastre sau abilitățile noastre - era imposibil să știm. Dar ei totuși judecau. Am simțit-o, și Cartea ar putea, de asemenea. Încerca să se elibereze din nou, trăgând pielea pe palmele mele. "Nu lăsa să plecați!" A avertizat Amma. - Nu voi face, am sunat peste vânt. "Matusa Twyla, unde ești?" Mătușii lui Twyla au apărut înaintea feței și brațelor blânde brățări. Înainte de părul împletit cu brățări sau rândurile de cercei care i-au călcat în jos urechile. "Ethan needsthis!" Am strigat vântul, ploaia și focul. Grecii au privit la noi, dar nu au reacționat. Cartea Lunii a făcut-o. Am simțit pulsul bătând în el, puterea și furia răspândindu-mi corpul ca otravă. Nu te lăsa. Imaginile luminează în fața ochilor mei. Genevieve ținând Cartea, vorbind cuvintele care-l aduceau pe Ethan Carter Wate

înapoi pentru o jumătate de secundă - și blestemăm familia noastră de generații. Amma și cu mine vorbind aceleași cuvinte, repetându-l pe Ethan Lawson Wate-our Ethan. Ochii lui se deschid și închiderea unchiului Macon. Avraam stătea deasupra cărții, focul amenințându-l pe Ravenwood în depărtare, fratele fratelui său cerîndu-l să se oprească, chiar înainte să-l omoare pe Jonah. Am văzut totul. Toți oamenii cărții au atins și au rănit. Oamenii pe care i-am cunoscut și pe cei pe care nu i-am recunoscut. Am simțit că se îndepărtează din nou de mine și de data asta am țipat mai tare. Amma a apucat Cartea, cu mâinile peste mine. În cazul în care părți ale pielii ei ating pielea, am putut simți pielea ei arzând. În ochii ei s-au format lacrimi, dar ea nu a dat drumul. "Ajută-ne", am țipat în cer. Nu era cerul care a răspuns. Genevieve Duchannes sa materializat în întuneric, formularul ei neclintit suficient pentru a atinge. Dă-mi-l. Amma o putea vedea; era evidentă din expresia ei bântuită. Dar eu eram singura care o auzea pe Kelting. Părul ei lung, roșu, a suflat în vânt, într-un mod care părea imposibil și chiar în același timp. Îl iau. Nu aparține în această lume. Nu a făcut-o niciodată. Am vrut să-i dau Cartea - să o trimită lui Ethan și să-i opresc mâna lui Amma de a arde. Dar Genevieve era o Casteră Întunecată. Nu trebuia decât să mă uit la ochii ei galbeni ca să-mi amintesc. Amma tremura. Genevieve și-a întins mâna. Ce ar fi dacă aș face alegerea greșită? Ethan nu avea să primească niciodată Cartea și nu l-aș mai vedea niciodată ... De unde știu că am încredere în tine? Geneții lui Genevieve se întoarse la mine. Știți doar dacă faceți asta. Grecii se uitau la noi și nu aveam cum să știu dacă vor ajuta. Amortizoarele lui Amma ardeau alături de Casterones, iar Cartea Lunii nu era mai aproape de Ethan decât atunci când era în mâinile lui Abraham Ravenwood nu cu mult timp în urmă. Uneori există o singură alegere. Uneori, trebuie doar să sari. Sau lăsați-vă ... Ia-o, Genevieve. Mi-am scos mâinile și Amma sa mutat cu a mea. Cartea scoase liber ca și cum ar fi simțit singura sa șansă de evadare. Se ridică spre cercul exterior, unde John și Link țină mâinile. Lumina verde stralucitoare era încă în poziție, iar John își concentra privirea asupra

Cartea. - Nu cred. A lovit lumina și a ricoșat înapoi în centrul cercului și a mâinilor de așteptare ale lui Genevieve. Își închise palmele în jurul ei și Cartea părea că se tremură. Nu de data asta. Mi-am ținut respirația ascultând strigătul Ammei. Genevieve apăsă Cartea pe piept și dematerializată. Inima mi-a scăpat. „Amma! Ea a luat-o! "Nu puteam să mă gândesc, să simt sau să respir. Am făcut alegerea greșită. N-aș mai vedea niciodată pe Ethan. Genunchii miau dăruit și m-am simțit căzând. Am auzit o lovitură și un braț ma prins în jurul taliei. - Lena, uite, a fost Link. Am clipit lacrimile și m-am uitat la el, cu mâna liberă îndreptată spre cer. Genevieve era în întuneric, iar părul ei roșu era în spatele ei. Ea a ținut Cartea Lunii de la Sulla, care la luat de pe mâini. Genevieve mi-a zâmbit. Poți avea încredere în mine. Imi pare rau. Imi pare atat de rau. Ea a dispărut, lăsându-l pe Greatslooming pe cer în spatele ei ca niște giganți. Amma și-a ținut mâinile arse la piept și sa uitat la familia ei altă lume. Lumea în care a fost prins Ethan. Fețele i-au alergat pe obraji, când strălucirea verde a murit în jurul nostru. - Ți-ai luat acea carte baiatului meu, auzi? Unchiul Abner ia înălțat o pălărie. "Așteaptă plăcere acum, Amma. Una dintre ele va avea un miros de lămâi. " Amma a sufocat un ultim răcnet pe care picioarele i-au dat-o de sub ea. Am căzut cu ea, frânând căderea ei. M-am uitat când ploaia a înecat focul, iar Marii au dispărut. Nu aveam cum să știu ce se va întâmpla în continuare. Singurul lucru pe care-l știam era sigur. Ethan avea o șansă acum. Restul era de partea lui. REZERVAȚI TREI Ethan

CAPITOLUL 30 Timp pierdut L. Ești acolo? Mă puteți auzi? Astept. Știu că vei găsi curând Cartea. N- ar fi crezut locul. Simt că trăiesc un templu de zece mii de ani sau poate o cetate. Nici tu nu ai fi crezut. Prietenul meu Xavier. Cel puțin cred că e prietenul

meu. E ca un călugăr de zece mii de ani. Sau poate un fel de vechi templu wombat. Știți ce așteptare se simte într-o lume în care nu trece timpul? Minutesfeel ca eternități de secole - numai mai rău, pentru că nu poți nici să înțelegi care este. Dacă mi-aș număra lucrurile. Compulsiv. Singurul mod în care știu cum să marchez timpul. Șaizeci și două de butoane din plastic. Unsprezece fire sparte între 14 și 36 de perle fiecare. O sută nouă zeci de carti de baseball. Nouă baterii AA. Doisprezece mii șapte sute cincizeci și patru de dolari și trei cenți în monede, din șase țări. Sau poate doar șase secole. Mai mult sau mai putin. Nu știam cum să numărăm dublonii. În această dimineață am numărat boabe de orez care cadeau prin cusatura divizată a unei broaște umplute. Nu știu unde Xavierfinds chestiile astea. Am ajuns la nouă sute nouăzeci și nouă și apoi mi-am pierdut locul și trebuia să încep din nou. Așa am petrecut astăzi. Asa cum am spus, o persoana ar putea sa se razbune pentru a trece timpul intr-un loc fara timp. Când găsești Cartea Lunii, L, o să știu. Voi ieși din a doua oară. Îmi țin chestiile gata să plec, lângă gura peșterii. Mătușa lui Prue. Un balon gol de whisky și un cos de tutun. Nu întreba. Puteți crede, după toate acestea, că Cartea se apropie încă? Știu că o vei găsi. Intr-o zi. Tu vei. Și voi aștepta.

Nu sunt sigur că dacă mă gândesc la Lena, timpul trece mai repede sau mai încet. Dar nu contează. Nu puteam să mă mai gândesc la ea dacă am încercat. Ceea ce am jucat șah cu aceste figuri înfiorătoare pe care Xavier le colectează. Ajutându-l să catalogheze totul, de la capacele de sticlă și marmură până la vechile volume Caster. Astăzi sunt pietre. Xavier trebuie să aibă sute dintre ele, variind de la diamante brute, mari ca căpșuni, până la bucăți de cuart și roci simple. "Este important să țineți aminte de tot ce am." Xavieradded trei bucăți de cărbune pe listă. M-am uitat la rocile din fața mea. Pietris, Amma ar spune. Numai dreptul de nuanta de gri pentru drumul lui Dean Wilks. Mă întrebam ce făcea Amma chiar acum. Și mama mea. Cele două femei care m-au ridicat au fost în două lumi total diferite și nu am putut vedea pe nici una dintre ele. Am ridicat o mână de drumuri de drum cu praf. "De ce colectezi asta, oricum? Sunt

doar pietre. Xavier părea șocat. "Pietrele au putere. Ei abordează trăirile oamenilor și temerile lor. Chiar și emblemele lor. Nu aveam nevoie de temerile altora. Mi-am avut destula. Am atins în buzunar și am scos piatra neagră. Am frecat suprafața netedă între degete. Acesta a fost cel al lui Sulla. Era în formă de o lacrimă groasă, în timp ce Lena era rotundă. - Aici. Am spus-o lui Xavier. "Poți să o adaugi în colecția ta." Eram destul de sigur că nu voi avea nevoie să treacă din nou pe râu. Mi-aș găsi drumul acasă sau nu aș pleca niciodată aici. Cumva știam asta, chiar dacă nu știam nimic altceva. Xavier se uită la piatră pentru un minut lung. - Tu o păstrezi, om mort. Acestea nu sunt ... După aceea, nu am putut să aflu ce spune el. Viziunea mea a început să se estompeze, pielea neagră a lui Xavier și piatra din palma mea trecând până când au început să sângereze împreună într-o singură umbră întunecată. Sulla stătea la o masă veche de răchită, o lampă cu ulei care lumina camera mică. În fața ei se întindea o răspândire, cărțile Providenței se aliniau în două rânduri înguste, fiecare ștampilată cu o vrabie neagră în colțul lui Sulla. Un bărbat înalt se așeză deasupra ei, capul netezit strălucind în lumină. "Lama de sângerare. Omul orbitor. Lui Promisiunea Lui. Inima furată. "Se încruntă și-și clătina din cap. "Pot să vă spun, niciunul nu este bun. Ceea ce tu esti, nu esti gasit niciodata. Și va fi mai rău dacă o faci. Omul și-a bătut mâinile mari pe scalpul său nervos. - Ce ar trebui să însemne asta, Sulla? Nu mai vorbi în cercuri. - Înseamnă că nu vă vor da niciodată ce vreți, Angelus. Stăpânul de departe nu are nici un fel de răspândire pentru a ști că ai întrecut regulile lor de-a lungul timpului. " Angelus se îndepărtă violent din masă. "Nu am nevoie de ei să-mi dea ce vreau. Am alți păstori în spatele meu. Păzitorii care vor să fie mai mult decât cărturari. De ce ar trebui să fim forțați să înregistrăm istoria când putem fi cei care o fac! " "Nu pot schimba cărțile - asta-i tot ce știu." Angelus se uita la femeia frumoasă, cu pielea de aur și împletiturile delicate. "Cuvintele pot schimba lucrurile, Seer. Trebuie doar să le puneți în cartea potrivită. Ceva a prins ochiul lui Sulla și a fost distrasă o clipă. Nepoata sa ghemuit în spatele ușii, ascultând. În noaptea trecută, Sulla n-ar fi vrut să se gândească. Amarie avea 17 ani, mai mare decât Sulla, când a învățat să citească cărțile. Sulla nu voia ca fata să-l vadă pe acest bărbat. Era ceva rău în el. Nu avea nevoie de carduri pentru a vedea atât de mult. Angelus începu să stea în picioare, cu mâinile uriașe strânse în pumni. Sulla a lovit un card în partea superioară a răspândirii, cu o pereche de porți de aur

încrucișate peste față. "Aici e un card sălbatic." Omul ezita. "Ce înseamnă?" "Înseamnă uneori că ne facem propria soartă. Cărțile pe care cărțile nu le pot vedea. Depinde de ce parte poți alege poarta. Angelus luă cartela, zdrobind-o în mână. "Am stat în afara porților, destul de mult. Ușa sa prăbușit și Amarie a ieșit din ascunzătoarea ei. - Cine a fost asta, bunico? Femeia mai în vârstă ridică cartușul cruțat, netezindu-l cu mâinile. "Este un păzitor de sus în nord. Un bărbat care vrea mai mult decât orice bărbat ar trebui să aibă. " "Ce vrea?" Ochii lui Sulla îl întâlneau pe Amarie și, pentru o clipă, nu știa dacă o împiedică pe fată. "A manipula soarta. Schimbați cardurile. " - Dar nu poți schimba cărțile. Sulla se uită departe, amintindu-și ce-a văzut în carduri în ziua în care sa născut Amarie. "Uneori poți. Dar există întotdeauna un preț. "

Când mi-am deschis ochii, Xavier era în picioare abdominat, trăsăturile lui îngrozite. - Ce ai văzut, mort? Piatra neagră era caldă în mână. Am strâns-o mai tare, de parcă mi-ar fi putut apropia mai mult de Amma. La amintirile încuiate pe suprafața sa neagră lucioasă. "Cât de multe ori a schimbat Angelus Cronicile Caster , Xavier?" Gateerul se uită încet, răsturnând nervos degetele lungi. - Xavier, răspunde-mi. Ochii noștri s-au întâlnit și am văzut durerea în el. "De prea multe ori." "De ce o face?" Ce a câștigat Angelushave? - Unii oameni vor să fie mai mult decât Mortal. Angelus este unul dintre acei bărbați. - Vrei să spui că dorea să fie un Caster? Xavier dădu din cap încet. "El a vrut să schimbe soarta. Să găsească o modalitate de a sfida legea supranaturală și de a amesteca sângele Mortal și Caster." Inginerie genetica. - Așadar, el a vrut ca mortalii să aibă puteri cum ar fi Castele? Xavier dădu mâna lui anormal de lungă peste capul lui chel. "Nu există nici un motiv să ai putere dacă nu ai rămas cu nimeni să tort și să te controlezi". Nu avea sens. Era prea târziu pentru Angelus. A fost el, ca și Abraham Ravenwood, încercând să creeze un fel de copil hibrid? "A experimentat copiii? Xavier se întoarse și, pentru o clipă, tăcea. "El a experimentat pe el însuși folosind Câte întuneric. " Un răcnet mi-a răsucit coloana vertebrală, și nu puteam să mă opresc. Nu mi-am imaginat ce trebuia să le facă Paznicului. Încercam să găsesc cuvântul potrivit, dar Xavier mi-a spus înainte de a avea o șansă.

"Angelus le-a testat sângele, țesutul - nu mai știu ce altceva. Și a injectat un ser făcut din sângele lor în propriul său. Nu i-a dat puterea pe care o dorea. Dar el a continuat să încerce. Fiecare injectare la făcut să devină din ce în ce mai disperat. "Sună groaznic." Își întoarse fața deformată spre spate. "Nu era partea oribilă, mort. Asta ar veni mai târziu. " Nu am vrut să întreb, dar nu mă puteam opri. "Ce sa întâmplat?" "În cele din urmă, a găsit un Caster a cărui sânge ia dat o versiune mutantă propria putere. Era Lumină și frumoasă și bună. Și eu ... "El a ezitat. - I-ai iubit-o? Trăsăturile lui erau mai umane decât oricând. Și Angelus a distrus-o. - Îmi pare rău, Xavier. El a dat din cap. "Era o telepată puternică înainte să se înfurie de experiențele lui Angelus". Un cititor de minte. Dintr-o dată am înțeles. - Vrei să spui că Angeluscan citește mințile? - Doar cei morți. Doar cele mortale. Ca și al meu, al lui Liv și al lui Marian. Aveam nevoie să-mi găsesc pagina în The Caster Chronicles și să mă întorc acasă. Nu arăta atât de trist, mort. Am privit mâinile pe ceasul lui Xavier în direcții diferite, marcând trecerea timpului care nu exista în altă parte. Nu am vrut să-i spun că nu eram trist. Îmi era frică.

Mi-am păstrat ochii pe acele ceasuri, dar încă nu puteam urmări timpul. Uneori a fost atât de rău încât am început să uit ce am așteptat în primul rând. Prea mult timp îți va face asta. Bloca marginile dintre amintirile tale și imaginația ta până când totul se simte ca ceva ce ai văzut într-un film în loc de viața ta. Începusem să renunț la a vedea din nou Cartea Lunii . Ceea ce însemna să renunțe la un ansamblu mai mult decât o carte veche a lui Caster. A însemnat renunțarea la Gatlin, bunul și cel rău. Dând pe Amma și pe tatăl meu și pe mătușa Marian. Link și Liv și John.Jackson High și Caderea și calea Daricei Keen și Wate și locul 9. Locul unde am realizat pentru prima dată că Lena a fost fata din visele mele. Dăruirea cărții a însemnat renunțarea la ea. Nu puteam face asta. Nu aș vrea. După ce a trebuit să fie câteva zile sau câteva săptămâni - era imposibil să știe Xavier a realizat că pierd mai mult decât timpul. Stătea pe podeaua de murdărie din interiorul peșterii, catalogând ceea ce părea de mii de chei. Cum arăta ea?

"Cine?", Am întrebat eu. "Fata." L-am urmărit cum sortează cheile după mărime, apoi forma. M-am întrebat de unde vin, ale căror ușoare s-au deschis, căutând cuvintele potrivite. "Era ... viu". - Era frumoasă? A fost ea? Era deștept să-și amintească. „Da. Așa cred." Xavier opri sortarea cheilor, uitându-se. Cum arăta ea, fata? Cum aș putea să-i spun că totul se mișca în mintea mea, amestecându-se într-un mod care făcea imposibilă o imagine clară? „Ethan? M-ai auzit? Trebuie sa îmi spui. Altfel vei uita. Asta se întâmplă dacă petreceți mult timp aici. Vei pierde tot ce te-a făcut cine erai. Acest loc îl ia de la tine. M-am întors înainte de a-mi răspunde. "Nu sunt sigur. Totul este o neclaritate. "" A fost părul ei aur? "Xavier iubea aurul. - Nu, am spus. Eram destul de sigur, deși nu puteam să spun de ce. Am stat pe perete în fața mea, încercând să-i imaginez fața. Apoi o singură clipă a venit la mine și mi-am deschis ochii. "Au fost bucle. O mulțime de bucle. "Fata?" - Da. M-am uitat la excentricitățile stâncoase de pe vârful peșterii. „Lena“. - Numele ei este Lena? Am dat din cap în timp ce lacrimile au început să-mi înfundă fața. Am fost atât de ușurată încât îmi amintesc încă numele ei. Grăbește-te, Lena. Nu mai am prea mult timp.

Când am văzut din nou cioara, am uitat. Amintirile mele erau ca niște vise, cu excepția faptului că nu am dormit niciodată. M-am uitat la Xavier. Am numărat butoane și monede catalogate. M-am uitat la cer. Asta am vrut să fac acum, dar pasărea proastă continua să strige și să-și prăbușească aripile enorme. "Pleacă de aici." A strigat chiar mai tare. M-am rostogolit și l-am rotit. Atunci am văzut că Cartea stă în mizeria din fața mea. - Xavier, am spus, vocea mea instabilă. "Vino aici." "Ce este, mort?" L-am auzit chemând din peșteră. " Cartea Lunii ". Am luat-o, și a fost cald în mâinile mele. Dar mâinile mele nu au ars. Mi-am adus aminte că ar trebui. În timp ce am ținut Cartea, amintirile mele mi s-au inundat înapoi. Așa cum această carte mi-a adus din nou de la moarte o dată înainte, așa că mi-a adus din nou viața înapoi. Locurile unde eram. Lucrurile pe care le-am făcut. Oamenii pe care i-am

iubit. Am văzut fața delicată a lui Lena. Ochii ei verzi și aurii și semnul de naștere în formă de semilună pe obraz. Mi-am amintit lămâile și vânturile de rozmarin și de uragan, precum și arderea spontană. Tot ce a făcut Lena fata pe care o iubesc. Am fost din nou întreg. Și am știut că trebuie să părăsesc locul ăsta înainte să mă revină pentru totdeauna. Am luat Cartea în ambele mâini și am dus-o în peșteră. A fost timpul să faceți o schimbare.

Cu fiecare pas, Cartea era grea în mâinile mele. Nu ma incetini, deşi. Nimic nu putea, nu acum. Nu până nu au mai existat alte măsuri. Porțile Farului Pădurii s-au ridicat înaintea mea, drept și înalt. Acum am înțeles de ce Xavier a fost atât de obsedat de aur. Porțile erau o maronie murdară murdară, dar sub ea puteam vedea lupta de aur. Au crescut în a opri spiritele. Nu aveau de gând să conducă nicăieri unde o persoană ar fi vrut să meargă. "Arată așa de rău". Xavier mi-a urmărit ochii spre vârfurile turnurilor. "Ei sunt ceea ce sunt. Puterea nu este nici bună, nici rău. " "Poate că este adevărat, dar acest loc este rău". „Ethan. Ești un Mortal puternic. Ai mai multă viață în tine decât orice om mort pe care l-am întâlnit. "Cumva, nu a fost un confort. - Nu pot să deschid Porțile dacă nu vrei cu adevărat să pleci. Cuvintele păreau teribile. "Trebuie sa plec. Trebuie să mă întorc la Lena, Amma și Link. Și tatăl meu, și Marian, Liv, și toată lumea. "Am văzut chipurile lor, fiecare dintre ei. M-am simțit înconjurat de ei, de spiritele lor și de a mea. Mi-am amintit ce era să trăiesc printre ei, prieteni. Mi-am amintit ce era să trăiesc. „Lena. Fata cu buclele de aur? Xavier părea curios. N-avea rost să-i explicăm, nu lui. Tocmai am dat din cap - părea mai ușor. "Și tu o iubești?" Arăta și mai curios. "Da" Nu exista nici o indoiala. "O iubesc dincolo de univers si din nou. O iubesc din lumea asta la alta. " A clipit, fără expresie. "Bine. E foarte grav. Aproape am simțit ca zâmbind. „Da. Am încercat să-ți spun. Este ca asta." Se uită lung la mine, în cele din urmă. - În regulă. Urmați-mă. Apoi a dispărut calea de praf din fața noastră. L-am urmat, pe măsură ce traseul se răsuci într-o scară imposibil de stâncoasă. Neam urcat până când ajungem la o stâncă îngustă care a căzut într-o stare de

uitare. Când am încercat să mă uit peste marginea stâncii, tot ce vedeam erau nori și întuneric. În fața mea erau porțile negre impunatoare. Nu am putut vedea nimic dincolo de ele. Dar am putut auzi sunete teribile - lanțuri zgomotoase, voci plângând și plângând. "Sună ca iadul". A scuturat din cap. "Nu iadul. Doar Păstorul de departe. " Xavier se mișca în fața mea, blocându-mi drumul spre Porți: - Sunteți sigur că vreți să faceți asta, mort? Am încuviințat din cap, ținându-mi ochii pe fața lui desfigurată. "Băiatul omului. Cel pe care l-am numit pe prietenul meu Ethan. Ochii i se păreau palizi și sticloși, ca și cum ar fi intrat într-un fel de tort. "Ce este, Xavier?" Am fost nerăbdător, dar mai mult decât atât, am fost îngrozit. Și cu cât stăteam mai mult în afara ascultând sunetele teribile ale oricărui lucru care se petrecea înăuntru, cu atât mai rău părea să se întâmple. Mi-a fost frică să-mi pierd nervul - să renunț și să mă răzgândesc - să irosesc tot ceea ce Lena a trecut prin mine pentru a-mi lua Cartea Lunii . El ma ignorat. - Vă propuneți un comerț, mort? Ce îmi oferi dacă plec de la Gates? Cum vă propuneți să vă plătiți drumul pentru intrarea în Piața de departe? " Tocmai am stat acolo. A deschis un ochi, șuierând la mine. "Cartea. Da-mi cartea." I-am dat-o, dar nu mi-am putut îndepărta mâinile. Era ca și cum Cartea și cu mine am fost un lucru, dar, de asemenea, într-un fel legat de Xavier. "Ce-" "Accept această ofertă și, în schimb, deschid porțile Păstrării de departe". Corpul lui Xavier a căzut și a căzut în jurul cărții. - Ești bine, Xavier? "Shh". Sunetul de pe mormanul de haine a fost singurul lucru care mi-a spus că încă mai trăiește. Am auzit un alt sunet, cum s-au prăbușit mașinile care se încadrau în stânci, dar, totuși, era doar deschiderea enormă a porții. Se pare că nu au fost deschise într-o mie de ani. Am văzut că pereții negri au dat drumul lumii în interior. Cum o grabă de ușurare și epuizare și adrenalină mi-au făcut inima, un gând mi-a continuat să trec prin minte. Trebuie să se termine în curând. A trebuit să fie cea mai grea parte. Am plătit Ferryman-ul. Am trecut râul. Am cartea. Am făcut comerțul. Am făcut-o în Păstrarea de departe. Sunt aproape acasă. Eu vin, L. Mi-am imaginat fața. Imaginați-vă și vă țineți din nou în brațe. Nu ar dura mult. Cel puțin așa m-am gândit când am trecut prin Porți.

CAPITOLUL 31 Păstrați secretele Nu-mi amintesc ce am văzut când am intrat în Pădurea de departe. Ceea ce îmi amintesc sunt sentimentele. Teroarea pură. Modul în care ochii mei nu puteau găsi nimic - nici unul familiar - să se odihnească. Nimic nu putea înțelege. Am fost pregătit în nici un fel, de nici o lume pe care am întâlnit-o vreodată, pentru cea pe care o întâlnesc acum. Acest loc a fost rece și rău, ca Sauron'stower în Stăpânul Inelelor . Am simțit același sentiment de a fi privit, sentimentul că un fel de ochi universal putea să vadă ce vedeam, să simt groaza cea mai interioară a inimii mele și să o exploateze. Când am ieșit de la Porți, zidurile înalte se rostogoleau de o parte și de alta a mele. Ei se întindea spre o vedere, unde puteam vedea cea mai mare parte a unui oraș. Parcă mă uitam într-o vale dintr-un vârf de munte. Sub mine, orașul se întindea spre orizont, într-o bucată mare de structuri. Când m-am uitat mai atent, mi-am dat seama că nu seamănă cu un oraș obișnuit. Era un labirint, un puzzle masiv, interconectat de căi sculptate din gardurile tăiate. A trecut prin întreaga cetate între mine și clădirea de aur care se ridica abrupt spre orizontul orizontului. Clădirea de care aveam nevoie să ajung. "Ai venit aici să înfrunți labirintul? Ești aici pentru jocuri? Am auzit o voce în spatele meu și m-am întors să văd un bărbat neatentiv, ca și păzitorii care au apărut în Biblioteca Gatlin înainte de procesul lui Marian. Avea ochii opaci și ochelari prismatici pe care vroiam să-i asociez cu Far Far. Pe scheletul său subțire atârna o rochie neagră ca cele pe care membrii consiliului o purtaseră atunci când îl condamnau pe Marian - sau orice făcuseră, înainte ca Macon, John și Liv să-i oprească. Aceștia erau cei mai curajoși oameni pe care îi știam. Nu le-am putut lăsa jos. Nu Lena. Nici unul dintre ei. - Sunt aici pentru bibliotecă, am răspuns eu. "Poți să-mi arăți calea?" "Asta am spus. Jocurile? El a arătat o prăjină de funie de aur în jur umărul lui. Sunt ofițer. Sunt aici pentru a vă asigura că toți cei care intră în magazin își găsesc drumul. „Huh?“ - Vrei să intri în marele Mare. Asta e dorința ta? - Așa e. - Atunci tu ești aici pentru jocuri. Omul palid a arătat un labirint verde, deasupra noastră. - Dacă vei supraviețui labirintului, vei ieși acolo. Mi-a mutat degetul până când arăta spre turnurile de aur. "Marea păstra". N-am vrut să-mi găsesc un labirint. Totul despre altă lume a simțit o mare gigantică și tot ce am vrut să fac este să-mi găsesc calea. - Nu cred că înțelegi. Nu există o ușă? Un loc în care pot să intru înăuntru fără să joc

jocuri? "N-am avut timp pentru asta. Aveam nevoie să găsesc The CasterChronicles și ieși. Ajunge acasa. Haide. El mi-a dat mâna pe braț și m-am străduit să rămân în picioare. Omul era incredibil de puternic și John era puternic. "Ar fi prea ușor dacă ai putea intra în Great Keep. Ce ar însemna asta?" Am încercat să-mi ascund frustrarea. "Nu știu? Ce zici să intri? "Se încruntă. - De unde ai venit? "Lumea de altădată". - Om mort, ascultă. Marele Păstor nu este ca lumea din altă parte. The Great Keep are numeroase nume. Pentru norvegian este Valhalla, Sala Domnilor. Pentru greci este Olympus. Sunt numeroase nume ca și bărbații care le vor vorbi ". "Bine. Sunt jos cu toate astea. Vreau doar să-mi găsesc drumul în interiorul acestei biblioteci. Dacă aș putea găsi pe cineva cu care să vorbească ... "Există o singură cale în Marele Păstor", a spus el. "Calea razboinicului." Am oftat. - Deci nu există altă cale? Ca o ușă? Poate chiar o ușă a unui războinic? A scuturat din cap. "Nu există nici o ușă la Marele Păstor". Desigur, nu au existat. „Da? Ce zici de o scară? Omul palid clătină din nou din cap. Sau poate o alee? A terminat cu această conversație. "Există o singură cale, o moarte onorabilă. Și există doar o singură cale. " "Vrei să spui că pot fi mai mult mort decât asta?" El a zâmbit politicos. Am încercat din nou. - Ce anume, exact? O moarte onorabilă? "Te confrunți cu labirintul. Ea face ce va face cu tine. Îți accept soarta. - Și? Care este singura cale de ieșire? El a ridicat din umeri. "Nimeni nu pleacă decât dacă alegem să-i lăsăm să plece". Grozav. "Mulțumesc, cred." Ce altceva putea să spună? - Goodluck, om mort. Poți să lupți în pace. "Am dat din cap. "Da, sigur. Așa sper." Parchetul ciudat, dacă acesta este ceea ce era, sa întors să-și păzească postul. M-am uitat la labirintul masiv, întrebându-mă încă o dată cu ce mă adunam și cum m-aș putea scoate. Nu trebuia să-i spună moartea. Ar trebui să-i spună că se nivelează. Pentru că jocul a devenit mai greu odată ce am pierdut. Și am fost mai mult decât puțin îngrijorat că tocmai a început.

Nu mi-am mai putut da drumul. Singurul mod de a trece prin acest lucru de labirint, la fel ca majoritatea celorlalte lucruri încurcate, a fost doar să treci peste.

Ar fi trebuit să găsesc un drum greu. Calea Războinicului, sau orice altceva. Și să lupți în pace? Despre ce a fost aia? Paznicul meu era în sus, când m-am întors pe o scară decupată din stâncă. M-am îndreptat spre valea de jos, iar scările au fost scufundate în straturi de stânci abrupte, unde musculița verde a crescut între pietre și iedera se lipi de pereți. Când am ajuns la baza peretelui de pereți, m-am găsit într-o grădină imensă. Nu doar o grădină ca cei din Gatlin și-au crescut roșiile înăuntru, în spatele răcitoarelor de mlaștină. O grădină în sensul Grădinii Edenului - și nu Gardens of Eden, florarul de pe MainStreet. Arăta ca un vis. Deoarece culorile erau totul greșite - erau prea strălucitoare și erau prea multe. După ce m-am apropiat, am realizat unde am a fost. Labirintul. Rânduri de garduri vii încurcate cu atât de multe înflorire, pe care le făceau grădinile Ravenwoodului, arătau incomparabile mici și slabe. Cu cât mai mult m-am plimbat, cu atât mai puțin părea că mersul pe jos și cu cât se simțea mai mult ca un bushwhacking. Mi-am scos părțile din fața mea și mi-am dat drumul prin tufișuri și pensule. Asta ar fi spus Amma. Continua sa incerci. Mi-a amintit de momentul în care am încercat să merg acasă din Wader Creek când aveam nouă ani. Am încercat în camera de artă a lui Amma, care nu era o sală de artizanat. A fost camera în care a depozitat bunurile pentru farmecele ei. Mi-a dat o bucată și o jumătate din mintea ei și i-am spus că plec acasă. "Pot să-mi găsesc propria cale" - asta am spus eu. Dar nu mi-am găsit drumul, în vreun fel. În schimb, m-am rătăcit mai adânc și mai adânc în mlaștini, speriat de sunetul cozilor gatorilor care se prăbușiră în apă. Nu știam că Amma mă urmărea, până când am căzut în genunchi și am început să plâng. Ea a ieșit în lumina lunii, cu mâinile pe șolduri. "Ar fi trebuit să aruncați niște pâine care ar fi trebuit să fugă". Nu a spus nimic altceva, doar a ținut mâna. - Mi-aș fi găsit drumul înapoi, am spus eu. Ea dădu din cap. - Nu mă îndoiesc pentru un minut, Ethan Wate. Dar acum, înțependu-mă de murdăria și spinița feței mele, nu am avut-o pe Amma să mă vină. A fost ceva ce trebuia să fac singură. Ca aratul câmpului lui Lilum și aducerea apei înapoi la Gatlin. Sau faceți o scufundare de pe turnul de apă Summerville. Nu mi-a durat mult să-mi dau seama că eram destul de mult în aceeași barcă pe care eram în acea zi în mlaștină când eram nouă. Trecam pe aceeași cale și peste, alt tip neliniștit avea aceeași dimensiune Converse ca și mine. S-ar putea să fiu pierdut pe drumul de acasă de la Wader's Creek. Am încercat să mă gândesc. Un labirint este doar un puzzle mare. Trebuia să fac asta greșit. Trebuia să marchez căile pe care le luasem deja. Aveam

nevoie de niște fâșii de pâine ale lui Amma. Am desprins cel mai apropiat bușon de frunze, umplându-i în buzunare. Mi-am atins mâna dreaptă până când a atins peretele de tufișuri și am început să merg. Mi-am ținut mâna dreaptă pe peretele labirintului și mi-am folosit stânga pentru a lăsa frunzele ceroase la fiecare câteva picioare. Era ca un labirint uriaș de porumb. Păstrați aceeași mână pe tulpini până când ajungeți la capăt. Apoi treceți pe mâini și mergeți în altă direcție. Oricine a fost vreodată blocat într-un labirint de porumb vă poate spune asta. Am urmat calea spre dreapta până când sa terminat. Apoi mi-am schimbat mâinile și cruzile de pâine. De data aceasta m-am întins cu mâna stângă și am folosit pietre în loc de frunze. După ce mi se părea că mi-au rămas ore întregi prin acest puzzle particular, lovind un singur capăt după altul și trecând peste aceleași roci și frunze pe care le obișnuisem să le marchez, am ajuns în cele din urmă în centrul labirintului, locul unde toate căile au ajuns până la capăt. Numai centrul nu era o ieșire. Era o groapă, cu ceea ce părea ca niște ziduri de noroi enorme. Pe măsură ce mișcări groase de ceață albe se întinseră spre mine, am fost forțat să mă confrunt cu adevărul. Labirintul nu era deloc un labirint. Era un punct mort.

Dincolo de ceață și murdărie, nu era decât peria impenetrabilă. Continua sa te misti. Păstrați rulmenții. Am mers înainte, lovind valuri în ceața densă care se lipi de pământul din jurul meu. Așa cum am făcut unele progrese, piciorul meu a lovit ceva lung și greu. Poate un băț sau o țeavă. Am încercat să navighez mai atent, dar ceața a greu să-l vadă. Era ca și cum ar fi trecut prin ochelari umeziți cu vaselină. Pe măsură ce m-am apropiat de centru, ceața albă a început să se limpezească și am căzut din nou. De data aceasta am putut vedea ce era în cale. Nu era o țeavă sau un băț. Era un os uman. Lungă și subțire, trebuie să fi fost un os din picior sau poate un braț. "Crapă Sfântă." Am tras-o și am tras liber, trimițând o cârpă umană spre picioarele mele. Mizeria din jurul meu era îngroșată cu oase, atât de lungă și goală ca cea pe care o țin în mâna mea. Am lăsat oasele să cadă în spate și să se împiedice de ceea ce credeam că ar fi o stâncă. Dar a fost un alt craniu. Cu cât alergam mai repede, cu atât mai mult m-am împiedicat, glezna răsucite în buclele unui os vechi de șold, prinzând Chuck-urile mele pe o bucată de coloană vertebrală. Visez?

Dincolo de asta, am avut un sentiment de déjà vu. Sentimentul că eram alergând spre un loc unde eram înainte. Ceea ce nu avea sens, pentru că n-am avut nici o experiență cu gropi sau oase sau că m-am rătăcit în jurul meu, până acum. Încă. Se simțea ca și cum aș fi fost aici, ca și cum aș fi fost întotdeauna aici, și că nu puteam ajunge destul de departe. Ca orice cale pe care o luasem vreodată era aici în acest labirint. Fără cale, dar prin ea. A trebuit să mă mișc. Trebuie să mă confrunt cu acest loc, cu groapa plină de oase. Sau pentru cine. Apoi apare o umbra întunecată și știam că nu sunt singur. De-a lungul străzii, era o persoană care stătea într-o cutie, coborâtă pe un deal îngrozitor de oameni umani. Nu, era un scaun. Am văzut că se ridică mai sus decât restul, cu brațele ridicându-se mai mult. Era un tron. Figura râdea cu încredere imposibilă, pe măsură ce ceața se desprinse pentru a dezvălui deșeurile risipite de cadavrul terenului de luptă neuniform. Nu contează de persoana de pe tron. Pentru ea. Pentru că așa cum ceața se întoarse pentru a descoperi centrul groapei, știam imediat cine stătea înalt pe un tron de oase hidos. Înapoi din spatele spart. Arme din brațe rupte. Picioarele din picioare rupte. Regina morților și cei răi. Râzând atât de tare, buclele negre s-au strecurat prin aer, ca mâna lui Obidias. Cel mai rău coșmar al meu. Sarafine Duchannes. CAPITOLUL 32 Tronul oaselor Mantaua ei întunecată se aprinse de vânt, ca o umbră. Ceața îi învârtea cizmele înfipte în negru, dispărând în întuneric, ca și cum ar putea să o aducă la ea. Poate ar putea. La urma urmei, era Cataclyst - cel mai puternic Caster din două universuri. Sau al doilea cel mai puternic. Sarafine și-a împins mantia, lăsându-i să cadă de pe umeri, cu bucle negre lungi. Pielea mea a răcit. - Karma eo târfă, nu-i așa, MortalBoy? Spuse ea în groapă, cu vocea ei încrezătoare și puternică. Complet de energie și de rău. Se întinse luxos, strângând brațele scaunului în propriile gheare osoase. - N-aș spune nimic, Sarafine. Nu pentru tine. Am încercat să-mi țin chiar și vocea. Nu am vrut să o văd într-o singură viață, să nu mai vorbim de două. Sarafine făcu semn cu un singur buzunar. "De aceea te ascunzi sau mai ești frică de

mine?" Am făcut un pas mai aproape. "Nu mi-e frică de tine." Își întinse capul: - Nu știu că te învinovățesc. La urma urmei, te-am omorât. Un cuțit în piept, în sânge Mortal cald. "E greu să-ți amintești atât de departe. Cred că nu ați fost așa de memorabil. "Miam întins brațele cu încăpățânare. Încerc să-mi țin locul. Nu era de folos. Ea mișcă o minge de ceață spre mine și se înfășura în jurul meu, închizând decalajul dintre noi. M-am simțit mișcându-mă înainte, fără putere, ca și cum ea mă târâse de o leșie. Deci ea încă mai avea puterile chiar și aici. Bine de stiut. Am dat peste creasta unui schelet inuman, ceva de două ori mai mare decât mine, cu două ori mai multe brațe și picioare. Am înghițit. Creaturi mai puternice decât un tip de la GatlinCounty și-au întâlnit aici soarta. Speram că nu era motivul pentru care. "Ce faci aici, Sarafine?" Am încercat să nu sună așa de intimidat ca mine. Mi-am săpat picioarele în murdărie. Sarafine se aplecă înapoi pe tronul oaselor, examinând unghiile pe una dintre ghearele ei. "Pe mine? În ultima vreme mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții mele ca și tine. Stai, ai fost acolo. Ai urmărit când fiica mea mi-a lăsat să ard la moarte. Un adevărat farmec, acela. Adolescenți. Ce ai de gand sa faci?" Sarafine nu avea dreptul să-i spună Lena. Ea a renunțat la acest drept când a plecat de la o casă arzătoare cu fiica ei înăuntru. Când a încercat să o omoare pe Lena ca și cum o ucise pe tatăl Lenei. Si eu. Vroiam sa o arunc pe ea, dar fiecare intuitie pe care o lăsasem mi-a spus să rămân înapoi. - Nu ești nimic, Sarafine. Ești agresiv. Ea a zâmbit când am spus cuvântul "fantomă", mușcând vârful unghiilor sale negre lungi. - Ceva în comun acum. "Nu avem nimic în comun". Îmi puteam simți mâinile strânse în pumni. - Tu mă faci rău. De ce nu ieși din ochii mei? Nu știam ce spuneam. Nu eram în niciun fel să o comand. N-am avut o armă. Nici un posibil mijloc de atac. Mintea mea a alergat, dar nu am găsit un avantaj și nu l-ai lăsat pe Sarafine să-și dea mâna. Ucide sau ucide, a fost stilul ei. Chiar și atunci când se părea că ar fi trebuit să ne mișcăm trecând de ceva, ca și Mortal. Gura îi înăbușă într-un zgomot. - Privirea ta? Ea a râs, un sunet rece care mi-a răsucit coloana vertebrală. - Poate că prietena ta ar fi trebuit să se gândească la asta înainte să mă omoare. E motivul pentru care sunt aici. Dacă nu ar fi fost pentru acea vrăjitoare puțin nerecunoscătoare, aș fi încă în

lumea Mortal. În loc să rămână în întuneric, luptând cu fantomele băieților pierduți și patetici morți. Era destul de aproape acum că i-am putut vedea fața. Nu arăta prea bine, chiar și pentru Sarafine. Rochia ei era zdrențuită și neagră, iar corsetul era îngroșat. Fața ei era murdară de funingine și părul îi mirosea ca fumul. Sarafina se întoarse spre mine, cu ochii strălucitori și lăptoși albi luminã opacã pe care nu o aveam înainte. „Sarafine?“ Am făcut un pas înapoi - exact cum a lovit-o cu un șurub de electricitate, mirosul de carne arsă care călătorea mai repede decât corpul ei era posibil. Am auzit un urlet psihotic. Și-a văzut chipul, contorsionat într-o mască de moarte inumană. Danturile ascuțite păreau să se potrivească cu pumnalul pe care-l ținea în mână, la numai câțiva centimetri de gât. Am rănit, am tras înapoi de la lama, dar știam că era prea târziu. Nu am vrut să reușesc. Lena! Sarafine se opri, ca și cum ar fi spulberat înapoi de un curent invizibil. Brațele se întinse spre mine, cu o lamă ce se scutură. Ceva a fost în neregulă cu ea. Am auzit sunetul lanțurilor când a căzut, împiedicându-se spre tronul ei. A scos lama, iar fusta ei lungă a deschis-o și am văzut manaclurile din jurul gleznelor. Lanțurile o țin la pământ și o fixă pe tron. Nu a fost regina lumii interlope. Era un câine furios prins într-o canisa. Sarafine țipă, bătând pumnii împotriva oaselor. M-am mutat în lateral, dar nici măcar nu sa uitat la mine. Acum am înțeles. Am luat un os și i-am aruncat. Ea nu a reacționat până nu a lovit tronul, căzând în mod inofensiv în grămada de resturi de la picioarele ei. A scuipat la mine, tremurând de furie. "Fiule!" Dar știam adevărul. Ochii ei albi nu au văzut nimic. Elevii ei au fost stabiliți. Era orb. Poate că a fost din foc care a ucis în lumea Mortal. Toate au venit înapoi înapoi la mine - sfârșitul teribil al vieții ei teribile. Era atât de avariată ca și când a ars la moarte. Dar asta nu era totul. Sa mai întâmplat altceva. Nici focul nu putea explica lanțurile. "Ce sa întâmplat cu ochii tăi?" L-am privit când a spus-o. Sarafine nu a fost unul care să arate slăbiciune. Era mai bine să o găsească și să o exploateze. "Noua mea infatisare. O femeie veche orb, ca Fatesor Furies. Ce crezi tu? "Buzele i se încovoiară peste dinți, îngroapă. Era imposibil să îmi pare rău pentru Sarafine, așa că nu am făcut-o. Totuși, părea amar și rupt. "Lesa este o atingere drăguță", am spus.

Ea a râs, dar era mai degrabă asemănarea cu un animal. Ea devenise ceva care nu mai putea să-și pună la îndoială un Castor Întunecat, nu mai mult. Era o creatură, poate chiar mai mult decât una ca Xavier sau Maestrul Fluviului. O pierde - orice parte din lumea noastră pe care o cunoștea. Am încercat din nou. Ce sa întâmplat cu vederea ta? Era focul? Ochii ei albi au ars în timp ce ea a răspuns. "The Far Keep a vrut să se distreze cu mine. Angelusis un porc sadic. El a crezut că ar fi chiar șansele, forțându-mă să lupt fără să pot vedea adversarii mei. Vroia să știu cum se va simți neputincios. "O oftă ea, ridicându-se la un os. - Nu că m-am încetinit încă. Nu credeam că a fost așa. M-am uitat la circul oaselor din jurul ei, la pietrele de sânge din murdăria de la picioarele ei. "Cui îi pasă? De ce să lupți? Ești mort. Sunt mort. De ce ne-am lăsat să luptăm? Spune-i tipului ăla Angel să plece să ... "Turnul de apă?" A râs. Dar am avut un punct, dacă te-ai gândit la asta. Începuse să se simtă ca acele filme vechi ale lui Terminator între noi. Dacă aș fi ucis-o acum, i-aș putea imagina scheletul trasându-se peste această groapă cu ochii roșii strălucitori, până mă putea ucide o mie de ori mai mult. Rămase din râs: - De ce ești aici? Gândește-te, Ethan. Ridică mâna și simt că gâtul începe să se închidă. Am respins aerul. Am încercat să mă îndepărtez, dar a fost inutil. Chiar și cu lanțul ei de câini, avea încă suficientă putere ca să-mi facă nenorocirea. "Încerc să intru în Marele Păstor." Am sufocat. Am încercat să inspir, dar nu am putut respira cu adevărat. Chiar respir, sau vă imagin? Cum se spunea ea, mă ucise deja o dată. Ce a mai rămas? "Vreau doar să-mi iau pagina. Crezi că vreau să fiu blocat aici pentru totdeauna, rătăcind printr-un labirint de oase? "Nu veți trece niciodată de Angelus. El ar muri înainte de a vă lăsa lângă Cronicile Casterului ." Ea a zâmbit răsuciți degetele și am respira din nou. Acum mi sa părut că are o mână în jurul plămânilor mei. "Atunci îl omor." M-am apucat de gât cu ambele mâini. Fața mea simțea ca și cum ar fi fost pe foc. "Păstorii știu deja că sunteți aici. Au trimis un ofițer să te conducă labirintul. Ei nu au vrut să-și piardă distracția. Sarafine a răsturnat la mențiunea păstrătorilor, de parcă ar fi căutat peste umărul ei, pe care amândoi am știut că nu era. Un obicei vechi, cred. "Mai trebuie să încerc. Este singura cale prin care pot ajunge acasa. " "Pentru fiica mea?" Sarafine zgudui răsuflarea, privindu-i dezgustat. - Nu renunți niciodată, nu-i așa? "Nu."

"E ca o boală." Sa ridicat de pe tronul ei, cocoșându-se pe călcâiele ei ca o fetiță rea și rătăcită, dând mâna care mă sufoca. M-am prăbușit pe o grămadă de oase. - Chiar crezi că poți răni pe Angelus? "Pot să fac orice dacă mă va întoarce la Lena". M-am uitat direct la ochii ei nevăzuți. Cum am spus, îl omor. Cel puțin o parte din el este Mortal. O pot face." Nu știu de ce am spus așa. Cred că am vrut să știe, în cazul în care ar fi fost o mică parte din ea care să-i pese încă de Lena. Orice parte din ea care avea nevoie să audă că ar face cu adevărat ceva sub soare pentru a găsi o cale înapoi la fiica ei. Ceea ce aș vrea. Pentru o secundă, Sarafine nu se mișcă: - Chiar crezi asta, nu-i așa? E fermecător, într-adevăr. Rușine că trebuie să mori din nou, MortalBoy. Cu siguranță mă distrați. Lumina inundată în groapă, ca și cum am fi fost cu adevărat doi gladiatori care concurează pentru viețile noastre. "Nu vreau să lupt. Nu cu tine, Sarafine. Ea a zâmbit în întuneric. - Chiar nu știi cum funcționează asta, nu-i așa? Părintele se confruntă cu întunericul veșnic. E destul de simplu. - Există ceva Darkerthan asta? - Mult. "Vă rog. Trebuie să mă întorc la Lena. Fiica ta. Vreau să o fac fericită. Știu că nu înseamnă nimic pentru tine și știu că nu ai vrut să faci pe nimeni fericit decât pe tine însuți, dar e singurul lucru pe care îl doresc. - Și eu vreau și eu. Ea a răsucite ceața din jurul ei în mâini, până când nu era ceață decât ceva strălucitor și în viață - o minge de foc. A privit-o pe ea chiar dacă știam că nu poate vedea. "Kill Angelus". Sarafina a început să se roage, dar nu puteam să spun ce spunea. Firei s-au împușcat de la baza tronului ei, răspândindu-se în toate direcțiile. Se apropie din ce în ce mai mult, întorcându-se de la flacari albastre și purpure de oranget, după care se aprinse osul os. M-am retras de la ea. Ceva nu era în regulă. Focul era în creștere, răspândindu-se mai repede decât puteam să alerg. Nu încerca să oprească flăcările. Era cea care le făcea să crească. "Ce faci?" Am strigat. "Esti nebun?" Era chiar în centrul flăcărilor. "Este o luptă pentru moarte. Distrugere absolută. Numai unul dintre noi poate supraviețui. Și cât te urăsc, îl urăsc mai mult pe Angelus. Sarafinera-i brațele peste cap și focul creștea, de parcă ar fi tras flăcările cu ea. - Să-l facă să plătească. Învelișul ei a aprins focul și părul a început să se ardă. "Nu poți renunța!" Am strigat, dar nu știam dacă mă poate auzi. Nu mai puteam să o mai văd.

M-am aruncat în foc fără să mă gândesc, căzând spre ea prin flăcări. Nu eram sigură că am putut să o pun, chiar dacă aș fi vrut. Dar nu am vrut. Era Sarafine sau pe mine. Lena sau Întunericul Etern. Nu contează. N-am de gând să stau acolo și să văd cum oricărui câine legat. Nici măcar Sarafine. Nu era vorba de ea. Era vorba despre mine. Am atins manaclesaround gleznele ei, bătând pe fier cu un os la baza tronului ei. Trebuie să plecăm de aici. Focul ma înconjurat complet, când am auzit țipătul. Sunetul se sfâșia peste barret, se ridică în aer peste groapă. Părea ca un animal sălbatic pe moarte. Pentru o clipă, m-am gândit că am văzut peștii de aur ai GreatKeep flicker la sunetul vocii ei prin flăcări. Corpul arzător al lui Sarafine se înclină în spate, se învârte în durere și începe să se prăbușească în bucăți mici de piele arsă și oase. N-am putut face nimic, deoarece flăcările au consumat-o. Voiam să închid ochii sau să mă întorc. Dar părea că cineva ar trebui să dea mărturie la ultimele ei momente. Poate că nu am vrut ca ea să moară singură. După câteva minute, care se simțeau mai mult ca orele, am văzut că ultimele bucăți din Cea mai întunecată Caster în două lumi au explodat în cenușă albă rece. Era prea târziu să ieșim. Am simțit că focul îmi târa brațele. Am fost următorul. Am încercat să o imaginez pe ultima oară pe Lena, dar nu puteam să cred. Durerea a fost insuportabilă. Știam că voi pleca. Asta a fost. Mi-am închis ochii .... Când i-am deschis din nou, groapa a dispărut și stăteam în fața unei ușă liniștită într-un hol, într-o clădire care părea un castel. Nu a existat nici o durere. Nu Sarafină. Fara foc. Am epuizat, mi-am șters cenușa din ochi și m-am scufundat într-o minge la poalele ușilor din lemn. Se terminase. Nu aveau oase sub picioarele mele, numai plăci de marmură. Am încercat să mă concentrez asupra ușilor. Erau atât de familiari. Am văzut toate astea înainte. Era chiar mai familiară senzația pe care am avut-o când am văzut-o pe Sarafine venind spre mine. Sarafine. Unde este ea acum? Unde este sufletul ei? Nu am vrut să mă gândesc la asta, și am închis ochii și lăsat lacrimile să cadă. Plângea pentru ea simțit imposibil. Era un monstru rău. Nimeni nu sa simțit rău. Deci, asta nu poate fi. Cel puțin asta mi-am spus eu, până când m-am oprit și m-am ridicat din nou. Căile vieții mele aveau dublu față de mine, ca și cum universul mă forța să le aleg

din nou. Stăteam în fața ușii inconfundabile spre toate celelalte căi spre interior, spre toate celelalte locuri și timpuri. Nu știam dacă aveam puterea să merg mai departe și știam că nu am curajul să renunț. Am atins și am atins lemnul sculptat al ușii antice Caster. Timp poarta. CAPITOLUL 33 Calea lui Wayward Am respira adanc si am incercat sa las puterea TemporisPorta sa curga in mine. Am avut nevoie sa simt ceva mai mult decat un soc. Dar au simtit ca doua usi obisnuite din lemn, chiar daca aveau vreo mie de ani si erau incadrate in scrierile Niadic. chiar mai vechi limbaj pierdut. Mi-am apăsat degetele împotriva lemnului. S-a simțit ca sângele lui Sarafine era pe mâinile mele în această lume, așa cum sângele meu a fost pe sine în ultimii ei ani. Nu am încercat să o opresc. Ea sa sacrificat pe sine, ca să am o șansă să o duc la Marele Păstor, chiar dacă ura era singura ei motivație. Sarafine încă mi-a dat o șansă să mă întorc acasă la oamenii pe care i-am iubit. Trebuia să continui. Ca și ofițerul de la Gates, a existat o singură cale în locul în care aveam nevoie să merg - Calea Războinicului. Poate că așa se simțea. Îngrozitor. Am încercat să nu mă gândesc la alt lucru. Faptul că sufletul lui Sarafine a fost prins în Întunericul Etern. Era greu de imaginat. Am făcut un pas înapoi de la cei mari de lemn din Temporis Porta. Era identică cu ușa pe care am găsit-o în tunelurile Caster de sub Gatlin. Cel care m-a dus pentru prima oară la Far Far. Rowanwood, sculptat în cercuri Caster. Mi-am așezat palmele în fața exterioară a panoului. Ca întotdeauna, ei au renunțat la mine. Eu am fost drumul și au fost calea. Aceste ușile s-ar deschide pentru mine în această lume așa cum au avut-o în cealaltă. Mi-ar arăta calea spre mine. Am împins mai mult. Ușile se deschise și am intrat.

Au fost atât de multe lucruri pe care nu mi-am dat seama când trăiesc. Atât de multe lucruri pe care le-am luat de la sine. Viața mea nu părea prețioasă când am avut una. Dar aici, m-am luptat printr-un munte de oase, râu crucea, tunelat printr-un munte, cerșit și negociat și schimbat de la o lume la alta, ca să mă apropii de ușile și de

această încăpere. Acum trebuia să găsesc biblioteca. O pagină într-o singură carte. O pagină în The Caster Chronicles și mă pot duce acasă. Apropierea a umflat aerul din jurul meu. Am simțit acest sentiment doar o singură dată, la Marea Barieră - o altă cusătură între lumi. Apoi, ca și acum, simțeam și magia în aer. Eram într-un loc unde s-ar putea întâmpla lucruri mari și sa întâmplat. Erau câteva camere care puteau schimba lumea. Lumi. Acesta a fost unul dintre ei, cu draperiile sale grele și portrete prafuite, cu lemn întunecat și uși rowan. Un loc în care toate lucrurile erau judecate și pedepsite. Sarafina promisese că Angelus se va plânge pentru mine - ceea ce mă condusese practic aici. N-are nici un rost să încerce să se ascundă. Probabil a fost motivul pentru care am fost condamnat la moarte în primul rând. Dacă ar fi existat o cale în jurul lui, o cale de a ajunge la bibliotecă și la The Caster Chronicles , nu mi-am dat seama încă. Speram că va veni la mine, felul în care în trecut au existat câteva idei în care a fost în joc viitorul meu. Singura întrebare a fost, ar veni primul? Am decis să-mi iau șansele și să încerc să găsesc biblioteca înainte de a mă găsi pe mine. Ar fi fost un plan bun dacă ar fi trebuit. Abia trecuse camera când le-am văzut. Păstorii Consiliului - bărbatul cu hârtie de șlefuit, albinowoman și Angelus - au apărut în fața mea. Hainele lor au căzut în jurul lor, se aruncau la picioarele lor și abia se mișcau. Nici măcar nu puteam spune dacă respirau. - Puer Mortalis. Este qui, unus, duplexest. Este qui mundo, qui fuit, finemattulit. " Când cineva vorbea, toate gurile se mișcau ca și cum ar fi aceeași persoană sau cel puțin guvernate de același creier. Aproape că am uitat. Nu am spus nimic și nu m-am mutat. Se uitară la un anoterand din nou: - Mortal Boy. Cel care este doi. El care încheie lumea care a fost. " "Când spui așa, suna cam înfiorător." Nu era latină, dar era cel mai bun cu care puteam să vin. Ei nu au răspuns. Am auzit murmurarea vocii străine în jurul meu și m-am întors să văd camera cam aglomerată de oameni necunoscuți. Am căutat tatuajele și ochii de aur ai roților întunecate, dar eram prea dezorientat să înregistrez ceva dincolo de cele trei figuri înfipte care stăteau în fața mea. "Copil al Lilii Evers Wate, decedat Keeper de Gatlin." Vocile corale au umplut sala cea mare ca un fel de trompetă. Mi-a adus aminte de Beginning Band cu Miss Spiderback la Jackson High, doar mai puțin off-key. - În trup. Am ridicat din umeri. "Sau nu." "Ai luat labirintul și ai învins pe Cataclyst. Mulți au încercat.

Doar tu ai fost ... - A fost o tâmpenie, o pauză, cum păstorii nu știu ce să spună. Miam luat o respirație, jumătate așteptându-i să spună ceva de genul celor exterminate . "Victorios." Era aproape ca și cum nu puteau să-și aducă cuvântul. "Nu chiar. Ea sa învins într-un fel. "M-am uitat la Angelus, care stătea în centru. Vroiam să se uite la mine. Am vrut să știu că i-am spus lui Sarafine. Cum îl legase pe Caster, ca un câine, la un tron de oase. Ce fel de joc bolnav? Dar Angelus nu sa rătăcit. Am făcut un pas mai aproape. Sau cred că ai învins-o, Angelus. Cel puțin, asta a spus Sarafine. Că te-a plăcut să o torturezi. M-am uitat în jurul camerei. - Asta fac Cerestii aici? Pentru că nu este ceea ce păstrează de unde vin eu. Înapoi acasă sunt oameni buni, care au grijă de lucruri precum binele și răul, binele și răul și toate astea. Ca și mama mea. M-am uitat la mulțimea din spatele meu. "Se pare că voi sunteți destul de încurcați." Cei trei au vorbit din nou, în mod unison. "Aceasta nu este îngrijorarea noastră. Victori spolia sunt. Pentru victorie du-te prada. Datoria a fost plătită. " - Despre asta ... Dacă ar fi revenit la Gatlin, am vrut să știu. Angelus ridică mâna, tăindu-mă. "În schimb, ați câștigat această păstrare, Calea Războinicului. Trebuie să fiți lăudați. " Mulțimea a tăcut, ceea ce nu mă făcea să mă simt tot ceea ce am apreciat. Mai mult decât orice, se simțea de parcă aș fi fost condamnat. Sau poate asta a fost cum am fost obișnuit cu lucrurile care se întâmplă aici. M-am uitat în jur. - Nu prea sună așa cum spui tu. Mulțimea a început să se șoptească. Cei trei paznici ai consiliului m-au privit. Cel puțin eu am făcut-o. Era imposibil să le vadă ochii în spatele ochelarilor prisme ciudate, cu firele de aur, argint și cupru răsucite ținându-le în poziție. Am încercat din nou. "În ceea ce privește răsfățurile, mă gândeam mai mult la plecarea acasă la Gatlin. Nu a fost afacerea asta? Unul dintre noi merge la Întunericul Etern și unul dintre noi ajunge să plece? Mulțimea a izbucnit în haos. Angelus a făcut un pas înainte: "Destul!" Camera a căzut liniștit. De data aceasta a vorbit singur. Ceilalți păstori au venit la mine, dar nu au spus nimic. "Negocierea a fost numai pentru Cataclyst. Nu am încheiat un astfel de pact cu un mortal. Niciodată n-am întoarce un mortal la existență. Mi-am amintit trecutul Ammei, dezvăluit prin piatra neagră pe care încă o aveam în buzunar. Sulla o avertizase pe Mortalii Angelus. Nu mă va lăsa niciodată să plec. - Și dacă Mortalwas nu ar fi vrut să fie aici? Ochii lui Angelus s-au lărgit. "Vreau să revin înapoi pagina mea". De data asta mulțimea a respins. "Ceea ce este scris în Cronici este legea. Paginile nu pot fi îndepărtate, spuse

Angelus. "Dar le puteți rescrie oricum doriți?" Nu puteam ascunde furia în vocea mea. El luase totul de la mine. Câte alte vieți a distrus? Și de ce? Pentru că nu putea fi un Caster? "Tu erai Acela care este Două. Soarta ta trebuia să fie pedepsită. N-ar fi trebuit să-l aduci pe Lilum în chestiuni care nu ar fi rezolvate de ea. "Aștepta. Ce inseamna LilianEnglish - adica Lilum - au de-a face cu toate astea? "Profesorul meu englez, al carui corp a fost locuit de cea mai puternica creatura din lumea demonilor, a fost cel care mi-a aratat ce trebuie sa fac aranja ordinea lucrurilor. De asta pedepsise? Am luat-o pe calea a ceea ce făcea cu Abraham? Distrugerea rasei Mortal? Folosind Casters ca șobolani de laborator? Întotdeauna am crezut că atunci când Lena și Amma m-au adus înapoi din morți cu Cartea Lunii , ei au pus în mișcare un lucru care nu putea fi desființat. A început dezintegrarea care a rupt gaura din univers, care a fost motivul pentru care a trebuit să o pun în dreptul turnului de apă. Și dacă aș avea înapoi? Ce se întâmplă dacă lucrul care trebuia să se întâmple a fost theunraveling? Ce-ar fi dacă rezolvarea a fost crima? Acum era atât de clar. Ca și cum totul ar fi fost pierdut în întuneric, iar apoi soarele a ieșit. Unele momente sunt așa. Dar acum știam adevărul. Trebuia să nu reușesc. Lumea, așa cum o știm, trebuia să se încheie. Mortalii nu erau punctul. Ei au fost problema. Lilul nu trebuia să mă ajute și nu trebuia să sară. Trebuia să condamne, și trebuia să renunț. Angelus a pariat pe echipa greșită. Un sunet a izbucnit prin hol, pe măsură ce ușile mari de pe latura îndepărtată s-au deschis, dezvăluindu-le o mică imagine între ele. Vorbiți despre parierea echipei greșite - n-aș fi făcut acest pariu, nu într-o mie de ori. Era mai neașteptat decât Angelus sau vreunul dintre păzitori. El a zâmbit în general, cel puțin cred că a fost un zâmbet. Era greu de spus cu Xavier. "He-hello." Xavier aruncă o privire în jurul camerei intimidante, curățându-și gâtul. A încercat din nou. "Salut prietene." A fost atât de liniștit, încât ați fi putut auzi unul dintre butoanele sale prețioase. Singurul lucru pe care nu-l cunoștea era Angelus: "Cum îndrăznești să-ți arăți chipul tău curat, Xavier. Dacă a mai rămas nimic din Xavier, fiară. Ariile pielea ale lui Xavier ridică din umeri. Angelus se uita mai degrabă. "De ce te-ai implicat în asta? Soarta ta nu se împletește cu Wayward. Îți dați sentința. N-ai vrut să iei pe cineva mort mortal. "Este prea târziu pentru asta, Angelus", a spus el. "De ce?" "Pentru că și-a plătit drumul și am acceptat prețul. Pentru că -Xavier și-a încetinit

cuvintele, de parcă ar fi lăsat să-și pună capul în minte - "el este prietenul meu, și nu mai am altceva". - Nu e prietenul tău, spuse Angelus. "Ești prea prost fără să ai un prieten. Brainless și inimă. Tot ce iti pasa sunt lucrurile tale de valoare, botezurile tale pierdute. Angelus suna frustrat. M-am întrebat de ce îi păsa de gândul sau de Xavier. Ce îi este Xavier? Trebuia să fie o poveste acolo. Dar n-am vrut să știu nimic despre ce a implicat Angelus și slujitorii lui sau despre crimele pe care trebuie să le fi comis. Stăpânul de departe era cel mai apropiat lucru pe care l-am găsit vreodată în Iad în viața reală atleastă în viața mea reala. - Ceea ce știi despre mine, spuse Xavierslowly, nu-i nimic. Fața lui răsucită era de-a dreptul fără expresie ca de obicei. "Lessthan știu de mine." - Ești un prost, răspunse Angelus. - Știu asta. "Sunt un prieten. Am în posesia mea două mii de butoane asortate, opt sute de chei și doar un singur prieten. Poate că nu este ceva ce poți înțelege. Nu am fost de multe ori înainte. "Se arătă mândru de el însuși. "Voi fi unul acum." Și eu eram mândru de el. Angelus se speri. "Îți vei sacrifica sufletul pentru un prieten?" "Este un prieten diferit de un suflet, Angelus?" Consiliul nu păstrează nimic. Xavier își înclină din nou capul. - Ai vrea să știi dacă e vorba? Angelus nu a răspuns, dar nu avea nevoie. Știm cu toții răspunsul. - Ce cauți aici? Mortali vine. Angelustook un pas spre Xavier și Xavier au făcut un pas înapoi. - Prietenul mortalului, spuse Angelus. M-am opus nevoii de a mă introduce între ei, sperând că Xavier, din pricina noastră, nu a încercat să fugă. - Încerci să-l distrugi pe Mortal, nu-i așa? Xavier înghiți. - Da, răspunse Angelus. "Încercați să puneți capăt rasei mortale." Nu a fost o întrebare. "Desigur. Ca orice infestare, scopul final este anihilarea. " Chiar dacă mă așteptam, răspunsul lui Angelus ma prins fără pază. "Tu -ce?" Xavier sa uitat la mine ca și cum încerca să mă oprească. "Nu este un secret. Mortalii sunt iritante pentru cursele supranaturale. Acesta nu este un concept nou. " "Aș fi vrut să fie." Știam că Abraham dorea să distrugă rasa Mortal. Dacă Angelus lucra cu el, scopurile lor erau aliniate. "Căutați divertisment?" Xavier îl privi pe Angelus. Angelus îl privi pe Xavier pe piele, dezgustat. - Căut soluții. - La starea de Mortal? Angelus zâmbi, întunecat și lipsit de bucurie. "Așa cum am spus. Infestarea mortală. " M-am simțit rău, dar Xavieronly oftă. - După cum doriți să-l numiți. Propun o provocare. "

"Ce?" Nu mi-a plăcut sunetul. "O provocare." Angelus părea suspicios. "Mortalul a învins regina întunecată și a câștigat. Aceasta a fost singura provocare cu care se va confrunta astazi. " Am fost enervat. "Ti-am spus. Nu l-am ucis pe Sarafine. Sa învins. - Semantică, spuse Angelus. Xavier ne-a liniștit amândouă. - Deci nu vrei să te confrunți cu Mortal într-o provocare? În mulțime era o agitație, iar Angelus arăta că dorea să distrugă aripile lui Xavier. "Tăcere!" Chatterstopped imediat. "Nu mă tem de nici un mortal!" - Atunci, acesta este propunerea mea. Xavier încercă să-și țină vocea fermă, dar evident era înspăimântat. "Mortalul vă va înfrunta în Marele Păstor și va încerca săși recâștige pagina. Vei încerca să-l oprești. Dacă reușește, îi vei permite să facă așa cum îi place. Dacă îl opriți să nu ajungă la pagina sa, el vă va permite să faceți acest lucru după cum doriți. " "Ce?" Xavier sugera că mă confrunt cu Angelus. Șansele mele nu erau bune în acest scenariu. Angelus era conștient de faptul că toți ochii erau pe el, în timp ce mulțimea și ceilalți păzitori ai Consiliului așteptau răspunsul său. "Interesant." Vroiam să scot din cameră. "Neinteresant. Nici măcar nu știu despre ce vorbești. Angelus se aplecă în față, ochii îi străluceau. Lasă-mă să-ți explic. O viață de servitute sau o distrugere simplă a sufletului tău. Nu contează cu adevărat pentru mine. Voi decide o capriciu, așa cum îmi place. Când îmi place. "Nu sunt sigur de asta", mi se pare o pierdere-pierdere. Xavier a lăsat o mână să cadă pe umărul meu. "Nu ai de ales. E singura șansă de a ajunge acasă la fată cu buclele. Se întoarse spre Angelus, întinzându-și mâna. "Este o afacere?" Angelus se uită la mâna lui Xavier ca și cum ar fi fost infectată. "Accept." CAPITOLUL 34 Cronicile de la Caster Angelus a ieșit din cameră, ceilalți păstori chiar în spatele lui. Am eliberat respirația pe care o țin. "Unde se îndreaptă?" "Ei trebuie să vă dea o șansă sau vor fi percepuți ca fiind nedrepți." "Perceput ca nedrept?" A fost serios? "Vrei să spui că nu e prins cu asta înainte? " "Consiliul este temut. Nimeni nu îi întreabă ", a spus Xavier," dar sunt și alții. Mai ales Angelus. El îi dorește pe adepții săi să creadă că vă dă o șansă ". - Dar nu e? "Asta depinde de tine acum". Xavier sa întors la mine cu ceva asemănător cu o

expresie tristă asupra a ceea ce a rămas din fața lui umană. "Nu te pot ajuta. Nu mai departe de asta, prietene. "Despre ce vorbesti?" "Nu mă întorc acolo. Nu pot, "a spus el. - Nu în Camera Cronicilor. Desigur. Camera care găzduia cartea. Trebuia să fie aproape. M-am uitat la rândul de uși dincolo de noi, care se învecinează cu o parte a camerei. M-am întrebat care a dus la sfârșitul călătoriei mele sau la moartea sufletului meu. - Nu poți să te întorci acolo? Si eu pot? Nu mă pui pe mine acum. "Mi-am coborât vocea. Tocmai ai luat pe Angelus. Ai făcut o înțelegere cu Diavolul. Tu ești eroul meu." "Nu sunt erou. Așa cum am spus, eu sunt prietenul tău. Xavier nu a reușit. Cine ar putea da vina pe tipul? Camera Cronicilor trebuie să fi fost un fel de oră pentru el. Și el se pusese deja în pericol suficient. "Mulțumesc, Xavier. Ești un prieten excelent. Unul dintre cei mai buni." Am zâmbit la el. Privirea pe care mi-o dăduse în schimb era înfricoșătoare. "Aceasta este călătoria voastră, om mort. Numai al tău. Nu pot merge mai departe. El și-a pus brațul pe umăr, apăsând puternic. "De ce trebuie să fac totul singur?" De îndată ce am spus-o, știam că nu era adevărat. Greții m-au trimis pe drum. Mătușa Prue sa asigurat că am oa doua șansă. Obidiast mi-a făcut tot ce trebuia să știu. Mymom mi-a dat puterea de a face asta. Amma ma urmărit și a crezut când mi-a găsit-o. Lena mi-a trimis Cartea Lunii , contra cotelor și tot drumul din cealaltă parte a universului. Mătușa Marian și Macon, Link și John și Liv - erau acolo pentru Lena, când nu puteam fi. Chiar și Maestrul Fluviului și Xavier mă ajutaseră să avansez, când ar fi fost mult mai ușor să renunț și să mă întorc. Nu eram niciodată singur. Nu pentru un minut. S-ar putea să fi fost un Wayward, dar drumul meu era plin de oameni care m-au iubit. Erau singurele lucruri pe care le știam. Aș putea face asta. A trebuit să. - Înțeleg, am spus. "Mulțumesc, Xavier. Pentru tot." El a dat din cap. "Mă voi întâlni din nou, Ethan. Te voi vedea când vei trece peste râu. "Sper că nu mai este mult timp". - Sper și la asta, prietene. Pentru tine mai mult decât mine. Ochii lui păreau să clipească o secundă. Dar voi continua să colectez și să numărăm până se va întoarce. Nu am spus nimic pe măsură ce el a trecut prin umbre și înapoi în lume unde nimic

nu sa întâmplat niciodată și zilele au devenit aceleași cu nopțile. Speram să-și amintească de mine. Eram destul de sigur că nu ar fi vrut.

Unul câte unul, am atins cu mâna rândul de uși din fața mea. Unii se simțeau ascunși ca gheață. Unii nu au simțit nimic, cum ar fi lemnul simplu. Era doar unul pulsată sub vârful degetelor mele. Doar unul a ars la atingerea mea. Știam că era ușa cea dreaptă, înainte să-i văd pe Castercircles, sculptate în lemn, precum TemporisPorta . Acesta era ușa spre inima Marelui Păstor. Unul dintre locurile în care orice fiu al Lilii Jane Evers Wate își va găsi instinctiv calea, fie că nu a fost un Wayward. Librăria. Împingându-mi drumul prin ușile masive direct de la Temporis Porta , știam că este timpul să mă confrunt cu cea mai periculoasă parte a călătoriei mele. Angelus ar fi așteptat. Ușile erau doar începutul. În momentul în care am intrat în camera interioară, m-am aflat într-o cameră aproape complet reflexivă. Dacă trebuia să fie o bibliotecă, era cea mai ciudată pe care o văzusem vreodată. Pietrele care se prăbușeau sub picioarele mele, zidurile de peșteră stropite, tavanul și podeaua care se înălța în stalactite și stalagmite, în timp ce camera se întoarse asupra ei înșiși - toate păreau a fi făcute dintr-o piatră prețioasă transparentă, tăiată în mii de fațete imposibile reflectă lumina în toate direcțiile. Se părea că stau întruna din cele unsprezece cutii de bijuterii din colecția lui Xavier. Cu excepția claustrofobiei mai puțin. O mică deschizătură în tavan a lăsat suficientă lumină naturală pentru a prinde întreaga cameră într-o strălucire amețitoare. Efectul a amintit de peștera în care am întâlnit întâi Abraham Ravenwood, în noaptea Lunii a șaptesprezecea Lună. În centrul acestei încăperi era un iaz de apă cu o dimensiune a piscinei. Corpul de apă albă lăptoasă ardea dacă ar fi existat un incendiu sub el. Era culoarea ochilor nevăzători ai Sarafinei, înainte să moară .... M-am cutremurat. Nu puteam să o înțeleg, nu acum. Trebuia să mă concentrez pe supraviețuirea lui Angelus. Învingându-l. Mi-am luat o respirație profundă și am încercat să-mi aduc lagărul. Cu ce mă ocup eu? Ochii mei s-au fixat pe lichidul de culoare albă. În centrul piscinei, o mică întindere de pământ se ridica deasupra apei, ca o insulă mică. În centrul insulei era un piedestal. Pe piedestal era o carte înconjurată de lumânări care străluceau cu flăcări ciudate de verde și auriu.

Cartea. Nu aveam nevoie de cineva să-mi spună ce carte era sau ce făcea aici. Motivul a existat o întreagă bibliotecă dedicată unei singure cărți și cu un șanț în jurul ei. Știam exact de ce era aici și de ce eram. A fost singura parte a întregii călătorii înțelese. Singurul lucru care era perfect clar din momentul în care ObidiasTrueblood mi-a spus adevărul despre ceea ce mi sa întâmplat. Era The Chronicles of Caster și eram aici ca să-mi distrug pagina. Cel care ma ucis. Și trebuia să o fac înainte ca Angelus să mă poată opri. După toate am învățat să fiu un Wayward și să-mi găsesc calea - acolo a condus. Nu a mai rămas nici un drum, nici o cale de găsit. Am fost la sfârșit. Tot ce am vrut era să mă întorc. Dar mai întâi trebuia să ajung pe insula aceea - pe piedestal și pe Cronicile Casterului . A trebuit să fac ceea ce am venit să fac. Un strigăt din spatele camerei a fost uimit. "Mortal Boy. Dacă plecați acum, vă voi lăsa sufletul. Cum e asta pentru o provocare? "Angelus apărea pe cealaltă parte a bazinului. M-am întrebat cum a ajuns acolo și mi-am dorit să existe tot felul de moduri de a părăsi această încăpere ca și cum ar fi trebuit să intre. Sau cel puțin, la fel de multe căi de acasă. "Sufletul meu? Nu, nu veți fi. Am stat lângă marginea piscinei și am apucat o stâncă în apa plină de apă, văzând că dispare. Nu eram proastă. Nu mă va lăsa niciodată să plec. M-aș sfârși ca Xavieror Sarafine. Aripi negre sau ochi albi - nu a făcut nici o diferență. În final, am fost toți legați în lanțurile sale, indiferent dacă le-ați putea vedea sau nu. Angelus zâmbi. "Nu? Presupun că e adevărat. "A mărturisit cu mâna și cel puțin o duzină de roci sa ridicat în aerul din jurul lui. Ei s-au tras la mine, unul după altul, lovind cu o precizie ciudată. Mi-am aruncat bratele pe fața mea, pe măsură ce o piatră plutea în trecere. "Foarte matur. Ce vei face acum? Legați-mă și puneți-mă în bătutul vostru? Orb și legat ca un animal? "Nu vă lăcomiați. Nu vreau un Mortalpet." El a întors degetul și apa a început să se rotească într-un fel de vânt. - Voi distruge. E mai ușor pentru noi toți. Deși nu este o mare provocare. " - De ce l-ai torturat pe Sarafine? Nu era un mortal. De ce deranjez? ", Am strigat. Trebuia să știu. Simțeam că soarta noastră a fost legată cumva - a mea, a lui Sarafine, a lui Xavier și a celor distruse de toate celelalte Mortale și Caste Angelushad. Ce noi am fost pentru el? „Sarafine? Era numele ei? Aproape am uitat. Angelus râse. "Te aștepți să mă îngrijorez cu fiecare întuneric Caster care ajunge aici?" Apa se înrăutățește acum. Am îngenuncheat și am atins cu o mână. Era înghețată și

un fel de zgură. Nu am vrut să înoate prin ea, dar nu am putut să-i spun dacă există o altă cale. M-am uitat în sus la Angelus. Nu știam cum ar fi trebuit să se contureze toată provocarea asta, dar m-am gândit mai bine să-l țin să vorbească până când mi-am dat seama. "Oargi fiecare Castorie Întunecată și-i faci să lupte până la moarte?" M-am uitat înapoi la apă. Ea se învârtea în jurul valorii de unde-am atins-o, devenind clară și calmă. Angelus își îndoi brațele, zâmbind. Mi-am ținut mâna în apă, pe măsură ce curenții transparenți s-au împrăștiat peste piscină, deși mâna mi-a fost amorțită. Acum am putut vedea ce era cu adevărat pe suprafața lăptoasă. Cadavre. La fel ca și cele din râu. Flăcând în sus, părul lor verde și buzele albastre arătau ca niște măști în corpurile lor moarte umflate. Ca și mine , m-am gândit. Așa arăt, chiar acum. Undeva unde am încă un corp. L-am auzit pe Angelus râzând. Dar abia am auzit, abia cred. Vroiam să vomit. M-am retras din apă. Știam că încearcă să mă sperie și m-am hotărât să nu mă mai uit la ea. Ține mintea pe Lena. Du-te la pagină și poți să te duci acasă. Angelus ma urmărit, râzând mai tare. El mi-a chemat ca și cum aș fi fost copil. "Nu vă fie teamă. Moartea ta finală nu trebuie să se întâmple așa. Sarafina nu a reușit să îndeplinească sarcinile care i-au fost încredințate. " - Deci știi numele ei. Am făcut un zâmbet. Se uită la el. "Știu că m-a eșuat". - Tu și Avraam? Angelus se înălța. "Felicitări. Am văzut că ați săpat în chestiuni care nu vă interesează nimic. Ceea ce înseamnă că sunteți mai destept decât primul Ethan Wate care a vizitat Marea Păstrare. Și nu mai este posibil să vezi Dusterul Duchannes pe care îl iubești decât el. Întregul meu corp a devenit amorțit. Desigur. Ethan Carter Wate fusese aici. Genevieve mi-a spus. Nu am vrut să întreb, dar a trebuit. - Ce i-ai făcut? "Ce crezi?" Un zâmbet sadic se întindea peste Angelus'face. "A încercat să ia ceva care nu îi aparținea". - Pagina lui? Cu fiecare întrebare, Păstrătorul părea mai mulțumit. Aș putea spune că se bucură de asta. - Nu. Geneva, fetița Duchannes iubită. El a vrut să ridice blestemul pe care la adus pe sine și pe copiii Duchannes care urmau să vină după ea. În schimb, și-a pierdut sufletul nebun ". Angelus privi în jos în apa care se mișcă. El dădu din cap și un singur cadavru se ridică la suprafață. Ochii îndelungați, care păreau prea asemănăți cu mine, priveau înapoi la mine.

“Look familiar, Mortal?” Știam acea față. Aș fi cunoscut-o oriunde. A fost al meu. Sau de fapt, lui. Ethan Carter Wate mai purta uniforma confederatului în care a murit. Inima mi-a scăpat. Genevieve nu l-ar mai vedea niciodată, nu în această lume sau în altul. A murit de două ori ca mine. Dar nu se va întoarce niciodată acasă. Nu-l țineți niciodată pe Genevieve în brațe, chiar și în lumea dincolo. Încercase să-i salveze pe fată, iar Sarafine, Ridley și Lena și toate celelalte Casterswho urmau să vină după ea în familia Duchannes. El a eșuat. Nu a făcut un tip să se simtă mai bine. Nu despre situația în care stăteam. Și nu despre lăsarea unei fete de la Caster în urmă, așa cum am avut amândoi. - Și tu vei eșua. Cuvintele s-au repetat peste cavou. Ceea ce însemna că Angelus a citit mintea mea. În acest moment, a fost cel mai puțin surprinzător lucru care se întâmplă în cameră. Știam ce trebuia să fac. Mi-am golit mintea cât am putut, imaginând vechiul club de baseball unde am jucat Link și cu mine pentru a juca T-ball. Am văzut cum Link a aruncat o răscroială în cea de-a noua repriză, pe măsură ce stăteam pe placa de acasă, care mi-a străpuns mănușa. Am încercat să-mi imaginez aluatul. Cine a fost? Earl Petty, gumă de mestecat, din moment ce antrenorul a scos în afara legii familia? M-am străduit să-mi țin mintea pe joc în timp ce ochii mi-au făcut altceva. Haide, Earl. Scoate-o din parc. M-am uitat la piedestal, apoi la cadavrele care mi-au plutit picioarele. Mai multe cadavre au continuat să crească, ciocnise unul în celălalt, ca niște sardine ambalate într-o cutie. Nu ar fi fost mult timp până când erau atât de aproape încât nu puteam vedea apa. Dacă aș fi așteptat, poate aș putea să le folosesc ca pietre de trecere .... Stop! Gândiți-vă la joc! Dar era prea tarziu. "N-aș încerca." Angelus m-a văzut din cealaltă parte a bazinului. "Nici un mortal nu poate supraviețui acelei ape. Ai nevoie de podul să treacă, și după cum vezi, a fost eliminat. O precauție de securitate. " Își ținea mâna în fața lui, răsuciind aerul într-un curent. M-am simțit tot drumul peste apă. A trebuit să mă susțin să rămân în picioare. "Nu veți prelua pagina dvs. Veți muri aceeași moarte dezonorantă ca omul vostru. Moartea pe care toți mortalii o merită. " "De ce eu și de ce el? De ce oricare dintre noi? Ce ți-am făcut vreodată, Angelus? "Iam strigat peste el. "Ești inferior, născut fără darurile Supranaturalelor. Forcingus să se ascundă în timp

ce orașele și școlile voastre se umple de copii care nu vor mai face decât să ocupe spațiul. Ne-ați transformat lumea în închisoarea noastră. "Este absurd. Ca construirea unui oraș pentru rozătoare". Am așteptat, imaginându-mă pe acel stupid baseballgame-Earl, care se învârtea, crăpătura bâtului - până când s-au format cuvintele și le-am vorbit. "Dar tu te-ai născut un mortal. Ce te face asta? Ochii i se lărgi, fața lui o mască de furie pură. "Ce ai spus?" - M-ai auzit. M-am îndreptat spre viziunea pe care am văzut-o, forțându-mă să-mi amintesc chipurile, cuvintele. Xavier, când era doar o Caster. Angelus, când era doar un bărbat. Vântul se înălțase și m-am împiedicat, marginea motocicliștilor mei împușcându-se la marginea piscinei de corpuri. M-am întărit, doream ca picioarele mele să nu alunece. Fața lui Angelus devenise mai palidă decât înainte. "Nu știi nimic! Uite ce ai sacrificat - pentru a salva ce? Un oraș plin de morți patetici? Am închis ochii, lăsând cuvintele să-l găsească. Știu că te-ai născut un mortal. Toate aceste experimente nu se pot schimba. Știu secretul tău. Ochii i se lărgiră, ura urlând pe fața lui. "Eu nu sunt un Mortal! eu niciodata a fost, și nu voi fi niciodată! " Știu secretul tău. Vântura, iar rocile au zburat din nou prin aer mai greu de data asta. Am încercat sămi protejez fața când îmi aruncau coastele, zdrobind peretele din spatele meu. O urmă de sânge mi-a alergat pe obraz. "Te-aș rupe la bucăți, Wayward!" Am țipat dincolo. "Poate aveți puteri, Angelus, dar adânc, încă mai ești mortal, la fel ca mine." Nu poți să distrugi forțele ca Sarafine și Abraham, sau călătorii ca un Incubus. Nu puteți să traversați acea apă mai mult decât pot. "Eu nu sunt Mortal!", A țipat el. Nimeni nu poate. "Liar!" Dovedeste-o. A fost o secundă, o secundă groaznică, când Angelus și cu mine am privit unul lângă celălalt. Apoi, fără un cuvânt, Angelus se înfrângea în aer, plimbându-se peste cadavrele din piscină, deși nu mai putea să-și mai păstreze un moment. Atât de disperat era să dovedească că era mai bun decât mine. Mai bine decât un mortal. Mai bine decât oricine altcineva care a încercat vreodată să meargă pe apă. Am avut dreptate. Corpurile putrede au fost împachetate atât de strânse încât a alergat peste trupurile

lor până când au început să se miște. Armele îi atinse, sutele de mâini umflate ridicându-se din apă. Nu era vorba de râul pe care l-am străbătut să ajung aici. Acest râu era viu. Un braț sa întins pe gât, cântărindu-l. "Nu!" M-am cutremurat când vocea lui suna în fața zidurilor. Cadavrele își rup disperat hainele, trăgându-se în jos, spre pierderea și mizeria giumului. Aceleași suflete pe care le tortură îl înecau. Ochii i-au blocat pe a mea. "Ajuta-ma!" De ce ar trebui? Dar nu puteam face nimic, chiar dacă aș fi vrut. Știam că acele cadavre mă vor îneca. Am fost Mortal, la fel cum a fost Angelus - cel puțin o parte din el. Nimeni nu merge pe apă, nu de unde vin. Nimeni nu-l exclude pe tipul de la tabloul de școală de duminică. Păcat că Angelus nu era de la Gatlin; ar fi știut asta. Mâinile îi strânseră suprafața apei, până când nu era nimic, ci o mare de cadavre. Duhoarea de moarte era peste tot. Era sufocantă și am încercat să-mi acopăr gura, dar distincția de putregai și decădere era prea puternică. Știam ce făcusem. Nu am fost nevinovat. Nu în moartea lui Sarafine, și nu în el nici măcar. Mi-a citit mintea și am împins asta, chiar dacă ura și mândria lui l-au propulsat în piscină. A fost prea tarziu. Un braț putrezit se strecură în jurul gâtului și, în câteva secunde, dispăruse sub marea corpurilor. Era o moarte pe care n-aș fi dorit nimănui. Nici măcar Angelus. Poate doar el. În câteva momente, piscina se întoarse din nou în alb, deși știam ce se ascundea dedesubt. Am ridicat din umeri. "Nu a fost o mare provocare la urma urmei." Trebuia să găsesc podul sau ceva ce puteam folosi pentru a trece. Scândura de despicare nu era bine ascunsă. Am găsit-o într-o nișă, la numai câțiva metri de Angelusstood acum câteva clipe. Lemnul era uscat și crăpat, ceea ce nu era liniștitor, având în vedere ceea ce tocmai asistasem. Dar cartea era atât de aproape. Când am alunecat scândura peste suprafața apei, aș putea să-l simt practic pe Lena în brațele mele și să-l aud pe Amma hollering la mine. Nu puteam să mă gândesc. Tot ce știam era că trebuia să trec peste acea apă și să mă întorc la ei. Vă rog. Lasă-mă să trec. Tot ce vreau este să mă duc acasă. Cu acest gând, am respira. Apoi, un pas. Apoi altul. Am fost la cinci picioare de la marginea apei acum, poate șase. La jumătatea drumului. Nu se mai întorcea acum. Podul era surprinzător de luminos, deși scârțâia și se mișca cu fiecare pas. Totuși, ea

se oprise până acum. Respiră adânc. Cinci picioare mai mult. patruAm auzit un accident ca un val în spatele meu. Apa a început să treacă. Am simțit o durere de tragere în piciorul meu, pe măsură ce mi-a dat drumul. Bordul vechi se prăbuși ca o scobitoare spartă. Înainte să-mi crească, mi-am pierdut echilibrul, căzând în apa morală. Numai că nu era apă - sau dacă era, nu eram în ea. Eram în brațele ascensiunii. Mai rau. Am fost față în față cu celălalt Ethan Wate. Era la fel de mult ca un om, dar l-am recunoscut acum. Am încercat să-l retrag, dar ma apucat pe gât cu o mână osoasă. Apa se revărsa din gură, unde ar fi trebuit să fie dinții lui. Am avut coșmaruri mai puțin terifiante. Mi-am întors capul ca să-mi țin cadavrul din fața mea. "Un mortal ar putea fi un mortal ambulanesc ?" Angelus împinse morții care se împrăștiaseră în jurul meu, trăgându-mi brațele și picioarele în toate direcțiile, cu o asemenea forță, crezându-mi că membrele mi-ar rupe din prize. "De sub apă? Să-i trezim pe morți? "Stătea triumfător pe pământ, în fața cărții. Privind crazierthan, mi-ar fi spus că un păzitor nebun ar putea. "Provocarea sa terminat. Sufletul tau imi apartine." Nu am răspuns. Nu puteam vorbi. În schimb, m-am trezit în ochii goi ai lui Ethan Wate. "Acum. Adu-l la mine. La porunca lui Angelus, cadavrele se ridică din apa plămădică, tragându-se cu ele pe mal. Celălalt Ethantossed pe murdărie, ca și cum eu am fost fără greutate. După cum a făcut, o mică piatră neagră mi-a ieșit din buzunar. Angelus nu a observat. Era prea ocupat să privească cartea. Dar am văzut destul de clar. Ochiul râului. Am uitat să-i plătesc pe Maestrul Fluviului. Desigur. Nu v-ati putea astepta sa traversati apa oricand doriti. Nu pe aici. Nu fără să plătească un preț. Am luat piatra. Ethan Wate, cel mort, și-a biciuit capul. Privirea pe care mi-a dat-o - Dacă asta ți-ar spune, având în vedere că tipul ăsta abia avea ochi - mi-a trimis un frison pe coloana vertebrală. Îmi pare rău pentru el. Dar sigur că nu am vrut să fiu el. Între noi doi, ne datoram atât de mult. - Atât timp, Ethan, am spus. Cu ultimul pic de putere, am aruncat stânca în apă. Am auzit că a lovit, făcând doar cel mai mic sunet. N-ai fi observat asta decât dacă erai eu.

Sau unul dintre cei morți. Pentru că au dispărut câteva secunde după ce piatra a lovit apa. Despre cât de repede a luat o piatră să se scufunde până la fundul unui bazin de cadavre. M-am întors pe o mică parte a uscatului, epuizat. Pentru o secundă, eram prea frică să mă mișc. Apoi am văzut-o pe Angelus în picioare, lipită de carte, citind în lumina flăcărilor verzi și aurii. Știam ce trebuia să fac. Și nu am avut mult timp să o fac. M-am tras în picioare. Așa a fost. Era deschis pe piedestal, chiar în fața mea. Și în fața lui Angelus. Cronicele Am atins cartea și mi-am ars degetele. "Nu," a mormăit Angelus, apucând încheietura mâinii. Ochii îi străluceau, ca și când cartea avea ceva ciudat asupra lui. El nu se uita dincolo de pagină. Nu sunt sigur că ar putea. Pentru că era pagina lui. Aproape că am citit-o de unde stăteam, o vorbă de mii de cuvinte, una traversată în celălalt. Am văzut călcâiul, pătat cu cerneală la vârf, aproape că țâșnea în degete de lângă carte. Așa a făcut-o așa. Cum a forțat lumea supranaturală să se îndoiască de voința lui. El a controlat povestea. Nu doar lui, ci și a noastră. Angelus schimbase totul. O persoană ar putea face asta. Și o persoană ar putea să o schimbe. „Angelus?“ Nu a răspuns. În fața cărții, seamănă mai mult cu un zombie decât cu cadavrele. Deci nu m-am uitat. În schimb, mi-am închis ochii și am tras pe pagină, atât de tare și cât de repede puteam. "Ce faci?" Angelussounded frenetic, dar nu mi-am deschis ochii. "Ce ai facut?" Mâinile mele ardeau. Pagina a vrut să se desprindă de mine, dar n-aș renunța. Mam ținut mai tare. Nimic nu mă oprea acum. A apărut în mâinile mele. Sunetele care îmi amintesc mi-au amintit de un Incubus și mi-am dat seama că l-am văzut pe John Breed sau Link. Am deschis ochii. Nu există noroc. Angelus se întoarse spre pagină, împingându-mă într-o direcție, în timp ce mi-am tras brațul în altul. Am apucat o lumânare care picura din pivniță și l-am aprins pe fundul paginii. A început să fumeze și să aprindă flacăra, iar Angelus urlă cu furie. "Lăsați-l! Nu știi ce faci! Ai putea distruge totul - "Sa aruncat în mine, dând și lovind, aproape că mi-a rupt cămașa. Hărnicia mea mia racit pielea, din nou și din nou, dar nu m-am lăsat să plec. Nu am plecat când am simțit flacăra până la degetele mele. Nu l-am lăsat să plec când pagina de pete de cerneală se prăbușea în cenușă. Nu l-am lăsat să meargă până când Angelul nu a murmurat nimic, ca și cum ar fi fost

făcută din deget. În cele din urmă, când vântul sufla orice ultimă urmă a Păstrătorului și a paginii sale însuflețit, m-am trezit mirat de mâinile mele arse și înnegrite. "Randul meu." Ducându-mi capul, am răsturnat prin paginile delicate de pergament. Am putut vedea date și nume în partea de sus, scrise de mâini diferite. Mă întrebam ce scrie Xavierhad. Dacă Obidias ar fi schimbat pagina altcuiva. Speram că nu l-ar fi schimbat pe Ethan Carter Wate. M-am gândit la omologul meu și m-am cutremurat, luptând pentru a menține bilele jos. Asta ar fi putut fi eu. La jumatatea cartii, am gasit paginile noastre. Etan Carter a avut dreptate, cele două pagini clar scrise de mâini diferite. Am alunecat pagina lui Ethan Carter până am ajuns la partea din povestea pe care o știam deja. Se citea ca un scenariu al viziunii pe care am asistat-o cu Lena, povestea nopții a murit, iar Genevieve a folosit Cartea Lunii pentru a-1 aduna înapoi. Noaptea care a început totul. M-am uitat la marginea în care pagina sa întâlnit cu legătura. Aproape am stricat-o, dar știam că nu ar fi schimbat nimic. Era prea târziu pentru celălalt Ethan. Eram singurul care avea încă șansa să-și schimbe soarta. În cele din urmă, mi-am întors pagina pentru a descoperi că am încercat scenariul lui Obidias. Ethan Lawson Wate Nu mi-am citit pagina. Nu am putut risca. Mi-am dat seama că mi-am tras ochii, destul de puternici ca să-mi aducă legătura cu mine, pentru totdeauna. M-am uitat departe. Am știut deja ce sa întâmplat la sfârșitul acestei revizuiri. Acum o schimbam. Am rupt pagina, marginile tragând de la legare într-un fulger de energie electrică mai puternică și mai strălucitoare decât lumina. Am auzit că sună ca un tunet în cerul de deasupra mea, dar am continuat să mă rup. De data aceasta, am ținut lumânările cât mai departe de pergament. Am tras până când cuvintele s-au desființat, dispărând ca și cum ar fi fost scrise în cerneală invizibilă. M-am uitat din nou la pagină și a fost gol. Am lăsat-o să cadă în apa din jurul meu, uitându-se cum cădea prin adâncurile lăptoase, dispărând în umbra nesfârșită a prăpastiei. Pagina mea a dispărut. Și în acea secundă, știam că și eu sunt. M-am uitat la Chuck-urile mele sub mine până au dispărut și am plecat și nu mai contează .... pentru că acum și încoace nu era nimic sub mine

Nu pe mine CAPITOLUL 35 Un crap în Univers Degetele mișcării de la picioare au atârnat peste marginea metalului alb, un oraș dormind la sute de metri mai jos. Casele mici și mașinile minuscule păreau ca niște jucării și era ușor să le imaginam că au fost scobite cu sclipici sub copac împreună cu restul orașului de Crăciun al mamei mele. Dar nu erau jucării. Știam acest punct de vedere. Nu uitați ultimul lucru pe care îl vedeți înainte de a muri. Aveți încredere în mine. Am stat în picioare în partea de sus a turnului de apă Summerville, vene de vopsea albă crăpată care se răspândea de sub adidașii mei. Curba unei inimi negre trase în Sharpie mi-a prins ochiul. A fost posibil? Aș putea fi cu adevărat acasă? Nu am știut până nu am văzut-o. Frunzele pantofilor ei de tip blackorthopedic au fost perfect aliniate cu chingile mele. Amma purta rochia de duminică neagră, cu violetele mici împrăștiate peste tot, și o pălărie neagră cu cremene. Mănușile ei albe i-au apucat mânerele de buzunar din piele de brevet. Ochii noștri s-au întâlnit pentru o secundă secundă și ea a zâmbit-relief făcându-și trăsăturile într-un mod care era imposibil de descris. Era aproape un moment, un cuvânt pe care nu l-aș folosi niciodată pentru a descrie Amma. Atunci am realizat că ceva nu era în regulă. Felul greșit pe care nu îl poți opri sau schimbă sau remedia. Am atins-o pentru ea la momentul exact când a ieșit de pe margine, în cerul albastru-negru. "Amma!" Am atins-o pentru ea, așa cum obișnuiam să-l ating pe Lena în visele mele când ea a căzut. Dar nu am putut prinde Amma. Și nu a căzut. Cerul se desprinse ca și cum universul se rupea, sau cum cineva în cele din urmă a ales acea gaură în ea. Amma și-a întors fața spre ea, cu lacrimi pe obraji, chiar când ea mi-a zâmbit. Cerul o ridică, ca și cum Amma trebuia să stea pe ea, până când o mână se întindea de la centrul lacrimii și a stelelor care clipeau. A fost o mână pe care am recunoscut - cea care mi-a oferit cioara pentru a putea trece de la o lume la alta. Acum unchiul Abner oferea acea mână lui Amma. Fața lui se estompează în întunericul de lângă Sulla, Ivy și Delilah. Familia lui Amma. Fața lui Twyla mi-a zâmbit, farmecul legat de panglicile ei lungi. Familia lui Caster, familia lui Amma, o aștepta.

Dar nu mi-a păsat. Nu puteam să o pierd. „Amma! Nu mă lăsa! ", Am strigat. Buzele ei nu se mișcau, dar am auzit vocea ei, la fel de sigură ca și cum stătea lângă mine. "Nu te-aș putea părăsi niciodată, Ethan Wate. Mă voi uita mereu. Fa-ma mandru." Inima mi sa părut că se prăbușește pe ea însăși, zdrobind în bucăți atât de mici încât Imight nu le găsea niciodată. Mi-am căzut în genunchi și m-am uitat în ceruri, țipând mai tare decât credeam vreodată posibil: "De ce?" Amia a răspuns. Ea a fost de acum înainte, urcând în cerul cerului care sa deschis pentru ea. "O femeie este la fel de bună ca și cuvântul ei". Altă din ghicitorile lui Amma. Ultimul. Ea a atins degetele de la buzele ei și le-a întins spre mine, când universul a înghițito. Cuvintele ei suna în cer, ca și când le vorbea cu voce tare. "Și toată lumea a spus că nu pot schimba cărțile ...". Cărțile. Vorbea despre răspândirea care mi-a prezis moartea cu atât de multe luni în urmă. Răspândirea pe care o condusese cu bokorul să se schimbe. Unul a jurat că ar face orice să se schimbe. A făcut-o. A respins universul și soarta și tot ceea ce credea. Pentru mine. Amma își tranzacționa viața pentru mine, protejând Ordinul oferind o viață pentru altul. Asta a fost afacerea pe care o făcuse cu bokorul. Am înțeles acum. M-am uitat cum cerul se lega cu o cusatura la un moment dat. Dar nu a fost la fel. Încă mai puteam vedea șansele invizibile în care lumea se rupsea pe jumătate să o ia. Și știam întotdeauna că erau acolo, chiar dacă nimeni altcineva nu le putea vedea. Ca marginile sfâșiate ale inimii mele. CAPITOLUL 36 Traducere Pe când mă așezasem pe metalul rece în întuneric, o parte din mine mă întreba dacă mi-am imaginat totul. Știam că nu am făcut-o. Încă mai puteam vedea acele cusături pe cer, indiferent cât de întunecată era. Totuși, nu m-am mișcat. Dacă am plecat, ar fi real. Dacă am plecat, ar fi dispărut. Nu știu cât timp am stat să încerc să înțeleg totul, dar soarele a venit și încă mai stăteam în același loc. Nu contează de câte ori am încercat să-l fac, am rămas blocat.

Am avut această poveste biblică veche în capul meu, jucând mereu și repede, ca un cântec rău de la radio. Probabil că este greșit, dar îmi amintesc așa: a fost acest oraș de oameni care erau atât de drepți, că au fost ridicați de pe pământ și au fost duși la cer. Pur si simplu. Nici măcar nu au murit. Trebuie să săriți pe moarte, modul în care treceți Go și mergeți direct la închisoare dacă trageți cardul greșit în Monopoly. Tradus - acesta este numele pentru ceea ce li sa întâmplat. Îmi amintesc pentru că Link era în clasa mea de duminică și a spus că a fost teleportat, apoi transportat și apoi transportat . Trebuia să acționăm cu adevărat gelos despre asta, căci acești oameni au fost atât de norocoși să fie smulși și luați în Lapul Domnului. Ca și cum ar fi fost un loc sau altceva. Îmi amintesc că mă întorc acasă și că-l întreb pe mama despre asta, pentru că așa am târât. Nu-mi amintesc ce a spus, dar m-am hotărât atunci și acolo că scopul nu era bun. Ar fi fost suficient de bun . Nu vroiam să riscăm să fie tradus, sau chiar teleportat. N-am vrut să mă duc să trăiesc în Domnul. Eram mai entuziasmat de Little League. Dar se părea că așa sa întâmplat cu Amma. Era legată, transportată, transportată totul. Universul, Domnul și poala lui, sau Marii mă așteaptă să mă simt fericit în legătură cu asta? Tocmai am fost prin iad pentru a mă întoarce în lumea obișnuită a lui Gatlin, înapoi la Amma, la Lena, la Link și la Marian. Cât timp am avut împreună? Ar fi trebuit să fiu bine cu asta? Un minut era acolo, iar apoi sa terminat. Acum, cerul era din nou cerul, plat și albastru și calm, ca și cum ar fi fost într-adevăr pictat, cum ar fi plafonul dormitorului meu. Chiar dacă o persoană pe care o iubesc era prinsă în spatele ei. Așa m-am simțit acum. Prins pe partea gresita a cerului. Singur pe vârful turnului de apă Summerville, privindu-mă peste lumea pe care o cunoșteam întreaga mea viață, o lume a drumurilor murdare și a rutelor asfaltate, a benzinăriilor, a magazinelor de bacanie și a mall-urilor. Și totul era același și nimic nu era același. Nu am fost la fel. Cred că e vorba de călătoria unui erou. S-ar putea să nu începeți un erou și s-ar putea să nu vă întoarceți chiar în acest fel. Dar tu te schimbi, ceea ce este la fel ca tot ce se schimbă. Călătoria vă schimbă, indiferent dacă știți sau nu, și dacă doriți sau nu acest lucru. M-am schimbat. M-am întors din morți și Amma a dispărut, chiar dacă era una dintre marii acum. Nu ai putut să te schimbi mai mult decât asta.

Am auzit o clangingon scara sub mine și am știut cine a fost înainte de a simți cum se curgea în jurul inimii mele. Căldura explodă înăuntrul meu, acrossthe turnul de apă, peste Summerville. Cerul era dungat cu aur și roșu, ca și cum răsăritul soarelui se învârtea, aprinzând cerul peste tot. Nu era decât o singură persoană care să facă asta unui cer sau inimii mele. Ethan, ești tu? Am zâmbit chiar în timp ce ochii mi s-au umezit și neclară. Sunt eu, L. Sunt chiar aici. Totul va fi bine acum. Am atins mâna și am înfășurat în jurul ei, trăgându-o pe platforma de la vârful turnului de apă. Mi-a alunecat în brațe, căzând în suspine care îmi bateau pieptul. Nu știu care dintre noi a fost plâns. Nici nu sunt sigur că ne-am adus aminte să ne sărutăm. Ceea ce fusesem atât de mult mai profund decât un sărut. Când am fost împreună, ma întors complet înăuntru. Nu am aflat că eram morți sau vii. Nu puteam fi niciodată separați. Au existat câteva lucruri mai puternice din lume sau din universuri. Era lumea mea, la fel de mult ca mine. Ceea ce am avut, am știut. Poemele sunt greșite. Este un bang, un bang foarte mare. Nu e un whimper. Și uneori aurul poate rămâne. Oricine a fost vreodată îndrăgostit poate să vă spună asta. CAPITOLUL 37 Cuvintele nu spun niciodată Amma Treadeau a fost declarată moartă, după ce a dispărut din Wate's Landing, casa lui Mitchell și a lui Ethan Wate, pe Cotton Bend, în Central Gatlin. "Am încetat să citesc cu voce tare. Stăteam la masa ei de bucătărie, unde One-EyedMenace îi aștepta din nefericire în borcanul de mason pe tejghea ei și nu părea posibil să citesc necrologul lui Amma. Nu când mi-am putut simți mirosul de roșii și de plumb. Continuă să citești. "Mătușa Grace se sprijinea pe umăr, încercând să citească amprenta că bifocalii ei aveau zece puncte forte prea slabe pentru a citi. Mătușa Mercy stătea în scaunul său cu rotile, pe partea cealaltă a mesei, următorul tată de tomy. "Ei spun cel mai bine ceva despre plăcinta lui Amma. Sau Bunul Domn, ca martor, voi merge acolo jos în Barele de Stele și le voi da o minte. "Mătușa Mercy a crezut că ziarul nostru a fost numit după Confederateflag. "Sunt Stelele și Stripele ", a corectat tatăl meu delicat. "Și sunt sigur că au muncit din greu pentru a se asigura că Amma este amintită pentru toate talentele ei". - Mătușă Gracesniffed. "Oamenii" nu știu nimic despre talent. Pianța lui Jane a fost privită de cor de ani de zile.

Mătușa lui Mercy încrucișată. "Avea vocea unui înger dacă aș fi auzit vreodată." Am fost surprinsă că mătușa Mercy putea auzi ceva fără audiere. Încă mai continua când Lena a început să se întrebe cu mine. Ethan? Esti bine? Sunt bine, L. Tu nu soundokay. Am de-a face. Stai asa. Vin. Fața lui Amma se uită la mine din ziar, imprimată în alb și negru. Cel mai bun rochie de duminică, cea cu gulerul alb. Mă întrebam dacă cineva ar fi luat fotografia la funerarul mamei mele, mătușa lui Prue. Ar fi putut fi Macon. Au fost atât de mulți. Am așezat hârtia pe lemn înțepat. Am urât necrologul ăla. Cineva din lucrare trebuie să fi scris, nu pe cineva care la cunoscut pe Amma. Au făcut totul greșit. Cred că am un motiv nou să urăsc Stars and Stripes la fel de mult ca și mătușa Grace. Mi-am închis ochii, ascultând Sistersfuss-ul de tot, de la necrologul lui Amma, până la faptul că Themmacould nu face grits în calea cea bună. Știam că este calea lor de a-și respecta femeia care mi-a ridicat tatăl și pe mine. Femeia care le-a făcut în ghivece de dulceață de ceai dulce și sa asigurat că nu au părăsit casa cu fustele înăbușite în chilot atunci când au plecat la biserică. După un timp, nu le-am auzit deloc. Doar sunetul liniștit al doliutei lui Wate's Landing. Plăcile de parchet scârțâiau, dar de data aceasta am știut că nu era Amma în camera următoare. Niciunul dintre ghivecele ei nu a lovit. Nu au atacat agenți de tăiere. Nici o mâncare caldă nu mi-ar fi venit. Nu cu excepția cazului în care tatăl meu și cu mine ne-am învățat cum să gătim. Nu s-au adunat nici casele pe pridvorul nostru. Nu de data asta. Nu era un suflet în care Gatlinwho ar fi îndrăznit să le aducă scuza lor de rău pentru o friptură de oală pentru a marca trecerea d-nei Amma Treadeau. Și dacă au făcut-o, n-am fi mâncato. Nu că cineva de aici a crezut cu adevărat că a dispărut. Cel puțin asta au spus ei. - Se va întoarce, Ethan. Întreabă cum a apărut fără să spună un cuvânt, în ziua în care teai născut? A fost adevărat. Amma mi-a ridicat tatăl și sa mutat în familia ei în Wader's Creek. Dar, după cum povestește, în ziua în care părinții mei m-au adus acasă din spital, a apărut cu geanta ei și sa mutat înapoi. Acum Amma dispăruse și nu se mai întorcea. Mai mult decât oricine, știam cum funcționează. M-am uitat la locul uzat pe podele de deasupra aragazului, în fața ușii cuptorului. Mi-e dor de ea, L. Mi-e dor de ea. Mi-e dor de amândoi. Stiu. Am auzit-o pe Thelma plimbându-se în cameră, o bucată de tutun îngropată sub buză. "În regulă, fetelor. Cred că ați avut destulă emoție pentru o dimineață. Să

mergem în cealaltă cameră și să vedem ce putem câștiga pe The Price Is Right ." Thelma mi-a făcut cu ochiul și mi-a rotit mătușa Mercy din cameră. Mătușa Grace era chiar în spatele lor, cu Harlon James la picioarele ei. - Sper că le dau o gheață care face ca apa să devină singură. Tatăl meu a atins ziarul și a început să citească unde am rămas. "Serviciile memoriale vor avea loc la Capela din Wader's Creek." "Mintea mea a strălucit pe Amma și pe Macon, cu fața în față, în mijlocul mlaștinii de ceață în partea grea a miezului nopții. "Ah, naiba, am încercat să-i spun pe cineva care ar asculta. Amma nu dorește un serviciu". „Nu.“ "Ea se învârte pe undeva în jos, spunând:" Nu văd de ce meriți-mi timpul să mă plângeți. Sigur ca Răscumpărătorul meu dulce, nu-mi pierd vremea când te plâng. “ Am zâmbit. Și-a înălțat capul spre stânga, la fel cum a făcut-o și Amma când a fost în ravagii. „T. OMOLIUL OMF Ten în jos. Ca și în cazul ăsta, totul nu e nimic altceva decît o prostie și o prostie, Mitchell Wate. De data asta am râs, pentru că tatăl avea dreptate. Am auzit-o. Urăsc să fie centrul atenției, mai ales atunci când a implicat infamul Gatlin Funeral Pity Parade. Tatăl meu a citit următorul paragraf. "Domnișoara Amma Treadeau sa născut în județul Gatlin, South Carolina, în sudul Carolinei, în cele șapte copii născuți în familia târzii Treadeau". "Al șaselea din cei șapte copii? Dacă Amma ar fi menționat vreodată surorile și frații ei? Mi-am amintit doar că vorbea despre Greate. El a distrus lungimea necrologului. "Cîteva zile, cariera ei de baker de reședință locală sa desfăcut de cel puțin cinci decenii și la fel de multe târguri județene." Și-a clătinat din nou capul: "Dar nici o mențiune despre Carolina Gold? Bunule, sper că Amma nu va citi asta de la un nor în sus. Va trimite fulgerele în jos, la stânga și la dreapta. Ea nu , m - am gândit. Amma nu-i pasă ce spun ei despre ea acum. Nu cei din Gatlin. Stă pe o verandă undeva cu Greții. Continua să meargă. "Miss Amma lasă în urma familiei sale extinse, o serie de veri și un cerc de prieteni apropiați ai familiei." "A împăiat hârtia și a aruncat-o se întoarce pe masă. "Unde este partea în care domnișoara Amma lasă în urmă doi dintre cei mai îndurerați, cei mai îndurerați și cei mai tristă băieți care trăiesc vreodată în aterizarea lui Wate?" A lovit cu degetele nelimitat pe masa de lemn între noi. Nu știam ce să spun la început: "Tată?" "Da?" "Vom fi bine, știi?" Era adevărat. Asta făcea tot timpul, dacă te-ai gândit la asta. Să ne pregătim pentru o vreme când nu ar fi acolo să ne pregătească pentru totdeauna după aceea. Deocamdata. Tatăl meu trebuie să fi înțeles, pentru că el a lăsat mâna să cadă foarte mult pe

umărul meu. "Da domnule. Nu știu asta. Nu am spus nimic altceva. Stăteam împreună, privindu-ne fereastra de bucătărie. "Orice altceva ar fi cu totul lipsit de respect." Vocea îi zugrăvea și știam că plânge. - Ne-a crescut destul de bine, Ethan. "Sigur a făcut-o." Am luptat eu cu mine. Din respect, cred, așa cum a spus tatăl meu. Așa a trebuit să fie acum. A fost adevărat. Mi-a făcut rău - aproape că ma ucis - dar a fost reală, în același mod în care mi-am pierdut mama. A trebuit să accept. Poate că așa a trebuit să se descurce universul, cel puțin această parte din el. Lucrul potrivit și lucrul ușor nu sunt niciodată la fel. Amma ma învățat asta mai bine decât oricine. - Poate ea și Lila Jane se îngrijesc acum. Maybethey sunt ședinței împreună, vorbind despre roșii prăjiți și ceai dulce. "Tatăl meu a râs, chiar dacă plângea. Nu știa cât de aproape de adevăr era și nu l-am desemnat. "Cireșe". Asta a fost tot ce am spus. "Ce?" Tatăl meu sa uitat la mine amuzant. "Mama îmi place cireșe. Fă-ți aminte de grosolan, îți amintești? "M-am îndreptat spre cap. "Dar nu sunt sigur că mătușa Prue permite fiecăruia dintre ei să primească un cuvânt pe margine". El a dat din cap și mi-a întins mâna până mi-a atras bratul. - Mama ta nu are grija. Vrea doar să rămână în pace cu cărțile ei pentru o vreme, nu crezi? Cel puțin până ajungem acolo? - Cel puțin, am spus, deși nu m-am putut uita acum la el. Inima mea a fost trasă așa multe moduri diferite deodată, nu știam ce simțeam. O parte din mine mi-ar fi dorit să-i spun că mi-am văzut mama. Că era în regulă. Ne-am așezat așa, fără să mă mișc sau să vorbesc, până când am simțit că inima mea începe să lovească. L? Ești tu? Ieși afară, Ethan. Astept. Am auzit muzica înainte de a vedea rola Beater în vedere prin ferestrele de fereastră. M-am ridicat și am dat din cap tatălui meu. - Mă duc la Lena pentru o vreme. - Ia tot timpul de care ai nevoie. - Mulțumesc, tată. Când m-am întors să mă duc la bucătărie, am văzut ultima dată pe tatăl meu, stând singur la masă cu ziarul. Nu am putut să o fac. Nu puteam să plec așa. M-am întors la hârtie. Nu știu de ce am luat-o. Poate că am vrut să o țin cu mine mai mult timp. Poate că n-am vrut ca tatăl meu să stea singur cu toate acele sentimente, înfășurat într-o hârtie proastă, cu un puzzle încrucișat rău și un necrolog mai rău.

Apoi a venit la mine. Am tras sertarul lui Amma și am luat un creion # 2. M-am ținut să-i arăt tatălui meu. El a zâmbit. "A început să fie ascuțită, iar apoi ea sa înălțat." "Asta ar fi vrut. O ultima dată." Se aplecă în scaunul său, până ajungea la sertar și mi-a aruncat o cutie de Red Hots. "Pentru ultima dată." L-am îmbrățișat. "Te iubesc tata." Apoi mi-am măturat mâna de-a lungul ferestrelor de bucătărie, împrăștiind sare pulverizând tot podeaua bucătăriei. "Este timpul să lăsăm fantomele să intre."

Am făcut-o doar la jumătatea treptelor înainte ca Lena să mă găsească. Ea mi-a sărit în brațe, înconjurând picioarele mele în jurul meu. Ea ma agățat și m-am ținut la ea, ca și cum nici unul dintre noi nu a lăsat vreodată să plece. A fost electricitate, o mulțime de electricitate. Dar, cum buzele i-au găsit pe mine, nu era nimic altceva decât dulceață și pace. Un fel de a veni acasă, când o casă este încă un adăpost și nu furtuna în sine. Totul era diferit între noi. Nimic nu ne-a mai distrat. Nu știam dacă a fost din cauza Noul Ordin sau pentru că m-am îndreptat spre sfârșitul lumii celeilalte și înapoi. Însă, aș putea să țin mâna Lenei fără să-mi arunc o gaură în palmă. Atingerea ei era caldă. Degetele ei erau moi. Sarutul ei era doar un sărut acum. Un sărut care a fost la fel de mare și la fel de mic ca un sărut poate fi. Nu a fost o furtună electrică sau un incendiu. Nimic nu a explodat, ars sau chiar scurtcircuitat. Lena mi-a aparținut, la fel cum i-am aparținut ei. Și acum am putea fi împreună. Beater-ul a cedat și am oprit sărutările. "Orice zi." Link-ul își ține capul pe fereastră. Mă aștept să-ți văd părul de culoare gri. Am zâmbit la el, dar nu m-am putut abate de la ea. "Te iubesc, Lena Duchannes. Mereu am și voi întotdeauna. "Cuvintele erau la fel de adevărate astăzi, ca prima dată când le-am spus, pe Luna a șaisprezecea. - Și te iubesc, EthanWate. Te-am iubit de la prima zi când ne-am întâlnit. Sau înainte. "Lena se uită drept în ochi, zâmbind. "Cu mult înainte." Am zâmbit înapoi, adânc în a ei. - Dar am ceva de spus. - Ceva ce probabil ar trebui să știi despre fata pe care o iubești. Stomach-ul meu a coborât puțin. "Ce este?" "Numele meu." "Nu ești serios?" Știam că Casters le-au învățat adevăratele nume după ce au fost revendicate, dar Lena nu a vrut niciodată să-mi spună a ei, oricât de multe ori am

cerut. Mi-am dat seama că era al ei să-i spună când se simțea ca timpul potrivit. Care, cred, a fost acum. "Mai vrei să știi?" Era rânjită, pentru că deja știa răspunsul. Am dat din cap. "Este Josephine Duchannes. Josephine, fiica lui Sarafine. "Ultimul cuvânt a fost o șoaptă, dar am auzit-o, ca și cum ar fi strigat de pe acoperișuri. Am strâns mâna. Numele ei. Ultima minciună a puzzle-ului familiei ei și singurul lucru pe care nu l-ați găsit pe nici un arbore genealogic. Nu i-am spus încă Lenei despre mama ei. O parte din mine a vrut să cred că Sarafine și-a abandonat sufletul pentru a putea fi din nou cu Lena - că sacrificiul ei a fost mai mult decât răzbunarea. De o zi, l-aș fi dorit pe Lena ce mamă a făcut pentru mine. Lena merita sa stie ca Sarafine nu a fost rau. Beater-ul a revenit din nou. "Haide, iubiri. Trebuie să ajungem la Dar-ee Keen. Toată lumea așteaptă. " Am apucat mâna Lenei și am tras-o pe peluza din față la Beater. "Trebuie să ne oprim pe drum." - Vreau să fac asta cu Roți întunecate, am nevoie de foarfece? - Vom merge la bibliotecă. Link își aplecă fruntea pe volan: "Nu am reînnoit cardul de bibliotecă de când aveam zece ani. Cred că aș avea betteroddi cu Câte întuneric. Am stat în fața ușii mașinii și am privit-o pe Lena. Ușa din spate sa deschis de la sine și amândoi am urcat. "Omule, omule. Acum sunt cabana ta? Tu, Castersand Mortals, ai un mod foarte greșit de a-ți arăta aprecierea față de un tip. Link a făcut din muzică, ca și când nu ar fi vrut să audă ce am de spus. "Te apreciez." Mi-am smuls capul din spate, bun și tare. Nici nu părea să simtă asta. Vorbeam cu Link, dar mă uitam la Lena. Nu m-am putut opri să mă uit la ea. Era mai frumoasă decât mi-am amintit, mai frumoasă și mai reală. Am îmbrăcat un fir de păr prin degete și mi-a aplecat obrazul pe mâna mea. Am fost împreună. Era greu de gândit să vadă sau chiar să vorbească despre altceva. Apoi mam simțit rău că s-au simțit atât de bine atunci când încă purtam The Stars and Stripes în buzunarul din spate. "Aștepta. Verifică-l. Link-ul a întrerupt. "Asta e exact ce am nevoie pentru a termina noi versuri. „Candygirl. Doar atât de drăguț că o să facă ... " Lena și-a pus capul pe umăr. - Am menționat că vărul meu este înapoi în oraș? - Bineînțeles că este. Am zâmbit. Link-ul mi-a făcut o clipă în urechea din spate. L-am lovit din nou în cap când mașina a tras pe stradă. - Cred că vei fi o stea rock, am spus eu. - Trebuie să mă întorc să lucrez la demo-ul meu, știi? 'Cause, curând după absolvire,

mă îndrept direct spre New York, timpul mare ...'. Linkul era atât de plin de rahat, încât putea să treacă pentru o toaletă. La fel ca vechile zile. La fel cum trebuia să fie. A fost tocmai dovezile de care aveam nevoie. Am fost cu adevărat acasă. CAPITOLUL 38 Unsprezece Across Copiii merg înăuntru, spuse Link, întorcându-se pe cel mai recent Sfânt Rollersdemo. O să aștept aici. Am destulă carte la școală. Lena și cu mine ne-am sculat din Beater și am stat în fața Bibliotecii GatlinCounty. Reparațiile au continuat mai mult decât mi-am amintit. Toate construcțiile majore au fost terminate în exterior, iar doamnele fine ale DAR au început deja să planteze puieți lângă ușă. Interiorul clădirii a fost mai puțin terminat. Foi de plastic atârna într-o parte și, pe de altă parte, puteam vedea unelte și căței. Dar mătușa Marian fusese deja înființată această zonă particulară, care nu ma deranjat deloc. Mai degrabă ar avea o jumătate de bibliotecă decât o bibliotecă, în fiecare zi. "Mătușa Marian?" Vocea mea a răsunat mai mult decât de obicei, și în cel de-al doilea rând a apărut la capătul culoarului în picioarele ei. Am văzut lacrimile din ochi, în timp ce ea se grăbi să se îmbrățișeze. "Tot nu pot să cred." Ea ma îmbrățișat mai tare. "Crede-mă, știu." Am auzit sunetul de pantofi de îmbrăcăminte împotriva betonului neimpresionat. "Dl. Wade, este o plăcere să te văd, fiule. "Macon avea un zâmbet uriaș, tencuit pe fața lui. Era același lucru pe care părea să-l dea de fiecare dată când mă văzu acum și începu să mă târăsc puțin. Lena îi dădu drumul spre mine. Mi-am întins mâna pentru a-mi scutura, dar mi-a învîrtit brațul în jurul gâtului. - E bine să te văd, domnule. Am vrut să vorbim cu tine și cu mătușa Marian. Ridică o sprânceană. "Oh?" Lena își răsucea colierul de farmec, așteptând să-i explic. Cred că ea nu a vrut să spargă vestea unchiului ei că putem face tot ce ne-am dorit acum fără să-mi pun viața în pericol. Deci am făcut onorurile. Și, la fel de intrigat ca și Maconseemed, eram destul de sigur că-i plăcea mai bine când o săruta pe Lena reprezentând amenințarea unui șoc electric. Marian se întoarse spre Macon, la o pierdere. "Remarcabil. Ce crezi că înseamnă? Se îndrepta în fața stivei. "Nu sunt sigur." "Orice ar fi, credeți că va afecta și alte roți și mortalități?" Lena spera că este o schimbare în Ordinul Lucrurilor. Poate un bonus cosmic, după tot ce am trecut. "E îndoielnic, dar cu siguranță ne vom uita în ea." El îl întreba pe Marian. Ea dădu din cap. "Desigur." Lena a încercat să-și ascundă dezamăgirea, dar unchiul ei o cunoștea prea

bine. "Chiar dacă acest lucru nu afectează alte roți și mortalități, vă afectează pe voi doi. Schimbarea trebuie să înceapă undeva, chiar și în lumea supranaturală. " Am auzit o scrâșnică și ușa din față sa zdrobit. „Dr. Ashcroft?“ M-am uitat la Lena. Aș fi știut vocea oriunde. Aparent, Macon a recunoscut-o, de asemenea, pentru că a rănit în spatele coșului cu Lena și cu mine. "Bună, Martha." Marian îi dăduse doamnei Lincoln cea mai prietenă voce bibliotecară. "A fost mașina lui Wesley pe care am văzut-o în față? E aici? "Imi pare rau. El nu este." Link-ul a fost probabil aruncat pe podeaua Beater-ului, ascunzându-se de mama sa. "Mai pot face ceva pentru tine azi?" Întrebă Marian politicos. "Ce poți să faci", a spus doamna Lincoln, "încearcă să citească această carte o vrăjitorie și să-mi explice cum putem permite copiilor noștri să verifice această bibliotecă publică". Nu trebuia să mă gândesc la ce se referă, dar nu mă puteam ajuta. Mi-am aruncat capul în jurul colțului pentru a vedea mama lui Link fluturând o copie a lui Harry Potter și a Prințului jumătății de sânge în aer. Nu mă puteam opri să zâmbesc. Era bine să știți că unele lucruri în Gatlin nu s-ar schimba niciodată.

Nu am luat The Stars and Stripes în timpul prânzului. Spun că atunci când cineva pe care-l iubești moare, nu poți mânca. Dar astăzi am avut un cheeseburger cu extra muraturi, un ordin dublu de cartofi prăjiți, un shake de zmeură și un bananasplit cu fudge fierbinte, caramel și bici suplimentar. M-am simțit ca și cum n-aș fi avut parte de săptămâni. Cred că nu am întâmpinat nimic în lumea de altădată, iar trupul meu părea să știe asta. După cum m-am culcat cu Lena, Link și Ridley au glumit în jur, ceea ce părea mai degrabă o luptă pentru oricine nu știa mai bine. Ridley clătină din cap. "Serios? The Beater? Nu am trecut peste asta pe drumul de aici? "Nu am ascultat". Doar îmi dau seama doar la zece procente din ceea ce spui. "A fost adâncit de ea peste umăr." Sunt nouăzeci de procente până când o să-ți spun că o spui ". "Da, poate că sunt o sută de oameni prea ocupați în căutarea celuilalt." Ea a fost deranjată, dar l-am cunoscut pe Ridley mai bine. Link numai zâmbet. "Și ei spun că nu folosiți matematică în viața reală". Ridley dezbrăcat un lollipopand roșu a făcut un spectacol de ea, ca întotdeauna. Dacă crezi că merg la New York cu tine în găleata de rugină, ești mai nebun decât credeam, Hot Rod.

Link-ul și-a tuns gâtul, iar Rid ridat. "Vino iubito. A fost minunat ultima oară. Și de data asta nu va trebui să dormim în Beater. " Lena ridică o sprânceană la vărul ei. - Ai dormit într-o mașină? Rid a aruncat părul ei blond și roz. Nu puteam lăsa pe Shrinky Dink în pace. Nu e ca un hibrid în acel moment. Link și-a șters mâinile grele pe cămașa lui Iron MaidenT. - Știi că mă iubești, Rid. Recunoaste." Ridley se prefăcu că se îndepărtează de el, dar abia se mișcă un centimetru. "Sunt o sirenă, în cazul în care ați uitat. Nu-mi place nimic. Linkul la sărutat pe obraz. "În afară de mine." "Mai ai încă două locuri?" John balansa o tavă de înghețată și cartofi prăjiți într-o mână, cealaltă mână încuiată în jurul lui Liv. Lena a zâmbit la Liv și sa mutat. "Mereu." A fost o vreme când nu am putut să-i dau pe cei doi să stea în aceeași încăpere. Dar asta se simțea ca o durată de viață. Din punct de vedere tehnic, pentru mine, cred că a fost. Liv se ridică în brațul lui John. Purta o cămașă de masă periodică și îmbrăcămintea ei blondă. - Sper că nu crezi că le împărtășim. A tras barca de hârtie plină cu chili friesin în fața ei. - N-aș ajunge niciodată între tine și cartofii tăi, Olivia. John se aplecă și o sărută repede. "Băiatul inteligent." Liv arăta uimitor - să nu facă fericirea cea mai bună, dar adevăratul fel de fericit. Și am fost fericit pentru amândoi. Charlotte Chase strigă din spatele tejghelei; arăta că slujba de vară sa transformat într-o slujbă post-școală pe tot parcursul anului. "Oare cinevawanna taie o plăcintă de pecan? Ieșiți proaspăt cuptorul? Ea a ținut plăcuța cu cutie tristă. Nu era proaspăt din cuptorul nimănui, nici măcar de la SaraLee. - Nu, mulțumesc, spuse Lena. Link încă mai privea la placinta. "Pun pariu că nu e suficient să fii cea mai proastă plăcintă de pecană a lui Amma." A pierdut și Amma. Aș putea spune. Întotdeauna a fost pe el despre un lucru sau altul, dar ea a iubit Link. Și el știa. Amma la lăsat să scape cu lucruri pe care nu le-am putut niciodată, ceea ce mi-a amintit de ceva. "Link, ce ai făcut în subsolul meu când aveai nouă ani?" Până în prezent, Link nu mia spus niciodată ce avea Amma asupra lui. Întotdeauna am vrut să știu, dar era singurul secret pe care nu l-am putut niciodată să-l scot. Link se strecură în scaun. "Fii serios omule. Unele lucruri sunt private. " Ridley îl privi suspinat. - Asta se întâmplă când ai intrat în schnapps și te-ai aruncat peste tot? A scuturat din cap. „Naw. Acesta a fost subsolul cuiva. "Ridică din umeri. "Hei, aici sunt o mulțime de subsoluri." Toți îl priveam.

"Bine." El și-a mânat nervul nervos pe părul său spinoasc. "Ma prins ..." El a ezitat. Ea ma prins îmbrăcată ... "Îmbrăcat?" Nici nu vroiam să mă gândesc la ce însemna asta. Link își frecă fața, jenat. "A fost groaznic, tipule. Și dacă mama mea a aflat vreodată, te-ar ucide, spunând și cu mine, pentru că nu. - Ce ai purtat? Întrebă Lena. - O rochie? Tocuri înalte? - Și-a clătinat din cap. Fața lui era întorsă cu rușine. "Mai rau." Ridley îl lovi pe braț, privindu-se nervos. Ce dracu ai avut? Link își atârna capul. "O uniformă a soldatului Uniunii. Am furat-o de la garajul lui Jimmy Weeks. Am izbucnit râzând, și în câteva secunde i-am făcut legătura. Nimeni altcineva de la masă nu înțelegea păcatul într-un băiat sudic - cu un tată care a condus Cavaleria Confederatului în Reînnoirea Bataliei din Dealul Honey și o mamă care a fost mândră de Surorile Confederației - încercând un Război Civil uniformă pentru partea opusă. Trebuia să fii de la Gatlin. A fost unul dintre acele adevăruri nespuse, ca și cum nu faci o plăcintă pentru Wates pentru că nu va fi mai bună decât Amma; nu stai în fața lui Sissy Honeycutt în biserică, pentru că vorbește tot timpul împreună cu predicatorul; și nu alegi culoarea vopselei pentru casa ta fără consultarea doamnei Lincoln, cu excepția cazului în care numele tău se va întâmpla să fie Lila Evers Wate. Gatlin a fost așa. Era o familie, totul și toate - părțile bune și cele rele. Doamna Asher le-a spus chiar doamnei Snow că le-a spus doamnei Lincoln să-i spună lui Link că mi-a plăcut să mă duc acasă de la mătușa Caroline într-o singură bucată. I-am spus lui Link să-i mulțumească și am vrut să spun. Poate că doamna Lincoln mi-ar face chiar și una dintre cele mai faimoase brânzeturi din nou într-o zi. Dacă a făcut-o, pariez că o să curăț farfuria.

Când linkul ne-a scăpat, Lena și cu mine ne-am îndreptat spre Greenbrier. Era locul nostru și, indiferent cât de multe lucruri s-au întâmplat aici, ar fi fost întotdeauna locul unde am găsit lăcașul. Unde l-am văzut pe Lena mișcând norii pentru prima dată, chiar dacă nu mi-am dat seama. Unde ne-am învățat practic limba latină, încercând să traducem din Cartea Moșilor . Grădina secretă Greenbrier ne-a ținut secretele de la început. Într-un fel, am început din nou. Lena mi-a dat o privire amuzantă când am terminat deocamdată lucrarea pe care o purtasem toată după-amiaza.

"Ce-i asta?" Își închise cartea de spirală, cea pe care și-a petrecut tot timpul în scris, ca și cum nu ar fi putut obține totul pe pagină destul de repede. "Cuvintele încrucișate." Stăteam pe stomacul nostru în iarbă, ne-am curățat unul pe celălalt în vechiul nostru loc lângă pomul din apropierea pădurilor de lămâi, lângă piatra de foc. Adevărat cu numele său, Greenbrier a fost cea mai verde pe care am văzut-o vreodată. Nu este nici un lubber sau o grămadă de iarbă maro moartă. Gatlin era cu adevărat înapoi la cea mai bună versiune a vechiului său sine. Am făcut asta, L. Nu am știut cât de puternici suntem. Își aplecă capul pe umăr. Facem acum. Nu știam cât va dura, dar m-am îndoit de faptul că nu o voi accepta din nou. Nici un minut din ceea ce aveam. "Am crezut că putem face asta. Știi, pentru Amma. - Cuvântul încrucișat? Am dat din cap și a râs. "Știi, nici măcar nu m-am uitat la acele puzzle-uri încrucișate? Nu o singură dată. Nu până nu ai plecat și ai început să-i vorbești cu mine. - Destul de inteligent, nu-i așa? "Mai bine decât încerci să scrie melodii. Deși puzzle-urile tale nu au fost atât de grozave. "Ea a zâmbit, mușcând-o. Nu puteam rezista sărutărilor de mai multe ori, până când în cele din urmă s-au retras, râzând. "Bine. Era mult mai bine. Ea îi atinse fruntea spre a mea. Am zâmbit. "Admirați-vă, L. Mi-a plăcut crucea mea." "Glumești? Bineînțeles că am făcut-o. Te-ai întors la mine de fiecare dată când mam uitat la acele puzzle-uri stupide. "Am fost disperată." Am decolat hârtia între ele și am scos creionul nr. 2. Ar fi trebuit să știu ce vom vedea. Amma mi-a lăsat un mesaj, ca și cele pe care le-am lăsat pentru Lena. Două în față. Ca și în, să fie sau să nu. FI Patru în jos. Ca și în, opusul răului. G. O. O. D. Cinci jos. Ca și în cazul victimei unei cățelări, dintr-un roman Edith Wharton. ETHAN Zece peste. Ca și în, o expresie a bucuriei. aleluia Am înjunghiat hârtia și am tras-o pe Leena spre mine. Amma era acasă. Amma a fost cu mine. Și Amma a plecat. Am plâns destul de mult până când soarele a căzut din cer și luncașul meu a fost la fel de întunecat și de lumină ca și Ifelt.

CAPITOLUL 39 Un imn pentru Amma ordinea nu este ordonată nu mai sunt alte lucruri decât aleluia nu are sens să se facă turnuri de apă sau orașe de Crăciun când nu poți spune din aliluia mormintele sunt întotdeauna grave din interior sau din exterior și lovebreaks ce nu se poate rupe aleluia una pe care am iubit-o iubesc, una pe care am iubit-o am pierdut acum ea este puternică, deși ea a plecat găsit și a plătit drumul ei ea a zburat departe lumina întuneric-cântă greats o nouă zi aleluia EPILOG După În noaptea aceea, m-am așezat în patul meu de matrimonial în camera mea, ca generații de Wates înainte. Cărți inferioare. Telefon mobil mobil rupt de lângă mine. IPod-ul vechi atârnat în jurul gâtului meu. Chiar și harta mea era din nou pe perete. Lena a înregistrat-o. Nu contează cât de confortabil era totul. Nu puteam să dorm, așa gândeam că trebuie să fac. Cel puțin, amintindu-mă. Când eram mic, bunicul meu a murit. Mi-a plăcut bunicul, pentru o mie de motive pe care nu mi-am putut spune, și o mie de povesti pe care abia mi-am amintit. După ce sa întâmplat, m-am ascuns în copacul care a crescut pe jumătate din gardul nostru, unde vecinii mi-au aruncat piersici verde pe prietenii mei și pe mine și unde l-am aruncat la vecini. Nu puteam opri plânsul, indiferent cât de greu mi-am bătut pumnii în ochii mei. Cred că niciodată nu mi-am dat seama că oamenii ar putea muri înainte. Mai întâi, tatăl meu a ieșit afară și a încercat să mă vorbească din copacul ăla stupid. Atunci mama a încercat. Nimic nu a spus că mă va face să mă simt mai bine. Am întrebat dacă bunicul meu era în Rai, așa cum au spus ei în Sundayschool. Mama mi-a spus că nu era sigură. Era istoricul ei. A spus că nimeni nu știa ce sa întâmplat când am murit. Poate că am devenit fluturi. Poate că am devenit oameni din nou. Poate că tocmai am murit și nu sa întâmplat nimic. Am plâns mai mult. Un istoric nu este cu adevărat ceea ce căutați în această situație. Atunci i-am spus că nu vreau ca Poppi să moară, dar mai mult decât atât, nu am vrut să mor, și chiar mai mult, nici eu nu am vrut să mor. Apoi sa desființat. Era tatăl ei. Am coborât din copac pe cont propriu după aceea și am strigat împreună. Ma tras în brațe, chiar acolo, pe treptele din spate ale aterizării lui Wate și mi-a spus că nu voi

muri. Nu aș vrea. A promis. N-am de gând să mor și nici nu ar face-o. După aceea, singurul lucru pe care mi-am amintit-o era să mă duc înăuntru și să mănânc trei bucăți de plăcintă de zmeură-cireșe, de felul cu crusta crocantă de zahăr. Cineva ar trebui să moară înainte ca Amma să facă plăcinta asta. În cele din urmă, am crescut și am crescut și m-am oprit în căutarea mamei mele de fiecare dată când am simțit că plâng. Chiar am încetat să mai intru în copacul acela vechi. Dar cu câțiva ani înainte am realizat că mama m-a mințit. Abia după ce mi-a părăsit, mi-am amintit chiar ceea ce spusese. Nu știu ce vreau să spun. Nu știu despre ce este vorba. De ce ne deranjăm. De ce suntem aici. De ce ne place. Aveam o familie și erau totul pentru mine și nici măcar nu am știut când le aveam. Aveam o fată și ea era totul pentru mine și știam că în fiecare secundă am avut-o. Le-am pierdut pe toate. Tot ce ar putea dori vreodată un tip. Mi-am găsit drumul acasă din nou, dar nu te păcăli. Nimic nu este la fel ca înainte. Nu sunt sigur că aș vrea să fie. Oricum, eu sunt încă unul dintre cei mai norocoși tipi din jur. Nu sunt o biserică ca o persoană, nu când vine vorba de rugăciune. Pentru a fi sincer, pentru mine niciodată nu prea am sperat. Dar știu asta și vreau să spun. Și chiar sper că cineva va asculta. Există un punct. Nu știu ce este, dar tot ce am avut și tot ceea ce am pierdut și tot ceea ce am simțit înseamnă ceva. Poate că nu are o semnificație de viață. Poate că există o semnificație pentru a trăi. Asta am învățat. De asta voi face de acum înainte. Viu. Iubitor și plin de sunete. Lena Duchannes. Numele ei rimează cu ploaie. Nu mai cad. Asta spune L, și are dreptate. Cred că ai putea spune că zbor. Amandoi suntem. Și sunt destul de sigur că acolo undeva în cerul albastru și în măreția albinelor de dulgher, Amma zboară. Suntem cu toții, în funcție de modul în care te uiți la el. Flying sau căzând, depinde de noi. Deoarece cerul nu este într-adevăr făcut din vopsea albastră și nu sunt doar două tipuri de oameni în această lume, stupide și stuck.We credeți că există. Nu pierdeți timpul nici cu nimic. Nu merită. Îi poți întreba pe mama mea, dacă e cea mai potrivită zi de noapte. Tipul cu două sateliți Caster și o stea de Nord și de Sud. Cel puțin știu că pot.

Mă trezesc noaptea și mă întorc pe scândurile de pardoseală. Ei se simt uimitor de reali și nu există o clipă. Cred că visez. În bucătărie, iau o armă de pahare fără pată din dulapul care atârnă peste tejghea. Unul câte unul, le-am pus pe masă la rând. Goliți, cu excepția luminii lunii. Lumina frigiderului este atât de strălucitoare, mă surprinde. Pe raftul inferior, ascuns în spatele unui cap de putregai de varză, nu-l găsesc. Ciocolata cu lapte. Așa cum am bănuit. S-ar putea să nu mai fi vrut și poate că nu aș fi fost aici să beau, dar am știut că Amma nu mai avea cum să se oprească să cumpere. Am deschis cartea și mi-am despicat gura - ceva ce puteam face în somnul meu, care este practic statul în care intru. Nu puteam să-l fac pe unchiul Abner o plăcintă dacă viața mea depinde de ea și nici măcar nu știți unde Amma păstrează rețeta pentru tunelul Fudge. Dar știu asta. Unu câte unul, îmi umplu ochelarii. Unul pentru mătușa Prue, care a văzut totul fără să clipească. Unul pentru Twyla, care a renunțat la totul fără a ezita. Unul pentru mama mea, care ma lăsat să nu merg o dată, dar de două ori. Unul pentru Amma, care și-a luat locul cu marii, ca să-mi pot lua din nou în Gatlin. Un pahar de lapte de ciocolată nu pare suficient, dar nu este cu adevărat laptele și noi toți știm asta - oricum, aici, oricum. Pentru că lumina lunii straluceste în scaunele de lemn goale din jurul meu și știu, ca întotdeauna, că nu sunt singur. Nu sunt niciodată singur. Împingeți ultima oglindă prin patch-ul lunei pe masă. Lumina flutura ca o clipire a ochiului Sheer. "Băutură", spun, dar nu vreau să spun. Mai ales nu pentru Amma și pentru mama mea. Te iubesc și întotdeauna o voi face. Am nevoie de tine și te țin cu mine. Bine și rău, zahăr și sare, lovituri și sărutări - ce sa întâmplat înainte și ce va urma, tu și cu mine Noi sunt toate amestecate în această împreună, sub un singur piecrust cald. Totul despre mine îți amintește totul despre tine. Apoi, iau un al cincilea pahar de pe raft, ultima ochelari curat. Am umplut până la coada cu lapte, atât de aproape încât trebuie să-l prăbușesc pentru a nu-l depăși. Lena râde în modul în care întotdeauna îmi umple paharul cât de plin se poate. Simt

că zâmbește în somn. Mi-am ridicat paharul pe lună și m-am băut. Viața nu a avut gust dulce. AICI Cronicele

Povestea este terminat. Scris pentru totdeauna. Lunile lui Seer, lacrimile sirenei, nouăzeci de morți, temeri directe, morminte Incubus și râuri Caster, pagina finală pe care o dă End.

Recunoasteri Am iubit fiecare minut din asta. Fiecare personaj, fiecare capitol, fiecare pagină. Mai mult decât orice, tot ce trebuie să recunoaștem acum este singura persoană care a făcut totul să se întâmple - TU. Cititorul nostru preferat de la Caster. Mulțumesc. Pentru tot. Pentru toate acestea. A fost o plimbare sălbatică pe care o să continuați să citiți și să continuați să credeți în dragostea adevărată, lucrurile ascunse în plinătate, lumea între crăpături și, mai mult decât orice, pe voi înșivă. Știm că o vom face. Dragostea întotdeauna - și noi înțelegem asta WE & Margie Mulțumiri speciale lui: EDITORUL NOSTRU - JULIE SCHEINA TRANSNATORUL NOSTRU LATIN - DR. SARA LINDHEIM DIRECTORUL NOSTRU CREATIV-DAVE CAPLAN COPIA NOASTRA EDITOR-BARBARA BAKOWSKI MANAGERUL PUBLICITĂȚII NOASTRE-JESSICA BROMBERG MANAGERUL NOSTRU DE MARKETING-LISA ICKOWICZ ȘI CELE MAI BUNE CREATURI NUCELITE NOVELS ECHIPA CU LITTLE, BROWN PENTRU CITITORI TINERI! Vă mulțumim pentru că ați cumpărat această e-carte, publicată de Hachette Digital.

Pentru a primi oferte speciale, conținut bonus și știri despre ultimele noastre cărți electronice și aplicații, înscrieți-vă la newsletter-ul nostru.

Sau vizitați-ne la hachettebookgroup.com/newsletters Cuprins BUN VENIT DEDICARE epigraf LENA: începând din nou REZERVĂ UN: ETHAN CAPITOLUL 1: HOME CAPITOLUL 2: GREENTOMATOANELE FRUMOASE CAPITOLUL 3: ACEASTĂ SITUAȚIE SAU CAPITOLUL 4: CROȘINUL DE CATFISH " CAPITOLUL 5: UN LIBER AL LUNAI CAPITOLUL 6: BUTONUL SILVER CAPITOLUL 7: CROSSWORDS CAPITOLUL 8: BOTTURI ÎNCĂRCATE CAPITOLUL 9: STELE ȘI LĂSAȚI CAPITOLUL 10: OCHI DE SNAKE CAPITOLUL 11: DARKERTHINGS CAPITOLUL 12: AICI CAPITOLUL 13: CÂND CROWN CARRIESYOU CAPITOLUL 14: MESAȚII CAPITOLUL 15: MASTERUL RIULUI CAPITOLUL 16: ROCANTA UN CROW CAPITOLUL 17: CARTEA DE STURI CAPITOLUL 18: UMBRE REZERVĂ DOUĂ: LENA CAPITOLUL 19: PROBLEME MORTARE CAPITOLUL 20: UN DEAL CU DEVILUL CAPITOLUL 21: DARK LATERAL DE LUNICAPITOLUL 22: BIRDUL ÎN UN CARTE GELDED CAPITOLUL 23: DAR-EE KEEN CAPITOLUL 24: MÂNTUL CARE ÎȘI ÎNCHEIAZĂ CRADUL CAPITOLUL 25: UȘA CĂRȚII CAPITOLUL 26: FIZICA QUANTUMĂ CAPITOLUL 27: CRUCKSINUL TOATE CAPITOLUL 28: CATFORT CAPITOLUL 29: Mâinile morții CARTEA TREI: ETHAN CAPITOLUL 30: LOST TIME CAPITOLUL 31: PĂSTRĂTORII SECRETELOR CAPITOLUL 32: TULBURA UNELOR CAPITOLUL 33: CALEA PATRIMONULUICAPITOLUL 34: CRONICIILE CASTERE CAPITOLUL 35: CRACIUNEA UNIVERSULUI CAPITOLUL 36: TRADUCEREA CAPITOLUL 37: Ce spune Cuvântul : Capitolul 38: Efes CAPITOLUL 39: Un HYMN PENTRU AMMA Epilog: DUPA MULȚUMIRI ȘTIRI COPYRIGHT

Drepturi de autor Caracterele și evenimentele portrayed în această carte sunt fictive. Orice asemănare cu realii, vii sau morți, este coincidență și nu este destinată autorilor. Pentru a extinde orice nume reale ale persoanelor, locațiilor sau organizațiilor sunt incluse în carte, ele sunt folosite fictiv și nu sunt intenționate să fie luate altfel. Copyright © 2012 de Kami Garcia, LLC și Margaret Stohl, Inc. Toate drepturile rezervate. În conformitate cu Legea privind drepturile de autor din 1976, scanarea, încărcarea și distribuirea electronică a oricărei părți a acestei cărți fără permisiunea editorului constituie piraterie ilegală și furtul proprietății intelectuale a autorului. Dacă doriți să utilizați materiale din cartea (altele decât cele de revizuire), trebuie să obțineți permisiunea scrisă în prealabil, contactând editorul la [email protected]. Vă mulțumim pentru sprijinul acordat drepturilor autorului. Little, Brown și Compania Hachette Book Group 237 Park Avenue, New York, NY 10017 www.hachettebookgroup.com www.twitter.com/littlebrown Prima ediție de e-book: octombrie 2012 Little, Brown și Company este o divizie a Hachette Book Group, Inc. Numele Little and Brown și logo-ul sunt mărci comerciale ale Hachette Book Group, Inc. Editorul nu este responsabil pentru site-urile web (sau pentru conținutul acestora) care nu sunt deținute de editor. Hachette Speakers Bureau oferă o gamă largă de autori pentru a vorbi evenimente. Pentru a afla mai multe, vizitați www.hachettespeakersbureau.com sau sunați (866) 376-6591. ISBN 978-0-316-21460-5