2. Doina

Doină de Vasile Alecsandri I

II

Doina, doiniţă!

Doina, doiniţă!

De-aş avea o puiculiţă

De-aş avea o puşculiţă

Cu flori galbine-n cosiţă,

Şi trei glonţi în punguliţă

Cu flori roşii pe guriţă!

Ş-o sorioară de bărdiţă!

De-aş avea o mândrulică

De-aş avea, pe gândul meu,

Cu-ochişori de porumbică

Un cal aprig ca un leu,

Şi cu suflet de voinică!

Negru ca păcatul greu!

De-aş avea o bălăioară

De-aş avea vro şepte fraţi,

Naltă, veselă, uşoară,

Toţi ca mine de barbaţi

Ca un pui de căprioară!

Şi pe zmei încălecaţi!

Face-m-aş privighetoare

Face-m-aş un vultur mare,

De-aş cânta noaptea-n răcoare

De-aş cânta ziua, la soare,

Doina cea dismierdătoare!

Doina cea răzbunătoare! III

Doină, doiniţă!

Şi le-aş zice: „Şepte fraţi,

Şi i-aş zice: „Mândruliţă,

Faceţi cruce şi juraţi

Mă jur p-astă cruciuliţă

Vii în veci să nu vă daţi!“

Să te ţin ca un bădiţă!“ Şi i-aş zice: „Voinicele,

Hai, copii, cu voinicie,

Să te-ntorci cu rândunele

Să scăpăm biata moşie

Peste dealuri şi vălcele!“

De păgâni şi de robie!

Creaţiile populare au: –caracter oral; –caracter ononim; –caracter colectiv. Caracterul sincretic al creaţiilor populare constă în îmbinarea mijloacelor artistice aparţinând unor arte diferite: literatură, muzică, dans etc. În doină, de pildă, literatura se îmbină cu muzica. Doina populara : –specie a genului liric; –în versuri, în general scurtă, astrofica sau cu strofe inegale; –predomină rima pereche sau monorima, care sporesc muzicalitatea; –titlul este lung, fiind, de regula, primul vers; –eul liric devine, în funcţie de tipul doinei, haiducul, tânaărul îndrăgostit, cel ce pleacă la oaste/război, exilatul, fata ce se mărită etc.; –deoarece sentimentele nu sunt în realitate separate, tot aşa apar ele şi în doine, unul fiind predominant şi ajutând la categorisirea doinei; –apare, pregnant, comuniunea omului cu natura; –tablourile sunt în general dinamice, pline de viaţă, dezvăluind trăirile intense ale eului liric, prin prezenţa persoanei I singular; –se cântă într-un tempo larg, tărăgănat, având drept alte caracteristici următoarele elemente structurale: scara unitonală, uneori redusă la un număr mic de sunete; formule melodice tipice; ritm liber nesimetric, cu o emisiune vocală specifică diferenţiindu-se de la o regiune la alta; versul nu este definitiv legat de o melodie, astfel încât un text poate circula pe mai multe melodii, după cum o melodie poate primi mai multe texte; îmbinarea versurilor cu melodia nu este totuşi, arbitrară, în aceasta constând creaţia decisivă a autorului/autorilor. –ca melodie, doina are un caracter unitar, constituind, în unele regiuni (precum Ţara Oaşului sau Maramureşul) unicul tip de melodie cunoscut pentru cantecele profane; –astăzi, ea se mai numeste şi cântec lung, prelung, de coastă, de frunză şi circulă în toată ţara. Tipuri de doină: –doina de jale; –doina de dragoste; –doina de înstrăinare; –doina voinicească.

DOINA

Doina este o operă literară lirică în versuri, specifică folclorului românesc, în care se exprimă o varietate de sentimente deosebit de puternice. Este o creaţie cu un caracter anonim, autorul fiind necunoscut. S-a transmis din generaţie în generaţie, pe cale orală. Scriitorii români au fost culegători de folclor sau au preluat motive literare din creaţia populară precum V. Alecsandri, M. Eminescu, M. Sadoveanu, Lucian Blaga şi mulţi alţii. Printre creaţiile populare culese de V. Alecsandri în culegerea „Poezii populare ale românilor” se numără şi poezia „Doină”. Aceasta poartă ca titlu numele speciei folclorice pe care o reprezintă. Ea sintetizează trăsăturile specifice acestei creaţii amintind de: doina de dor, de haiducie, de jale. Alte doine sunt de cătănie sau de înstrăinare. Doina apare personificată şi poetul i se adresează în mod direct, ca unei fiinţe dragi: „Doină, doină, cântic dulce.” Repetiţia „doină” şi epitetul „dulce” sugerează legătura afectivă dintre creatorul anonim şi cântecul popular care îi înfrumuseţează viaţa. Epitetul „dulce” sugerează şi funcţia doinei de a-i alina suferinţele. Omul din popor se doreşte mereu în preajma ei: „când te-aud, nu m-aş mai duce!”. Doina este „viers cu foc”, adică exprimă durerea profundă: „Doină, doină, viers cu foc, / Când răsuni eu stau în loc!” Cântecul popular l-a însoţit pe omul simplu permanent. Când „bate vântul de primăvară”, el cântă doina „pe-afară”, „îngânându-se cu florile şi privighetorile.” Anotimpul primăverii i-a redat cântăreţului optimismul, dorul libertăţii. Dragostea de viaţă şi speranţa l-a sensibilizat în faţa frumuseţilor naturii. Verbul „a se îngâna” sugerează armonia doinei şi exprimă dorinţa de însoţire cu celelalte elemente ale naturii. Venirea iernii generează sentimentul singurătăţii. Cântăreţul cântă doina „închis în casă”. Creaţia spirituală îi mângâie existenţa. Frumuseţea primăverii este în antiteză cu „iarna viscoloasă”, pe care plugarul o suportă greu, având o viaţă oropsită. Această idee este sugerată de repetiţia „zilele” din versurile : „De-mi mai mângâi zilele,/ Zilele şi nopţile”. Verbul „a mângâia” are înţelesul „de a alina” suferinţele. Haiducul trăieşte un sentiment de bucurie la revenirea primăverii. Codrul este spaţiul securizant în care se întoarce. Doina „de voinicie” este legată de sentimentul de încredere pe care natura îl insuflă haiducului. Codrul îl apără de duşmani şi de poteri. Căderea frunzei vesteşte venirea toamnei. Codrul nu-l mai poate ascunde şi haiducul trăieşte un sentiment de jale. Supărarea sa face conţinutul doinei de jale. Ultimele patru versuri pun accentul pe legătura dintre plugar şi creaţia sa: „Doina zic, doina suspin / Tot cu doina mă mai ţin /Doina cânt , doina şoptesc,/ Tot cu doina vieţuiesc”. Verbele „zic”, „suspin”, „cânt”, „şoptesc” sunt sugestii ale actului creator. Verbele „mă ţin”, „vieţuiesc” accentuează permanenţa doinei în viaţa omului. La fel şi adverbul „tot”. Folosirea repetiţiilor şi a simetriilor, ca procedee de sintaxă poetică, relevă simplitatea şi naturaleţea stilului. Poezia are o muzicalitate deosebită realizată prin versificaţie. Măsura versurilor este de 7-8silabe şi ritmul este trohaic. Rima versurilor este împerecheată. Doina este o creaţie specifică literaturii populare româneşti, care impresionează prin frumuseţea sa şi sinceritatea omului din popor.