17. Cantul Xvii

CANTUL XVII Al treilea ocol: Mânia. Exemple de mânie pedepsită. Procne, Amata. îngerul păcii. Urcarea la cel de-al patrulea ocol. Topografia morală a Purgatoriului.

Prin munţi cândva de te-a cuprins vreo ceaţă prin car' să vezi, creştine1, tu, cât vede şi cârtiţa prin ochiul copt dealbeaţă, adu-ţi aminte-n zori cum se străvede măritul soare printre nori în şire, când pâcla deasă-a se rări purcede, şi lesne va să vezi în închipuire precum văzut-am în amurg2 şi eu, acelaşi soare-n dalba lui sclipire. Purtându-mi paşii după domnul meu, ieşii din nor3 în dulcea zi de-afară, ce-n depărtări murea4 pe ţărm cu greu. O, închipuire5 ce ne furi aoră, că mii de trâmbiţi6 de-ar suna oştirea, auzului tot nu i-ar fi povară, din ce te-aprinzi de nu-ţi dă foc simţirea? te-aprinzi din raza sus în cer iscată, prin ea sau vrerea ce ne-ajută firea. Făptura7 urii prefacută-odată în pasărea ce-şi plânge-n cânt ursita în închipuire-mi răsări deodată 350 351 şi mintea mea8 atât de greu robit-a, că orice simţ şi-ar fi-ncercat tăria, aş fi răzbit să-i biruiesc ispita. Mi-aprinse-apoi în flăcări fantazia un răstignit9 care părea c-aşteaptă semeţ la chip să-nfrunte veşnicia. Şi lângă el sta Assuer, şi dreaptă Estera ce-i fu soaţă pân' la groapă şi Mardocheu cel drept în grai şi-n faptă. Apoi, când mi se smulse de sub pleoapă întruchiparea şi pieri10 prin sine, precum băşica de-o lipseşti de apă, văzui o fată'' slobozind suspine şi „O, regină, auzeam cum cheamă, de ce-n zadar te-ai răzbunat pe tine? Făcutu-ţi-ai, spre-a nu mă pierde, seamă şi m-ai pierdut; dar lacrimile-mi toate nu-s pentru altul, pentru tine-s12, mamă." Cum piere somnul când în ochi îţi bate lumina zilei şi simţind sclipirea pe-ncetul moare şi zvâcnind se zbate13, la fel pieri pe-ncet şi nălucirea când drept în faţă mă izbi lucoare14, cu mult mai grea decât cunoaşte firea. Priveam în jur cătând din ochi cărare, când zise-un glas15: „Pe-aici urcaţi". Din minte simţii c-a!ungă orice gând şi-atare dorinţă-n piept îmi deşteptă fierbinte să ştiu cine-a vorbit, încât nicicând n-ar fi tăcut16, de n-o hrăneam 'nainte. 352 Dar precum ochii ţi se-nchid bătând, când simţi din cer a soarelui povară, la fel aici şi ochiul meu flămând. „E sol divin ce din înalt coboară ca să ne-ndrume, fără rugă'7 mută, şi-n focul lui pe sine se-nfăşoară. Ca omul cu el însuşi ne ajută, căci cel ce rugi când eşti lipsit aşteaptă, nici ajutor, nici bani nu-ţi împrumută. Urmându-i deci chemarea înţeleaptă s-o lăsăm la deal cât e lumină-afară, căci până-n zori18 nu mai zări-vom treaptă." Astfel grăi Virgil şi-n fapt de seară pornirăm drum spre creasta arămie; ci-un singur pas înaintai pe scară şi-un tremur lin de aripi19 din tărie simţii pe-obraji şi auzii un glas: „Ferice cei ce nu cunosc mânie!" Era-ntr-al zilei cel din urmă ceas, sclipea pe culmi20 o rază întârziată şi stele sus, pe-alocuri, de pripas. „De ce-mi slăbesc puterile21 deodată, în sinea mea mă întrebam, şi frântă mi-e vlaga-n mădulare şi uscată?" Eram pe locul unde scara sfântă mai sus nu urcă şi stăteam atare precum corabia ce-n nisip se-mplântă. Şezui puţin s-ascult22 de-aud mişcare pe noul brâu, adusă-n zbor cu vântul, şi spre maestru slobozii-ntrebare: 353 „Părinte drag, ce spală-aici pământul şi ce păcate pe cei morţi i-apasă? De paşii stau, nu-ţi steie-n loc cuvântul23." „Bătută-i legea care greu se lasă către iubirea de supremul bine; pe-aici24 dă zor lopata25 lenevoasă. Ascute, zise, mintea ta spre mine ca să pricepi învederat ce-oi spune şi rod26 s-aduni, de noaptea-n loc ne ţine. Nici ziditor şi nici faptură27-n lume n-a fost, pre câte ştii28, fără iubire, fie-nnăscută, fie-aleasă anume. Nicicând greşeşte29 cea sădită-n fire; cealaltă-n schimb dă greş când rău alege ori n-are cumpăt într-a ei pornire. Cât timp30 din Domnu-şi făureşte lege şi-n bunuri pământeşti e cumpătată, prilej de^pofte strâmbe nu se-alege. Dar când se-ntoarce către rău sau cată cu prea mult zel sau prea puţin spre bine, îl mânie fiii pe Cerescul tată. De aceea, zic, iubirea31 se cuvine să fie-n voi sămânţă de virtute, cât şi de fapte care-aduc ruşine.

Or, cum nu-i chip pornirea ei să-şi mute de la făptura-n care-a fost sădită, n-asmute. nicicând în om ura de el32 De creator33 nu-i fiinţă despărţită, s-o poţi concepe stătătoare-n sine şi ca atare de-a-l uri-i ferită. 354 Râvnit e răul, dacă judec34 bine, ce-i altora, prin voi, păgubitor şi-n triplu chip se naşte-n fiecine. Sunt unii35 cari, strivind pe alţii, vor s-ajungă sus şi jinduiesc cu fiere să-i vadă jos din înălţimea lor. Sunt unii36 iar ce-şi tem avut, putere şi propria faimă fiindcă alţii urcă şi drept aceea le cobesc cădere. Iar alţii37-n, schimb, fiindc-au avut de furcă cu semenii şi-au pătimit ocară, prin răzbunare ei pe ei se spurcă. Iubirea-aceasta întreit38 amară se spală jos; dar n-a rămas cealaltă ce către bine fără noimă zboară39. Tot omul cată40 către-o ţintă-naltă, ca râvna lui să-şi afie-ntr-însa pace şi către ea nedesluşit se saltă. Dar dacă nu-i iubirea lui dibace şi mult prea-ncet41 cu ţinta ei se-mbină, după căinţă-n brâu-acesta zace. Mai e un bun42, dar nu-i nicicând pricină a fericirii ce din miez purcede, din miezul sfânt ce-i rod şi rădăcină. Iubirea43 care doar pe el îl vede în trei brânare-i osândită greu: dar, împărţită-n trei porniri, cum şede, nu-ţi tălmăcesc: s-o afli singur vreu." 355