07 Miscarile Soc

MIªCÃRILE SOCIALE

1. Caracterizarea miºcãrilor sociale Miºcãrile sociale sunt acþiunile unor persoane care s-au organizat pentru a promova o schimbare socialã sau pentru a rezista unei astfel de schimbãri. Într-o altã definiþie, o miºcare socialã este orice acþiune socialã/ colectivã ce urmãreºte sã impunã schimbãri – variabile ca importanþã – în structura socialã ºi/ sau politicã, apelând frecvent, dar nu în mod exclusiv, la mijloace neinstituþionalizate. Miºcãrile sociale constituie fenomene de sine stãtãtoare, vãzute însã din perspective diferite: − în Europa au fost vãzute mult timp doar ca o manifestare secundarã, chiar un subprodus al conflictelor de clasã; − sociologia americanã le integreazã în perspectiva mai cuprinzãtoare a comportamentului colectiv. Caracteristicile esenþiale ale miºcãrilor sociale sunt urmãtoarele: • au o dezvoltare procesualã. Astfel, unii autori (BLUMER, TILLY) au identificat patru etape în ciclurile lor de viaþã: 1. apariþia. Ca reacþie la o necesitate nesatisfãcutã, un mic grup de oameni identificã problema ºi se mobilizeazã pentru acþiune; 2. asocierea – mai mulþi indivizi devin interesaþi de activitãþile micului grup iniþial, i se asociazã, apare un mic grup conducãtor; 3. birocratizarea – acþiunea devine organizatã; reguli, proceduri ºi roluri specializate; structurã ierarhicã (conducãtori ºi adepþi); organizaþii, filiale etc; 4. declinul – prin realizarea scopurilor, prin fricþiuni interne, prin cooptarea liderilor de cãtre putere etc. • miºcãrile sociale au deci o ideologie, un ansamblu de idei care justificã o anumitã organizare; ideologia poate avea diferite grade de coerenþã, de claritate etc; • miºcãrile sociale dispun de o anumitã tacticã – activitãþi precise prin care se urmãreºte atingerea unui scop, inclusiv mobilizarea sprijinului simpatizanþilor ºi câºtigarea unor noi adepþi; • exprimã deci un protest ºi sunt orientate spre schimbare socialã (inovaþie sau restauraþie); • nu au, cel puþin la început ºi nu toate, un scop politic, fiind departe de þelul cuceririi puterii în stat; orice miºcare socialã este însã, întro anumitã mãsurã, politicã ºi aceasta cel puþin prin implicaþii; • logica lor protestatarã le poate duce la un conflict cu autoritãþile publice; • recurg frecvent la modalitãþi de protest neinstituþionalizate. 2. Analiza miºcãrilor sociale 1

2.1. Factorii determinanþi ai miºcãrilor sociale pot fi: • obiectivi: perimarea istoricã a unor forme de organizare socialã, agravarea disparitãþilor sociale ºi a deosebirilor de interese, blocarea structuralã care împiedicã anumite categorii sociale sã-ºi satisfacã interesele; dezorganizarea socialã datoratã unor condiþii interne sau externe, crizele economice, politice sau culturale, deteriorarea condiþiilor de viaþã º.a.; • subiectivi: nemulþumirile sociale care apar din privarea relativã ºi din perceperea injustiþiei sociale, accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, neliniºte, nesiguranþã, difuzarea ºi acceptarea unor noi valori sociale, apariþia unor ideologii care justificã ºi direcþioneazã miºcãrile sociale etc. 2.2. Clasificare ºi analizã • Clasificarea se face dupã mai multe criterii: → sens: − miºcãrile ce urmãresc producerea unei schimbãri; − miºcãri de rezistenþã; → profunzime: − protestatare; − reformatoare; − revoluþionare; → posibilitãþi de realizare a obiectivelor: − cu obiective realizabile; − utopice; → influenþa exercitatã asupra dinamicii societãþii: − utopice; − de rezistenþã; − protestatare; − reformatoare; − revoluþionare.

• Miºcãrile utopice propun un contramodel ideal la organizarea socialã existentã. Unele modele utopice sunt creaþia unor intelectuali ce reunesc în jurul lor un mic numãr de indivizi care încearcã sã transpunã în realitate idealurile utopice. Miºcãrile utopice au avut o rãspândire mai mare în secolele XVIII ºi XIX. În a doua jumãtate a secolului al XX-lea, ele s-au manifestat sub forma grupãrilor de hippies, a unor comune ºi a unor secte religioase. Miºcãrile utopice nu reuºesc sã se impunã ca modele de realizare a unei întregi societãþi; ele eºueazã atât datoritã condiþiilor interne, inconsistenþei modelelor propuse, impractibilitãþii idealurilor lor, cât ºi datoritã conflictelor puternice cu majoritatea valorilor ºi normelor societãþii existente. • Miºcãrile de rezistenþã se opun schimbãrilor sau încearcã sã elimine schimbãrile intervenite. Ele pot lua forme diverse: de rezistenþã la introducerea unor schimbãri sau faþã de o schimbare deja introdusã; de rezistenþã faþã de o schimbare care este în consens cu dezvoltarea socialã sau faþã de o schimbare care conduce la regres social sau la dezorganizare socialã. • Miºcãrile protestatare exprimã o poziþie, o atitudine, un refuz faþã de ceea ce este acceptat sau instituþionalizat într-o societate. Ele pot fi întâlnite în multe domenii: moral, politic. Miºcãrile 2

protestatare apar în jurul unor personalitãþi marcante. Ele constau în declararea formalã ºi publicã a opoziþiei, ostilitãþii, refuzului în raport cu o anumitã stare de lucruri ºi acþioneazã dupã un sistem propriu de valori, dar care nu este impus celorlalþi. Aceste miºcãri sociale nu urmãresc programatic reforme importante, nici revoluþii. Prin ele nu este afectat sistemul politic dintr-o societate. Ele acþioneazã asupra conduitelor, valorilor, ideologiilor ºi asupra relaþiilor dintre individ ºi colectivitate. • Miºcãrile reformatoare apar pe o stare de nemulþumire faþã de situaþia existentã ºi se manifestã atunci când grupurile care se gãsesc în aceastã situaþie pot acþiona fãrã a suporta consecinþele represiunii, când au posibilitatea sã se exprime ºi sã se manifeste liber ºi când acþiunea lor nu vizeazã aspectele esenþiale ale sistemului politic existent. Miºcãrile reformatoare urmãresc realizarea schimbãrilor dorite pe cale legislativã sau prin schimbãri în sistemul instituþional. Din aceastã categorie fac parte cele de reformã a justiþiei, feministe, ecologiste, antinucleare, cele vizând liberalizarea relaþiilor sexuale. Miºcãrile reformatoare trec prin mai multe etape: apariþia stãrii de nemulþumire; conºtientizarea situaþiei ºi discutarea ei; apariþia unor grupuri formale cu scop, în care se discutã rezolvarea problemelor; formularea ideologiei ºi instituþionalizarea ei; folosirea organismelor create pentru rezolvarea situaþiilor definite în etapele anterioare; birocratizarea ºi, posibil, închistarea miºcãrii. Miºcãrile revoluþionare sunt schimbãri radicale ale sistemului social. Ele sunt determinate de adâncirea contradicþiilor structurale ºi funcþionale din cadrul întregii societãþi. Miºcãrile revoluþionare îºi propun schimbarea ordinii existente ºi, în consecinþã, sunt supuse represiunii din partea forþelor care apãrã aceastã ordine. Ele sunt orientate de ideologii clar formulate ºi sunt puternic instituþionalizate (organizaþii, partide, publicaþii, statute). În cadrul lor, un rol important îl deþine revoluþia politicã. Ele sunt, în acelaºi timp, distructive ºi constructive: distrug vechile relaþii sociale, vechiul aparat de stat, înlãturã anumite valori ºi norme sociale ºi instituie noi sisteme de valori ºi conduite, noi tipuri de relaþii sociale, noi forme de organizare socialã, noi instituþii sociale. Revoluþia este un proces de schimbare de lungã duratã, ritmul ºi intensitatea schimbãrilor fiind diferite de la un subsistem la altul. 3. Teorii privind geneza miºcãrilor sociale Posibilele cauze multiple ale miºcãrilor sociale ca ºi varietatea acestora au condus la constituirea mai multor teorii privind geneza miºcãrilor sociale. Unele dintre ele explicã, mai mult sau mai puþin, ºi dinamica mulþumirillor ºi/sau comportamentul colectiv în cadrul miºcãrilor sociale, astfel cã asupra lor vom reveni în paragraful urmãtor. De asemenea, datoritã dublei perspective asupra miºcãrilor sociale (cea europeanã ºi cea americanã) o serie de aspecte referitoare la comportamentul colectiv – existente în teoriile sociologice americane referitoare la fenomenul studiat – au ºi valenþe explicative privind geneza miºcãrilor sociale. 3

•Teoria privaþiunii (MORRISON). Miºcãrile sociale se produc când un

numãr relativ mare de indivizi se simt privaþi de ceea ce cred ei cã este necesar pentru bunãstarea ºi fericirea lor. •Teoria societãþii moderne urbanizate ºi industrializate (KORNHAUSER). Miºcãrile sociale apar din cauza izolãrii sociale ºi a sentimentelor de alienare trãite de mulþi oameni în societatea modernã urbanizatã ºi industrializatã. Aceste stãri sunt compensate prin asociere, sentimentul de apartenenþã la grup fiind la fel de important ca ºi scopul miºcãrii sociale. •Teoria tensiunii structurale (SMELSER). Miºcãrile sociale apar în condiþiile existenþei a ºase factori: 1. utilitatea structuralã – efectul posibil util derivat din reuºitã; 2. tensiunea structuralã – o condiþie socialã pricinuitã de tensiuni în cadrul societãþii; 3. dezvoltarea ºi rãspândirea unei explicaþii poate coagula oamenii în jurul sãu (poate deveni o “ideologie”); 4. factori precipitanþi – un eveniment aparent sau în mod real necauzal poate determina acþiunea grupului respectiv; 5. mobilizarea pentru acþiune; 6. permisivitatea controlului social din partea puterii. •Teoria mobilizãrii resurselor (McMARTY, ZALD). Miºcãrile sociale apar ca reacþie la privaþiune ºi la tensiunile structurale doar atunci când resursele necesare pentru a susþine miºcãrile respective existã ºi sunt organizate ºi folosite eficient.

4. Comportamentul colectiv în cadrul miºcãrilor sociale Comportamentul colectiv este un tip de comportament ghidat de norme create de participanþi, în mod frecvent divergente faþã de cele general acceptate social. În cadrul miºcãrilor sociale, al altor fenomene sociale, comportamentul participanþilor capãtã caracteristici specifice ºi se desfãºoarã dupã o dinamicã specificã. Conotaþiile conceptului de referã, principial, la dinamica participanþilor, la modalitãþile lor de acþiune în grup, începând cu comportamentele colective neorganizate (spontane) ºi terminând cu cele bine structurate – miºcãrile sociale. Clasificarea comportamentelor colective se face dupã mai multe criterii (MILLER): •comportamente colective în viaþa cotidianã: − zvonul; − opinia publicã; − isteria de masã ºi panica; − moda; •comportamente colective ºi ameninþãri la adresa ordinii sociale: − migraþii; − dezastre; 4

rãscoale, rãzmeriþe; − proteste sociale (miºcãri sociale); Participanþii alcãtuiesc o mulþime: − întâmplãtoare (formatã în mod spontan); − convenþionalã (participanþii s-au adunat pentru un scop precis, dar îl urmãresc ca indivizi); − expresivã (participaþii s-au agregat în jurul unor evenimente cu încãrcãturã emoþionalã); − activã (poate deriva din una din cele de mai sus – o adunare agitatã de indivizi care deseori îºi revarsã emoþiile puternice ºi, de asemenea, acþioneazã împotriva a ceva considerat “rãu”); − protestatare (convenþionalã ºi activã). Aceastã clasificare este specificã sociologiei americane care nu considerã decât diferenþa de intensitate ºi/sau organizare dintre diferite fenomene sociale. Existã însã o diferenþã de calitate între comportamentul oamenilor referitor la modã ºi cel din cadrul miºcãrilor sociale realizate în jurul unor ideologii, scopuri sociale etc. Pot fi astfel identificate mai multe orientãri în studiul comportamentelor colective: − perspectiva emoþionalitãþii sporite ºi a contagiunii sociale (LE BON, PARK ºi BURGESS, BLUMER º.a.); − comportamentul colectiv ca rãspuns adaptativ la situaþiile noi ºi ambigue (TURNER ºi KILLIAN); − un rãspuns la destructurarea socialã (conflict social, miºcare socialã) (BLUMER, SMELSER). −

Teorii referitoare la dinamica mulþimii •Teoriile contagiunii. LE BON (1895) analizeazã caracteristicile mulþimii ºi legile acþiunilor acesteia; emoþiile stârnite de situaþie sunt contagioase. PARK ºi BURGESS (1921) dezvoltã o teorie psihosocialã înruditã, insistând asupra dimensiunii creatoare a unui comportament colectiv ºi asupra fazelor acestuia: faza de agitaþie socialã, faza miºcãrilor de masã, adaptarea sau transformarea. •BLUMER este moºtenitorul tezei contagiunii, chiar dacã recurge la formularea aparent sofisticatã de “reacþie circularã”, în virtutea cãreia “indivizii îºi reflectã reciproc modul de a simþi ºi, astfel, îl intensificã”. Bineînþeles, reacþia circularã se aplicã cu prioritate formelor elementare ale comportamentului colectiv, ºi nu manifestãrilor lor complexe, cum sunt miºcãrile sociale, dar continuã sã se menþinã un contrast puternic între “interacþiunea interpretativã” care, din aceastã perspectivã, guverneazã relaþiile sociale obiºnuite ºi modurile de interacþiune presupuse de o miºcare socialã, cel puþin în primele sale manifestãri. •Pe de altã parte, BLUMER rãmâne fidel unei istorii naturale a miºcãrilor sociale: într-adevãr, el expune ideea cã o miºcare socialã ar cunoaºte într-un anume fel o “carierã”, cu etape bine definite ce ar putea sã o conducã de la agitaþia socialã (stadiul 1) la instituþionalizarea (stadiul 4), trecând prin exaltarea popularã (stadiul 2) ºi formalizare (stadiul 3). Atenþia sa este atrasã mai mult de mecanismele ce permit dezvoltarea ºi organizarea unei miºcãri decât fazele propriu-zise, dar observaþiile sale rãmân tributare unui model sau mai degrabã unei metafore a creºterii ce 5

naturalizeazã într-un fel evoluþia unei miºcãri sociale ºi împiedicã recunoaºterea caracterului adesea greu previzibil al cursului sãu. •Teoriile convergenþei. Acestea postuleazã faptul cã, principial, comportamentul mulþimii rezultã din acþiunile unor indivizi cu aceeaºi stare de spirit atraºi într-o situaþie ºi care acþioneazã datoritã acestei asemãnãri. •MILLER ºi DOLLARD (1939) analizeazã comportamentele agresive observabile la mulþimi drept rãspunsuri la o frustrare existentã, mergând pânã la a postula o relaþie de echivalenþã între gradul de frustrare ºi intensitatea agresiunii. În felul acesta, ei propun o altã imagine ºi o altã interpretare a fenomenelor de mulþime: atenþia nu mai este centratã pe sugestie ºi mecanismele sale, ci pe activarea unor predispoziþii comune. Argumentul folosit nu este construit în jurul temei contagiunii, ci în jurul temei convergenþei, adicã a comunitãþii de experienþe trãite de cãtre membrii unor anumite categorii sociale – de pildã, albii sãraci din sudul Statelor Unite – ce ar avea într-un fel ca rezultat pregãtirea acestora pentru acþiuni colective de tip agresiv •O altã variantã a “teoriilor convergenþei” se constituie în jurul noþiunii de frustrare relativã ºi încearcã sã explice din acest unghi multiple forme de violenþã colectivã. Frustrarea colectivã nu depinde în esenþã de situaþia obiectivã, ci mai degrabã de percepþia pe care o au oamenii despre ea. Mai precis, ea se recunoaºte prin “percepþia de cãtre actorii sociali a unui decalaj între aºteptãrile lor privitoare la unele bunuri valorizate ºi capacitatea lor de a le obþine”. Se disting trei forme principale de frustrare relativã: − prima, caracterizatã printr-o capacitate scãzutã de a satisface aºteptãri stabile, este frecventã în societãþile tradiþionale ºi, în felul acesta, marginalã; − cea de-a doua, identificabilã prin aºteptãri mereu mai mari, fãrã o creºtere paralelã a nivelului de satisfacere efectivã, este adesea intensã în societãþile ce se confruntã cu nenumãratele provocãri ale modernizãrii, dar poate, la modul general, afecta ºi grupuri defavorizate, refuzând excluderea lor efectivã în numele unor revendicãri egalitare; − în ceea ce o priveºte pe a treia, definitã printr-o sporire accentuatã a distanþei dintre satisfacþii, ce par sã cunoascã un regres brutal ºi clar, ºi aºteptãrile ce par sã sporeascã, dupã o perioadã relativ lungã de creºtere paralelã a ambelor •Teoria normei emergente. Comportamentul colectiv poate fi explicat prin norme sociale care apar din interacþiunea participanþilor într-un eveniment colectiv. TURNER ºi KILLIAN insistã asupra continuitãþii dintre comportamentele de mulþime. Existã o trãsãturã esenþialã, comunã celor douã ordine de fenomene: ambele sunt reglementate de norme. Dar caracteristica specificã comportamentului colectiv constã în noutatea normelor sau, cel puþin în specificitatea lor strâns legatã de situaþie, datoritã inadecvãrii normelor existente ºi chiar, în bunã mãsurã, eliminãrii lor într-un context prost definit. În consecinþã, teoria urmãreºte cu prioritate elucidarea mecanismelor ºi etapelor în virtutea cãrora o regulã nouã sau specialã ajunge sã fie recunoscutã ºi acceptatã ca bazã a unui rãspuns coordonat. Într-o colectivitate normele reprezintã pentru membrii sãi repere de comportament ºi o sursã de identificare, iar structura sa, departe de a di rigidã, este alcãtuitã din relaþii variabile între un grup de comandã, în care liderul carismatic nu se impune întotdeauna în faþa liderului administrativ 6

sau chiar a intelectualului ce elaboreazã justificãrile ideologice, ºi categorii de partizani a cãror eterogenitate faþã de obiectivele propriu-zise ale miºcãrii, ºi nu numai în termeni de caracteristici obiective, este un fenomen important. •Teoria mobilizãrii resurselor. În aceastã orientare cercetãtorii sunt preocupaþi, aºa cum am anticipat, de procesele de mobilizare, ale cãrei condiþii îºi propun sã le punã în evidenþã, probabil datoritã faptului cã sunt mai conºtienþi de obstacolele pe care le pot întâlni. Ei sunt de asemenea foarte sensibili la importanþa organizaþiilor în apariþia ºi dezvoltarea miºcãrilor sociale, în timp ce abordãrile anterioare, dominate de imagini ce privilegiau declanºarea spontanã, aveau tendinþa de a neglija acest factor. În sfârºit, dubla insistenþã, semnalatã deja, asupra raþionalitãþii angajãrii în acþiunea colectivã ºi asupra dimensiunilor propriu-zis politice ale miºcãrilor sociale ajunge la afirmarea unei continuitãþi între comportamentele instituþionalizate, în special în domeniul politic, ºi cele adoptate de cãtre participanþii la miºcãrile sociale. Miºcãrile sociale, în forma lor avansatã, constituie un factor de schimbare socialã.

7