Waking Life.doc

WAKING LIFE V-Ã-Z. Vezi cu ochii tãi. Simt cã mijlocul meu de transport ar trebui sã fie o extensie a personalitãtii mele. Acum, s-ar putea sã nu întelegi. S-ar putea chiar sã nu fii de acord. Dar îti spun, accept asta si trec mai departe. Trebuie sã mentii lucrurile deasupra liniei de plutire, cred cã asta vreau sã spun. Trebuie sã mergi cu curentul. Marea nu refuza nici un râu. Ideea este sã rãmâi într-o stare de plecare constantã în timp ce sosesti mereu. Câstigi timp de la prezentãri si la revederi. Cãlãtoria nu necesitã o explicatie. Doar ocupantii. Aici interveniti voi. E ca si cum ati fi venit pe planeta asta cu o cutie de creioane. Acum, poate aveti o cutie de , sau poate una de . Dar tot ce conteazã este ce faceti cu creioanele, culorile pe care le realizati. Nu-ti face griji cu coloratul între linii sau cã depãsesti liniile. Eu zic sã depãsesti liniile. Coloreazã dincolo de paginã. Nu mã închide într-o cutie. Suntem în miscare cu oceanul. Nu suntem legati de pãmânt, îti spun asta. Motivul pentru care refuz sã iau existentialismul ca o altã moda francezã sau curiozitate istoricã este pentru cã cred cã are ceva foarte important sã ne ofere în noul secol. Mã tem cã ne pierdem virtutile reale ale trãirii pasionante a vietii, în sensul asumãrii responsabilitãtii pentru cine suntem, abilitatea de a face ceva din tine însuti si sã te simti bine. Existentialismul este numit de multe ori „filosofia disperãrii”. Dar cred cã adevãrul este exact opusul. Sartre a spus odatã cã nu s-a simtit disperat niciodatã în viatã. Dar reiese clar un lucru din lucrãrile tipilor ãstora... nu e un sens ambiguu al vietii cât mai ales un fel de exuberantã cã esti deasupra ei. E ca si cum viata ta e a ta ca sã o creezi. Am citit postmodernistii cu ceva interes, chiar admiratie. Dar când i-am citit, întotdeauna am avut simtãmântul ãsta ciudat cã ceva absolut esential este uitat. Cu cât vorbesti despre o persoanã ca despre o constructie socialã sau ca o confluentã de forte... sau fragmentatã sau marginalizatã, tot ce faci este sã deschizi o nouã lume a scuzelor. Si când Sartre vorbeste despre responsabilitate, nu vorbeste despre ceva abstract. Nu vorbeste despre sine sau despre suflet precum teologii. E ceva foarte concret. Esti tu si cu mine vorbind. Luând decizii. Fãcând lucruri si asumându-si consecintele. S-ar putea sã fie sase miliarde de oameni în lume si continuã sã se înmulteascã. Oricum, ceea ce faci tu conteazã. Conteazã, mai întâi, în termeni materiali. Conteazã pentru alti oameni si cã dai un exemplu. Pe scurt, cred cã mesajul, aici, este cã nu putem sã ne eliminãm singuri si sã ne vedem ca victime ale unor forte oarecare. Este mereu decizia noastrã cine suntem. Creatia pare sã aparã din imperfectiuni. Pare sã aparã din nenorocire si frustrare. Si de aici cred cã a apãrut limbajul. Vreau sã spun, a apãrut din dorinta de a transcende izolarea noastrã si de a avea un fel de conectare unul cu altul. Si trebuie sã fi fost usor când era doar simpla supravietuire. Precum, stiti voi, „apa“. Am inventat un sunet pentru asta. Sau, „Tigrul-cu-dinti-tãiosi-echiar-în-spatele-tãu“. Am inventat un sunet si pentru asta. Dar devine foarte interesant cred, când folosim acelasi sistem de simboluri pentru a comunica, toate lucrurile abstracte si intangibile pe care le experimentãm. Ce e frustrarea? Sau ce e furia, sau iubirea? Când spun „iubire“ si când sunetul îmi iese din gurã si loveste urechea celeilalte persoane, cãlãtoreste prin aceastã conductã Bizantinã la creier, stii, prin amintirile lor de iubire sau lipsã de iubire, si înregistreazã ce spun si rãspund cã da, au înteles. Dar de unde stii cã înteleg? Pentru cã cuvintele sunt inerte. Sunt doar simboluri. Sunt moarte, stii? Si atât de mult din experienta noastrã e intangibilã. Atât de mult din ceea ce percepem nu poate fi exprimat. E impronuntabil. Si totusi, comunicãm unul cu altul si... simtim cã ne-am conectat, si credem cã am înteles, Cred cã avem o simtire de comuniune spiritualã. Si cã acest simtãmânt poate fi transcendent, dar cred cã de asta trãim. Dacã ne uitãm la vârfurile dezvoltãrii umane, trebuie sã te uiti la evolutia organismului si apoi la dezvoltarea interactiunii sale cu mediul. Evolutia organismului va începe cu evolutia vietii receptionatã prin hominizi ajungând la evolutia omenirii. Neanderthal, Omul de CroMagnon. Acum, interesant, ce privim aici sunt trei legãturi: biologicã, antropologicã: dezvoltarea oraselor, culturilor si culturalã, care este expresia umanã. Acum, ceea ce ai vãzut aici este evolutia populatiilor, nu atât evolutia indivizilor. Si în plus, dacã te uiti la scãrile temporale implicate aici... douã miliarde de ani pentru viatã, sase milioane de ani pentru hominid, de ani pentru omenire, asa cum o cunoastem, începi sã vezi natura telescopicã a paradigmei evolutive. Si când treci la agriculturã, când ajungi la revolutia stiintificã si la revolutia industrialã, ne uitãm la de ani, de ani, de ani. Ceea ce înseamnã asta este cã noua evolutie, o sã ne poarte mai repede cãtre punctul în care o putem vedea manifestându-se în timpul vietii noastre, în aceastã generatie. Noua evolutie e plinã de informatie, de douã tipuri: digitalã si analogicã. Cea digitalã este inteligenta artificialã. Rezultatele analogice din biologie, clonarea organismului. Si uneste-le acum pe cele douã cu neurobiologia. Înainte era valabilã vechea paradigmã evolutivã, unul moare, iar altul creste si dominã. Dar sub noua paradigmã, vor coexista ajutându-se unul pe altul, într-un grup necompetitiv, independent de exterior. Si ceea ce este interesant aici, este cã evolutia devine un proces centrat individual, emanând din nevoile si dorintele individului, si nu un proces extern, un proces pasiv unde individul este la fel ca si colectivul. Deci, produci un neo-om cu o nouã individualitate si cu o nouã constiintã. Dar asta este doar începutul ciclului evolutiv... pentru cã atunci când porneste noul ciclu, intrarea este acum aceastã nouã inteligentã. Câtã vreme inteligenta se bazeazã pe inteligentã, abilitatea pe abilitate, viteza se schimbã. Pânã când? Pânã când ajungi la un asemenea crescendo încât putem sã ne imaginãm o împlinire instantanee a omului, cu potential uman si neo-uman. Ar putea fi ceva total diferit. Ar putea fi o amplificare a individualului, multiplicarea existentei individuale. Existentele paralele acum, cu individualul nemaifiind restrâns de timp si spatiu. Si manifestãrile acestei evolutii neo-umane, manifestãrile pot fi dramatic contra-intuitive. Asta e partea interesantã. Vechea evolutie e rece. E sterilã. E eficientã, ok? Si manifestãrile sale sunt acele adaptãri sociale. Vorbesti despre parazitism, dominantã, moralitate, ok? Rãzboi, prãdare, acestea ar fi subiecte ale depersonalizãrii. Acestea ar fi subiecte ale dez-evolutiei. Noua paradigmã evolutivã ne va da nouã, oamenilor, ideea de adevãr, de loialitate, de dreptate, de libertate. Acestea vor fi manifestãri ale noii evolutii. Asta e ceea ce sperãm sã vedem din asta. Asta ar fi drãgut. Un om complet auto-distructiv se simte înstrãinat, singur. E un outsider pentru comunitatea umanã. Se gândeste singur, „Trebuie sã fiu nebun“. Ce nu-si dã el seama este cã societatea are, ca si el, un mare interes în pierderile considerabile si în catastrofe. Aceste rãzboaie, foamete, inundatii si cutremure vin în întâmpinarea unor nevoi bine definite. Omul vrea haos. De fapt, îl va avea. Depresia, revoltele, crimele, toate acestea. Suntem atrasi irezistibil de acea stare aproape orgasmicã creatã din moarte si distrugere. Sunt în noi. Ne trezim în ele. Sigur, mass-media încearcã sã dea acestor lucruri o fatã tristã, descriindu-le ca mari tragedii umane. Dar toti stim cã scopul mass-mediei n-a fost niciodatã sã elimine rãul din lume, nu. Treaba lor este sã ne convingã sã acceptãm aceste rele si sã ne învãtãm sã trãim cu ele. Puterea vrea ca noi sã fim observatori pasivi. Si nu ne-au dat alte optiuni... în afarã de ocazionalul, pur-simbolicul act de participare la vot. Vrei pãpusa din dreapta sau pãpusa din stânga? Simt cã a sosit timpul sã-mi proiectez inadecvãrile si insatisfactiile mele... în schemele socio-

politice si stiintifice, ca si vocea mea sã fie auzitã. Despre cât de des te simti ca un observator al vietii tale din perspectiva unei femei pe cale sã moarã. - Îti amintesti asta? - Da. De parcã viata mea treazã e tot una cu memoriile sale. Exact. Am auzit cã Tim Leary a zis pe patul de moarte cã abia astepta acel moment, când corpul e mort, dar creierul încã mai e în viatã. Se spune cã sunt pânã la minute de activitate cerebralã dupã ce totul este oprit. Si o secundã de vis constient e infinit mai lungã decât o secundã de trezie. - Întelegi ce spun? - O, da, cu sigurantã. De exemplu, mã trezesc si e :, si mã întorc pe partea cealaltã si am un vis lung, intrigant, si frumos care pare sã dureze ore întregi, iar când mã trezesc este... :. Exact. Deci pânã la minute de activitate cerebralã, Vreau sã spun, asta ar putea fi întreaga ta viatã. Vreau sã spun, tu esti femeia aia care verificã totul. Ok, si ce dacã sunt? Atunci ce esti tu în toate astea? Orice sunt chiar acum. Vreau sã spun, da, poate cã exist doar în mintea ta. Sunt la fel de real ca si restul lucrurilor. Da. - M-am mai gândit la ceva ce-ai spus. - La ce? La reîncarnare si de unde vin toate sufletele noi în timp. Toatã lumea spune întotdeauna cã au fost reîncarnarea Cleopatrei sau a lui Alexandru Cel Mare. Eu întotdeauna vreau sã le spun cã sunt doar niste nãtãrãi ca restul lumii. Vreau sã spun, e imposibil. Gândeste-te la asta. Populatia lumii s-a dublat în ultimii de ani, corect? - Deci dacã crezi în chestia aia cu sufletul etern... Ceea ce încerc sã spun este cã, cumva cred cã reîncarnarea este doar o expresie poeticã a ceea ce este memoria colectivã. Era un articol scris de un biochimist pe care l-am citit de curând, si în el era scris cum un membru nou-nãscut al unei specii, are un milion de ani de memorie pe care sã se bazeze. Si de acolo ne mostenim instinctele. Îmi place asta. E ca si cum am face parte din toatã chestia asta telepaticã, indiferent dacã suntem constienti de ea sau nu. Asta ar explica de ce sunt toate acestea, stii, aproape spontane, în toatã lumea, salturi inovatoare în stiintã, în artã. Stii, aceleasi rezultate au apãrut peste tot, independent unele de altele. Un tip cu un computer descoperã ceva, si apoi, aproape simultan, alti oameni, din toatã lumea descoperã acelasi lucru. Au fãcut acest studiu. Au izolat un grup de oameni în timp, si le-au monitorizat capacitãtile la rezolvat cuvinte încrucisate în comparatie cu restul populatiei. Si în secret le-au dat un careu care apãruse cu o zi în urmã, unul care a fost dezlegat deja de mii de alti oameni. Performantele lor au crescut dramatic. Deci dacã rãspunsurile sunt acolo, stii, oamenii le pot folosi. E ca si cum toti, telepatic, ne împãrtãsim experientele. Într-un fel, în vederea noastrã contemporanã, e usor sã ne gândim cã stiinta a ajuns sã-i ia locul lui Dumnezeu. Dar unele probleme filosofice rãmân la fel de tulburi ca întotdeauna. Sã luãm problema liberului arbitru. Aceastã problema a apãrut de multã vreme, încã înainte de Aristotel în î.H. Sf. Augustin, Sf. Toma d`Aquino, toti acesti tipi se întrebau cum de putem fi liberi dacã Dumnezeu stie în avans tot ce o sã facem. Acum stim cã lumea functioneazã în concordantã cu legile fundamentale ale fizicii, si aceste legi guverneazã comportarea fiecãrui obiect din lume. Acum, aceste legi, pentru cã suntem atât de încrezãtori în ele, au fãcut posibile incredibile realizãri tehnologice. Dar uitã-te la tine. Noi suntem doar sisteme fizice. Suntem doar aranjamente complexe de molecule de carbon. Suntem mai mult apã, si comportarea noastrã nu este decât o exceptie la legile fizice de bazã. Asa cã începe sã parã ori cã Dumnezeu stabileste înainte si cunoaste tot ce vom face ori cã aceste legi fizice de bazã guverneazã totul. Nu este prea mult loc rãmas pentru libertate. Acum vei fi tentat sã ignori întrebarea, sã ignori misterul liberei vointe. Dar întrebarea îti rãmâne în fatã. Te gândesti la individualitate, spre exemplu, cine esti. Cine esti este mai mult o treabã a alegerilor libere pe care le faci. Sau asumã-ti responsabilitatea. Poti fi considerat responsabil, poti fi gãsit vinovat sau admirat, sau respectat... pentru lucrurile pe care le-ai fãcut prin propria ta vointã. Întrebarea continuã sã revinã, iar noi nu avem cu adevãrat o solutie pentru asta. Începe sã parã cã toate deciziile noastre sunt de fapt o saradã. Gândeste-te la cum se întâmplã. E niste activitate electricã în creierul nostru. Neuronii tãi emit. Ei trimit un semnal cãtre sistemul nervos. Acesta îl trimite în fibrele musculare. Acestea actioneazã. Poti spune cã au ajuns la bratul tãu. Pare cã este o actiune liber consimtitã din partea ta, dar fiecare parte din acest proces este de fapt guvernat de legi fizice: legi chimice, legi electrice, si asa mai departe. Acum doar pare cã Big-Bang a stabilit conditiile initiale, si tot restul istoriei noastre, tot restul istoriei umane si chiar mai înainte, e de fapt doar o joacã a particulelor subatomice în conformitate cu aceste legi fizice de bazã, fundamentale. Noi credem cã suntem speciali. Credem cã avem un fel de demnitate specialã, dar care acum este pusã în primejdie. Vreau sã spun cã aceasta este atacatã de aceastã pozã. Asa cã poate-ti spui, „Hei, stai un pic. Cum rãmâne cu mecanica cuanticã? Stiu suficientã fizicã contemporanã ca sã stiu cã nu e chiar asa. E de fapt o teorie probabilisticã. E loc. E haotic. Nu e deterministic“. Si asta ne va lãsa pe noi sã întelegem liberul arbitru. Dar dacã te uiti la detalii, n-o sã mã ajute pe mine pentru cã ceea ce se întâmplã este de fapt la nivel molecular, si comportarea lor este aparent întâmplãtoare. Comportarea lor este absurdã în acelasi sens în care este impredictibilã si n-o putem întelege bazându-ne pe ceea ce am aflat înainte. Pur si simplu face ceva din senin, în concordantã cu o treabã probabilisticã. Dar chestia asta, cu libertatea, ajutã la ceva? Libertatea mea ar trebui sã fie doar o treabã de probabilitãti, doar o activitate într-un sistem haotic? Pare cã e mai rãu. As prefera sã fiu o rotitã într-o mare masinã fizicã si deterministã mai degrabã decât o chestie aleatorie. Deci nu putem ignora problema. Trebuie sã ne gãsim un loc în vederea noastrã asupra lumii contemporane pentru persoane, cu tot ceea ce implicã asta; nu doar corpuri, ci persoane. Si asta înseamnã sã încercãm sã rezolvam problema eliberãrii, sã gãsim loc pentru alegere si responsabilitate si sã încercãm sã gãsim loc pentru individualitate. Nu poti lupta cu primãria, moartea si taxele. Nu vorbi despre politicã sau religie. Astea sunt toate echivalente cu propaganda inamicã de deasupra liniei frontului. „Adãposteste-te, soldat! Adãposteste-te, soldat!”. Am vãzut asta de-a lungul secolului . Si acum, în secolul 21 , e timpul sã ne ridicãm si sã ne dãm seama cã n-ar trebui sã permitem sã fim târâti în acest labirint. N-ar trebui sã fim de acord cu dezumanizarea. Nu stiu despre voi, dar eu sunt îngrijorat de ce se întâmplã cu lumea asta. Sunt îngrijorat de structurã. Sunt îngrijorat de sistemele de control, care îmi controleazã viata si care cautã controlul si chiar mai mult! Vreau libertate! E tot ce vreau! Si asta e tot ce trebuie sã vrei! Depinde de fiecare din noi sã nu înnebunim si sã întoarcem mania cu lopata, ura, invidia si, da, insecuritatea... pentru cã asta este modul centralizat de control... ne face sã ne simtim patetici, mici, asa cã suntem dispusi sã renuntãm la suveranitatea noastrã, la libertate, la destinul nostru. Trebuie sã ne dãm seama cã suntem conditionati în masã. Începeti sã atacati acest stat de sclavi ai corporatiilor! Secolul va fi un nou secol, nu un secol al sclaviei, nu un secol al minciunii si al treburilor nesemnificative si al clasismului si statismului si al tuturor resturilor modurilor de control! Epoca umanismului va fi cea care va lupta pentru ceva pur si corect! Ce pãlãrie de gunoi... liberalii democrati, conservatorii

republicani. Toti sunt acolo sã te controleze pe tine. Douã fete ale aceleiasi monede. Douã echipe de management luptând pentru control! Consiliul Director al SC Sclavia SA! Adevãrul este în fata ta, dar este acoperit de minciuni! M-am plictisit de asta si n-o sã mai iau nici o bucatã din asta! M-ai înteles? Rezistenta nu este de prisos. O sã câstigãm chestia asta. Omenirea este prea bunã! Nu suntem niste nerealizati! O sã ridicam capul si o sã fim fiinte umane! O sã ne pese numai de lucrurile reale, de lucrurile care conteazã: creativitatea spiritul uman dinamic care refuzã sã se supunã! Ei bine, asta e! Asta e tot ce pot spune! E în curtea voastrã. Ideea este sã fim eliberati de negativ, care este de fapt dorinta noastrã pentru nimic. Si odatã ce am zis „da“ momentului, afirmatia este contagioasã. Explodeazã într-un lant de afirmatii care nu cunoaste limite. Pentru cã a spune da unui moment este sã spui da întregii existente. Caracterul principal este ceea ce se poate numi „mintea“. E maiestuoasã, capacitatea sa de a reprezenta. De-a lungul istoriei s-a încercat sã restrângã acele experiente care aveau loc la marginea limitei unde mintea este vulnerabilã. Dar cred cã suntem într-un moment foarte semnificativ din istorie. Aceste momente, care se pot numi liminale, limitã, frontierã, marginea zonei experientei, devin acum o normã. Aceste multiplicitãti si distinctii si diferente care au creat mari dificultãti vechii mentalitãti acum intrã chiar în esenta lor, încercând si simtind unicitatea. O mentalitate poate face o bresã în acel ceva comun care îi tine împreunã. Si astfel, caracterul principal este, în aceastã nouã mentalitate, mintea mai grandioasã. O minte care încã nu existã. Si când am intrat evident în acea stare, poti vedea o subiectivitate radicalã, radicalã la intersectia cu individualitatea, unicã la cea cu mintea, deschizându-se unei vaste obiectivitãti. Deci povestea este povestea cosmosului acum. Momentul nu este doar o trecere, goalã, fãrã nimic. Si aceasta este calea în care apar aceste treceri secrete. Da, e goalã, dar atât de plinã încât marele moment, marea viatã a universului pulseazã în ea. Si fiecare, fiecare obiect, fiecare loc, fiecare act lasã o urmã. Si acea poveste este singularã. Dar, de fapt, e o poveste dupã o poveste. Timpul doar se dizolvã în particule foarte rapide care se îndepãrteazã. Ori mã misc eu repede, ori timpul se miscã. Niciodatã amândouã simultan. E un paradox atât de straniu. Vreau sã spun cã, în timp ce, practic, sunt mai aproape de sfârsitul vietii decât am fost vreodatã, de fapt simt mai mult ca niciodatã cã am tot timpul din lume. Când eram tânãrã, exista o disperare, o dorintã pentru sigurantã, ca si cum ar fi fost un capãt al liniei, si eu trebuia sã ajung acolo. Stiu ce vrei sã spui pentru cã îmi amintesc cã mã gândeam, „O, într-o zi, când voi avea vreo de ani, totul o sã înghete si o sã se aseze cumva, o sã se termine“. Era ca si cum ar fi fost un munte, care mã astepta, si eu mã cãtãram pe el, iar când am ajuns în vârf, toatã cresterea si schimbarea se va opri. Chiar si încântarea. Dar asta nu s-a terminat asa, multumesc lui Dumnezeu. Cred cã ce nu luãm în considerare când suntem tineri, este curiozitatea nesfârsitã. Asta e atât de minunat despre a fi om. - Stii ce zice Benedict Anderson despre identitate? - Nu. Ei bine, vorbeste despre, sã zicem o imagine cu un bebelus. Deci iei imaginea asta, aceastã imagine bidimensionalã, si zici, „Ãsta-s eu”. Ei bine, a conecta acest bebelus din aceastã imagine micã si ciudatã cu tine trãind în prezent, trebuie sã inventezi o poveste ca: „Ãsta sunt eu la un an, si mai târziu aveam pãr lung, si apoi ne-am mutat în Riverdale, si acum sunt aici“. Deci trebuie o poveste care de fapt e o fictiune ca sã te facã pe tine si pe bebelusul din imagine identici pentru a-ti crea identitatea. Si chestia interesantã este cã celulele noastre se regenereazã complet la fiecare ani. Am devenit deja alti oameni complet de câteva ori, si totusi rãmânem în esentã aceiasi. Critica noastrã începe unde încep toate criticile: cu dubbing-ul. Dubbing-ul devine naratiunea noastrã. A noastrã a fost o cãutare pentru o poveste, a noastrã. Si înaintãm cãtre aceastã nouã poveste nãscutã din suspiciune pe care limbajul obisnuit n-o poate spune. Trecutul nostru apare înghetat, îndepãrtat, si fiecare gest si accent al nostru semnificã negarea vechii lumi si atingerea uneia noi. Calea pe care trãim a creat o nouã situatie, una de exuberantã si prietenie, aceea a unei micro-societãti subversive în inima unei societãti care o ignorã. Arta nu a fost scopul, ci ocazia si metoda pentru a localiza ritmul nostru specific si pentru a îngropa posibilitãtile vremii noastre. Descoperirea unei comunicãri adevãrate, asta era de fapt, sau mãcar cãutarea unei astfel de comunicãri. Aventura de a o gãsi si de a o pierde. Noi cei neacceptati, am continuat sã cãutãm, umplând tãcerile cu dorintele, fricile si fanteziile noastre. Împinsi înainte de faptul cã indiferent cât de goalã poate fi lumea, indiferent cât de uzatã si degradatã ni se pare lumea, stim cã totul e încã posibil. Si, în circumstantele corecte, o nouã lume este atât de probabilã ca si cea veche. Sunt douã tipuri de suferinzi în lumea asta: cei care suferã din lipsa vietii si cei care suferã datoritã unei vieti prea abundente. Întotdeauna eu m-am gãsit în a doua categorie. Când te gândesti la asta, aproape toatã activitatea si comportamentul omenesc nu este diferit în esentã de comportamentul animalelor. Cele mai avansate tehnologii si descoperiri ne aduc, în cel mai bun caz la nivelul de super-cimpanzeu. De fapt, diferenta dintre, sã zicem, Platon sau Nietzsche si omul obisnuit, este mai mare decât diferenta dintre cimpanzeu si acelasi om obisnuit. Tãrâmul spiritului real, al artistului pur, al sfântului, al filozofului, este greu de atins. De ce atât de putini? De ce istoria lumii si evolutia nu povestesc progresul ci mai degrabã o adãugare fãrã sfârsit si inutilã de zerouri? N-au fost dezvoltate valori mai mari. La naiba, grecii de acum 5000 de ani erau la fel de avansati ca si noi. Deci ce sunt aceste bariere care tin oamenii de la atingerea adevãratului lor potential? Rãspunsul la asta poate fi gãsit într-o altã întrebare, si aceasta este: Care este cea mai universalã caracteristicã umanã: frica sau lenea? Eu nu astept viitorul, anticiparea salvãrii, mântuirii, nici mãcar iluminarea prin proces. Subscriu premizei cã aceastã perfectiune nereusitã este suficientã si completã în fiecare moment inefabil. Albina Blondã, Musca de Foc, un pitic lunatic si filfizon cu toatã pasiunea mea, traditia venerabilã a vrãjitorilor, samanilor si a altor vizionari care au dezvoltat si perfectionat arta cãlãtoriei în vis, asa numita stare lucidã de visare unde, prin controlul constient al viselor tale, esti în stare sã descoperi lucruri care îti depãsesc capacitatea de întelegere în stare de trezie. Un singur ego este o fereastrã absurd de subtire pentru a vedea... aceastã experientã. Si unde majoritatea ar considera relatia individualã cu universul, Eu contemplu relatiile variatelor mele euri unul cu altul. Se spune cã visele sunt reale doar cât timp tin. Nu poti spune acelasi lucru despre viatã? Multi dintre noi înregistreazã relatia minte/corp a viselor. Ne numim onironauti. Suntem exploratori ai lumii interioare. Chiar asa, este vorba de douã stãri opuse ale constiintei care nu se opun de fapt. Vezi, în lumea treazã, neuro-sistemul inhibã activarea trãirii amintirilor. Asta are o logicã evolutivã. N-ar fi bine adaptatã pentru imaginea perceptivã a unui prãdãtor pentru a confunda memoriile unuia si vice-versa. Dacã amintirile unui prãdãtor ar deveni o imagine perceptivã, am fugi la baie de fiecare datã când ne gândim la ceva înfricosãtor. Asa cã avem acesti neuroni

serotonici care inhibã halucinatiile si care sunt la rândul lor inhibati în timpul somnului. Asta permite viselor sã parã reale în timp ce previn competitia cu alte simturi. De aceea visele sunt confundate cu realitatea. Pentru sistemul functional al activitãtii neurale care ne creazã lumea, nu este nici o diferentã între a visa o perceptie si o actiune si a percepe si a actiona când esti treaz. Am avut un prieten odatã care mi-a spus cã cea mai mare gresealã pe care o poti face este sã crezi cã esti în viatã când de fapt esti adormit în antecamera vietii. Smecheria este sã combini abilitãtile rationale din starea de veghe cu infinitele posibilitãti ale viselor noastre. Pentru cã, dacã poti face asta, poti face orice. Ai avut vreodatã o slujbã care nu-ti plãcea si unde trebuia sã muncesti foarte mult? O zi lungã de muncã grea. Când în sfârsit ajungeai acasã, te bãgai în pat, închideai ochii. Si imediat te trezeai si îti dãdeai seama cã toatã ziua la serviciu a fost un vis. E destul de rãu cã-ti vinzi viata treazã... pentru salariul minim, dar acum îti iau si visele gratis. Devenind lucid, vrei sã spui sã stii cã visezi, corect? Da. Si atunci putem sã controlãm visele. Sunt mai realistice si mai putin bizare decât visele nelucide. Stii, tocmai m-am trezit dintr-un vis. Nu era un vis tipic. Pãrea mai degrabã cã am pãsit într-un univers alternativ. Da, e real. Vreau sã spun cã, tehnic, e un fenomen al somnului, dar poti sã te distrezi atât de mult în vis. Trebuie sã fii în stare sã te întrebi, „Hei, omule, ãsta e un vis?“ Majoritatea oamenilor nu se întreabã niciodatã asta când sunt treji, dar mai ales când dorm. Pare cã toatã lumea merge prin somn în timpul stãrii lor de veghe sau merg treji prin visele lor. Oricum, nu profitã prea mult de ele. Chestia care m-a fãcut sã-mi dau seama cã visam a fost... ceasul meu digital. Nu prea puteam sã-l citesc. Parcã circuitele se stricaserã sau ceva de genul ãsta. Da, este foarte comun. Si materialul tipãrit mic e destul de dificil. Foarte instabil. Altã smecherie bunã este sã încerci sã ajustezi nivelul de iluminare. Nu prea poti face asta. Dacã vezi un întrerupãtor în apropiere, închide-l si apoi deschide-l. Ãsta e unul din putinele lucruri pe care nu le poti face într-un vis lucid. Cinematograful, în esentã, este o reproducere a realitãtii, ceea ce înseamnã cã realitatea este de fapt reprodusã. Si pentru el, poate sã parã un mediu de spus povesti. Si se simte cã, ãã... cã filmul... precum... precum literatura este mai bunã pentru a spune povesti. Si dacã spui o poveste sau îti place o glumã... „Un tip intrã într-un bar si vede un pitic“. Asta merge foarte bine pentru cã-ti imaginezi acest tip si acest pitic în acest bar. Si este un aspect imaginativ al acestui lucru. În film, nu trebuie sã faci asta pentru cã, de fapt, filmezi un anumit tip, într-un anumit bar cu un anumit pitic, cu o anumitã înãltime care arãta cumva, corect? – Fotografia are de asemenea o ontologie - Corect. Numai cã mai adaugã la asta dimensiunea timpului si un realism mai mare. Si asa este despre tipul ãla în acel moment în acel spatiu. Si, stii, Bazin e precum un crestin, asa cã el crede, stii tu, în Dumnezeul, evident, si chestia asta. Pentru el realitatea si Dumnezeu sunt asemenea. Stii, ca... Si astfel ceea ce captureazã acel film este de fapt Dumnezeu încarnat, creând. Stii, de parcã în acel moment, Dumnezeu se manifestã în asta. Si ceea ce filmul o sã captureze dacã ne-ar filma acum ar fi Dumnezeu la masa asta, si Dumnezeu esti tu si Dumnezeu sunt eu si Dumnezeu ar arãta cum arãtam noi acum si ar zice si ar gândi ceea ce gândim noi acum. - Pentru cã suntem toti manifestarea lui Dumnezeu în sensul ãsta. Asa cã filmul e ca o înregistrare a lui Dumnezeu sau o fatã a lui Dumnezeu sau fata mereu schimbãtoare a lui Dumnezeu. Si tot Hollywood-ul a luat filmul si a încercat sã facã un mediu de spus povesti de unde iei aceste cãrti sau povesti si apoi, stii... iei scenariul si încerci sã gãsesti pe cineva care sã se potriveascã. Dar este ridicol. N-ar trebui sã fie bazatã pe un scenariu. Ar trebui sã fie bazatã pe o persoanã. Si în acest sens, aproape cã au dreptate sã aibã acest sistem de stele... Pentru cã este despre acea persoanã în loc de poveste. - Corect. Truffaut întotdeauna spunea cã cele mai bune filme nu sunt fãcute... Cele mai bune scenarii nu fac cele mai bune filme... pentru cã sunt un pic prea literare, cu o chestie narativã fatã de care sunt sclave. Cele mai bune filme sunt cele care nu sunt legate de acea sclavie. Asa cã, ãã... Asa cã... nu stiu... Toatã chestia narativã mi se pare cã este... Evident, existã o narativitate în cinema pentru cã este în timp, la fel cum este narativitate în muzicã. La început te gândesti la povestea cântecului, apoi faci un cântec. Trebuie sã iasã din momentan. Asta are filmul. Dacã lumea pe care suntem fortati sã o acceptãm este falsã si nu este nimic adevãrat, atunci totul este posibil. Pe drumul descoperirii a ceea ce iubim, vom gãsi tot ce urâm, tot ce ne blocheazã calea cãtre ceea ce dorim. Confortul nu va fi niciodatã confortabil pentru cei care cautã ceea ce nu este pe piatã. O chestionare sistematicã a ideii de fericire. Vom tãia corzile vocale al oricãrui purtãtor de cuvânt. Vom arunca simbolurile sociale pe fereastrã. Vom demonetiza moneda societãtii. Pentru a confrunta familiarul. Societatea este o fraudã atât de completã si de venalã cã cere sã fie distrusã dincolo de puterea memoriei de a-si aminti existenta sa. Unde este foc, noi vom duce benzinã. Întrerupem continuumul experientei de fiecare zi si toate asteptãrile normale ce vin cu asta. Sã trãim de parcã ceva chiar ar depinde de actiunile noastre. Sã rupem vraja ideologiei societãtii de consum, astfel încât dorintele noastre primate de o naturã mai autenticã sã iasã la suprafatã. Pentru a demonstra contrastul între ceea ce viata este în prezent si ceea ce ar putea sã fie. Pentru a plonja noi însine în actiune si sã stim cã o facem adevãratã. Va fi o intensitate nemaîntâlnitã în viata de zi cu zi pentru a schimba iubirea si ura, viata si moartea, teroarea si reabilitarea, repulsiile si atractiile. O afirmatie a libertãtii atât de ciudatã si necalificatã, cã duce la o negare totalã a oricãrui fel de restrângere si limitare. E doar actiune fãrã teorie. Noi suntem doar teorie si nici o actiune. Ceea ce lipseste a fost simtit intangibil. Incertitudinile extreme ale subzistentei fãrã muncã au fãcut excesul necesar si pauzele definitive. Pentru a-l cita pe Stevenson: „Suicidul i-a luat pe multi. Bãutura si diavolul au avut grijã de restul“. Lucrurile au fost dure în ultimul timp pentru visãtori. Ei zic ca visarea e moartã, nimeni n-o mai practicã. Nu e moartã. Doar a fost uitatã. Scoasã din limbajul nostru. Nimeni n-o predã, asa cã nimeni nu stie cã existã. Visãtorul este condamnat la obscuritate. Încerc sã schimb toate astea, si sper cã si tu. Visând în fiecare zi. Visând cu mâinile noastre si visând cu mâinile noastre. Planeta noastra se confruntã cu cele mai mari probleme cu care s-a confruntat vreodatã. Asa cã orice faci, nu fi plictisit. Acesta este cel mai excitant timp în care am fi putut spera sã fim în viatã. Si lucrurile abia încep. O mie de ani sunt o clipã. Nu e nimic nou, nimic diferit. Acelasi model de fiecare datã. Aceiasi nori, aceeasi muzicã, acelasi simtãmânt interior de acum o orã sau de acum o eternitate. Nu e nimic aici pentru mine acum, chiar nimic. Acum îmi amintesc. Asta mi s-a mai întâmplat înainte. De asta am plecat. Ai început sã-ti gãsesti rãspunsurile. Desi pare dificil, rãsplata rãmâne mare. Exerseazã-ti mintea cât de mult posibil, stiind cã este doar un exercitiu. Construim artefacte frumoase, rezolvãm probleme, explorãm secretele universului fizic. Savureazã ceea ce îti

aduc simturile. Simte dragostea si tristetea, râsul, empatia, compasiunea si bagã-ti amintirile emotionale în bagaj. Îmi amintesc de unde vin si cum devin om. De ce pierd timpul pe aici. Si acum plecarea mea finalã este programatã. Nu doar eternitatea, ci infinitatea. Toate actiunile de bazã sunt pentru supravietuire. Toate comunicatiile doar pentru a mentine aceastã colonie de furnici în stare de functionare într-o manierã eficientã si politicoasã. „Poftim restul“. „Hârtie sau plastic?“ „Credit sau debit?“ „Doriti ketchup cu asta?“ Nu vreau un standard. Vreau momente reale umane. Vreau sã te vãd. Vreau sã mã vezi. Nu vreau sã renunt la asta. Nu vreau sã fiu o furnicã, stii? Da, da, stiu. Nici eu nu vreau sã fiu o furnicã. Nu mã simt ca o furnicã, dar cred cã arãt ca una. E ca si cum D. H. Lawrence ar avea o idee despre doi oameni întâlnindu-se pe un drum... Si ei în loc sã treacã si sã se uite în altã directie, au decis sã accepte ceea ce el numeste „confruntarea între sufletele noastre“. E ca si cum, ãã... ca si cum am elibera bunãtatea din noi toti. Atunci e ca si cum ne-am fi întâlnit. Eu fac un proiect. Sper ca si tu sã fii interesat sã-l faci. E o telenovelã, si caracterele sunt vietile fantastice. Sunt alter-ego ale actorilor care joacã în el. Asa cã doar trebuie sã-ti dai seama de ceva ce întotdeauna ai vrut sã faci sau viata pe care ai fi vrut s-o ai sau ocupatia sau alte chestii. Si scriem asta, si apoi intersectam viata ta cu a altor oameni din telenovelã într-un tipic de telenovelã. Si de asemenea vreau sã-l fac interactiv si sã am actorii prezenti asa cã, odatã ce episodul este difuzat, audienta sã poatã sã-i directioneze pentru episoadele urmãtoare cu meniuri sau ceva de genul ãsta. Asa cã are mult de-a face cu alegeri si cu abilitatea de a respecta oamenii si ceea ce vor sã vadã ei si astfel consumerismul si arta si comoditatea... Si dacã nu-ti place ce ai primit, atunci poti da înapoi sau primesti ce doresti, sau doar participi, doar faci alegeri. Care este perspectiva ta potrivitã? Cel mai mult e de a lucra cu o multime de oameni... care sunt... care mã expun la informatii si idei... care... par vag familiare, dar, în acelasi timp, sunt toate foarte strãine de mine. Nu sunt într-o lume foarte obiectivã si rationalã. Chiar stãm de vorba despre asta. Aici am ajuns cel mai departe în mine însumi si în meditatie decât am fost pânã acum. Vorbesc de a fi într-un vis. Dar încep sã cred cã e ceva la care nu am un precedent. Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit si majoritatea lucrurilor pe care le-au spus, parcã le spun pentru mine la nivelul meu de întelegere. Este ca si cum te-ai completa pe tine însuti. Si nu este ca si cum as avea un vis rãu. E un vis minunat. Dar... nu seamãnã cu nici un alt vis pe care l-am avut înainte. Este ca visul. Parcã mã pregãtesc pentru ceva. „Pe acest pod, avertizeazã Lorca, viata nu e un vis. Fereste, fereste si... fereste“. Si atât de multi cred cã din cauzã cã „atunci“ se întâmpla, „acum“ nu se mai întâmplã. Dar n-am mentionat „uau“-ul care se întâmplã acum? Suntem toti coautori ai acestei exuberante de dans când chiar inabilitãtile noastre încep sã disparã. Noi suntem autorii eului nostru, fiind coautorii unui gigantic roman de Dostoievski care are în rolul principal clovni. Acest lucru în care suntem implicati se numeste lume si este o oportunitate sã vedem cât de extraordinarã poate fi înstrãinarea. Viata este o chestie de miracole care sunt colectate în timp de momente care sunt în prezenta altor momente. Lumea este un examen pentru a vedea dacã ne ridicam la nivelul experientelor directe. Vederea noastrã este aici ca un test pentru a vedea dacã putem vedea dincolo de ea. Materia este aici un test pentru curiozitatea noastrã. Thomas Mann a scris cã ar fi vrut mai degrabã sã participe la viatã decât sã scrie o sutã de povesti. Giacometti a fost odatã lovit de o masina, si si-a amintit cã a cãzut într-o stare lucidã, un extaz subit, când si-a dat seama cã, în sfârsit, i se întâmplã ceva. A apãrut presupunerea cã nu poti sã întelegi viata si, în acelasi timp, sã o si trãiesti. Nu sunt de acord cu toate astea. Ceea ce nu înseamnã cã le dezaprob total. As vrea sã spun cã viata înteleasã este viata trãitã. Dar paradoxurile mã deranjeazã, si pot învãta sã iubesc si sã fac dragoste cu paradoxurile care mã deranjeazã. Si în serile foarte romantice ale sinelui, Mã duc sã dansez salsa cu confuzia mea. Nu uita. Ceea ce trebuie spus, aminteste-ti. Pentru cã a-ti aminti este o activitate mai psihoticã decât uitarea. Lorca în acelasi poem a spus cã iguana îi va musca pe cei care nu viseazã. Si când cineva îsi dã seama cã cineva este o figurã de vis... într-un vis al unei alte persoane, asta înseamnã cunoasterea de sine. Tu nu te-ai întâlnit pe tine încã. Dar avantajul de a te întâlni cu altii între timp este cã unul dintre ei te poate prezenta tie însuti. Examineazã naturã... a tot ceea ce observi. De exemplu, poti sã te trezesti mergând printr-o parcare de vis. Si, da, aceste picioare de vis vârâte în niste pantofi de vis. Parte din visul tãu. Si astfel, persoana care pari sã fii în vis... nu poate fi cine esti de fapt. Asta e o imagine, un model mental. De-a lungul secolelor, notiunea cã viata este înfãsuratã de un vis a fost o temã comunã a filosofilor si poetilor. Si nu are sens cã si viata ar fi înfãsuratã într-un vis? Cã, dupã moarte, viata ta constienta continuã în ceea ce se poate numi „un corp de vis“? Ar fi acelasi corp pe care îl simti în viata de zi cu zi. Exceptând cã în stare post-mortem, nu te mai poti trezi din nou, nu te mai poti întoarce la corpul tãu fizic. În timp ce modelul devine mai intrigant si subtil, a fi ignorat nu mai este suficient. Când s-a terminat totul, tot ce am putut sã mã gândesc a fost cum de întreaga notiune a sinelui, ce suntem, e doar aceastã structurã logicã, un loc pentru gãzduirea momentanã a tuturor abstractiilor. Era timpul sã devin constient, sã dau formã si coerentã misterului. Si am fost o parte din asta. A fost un cadou. Viata se dezlãntuia în jurul meu, si fiecare moment era magic. Mi-au plãcut toti oamenii care aveau de-a face cu impulsuri contradictorii. Asta îmi place cel mai mult când mã leg de acesti oameni. Uitându-mã înapoi asta e tot ce conteazã. Ultimele cuvinte ale lui Kierkegaard au fost „Curãtati-mã“. Dar imediat m-am trezit pentru cã visam, si mai târziu, am aflat cã încã mai visam, visând cã m-am trezit. Astea se numesc „treziri false“. Si eu experimentam asta tot timpul. Dar încã sunt în vis. Nu pot iesi. Parcã se întâmplã asta din totdeauna. Mã tot trezesc, dar mã trezesc într-un alt vis. Încep sã mã îngrijorez, de parcã vorbesc cu oameni morti. O femeie de la televizor îmi spune cum moartea e un timp al visãrii care existã în afarã timpului. Vreau sã zic, încep sã cred cã sunt mort. E doar un singur moment, si în ãsta suntem mereu. Si apoi mi-a spus cã asta e de fapt povestea vietii fiecãruia. Cã în spatele diferentelor fenomenale, este o singurã poveste, si asta e povestea trecerii de la „nu“ la „da“ Tot ce e viatã este „Nu, multumesc. Nu, multumesc“. Si la sfârsit este, „Da, cedez. Da, accept. Da, îmbrãtisez ideea“. Vreau sã spun cã asta e cãlãtoria. - Toatã lumea ajunge sã spunã „da“ la sfârsit, nu-i asa? Corect. Da, dar cum ti-ai dat seama cã ai iesit în sfârsit din vis? Întelegi, asta e problema mea. Sunt prins. Continui... Continui sã mã gândesc cã mã trezesc, dar sunt încã într-un vis. Pare cã continuã la nesfârsit. Nu pot iesi din el. Vreau sã mã trezesc într-adevãr. Cum te trezesti cu adevãrat? Nu stiu. Nu mai sunt bun la asta. Dar, dacã la asta te gândesti, Vreau sã spun cã probabil ar trebui. Dacã te poti trezi, ar trebui sã faci asta pentru cã într-o zi n-o sã mai poti. Asa cã doar,...... Doar... doar... trezeste-te.