Wagnerizare.docx

SUBIECTE NICIODATÃ EPUIZATE

Liviu GRÃSOIU

În viata noastrã literarã din ultimii ani, unde predominã încercãrile (adesea originale) de “a iesi în fatã” individual sau în grup, tentatia recitirii clasicilor se manifestã destul de rar, chiar dacã anii dedicati oficial lui Eminescu si lui Caragiale au înregistrat momente remarcabile pentru critica si istoria literarã, iar contributiile unor comentatori în interpretarea modernã a operelor mai multor înaintasi nu pot fi trecute cu vederea. Atâta doar cã interesul pentru subiecte considerate închise are loc nu constant, ci mai cu seamã atunci când se petrec aniversãrile sau comemorãrile. Nu-i rãu nici asa , pentru cã sunt ocazii de a reflecta asupra perenitãtii unor creatii ori, dimpotrivã, a întelege datarea lor, clasarea inevitabilã. Un caz interesant s-a petrecut în aceastã varã, la împlinirea a 80 de ani de la trecerea la cele vesnice a lui Duiliu Zamfirescu, scriitor, diplomat si personaj extrem de interesant, despre care se pãrea cã s-a cam spus totul, atât de cãtre critici apartinând tuturor generatiilor, cât si de cãtre cei mai autorizati specialisti în domeniu, d-nii Al Sãndulescu si Ioan Adam. La insistentele Asociatiei Culturale din Focsani (care îi poartã numele) si ale directorului Editurii Zedax, dl.Ghe.Neagu, cele opt decenii ale posteritãtii lui Duiliu Zamfirescu au fost marcate cum se cuvine, reeditându-se (în forme evident revãzute) douã lucrãri de referintã (“Viata lui Duiliu Zamfirescu” de Al Sãndulescu si “Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu” de Ioan Adam) si publicându-se în premierã o nouã carte datoritã acad. Mihai Cimpoi, “Duiliu Zamfirescu între naturã si idee”. Aceasta este, dupã opinia mea, aparitia neasteptatã, nu pentru cã aveam vreo îndoialã asupra cunoasterii epocii (studiile sale îl plaseazã printre cei mai fini comentatori ai literaturii din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea) ci pentru cã mi se pãrea subiectul epuizat. Dl.Mihai Cimpoi îmi contrazice scepticismul si o face în favoarea celor care cred cã oricând, o operã si un autor de marcã pot oferi interpretãri inedite. Criticul mizeazã în demersul sãu pe “demonul contrariului” vizibil atât în creatia lui Duiliu Zamfirescu, cât si în structura sa psihologicã. Cazul i se pare înrudit cu cel macedonskian, fireste cu nuantele specifice, oricum fiind unul “tipic de wagnerizare”. Demonstratia si precizarea termenilor se face de la bun început, apelându-se la pãrerea lui Nietzsche, conform cãreia wagnerizarea înseamnã oscilarea axiologicã, polarizarea deosebit de puternicã, exercitatã alternant “producând mereu nostalgii inverse si reorientãri sentimentale si valorice. Realul si

idealul nu pot fi termeni împãcati, armonizati”. Teza este bine sustinutã, comentatorul stabilindu-i originile într-o poezie mai putin invocatã, “Crinul”. Ea simbolizeazã, în fond, “conditia poetului ca fiintã idealistã, fixatã cu rãdãcinile în pãmânt si, avântatã cu visurile sale în cerul idealului”. Emblematicã devine aceasta pentru omul zamfirescian, un om “al contradictiilor, al duplicitãtii, mereu tensionat de avânturi opuse”. Dl.Mihai Cimpoi afirmã categoric: “El ilustreazã pe sol românesc, cazul Wagner. Wagnerizarea înseamnã esentiamente antinomizarea romanticã a sufletului.” Cum bine se stie însã omul ca dualitate este o idee romanticã, vehiculatã de fratii Sckeling, de Byron, de Hugo, acesta evocându-l în teoriile sale pe mereu actualul Shakespeare. Criticul noteazã cu subtilitate: “Actul creator zamfirescian se constituie din acest spectacol sincer - teatral si de naturã dualã dionisiacã – apolinicã a Eului ce-si scrie siesi. […] Acest eu oglindit îi devine prieten/dusman.” Ilustrarea cea mai adecvatã i se pare poezia lui Duiliu Zamfirescu, eterogenã, redusã cantitativ, plinã de contradictii, iar poetul ar putea fi numit “de tranzitie”. O tranzitie de la romantism la modernism (sã ne amintim cã a debutat la “Literatorul”…) bazatã pe o structurã clasicã, pe plãcerea degustãrii artei echilibrate, senine. Foarte util în exegeza recentã este capitolul “Oglinzile contradictorii ale criticii”, unde dl. Mihai Cimpoi urmãreste receptarea operei lui Duiliu Zamfirescu. O face în bunã cunoastere de cauzã, pertinent, cu un deosebit simt al nuantelor, sintetizând o bibliografie impunãtoare. Aici se vede clar ce si cât datoreazã criticul înaintasilor, precum si originalitatea sa. Iatã câteva puncte de vedere care au fixat, în timp, conturul operei zamfiresciene. Titu Maiorescu a fãcut primele aprecieri, dar interesul îl stârneste în continuare corespondenta dintre cei doi, poezia si “Viata la tarã” fiind întâmpinate “cu un entuziasm retinut”. N.Iorga s-a pronuntat despre “Lydda” si “Ana” derutat de “nota filosoficã nu tocmai clarã”. Nu este amintit (surprinzãtor pentru cã în alt loc se referã la el) vehementul articol al lui Dobrogeanu Gherea “Pesimistul de la Soleni”, iar din opiniile lui Ilarie Chendi se retine imaginea unui “solemn” a numi “rigid”, scrierile având “ceva repulsiv în superioritatea asta moralã esteticã ce-si arogã fatã de mediul fixat în operele lor. Miroase a ciocoism literar”. G.Cãlinescu se va inspira copios pentru capitolul din celebra sa “Istorie a literaturii române…” Substantiale apar concluziile lui M.Dragomirescu, în timp ce notatiile lui Camil Petrescu si ale lui T.Arghezi sunt antinomice, primul ridiculizându-l pe “Ultimul Lascarid”, cel de al doilea descoperind frãgezimi si un cult al stilului “asemuitor rolului frantuzesc al lui Gautier”. M.Sebastian, Ion Pillat l-au citit cu simpatie, iar E.Lovinescu îl considera un nedreptãtit, “mai rafinat decât sãmãnãtoristii, mai complex, mai cult, fãuritor mai discret al limbii”. Pentru G.Ibrãileanu, Duiliu Zamfirescu era “unul dintre scriitorii nostri de mâna întâia, unul dintre acei care nu s-au învechit deloc”,

iar Pompiliu Constantinescu vedea în el un scriitor al mãsurii, “un literat de nuante si un rafinat al simplitãtii”. Cu competenta cunoscutã au abordat subiectul si Tudor Vianu, si Vladimir Streinu si Ion Negoitascu, acesta accentuând antinomiile, relatia real-iluzoriu, asa cum o va face mai târziu si Mircea Zaciu. Sunt trecute în revistã aproape toate contributiile critice importante, mai putin (nu înteleg de ce) aceea a lui Al Sãndulescu. Realizãrile lui Ioan Adam ca editor si critic se bucurã de binemeritate laude, subliniindu-se atât devotamentul si perseverenta criticului, cât si surprinzãtoarele-i intuitii: “în prozã, poezie, teatru, Zamfirescu e un ghem de contradictii”, un experimentat perpetuu si un profet […] Contradictiile sunt ale unei constiinte problematice, care se transmit si personajelor epice, naturi problematice în ele”. Dupã amintitul capitol, precizãrile d-lui Mihai Cimpoi devin inevitabile. Domnia Sa vede în Duiliu Zmafirescu “un poet al cumpenei de veac”, posesorul unui stil “magmatic, eteroclit, cu evidente tente manieriste si în care se întâlnesc contrapunctic clasicismul senin, romantismul turbulent si simbolismul difuz”. Afirmatiile sale se retin nu doar datoritã fermitãtii tonului, ci mai ales adevãrurilor sustinute: “Realist, naturalist si romantic, parnasian si presimbolist, fiziolog si psiholog sumar zãbovind între analizã si creatie, între concret si imaginar, între biografic si impersonal, […] Duiliu Zamfirescu este de fapt, dupã cum se spune astãzi, un intertextual, un intercultural.” O dovedeste cu precãdere citirea, prin aceastã grilã, a romanului “Lydda”. Cu interes se parcurge si capitolul “Idealism si naturalism”, ilustrarea tezei prin recurgerea la argumente din ciclul Comãnestenilor fiind inspiratã. Dupã cum inspiratã este si aducerea în discutie a nuvelisticii lãsate de Duiliu Zamfirescu si rãmasã adesea în afara interesului criticilor. Viziunea de ansamblu a d-lui Mihai Cimpoi asupra lui Duiliu Zamfirescu se retine. El si opera sa reprezintã o sumã a contradictiilor. De aici si impresia finalã care a dat si titlul articolului de fatã: nu prea existã subiecte epuizate.