Too Many Memories

THE HARDEST THING TO DO IS TO LET GO OF SOMEONE YOU NEVER EVEN HAD As vrea sa astern acum p hartie cateva ganduri,sa-mi mai linistesc un pic sufletul zbuciumat,sa-mi mai impac un pic inima ranita deja d prea multe ori,dar din cate vad nu reusesc….ink o chestie l care nu sunt buna….nici macar sa-mi descarc sufletul nu pot !!!am ajuns o jalnica amintirea a ceea ce am fost odata,o simpla umbra a unui viitor stralucit,inca un cliseu in deja marea masa existenta. Povestea incepe acum mai bine d un an.ploaia torentiala c cazuse tocmai d ziua mea prevestea in mare masura desfasurarea acestui an.sufletul meu a vazut d prea putine ori lumina calda a soarelui in acest an ;prea multe au fost suvoaiele d lacrimi care l-au scaldat.ai spune ca am uitat sa zambesc,inconjurata mereu d aceleasi sperante desarte shi acelasi vis neimplinit.din fericire nu e asa.am inceput sa invat k in viata nu conteaza doar dragostea dintre 2 persoane,barbat shi femeie,ci shi celalte feluri d dragoste shi ca dragostea pt cineva,oricat ar fi ea d puternica,daca nu e impartasita va ajunge sa t distruga in loc sa t inalte.am invat ca pana la urma singurul lucru important in aceasta lume e sa ai prieteni adevarati care tin la tine. Acum un an eram la inceputul « isteriei mele generale » pt EL.incet,incet am devenit dependenta de el,am inceput sa plang pt el,sa sufar stiind ca el nu e langa mn.desi p dinafara eram bine shi zambeam,radeam,p diauntru simteam k mor in fiecare zi cate putin.nimeni nu banuia c e in sufletul meu shi nici nu credeam ca va descoperi vreodata cineva,pana intr-o zi…vara trecuse deja shi toamna isi intrase cu totul in drepturi.odata k trecerea verii imi pierdusem orice speranta de a-l mai vedea vreodata,numai ca soarta,ca intotdeauna,avea sa imi joace o festa.prin noiembrie aflu,spre mare mea bucurie,ca vor veni intr-un final sa concerteze la noi in tara.doamne cate tipete d fericire shi lacrimi de fericire au fost in ziua aceea !!!am reusit sa-mi iau,cu oarecare greutate,un bilet in primele randuri shi am inceput sa astept ziua in care il voi vedea.a venit shi acea zi,numai ca pe departe de a fi the best day ever,a fost o crunta trezire la realitate…dupa un concert extraordinar,am fugit repede sa-i iau un autograf shi sa fac o poza cu el.ajunsesem aproape d autocarul lor,cand deodata l-am vazut.spre surprinderea shi dezamagirea mea nu era singur….era cu iubita.fusese shi ea l concert shi akm se ducea sa aiba partea d un pic d intimitate in autocar.s-au hotarat sa inceapa chiar inainte d a intra in autocar.cand am vazut cu cata pasiune o saruta shi cum se uita in ochii ei am simtit parca un pumnal in inima.tot ce sperasem,tot ce visasem se naruise intr-o clipa.am aruncat p jos poza lui,cea care imi tinuse companie in atatea nopti de singuratate,shi am inceput sa fug.nu stiam unde fug,nu aveam nici o tinta,stiam doar ca vreau sa scap d durerea care o simteam.fugeam cat puteam de repede shi totushi nu ma simteam deloc obosita.nimic nu ma mai putea atinge atunci ;pierdusem deja contactul cu realitatea,ma pierdusem in mine shi in durerea mea.nu mai simteam nici ploaia care incepuse sa cada din ce in ce mai tare peste mine.shi fugeam… Deodata m-am oprit…nici eu nu stiu de ce.m-am trezit in mijlocul unui parc,singura,pe o ploaie torentiala…si totusi nu ma deranja.ploaia era singura care imi aducea putina alinare,singura care imi stergea fata plina de lacrimi.plangeam atunci mai rau ca niciodata…stateam cu genunchii in brate pe o banca .incercam sa ma conving ca nu mai am nevoie de el,de amintirea lui,de tot ce reprezenta el pt mine.mi-am pus usor capul pe genunchi si am inchis ochii,incercand sa scap de amintirea lui,numai ca nu reuseam.la orice m-as fi gandit,acea imagine imi revenea in cap mereu shi mereu…m-am ridicat la

fel de brusc cum ma asezasem shi am inceput sa ma plimb. ploaia se intetise,numai ca in loc sa incerc sa fug de ea,savuram fiecare moment petrecut in compania ei.fiecare strop il simteam mai intens,il simteam ca o mangaiere fina,acea mangaiere pe care o asteptasem atata timp si nu venise…ma bucuram de singuratatea mea mai mult ca

oricand,pentru ca stiam ca va fi pt ultima data cand voi mai putea sa evadez.de acum incolo, totul va fi la fel ca inainte.voi fi aceeasi acceasi fata cuminte,cu acealasi zambet usor ironic pe buze,care ascunde multe, aceeasi fata ascultatoare care ajuta pe toata lumea,chiar daca in sufletul ei ar vrea sa scape,sa fuga departe de toate astea,de toate aparentele inselatoare,de toate minciunile si sperantzele desarte,sa fuga undeva unde poate fi cu adevarat ea insasi. De acum incolo ma voi intoarce iarasi la existenta mea anosta,stearsa,unde aceeasi zi e traita la nesfarsit,fiecare zi e la fel,iar eu ma simt mai rau ca la inchisoare.toate vor fi la fel ca pana acum.nimeni nu va sti cat sufar,nimeni nu va putea intelege ce simt,nimeni nu va fi langa mine sa-mi aline durerea. Numai ca pierduta in gandurile mele,nici nu am observat ca nu eram tocmai singura in parc.pe una din banci,strategic ascunsa dupa un tufis mai mare,se afla cineva;cineva care va deveni o parte imporanta din viata mea,chiar daca in acel moment nu as fi putut sa-mi dau seama.era una din acele persoane care se plimba singuri prin parc,cu castile in urechi rasunand a Garbage,care asteapta ploaia,doar ca sa poata plange afara in liniste,fara sa fie judecat pt asta,una din acele persoane care iti atinge sufletul numai prin simpla lui prezenta,era….Sebastian! Seba era unul din acei outsideri de la scoala,unul din aceia al carui stil nu-si gaseste locul in nici un tipar shi a carui personalitate e un amestec felurit,care poate fi inteles numai de putini.era genul de persoana pe care m-as fi asteptat sa o intalnesc pe o asemenea vreme in parc.am trecut pe langa el,nici macar nu l-am observat,shi m-am asezat din nou pe o banca,incercand sa-mi pun in ordine gandurile.dupa vreo 5 minute,am simtit o mana p umarul meu,lucru care m-a speriat si m-a facut sa-mi pierd sirul gandurilor.dupa un usor tipat m-am intors shi l-am intrebat: -Seba?! Dar tu ce cauti aici pe vreme asta? -cred ca mai degraba te-as intreba eu pe tine asta. -poi eu…eu…am fugit!(lasand capul in jos,scotand un usor suspin) -nu esti singura.si mie imi place sa plec de acasa cand ploua shi sa vin aici.am impresia ca fug de toate,ca sunt in sigurantza aici. -la mine e putin mai diferit.de fapt,trebuie sa recunosc ca asta e prima data cand stau in ploaie atata timp.are un efect special ploaia,chiar ma calmeaza. -da,stiu cum e.si pe mine ma calmeaza.dar de ce tremuri? -poi,in primul rand,mi-e cam frig,in caz ca nu ai observat sunt imbracata cam subtire shi in al doilea rand,cred ca….e shi emotia ;;) - (razand)emotia? -dap,emotia.stii,chestia e ca nu-mi esti chiar indiferent,si stand acum asa de aproape de tine… -dap?! -dap!hai sa plimbam,vrei?poate ma mai incalzesc shi eu un pic. -eu zic ca a venit timpul sa mergi acasa. -dar de ce?ma simt asa bine cu tine aici.acum!ahhh,ma scuzi.nu trebuia sa spun asta.s-a facut deja tarziu,eu trebuie sa plec.mai vorbim alta data.pa!

-nuuuu,stai!nu trebuie sa pleci din cauza asta.mai putem sta aici de vorba ca doi prieteni,nu? -cred ca da,dar totusi o sa ma duc acasa.e deja seara,shi cred k o sa racesc serios dupa ziua asta. -bine atunci.dar macar lasa-ma sa te conduc pana acasa.vrei? -bine. Si am inceput sa mergem amandoi incet spre casa mea.am vorbit multe in ziua aceea,si am reusit sa-l descopar putin pe Seba.am aflat ca nu e tocmai atat de retras cum pare,ca mai are o sora,ca are o colectie CD-uri,care e intrecuta numai de colectia de tricouri,ca isi gaseste de multe ori refugiul in scris si….ei bine,si cam atat!trebuie sa recunosc ca Seba nu era tocmai tipul vorbaret,dar cand vorbea,avea un stil aparte.reusea sa-ti capteze atentia imediat,oricat de anost ar fi fost subiectul.ma uimea faptul ca reusea de fiecare data sa ma lase cu gura cascata si fara cuvinte.avea multe de spus despre orice,si totusi prefera sa taca.asta era un paradox pe care nu aveam sa-l inteleg niciodata,unul din multele care alcatuiau felul lui de a fi. A doua zi a trebuit sa stau acasa,pt ca racisem foarte rau.pana la urma am ajuns in spital,bolnava de pneumonie.a trebuit sa stau vreo doua saptamani in spital,timp in care nu l-am mai vazut deloc pe Seba.totusi,cu atata timp liber la dispozitie,am inceput sa scriu,shi la sfarsitul celor doua saptamani am reusit sa uit scena pe care o vazusem in fata autocarului,si am realizat ca nici chipul lui gustav nu mi-l mai puteam aminti.in timpul cat am stat in spital a mai plouat de vreo doua ori,si de fiecare data stateam ore intregi la geam shi priveam stropii care cadeau necontenit.retraiam clipa cu clipa acea zi in care pierdusem atat de multe.numai ca,in mod ciudat,nu mai simteam atata durere,si de cele mai multe ori,gandul meu ajungea,nu la gustav si la ce facuse el,ci la Seba,la discutiile pe care le purtasem cu el,la felul cum arata in acea zi,la ce imi spusese,la ce sfaturi imi daduse. M-am intors intr-un final la scoala,unde am descoperit ca nu se schimbase nimic,poate doar starea mea de spirit shi orarul. Zilele care au urmat s-au desfasurat fara evenimente majore.clipele se scurgeau lent,viata isi urma cursul normal,amintirile se estompau,suferinta disparea si ea putin cate putin.descoperisem ca nu mai eram aceeasi.ma schimbasem cumva si nu stiam tocmai cum.eram atat de nepasatoare acum…nu ma mai recunosteam.ma inchisesem mai mult in mine shi parca nimeni si nimic nu ma mai putea atinge,emotiona,sensibiliza. descoperisem ca ma gandeam din ce in ce mai mult la acea zi.as fi vrut sa am din nou ocazia sa-l vad,sa pot sa-i vorbesc,sa-i spun cata suferinta mi-a provocat.numai ca stiam ca nu voi avea ocazia asta…imi gaseam totusi consolare in faptul ca acum nu-mi mai era atat de frica sa fac ce vreau,ce-mi place sa fac.ma trezeam tot mai des plimbandu-ma pe aleile deseori pustii ale parcului,ma trezeam scriind poezii la cele mai nepotrivite ore,visam cu ochii deschisi tot mai des,si stateam cu orele doar uitandu-ma pe geam cum ploua.imi placea viata mea in acel moment,eram atat de linistita cum nu mai fusesem in mult timp.cu Seba nu mai vorbisem de mult timp si nici nu aveam de gand sa-i vorbesc prea curand.ma gandeam,pentru prima data in mult timp,doar la mine insami,si imi placea la nebunie asta.numai ca aceasta perioada linistita din viata mea avea sa se termine in curand. In ultima saptamana de scoala ai mei mi-au dat vestea:vom sta doua saptamani in Germania.presimteam de pe atunci ca lucrurile se vor complica enorm,ca voi suferi din

nou,ca va fi iar cum a fost inainte.numai ca decizia nu mai era a mea,era a parintilor mei,si,normal,a trebuit sa ma conformez. “Ale!!!trezeste-te!!am ajuns!” era vocea mamei.ajunsesem dupa intr-un final dupa un drum care parea ca nu se mai termina.deschid ochii,ma uit l ceas.3 fix :|. Deja incepusem sa urasc Germania.aveam acel ciudat sentiment ca aici se vor intampla multe.ma simteam exact ca inaintea unei mari furtuni.totul era calm,prea calm.ma asteptam sa se intample ceva in orice clipa. Am traversat cu o usoara sovaire soseaua.parca simteam ca se va intampla ceva.asa avea sa si fie.la jumatatea soselei ma uit la scara blocului si il vad pe el :| ma opresc brusc si ultimul lucru pe care il vad inaintea ochilor este o masina.ma trezesc mai tarziu la spital.nimic nou,doar un alt accident de masina.al treilea la numar.deja devine enervant.numai ca,spre marea mea surprindere,primul lucru pe care il vad cand deschid ochii,este tocmai el!asta nu prea m-a ajutat.dupa un scurt tipat,am lesinat la loc!ce prima impresie am facut shi eu 8-|.m-am trezit dupa vreo jumatate de ora,ca sa descopar ca el tot acolo era.m-a vazut ca m-am trezit shi mi-a zis calm: El:- te rog eu,de data asta nu mai lesina.faci asta pentru mine? Eu(in gand:as face eu si mai multe pt tine): -bine,dar numai daca imi promiti sa nu pleci azi de aici,sa stai toata ziua cu mine. El: -ok.(si imi zambeste usor) Eram in culmea fericirii,nu vroiam ca ziua aceea sa se termine. Din pacate s-a terminat(mult prea repede dupa parerea mea) shi seara eram din nou singura in rezerva de la spital,gandindu-ma la el.tot ce patisem azi imi parea un simplu vis,totusi faptul ca eram in pijamale,lungita pe un pat de spital la mii de km de casa intr-o tara straina ma contrazicea.simteam totusi ca era prea frumos ca sa fie adevarat.adica,nu aveam cum sa fiu eu atat de norocoasa incat sa ajung sa fiu cu el.nici nu stiam cata dreptate am putut sa am atunci… Am adormit cu gandul la el.eram fericita cum nu mai fusesem de mult.era genul acela de fericire care iti lumineaza viata,care te face sa zambesti fara motiv,care te face sa visezi cu ochii deschisi,era…..dreagostea!!nu,nu se putea!nu aveam cum sa fiu indragostita tocmai de el,tocmai de cel care mi-a provocat atata suferintza si care m-a facut sa vars atatea lacrimi!si totusi,fusese atat de dragut cu mine,imi vorbise atat de frumos,isi sacrificase o intreaga zi numai sa stea cu mine si sa ma inveseleasca.eram atat de confuza in acel moment,chiar nu mai stiam ce sa cred.in mine se ducea o lupta crancena intre ratiune si simtire!mi-am lasat gandurile shi framantarile deoparte shi m-am gandit sa aman decizia (daca e bine sau nu ce fac) pentru o alta zi,pentru ca tocmai atunci intra el pe usa cu un mare buchet de flori.m-a apucat plansul!el deja se panicase.nu mai stia ce sa faca.nu se astepta la o asemenea reactie. El: te rog,nu mai plange!fac ce vrei tu,numai nu plange! Eu: imi pare rau,nu vreau sa-ti faci o impresie gresita,numai ca nimeni nu a mai facut asta pentru mine pana acum. El(putin socat): poftim?! O fata asa frumoasa ca tine nu a primit niciodata flori?sa stii ca nu te cred! Eu: poi pana la urma crezi ce vrei,dar sa stii ca eu nu mint. El: bine,bine,te cred.nu te supara acum pe mine.nu vreau sa ne certam tocmai asa de la inceput. Eu: ai dreptate.

Se ridica incet de pe scaun si se indreapta usor spre usa.atunci am strigat dupa el “stai!!”. s-a intors speriat,cu o privire nedumerita.am inteles atunci ce gafa facusem.el nu vroia decat sa puna florile intr-o vaza,iar eu crezusem ca pleaca.intre noi se lasa o tacere stanjenitoare.ne evitam privirile si oftam intruna.pana la urma s-a hotarat el sa rupa tacerea: el: stii e cam tarziu,ar trebui sa plec.mai ai nevoie de ceva? Eu: nu,mersi.(dupa o pauza) mai vii diseara pe la mine? El: daca scap devreme de la repetitii da,dar nu promit nimic. Eu: bine atunci.pa El: pa! Se intoarse si pleca.deodata camera parea atat de goala,si linistea ma asurzea.fiecare zgomot mi se parea infernal.pana si sunetul respiratiei mele mi se parea insuportabil. m-am ridicat brusc din pat,insa nu am ajuns prea departe.am lesinat langa pat. Nu puteam sa-mi dau seama daca eram acasa la mine in pat(desi aveam senzatia asta) sau inca in nenorocitul ala de pat de spital din fabuloasa Germanie.deja ma enerva situatia mea actuala.eram atat de neputincioasa incat nu puteam nici macar sa stau in picioare fara sa lesin,inca ma mai agatam cu disperare de un vis pe care credeam ca il pierdusem de mult si,de parca toate astea nu ar fi fost de ajuns,incepusem sa ma gandesc din nou la Seba.m-am hotarat sa-i trimit un sms.dupa multe minute de deliberare am compus un mesaj care suna cam asa: “hey,ce mai faci?mai traiesti?sper ca ma mai tii minte.sunt fata pe care ai condus-o acasa in ziua aceea ploioasa.eu una nu sunt tocmai bine.deocamdata sunt in spital,si nu stiu cand o sa ajung acasa.sper sa mai vorbim si noi.alexandra” mai putin de atat si mesajul devenea fara rost,mai mult si ar fi devenit prea….lacrimogen si poate insinuator.m-am hotarat sa-l las asa.era potrivit.era cum trebuia sa fie.era ca mine.niciodata prea exagerata,niciodata prea stridenta,niciodata sa iasa in fata.i-am dat intr-un final send,si m-am pus sa astept raspunsul.dar ce sa fac in timpul asta?de muzica din telefon ma plictisesem pana peste cap,in camera nu aveam televizor si nici nu mai imparteam camera cu nimeni.am incercat sa dorm,numai ca nu reusem.cum inchideam ochii incepeam si ma gandeam la tot ce se intamplase pana acum,si la cat de mult imi doream sa ma intorc acasa.m-am ridicat pe marginea patului si m-am uitat pe fereastra.incepuse sa ploua.si deodata aud telefonul.era un mesaj de la Seba.spre bucuria mea nu ma uitase si imi spunea ca nici el nu era tocmai bine si ca momentan e afara in ploaie,incercand sa se linisteasca dupa o cearta cu ai lui.ramasesem putin perplexa.incepusem deja sa-mi aduc aminte de toate intamplarile ciudate de pana acum.”sunt doar niste coincidente”,mi-am spus,incercand sa ma linistesc singura.am lasat telefonul deoparte si mi-am ridicat privirea spre fereastra.nu puteam distinge nimic decat picaturile mari de ploaie care cadeau necontenit.am inceput sa plang,si intr-un final am adormit plangand. Desi zilele treceau si eu iesisem din spital,nu-mi era deloc mai bine.pana la urma ne-am scurtat vacanta si am plecat cu o saptamana mai devreme decat era programat.ajunsa acasa in linistea si comfortul camerei mele,mi-am dat seama ca de fapt nici nu stiam pentru ce ma intorsesem.incepusem sa-mi dau seama ca nu inteleg multe lucruri,ca nici eu nu stiu ce fac,ca sufletul mi-e la fel de gol ca in ziua in care am venit pe lume,ca cei 17 ani scurs pana acum n-au insemnat nimic,nu m-au marcat in nici un fel. Sunt aceeasi

fiinta neajutorata,acelasi suflet gol inglobat in acelasi invelis dezagreabil.totul imi parea fara sens acum.nici eu nu stiam de ce. Am iesit repede din camera,mi-am luat haina din cuier si am plecat.am inceput sa ma plimb agale pe strazile aproape pustii.era deja seara.simteam in aer acea racoare placuta pe care o poti simti numai la putin timp dupa apusul soarelui.imi placea la nebunie sa ma plimb asa,singura,in marele oras,fara sa stiu de nimeni si de nimic,doar eu si gandurile mele.pasii m-au purtat spre parcul in care am stat prima data de vorba cu Seba.nici eu nu stiu de ce.pe de alta parte eu nu stiu multe lucruri,asa ca de ce as sti cum am ajuns aici?nu mica mi-a fost mirarea cand pe o banca mai in departare l-am vazut chiar pe Seba.m-am indreptat sper el cu o incredere enorma in mine,gata sa-l iau la intrebari,sa-l cert ca nu ma cautat pana acum,ca tot eu a trebuit sa dau de el.deja imi imaginasem in mintea mea un scandal imens,numai ca pe masura ce ma apropiam de el toate gandurile si planurile mele se topeau incet si tot ce puteam vedea era chipul lui.deodata vad ca isi ridica ochii spre mine,iar eu nu mai stiu ce sa fac.pur si simplu ma blochez.el se ridica,se indreapta catre mine si se opreste in fata mea. El: -te asteptam. Eu: -nu aveai cum.nici nu stiai ca vin astazi aici. El: -asa e,dar am simtit ca vei veni.nu stiu de ce.pur si simplu stiam ca in seara asta vei fi aici. Eu: -nu te cred.nu aveai cum. El: -poate ai dreptate,dar eu vreau sa cred ca ceva ne-a atras pe amandoi aici. Eu nu mai spuneam nimic.ii priveam insistent fata,si mai ales ochii aceia mari,in care ma pierdeam atat de usor.cuvintele devenisera deja inutile.ne vorbeam din priviri.au urmat cateva secunde interminabile de tacere,timp in care eu il sorbeam din priviri pe Seba.intrun final el s-a hotarat sa rupa tacerea. El: -stii,poate ar trebui sa mergem sa ne plimbam. Eu: -dar de ce?ma simt atat de bine aici,langa tine.n-as vrea sa mai plec niciodata de aici! El: -nici eu,dar stii doar ca nu-mi place statornicia. Nu am mai zis nimic.ma gandeam doar la ce spusese el,la felul lui de a fi.incercam sa-mi dau seama cum poate fi atat de contradictoriu.imi spune ca nu-i place statornicia si totusi vine mereu in parcul acesta.ma gandeam daca se referea la noi(daca exista vreun “noi”) sau daca vorbea in general.nu mai eram sigura de nimic.mi-am intors privirea si am murmurat un “pa”.nu eram sigura ca asta vreau sa fac,nu eram sigura ca vreau sa plec si sa-l las aici singur.aveam senzatia ca il las prada cuiva,ca daca voi pleca acum,ceva rau i se va intampla,ca tot ce a fost frumos pana acum va disparea. El: -nu pleci? Eu: -de ce spui asta?nu mai vrei sa ma ai in preajma? El: -ba da,dar tocmai mi-ai spus “pa”. Eu: -am crezut ca nu m-ai auzit. El: -l-am auzit chiar foarte clar. Eu(deja tipand): -si atunci de ce nu spui nimic?de ce taci?chiar nu insemn nimic pentru tine?de ce iti place sa ma chinui asa?nu stii cat am suferit pana acum? El: -si de ce as spune?stii doar ca pt mine cuvintele sunt de prisos!nu-mi place sa te chinui si vreau sa cred ca nu te-am chinuit niciodata. Eu: -ei bine,sa stii ca nu e chiar asa.m-ai ranit.m-ai ranit destul.

Eu deja ma asezasem pe o banca si incepusem sa plang.ma simteam din nou ca in acea zi in care credeam ca pierdusem totul.redevenisem acea fetita speriata,care nu stie ce trebuie sa faca sau cui sa-i inmaneze inima.el s-a asezat langa mine.ma privea intens.nu mai stia ce sa faca.mi-am ridicat usor capul,mi-am sters lacrimile si am incercat sa ma ridic.nu am reusit.m-a tras de o mana,m-a asezat la loc si m-a sarutat.ma pierdusem de tot.chiar nu mai stiam ce se intampla cu mine.credeam ca visez.nu indrazneam sa deschid ochii.si deodata aud telefonul cum suna.era mama 8-|.avea femeia asta un dar sa nimereasca numai in cele mai proaste momente de nu am vazut.deja ma dispera :-L.imi scot telefonul din buzunar si ii raspund pe un ton din acela care lasa mult de dorit.incepuse sa ma certe pt faptul ca plecasem de acasa fara sa ii spun,iar eu,ca o fiinta rezonabila ce sunt,i-am inchis telefonul in nas fara sa stau prea mult pe ganduri. Dupa cateva ore am ajuns si eu acasa.Toate erau la fel,numai mama statea bosumflata si nervoasa pe canapea,uitandu-se la televizor.Nici nu a observat cand am intrat,asa ca nici eu nu m-am mai sinchisit sa-i zic.Am urcat repede la mine in camera si,dupa ce m-am asezat comfortabil in pat,mi-am dat drumul la muzica.Din fericire vecinii nu aveau de suferit de pe urma vreunei poluari fonice,fiindca imi pusesem castile in urechi shi ascultam muzica la i-pod.In mijlocul noptii m-am trezit speriata.Muzica inca mai rasuna in casti,numai ca nu asta ma trezise.Aveam impresia ca ma striga cineva,ca mai e cineva in camera cu mine.Am oprit muzica si m-am uitat in jur.Nu era decat telefonul meu care vibra de zor pe birou.M-am ridicat fara graba si m-am indreptat spre birou,doar sa descopar cu uimire ca era ora 4 dimineata si ca cel care ma suna la ora aceea era chiar Seba!Am luat telefonul in mana si am raspuns cu un ton,care trada surprinderea mea evidenta. Spun un “Alo” timid si in loc sa primesc acelasi raspuns,aud un glas cunoscut care imi spune: -Stii,nu vroiam sa te deranjez la ora asta tarzie din noapte,numai ca eu unul nu am putut sa adorm in seara asta.nu stiu daca si tu ai patit la fel,daca ai stat cumva 2 ore cu ochii in tavan visand cu ochii deschisi la acea scena care s-a intamplat intre noi,sau daca ai retrait fiecare secunda doar pentru ca a fost cel mai frumos lucru pe care l-ai simtit vreodata,dar eu unul nu am mai putut sa rezist fara sa-ti spun lucrul asta.as vrea sa te am acum in bratele mele,sa te stiu doar a mea,sa stiu ca esti langa mine si ca nimeni nu mi te poate lua. -Auzi Seba,e 4 dimineata,eu una nu mai pot de somn,si nu ca as vrea sa fiu nesimtita sau sa te ranesc,dar eu una chiar vreau sa dorm la ora asta.sper ca nu te-ai suparat pe mine.vorbim maine,ok? -Da,bine.pa! Si inchide.Era evident ca nu se astepta la o reactie din asta.Numai ca adevarul era ca nici eu nu stiam prea bine ce vreau.Vroiam atat de mult sa-l simt si eu aproape,sa-l tin brate strans,sa stiu ca nu am sa-l pierd vreodata,as fi fost in stare sa fug pana la el,numai ca simteam ca ceva ma trage inapoi.Mi-era prea frica sa sufar din nou.Totul imi parea ca se intampla repede,mult prea repede.Eram din nou in razboi cu mine.Am incercat sa adorm la loc,numai ca reuseam.Ma tot gandeam la ce imi spusese si ma intrebam cat de sincer a fost cand a spus acele cuvinte.Asa ca o ora mai tarziu l-am sunat.A raspuns greu,semn vizibil ca era inca suparat pe raspunsul meu,dar mai ales pe mine. -Nu spune nimic,doar asculta.Poate ca reactia mea nu a fost cea mai potrivita,poate ca trebuia sa-ti spun ca si eu simt la fel si ca am inceput sa cred ca fara tine mi-e greu sa

traiesc,dar mi-a fost frica.Mi-a fost frica sa nu sufar din nou.Sa nu imi simt inima din nou zdrobita in mii de bucatele si rasuflarea din ce in ce mai grea.Sa nu cred din nou ca fericirea nu mai exista si ca totul se termina acum si aici.Nu mai vreau sa trec prin asa ceva.Intelegi? -Te-am inteles mereu.Te-am inteles din prima zi in care te-am vazut.Cand te-am vazut pe acea banca,atat de singura,plangand. -Atunci ne vedem maine? -Normal.La locul nostru! -Ok. La locul nostru? :| Nu-mi venea sa cred!De cand am ajuns noi sa avem un loc al nostru?De cand am ajuns “noi”?De ce nu mai eram doar “eu” si “”el”?Nu mai conta acum.Eram mult prea fericita ca sa ma mai gandesc la asa ceva.Stiam doar ca de acum incolo nu voi mai fi sigura,si asta era atat de bine….. Ma surprinsesem pana si pe mine prin ceea ce spusesem.Nu-mi venea sa cred ca avusesem curaj sa-i spun ce simt pt el.Eram pur si simplu uimita.Nu ma mai recunosteam.