Teoriile Lui Freud

Teoriile lui Sigmund Freud

Sigmund Freud a început cercetările îndomeniul psihanalizei în anii 1880 la finalul unui secol în care atât Europa, cât şi America au cunoscut reforma azilelor pentru persoanele cu deficienţe psihice şi şi-au manifestat interesul pentru stările psihologice anormale, în special pentru afectţunile psihice. Freud s-a îndreptat către studiul psihanalizei după ce a citit articole referitoare la metoda lui Breuer de a trata isteria prînhipnoză şi dupa ce şi-a terminat studiile la Sorbona în 1885. Contribuţia esenţială a lui Sigmund Freud constă în punerea în evidenţă a existenţei şi acţiunii inconştientului în viaţa psihică şi în explicarea pe această bază a personalităţii umane. În plus, a dezvoltat o nouă teorie (teoria psihanalitică), precum şi o metodologie terapeutică aferenta, care - în forma iniţială sau modificată - urmăreşte ameliorarea funcţionării psihice, uneori cu aplicaţii în patologiile mentale.

1. Teoriile cu privire la studiul personalitaţii

Cel mai de seamă reprezentant al psihanalizei considera că forţele pulsionale fundamentale ale individului sunt Erosul- ca sistem pulsional hedonic şi vital, şi Thanatosul ca instinctul urii şi a morţii. Freud diferenţiaza trei instanţe ale personalităţii: eul, supraeul şi sinele. Eul sau conştiinţa de sine reprezintă nucleul personalităţii şi este alcătuit dîncunoştiinţele şi imaginile despre sine, precum şi dînatitudinile conştiente sau inconştiente faţă de cele mai importante interese şi valori; Supraeul ( Super-ego) sau conştiinţa morală reprezintă expresia existenţei individului în mediul social; Sinele (Id) reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, el constituind polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive.1 Eul este acela care asigură echilibrul între instinctele şi tendintele profunde ale individului, pe de o parte, şi normele primite prîneducaţie şi realitatea obiectivă, pe de altă parte. Aşadar, Sinele este pus treptat, pe măsura dezvoltării personalităţii, sub controlul Eului şi Supraeului. Un loc primordial în determinarea vieţii psihice îl ocupă inconştientul. La baza diverselor tulburări sau comportamente specifice stau astfel motive ce se situează în sfera inconştientului. Apariţia unor stări tensionale între cele 3 instanţe ale personalităţii duce la conflict. Căile de rezolvare a conflictului sunt: sublimarea (redirecţionarea energiilor sexuale de la scopul primar către alte scopuri, ca de exemplu, creatii artistice) şi refularea ( respingerea imaginilor, ideilor, dorinţelor neplăcute dînsfera 1

Munteanu, Ana, Psihologia dezvoltarii umane,Editura Polirom, Iasi, 2006, pag. 36

conştientului în conştient, creându-se astfel un nou conflict inconştient). Freud acordă importanţă primordială complexului oedipian şi complexului de culpabilitate. În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi nonifractor s-ar situa la nivelul Supraeului, întrucât în sfera Sinelui şi a Eului nu există deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale, tendinţele criminogene ar fi astfel prezente la toţi indivizii. Acestea rămân ascunse în pliurile cele mai profunde ale personalităţii individului, fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia şi trecerii la faza adultă de către “ Eu”, care se desăvârşeşte în permanenţă, datorită experienţelor successive trăite de individ în cursul procesului de maturizare, prin structura conştiinţei morale ( a Supraeului). Freud consideră ca structurarea Supraeului este marcata indeosebi de procesul de identificare, de amintirea tatalui asociata ideii de bine şi rău ca şi de regulile de morală proprii grupului familial în care individul se dezvoltă. Supraeul este cel care dictează Eului, acesta din urmă supunându-se sau nu ordinului de a controla şi stăpani pulsiunile Sinelui. Diferenţa specifică care separă infractorul de noninfractor s-ar situa la nivelul Supraeului şi s-ar datora unei incapacităţi de a depăşi complexul oedipian. Un loc aparte îl ocupa criminalul care săvârşeşte infractiunea datorită complexului de vinovăţie. Potrivit concepţiei freudiene, complexul de vinovăţie favorizează comiterea crimei, deoarece unii indivizi ar suferi de un sentiment de vinovăţie atât de puternic, încât devenind insuportabil, face ca pedeapsa să fie aşteptată ca o eliberare. Aceasta ar explica şi de ce unii infractori îşi ”semnează crima” pentru a fi cât mai repede descoperiţi, de ce mărturisesc foarte uşor fapte comise sau îşi arogă fapte pe care nu le-au comis. Către sfârşitul vieţii sale, Freud lărgeşte, întrucâtva, fundamentul pe care se sprijină teoria sa, explicând vinovăţia ca pe o expresie a unui conflict ambivalent, a luptei eterne între Eros şi Thanatos, conflict care se naşte în familie şi care se amplifică, ulterior în viaţa comunitară2.

2. Conştient, inconştient, subconştient

Contribuţia esenţială a lui Sigmund Freud constă în punerea în evidenţă a existenţei şi acţiunii inconştientului în viaţa psihică şi în explicarea pe această bază a personalităţii umane. Freud este primul care intercorelează şi adună toate referirile şi datele concrete care vorbeau despre existenţa şi a unei alte componente a psihicului în afara de conştiinţă, componentă ce a fost denumită inconştient.

2

165

Stanoiu, Rodica, Criminologie, editia 5-a, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2003, pag

Inconştientul este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a individului, cauzalitate a manifestărilor sale psihice: “Orice act comportamental îşi are rădăcina în inconştient.”3 Inconştientul reprezinta partea invizibila a aisbergului, care formeaza cel mai larg şi, intr-un anume fel,cel mai puternic sector al vietii noastre. Preconstientul(subconstientul) este mai apropiat de inconştient, dar poate fi stimulat prînmijloacele gandirii şi deveni conştient. Conştientul este treapata superioara , intalnita la omul evaluat sub aspect psihic.4 Sub raport functional, inconştientul conţine pulsiuni ce se comportă ca “ fiinţele vii”, pe când conştiinta este doar spectatoare, ea observă şi permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului. Conştiinta nu are rol în socializarea individului sau în adapatarea lui actuală la solicitarile mediului de viaţă, ci doar de a suprima, de a refula, adică de a trimite înapoi în inconştient acele pulsiuni care încearcă să “ scoată capul la vedere”. Cât priveşte preconştientul, el este o” staţie de tranzit”, unde tendinţele inconştientului şi ale conştiinţei vin şi poposesc temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecăreia dintre ele. Inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar structura biologică, somatică a organismului. Ele sunt cele care “ fierb”, care “clocotesc”, ele sunt cele a căror singură “raţiune” de a exista este “descărcarea” şi consumarea lor adecvata, reducerea tensiunii, producerea plăcerii.Cum însă această “descărcare” nu se face oricând şi oricum, ci în comformitate cu anumite reguli şi norme de convieţuire, de comportare socială, adică atunci când a fost descoperit sau produs obiectul capabil a le consuma corespunzător, satisfacerea lor este barată, amânată sau chiar repudiate de conştiinţă. În virtutea acestui fapt, Freud considera că inconştientul funcţionează după “principiul plăcerii”, căruia îi acorda statutul de principiul fundamental al vieţii, în timp ce conştiinta acţionează după “principiul realităţii”, principiu care presupune gândirea, adica stabilirea unui plan de acţiune, rezolvarea unor situaţii problematice. Atîta vreme cît între aceste instanţe exista un echilibru, viaţa psihică a individului este normală, se desfăşoară firesc. Cand intervin însa dezechilibre, schimbări de forţe, distorisiuni , apar noi modele interacţionale, care de obicei sunt de ordin patologic. De pildă, atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt refulate, sunt trimise din nou în inconştient.Freud consideră însă ca aceste instincte, o dată refulate nu dispar , nu se potolesc, nu rămân inactive, ci acţionează şi cu mai multă forţă asupra individului, cer cu şi mai intensă tărie să fie satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido( forţa, puterea instinctelor sexulae) şi conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface, chiar împotiva” voinţei “ conştiinţei. Astfel, ele se satisfac sub forma unor acte comportamentale curioase, numite de Freud acte ratate(lapsusuri inexplicabile, uitari totale de nume 3

Freud, Sigmund,Introducere in psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza. Psohopataologia vietii cotidene,, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 1992, pag 277 4

Iacobuta, Ioan, Criminologie, Editura Junimea, Iasi, 2002, pag 99

proprii, de cuvinte străine, erori de citit), sub forma visului şi, în cazuri mai grave, sub forma unor stări morbide, nevrotice. Aşadar dupa opinia lui Freud, actele ratate, visele şi nevrozele au o cazualitate de ordin sexual care se manifestă nu direct, ci indirect, prin intermediul unor simptome care sunt substituţii ale inconştientului, a “ceva” ce este prezent, dar rămâne încă inaccesibil cunoaşterii şi înţelegerii raţionale.5

3. Teorii cu privire la sexualitate

Vorbind despre libido şi sexualitate, teoria lui Freud a provocat spiritele începutului de secol XX. Sexualitatea era o tema considerată secretă, tabu, chiar şi pentru adult. Freud a îndrăznit şi mai mult, plasând-o la nivelul copilăriei. Primul act al copilului mic, suptul, este un act sexual, el produce plăcere sexuală. La fel se întâmplă şi cu erecţiile precoce, exhibiţionismul infantil. La toate acestea se mai adaugă şi complexul lui Oedip, potrivit căruia copilul mic manifestă un ataşament sexual faţă de părintele de sex opus şi, complementar, rivalitate faţă de părintele de acelaţi sex. Cu toate acestea, Freud nu considera sexualitatea copilui ca fiind “perversă” pentru că nu se finalizează în procreaţie( aceasta fiind scopul sexualiăţătii normale). Freud prelungeşte însă sexualitatea nu numai în“jos”, coborând-o până la nivelul copilariei, ci şi în sus explicând prin intermediul ei o mulţime de fenomene ale vieţii sociale a omului. Arta, literatura, religia, morala nu sunt altceva decât tot manifestări ale sexualităţii. “ există situaţii, scria el, când instinctele sexuale renunţă la plăcerea parţială pe care o produce satisfacerea lor sau la cea procurată de actul procreaţiei, înlocuind-o printr-un alt scop care a încetat să mai fie sexual, devenind social. Denumim acest process sublimare”.6 4. Teoria stadiilor de dezvoltare Urmând o evolutie biologica, Freud stabileste un model rigid pentru ceea ce el numeste "dezvoltare sexuala". Pentru aceasta, Freud propune teoria stadiilor de dezvoltare, pe vârsta, cu delimitari foarte clare. Nu este obligatoriu ca un individ sa treaca prîntoate fazele şi este posibil ca unele etape sa se suprapuna.

5

6

Zlate, Mielu,Introducere in psihologie, Editura Polirom, Iasi, pag 86

Freud, Sigmund, Introducere in psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza. Psohopataologia vietii cotidene, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, pag 292

Prima faza este cuprinsa între 0-2 ani. În aceasta perioada, copilul exploreaza lumea cu ajutorul buzelor şi al gurii. Copilul accepta mâncarea, laptele şi are tendinta de a duce la gura orice obiect pe care îl poate tine în mâna. Mai târziu, învata sa foloseasca gura pentru a comunica. Urmatoarea faza este cuprinsa între 2-4 ani şi este cea mai controversata. În aceasta perioada copiii descopera diferentele sexuale şi învata sa-şi controleze nevoile fiziologice. Astfel, copilul realizeaza ca îsi poate manipula parintii, refuzând sa faca ce i se cere. Perioada între vârstele de 4-6 ani este cea mai importanta pentru dezvoltarea psiho-sexuala a individului. Cheia acestei etape este atractia pe care copilul o simte fata de parintele de sex opus, odata cu teama de celalalt parinte. Freud numeste aceasta atractie complexul lui Oedip (pentru baieti) şi al Electrei (pentru fete). Aceste complexe conduc la o diferentiere normala a personalitatii masculine de cea feminina. Rezolvarea complexului consta în încercarea copilului de a se identifica cu parintele de acelasi sex, aceasta identificare ducând la viitoarea sa orientare sexuala. În perioada urmatoare, între 6 ani şi pâna la vârsta pubertatii, individul suprima dimensiunea sexuala şi se concentreaza asupra altor aspecte ale vietii. Este perioada învatatului, adaptarii la societate, asimilarii unor informatii culturale şi valorilor morale. Aceasta etapa latenta dureaza aproximativ 5 sau 6 ani, pâna la pubertate, când individul devine constient de dimensiunea sexuala. Începând cu vârsta pubertatii, individul este atras de persoanele de sex opus şi poate duce la bun sfârsit instinctul procrearii.

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

REFERAT

CRIMINOLOGIE

Teoriile lui Sigmund Freud

ANCA ARMAŞU Asistenţă Socială, anul III, Modul: Probaţiune şi protecţia victimelor, gr I

BUCUREŞTI, 2008

Bibliografie:

1. Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psohopatologia vieţii cotidene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992;

2. Iacobuţă, Ioan, Criminologie, Editura Junimea, Iaşi, 2002; 3. Munteanu, Ana, Psihologia dezvoltării umane,Editura Polirom, Iaşi, 2006; 4. Stănoiu, Rodica, Criminologie, editia 5-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003; 5. Zlate, Mielu, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2007