Stiinta Economica

1

2

INTRODUCERE ÎN ŞTIINłA ECONOMICĂ Conf. univ. dr. NEDELEA PĂRĂLUłĂ SEMESTRUL I

Obiective Disciplina Introducere în ştiinŃa economică îşi propune să ofere studenŃilor cunoştinŃele teoretice cele mai generale (conceptele, principiile şi legile) care guvernează fenomenele economice la nivel de firmă, naŃional sau mondoeconomic. Însuşirea acestor cunoştinŃe generale constituie o condiŃie esenŃială, pentru viitorii absolvenŃi, a înŃelegerii şi perfecŃionării cadrului legislativ şi a instituŃiilor corespunzătoare. Viitorul specialist în drept trebuie să posede cunoştinŃe economice solide pentru practicarea profesiei de jurist. 1. ECONOMIA ŞI ŞTIINłA ECONOMICĂ

Nevoile umane sunt concretizate în cerinŃe materiale şi spirituale, bunuri şi servicii, mediu ecologic ale vieŃii şi activităŃii oamenilor. Ele constituie impulsul şi motivaŃia oricărei activităŃi umane. În funcŃie de diferite criterii de clasificare, nevoile umane pot fi grupate în: nevoi naturale, sociale şi raŃionale; nevoi primare şi superioare; nevoi individuale, de grup şi generale ale societăŃii etc. Însă, indiferent de tipul lor, nevoile au câteva caracteristici: a) caracterul dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta, au loc modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinŃelor de consum; b) sunt reproductibile sau regenerabile, în sensul că satisfacerea unei nevoi sau a alteia durează numai un anumit timp, după care se manifestă din nou; c) caracterul complementar, în sensul că satisfacerea unei nevoi generează o alta; d) sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng, având loc şi substituirea unora cu altele. Satisfacerea nevoilor se realizează prin consumul de bunuri materiale şi servicii. Pentru producerea acestor bunuri şi servicii este necesară utilizarea resurselor economice, umane şi materiale. Problema fundamentală a tuturor economiilor o reprezintă raritatea resurselor, 3

care sunt limitate şi insuficiente pentru a produce toate bunurile materiale şi serviciile pe care oamenii ar dori să le consume. De aceea, apare necesitatea alegerii celei mai bune variante de alocare a resurselor. Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă cea mai bună alternativă sacrificată, atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile. De asemenea, în studierea alternativelor de a produce se foloseşte curba (frontiera) posibilităŃilor de producŃie. Aceasta reflectă toate combinaŃiile posibile de producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat. Mişcarea de la un punct la altul pe această frontieră arată o modificare în cantităŃile de bunuri produse care necesită o realocare a resurselor. Activitatea economică este o componentă fundamentală a acŃiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procesele de producŃie, de circulaŃie, de distribuŃie şi consum de bunuri şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinŃelor. Structura activităŃii economice cuprinde următoarele componente fundamentale: a) producŃia, în cadrul căreia, prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri materiale şi servicii; b) circulaŃia, ce asigură trecerea bunurilor economice de la producător la consumator; c) distribuŃia, ce asigură repartiŃia bunurilor şi serviciilor pe destinaŃiile lor (satisfacerea nevoilor de consum sau de producŃie); d) consumul, folosirea bunurilor şi serviciilor pentru satisfacerea nevoilor. Structura activităŃii economice poate fi analizată şi din alte unghiuri de vedere: structura tehnologică, de ramură, pe sectoare, teritorială. Importantă este şi structura verticală a activităŃii econoice, în cadrul căreia putem evidenŃia: a) microeconomia – activitatea economică la nivelul unităŃii economice; b) mezoeconomia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică; c) macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naŃionale; d) mondoeconomia – ansamblul economiilor naŃionale în interdependenŃa lor. łinând cont de cele prezentate mai sus, se poate spune că economia politică cercetează modul cum decid oamenii să utilizeze resursele productive rare sau limitate, în vederea creării de mărfuri sau servicii variate, spre a le repartiza pentru scopuri de consum între diferiŃi membri ai societăŃii. Există însă şi alte definiŃii date economiei 4

politice. Ca o sinteză a acestora, putem spune că obiectul economiei politice ca ştiinŃă îl constituie studierea vieŃii economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producŃiei, schimbului, repartiŃiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaŃiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe diferitele trepte ale evoluŃiei societăŃii, oferind un mod economic ştiinŃific de gândire şi acŃiune, putere de anticipare şi raŃionalitate, Ńinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate. Economia politică, ştiinŃă economică fundamentală, oferă baza teoretică şi metodologică generală ştiinŃelor economice în ansamblul lor. Afirmarea economiei ca ştiinŃă autonomă presupune, pe lângă obiectul său propriu de studiu, şi o metodă, adică un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la rezolvarea cu eficienŃă tot mai mare a problemelor practicii. Procedeele ce caracterizează metoda în ştiinŃele economice sunt următoarele: abstractizarea, inducŃia, deducŃia, îmbinarea metodei istorice cu cea logică, analiza (cantitativă şi calitativă; pozitivă şi normativă; statică şi dinamică), sinteza şi experimentul economic. Procesul de formare a economiei ca ştiinŃă a avut loc într-o perioadă îndelungată a evoluŃiei societăŃii omeneşti. Idei şi chiar teorii economice au apărut încă din Antichitate, în special în Grecia antică (Xenofon, Platon, Aristotel), apoi, o lungă perioadă de timp, inclusiv în Evul Mediu, a avut loc o evoluŃie lentă a gândirii economice. O dată cu Epoca modernă apar noi curente de gândire economică: mercantilismul (Antoine de Montchrètien) şi fiziocratismul (Fr. Quesney, Turgot ş.a.). Un moment deosebit în evoluŃia ştiinŃei economice îl reprezintă Şcoala clasică engleză, în frunte cu Adam Smith, părintele microeconomiei, a cărui carte AvuŃia naŃiunilor (1776) pune bazele economiei politice ca ştiinŃă. AlŃi reprezentanŃi sunt: David Ricardo, Malthus, John Stuart Mill. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din rândul economiştilor se afirmă Karl Marx, un discipol al lui David Ricardo, cel mai influent critic al economiei capitaliste. Tot atunci au loc încercări de a aşeza ştiinŃa economică pe fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei şcoli: Şcoala de la Viena (von 5

Wieser), Şcoala de la Lausanne (Walras, Pareto) şi şcoala de la Cambridge (Alfred Marshall). O dată cu apariŃia, în 1936, a lucrării lui J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, are loc trecerea de la nivelul microeconomic la nivelul macroeconomic de analiză. În perioada postbelică, ştiinŃa economică şi-a îmbunătăŃit substanŃial conŃinutul. În numeroase lucrări se abordează problematica macrodeciziei economice, a creşterii economice, echilibrului macroeconomic şi optimului economic, a pieŃei, fluctuaŃiilor, ocupării şi şomajului, inflaŃiei, rolului statului în economie etc. În domeniul gândirii economice au existat şi preocupări ale economiştilor români. Începutul realizat de către Dimitrie Cantemir prin lucrarea sa Descriptio Moldaviae a fost continuat, în secolul al XIX-lea, de către Nicolae Bălcescu, I. Ghica, G. BariŃiu, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian şi, în prima jumătate a secolului al XX-lea, de economişti precum Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, G. Mladenatz, Ion Răducanu, N.I. Angelescu, Mihail Manoilescu. În perioada postbelică au fost cercetate numeroase probleme ale economiei româneşti, în diverse lucrări, tratate, manuale, studii, inclusiv în anii de tranziŃie la economia de piaŃă.

Teste de autoevaluare: 1. Economia politică este o ştiinŃă economică: a) fundamentală; b) de ramură; c) funcŃională; d) de graniŃă. Răspuns: a. 2. Care dintre următorii economişti sunt consideraŃi reprezentanŃi ai şcolii clasice engleze: a) Fr. Quesnay, Adam Smith, David Ricardo; b) Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill; c) Adam Smith, David Ricardo, Paul Samuelson; d) John Maynard Keynes, Adam Smith, Alfred Marshall. 6

Răspuns: b.

2. CARACTERIZARE GENERALĂ A ECONOMIEI DE PIAłĂ

Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin intermediul bunurilor şi serviciilor. În consecinŃă, fiecare societate umană trebuie să-şi organizeze activitatea economică astfel încât să răspundă la câteva întrebări fundamentale şi interdependente: Ce, cât, cum şi pentru cine produce? Ce bunuri şi în ce cantităŃi trebuie produse? Cum vor fi folosite diferitele feluri de resurse pentru realizarea acestor produse? Pentru cine sunt produse bunurile respective? Acestor întrebări societatea le-a răspuns în diferite moduri. Dacă, iniŃial, producŃia socială a luat forma economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului propriu al producătorului, treptat aceasta şi-a restrâns sfera de cuprindere în favoarea economiei de schimb, în care bunurile se produc preponderent pentru piaŃă. Cu toate că, în diferite Ńări şi perioade, economia de schimb a cunoscut şi cunoaşte trăsături specifice, ea are unele caracteristici generale, dintre care cele mai semnificative sunt: a) Specializarea, întemeiată pe un avantaj absolut sau relativ, ce a permis perfecŃionarea forŃelor de producŃie, creşterea producŃiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne; b) Autonomia, independenŃa agenŃilor economici, ce presupun ca agenŃii economici să dispună de libertate de acŃiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. Chiar dacă cea mai largă autonomie se realizează în condiŃiile proprietăŃii private, aceasta nu implică dispariŃia proprietăŃii publice; c) ProducŃia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. Economia de schimb creează bunuri prioritar pentru vânzare. Întrucât producŃia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte largă, schimbul este realizat prin intermediul banilor. De-a lungul timpului, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfăbani, monedă de aur şi argint, bani de hârtie, bani electronici. Independent de etapa de evoluŃie şi de conŃinutul lor economic, banii 7

îndeplinesc următoarele funcŃii: a) mijloc de măsurare a activităŃii economice. În această funcŃie banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obŃinute în activitate economică trecută şi prezentă, precum şi cele avute în vedere în perioada ce urmează; b) mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcŃie când mărfurile se achită în momentul livrării lor; c) mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcŃie în ipoteza în care mărfurile se achită la un anumit termen, după livrarea lor, când ele se vând pe credit; d) mijloc de rezervă de valoare. FuncŃiile banilor au valabilitate şi pentru banii naŃionali, care deservesc piaŃa internă, şi pentru banii universali, care deservesc piaŃa internaŃională, mijlocind schimburile externe de mărfuri, turismul, transferul de tehnologii, investiŃiile efectuate în străinătate etc. Pornind de la modul concret în care sunt folosite şi adoptate deciziile, în economia contemporană întâlnim două sisteme de organizare şi funcŃionare a economiei de schimb: sistemul economiei de piaŃă şi sistemul economiei de comandă. Economia de piaŃă modernă are următoarele elemente specifice: a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora predomină proprietatea privată; b) piaŃa îndeplineşte un rol important în reglarea activităŃii economice; c) motivaŃia activităŃii agenŃilor economici o constituie maximizarea profitului; d) concurenŃa stimulează agenŃii economici în promovarea progresului; e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, preŃurile se formează liber; f) existenŃa unei structuri tehnico-economice moderne care asigură o eficienŃă economică înaltă; g) statul democratic se manifestă, pe de o parte, ca agent economic, iar pe de altă parte, acŃionează în direcŃia corectării imperfecŃiunilor pieŃei prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc. Spre deosebire de economia de piaŃă, în economia centralizată de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt consecinŃe ale unor decizii centralizate, impuse agenŃilor economici de aparatul de stat, pe baza acceptării, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a priorităŃilor şi intereselor. Nici unul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând tipuri ideale. În realitate, orice economie este o economie mixtă în care se întâlnesc, în diferite proporŃii, elemente din ambele sisteme. Analiza comparativă a economiilor reale de piaŃă permite identificarea a trei modele principale de economie „reuşită”: economia 8

socială de piaŃă (Germania, Ńările nordice), economia de piaŃă „direcŃionată de consum” (S.U.A) şi economia de piaŃă „ghidată administrativ” (Japonia). Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni, organizaŃi în cadrul unor unităŃi economice profitabile şi specializate pe domenii distincte. AgenŃii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi, care participă la viaŃa economică a societăŃii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. AgenŃii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcŃiei lor principale în economie. łinând seama de această funcŃie, în rândurile agenŃilor economici includem: întreprinderile, gospodăriile familiilor sau menajele, administraŃiile publice şi private, instituŃiile de credit şi asigurări, străinătatea. RelaŃiile dintre participanŃii la activităŃile economice sunt interdependente. Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităŃi băneşti etc., între agenŃii participanŃi la tranzacŃii. Fiecare tranzacŃie bilaterală sau de piaŃă este formată din două fluxuri economice: a) fluxurile reale (de bunuri), care pornesc de la producător şi ajung la consumator; b) fluxurile monetare, care au sens opus. În economie au loc şi tranzacŃii unilaterale, care sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contraprestaŃii. Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic. Eforturile făcute de agenŃii economici se concretizează în cheltuieli de producŃie curente şi în noi dotări tehnice pe baza investiŃiilor. Rezultatele obŃinute la nivelul unităŃilor economice se materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind cuantificate în unităŃi fizice, natural-convenŃionale şi valorice. În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale (cifra de afaceri), finale (valoarea adăugată) şi nete (profitul brut şi net).

9

Teste de autoevaluare: 1. Modelul economiei sociale de piaŃă, caracterizată prin atenŃia deosebită acordată protecŃiei mediului, dezvoltării adecvate a educaŃiei, ocrotirii sănătaŃii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuirii unor programe guvernamentale de protecŃie socială, este caracteristic pentru: a) SUA; b) Italia; c) Germania şi Ńările nordice; d) Japonia. Raspuns: c. 2. Un producator detine un avantaj comparativ (relativ) într-o activitate, daca realizează bunul: a) cu cel mai mic cost de producŃie în raport cu ceilalŃi producători; b) cu cel mai mic cost de oportunitate în raport cu ceilalŃi producători; c) cu cel mai mic consum de resurse în raport cu ceilalŃi producători; d) cu cel mai mare preŃ de vânzare în raport cu ceilalŃi producători.

Răspuns: b. 3. PIAłA. CEREREA ŞI OFERTA

PiaŃa exprimă relaŃiile economice dintre oameni, dintre agenŃii economici, relaŃii care se desfăşoară într-un anumit spaŃiu, în cadrul căruia se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preŃurile, au loc negocieri şi acte de vânzare – cumpărare, în condiŃii de concurenŃă. Regulatorul principal al pieŃei este concurenŃa, fiecare urmărindu-şi propriul interes, satisfacerea cât mai bună a nevoilor de producŃie sau de consum personal. Deosebit de importante sunt autonomia de decizie a agenŃilor economici, libertatea lor economică, pentru că numai astfel se poate acŃiona prompt şi eficient la cerinŃele pieŃei. În general, se consideră că există următoarele tipuri de piaŃă: a) din punctul de vedere al obiectului tranzacŃiei economice: piaŃa bunurilor de consum final, piaŃa factorilor de producŃie (care, la rândul 10

ei, include piaŃa resurselor naturale, piaŃa muncii şi piaŃa capitalului), piaŃa monetară, piaŃa financiară (inclusiv bursa); b) din punctul de vedere al extinderii teritoriale: piaŃa locală, piaŃa regională, piaŃa naŃională şi piaŃa mondială; c) din punctul de vedere al desfăşurării concurenŃei: piaŃa cu concurenŃă perfectă sau pură şi piaŃa cu concurenŃă imperfectă (formată, la rândul ei, din piaŃa cu concurenŃă monopolistică, de tip oligopol, monopol, monopson, oligopson etc.). Aceste diferite tipuri de piaŃă formează un tot unitar, un sistem de piaŃă, în sensul că ele se influenŃează reciproc, schimbările care au loc în cadrul unei pieŃe reflectându-se, direct sau indirect, în evoluŃia altor pieŃe sau în ansamblul relaŃiilor de piaŃă. Cererea şi oferta sunt componentele fundamentale ale pieŃei, iar raportul dintre ele constituie o formă de exprimare a relaŃiei dintre producŃie şi consum, în condiŃiile economiei de schimb. Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieŃei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; ea exprimă cantitatea de bunuri şi servicii cerute, la un moment dat, la preŃurile existente, considerând date veniturile şi preferinŃele cumpărătorilor. Cererea poate fi: a) individuală (din partea unui singur cumpărător la un bun economic); b) totală (din partea tuturor cumpărătorilor la un bun economic); c) agregată sau globală (din partea tuturor cumpărătorilor la toate bunurile existente). Ca volum, structură şi nivel al cerinŃelor de consum, cererea are caracter dinamic. Principalii factori de care depinde cererea sunt nevoile oamenilor, venitul şi preŃul. PreŃul constituie un factor care exercită o mare influenŃă asupra cererii de bunuri şi servicii. Cererea se află în raport invers proporŃional faŃă de preŃ: când preŃul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare se micşorează; invers, când preŃul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcŃie descrescătoare faŃă de preŃ. Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea acesteia faŃă de variaŃia preŃului sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii. Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preŃ (calculat ca raport între variaŃia cantităŃii cerute şi variaŃia preŃului), în principiu, este negativ, deoarece atunci când preŃul creşte, cererea scade, iar raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ. În funcŃie de 11

elasticitatea cererii în raport de preŃ, se disting: a) cerere inelastică (variaŃia cererii este mai mică decât variaŃia preŃului); b) cerere perfect inelastică (total insensibilă la variaŃia preŃului); c) cerere elastică (variaŃia cererii este mai mare decât variaŃia preŃului); d) cerere perfect elastică (cererea creşte continuu la un nivel dat al preŃului); e) cerere cu elasticitate unitară (variaŃia cererii este egală cu variaŃia preŃului). În cazul bunurilor substituibile (de exemplu untul şi margarina), are loc şi fenomenul elasticităŃii încrucişate a cererii, care măsoară sensibilitatea cererii la bunul A, când preŃul bunului B se modifică. În practică, există şi situaŃii de cerere atipică, adică excepŃii de la legea generală a cererii: dacă preŃul creşte, creşte şi cererea, dacă preŃul scade, scade şi cererea. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe cazuri: efectul Giffen, efectul de anticipare din partea consumatorilor, efectul de venit nul în cazul bunurilor de lux foarte scumpe, efectul de ostentaŃie şi snobism din partea unor consumatori, efectul de informare imperfectă, dar şi cazul bunurilor importante fără înlocuitori, când mărimea preŃului, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii. Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaŃă, la un moment dat. Ea poate fi: a) individuală (oferta dintr-un bun din partea unui producător); b) totală (întreaga cantitate dintr-un bun pe care producătorii o oferă spre vânzare); c) agregată sau globală (toate bunurile şi serviciile, din Ńara respectivă, destinate pieŃei, exprimate în bani). Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulŃi factori: a) evoluŃia cererii de bunuri şi servicii; b) disponibilitatea factorilor de producŃie sau raritatea şi randamentul economic al acestora; c) costul de producŃie (de fapt, costul marginal); d) preŃul de vânzare al mărfii; e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării etc. Oferta este o funcŃie crescătoare de preŃ; ea se află în raport direct proporŃional faŃă de preŃ, adică oferta creşte când preŃurile cresc şi se micşorează când preŃurile scad. În practică există şi excepŃii de la legea generală a ofertei, denumite paradoxul ofertei (de exemplu, la produse perisabile – legume – fructe, sau situaŃia în care unii producători agricoli sunt nevoiŃi să-şi vândă produsele chiar şi la preŃuri în scădere, pentru a-şi plăti impozitele sau pentru a rambursa creditele). 12

Elasticitatea ofertei în raport de preŃ reprezintă reacŃia ofertei la modificările preŃului. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei, calculat prin raportarea modificării cantităŃilor oferite la modificarea preŃului de vânzare. În funcŃie de modul în care oferta reacŃionează la modificările de preŃuri, se disting: a) oferta elastică (variaŃia ofertei este mai mare decât variaŃia preŃului); b) ofertă cu elasticitate unitară (variaŃia ofertei este egală cu variaŃia preŃului); c) ofertă perfect elastică (la un nivel dat al preŃului, cantitatea oferită creşte continuu); d) oferta inelastică (modificarea ofertei este mai mică decât modificarea preŃului); e) oferta perfect inelastică (la orice variaŃie a preŃului, oferta nu se modifică). Echilibrul pieŃei reflectă situaŃia în care cantităŃile oferite şi cele cerute sunt egale, la preŃul pieŃei. Se poate deci spune că piaŃa este în echilibru la preŃul care permite egalitatea cantităŃii cerute de consumatori cu cea oferită de producători. Atunci când se ia în calcul o singură piaŃă a unui produs, vorbim despre un echilibru parŃial, iar când sunt luate în calcul toate pieŃele, Ńinând seama de interdependenŃa lor, vorbim despre echilibru general. Teste de autoevaluare: 1. Bunurile de strictă necesitate pentru consumatori au, de regulă, o cerere în funcŃie de preŃ: a) elastică; b) inelastică; c) unitară; d) perfect elastică. Răspuns: b. 2. În situaŃia în care preŃul unui bun creşte de la 1000 u.m. la 1200 u.m. iar oferta creşte de la 100 bucaŃi la 130 bucaŃi, oferta este: a) elastică ; b) inelastică ; c) cu elasticitate unitară; d) perfect inelastică.

Răspuns: a. 13

4. FACTORII DE PRODUCłIE ŞI COMBINAREA LOR

Întreprinzătorii, pentru a produce bunuri destinate consumului, îşi procură factori de producŃie. Aceştia reprezintă resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri. În general, se consideră că la producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Acestor factori clasici li se pot adăuga şi: întreprinderea (antreprenoriatul), progresul tehnic, inovaŃia şi resursele informaŃionale. • Munca reprezintă o acŃiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienŃa şi cunoştinŃele care îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producŃiei, ce antrenează ceilalŃi factori în vederea obŃinerii de bunuri şi servicii. În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluŃia factorului muncă: tendinŃa generală de sporire a populaŃiei active, deşi inegală pe Ńări şi zone geografice; sporirea ponderii populaŃiei ocupate în sectorul terŃiar şi în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere; sporirea calităŃii resurselor de muncă în corelaŃie cu nivelul de dezvoltare economică, cu progresul în ştiinŃă, tehnică, în cultură în general. • Natura, ca factor de producŃie, cuprinde pământul, resursele de apă şi resursele minerale. Un loc important îi revine pământului, care este decisiv nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenŃă şi loc de desfăşurare. Pentru viaŃa economică actuală prezintă interes şi dimensiunea şi calitatea suprafeŃei ce revine în medie pe locuitor. „Explozia demografică” a secolului XX a diminuat suprafeŃele agricole şi silvice pe locuitor, devenind astfel una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă agenŃii economici în activitatea lor. • Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităŃi anterioare, utilizate în producerea de noi bunuri materiale şi servicii destinate vânzării – cumpărării pe piaŃă, în scopul obŃinerii unui profit. Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaŃii, clădiri, construcŃii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducŃie, materii prime, materiale, semifa14

bricate. Capitalul tehnic folosit în activitatea economică este constituit din: a) capitalul fix – acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producŃie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant – acea parte a capitalului care se consumă integral într-un singur ciclu de producŃie şi trebuie înlocuit după fiecare ciclu de producŃie. Procesul consumării capitalului fix se manifestă prin fenomenul uzurii, care prezintă două forme: a) uzura fizică – deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaŃiilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acŃiunii factorilor naturali; b) uzura morală – determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje cu noi performanŃe, superioare celor aflate în funcŃiune, sau reducerea preŃului la care poate fi cumpărat un echipament echivalent. Recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix se face prin amortizare. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului şi durata de funcŃionare a acestuia. Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul – de a obŃine un profit cât mai mare posibil –, combină factorii de producŃie şi aleg varianta de combinare cea mai eficientă. Combinarea factorilor de producŃie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producŃie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi structural – calitativ; atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic. În combinarea factorilor de producŃie, întreprinzătorul porneşte de la premisele: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării; b) caracteristicile factorilor de producŃie şi concordanŃa lor cu specificul activităŃii; c) conjunctura pieŃelor factorilor de producŃie. Combinarea este posibilă datorită următoarelor proprietăŃi ale factorilor de producŃie: a) divizibilitatea (posibilitatea factorului de a se împărŃi în subunităŃi omogene, fără a fi afectată calitatea lui); b) adaptabilitatea (capacitatea de asociere a unei unităŃi dintr-un factor cu mai multe unităŃi din alt factor); c) complementaritatea (la o producŃie dată, o anumită cantitate dintr-un factor se asociază doar cu o cantitate determinată de ceilalŃi factori); d) substituibilitatea (posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor printr-o cantitate determinată din alt factor, menŃinând acelaşi nivel al producŃiei). Combinarea va presupune nu doar unirea lor, ci şi substituirea lor. Analiza combinării şi substituirii factorilor în acest caz conduce la 15

luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale, ci şi a randamentelor de scară, care pot fi: a) constante (dacă factorii de producŃie se dublează, producŃia se va dubla; dacă factorii se triplează, producŃia se va tripla etc.); b) crescătoare (dacă factorii se dublează, producŃia va fi mai mult decât dublă); c) descrescătoare (dacă factorii se dublează, producŃia va fi mai puŃin decât dublă). EficienŃa combinării factorilor de producŃie orientată spre obŃinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producŃie. Se evidenŃiază: a) productivitatea fizică – măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor, fiind exprimată în unităŃi fizice; b) productivitatea valorică – măsoară eficienŃa în termeni financiari – monetari. O altă tipologie are în vedere noŃiunile: a) productivitatea brută (producŃia este privită ca sumă a valorilor adăugate brute de diferitele activităŃi); b) productivitatea netă (se elimină din producŃia finală brută valoarea achiziŃiilor exterioare şi amortizarea); c) productivitatea aparentă (provenienŃa valorii adăugate nu este întotdeauna cunoscută corect). În literatura de specialitate, productivitatea este abordată pe două tipuri consacrate: a) productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producŃie, măsurând eficienŃa de ansamblu a acestora; b) productivitatea parŃială a fiecărui factor, care exprimă producŃia obŃinută prin utilizarea fiecărui factor consumat. Acestea pot fi măsurate prin: productivitatea medie, calculată ca raport între mărimea producŃiei şi cantitatea utilizată din factorul respectiv, şi productivitatea marginală, care reprezintă sporul de producŃie care se obŃine prin utilizarea unei unităŃi suplimentare dintr-un factor, ceilalŃi factori rămânând constanŃi. Aceste două tipuri de productivităŃi pot fi calculate, pentru toŃi cei trei factori de producŃie: muncă, natură şi capital. Creşterea productivităŃii poate fi rezultatul progresului ştiinŃific şi tehnic, creşterii calificării forŃei de muncă, dar şi al revoluŃiei manageriale, prin care se urmăreşte perfecŃionarea organizării şi conducerii activităŃii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităŃilor de producŃie etc. Costul de producŃie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenŃii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii. Se pot delimita următoarele concepte: a) costul contabil, care reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de întreprindere, rezultate din 16

evidenŃa contabilă; b) costul economic cuprinde, pe lângă costul contabil, şi consumul de resurse care nu presupune plăŃi efective evidenŃiate sub formă de cheltuieli; c) costul explicit indică cheltuielile efectuate de întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (este însuşi costul contabil); d) costul implicit reflectă acel consum de resurse al întreprinderii, neinclus în costul efectiv plătit; e) costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate în procesul de alegere a variantei optime. În practică, se determină următoarele tipuri de costuri: A. Costul global, care reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obŃinerii unui volum de producŃie dat, dintr-un bun. Poate fi privit: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil, şi b) pe ansamblu, adică drept cost total global, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere. Costul fix reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care pe termen scurt sunt relativ constante, independent de volumul producŃiei obŃinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ etc. Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcŃie de volumul producŃiei, iar costul total reprezintă suma costurilor – fix şi variabil. B. Costul mediu (unitar) exprimă costurile globale pe unitatea de produs. Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare globală, se disting: costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs), costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs) şi costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs). C. Costul marginal (suplimentar) exprimă sporul de cost total necesar pentru obŃinerea unei unităŃi suplimentare de producŃie. Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; este stimulată mărirea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producŃie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producŃie măreşte mai mult venitul decât costul. Costul mediu total este dependent de costul marginal: a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior; b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior; c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când costul mediu total este minim. De asemenea, pe termen lung, costul 17

mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preŃurilor factorilor de producŃie, costul total sporeşte în aceeaşi proporŃie cu producŃia. Costul mediu nu este o mărime constantă, evoluŃia sa depinzând de următorii factori: a) consumul de factori de producŃie pe unitatea de produs; b) nivelul productivităŃii; c) preŃul factorilor de producŃie utilizaŃi. În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile pe unitatea de produs, acŃionând în principal asupra acestor trei factori. La un preŃ dat al factorilor de producŃie, costul mediu şi costul marginal se află în raport invers proporŃional faŃă de productivitate. Astfel, costul de producŃie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală creşte. Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producŃie total dat, să maximizeze producŃia obŃinută. În cazul în care însă nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al producătorului presupune ca un volum de producŃie dat să se obŃină cu costuri minime. În vederea optimizării volumului producŃiei şi maximizării profitului, trebuie să se Ńină cont de relaŃia dintre costul marginal şi venitul marginal. Profitul obŃinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se obŃine o diferenŃă maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor. În determinarea nivelului producŃiei care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indică volumul de producŃie sau cifra de afaceri de la care producătorul începe să obŃină profit. În acest „punct mort”, încasările totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul. Principalele căi de reducere a costului sunt următoarele: a) alegerea procesului de producŃie cel mai eficient din punct de vedere tehnic, economic şi ecologic; b) cumpărarea factorilor de producŃie la preŃurile cele mai mici (fără a neglija calitatea); c) creşterea randamentului utilizării factorilor de producŃie; d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii; e) realizarea obiectivelor stabilite, Ńinând cont de resursele disponibile, de condiŃiile de producŃie existente şi de 18

restricŃiile economice; f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi. Teste de autoevaluare: 1. Care din caracteristicile de mai jos nu pot fi atribuite muncii ca factor de producŃie: a) factor activ şi determinant al producŃiei; b) activitate conştientă; c) factor derivat; d) consum concomitent de energie fizică şi intelectuală. Răspuns: c. 2. Costul mediu scade atunci când: a) salariul creşte iar producŃia scade; b) dinamica productivităŃii muncii o devansează pe cea a salariului mediu; c) creşte rata marginală de substituire a muncii cu capitalul; d) sporeşte uzura fizică determinată de acŃiunea factorilor naturali. Răspuns: b. 5. CONCURENłA ŞI FORMAREA PREłURILOR

ConcurenŃa – confruntare deschisă între agenŃii economici pentru realizarea unei poziŃii cât mai avantajoase pe piaŃă, corespunzător intereselor proprii. Rolul concurenŃei: a) stimulează inovaŃia; b) realizează o selecŃie a producătorilor, eliminându-i pe cei slabi; c) tinde să aşeze în echilibru ramurile de producŃie, cererea şi oferta; d) asigură libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor la un nivel superior al trebuinŃelor. ConcurenŃa are şi efecte secundare nedorite prin încercarea unor întreprinzători de a reduce costurile pe seama scăderii salariilor, a unor cheltuieli necesare protejării naturii, prin promovarea unor produse de calitate îndoielnică sau chiar nocive etc. Forme ale concurenŃei: perfectă; imperfectă – forme: monopolistică, oligopolistă, monopol, monopson. PreŃul – expresie bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru a dobândi o unitate dintr-un bun economic. Nivelul 19

preŃului este influenŃat de o serie de factori cum sunt: a) costul de producŃie; b) raportul cerere-ofertă; c) calitatea; d) prezentareaambalarea etc. PreŃul de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preŃului şi a cantităŃii de mărfuri cerute şi oferite, realizată în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaŃă. PreŃul de echilibru este o categorie teoretică. În realitate, apare doar întâmplător. Sunt condiŃii când preŃul de piaŃă efectiv este apropiat de preŃul de echilibru, gravitând în jurul acestuia. Modificarea preŃului nu este un rezultat numai al mişcării independente a relaŃiei dintre cerere şi ofertă (la nivel de ramură), ci şi al schimbărilor intervenite în costurile de producŃie. FuncŃiile preŃului: a) informare, realocare sau redistribuire a resurselor societăŃii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan; b) de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor; c) principal instrument prin care se recuperează cheltuielile şi se obŃine un profit. PreŃul îl determină pe producător să restrângă sau să abandoneze anumite activităŃi. IntervenŃia statului în domeniul preŃurilor: a) fixarea de preŃuri maxime, în perioade critice, care vizează mărfuri ce se adresează trebuinŃelor fundamentale ale populaŃiei; b) garantarea preŃurilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor. Teste de autoevaluare: 1. Atomicitatea pieŃei se caracterizeaza prin faptul că: a) pe piaŃă există un număr egal de vânzători şi cumpărători; b) deciziile proprii ale fiecarui agent al cererii si ofertei exercită un efect semnificativ asupra cererii, ofertei si preŃului; c) pe piaŃă exista numeroşi agenŃi ai cererii şi ofertei, fiecare având o forŃă economică redusă; d) se derulează un volum redus de tranzacŃii de vânzare şi cumpărare. Răspuns: c. 20

2. PreŃul are rolul de: a) stimulare a economisirii; b) informare; c) diminuare a risipei; d) indicator al nivelului de trai. Răspuns: b.

6. PIEłE ŞI VENITURI

PiaŃa muncii – spaŃiu economic în cadrul căruia se confruntă cererea de muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea salarială. ParticularităŃi şi funcŃii ale pieŃei muncii. Cererea de muncă şi nevoia de muncă – relaŃie de la parte la întreg. Nevoia de muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe ansamblul unei Ńări. Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenŃilor economici la un moment dat, care se satisface prin intermediul pieŃei muncii, prin relaŃii de angajare salarială. Se exprimă prin locurile de muncă. Factori care influenŃează cererea de muncă: a) nivelul salariului; b) costul marginal al muncii; c) fluxul investiŃional; d) substituirea factorului muncă; e) faza ciclului economic; f) conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaŃional. Oferta de muncă şi disponibilităŃile de forŃă de muncă – relaŃie de la parte la întreg. DisponibilităŃile de muncă reprezintă populaŃia aptă de muncă prezentă într-o Ńară pe perioadă dată de timp. Oferta de muncă corespunde populaŃiei disponibile active. Delimitări privind structura populaŃiei: a) populaŃie totală, b) populaŃie inactivă, c) populaŃie disponibilă activă. Rata de activitate la nivelul populaŃiei unei Ńări = = PopulaŃie activă ocupată ⋅100 PopulaŃie totală PopulaŃie ocupată Gradul de ocupare = ⋅100 PopulaŃie disponibil ă activă 21

Factori care influenŃează mărimea populaŃiei disponibile active: demografic – raportul natalitate – mortalitate; reglementări juridice; durata săptămânii de lucru; structura pe sexe. Oferta de muncă individuală – numărul de ore de muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat doreşte să le efectueze; factori care o influenŃează. Oferta de muncă totală – ofertele individuale totale ale segmentelor pieŃei muncii, formată din cei angajaŃi sau în căutarea unui loc de muncă. Dinamica salariului şi influenŃa sa asupra ofertei de muncă. Starea de echilibru este ocuparea deplină a forŃei de muncă. Starea de dezechilibru: a) când oferta este mai mică decât cererea de muncă; b) când oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă. Caracterul dual al pieŃei muncii: funcŃionează pe baza principiilor pieŃei, dar şi al reglementărilor din partea statului şi organismelor internaŃionale. PiaŃa muncii în România: a) proces de formare şi consolidare a instituŃiilor ce o reglementează; b) stare de dezechilibru. Salariul, accepŃiuni diferite privind definirea: a) sumă de bani cu care este remunerat factorul muncă participant la obŃinerea rezultatelor unei activităŃi economice; b) preŃ pentru care oamenii îşi închiriază forŃa de muncă; c) preŃ al forŃei de muncă – marfă. Salariu cost – cheltuială pentru agentul economic; venit pentru salariaŃi. Abordări conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes, Samuelson etc.). Salariul de echilibru – când cererea este egală cu oferta de muncă. Factori care influenŃează mărimea salariului: a) raportul dintre cererea şi oferta de forŃă de muncă; b) cheltuielile necesare refacerii şi dezvoltării forŃei de muncă; c) nivelul preŃurilor bunurilor şi serviciilor de consum; d) cheltuieli pentru odihnă şi viaŃa spirituală; e) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaŃii; f) mărirea chiriei; g) raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal; h) gradul de organizare a sindicatelor.

22

Efectul de substituŃie – reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a timpului destinat muncii, care-i asigură lucrătorului venituri mai mari. Efectul de venit – situaŃia în care salariatul obŃine un venit suficient de mare, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea corespunzătoare a timpului liber. Forme ale salariului: salariu nominal şi real; relaŃia dintre salariul nominal, preŃ şi salariul real: SR =

SN ; P

 SR = salariu real  P = nivelul preŃurilor (în procente)  SN = salariu nominal

În dinamică: ISR =

SR 1 ⋅ 100 SR 0

ISR =

ISN ⋅100 IP

 SR 1 = salariu real în perioada curentă   SR 0 = salariu real în perioada anterioară  ISN = indicele salariului nominal   IP = indicele preŃurilor

Alte forme ale salariului: direct, indirect, minim garantat, colectiv, social. Forme de salarizare: în regie, acord, remiză. PiaŃa monetară. Dobânda Scurt istoric cu privire la apariŃia monedei: prima etapă – secolul al VI-lea î.e.n. până în secolul al XVII-lea: s-au emis şi au dominat monedele metalice; a 2-a etapă: secolul al XVIII-lea – secolul al XIX-lea: moneda de hârtie capătă o tot mai mare răspândire, devenind ulterior neconvertibilă în aur. S-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia etapă – în prezent, când se introduc mijloace electronice de plată. Numerarul, monedele şi bancnotele, precum şi cecurile şi alte înscrisuri continuă să circule, dar un număr tot mai mare de operaŃii se efectuează prin „bani electronici”. Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea tranzacŃiilor pe piaŃă. Nici un flux 23

economic nu se poate desfăşura fără participarea directă sau indirectă a monedei. Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaŃie şi de plată de care dispune economia unei Ńări, la un moment dat, sau, în medie, într-un orizont de timp (un trimestru, un an). Componente ale masei monetare: a) disponibilităŃile monetare propriu-zise (biletele Băncii Centrale, monedele divizionare; moneda scripturală, cecurile la purtător etc.); b) disponibilităŃile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efecte de comerŃ negociabile etc.). Agregatul monetar desemnează părŃile constitutive ale masei monetare şi semimonetare, ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor, părŃi autonome prin funcŃiile lor specifice, prin agenŃi bancari şi financiari care le emit şi le gestionează. Primul agregat monetar (M1) cuprinde monedele divizionare, biletele de hârtie (moneda fiduciară) şi cecurile de lucru la purtător, aparŃinând rezidenŃilor nonfinanciari. Al doilea agregat monetar (M2) cuprinde pe primul M1 şi, în plus: conturile pe librete de economii, depunerile pe termen scurt în conturi bancare, bonurile de casă ale unor organisme naŃionale de credit, conturile de economii pentru locuinŃe deschise la bănci. Al treilea agregat monetar (M3) include pe M2 şi, în plus: diferite averi în devize, plasamente pe termen nelimitat. Al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde pe M3 şi, în plus: economiile contractuale şi diferite alte lichidităŃi pe termen, negociabile, cum sunt titlurile de pe pieŃele monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenŃii economici nonfinanciari. PiaŃa monetară este ansamblul tranzacŃiilor cu monedă, confruntarea cererii şi ofertei. Cererea de monedă depinde: a) de volumul operaŃiunilor, al tranzacŃiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de către monedă; b) de viteza de rotaŃie a banilor. Masa monetară (M) este direct proporŃională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor supuse tranzacŃionării la un anumit preŃ (PT) şi invers proporŃională cu viteza de rotaŃie a banilor; c) de amploarea creditului de consum; d) de plăŃile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenŃă, în perioada corespunzătoare; e) 24

de cererea de monedă în scopuri speculative – funcŃie de nivelul dobânzii. Oferta de monedă – cantitatea de monedă pusă la dispoziŃia agenŃilor economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar. Tipuri de bănci: de emisiune, de depozit, specializate. FuncŃii active ale băncilor şi ale celorlalte instituŃii de credit sunt: a) acordarea de împrumuturi solicitanŃilor care îndeplinesc condiŃiile de bonitate; b) păstrarea elasticităŃii mijloacelor de plată. FuncŃiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea depunerilor pe care le fac clienŃii: depuneri spre fructificare şi depuneri pentru executarea de plăŃi din ordinul clienŃilor. Dobânda – suma de bani plătibilă pentru dreptul de folosinŃă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. Mărimea dobânzii se exprimă prin; a) masa dobânzii (D), care reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătite la suma totală d′ ⋅ C  împrumutată (C); D =   (d’ = rata dobânzii); b) mărimea  100  relativă se exprimă prin rata dobânzii anuale (d’), care este raportul procentual între masa dobânzii (D) şi capitalul împrumutat (C)  ′ D   d = ⋅100  . C   Calculul dobânzii compuse se face după următoarea formulă: Dn = C(1 +d’)n – C C = credit d’ = rata dobânzii n = durata în ani Echilibrul pieŃei monetare se realizează atunci când cererea de monedă este egală cu oferta de monedă. Politici monetare şi instrumente de intervenŃie: a) taxa rescontului; b) variaŃiile cotelor obligatorii de rezervă; c) multiplicatorul creditului, al banilor (M)  M = 1  (r = rezerva obligatorie). r 

25

Profitul şi renta. Profit – partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv. Formele profitului: a) profitul brut este partea ce rămâne din venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producŃie; b) profitul net este partea din profitul brut care rămâne după ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparŃin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit; c) profitul normal, legitim sau justificat, care reprezintă remunerarea serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa şi răspunderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine; d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurări deosebite care nu au legătură cu activitatea întreprinzătorului. Este obŃinut de acei întreprinzători care au o poziŃie de monopol în producerea şi/sau vânzarea produselor. Se realizează pe baza unor preŃuri de vânzare mai ridicate. Mărimea profitului: a) masa profitului – suma absolută ca diferenŃă între venitul total (V) şi costul de producŃie (C) (Pr = V – C); b) mărimea relativă (în procente) ca rată: profit profit ⋅ 100 ⋅ 100 Rata rentabilităŃii = cost capital profit ⋅ 100 Rata comercială = cifră de afaceri

Rata financiară =

Dinamica profitului: pe termen scurt, pentru firmele care produc şi vând în regim de concurenŃă liberă, situaŃia optimă este aceea care le permite să egalizeze costul marginal (Cma) cu preŃul de vânzare (Cma = P). Această egalitate marchează echilibrul firmei (întreprinzătorului). Pe termen lung, posibilităŃile firmei de a asigura echilibrul şi maximizarea profitului depind de capacitatea sa de a realiza producŃia cu costuri inferioare preŃului pieŃei, în condiŃiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei. Renta – venitul stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ, clădiri, construcŃii, resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de 26

valoare, capital bănesc); renta economică este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia. ConcepŃii doctrinare cu privire la rentă: şcoala clasică, marginalistă, economişti contemporani. Mecanismul formării rentei presupune existenŃa unei situaŃii de monopol stabil sau temporar care să confere deŃinătorului şi/sau utilizatorului unei resurse economice o poziŃie privilegiată în raport cu ceilalŃi agenŃi şi care le permite urcarea preŃului de vânzare peste nivelul considerat normal; legea randamentelor neproporŃionale constă în aceea că atunci când se combină unul sau mai mulŃi factori constanŃi cu un alt factor, variabil, cantităŃile adiŃionale din acest ultim factor determină, într-o primă etapă, mărirea producŃiei, apoi, producŃia suplimentară aferentă cantităŃii adiŃionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producŃiei să fie tot mai slab, iar în final, producŃia chiar să scadă. Randamentele rezultate din adiŃionările succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie premisa obŃinerii rentei. Mărimea rentei este egală cu diferenŃa dintre venitul obŃinut în urma utilizării unui factor de producŃie cu performanŃe superioare şi ofertă inelastică şi cel realizat în situaŃii când se folosesc factori cu randamente medii, normale şi mai uşor de procurat. Forme ale rentei: funciară, minieră, în construcŃii, de monopol, de abilitate, consumatorului, producătorului, conjuncturală, de marcă. PreŃul pământului – suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeŃe de teren prin actul de vânzare-cumpărare. Factori care influenŃează preŃul pământului: cerere-ofertă; mărimea şi evoluŃia rentei; nivelul rentei dobânzii; folosinŃe alternative ale pământului; ameliorarea poziŃiei terenurilor. PiaŃa capitalului – totalitatea tranzacŃiilor al cărei obiect îl constituie titlurile de valoare. Ea se scindează în: a) piaŃa primară – cuprinde totalitatea tranzacŃiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise; b) piaŃa secundară – include totalitatea tranzacŃiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior. Titlurile de valoare – înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix. 27

Componente ale titlurilor de valoare: acŃiuni, obligaŃiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur. Randamentul acŃiunilor şi obligaŃiunilor (rata dividendului pentru acŃiuni şi rata dobânzii pentru obligaŃiuni) se compară cu rata dobânzii bancare. Randamentul titlurilor de valoare pentru obligaŃiuni: R 0 = C ⋅100; P în care: R0 = randamentul obligaŃiunii sau rata dobânzii obligaŃiunii; C = cuponul sau dobânda totală; P = preŃul cu care se cumpără obligaŃiunea; W Pentru acŃiuni: Ra = ⋅100 în care: P Ra = randamentul acŃiunii sau rata anuală a dividendului; W = dividendul total, estimat a se încasa anual; P = preŃul cu care se cumpără acŃiunea; Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează: pentru obligaŃiuni rambursabile la scadenŃă: Vn = Vo + n(Vo • d)' în care: Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri; Vo = valoarea prezentă (nominală) a obligaŃiunii; n = durata de viaŃă în ani a obligaŃiunii; d' = rata dobânzii obligaŃiunii. Cursul obligaŃiunii = venit (dobândă) d ′ (rata dobânzii) Cursul acŃiunii = Dividend d′

Câştigul obŃinut din vânzarea titlurilor la bursă (R 0 ) = V + P1 − P0 P0

în care: V = dividendul ori dobânda încasată; P1 = preŃul de vânzare pe piaŃa secundară; P0 = preŃul de cumpărare al titlului. Bursele şi operaŃiunile pe această piaŃă: a) la vedere; b) la termen. 28

PiaŃa valutară – reprezintă acte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie valutele. PreŃul, cursul valutar, este raportul cantitativ, în care o valută se schimbă cu alta. Factorii care influenŃează cursul valutar: a) cererea şi oferta de valută; b) puterea de cumpărare a valutelor care se schimbă între ele; c) evoluŃia inflaŃiei; d) rata dobânzii; e) factorii psihologici. Categorii de operaŃiuni care servesc publicul bancar, având ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont): a) operaŃiuni la vedere – în care transferul efectiv de valută are loc întrun interval de 48 ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului; b) operaŃiuni la termen – în care valuta se transferă efectiv într-un interval de timp ce depăşeşte 48 ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi o lună, două, trei etc. Specificitatea operaŃiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenŃa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniŃial stabilit prin contract. De regulă, aceste operaŃiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit rezultat din diferenŃa dintre cursul zilei şi cel iniŃial; c) operaŃiuni tip Hedging (Hedging înseamnă a se pune la adăpost de riscuri). În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor pierderi care pot să apară când valuta necesară plăŃii mărfurilor se procură abia la scadenŃă, marii importatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacŃie: cumpărarea la vedere a cantităŃii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen. Băncile efectuează: a) operaŃiuni de arbitraj valutar; b) operaŃiuni Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaŃiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terŃe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale. Casele de schimb efectuează numai operaŃiuni la vedere denumite operaŃiuni la ghişeu, ori schimb manual. Datoria externă subsumează datoria externă privată şi publică. Ea se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe), ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută a datoriei / număr de locuitori) şi ca procent din PIB. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenŃi în privinŃa gradului de îndatorare faŃă de străinătate. Atunci când o Ńară este, concomitent, creditor şi debitor, pentru cunoaşterea situaŃiei sale reale, în raporturile internaŃionale, se calculează, diferenŃa dintre 29

împrumuturile acordate şi cele primite. În urma calculului se pot ivi trei situaŃii posibile: a) situaŃia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioară sumei celor acordate); b) situaŃia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioară sumei celor acordate); c) situaŃia de echivalenŃă a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate. Rambursarea datoriei începe la un anumit număr de ani după contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graŃie. Serviciul datoriei externe reprezintă tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală.

Teste de autoevaluare: 1. Profitul reprezintă: a) excedentul costurilor totale faŃă de încasări; b) venitul factorului muncă; c) venitul posesorului factorului natural; d) motivaŃia obiectivă a posesorilor capitalurilor pentru a le pune în funcŃiune. Răspuns: d. 2. AcŃionarii sunt: a) proprietari ai unei părŃi din capitalul societăŃii care a emis acŃiunile; b) creditori ai societăŃii care a emis acŃiunile; c) agenŃi de schimb care acŃioneaza în numele clienŃilor; d) brokeri specialişti. Răspuns: a.

7. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Rezultatele activităŃilor economice la nivel macroeconomic se măsoară prin următorii indicatori:

30

– produsul global brut (PGB) exprimă (în formă monetară) producŃia de bunuri şi servicii a agenŃilor economici dintr-o Ńară, într-o perioadă de timp, incluzând şi consumul intermediar (CI); – produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor finale care au fost produse în interiorul unei Ńări de către agenŃii economici autohtoni şi străini, de regulă, într-un an. PIB=PGB-CI – produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice finale care au fost produse în interiorul unei Ńări de către agenŃii economici autohtoni şi străini, într-un interval de timp. Se poate calcula scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix (amortizarea-Am); PIN=PIB-Am – produsul naŃional brut (PNB) exprimă valoarea de piaŃă a producŃiei finale brute obŃinute de către agenŃii economici naŃionali atât în interiorul Ńării, cât şi în exterior; – produsul naŃional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale obŃinute de agenŃii autohtoni, care acŃionează atât în interiorul Ńării, cât şi în exterior, exprimată în preŃurile pieŃei. PNN=PNB-Am Evaluat la preŃurile factorilor de producŃie, PNN este denumit venit naŃional (VN). Creşterea economică reprezintă procesul de sporire a dimensiunii rezultatelor economice, de determinate de condiŃiile combinării raŃionale a factorilor de producŃie, care se concretizează în creşterea PNB şi VN pe ansamblu şi pe locuitor. Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg. Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinŃifică şi tehnologiile de fabricaŃie etc. Factorii de creştere economică sunt: a) Factorii cu acŃiune directă: factorul uman, material, progresul tehnic sau tehnologic etc. b) Factorii cu acŃiune indirectă: rata investiŃiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară etc. 31

Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contribuŃia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcŃi la formarea sporului produsului naŃional brut (PNB). Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere, mărimii eficienŃei utilizării lor. Conceptul de dezvoltare durabilă presupune o asemenea dezvoltare a economiei care să fie compatibilă cu mediul natural şi care să asigure satisfacerea trebuinŃelor de viaŃă ale oamenilor, în condiŃiile în care să nu fie afectate posibilităŃile de viaŃă ale generaŃiilor viitoare. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacŃiune a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces de funcŃionare dinamic. Dezvoltarea ecologică, sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă corelaŃie cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic. Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi dezechilibru economic, Ńinând seama de caracterul complex şi dinamic al nevoilor şi resurselor. Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanŃă relativă dintre cerere şi ofertă, agregate în cadrul pieŃei bunurilor şi serviciilor, muncii, monetare etc. Echilibrul economic dinamic reflectă tendinŃa obiectivă de adaptare în dinamică a ofertei la exigenŃele cererii, de realizare a concordanŃei, de fiecare dată, la un nivel superior. Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncŃionalităŃi, în mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele pieŃe, în dereglări în funcŃionarea economiei, în crize economice, şomaj, în inflaŃie etc. Principalele forme de dezechilibru sunt: a) excesul de ofertă pe piaŃa bunurilor şi pe piaŃa muncii; b) excesul de cerere pe piaŃa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaŃa muncii; c) excesul de cerere pe piaŃa bunurilor economice, pe piaŃa muncii, pe piaŃa monetară.

32

Teste de autoevaluare: 1. Deflatorul PIB este un instrument de masura a: a) creşterii economice; b) dezvoltării economice; c) inflaŃiei; d) şomajului; Răspuns: c. 2. PIB nominal exprimă valoarea adaugată brută a bunurilor şi serviciilor finale: a) în preŃuri curente; b) în preŃuri constante; c) în preŃuri comparabile; d) la paritatea puterii de cumpărare. Răspuns: a.

8. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIłIILE

Venitul naŃional este valoarea adăugată netă, exprimată în preŃurile factorilor de producŃie, creată în decurs de 1 an de către agenŃii economici ai unei Ńări în interiorul Ńării şi în străinătate. Factori de creştere ai venitului: a) sporirea numărului de persoane angajate; b) creşterea eficienŃei, care depinde de gradul de calificare, dotarea tehnică a întreprinderilor, structura de ramură a economiei etc. Nivelul de dezvoltare economică al unei Ńări se măsoară prin: venitul naŃional pe locuitor sau prin PNB/locuitor. În funcŃie de nivelul diferit al acestui indicator se măsoară decalajele privind puterea economică.

33

Consumul şi economiile Consumul (C) este acea parte a venitului (V) care se utilizează pentru procurarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor de consum ale oamenilor. Economiile (E) reprezintă partea rămasă din venit după acoperirea nevoilor de consum. ÎnclinaŃia medie spre consum (c) scoate în evidenŃă dependenŃa C consumului de venit: c = V ÎnclinaŃia medie spre economii (e) reprezintă raportul dintre E economie şi venitul total: e = e+c=1 e=1–c V ÎnclinaŃia marginală spre consum (c’) este relaŃia dintre sporul consumului şi sporul venitului. Ea exprimă sporul consumului pe unitatea suplimentară de venit. ∆C c' = ∆V ÎnclinaŃia marginală spre economii este raportul dintre sporul de economii şi sporul de venit. Ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit. ∆E c’+e’=1 e' = ∆V InvestiŃiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept consecinŃă formarea netă de capital. InvestiŃia brută reprezintă investiŃia netă plus amortizarea şi generează formarea brută a capitalului. Între sporirea investiŃiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaŃie, care se poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiŃiilor (K). Aceasta exprimă sporul de venit obŃinut pe unitatea suplimentară de investiŃii. 1 ∆V sau k>1 K= K= ∆I e' Principalii factori care acŃionează asupra multiplicatorului investiŃiilor: a) dimensiunea comerŃului exterior şi gradul de acoperire a consumului intern, prin import de bunuri; b) gradul de utilizare a 34

capacităŃilor de producŃie în sectorul care creează bunuri de consum; c) prevederea sau lipsa de prevedere a investiŃiilor efectuate în producerea bunurilor – capital. ÎnclinaŃia spre investiŃii creşte sau scade în funcŃie de conjunctura economică. Acceleratorul investiŃiilor scoate în evidenŃă influenŃa consumului şi a pieŃei de desfacere asupra investiŃiilor şi mersului economiei. ∆I a= ∆C Consumul în creştere stimulează investiŃiile, creşterea economică, iar sporirea investiŃiilor, creşterea veniturilor şi a consumului.

Teste de autoevaluare: 1. În cazul în care înclinaŃia marginală spre economii este 0,2, multiplicatorul investiŃiilor este: a) 5; b) 2; c) 10; d) 20. Răspuns: a. 2. InvestiŃiile realizate din fondul de amortizare se numesc: a) investiŃii brute; b) investiŃii nete; c) investiŃii de înlocuire; d) investiŃii de portofoliu. Răspuns: c.

35

9. FLUCTUAłIILE ACTIVITĂłII ECONOMICE

Acestea se pot clasifica astfel: – FluctuaŃiile sezoniere sunt determinate de factori naturali şi sociali, în funcŃie de sezon. – FluctuaŃiile economice întâmplătoare sau accidentale sunt determinate de factori sau evenimente neaşteptate (inundaŃii, secetă etc.). – FluctuaŃiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcŃionare a economiei şi se reproduc cu o anumită regularitate, în timp. Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluŃie a activităŃii economice, în cadrul căreia alternează perioade de creştere cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar declin economic. Principalele determinări calitative ale ciclicităŃii: 1) alternanŃa – fenomenele de creştere economică sau descreştere alternează; 2) periodicitatea – procesul economic este dependent de evoluŃia unor factori ai ciclicităŃii economice; 3) inerenŃa – procesul economic se supune întotdeauna trăsăturii de ciclicitate; 4) cumulativitatea, alternanŃa în cadrul fenomenului ciclicitate se produce pe baza unui proces cumulativ în care anumite funcŃionalităŃi îşi ating, în timp, limitele specifice; 5) autoreglarea – ciclicitatea se caracterizează prin autoreglare. Factorii ciclicităŃii economice se împart în: I) Factori cauzali: a) factori de infrastructură – cei care condiŃionează procesul economic sub aspectul aprovizionării cu resurse economice; b) factori de structură – se referă la structura activităŃii economice din cadrul sistemului în care este studiată ciclicitatea; c) factori de reglementare – intervenŃia statului în economie, prin pârghii şi mecanisme economice; d) factori de anticipare – se referă la orientarea comportamentului agenŃilor economici. II. Factori perturbatori: a) perturbaŃii naturale (calamităŃi naturale); b) perturbaŃii sociale; c) perturbaŃii electorale; d) perturbaŃii intraciclice – când se suprapun anumite ciclicităŃi economice. Fazele ciclului economic: 1) faza de expansiune: faza de creştere a variabilelor economice care cuantifică procesul economic; 2) faza de 36

recesiune: faza de scădere a variabilelor economice care cuantifică procesul economic. Punctele ciclului economic: a) punctul de relansare este punctul în care factorii ce concură la încurajarea creşterii economice preiau dominanŃa asupra factorilor ce frânează creşterea economică; b) punctul de contracŃie este punctul în care factorii ce concură la frânarea / scăderea variabilelor economice preiau dominanŃa asupra factorilor ce încurajează creşterea economică. Faza de expansiune îşi alimentează principiile de menŃinere prin: creşterea cererii agregate, creşterea preŃurilor; măreşte marja de profit, ceea ce încurajează creşterea producŃiei, a investiŃiilor, a consumului etc. Faza de expansiune conŃine şi principii de autonegare: creşterea preŃurilor conduce la reducerea puterii de cumpărare; creşterea ratei dobânzilor bancare conduce la creşterea economisirii, deci, la reducerea consumului, adică a cererii agregate. Mecanismul ciclului economic – ansamblul proceselor care au loc în cadrul activităŃii economice şi care conferă aceştia un caracter ondulatoriu specific ciclicităŃii economice. Tipuri de cicluri economice: a) cicluri economice pe termen scurt (oscilaŃii ce se desfăşoară pe o perioadă de max. 1 an); b) cicluri economice care depăşesc durata unui an calendaristic: cicluri Kitchin, care au o durată de circa 40 de luni şi se mai numesc şi cicluri ale stocurilor, deoarece principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor de orice fel; cicluri Juglar, care au o durată de circa 10 ani şi se mai numesc şi cicluri decenale sau de afaceri, fiind determinate de evoluŃiile marilor procese industriale; cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată de circa 50 de ani, constituindu-se într-o alternanŃă a ciclurilor economice cu o durată mai mică. Politicile anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluŃiilor ciclice excesive ale activităŃii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea. Politica de relansare are drept scop susŃinerea activităŃii economice, stimulând investiŃiile, consumul etc. 37

Politica anticriză de rigoare este aplicată mai ales când tensiunile din sistemul economic (inflaŃie) ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de bază este ca statul să înceteze politica de îndatorare şi de finanŃare a deficitului.

Teste de autoevaluare: 1. Ciclul Kondratieff: a) este un ciclu anual al activităŃii economice; b) este un ciclu decenal; c) este un ciclu de lungă durată, aproximativ 50 de ani; d) este un ciclu de afaceri. Răspuns: c. 2. Ciclul Juglar: a) are o durată de 5 ani; b) este un ciclu decenal; c) se particularizează prin fluctuaŃii sezoniere; d) este un ciclu subanual. Răspuns: b. 10. ŞOMAJUL ŞI INFLAłIA

Şomajul reprezintă un dezechilibru pe piaŃa muncii în cadrul căruia există un excedent de ofertă de muncă faŃă de cererea de muncă. Cauzele şomajului sunt: ritmul de creştere economică bazat pe productivitatea ridicată a muncii, care nu mai este capabil să asigure o ocupare deplină a forŃei de muncă; progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj; criza economică; modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice; imigrarea – emigrarea forŃei de muncă; conjunctura economică şi politică internaŃională nefavorabilă. Dacă are loc un excedent de cerere de muncă, atunci se creează un câmp de presiune în direcŃia creşterii salariilor şi apar condiŃii pentru inflaŃie. Principalele forme ale şomajului sunt: şomajul ciclic – generat de evoluŃia ciclului economic; şomajul conjunctural reprezintă efectul restrângerii activităŃii economice în unele ramuri, sectoare economice; 38

şomajul structural derivă din reconversia unor activităŃi economice, din restructurări impuse de progresul tehnic; şomajul tehnologic reprezintă efectul introducerii noilor tehnologii; şomajul sezonier este legat de restrângerea activităŃii economice în anumite anotimpuri ale anului, datorită condiŃiilor naturale, având un caracter ciclic; şomajul total presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităŃii; şomajul parŃial constă în reducerea duratei de muncă sub nivelul stabilit legal cu diminuarea corespunzătoare a salariului; şomajul deghizat cuprinde acele persoane declarate şi înregistrate ca şomeri dar care prestează anumite activităŃi fără contractul de muncă; şomajul voluntar este reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă oferite, care se transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale. Nivelul şomajului se poate măsura prin: a) Numărul de şomeri (indicator absolut); b) Rata şomajului (indicator relativ) RS = Număr de şomeri ×100 populaŃia activă Indicatorii de ordin structural se referă la componenŃa structurală a şomerilor după nivelul de calificare, specialităŃi, meserii, sex etc. ConsecinŃele şomajului sunt următoarele: a) pe plan naŃional: şomajul influenŃează diminuarea mărimi PIB; societatea suportă costurile şomajului pe seama contribuŃiei la fondul de şomaj; existenŃa unui şomaj de lungă durată poate genera acte de violenŃă, infracŃiuni etc; b) la nivel de individ-familie – şomajul se repercutează negativ asupra venitului, indemnizaŃia de şomaj este mai mică decât salariul; erodarea economiilor, dacă au existat; deteriorarea calităŃii forŃei de muncă în cazul unui şomaj de lungă durată. Dintre politicile de combatere a şomajului se remarcă: organizarea de cursuri de (re)calificare pentru cei care vin pe piaŃa muncii fără o calificare corespunzătoare; stimularea agenŃilor economici în extinderea activităŃii economice; încurajarea investiŃiilor; acordarea de facilităŃi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată şi tineri; încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică; dezvoltarea serviciilor publice în limite raŃionale.

39

Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaŃie de şomaj sau ajutor de şomaj, se acordă pe o perioadă determinată de timp şi reprezintă un procent din salariul primit în ultima perioadă de muncă. InflaŃia. Acest concept exprimă acea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preŃurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor. DeflaŃia este opusul inflaŃiei, în care, pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea preŃurilor. Principalele cauze ale inflaŃiei sunt: 1) emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii; excedentul de cerere agregată peste oferta agregată (inflaŃie prin cerere); creşterea costurilor de producŃie, independent de cererea agregată (inflaŃie prin costuri) ş.a. Formele inflaŃiei sunt: a) inflaŃia târâtoare presupune creşterea preŃurilor până la max. 3%; b) inflaŃia moderată, căreia îi corespunde o creştere a preŃurilor până la 6%; c) inflaŃia rapidă, când ritmul anual de creştere a preŃurilor se apropie de 10%; d) inflaŃia galopantă, când creşterea preŃurilor depăşeşte 10% anual; e) hiperinflaŃia. InflaŃia, numai în anumite limite, exercită o mare influenŃă asupra capacităŃii întreprinderilor de a realiza investiŃii şi de a obŃine profit, fiind stimulată înclinaŃia spre consum şi descurajată înclinaŃia spre economisire. Măsuri antiinflaŃioniste: a) măsuri de reducere a excesului de cerere agregată: politică monetară riguroasă; politica dobânzilor la creditele acordate; politica bugetară a statului; b) măsuri de stimulare a creşterii ofertei: creşterea capacităŃii de adaptare a aparatului de producŃie la cerinŃele pieŃei; stimularea extinderii potenŃialului de producŃie; o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obŃinute prin muncă, prin care să se evite mărirea costurilor medii. Măsurarea inflaŃiei. InflaŃia poate fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri. 40

InflaŃia se măsoară şi în expresie relativă, ca raport între excedentul de monedă şi oferta reală de bunuri în economie, apelându-se la indici: a) indicele general al preŃurilor (IGP) PIB1 unde: IGP = × 100 PIB0 PIB1 = PIB în perioada curentă PIB0 = PIB în perioada anterioară

b) indicele preŃurilor de consum (IPC): ∑ q1P1 IPC = ∑ q1P0 q1 – bunurile necesare subzistenŃei populaŃiei P1 şi P0 – nivelul preŃurilor în perioada curentă şi în cea de bază. c) indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB) IM IPCB = IP IM = indice masă monetară IP = indice preŃuri ConsecinŃele inflaŃiei: – scăderea puterii de cumpărare a populaŃiei; – redistribuirea veniturilor şi avuŃiei; – este stimulată înclinaŃia spre consum şi este descurajată înclinaŃia spre economisire; – inflaŃia avantajează debitorii; – rata dobânzii este influenŃată de rata inflaŃiei. ConsecinŃele inflaŃiei pe care le suportă populaŃia, viaŃa socialeconomică în ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaŃiei.

41

Teste de autoevaluare: 1. În cazul creditelor contractate anterior, inflaŃia: a) avantajează pe creditori; b) avantajează pe debitori; c) nu avantajează nici creditorii şi nici debitorii; d) avantajează atât creditorii cat şi debitorii. Răspuns: b. 2. Rata şomajului se determină ca raport între: a) populaŃia totală şi populaŃia ocupată; b) numărul de şomeri şi populaŃia totală; c) numărul de şomeri şi populaŃia activă; d) numărul de şomeri şi populaŃia ocupată. Răspuns: c.

11. PROBLEME ACTUALE ALE ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

Economia românească în 1989 se baza pe proprietatea colectivă şi conducerea prin planificare; creşterea economică era în principal extensivă. Industria avea un aport esenŃial la crearea PIB. Pe parcursul intensificării industrializării, au apărut o serie de dezechilibre. Agricultura a cunoscut şi ea o creştere, deşi, din punct de vedere al înzestrării, cunoştea o anumită rămânere în urmă faŃă de Ńările dezvoltate. Sfera serviciilor a fost subapreciată. TranziŃia la economia de piaŃă presupune elaborarea unui model propriu, bazat pe cunoaşterea realităŃilor şi stadiului de dezvoltare din zona noastră. Totodată, este important de studiat experienŃa şi modelele de economie de piaŃă, prezente în Ńările dezvoltate, în vederea preluării acelor elemente care se pot aplica cu eficienŃă ridicată. Crearea mecanismului de funcŃionare a unei reale economii de piaŃă necesită crearea cadrului instituŃional şi juridic adecvat, măsuri care să permită liberalizarea vieŃii economice, privatizarea, stabilizarea macroeconomică 42

– toate acestea pot constitui premise care să contribuie la dezvoltarea economică. În realitate, perioada de după 1989 a fost o perioadă de criză de lungă durată. Începând cu 2000 se conturează o creştere care dă speranŃa recuperării pierderilor de PIB. După atingerea nivelului valoric al PIB din 1989 se poate sconta o creştere reală durabilă cu condiŃia unei inflaŃii de o cifră.

Teste de autoevaluare: 1. După mai bine de 17 ani de tranziŃie putem afirma că România este o Ńară: a) dezvoltată; b) mediu dezvoltată; c) în curs de dezvoltare; d) puternic dezvoltată. Răspuns: c. 2. Privatizarea are drept obiectiv: a) îmbogăŃirea rapidă a unui numar redus de oameni de afaceri; b) eficientizarea activităŃii întreprinderilor privatizate; c) eliminarea completă a intervenŃiei statului în economie; d) îndeplinirea unor condiŃii impuse de organismele internaŃionale. Răspuns: b.

12. PROBLEME ALE ECONOMIEI MONDIALE

Economia mondială s-a constituit în urma unui proces evolutiv îndelungat, pe măsura maturizării premiselor date: marile descoperiri geografice din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care au făcut evidente unicitatea lumii terestre şi intercondiŃionarea dintre bunăstarea individuală şi colaborarea popoarelor; formarea economiilor naŃionale bazate pe pieŃe integrate; revoluŃia industrială maşinistă care a generat producŃia de mărfuri mai ieftine, de masă; formarea şi dezvoltarea sistemului modern de transporturi – maritime, terestre şi aeriene; desăvârşirea constituirii unei diviziuni mondiale a muncii. 43

Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenŃi ai vieŃii economice – economii naŃionale, uniuni economice zonale, regionale şi transcontinentale, companii private şi publice, rezidente în diferite Ńări ale lumii, între care se dezvoltă ample relaŃii economice, tehnologice, comerciale, financiare, monetare etc. pe baza diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-legislative şi cu instituŃiile care reglementează şi monitorizează funcŃionarea structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său. ÎnŃelegerea fizionomiei economiei mondiale presupune cunoaşterea aprofundată a structurilor sale de bază. Economiile naŃionale reprezintă un sistem (agregat) de ramuri, subramuri ale activităŃii umane, de agenŃi economici din domeniile producŃiei bunurilor materiale şi serviciilor, de sfere şi sectoare ale reproducŃiei, legate reciproc prin diviziunea socială a muncii şi prin piaŃa naŃională, care funcŃionează în cadrul teritoriului dat al unei naŃiuni, al unui stat. Creşterea numărului statelor naŃionale (care a ajuns în prezent la aproape 200), accentuarea diversităŃii lor tipologice şi adâncirea legăturilor lor reciproce reprezintă o trăsătură esenŃială, durabilă a economiei mondiale. Analiza caracteristicilor economiilor naŃionale se realizează prin utilizarea mai multor criterii: nivelul dezvoltării economice, structurile economiilor naŃionale, potenŃialul economic, situaŃia financiară, participarea la relaŃiile economice internaŃionale. Aplicând aceste criterii la realităŃile lumii de azi, putem înŃelege care sunt deosebirile dintre o mare putere economică şi o Ńară de dimensiuni mici ori mijlocii, dintre o economie dezvoltată şi alta subdezvoltată, dintre o Ńară debitoare şi alta creditoare, în relaŃiile economice contemporane. Pe baza acestor criterii pot fi definite şi decalajele economice, tehnologice, cele din domeniul calităŃii vieŃii etc., care caracterizează lumea de azi. InterdependenŃele economice mondiale constituie o altă structură esenŃială a economiei mondiale, semnificând o vastă reŃea de legături economice internaŃionale: pe orizontală – între agenŃii economici privaŃi şi publici, naŃionali şi transnaŃionali; pe verticală – între tot mai mulŃi participanŃi la lanŃul celor care produc valoare adăugată. În viaŃa economică reală, interdependenŃele se concretizează în diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial, în constituirea pieŃii mondiale şi dezvoltarea comerŃului mondial, a 44

fluxului mondial al capitalurilor şi investiŃiilor externe, a celui valutar mondial şi a migraŃiei internaŃionale a forŃei de muncă, a cooperării economice şi tehnico-ştiinŃifice mondiale. Cadrul normativ şi instituŃional, fără de care funcŃionarea economiei mondiale nu este posibilă, cunoscut şi sub denumirea de Ordine Economică Mondială, include normele juridico-legislative şi sistemul instituŃional bilateral care reglementează raporturile fiecărui stat cu alt stat suveran, precum şi dreptul internaŃional şi instituŃiile subregionale, regionale şi mondiale care normează şi monitorizează dezvoltarea relaŃiilor economice mondiale. Impactul Ordinii Economice Mondiale asupra relaŃiilor economice mondiale este considerabil, chiar decisiv în anumite împrejurări, ceea ce explică preocupările de perfecŃionare a funcŃionării sale. Afirmată ca entitate de sine stătătoare încă din deceniile şase-opt, ale veacului al XIX-lea, economia mondială a înregistrat o evoluŃie continuă, ascendentă. Etapa sa actuală de dezvoltare este o perioadă de tranziŃie spre un nou stadiu, calitativ superior, ale cărui structuri se vor cristaliza pe deplin în noul secol, al XXI-lea. În această etapă, economia mondială este tot mai pregnant o economie deschisă, caracterizată prin două trăsături esenŃiale: capacitatea sa extraordinară de a genera permanent şi a încorpora, în rezultate benefice pentru om şi societate, progresele ştiinŃei şi tehnologiei şi procesul de reînnoire permanentă, de înlăturare a barierelor structurale, organizaŃionale şi teritoriale care obstrucŃionează manifestarea deplină a principiului raŃionalităŃii şi eficienŃei activităŃii economice. Integrarea reprezintă un proces contemporan complex de evoluŃie a economiei mondiale, bazat pe o treaptă calitativ superioară a interdependenŃelor dintre economiile naŃionale, concretizat în crearea unor entităŃi economice comune. Obiectivele integrării constă în mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, unificarea politicilor vamale, economice, financiar-monetare, în vederea realizării unei uniuni economice şi politice. Fiind un proces complex de remodelare a fizionomiei economiei mondiale, Ńelul final al integrării – uniunea economică şi politică – poate fi atins treptat prin parcurgerea graduală a mai multor etape. Cauzele principale ale integrării sunt: 1) apariŃia şi adâncirea contradicŃiei dintre posibilităŃile de sporire a producŃiei şi capacitatea 45

restrânsă de absorbŃie a pieŃelor naŃionale; 2) necesitatea valorificării optime a potenŃialului de care dispune capitalul prin asigurarea unui spaŃiu adecvat de plasament; 3) interesele agenŃilor economici dintr-o regiune dată de a se apăra cu forŃe comune de ameninŃările concurenŃilor internaŃionali mai puternici; 4) constituirea companiilor transnaŃionale, le determină să facă eforturi de optimizare la nivel superior „a dimensiunilor de scară”. Exemplul clasic de concepere şi realizare în practică a integrării economice îl constituie, în prezent, Uniunea Europeană. Parcurgerea unor forme regionale de cooperare a creat premisele pentru formarea ComunităŃii Economice Europene, cunoscută sub denumirea de PiaŃa Comună. Consemnarea s-a făcut prin Tratatul de la Roma, în martie 1957, care prevedea o serie de obiective privind politica vamală, industrială, agricolă, monetară, socială. Comunitatea s-a preocupat de extinderea sa prin primirea a noi membri. Astfel că, în raport cu cei 6 semnatari ai Tratatului de la Roma, din 2004, Uniunea Europeană are acum 27 de membri. Iar. Analiza structurilor actuale ale economiei mondiale reprezintă premisa înŃelegerii locului ocupat de România în relaŃiile economice mondiale şi a fundamentării căilor de ameliorare a eficienŃei relaŃiilor economice externe ale Ńării noastre. În prezent, România este despărŃită de Ńările dezvoltate prin considerabile decalaje absolute şi relative. Măsurarea dimensiunilor acestora şi, mai ales, a dinamicii lor din ultimele decenii este realizată prin indicatori ai nivelului dezvoltării economice, ai structurii de ramură a economiei naŃionale, ai gradului „deschiderii spre exterior” a economiei naŃionale, ai calităŃii dezvoltării umane. Analiza datelor statistice fundamentează concluzia locului îngust ocupat de România în economia mondială, evidenŃiind totodată procesul de cădere liberă spre subgrupa Ńărilor celor mai sărace ale lumii, care a caracterizat evoluŃia economiei româneşti în ultimele trei decenii. Stoparea decăderii şi marasmului vieŃii economice necesită imprimarea unui curs şi a unor tente noi procesului dezvoltării. Catalizatorul noului curs al dezvoltării îl constituie pregătirea economiei pentru a participa pe deplin la procesul de integrare europeană. Pe acest drum s-au obŃinut unele rezultate pozitive ca urmare a derulării în decursul anilor ’90 a acordului de asociere a 46

României la Uniunea Europeană şi a desfăşurării procedurilor de aderare la această organizaŃie. În orice formă s-ar derula, relaŃiile economice externe trebuie să fie eficiente, rentabile, să contribuie la sporirea avuŃiei naŃionale, a calităŃii vieŃii cetăŃenilor.

Teste de autoevaluare: 1. Economia mondială s-a constituit pe măsura maturizării premiselor necesare: a) apariŃia unor mari superputeri economice capabile sa unifice economiiile statelor naŃionale; b) marile descoperiri geografice, formarea pieŃelor naŃionale, desăvârşirea constituirii diviziunii mondiale a muncii, revoluŃia maşinistă, sistemul modern de transporturi; c) apariŃia unei puternice nazuinŃe de colaborare internaŃionala între statele lumii, promovate de conducatorii lor luminaŃi; d) dorinŃa Ńărilor mici de a fi protejate de cele puternice şi interesul puterilor economice de a-si subordona Ńările mai slabe economic. Răspuns: b. 2. Dezvoltarea unipolară a economiei mondiale semnifică: a) modelarea procesului dezvoltării mondiale a ordinii economice mondiale de către o superputere potrivit propriilor ei interese; b) evoluŃia economiei mondiale spre atingerea obiectivului fundamental - ridicarea nivelului de viaŃă a tuturor cetăŃenilor lumii; c) mişcarea economiei mondiale sub impactul decisiv al progresului tehnico-ştiinŃific; d) formarea unei economii mondiale omogene, nediferenŃiate şi fără decalaje economice majore. Răspuns: a.

47

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie politică, vol. 1 şi 2, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2007 2. Constantin Mecu şi alŃii, Economie Politică – AplicaŃii practice, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2007 3. Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999 4. J.K. Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, Bucureşti, 1998 5. Joseph Stiglitz, Globalizarea. Marea deziluzie, Editura Economică, Bucureşti, 2003

48