Seminar+4+ +g.w.f.+hegel.+intro

G.W.F. HEGEL Georg Friedrich Wilhelm Hegel s-a născut în 1770 la Stuttgart. Studiază teologia la Tübingen împreună cu Schelling şi Holderlin. La Berna şi Frankfurt itrăieştellând lecţii, în 1801 este docent la Jena; trece aici drept discipol al lui Schelling, deşi era mai în vârstă decât acesta. Perioada Jena este perioada unei „Realphilosophie" a unei filosofii a naturii. Fondează, împreună cu Schelling, .Jurnalul critic de filosofie". După plecarea lui Schelling din Jena, Hegel lucrează la Fenomenologia lui, prima introducere largă în sistemul său propriu. Schelling se va simţi vizat de introducerea lucrării; raporturile între cei doi prieteni se răcesc pentru totdeauna. Hegel, prost plătit, părăseşte Jena. Redactează un timp Gazeta Bambergului, în oraşul străjuit de catedrala de cel mai pur stil german. De la 1808 la 1816 este director de liceu la Nurnberg. Este o perioadă de calm în care Hegel lucrează Logica sa, „logica mare"; elementele ei, prescurtate, formează materia cursului său în clasele superioare. Partea fundamentală a sistemului său este, prin Fenomenologie şi Logică, constituită. Este chemat la Heidelberg, apoi la Berlin. Enciclopedia ştiinţelor filosofice, în care principiile din Logică îşi găsesc o dezvoltare într-o filosofie a Naturii şi îhtr-o filosofie a Spiritului, rezumă întregul său sistem. Hegelianismul devine, în Germania, marea filosofie a epocii. Ideile sale, metoda sa dialectică sunt reluate, interpretate de discipoli numeroşi. Hegel se ocupă de filosofia dreptului, de estetică, filosofia istoriei, istoria filosofiei, filosofia religiei. Teoria sa a statului devine filosofia politică oficială a Prusiei. El însuşi este, de la catedra din Berlin, filosoful oficial al Germaniei. Moare - în plină glorie şi activitate - în 1831. Faţă de Schelling, prietenul său, Hegel are o natură tot atât de adâncă, dar mai sistematică. Filosofia este, pentru el, înainte de toate, sistem de gândire. Sistemul lui Hegej. este sistemul ratiunii care domina lumea, care se dezvolta in toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii şi ale spiritului. "Ceea ce este raţional este real şi ceea ce este real este raţional": această frază din introducereala Filosofia dreptului conţine, sintetic, ideea centrală a sistemului lui Hegel (panlogismul său). Sistemul lui Hegel pare extraordinar de abstract. El va fi comparat mai târziu cu o arhitectură complicată şi artificială de concepte. Cu toate acestea, intenţia lui Hegel este de a prinde şi explica concretul însuşi, în toate formele lui variate şi infinit de multiple: natură, creaţii ale spiritului, artă, religie, istorie etc. Filosofia nu este decât o activitate a gândirii, înţelegere prin gândire a tuturor aspectelor lumii date în percepţie, în sentiment, în credinţă (religie) etc. Considerate prin gândire, toate aceste manifestări ale naturii sau ale spiritului sunt înţelese în raţiunea lor de a fi, ca produse de o raţiune absolută, care este alta şi nu trebuie confundată cu raţiunea noastră psihologică cu actul de gândire. Dai a considera prin raţiune înseamnă a considera prin concepte generale şi, forţat, abstracte; fiind o considerare prin concepte, filosofia lui Hegel pare abstractă; dar în realitate gândirea

462

lui Hegel este avidă de concret, de varietatea infinită a realului şi traducerea raţională â acestei realităţi nu are decât menirea de a o explica în producerea ei. De aceea Hegel va acuza constant celelalte sisteme, inclusiv pe cel kantian, că rămân într-o gândire abstractă. Faţă de această gândire „abstractă", metoda lui Hegel este o gândire dialectică. Dialectica este procesul mobil al gândirii, care, pentru a mijloci înţelegerea adâncă a structurii obiectului ei, trece prin teză, antiteză, sinteză. Antiteza este opusă tezei şi o „suspendă", şi opoziţia celor două este suspendată în sinteză. în acest proces ternar gândirea, progresând în ea însăşi, printr-o „mobilitate" a conceptului, surprinde însăşi structura complexă a obiectului; abstractă prin natura ei ea scapă prin această mobilitate de această abstracţie şi fixează, în etapele progresiei ei, esenţa realului însuşi, a concretului explicat în adevărul său. De exemplu, de la Fiinţă, care este conceptul cel mai abstract, cel mai puţin determinat, „cel mai gol" (mai lipsit de calităţi) se trece la Existenţă (Dasein - ceva ce există real, într-un loc) prin procesul dialectic Fiinţă — Neant - Devenire. Neantul pur — Nimicul -este tot atât de nedeterminat ca şi fiinţa pură. De unde propoziţia curioasă a lui Hegel: „Fiinţa.pură şi neantul pur sunt unul şi acelaşi." Dar, de altă parte, ele sunt opuse. Neantul este antiteza fiinţei. în realitate, nu este însă decât fiinţă în neant şi neant în fiinţă. „Adevărul lor este astfel această mişcare a dispariţiei nemijlocite a unuia în celălalt" = este devenirea (Werden). Dar devenirea este existenţă („unitate a fiinţei cu neantul"). Procesul dialectic ne apropie în acest fel de realitatea însăşi a lucrurilor. Gândirea abstractă, care nu,ţine seama de real, ci numai de ce intră în conceptele ei, este supusă principiului contradicţiei. Dialectica hegeliană, prin suspendarea tezei de către antiteză şi a amândurora de către sinteză, trece peste el: Realitatea plină (care întruneşte în ea ceea ce gândirea separă, în abstracţie, ca contrarii) îşi recapătă drepturile sale. Sensul dialecticii este astfel de a urmări, prin gândire, adevărul lucrurilor tocmai prin opoziţiile gândirii („putere a negativului"), dar care se suspendă în procesul viu, dialectic, al acesteia. Realul este explicat în structura lui complexă, pe care dialectica o dezvăluie: este suprimată abstracţia gândirii, dar nu raţionalitatea lucrurilor. Aceasta devine clară, prin mersul procesului dialectic în toate categoriile ei constitutive. Hegel continuă, ca şi Fichte şi Schelling, să tragă consecinţele metafizice ale marii teze idealiste kantiene. Schelling depăşise idealismul Eului absolut al lui Fichte în sensul unei filosofii a „identităţii" dintre ideal şi real, a „indiferenţei absolutului faţă de ideal şi real." Schelling încerca să acorde idealismul cu teza mare a panteismului. Opoziţiile între ideal şi real, limitat şi nemărginit, între timp şi veşnic sunt numai aspecte ale aceluiaşi absolut. Hegel ia de la Schelling viziunea acestui absolut, creator, şi care se exprimă şi în real, dar şi în idealitate, în conştiinţă. Absolutul lui Schelling îi pare însă inert, întunecat: „o noapte în care toate vacile sunt negre". La Hegel, acest absolut se clarifică, îşi separă clar aspectele. La Schelling el era înţeles în adâncimea lui, în identitatea aspectelor lui variate, prin intuiţia intelectuală. Această intuiţie, i se pare lui Hegel „maniera cea mai comodă de a găsi ceea ce-ţi place". La Hegel, absolutul va fi înţeles prin raţiune, prin ,.mijlocirea" obiectivă a acesteia. în intuiţia intelectuală, cunoştinţa se confundă cu obiectul cunoscut. Raţiunea logică arată, singură, lucrurile în obiectivitatea lor, în adevărul lor, în necesitatea lor de a fi. Hegel înlocuieşte deci intuiţia intelectuală prin mijlocirea logică. Absolutul ei însuşi este raţiunea care se dezvoltă în toate nuanţele naturii şi ale spiritului. Va trebui, deci, distinsă gândirea obişnuită, fenomen psihologic, de gândirea absolută,

463

care este esenţa lumii. Ideea panteistă din „filosofia identităţii" se dezvoltă la Hegel în procesul de devenire logică al raţiunii universale. Pe când la Schelling tendinţa panteistă îl face să alunece tot mai mult către o activitate de producere iraţională a absolutului, Hegel rămâne, prin faptul că absolutul este raţiunea însăşi, în idealism: într-un idealism obiectiv al raţiunii absolute, dezvăluindu-se pe sine. Din natura concretă a intuiţiei lui Schellig a rămas, la Hegel, tendinţa către concret a dialecticii sale raţionale, obiective. Din pretenţia intuiţiei schellingiene către totalitate şi depăşire a opoziţiilor a rămas pretenţia dialecticii hegeliene la o explicare totală, prin etapele ei succesive de opoziţie logică. Numai dezvoltarea dialectică explică lucrurile în necesitatea lor logică, în raţionalitatea lor; de aceea noţiunea de evoluţie, de devenire, şi, pe planul spiritului, de dezvoltare către conştiinţa de sine domină toată gândirea lui Hegel: dar este o dezvoltare raţională, care realizează un plan, este o desfăşurare a raţiunii înseşi, este o Providenţă. (în acest fel nimeni nu a făcut mai mult ca Hegel, la începutul secolului trecut, pentru a înrădăcina ideea nouă - care va domina secolul - de evoluţie.) Fenomenologia şi Logica sunt cei doi stâlpi mari pe care se clădeşte toată filosofia hegeliană. Fenomenologia descrie, dialectic, evoluţia conştiinţei noastre de la simpla percepţie a ceva (Dieses), - care implică şi pe a existenţei proprii - până la raţiune; la spirit, mai cuprinzător decât raţiunea; în fine la religie, revelaţie totală despre lume şi la cunoştinţa filosofică absolută, în care lumea şi spiritul sunt dezvăluite lor înşile. Etapele conştiinţei lumii şi ale spiritului implică şi pe acelea ale formării conştiinţei morale - de la împărţirea cu sine a conştiinţei proprii până la conştiinţa regulii morale obiective, sociale. Logica nu este de fapt o logică: ci o „Kategorienlehre", o logică a lucrurilor însele, o desfăşurare a categoriilor fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii lucrurilor. Este în esenţa logicii de a lăsa în afară conţinutul real al lucrurilor. Logica lui Hegel va parcurge, deci, numai determinările generale ale Fiinţei (Sein) şi ale modurilor în care lucrurile apar în esenţa lor (Wesen), în concept (Begriff) sau în Idee. Fenomenologia era istoria" dezvoltării dialectice a conştiinţei. Logica este obiectivă; dialectica ei va pune deci în evidenţă categoriile fundamentale ale obiectelor şi ale obiectivitătii. Ea pleacă de la determinări abstracte, dar tinde către concret. Ideea hegeliană este o idee concretă, adică plină de toată bogăţia determinărilor care au rezultat din întreg procesul de desfăşurare dialectic; ideea este adevărul lucrurilor, explicat în raţiunea lui de a fi. Ce concepţie a lumii se desprinde de aici? Atât: că toate formele concrete ale lumii sunt desfăşurarea unei raţiuni care, condusă de o Providenţă, creează totdeauna forme noi: 1) în Natură, 2) în Spiritul individiaul, 3) în Spiritul „obiectiv", al colectivităţilor, în societate, istorie, cultură şi în fine 4) care ajunge perfect conştientă de sine în spiritul filosofic, în Spiritul absolut. Determinările generale ale Logicii formează numai fundamentul pe care se clădeşte această filosofie apropiată de toate formele concrete ale naturii şi ale vieţii. în acest fel, şi dacă lăsăm deoparte filosofia naturii (studiată de Hegel mai ales în perioada sa de la Jena), filosofia sa se prezintă ca o filosofie a Spiritului. Spiritul deosebeşte pe om de animal. Natura se repetă. Spiritul este creaţie continuă. Spiritul este în special libertate şi conştiinţă de sine. Hegelianismul este aici pe linia cea mai autentică a întregului idealism german, care este 6 filosofie a libertăţii şi a creaţiei spirituale. Tot ce aparţine spiritului îl interesează şi face obiectul cercetării lui Hegel: filosofia artei, religiei, istoriei, dreptului. Arta este o revelaţie a Ideii, în forme concrete şi pentru 464

intuiţie. Dar frumosul este Ideea, Idealul. Religia nu este decât o formă populară a revelaţiei Ideii. Ea exprimă această revelaţie în sentiment, în credinţă; este aceeaşi revelaţie însă pe care filosofia o exprimă, raţional, în conceptele sale. în istorie, raţiunea şi spiritul au o dezvoltare care depăşeşte spiritul individual. Dar este şi aici vorba de un spirit şi de o revelaţie progresivă; Hegel îl va numi spirit obiectiv: este spiritul unei societăţi, al unui popor, al unei epoci, supra-individual. Progresul acestui spirit într-o colectivitate, o naţiune, o epocă, merge către o tot mai clară conştiinţă de sine. Istoria însăşi, cu creaţiile ei de cultură şi cu decăderile ei, cu viaţa şi moartea naţiunilor, a popoarelor, a culturilor este opera aceleiaşi Providenţe, o manifestare a planului raţional al lui Dumnezeu în lume. Moralitatea, regula morală obiectivă şi dreptul, sunt şi ele creaţii ale Spiritului în istorie şi tot aşa şi Statul. Conştiinţa absolută a Spiritului despre sine este însă cea filosofică. Ideea este văzută raţional, în perfectă conştiinţă a tuturor formelor creaţiilor, aspectelor ei, în raţionalitatea desfăşurării raţiunii universale în lume. Toată istoria filosofiei, şirul variat al doctrinelor filosofice atât de felurite, nu reprezintă decât momentele necesare de trecere, de desfăşurare ale revelaţiei progresive a Ideii. Primele filosofii (greceşti) sunt cele mai abstracte; istoria doctrinelor filosofice adânceşte progresiv toate aspectele: dar esenţialul a fost relevat de la început. Inteligenţa lui Anaxagoras, care orânduieşte lumea este, în sâmbure, teza hegeliană că raţiunea stăpâneşte lumea. Filosofia spiritului a lui Hegel, a Spiritului care devine tot mai conştient de sine, cuprinde, în mare, toate ideile timpului său: de progres, de evoluţie, de creaţie. La Hegel ele sunt centrate de ideea providenţei Raţiunii. Este una din cele mai adânci valorificări ale omului şi ale culturii sale întregi. Filosofia secolului 19, care a urmat sistemelor speculative, nu a mai înţeles nimic din filosofia lui Hegel, din'această încercare grandioasă de a justifica situaţia omului în lume. Filosofia hegeliană a devenit o „arhitectură de concepte goale", fiindcă aceste concepte pierduseră sensul lor pentru o vreme care nu le mai înţelegea adâncimea şi frumuseţea.

465