Scrisoarea I

MIHAI EMINESCU SCRISOAREA I

INTEGRAREA ÎN OPERĂ ŞI EXPLICAŢIA TITLULUI, GENUL ŞI SPECIA: Scrisoarea este o specie a genului liric, cultivată iniţial de clasici sub numele de EPISTOLĂ; Eminescu preia datele generale ale speciei (poem satiric), dar îi modifică numele, în spirit modern, adăugând accente noi: elemente de caricatură, expresii ale satirei virulente, sarcastice, procedee artistice specific romantice (antiteza, alegoria etc.). Eminescu realizează un ciclu de cinci scrisori: SCRISOAREA I ⇒ prezintă viziunea romantică asupra condiţiei umane în raport cu universul, în general, şi condiţia omului de geniu, în special; SCRISOAREA II ⇒ prezintă tânărul geniu în formare prin lectura marilor filosofi şi în confruntarea cu oamenii mărunţi SCRISOAREA III ⇒ prezintă antiteza dintre trecut şi prezent: personajele – simbol al trecutului: Mircea şi Baiazid; personajele – simbol al prezentului: politicienii liberali; SCRISOAREA IV ŞI V ⇒ prezintă problematica iubirii, eros în criză într-o lume în criză (femeia e nedemnă de aspiraţiile bărbatului văzut în ipostaza geniului).

TEMA: condiţia omului de geniu, prezentat în context social şi universal.

Megatema textului: omul de geniu în context social şi universal

TEMA SECUNDARĂ

Geneza vs. stingerea universului

TEMA SECUNDARĂ

Timpul efemer

TEMA SECUNDARĂ

Condiţia umană umilă şi puterea destinului

CONCLUZIE: multitudinea temelor şi natura lor evidenţiază un poem romantic.

1

PREZENTARE GENERALĂ A POEMULUI:

CLASICISM: armonia construcţiei , echilibru formal SPIRIT APOLLINIC

SPIRITUL TRAGIC EMINMESCIAN

ROMANTISM: teme (geniu, timp), motive( luna, lumea ca teatru), antiteza, retorica SPIRITUL DIONISIAC

• • •

poem cu elemente de satiră acidă; în spirit romantic, poetul adaugă elemente de meditaţie filozofică; poemul îmbină elemente clasice şi romantice, între acestea creându-se o tensiune care evidenţiază spiritul tragic eminescian; (Ioana Em. Petrescu fructifică această viziune mizând pe teoria lui Fr.Nietzsche din Naşterea tragediei.)

►Tendinţa romantică: - temele romantice; stilul romantic: forma romantică a versurilor (au amploare deosebită); tonalitatea şi tumultul textului, precum şi retorica romantică (interogaţii retorice, puncte de suspensie, fraze exclamative) - antiteza – procedeu de construcţie care ordonează părţile şi tablourile; - alegoria visului romantic al pregenezei şi al apocalipsei universale; 2

╚►SPIRIT DIONISIAC ►Tendinţa clasică: - forma echilibrată, armonia; - construcţia circulară, simetrică; ╚►SPIRIT APOLLINIC ⇒ spiritul tragic evidenţiat în contemplaţia zădărniciei umane evidentă în comparaţia geniului cu lumea comună; ⇒ singura mulţumire a geniului e comuniunea cu Universul, cu Marele Tot (Hölderlin). Seninătatea geniului e rezultatul efortului de armonizare - “coincidentia oppositorum”-, în contemplarea infinitului cosmic, a două tendinţe contrarii. STRUCTURA ŞI COMPOZITIA POEMULUI A.

.

Struct şi comp. „Prolog” liric Motivul lunii insp.

Partea I Rel. Geniu-univ.

Partea a II-a Rel. geniu- om comun

„Epilog” liric

Tb. 1. Luna-stăpân universal

Tb.1. Esenţa unică a univ.

Tb.2. Portret-bătrânul dascăl

Tb.2. Rel. geniu-posteritate

Tb.3. Geneza cosmică

Tb3. Rel.geniu-contemp.

Tb.4. Apocalipsa cosmică

B. Prima UNTATE: “Când … ca-n vis pe toate.” - se construieşte spaţiul odăii: un spaţiu protejat, deschis spre o dimensiune inedită sugerată de fereastră; A II–A UNITATE: “Lună tu … regele-i corăbii.” - motivul romantic al lunii: sugerează infinitul cosmic, puterea universului de a se regenera etern; - funcţiile lunii: stăpână a lumii, factor de cunoaştere, muză inspiratoare; A III–A UNITATE: “Iar colo … într-un număr.” - portretul bătrânului dascăl: fragilitatea fizică / titanismul spiritului; A IV-A UNITATE: “Pe când luna...universul cel himeric.” - pregeneza, geneza şi configurarea lumii omeneşti, nimicnicia speciei umane / măreţia cosmosului; universul uman e surprins în nimicia lui; A V -A UNITATE: „În prezent ... reîncep-eterna pace” 3

- apocalipsa cosmică, finalul unui ciclu cosmic – premisă a unui nou început; A VI-A UNITATE: „Începând la talpa...peste traiul omenesc.” - esenţa umana este aceeaşi cu esenţa universului; A VII-A UNITATE: „Fericească-l scriitorii ...o pagină neroadă.” - geniul este pus în relaţie cu posteritatea care nu-l va înţelege; A VIII-A UNITATE: „Poţi zidi ...tot ce ai gândit.” - geniul este pus în relaţie cu contemporaneitatea care neînţelegându-l îi va minimaliza viaţa şi opera; A IX-A UNITATE: „Între ziduri ... şi geniul morţii.” - revenirea la cadrul iniţial; prezenţa lunii este garanţie a armoniei universale.

ANALIZA TEXTUALĂ “Când ca-n vis pe toate…”→ meditaţia asupra poeziei ca vis; ea revelează relaţia umanitate vs. cosmos (efemer vs. etern) “gene ostenite”→imaginea eului poetic în căutarea adevărurilor lumii; OCHIUL ⇒ indicele pronumelui inclus în forma verbului “suflu” dezvăluie un lirism subiectiv; ⇒ atitudinea contemplativă e defapt un act de cunoaştere; rememorarea este apanajul poetului, capabil ca prin anamneză să realizeze regresiunea la origini (regressus ad uterum); ⇒ ochiul lăuntric continuă căutarea înspre ceea ce e invizibil, insesizabil, adevărul conservat în fiinţa profundă; ⇒ “luna”→ simbol al închisului lăuntric, stăpână a macrocosmosului; ⇒ momentul actului de inspiraţie poetică: seara→ termenul arhaic ce întăreşte sentimentul de regresie spre origini, de „illo tempore”; moment magic, echinoxial (Ioana Em.. Petrescu), mitic pentru că ziua şi noaptea stau în echilibru; “dar ceasornicul urmează lunga timpului cărare” ↓ ↓ timp profan, fragmentar ce eternitatea curgerii, continuitatea timpului guvernează destinele, istroric, fluxul timpului care se poate susţine timp măsurabil, mecanic etern şi continuu şi pe care poetul, inspirat de lumina luminii îl parcurge LUNA ⇒ simbol al absolutului; ⇒ “voluptoasa ei văpaie” = călăuză, deschizător de drum ↓ focul purificator care asigură inspiraţia, despărţirea de real şi intrarea în imaginar ⇒ muză inspiratoare ► construcţie vechilor epopei: se invocă muza, poetul considerându-se pe sine nu destul de puternic pentru a-şi construi versurile; ⇒ „perdelele–ntr-o parte, când le dai…” = cortina se deschide şi apare muza; odaia devine scena unor întâmplări revelatorii; gesticulaţia poetică pregăteşte motivul lunii ca teatru; ⇒ luna = actor; funcţie de actuaţială →PLAN VIZUAL ⇒ din cadrul intim, totul se deplasează într-un topos lăuntric prin funcţia actanţială a lunii; ⇒ “noaptea amintirii” = toposul începutului conservat în memorie; desemnează un topos interior;

4

⇒ “luna scoate o vecie întreagă” = se recuperază amintirile despre începutul lumii, despre esenţa eternă a lumii; ⇒ se introduce VISUL cu caracter revelatoriu; “durerile trecerii” le simte şi cel care le revelează; ⇒ “stăpâna mării” – a universului uman. Imagine METONIMICĂ (definirea întregului prin parte, figură semantică); ⇒ simbol al imensităţii cosmice → “bolta lumii” LUNA ► simbol al destinului uman reflectat în undele mării; “Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi…” ⇒ astrul tutelar al omenirii; guvernează pustiuri, mări singuratice, ţărmuri inflorite, palate MAREA ► simbol – oglindă a macrocosmosului: ⇒ valurile simbolizează mişcarea oamenilor ce se avântă în viaţă, sub influenţa destinului → pur stil romantic: ● ample enumeraţii ● exclamaţii ● hiperbole “mii pustiuri” ● repetiţii ⇒ “sub lumina ta fecioară”: imagina a lunii care aminteşte de „Scrisoarea III” ► luna preschimbată în frumoasa Malcatun care împreună cu Baiazid dau naştere unui imperiu imens; ⇒ culoarea alb – aurie ►puritatea feciorelnică a astrului care îndeplineşte o multitudine de funcţii; ⇒ singurătatea lui pe cer; ⇒ influenţa populară aspra gândiri poetice eminesciene; ⇒ primele versuri ale strofei a doua = viziune panoramică asupra Universului, asupra Pământului văzute în splendoarea unui imens spectacol; ⇒ privirea îşi îngustează unghiul şi se fixează asupra omului cu destinul său; ⇒ repetiţia “mii de case”: conţine un epitet, o hiperbolă (complexitate imagistică tipic romantică); sugerează ideea diversităţii umane; ⇒ “gânduri gânditoare” – joc de cuvinte, ideea ludică a reflectărilor: Universul văzut ca răsfrângere în oglinda microcosmosului; idee de esenţă romantică; ⇒ Lexicul specific unei meditaţii filosofice se îmbogăţeşte cu cuvinte care anunţă satira: planuri, răboj, neghiob, coji, tarabă, a socoti; ► cuvintele contrastează cu acelea care au dat tonalitatea meditaţiei; tonul se aspreşte şi anunţă ironia; contrast romantic între meditaţie şi satiră; ⇒ antiteza = procedeu specific romantismului:

5

ANTITEZA ROMANTICĂ

NIVEL SIMBOLIC NIVEL LEXICAL SLABI / PUTERNICI REGE / SĂRAC UNUL / ALTUL

⇒

⇒

⇒ ⇒ ⇒ ⇒ ⇒ ⇒

CAUTĂ SĂ-ŞI BUCLEZE PĂRUL / CAUTĂ ADEVĂRUL (PROCUPĂRI SUPERFICIALE/ PREOCUPĂRILE DE ESENŢĂ ALE GENIULUI)

NNIVEL TEMATIC OMUL DE GENIU / OMUL DE RÂND; TIMPUL ETERN/ TIMPUL MECANIC /TIMPUL CICLIC

PORTRETUL BĂTRÂNULUI DASCĂL “iar” – conjuncţie adversativă: introduce o frază care se opune celei dinainte; portretul este în antiteză cu ce a fost prezentat până acum (lumea cu toată diversitatea ei, este condamnată la banalitate); bătrânul dascăl „socoate, socoate”( = a descoperi, a cunoaşte a face calcule astronomice) este singurul ins capabil să frângă legea timpului, printr-o victorie a minţii; ANTITEZA dintre forţa gândului ≠ aspectul “uscăţiv”, “gârbovit”; imagine ce sugerează o aparenţă a slăbiciunii (căci şi asupra lui acţionează timpului atotcotropitor), dar spiritul lui are o forţă titaniană; opoziţia slab (portret fizic) – puternic (potrez moral) este aplicabilă acum pentru a defini acelaşi personaj; geniul în viziunea romantică = TITANUL; o fiinţă a “devenirii întru devenire” (Noica) la omul comun ajunge imaginea deformată a adevărului, de aceea dezideratul geniului romanticului e ATNGEREA PROFUNZIMII, zonă a spiritului unde adevărul se sintetizează în puterea numărului; jocul între aparenţă şi esenţă; personajul este un alter ego al poetului; GENIUL: - haine umile ≠ strălicirea minţii, nemurirea recurgând la procedee romantice, Eminescu conferă geniului trăsăturile titanului;

6

Fiinţa divină Titanul Omul uscăţiv

CONCLUZIE: geniul este o fiinţă vizionară. Simbolul acestei forţe vizionar – recuperative este NUMĂRUL. NAŞTEREA COSMOSULUI (COSMOGOMIA) A. ⇒ totul e urmare a capacităţii geniului de a-şi revela universul şi timpul: ⇒ imaginile redate prin anamneză sunt inspirate de lumina lunii: “Pe când luna… eterna pace” = text complex din punctul de vedere al ideilor; ⇒

1. ⇒ ⇒ ⇒ 2. ⇒ ⇒ ⇒

Influenţe filosofice antice: Eminescu a fost influenţat de textul filosofic-mitic indian RIG – VEDA (conţine imnurile despre creaţie). Eminescu a tradus acest imn care se referă la naşterea lumii din NIMIC. În viziunea eminesciană, Nimicul ne este vid, ci este un prea plin de material unitar, consubstanţial cu infinitul şi eternitatea). Mitul vedic se referă la naşterea lumii din OUL COSMIC. Universul e finit şi infinit în acelaşi timp, zace în latenţă, în oul cosmic. Pentru ca să se nască Universul, trebuie să intervină un impuls de mişcare – un zeu, în mitul citat. Universul îşi conservă starea de latenţă atât cât zeul Şiva doarme; în somnul său, el are pe cap pe cobra Anantha, care doarme şi ea încolăcită, când zeul se trezeşte, cobra îşi desface trupul; din acest moment începe curgerea timpului ceea ce echivalează cu momentul ieşirii din somnul eternităţii. Alte elemente regăsite în textul eminescian, provenind din filosofia modernă: Filosofia lui A. Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare: se pune problema relaţiei dintre geniu şi omul comun; tratează problematica egoismului instictual vital: vorbeşte despre lume ca o manifestare a instinctului egoist de viaţă şi despre voinţa ce animă acest instinct. Filosofia lui I. Kant, Critica raţiunii pure; curgerea timpului, continuă perfectare a creaţiei; lumea este văzută ca o continuă izvorâre; ideile sunt asimilate de Eminescu în timpul studiilor la Viena şi Berlin.

7

B: IDEI POETICE ⇒ perechile antinomice arată un univers unitar, în stare de latenţă, în materialul căruia sunt topite toate cele care vor fi, nediferenţiate / nedeterminate încă: Fiinţă ≠ Nefiinţă ↓ ↓ lucrul opusul lucrului ⇒ încă nu s-a creat condiţiile care să producă principiul opoziţiei ca principiu al existenţei; ⇒ principiul de constituire al lumii, care separă materialul din care lumea se va construi lumea este inactiv; ⇒ antiteză lexicală “Când nu s-ascundea nimic, deşi tot era ascuns” (propoziţie concesivă)→ideatic vorbind e un paradox, lucrurile sunt ascunse şi totuşi la vedere; spaţiul este acoperit în infinitatea lui de un material care este de aceaşi substanţă cu spaţiul. Aici stau topoite toate cele care vor fi cândva, deşi azi nu sunt. E materialul pregenezei – întunericul de care aminteşte Evanghelia lui Ioan, negura eternă, în limbaj eminescian. NEGURA ETERNĂ ⇒ ilustrează acest material al pregenezei, contopeşte fiinţa cu nefiinţa, umple infinitul până la refuz = prea plinul = Nimicul NIMICUL = PREA PLINUL C.NOICA) ⇒ această materie stă la baza construirii lumii; ⇒ divinitatea este reprezentată ca NEPĂTRUNSUL odihnindu-se în liniştea specifică începutului; ⇒ imaginea începutului se continuă cu “disertaţia” poetică despre obiectul care n-are identitate; nu există obiect şi nici conştiinţă care să marcheze existenţa obiectului. Proba concret materială a obiectului este UMBRA; umbră şi obiect sunt, în liniştea şi echilibrul pregenezei, unul şi acelaşi. Cosmogonia are 7 etape apariţia punctului; ruperea în fâşii; constituirea istorică a lumii; naşterea omului; raportul omului cu universul; lumea omului = microcosmos (nu justifică orgoliul omului); prezentul care deschide calea unui viitor al stingerii (prezentul anticipează stingerea viitoare); 7. momentul stingerii; reflecţie a voinţei disperate a omului, ironia eminesciană arată că omul nu este găsit în măreţia lui = condiţie măruntă (“copii ai lumii mici”, “facem muşuroaie de furnici” - gradaţie) → iluzia care alimentază orgoliile. episodul anticipează partea a 2-a (argumentare a tezelor anunţate aici); există tonalităţi în antiteză: grav, solemn ≠ ironic; repetiţia cuvântului “margini” sugerează un paradox, limitarea infinitului; ⇒ “lună, soare şi stihii…” – enumeraţie nefinalizată; mai pot exista şi alte elemente sugerate de punctele de suspensie; 1. 2. 3. 4. 5. 6.

8

⇒ “colonii de lumi pierdute” – metaforă a lumilor care curg la infinit din izvoarele haosului primordial; ⇒ “văi de haos” – matricea din care nasc toate. Imaginea kantiană se regăseşte în imaginea vizuală “roiuri luminoase” (epitet metaforic); ⇒ infinitul surprins într-o stare de curgere devine INFINIRE (C. NOICA); ⇒ antiteza: lumea mare ≠ lume mică determină nimicnicia lumii umane în raport cu măreţia PATRIEI COSMOS (I.EM.PETRESCU); ⇒ existenţa noastră e fragilă, de aceea Eminescu o compară cu pulberea; deşertăciunea universului uman e un motiv de inspiraţie biblică (ECLEZIASTUL) ⇒ construcţie anaforică: “avem clipa, avem raza”, subliniază ideea omului ca fiinţă a limitării spaţio-temporale, fiinţă a destinului; ⇒ momentele începutului şi sfârşitului de lume sunt marcate printr-o structură anaforică care are rolul de a sublinia ideea poetică; ⇒ voinţa punctului şi nu o voinţă divină; o lume deşartă, o lume ce stă sub pecetea păcatului; e o energie care-şi manifestă propia voinţă, o transpunere a păcatului originar; MOARTEA COSMOSULUI (APOCALIPSA) ⇒ haosul descris este unul dual, cu 2 limite de evoluţie: haos primordial →haos final; funcţiile se pot schimba; haosul imploziei va deveni haosul exploziei; ⇒ dualitatea pe care o creează punctul e vinovată; punctul e excentric – rupe pacea, nu asigură centrul Universului ⇒ Universul imaginat de Eminescu poate fi reprezentat ca un PENDUL / UNIVERS PULSATORIU; ⇒ mişcările între cele două momente reprezintă „ clipa suspendată”; ⇒ În viziunea eminesciană este regăsită teoria modernă a Universului apărut prin Big – Bang , dar şi teoriile relativităţii şi a vitezii lumunii, propuse de Einstein). ANALIZA STILISTICĂ ⇒ „Cugetătorul” vede…soarele „trist şi roş”; roşul este culoarea care sugerează ardere, mistuire; Univesul pare acum cuprins de o implozie; ⇒ „cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi” = aglomerări de materie; fenomenul de închidere / stingere = mişcarea, căderea materiei; ⇒ se întunecă universul şi emisia de lumină este oprită, semn al morţii cosmice; „Planeţii” – plutesc în spaţiu, rămân pierduţi în gurile de haos, se întunecă; „frânele luminii, frânele soarelui” – armonia universală redată prin aceste metafore este anulată de mişcarea rebelă a planetelor; totul se resoarbe către un punct care atrage toate elementele lumii; ⇒ „ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”- timp al stingerii exprimat printr-o comparaţie; ⇒ „Timpul mort şi-ntinde trupul” - moartea timpului fragmentar (metaforă / imagine alegorică) – mitul indian: cobra îşi încolăceşte din nou trupul; ⇒ „Întinderea pustie” – topirea elementelor în materialul unic; imagine vizuală, metaforică echivalentă cu nimicul iniţial; ⇒ disoluţie în matricea iniţială; negrul orientează către o imagistică nocturnă (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului – regim nocturn); „Noaptea nefiinţei” = NEDIFERENŢIATUL (totul este mistuit), reîntoarcerea în starea de latenţă poate fi un sfârşit, dar şi un nou început - ideea este redată printr-o 9

metaforă (în acest caz imaginarul eminescian poartă accente diurne şi nocturne în acelaşi timp, semn al unui spirit romantic); SATIRA ⇒ debutează cu o complexă structură antitetică:

ANTITEZA ROMANTICA

NIVEL SIMBOLIC Talpa / frunţile crăieşti (baza piramidei sociale / vârful)

NIVEL LEXICAL Unul / una (desemnează insul comun / esenţa universală – dezvoltare

NIVEL TEMATIC Destinul / eternitatea cosmică

⇒ toţi au aceeaşi esenţă – “una”; sunt plămădiţi din aceeaşi esenţă; „unul” = arhetipul, model după care suntem construiţi, ca oameni comuni. Esenţa pare a fi instinctul egoist de viaţă/de afirmare care determină individul să se ridice deasupra cu orice riscuri (a se vedea influenţa filosofiei lui Schopenhauer); „Fericească-l scriitorul … sub o pagină neroadă” ⇒ instinctul vital îi orbeşte pe oameni şi-i transformă în inşi oarecare, săraci sufleteşte; ⇒ în raport cu ei, geniul e cel preocupat să-şi desăvârşească opera care, speră el zadarnic, va fi înţeleasă mai târziu; ⇒ întreaga viaţă a geniului se leagă de o idee precum iedera de un arbore; poetul se foloseşte de o alegorie (la baza căreia stă o comparaţie) pentru ca să definească altruismul şi vizionarismul geniului (romantism); IDEILE geniului = simbolice axe ale fiinţei; punţi între lumea existenţei şi lumea fiinţei şi a fiinţării; Fiinţa (Archē) Spaţiu / timp – inexistente; „a fiinţa”

Devenire întru fiinţă Spaţiu / timp – nelimitate; „a fi”

Geniul

Devenire întru devenire Omul de rând Spaţiu / timp – limitate; „a exista”

I d e i i e d e r ă

⇒ Altruismul geniului miră pe toţi; acesta îşi trăieşte viaţa intens, uneori până la anihilarea propriului eu, în dorinţa de a face ceva pentru ceilalţi; ceea ce îl face incompatibil cu ceilalţi;

10

⇒ geniul nu poate fi fericit şi nu poate face fericit pe nimeni, spune poetul în fila de manuscris a Luceafărului; Bătrânul dascăl = alter ego al poetului; în raport cu acesta se situează pe poziţii antitetice A. POSTERITATEA ⇒ rămâne totuşi speranţa geniului de a fi înţeles în posteritate; ⇒ adresare la pers. a II-a: “O, rămâi,” poţi….” - indică un alter ego poetic. În mod ironic se arată că gândurile geniului rămân pierdute în ungherele istoriei şi poate odată, un cercetător va deschide volumele conţinând ideile uluitoare, dar descifrând limbajul complicat al acestora, el face un gest de recuperare rece, fără a ajunge al semnificaţiile adânci ale operei; ⇒ se accentuează tonul IRONIC; de la tonul ton de compătimire; “O sărmane”, se ajunge apoi la tonul acid-sarcastic când se adresează contemporanilor si posterităţii; B. CONTEMPORANEITATEA ⇒ contemporaneitatea e plină de ingratitudine, caută în biografia geniului „răutăţi şi mici scandale” pentru a-l “coborî” la nivelul ei de înţelegere; ⇒ caută fisurile prin care să demonstreze că nu e mai bun decăt ei, caută acele evenimente ale vieţii geniului, prin care pot să-şi satisfacă orgoliul că şi acesta este legat tot de „o mână de pământ”; ⇒ alţii vor căuta nu originalitatea ideilor, ci, exploatându-i opera, vor scoate în evidenţă inteligenţa lor de critici receptori; îşi vor mângâia orgoliul scoţând în evidenţă inteligenţa lor interpretativă; ⇒ versurile următoare sunt foarte acide; poetul utilizează o gradaţie pentru a exprima indignarea pe care i-o trezeşte comportamentul unei specii definite prin imaginea metaforică „muşti de-o zi”; ⇒ toţi sunt unificaţi de acelaş destin: “Splendid ca o ironie” = comparaţie care marchează, cu aciditate, egalitatea în faţa sorţii celor două figuri antitetice, atât de diferite prin condiţia lor ontică; ⇒ ritmul expunerii ideilor devine alert, ceea ce susţine forţa satirei ; ⇒ poetul foloseşte detalii de portret caricatural cu tuşe groteşti pentru a accentua satira: „Şi prostatecele nări şi le umflă orişicine”; ⇒ experienţa însăşi a geniului, pare a fi un fragment rupt din biografia poetului care se vede neînţeles de ceilalţi; ⇒ satira e dublată de gustul amar al poetului care se judecat precum bătrânul dascăl (acel alter ego al său).

11