Rug

CUVÂTUL XXVIII Despre fericita rugăciune, sfinţita maică a tuturor virtuţilor; şi despre înfăţişarea văzută şi gîndită în vremea rugăciunii. Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor ; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoa- rea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mîniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecăţii viitoare. Sf ioan scaraul p. 374 fil 9 CUVÎNTUL XXXII Despre rugăciunea curată Precum toată puterea legilor şi a poruncilor date oamenilor de Dumnezeu sînt rînduite, după cuvîntul părinţilor, pînă la curăţia inimii, aşa şi toate felurile şi chipurile rugăciunii cu care se roagă omul sînt rînduite pînă la rugăciunea curată. Suspinele şi îngenuncherile şi cererile din inimă şi prea dulcile tînguiri şi toate chipurile rugăciunii îşi întind hotarul şi puterea de a se mişca, precum am spus, pînă la rugăciunea curată. Iar de la rugăciunea curată şi pînă la cele dinăuntru, după ce trece de hotarul acesta, cugetarea nu mai are putinţa de lucrare nici în rugăciune, nici în mişcare, nici în plîns, nici stăpînire, nici stăpînire de sine, nici cerere, nici dorinţă, nici plăcere pentru ceva din cele nădăjduite în viaţă, sau din cele din veacul viitor. De aceea, după rugăciunea curată, altă rugăciune nu mai este. Şi pag 127 fil 10

Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos, şi cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte, mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.

Ajungem la această îndoită cunoaştere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Aşadar, prin rugăciunea lui Iisus, noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor.

(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de: Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 59-60)

Rugaciunea lui Iisus În spiritualitatea ortodoxă, rugăciunea lui Iisus ocupă un loc deosebit. Ea marchează renunțarea vădită la grijile lumești pentru a câștiga pe Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. Pentru realizarea unei adevărate atmosfere interioare de rugăciune este necesară puterea de separare față de lucrurile exterioare. Cel ce se roagă se reculege, se întoarce spre sine însuși, în inima sa pentru a putea să înlature tot ceea ce l-ar putea deranja de la diagolul său cu Dumnezeu. Dupa ce a reușit să ajungă la liniștea interioară, cel ce se roagă se străduiește, prin intermediul câtorva cuvinte adresate lui Iisus să se concentreze. Prin cuvintele „Doamne Iisuse„ și repetarea lor, după Diadoh al Foticeii, se poate obține concentrarea gândului și păstrarea în memorie a numelui lui Iisus. Mai târziu s-au adăugat acestor cuvinte altele și s-a ajuns la următorul text : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine păcătosul”. Îndemnul la rugăciune l-am primit de la Iisus insuși: „Tu însă când te rogi intră în cămara ta, închide ușa și roagă-te Tatălui”. (Matei 6, 6). Teologia rugăciunii lui Iisus este una din cele mai profunde. Ea invocă pe Iisus și-L mărturisește ca Domn, Mântuitor și Fiu al lui Dumnezeu, Care a acceptat de bună voie întruparea, luând soarta noastră asupra Lui însuși. Prin lucrarea și Crucea Sa, El s-a făcut Mântuitorul nostru. Rugăciunea lui Iisus cuprinde întreaga Scriptură, iar repetarea ei conștientă ne conduce la o liturghie interioară, la o trezvie continuă. În partea a doua a

rugăciunii, noi ne recunoaștem starea de păcătoșenie și implorăm milostivirea lui Dumnezeu. Prin această rugăciune, omul se înalță cu toată puterea dragostei sale la cunoașterea lui Dumnezeu. Practica rugăciunii inimii este foarte veche în spiritualitatea ortodoxă. Unii dintre Părinți au lăsat în scris, direct sau indirect, instrucțiuni pentru ucenicii lor, în care este prezentat felul în care trebuie să se roage, poziția la rugăciune, timpul și locul rugăciunii. Este vorba aici despre o experiență personală ce conține elemente generale și commune. Rugăciunea inimii este cunoscută şi drept rugăciunea lui Iisus, rugăciunea curată, rugăciunea minţii cea din inimă sau rugăciunea cea de gând a inimi. Rugăciunea inimii are nevoie la început de cantitate, de aceea este nevoie ca omul să înmulțească repetarea ei pe zi ce trece. Semn al dobândirii rugăciunii inimii este faptul că omul, trezindu-se din somn, simte mai înainte de toate mișcarea rugăciunii în minte, ca indiferent de acțiunea în care se află, rugăciunea îi răsună în adâncul sufletului, că rugăciunea nu-l părăsește niciodată, ajunge precum respirația. De aceea Sfinții Părinți afirmă că ea se repetă de la sine și-n timpul somnului, adeverind versetul din Cântarea Cântărilor: „Eu dorm, dar inima mea veghează”.

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul(a)." Treptele rugăciunii inimii diferă. Dupa unii părinți sunt 8, după alții doar 3 sau 5, dar o variantă generală după Filocalie ar fi aceasta: 1) Rugăciunea minții - primul stadium al rostirii în care mintea repetă neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.” Aici întreaga atenție este focalizată pe această rostire, astfel gândurile razlețe încetează să mai sustragă ființa noastră. 2) Rugăciunea minții în inimă – „Aici mintea în timpul rugăciunii petrece fără ieșire în interiorul inimii. Aici se află toată esența lucrării.” (Parintele Cleopa) Aici atenția este direcționată în inimă, lucru ce în unele cazuri se întâmplă spontan sau se întâmplă firesc, de la sine. „După o bucată de vreme am simțit că rugăciunea se coborâse, așa zicând de la sine, de pe buze în inimă.” (Pelerinul Rus) Devenim conștienți de natura noastră, de gândurile, de

emoțiile noastre pe care acum le percepem, le analizăm (introspecție). Apare o stare de calm profund, siguranța începând să crească focalizarea și forța interioară. 3) Rugăciunea neîncetata sau cea care se mișcă de la sine – În acest stadiu apare așa numita dulceață duhovnicească. Rugăciunea devine aici neîncetată în sensul că această stare devine continuă „ca o curgere” chiar și în timpul desfășurării acțiunii zilnice, chiar și când vorbim sau dormim „Eu dorm, dar inima-mi veghează” (Cântarea Cântărilor, 5, 2). 4) Rugăciunea curată – aici „rugăciunea dă naștere unei contemplații; cel care trăiește o astfel de contemplație cunoaște o stare de extaz, devine asemenea unui trup părăsit de suflet” (Sf. Isaac Sirul). În acest extaz în care mintea nu se mai poate mișca, rămâne doar conștiința care contemplă. Aici apare din inimă „o lumină ce strălucește ca soarele ce izvorăște din adâncul inimii.” 5) Rugăciunea, vederea duhovnicească (după Sf. Isaac Sirul) sau rugăciunea fără de rugăciune – ”de îndată ce mintea a trecut dincolo de rugăciunea curată nu mai există nici simțiri, nici lacrimi, nici stăpânire, nici libertate, nici smerenie, nimic. Așadar nu există rugăciune dincolo de rugăciunea curată. Trecând dincolo de marginile ei, intrăm în starea de extaz și nu mai suntem în rugăciune.” (Sf. Isaac Sirul). Rugăciunea inimii este nestemata invățăturii și meditației creștine. Rugăciunea lui Iisus este o mare nevoinţă a minţii şi inimii, o lucrare duhovnicească prin excelență şi un mijloc de sfinţire nu numai pentru monahi, ci şi pentru toţi creştinii ortodocşi. Este o chemare scurtă, cuprinzând un singur gând, pe care credincioşii o repetă fără încetare, în numele Domnului Iisus Hristos. Chemarea cu vrednicie a Numelui Său împlineşte porunca dumnezeiască şi face vie Prezența Sa în noi. Este o împlinire a poruncii Domnului, pentru că, în Evanghelia Sfântului Luca, Hristos ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat şi să nu ne împuţinăm la suflet, să nu ne pierdem nădejdea (Luca 18, 1). Aşadar, când încercăm să chemăm neîncetat Numele Domnului, nu facem decât să împlinim această poruncă. Pogorârea minții în inimă În lucrarea Rugăciunii lui Iisus, două lucruri sunt de neapărată trebuinţă. Primul este strădania plină de credinţă a omului de a-şi aţinti atenţia în inimă şi de a-şi pregăti cu smerenie duhul. Al doilea, cu mult mai însemnat, este harul Sfântului Duh, fără de care nimic nu se poate izbuti, fără de care nici cuvânt, nici faptă nu se săvârşesc.Ţelul „Rugăciunii lui

Iisus – celei de un singur gând” este ca omul credincios să petreacă în prezenţa vie a lui Dumnezeu, care este atât de binefăcătoare şi tămăduitoare. Din „Lărgiți și voi inimile voastre” (Editura Reîntregirea, 2009) Arhimandritul Zaharia de la Essex Traducere de Monahia Mariam (Vicol) Rugăciunea este cel mai însemnat mijloc prin care omul poate să-şi păzească duhovnicia şi să făurească înlăuntrul său o stare de sfinţenie. Prin rugăciune, omul îşi păstrează legătura cu Dumnezeu şi însufleţeşte duhul lăuntric pe care viaţa sa trebuie să-l răspăndească. Fiecare om, dacă vrea, fie că lucrează, merge sau stă, călătoreşte sau mănâncă, poate aşadar să se roage şi să caute mila lui Dumnezeu prin Rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Cuvintele din care este alcătuită au fost găsite de sfinții noștrii Părinți nu din proprie initiativă și de la ei insiși, ci plecând de la însăși dumnezeiasca Scriptură, de sus și de la ucenicii de frunte (corifei) a lui Iisus.1 Marcu Eugenicul, arhiepiscopul Efesului Nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât est mai puternică credința, cu atât mai puternică și nevoia de rugăciune. În Ortodoxie se pactică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minții pe altarul inimii ori a sensibilității pline de iubire și de milă în care se află Hristos cu iubirea și mila Sa. Rugăciunea, deci, este un factor de însănătoșire și întărire spirituală a ființei umane, dar și o însănătoșire și întărire a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalți în inima sa iar ei simt aceasta și vin spre el. Sfântul Serafin din Sarov spune: „Împacăte cu Dumnezeu și mulți oameni vor veni să se împace cu tine.”2 Rugăciunea lui Iisus este o făgăduință și mărturisire a credinței; este dătătoare de Duh Sfânt și de daruri dumnezeiești, curățitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălășluire a lui Iisus Hristos, a celor dumnezeiești, lăsare păcatelor și a trupurilor dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor

Diac. Ioan I. Ică Jr. Despre Lumina taborică , rugă ciunea lui Iisus și curăția inimii, Ed. Deisis, Sibiu, 2013, p. 240; 2 Pr. Dumitru Stă niloae, Rugă ciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 38-39, 1

dumezeiești, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa.