Reverie

Reverie Pentru Carmen, co p ilul to mnatic.

1. Recolta slabă e binecuvântare Înainte de începutul timpului, când lumea se preocupa la un alt nivel de tot ceea ce astăzi îi este inaccesibil, pe când existau toate care sunt şi acum, dar cu o altă strălucire deasupra lor, în ultima casă în care te-ai mai aştepta să se petreacă ceva, un copil se naşte. Cireş, aşa i-au spus, deşi luna era ianuarie. Din acea clipă oamenii au început să măsoare timpul, bătrânii în sfârşit au primit un motiv să se odihnească pe veci, ceea ce le trebuia lor a venit. După cum sunt orânduielile fireşti ale cerului, atunci când o stea apare, alta îi face loc, pentru a nu aglomera bolta, iar aceasta să cadă peste noi. Era 1 ianuarie, anul 1, iar în 3, 4, 5 etc. s-au organizat multe înmormântări neaşteptate şi nimeni nu era pregătit, cu atât mai puţin aceia care aveau deja să cunoască neîntâlnitul, motiv pentru care se găseau situaţii când mai multe cadavre împărţeau o slujbă religioasă, organizată nu de preot, căci şi preotul murise, dar de bocitoare, din partea cărora se aştepta să cunoască cel mai bine ritualul, cu toate că ceea ce făceau nu se putea chema onorabil sau întocmai. Curând aveau să uite fiecare obiceiurile de a măsura trecerea ireversibilă a timpului în pocniri din degete, de credeau că era singura soluţie ca timpul să nu meargă invers, sau acela de a-şi ruga moartea, imposibil de obţinut fără ca o altă viaţă să intre printre ei, mai puţin pustnicul ce îndeplinea din când în când şi rol de pădurar, pentru că nu era atât de strict şi se cam urâse de unul singur, el nu va uita. Lucrurile se întorceau la normal, oricât de bizar era. Copilul s-a născut. Cireş, îi ziceau, eşti unul din mulţime care nu se va confunda cu ceilalţi. L-au vrut special, îi ofereau de mic tainele lumii, el avea să citească mai mult decât toţi cunoscuţii săi la un loc. Creat sub semnul eşecului imaginat, imaginar, forţat, descoperit cu ardoare... ardoare, îşi repeta în minte... în orice fragment al existenţei sale, băiatul nu anticipa nimic din ce-i va urma. Râdea cu poftă chiar fără să fie învăţat să facă asta, cum va proceda de acum des, însă mai mult retras. Bebeluşul era ca un obiect de muzeu, mulţi fiind aceia care îl vizitau, crezând că nu observă, stăteau îndelung cu ochii aţintiţi pe trupul său aproape gol, admirându-l distant, tăcut, dar Cireş era mereu conştient de ceea ce i se întâmplă, având de acum înainte să creadă că el nu poate să fie atins, ori chiar văzut îndeaproape. Cireş se ştia deja diferit. Când să fie alăptat, strângea în pumn sânul mamei, uimit că toată fericirea lui iese de acolo. Şi e cald, îşi spunea în gând, dacă ştia să o spună! O făcea cu ochii închişi, sugând cu poftă din pieptul fiinţei de a cărei rol nu era încă dumerit, iar buzele sale apăsate lăsau urme firave, roşiatice, Cireş presupunând că acolo e sensul vieţii şi că, dacă e roşu, e bun. Îi mai plăceau şi luminiţele lăsate de flăcările lumânărilor, deoarece ele decideau cum să se prezinte totul în jur, deşi nici ele nu erau perfecte, aşa cum se aştepta din partea lui să fie. Dacă e roşu şi cald, e bun. Despre femeia care i-a dat viaţă presupunea că e ceva fermecator, înainte să cunoască acest cuvânt, fără să ştie reguli de gramatică după care femeia e fermecătoare, dar era convins de faptul în sine cu fiecare parte minusculă a fiinţei sale, pe care mai apoi ar fi putut probabil să ţi le numească. Această femeie era a lui şi doar asta mai conta atunci. Repeta obiceiul neştiinţei înainte şi al raţiunii şi egoismului după fiecare masă. Da, viaţa pruncului nu avea nimic complicat în ea! Dimineaţa îl prindea dormind, câteva ore mai târziu făcea acelaşi lucru, mişcându-se doar de pe o parte pe alta, rareori pe spate şi niciodată pe burtă. Când abdomenul îi intra in contact cu alt obiect, se cheama că era în timpul celei de-a doua ocupaţii, devenită şi tratată între timp ca o pasiune nobilă: alăptatul. Mai târziu şi-a descoperit degetele, ceea ce pentru băiat era magistral, aproape că nu putea să îşi explice cum a trăit fără ele. Le ducea la gură, într-o mişcare mereu nouă şi contrarierea lui venea de la faptul că nu putea să se împartă fiecărora. Încă cele de la picioare reprezentau o nebuloasă. După cum pătuţul nu-i era un pătuţ adevărat, mai degrabă o placă de carton suspendată pe cărămizi şi împrejmuită cu alte bucăţi de lemne găsite prin curte, Cireş şi-a trăit primii ani din viaţă simţindu-se o excepţie nenecesară, de acolo de jos, în lumea celor mari. Credea chiar că atunci când doarme cineva îl mută într-un loc mereu altul, în special pentru că nu-şi amintea foarte corect unde fusese data trecută sau dacă mai merse undeva, în aceaşi măsură. Locuitorii acelui spaţiu, fără nimic misterios în el, plat, toţi cunoscându-se între ei şi, cu puţine excepţii, în relaţii bune, se ştiau atraşi nenatural faţă de Cireş. Faptul că îl vedeau nu mai era suficient, totuşi nu doreau să îl spargă atingerile. Adevărul e că ultimul copil născut

acolo era şi el deja spre maturitate şi ajunsese a crede în superstiţiile ce ţineau de spectacol oratoric de când cu naşterea neaşteptată. Nimeni, dar nimeni nu îndrăznea prea mult, fascinaţi în adâncul lor de propria nelinişte. - Ai observat cum îi sclipesc ochii şi cum, atunci când sunt închişi, parcă absorb toată energia din încăperea aia sărăcăcioasă? - Negreşit. Dar câtă veselie în zâmbetul lui! - Dacă aş putea avea doar o fată cu care să-l potrivesc mai târziu. - Dacă... - N-am mai văzut aşa degete, Dumnezeu să mă ierte, că nu cred că puteau să fie mai mici. Discuţiile se întindeau lung în noapte, urmărind visele tuturor, mai puţin ale pădurarului încă lipsit de informaţia sfâşietoare, pustnic fiind. Copilul le amintea de anii în care erau ei băieţi, iar femeilor le trezea interesul posibilitatea să le dăruiască soţilor, sau amanţilor, ocazie cu care aceştia să le devină parteneri oficiali, unul asemenea. Exista un exemplu în care somnul unei tinere fete era răscolit nu de vreun iubit misterios şi asta nu pentru că toţi se ştiau acolo, cât pentru motivul că cel care îi apărea în vis, căruia era dispusă să-i poarte fătul cu fericire şi apoi să-l nască era fratele ei. Singurul băiat dintre toţi de acolo care o privea cu căldură, cel ce-o proteja mereu şi-i făcea complimente atât de meritate. În secret, se iubeau unul pe altul, aşa cum un prunc precum Cireş îşi iubeşte în mod egoist mama, erotic fără să o înţeleagă murdar, aproape, pentru că ea e singura capabilă să vadă de ce are el nevoie. Mâna fratelui pe chipul surorii stârnea fiori plini de dorinţă în fată, era rece şi copilăroasă, încă nedistrusă de munci grele, iar fratele îşi privea sora cu patimă, anticipând sub haine trupul virgin pe care atât de onest îl dorea, până când, într-o noapte să se ofere pradă impulsurilor animalice şi, de parcă doi adolescenţi amorezaţi, să-şi metamorfozeze trăirea în maturitate, dincolo de dogme religioase şi convenţii laice. Cireş avea să-i înţeleagă într-o zi foarte bine. Deşi astăzi făcea parte din cele mai sucite fantezii, necurate unele, ipocrizia specifică omenirii îl va condamna pentru cele care vor răsădi în sufletul său mult mai târziu. Cireş visează şi el. 2. Să salt, să salut, să sărut portrete Scurgerea timpului în spaţiul dăruit lui Cireş e sinonimă cu uitarea, după cum mulţi presimţeau încă de atunci că se va întâmpla şi cu ei, dar nimeni nu-şi mai amintea, desigur. Posteritatea, cartea imaginară ce trebuia să consemne evenimente majore s-a făcut nevăzută de ani de zile, cam în aceeaşi perioadă cu primul strigăt de viaţă, acoperit de mucozităţi al copilului-speranţă, anticipat acolo precum Mesia, deşi nimeni nu recunoscuse, iar acum nu mai aveau urmă de aşa ceva în memorie. Când oamenii şi-au înţeles caracterul trecător, condamnaţi la grămadă, uniformi unei sorţi comune şi nemiloase, au început să scrie, cel puţin aceia care ştiau, reduşi ca număr şi ei. Învăţaţii, chiar dacă peste medie de pregăţiţi în cele mai vaste domenii, erau egoişti şi aroganţi, crezând că toată truda lor pentru ceilalţi, sacrificiul astfel depus merita ca premiu solicitat nemurirea. Dorinţele rămânând neîndeplinite, aceia cu carte, cele mai respectate persoane ale locului erau mereu nefericiţi, pentru că oricât citeau nu puteau să răspundă provocării de a se diferenţia de prostime. Cu generaţiile care le-au urmat, învăţaţii au ajuns tot mai puţin învăţaţi, în aşa măsură că oricine din grămadă se descurca mai bine decât ei în domeniile pe care susţineau că le stăpânesc, dar mai fericiţi în neştiinţa lor. Nefericirea a făcut cunoaşterea mediocră ceva obişnuit, astfel că astăzi se întâlnesc puţini fără minime noţiuni generale. În acest context avea să crească Cireş. Acolo unde Posteritatea imaginară îşi pierduse din pretenţii şi devenise un fel de almanah al tuturor, încât ultimele scrieri fictive păreau să intre intenţionat în contrast cu începutul. Când deja umbla, pasul lui părea un dans în care privitorii se pierdeau, fără să realizeze exact dacă ceva divin sau diabolic s-a revărsat în trupul acestuia. Oamenii doreau să i se asemene, alăturarea dintre ei şi copil să fie mai mică decât spaţiul care îi desparte, dar el creştea indiferent de gândurile separate pe care o seamă de necunoscuţi, crescândă zilnic, i le purtau. Olga, pentru că deja mama nu mai era, din cauza unor evenimente pe care niciodată nu are să le înţeleagă pe deplin, îi citea poveşti înainte să adoarmă şi îl mângâia pe creştet, trimitându-l în lumea viselor din care oricum făcea parte constant cu un fel de siguranţă care avea să-i poarte numele: Buna cu poveşti. Iar Buna cu poveşti apărea mai ales seara şi câteodată fără carte, pentru că Cireş părea să-i ceară mereu aceeaşi poveste, de care se îndrăgostise fără să îşi dea seama, în lipsa companiei mamei, deoarece băiatul o să aibă nevoie mereu de un ritual care să fie mai puternic decât el, cumva involuntar, dedicându-i-se cu totul. Da, Buna cu poveşti ştia pe dinafară istoria lui Făt-Frumos şi a Ileanei Cosânzeana, încât, din

vina minţii ei vulnerabile începea să o rostească pe stradă, în discuţiile cu alte persoane, în timp ce gătea, chiar şi când i s-a luat interviu de către un post de televiziune pe o temă care nu o interesa, ceea ce îi amintea de Cireş şi făcea momentul unul plăcut. Dar mai ales plăcut datorită încurcării căreia îi căzuse pradă în asemenea fel că a început să creadă povestea ca pe o amintire, amintirea ei. Buna cu poveşti primise de la copil un cadou neaşteptat: viaţa înapoi, ca raţiune de a trăi, chiar dacă nu erau amintirile ei şi cu toate că urma să trăiască mult timp şi fără imboldul de entuziasm. Cuvintele lui Cireş au apărut târziu, iar oamenii din apropiere îl suspectau de retard. Se mirau cu gurile căscate, ceea ce lăsa acces privirii la danturile lor cariate, că aşa ceva nu s-a mai întalnit, că nu e lucru curat şi că săracul băiat trebuie că e bolnav sau blestemat, dar, până la urmă, cine să blesteme un asemenea copil, deci bolnav era? Au chemat doctori acasă la el, chiar l-au dus la câţiva şi în dimineţile când Cireş era la un consult parcă nimeni nu mai gândea în altă parte. Nimic nu părea să meargă şi copilul devenea mai tăcut pe zi ce trecea, întărind falsa opinie că nu ştie să vorbească. Lunile le-au adus resemnarea celor din gospodărie şi nu numai, dar atât, pentru că nici un cuvânt nu avea să iasă pentru încă un timp din gura băiatului. Cu toate acestea, privirea lui era mereu fixă, dornică să înveţe, să filtreze din ce i se transmitea. Ceilalţi considerau prostul său obicei un alt semn de tulburare psihică, dincolo de faptul că nu ştiau niciodată să îi spună aşa, dar insistau, cu cât trecea mai mult timp în tăcere că lui Cireş nu îi va auzi nimeni glasul. Într-o zi, fără să se aştepte cineva, fără măcar să încerce să-l provoace în acest sens, copilul a zis: Vorbesc, dacă am cu cine. Vreau un prieten. Nimeni nu l-a auzit, aşa că i-au făcut rost de o bicicletă, era roşie, aşa a vrut-o, cred ca aşa au visat şi alţii pentru el. Purta bicicleta oriunde, i-a pus şi nume, Cireş având să-i spună noului său prieten Vlad, pentru că aşa ştia că trebuie să-l numeasca pe băiatul cu care să-şi petreacă tot timpul. Vlad. Lui Vlad îi spunea ceea ce nimeni nu putea să asculte, despre cum în podul casei lor trăiesc fantomele străbunilor săi şi că nu e bine să urci fără permisiune. Vlad ştia că Cireş nu vorbeşte cu altcineva şi lui Vlad îi plăcea să-l aibă de unul singur. Îl asculta când avea să-i spună, în plimbările lor prin pădure, despre vechi civilizaţii care au domnit exact acele pământuri, cum ei erau războinici şi trăiau separat de femei şi cum Cires nu înţelegea de unde a venit schimbarea. Pentru că nu se cerea niciodată, nici unul dintre cei doi nu a considerat că şi Vlad trebuia să vorbească, de parcă bicicleta cea roşie îi luase locul de tăcut exterior. În bicicletă parcă zbura, nu pentru că s-ar fi desprins de pământ, deşi, sunt sigur, dacă-şi solicita cât de puţin capacităţile îi era floare la ureche. Cireş, cum îl strigau toţi cunoscuţii, dar nu numai, cei mai mulţi în şoaptă, făcând din urletul lăuntric ceva magnific, de parcă era adresat unei zeităţi temătoare, creştea obişnuit, în ciuda presupunerilor că se înalţă prea repede. Fiind un copil liniştit, nu avea cum să observe ritmul dezvoltării sale. Acasă îşi petrecea timpul muşcând cu dinţii lui albi şi fragezi din orice îi cădea la mână, pentru că Cireş trăia cu impresia că aşa e normal, încă de când a întâlnit în pădure o veveriţă-n timpul mesei. Animalul micuţ, chiar mai micuţ decât el, i-a evitat prezenţa din secunda în care amândoi au devenit conştienţi de celălalt de lângă. Era pentru prima dată când cunoştea respingerea şi băieţelul a ajuns să creadă că veveriţa e singura care-l cunoaşte, respectându-i cu durere decizia de a pleca. Afară era mereu cu bicicleta, prietenul său roşu zgâriat adesea din pricina relaţiei lor năbădăioase. Nu neapărat că se certau, dar parcă fiecare voia sa facă ceva diferit cu celalalt. Cireş îşi propunea să îşi aseze fundul pe Vlad, fără să înţeleagă de aici ceva neplăcut, dar Vlad, oh, Vlad voia cu totul altceva. A ajuns chiar să devină un obsedat al centrului de colectare de fier vechi, despre care visa că e raiul, pentru că Vlad a fost mereu un băiat credincios, chiar înainte să devină al lui Cireş şi să se împrietenească cu el şi îl ducea pe acesta din urmă acolo, atunci când nu era atent şi credea că el deţine controlul. Despre acest lucru, băiatul şaten şi uşor pistruiat nu avea să afle niciodată, nici în timpul încă scurtei lor relaţii, nici mai târziu. Observase că monologurile sale au tot mai puţin impact, iar călătoriile în doi erau acum lente şi vântul provocat de ei nu îi mai întâlnea niciodată, dar nu a suspectat aşa ceva, poate tocmai pentru că Cireş e un copil naiv si avea încredere oarbă în Vlad, despre care nu se îndoia că îi poartă acelaşi respect. Într-o dimineaţă, după ce noaptea visase din nou că Făt-Frumos îşi dă ultima suflare în braţele Ileanei Cosânzeana şi nu invers, viaţa lui Cireş, măruntă şi ea până acum, avea să fie rostogolită de o forţă străină realităţii sale, cu care deja ajunsese la pace în somn: moartea. Când toţi îi spuneau, ştiind că el nu poate să vorbească, de furtul bicicletei roşii, fără nume, copilul fabrica în ochii săi, pentru prima dată după mult timp, lacrimi pe care avea să le reverse în singurătate, nu pentru că vecinii nu erau demni de lacrimile sale, chiar nu se gândise la asta, dar nu aveau să îl citească pe Vlad acolo, ceea ce pentru Cireş era o jignire la care nu îşi va

supune prietenul. 3. Oare cerul ne priveşte? Vlad, ai fost prietenul meu! Astăzi o să merg în pădure şi o să plâng. Voi face drumul pe jos, alt prieten eu nu pot să cer, că să-l pierd şi pe acela. Sper că eşti fericit acolo unde te-ai dus. Ei boscorodesc că te-a furat cineva, dar eu ştiu, ştiu, Vlad, că ai plecat de bună voie. O să păstrez şurubelniţa cu care te gâdilam, chiar dacă altă bicicletă mie nu-mi trebuie. Lui Cireş îi lipsea ceva. A înţeles să nu tragă de amintirea prietenului său şi era convins că nu asta îi cauza frământări acum, totuşi, râvnea spre un ceva nedefinit. Ceea ce nu ştia el, pentru că nimeni nu s-a preocupat să îl înveţe, e că lui Cireş îi lipsea scrisul, chiar dacă niciodată până acum nu l-a cunoscut şi încă un timp de aici înainte nu va avea să îi fie prezentat. Doar dacă ar ştii scrie, amarul pe care îl resimte ar putea fi potolit. Nu era că lui Vlad nu îi simţea lipsa, chiar mai puternic decât să înţeleagă oricine în afara sa, dar a decis că e înţelept, iar pentru Cireş înţelepciunea era deja un interes, să îl lase să îşi ducă noua viaţă în linişte. Fix în ziua respectivă avea să se nască o fetiţă despre a cărei existenţă nu doar băiatul va fi străin, dar care în atât de multe aspecte să îi semene. O să atragă privirile mai abil decât Cireş a reuşit până azi sau mai apoi, pentru că e privilegiu să te naşti fată şi să te dezvolti frumos, după cum obsevăm cu toţii în societate. Liana. Dacă Cireş era s-o cunoscă, i-ar spune Glas, deoarece Liana e momentan singura făptură ce poate face ordine în linistea perfectă din jurul băiatului. Cireş, chiar înainte să afle dragostea şi-ar dărui-o ei, dacă i-ar fi posibil. Liana îl înţelegea pe Cireş în afara lui şi un grăunte din sufletul ei strălucitor ştia că pentru necunoscutul acesta trăieşte. Chiar şi atunci când se va juli pentru prima dată, când îşi va linge rana considerând că are un gust mai bun decât orice altceva şi o să-şi propună că data viitoare să prodeceze la fel, tot la el o sa îi fie gândul. În acea vară viitoare, picioarele şi mâinile Lianei-Glas se vor confunda unui teren cu obstacole, plin de lovituri, în încercarea de a redescoperi gustul iniţial. E dată să fie balerină şi vorbeşte mult de timpuriu, pentru a compensa lipsa de cuvinte a lui Cireş, cred eu. Celebritatea adusă de balet ca adultă nu o va mulţumi niciodată şi Glas... vreau să spun Liana, o să cadă în patima alcoolului, un viciu mult prea dificil pentru un artist de calibrul ei. Niciodată căsătorită, în aşteptarea cuiva care nu o să vină, femeia îşi pune capăt zilelor după ultimul spectacol, tocmai pentru că l-a dezamăgit şi pe acesta şi pe toţi câţi au venit să-l urmărească. Oamenii o să se adune în număr mare la mormântul ei, de-a lungul anilor şi toţi îi vor compătimi existenţa, în necunoştinţă de cauză. Cei mai bătrâni şi-o vor aminti aşa cum e azi, doar că mult mai frumoasă, pentru că morţilor le e respectată memoria cu încăpăţânare. După cum nu o va întâlni vreodată, lui Cireş îi rămâne să mediteze în tăcere la tot ce are de spus cui ar putea să-l asculte. Venise toamna, pentru a cincea oară şi era prima dată când băiatul o remarca. Nu îi era foarte clar de unde apăruse, de vina e a oamenilor mari ce muncesc noaptea, atunci când el doarme şi schimbă totul, rup frunzele şi introduc in sol substanţe verzi - trebuiau să fie verzi care să usuce plantele sau ce alt procedeu inexplicabil are loc. De asemenea, Cireş era confuz despre motivele pentru care trebuie să îşi schimbe hainele în ceva mai lung, mai gros. Glas îşi va acoperi si ea toamna membrele julite. Adormind pe când ghicea că înlocuirea se pune la cale, plimbat în tărâmul viselor, acolo unde eroul lui îndrăgit e moş, ceea ce nu a mărturisit nimănui şi moş va rămâne până ce-l va descoperi pe Romeo şi o să creadă că toată nesiguranţa lui vine din cauza faptului că s-a născut într-un timp greşit, pentru că trebuia să fie ca Romeo, dacă nu chiar el, ori copilul său, dacă nu murea, Cireş nu putea să îl scape de tragicul sfârşit pe Făt-Frumos. Şi-a propus chiar ca, într-o noapte, una specială, să nu doarmă pentru a asista la munca adulţilor, despre care fabula că au venin în buzunar, chiar dacă nu ştia prea bine ce e acela veninul, şi că transformau afară pentru gustul fructelor care nu cresc decât atunci când îi văd pe ei străduindu-se să le cucerească. Cireş ştia deja că poartă nume de pom fructifer, ceea ce nu i se părea deloc anormal pentru că a întâlnit mereu acelaşi comportament de seducţie în jurul său, fără să o poată raţionaliza. În noaptea asta avea să nu doarmă, fără să o spună altcuiva, doar pentru că nu vorbea, el nefiind un copil secretos de felul lui. Răzleţ îşi mai amintea de Vlad şi nu putea merge destul de adânc în reverie pentru a observa ce l-a mânat să nu-i spună Alex. Observa şi el cum Alex e un nume mai comun, asta făcându-l poate mai plăcut auzului, dedicat prietenilor fericiţi şi speculaţia i-a ridicat o problemă: dar dacă Alex n-ar fi fugit? Şi şi-a propus să nu se mai gândească acolo, căci Alex nu a existat, pe când Vlad, ei bine, Vlad i-a fost cel mai bun prieten. Iar acest ultim gând l-a surprins pe Cireş, de vreme ce nu s-a mai preocupat până azi

de felul în care nu are pe nimeni şi dacă a avut unul, doar unul, acela să fie şi cel mai bun. O altă întrebare încolţea în sufletul său: poate avea prieteni mai buni? Planul nopţii albe urma să fie respectat cu acurateţe, în ciuda faptului că nu avea un plan real, doar o nevoie, însă ştia ce trebuie să facă şi mai târziu în viaţă va să afle ce e acela un plan şi cum el ne poate ajuta. O să viseze probabil să fie arhitect, pentru simplul motiv că ei lucreaza pe planuri. Îşi scoate în asfinţit pătura din casă, când cerul era spre roşu şi cald era, aidoma unui ochi închis. Lui Cireş i-a plăcut mult acest cer, fără să poată explica de ce, însă i-a plăcut. Într-un alt loc, tatăl lui Glas făcea acelaşi lucru, el considerând că apusul soarelui o să o deranjeze pe sora mai mare a Lianei din somn, plus că aducea un aer răcoros şi se temea, mai mult prefăcut, să nu răcească. O strânge în braţele-i puternice şi bronzate când se trezeşte şi îi promite dragostea lui paternă. Cireş nu cunoaşte încă un asemenea devotament, dar îl preconizează pentru această seară. Aşa că întinde pătura portocalie cu găuri de la ţigările lui Buna cu poveşti, patura era până acum câteva minute menită să acopere unul din fotoliile vechi din casă. Se piteşte sub un nuc fără identitate şi aşteaptă. Curând avea să se însereze şi ochii copilului erau deja obosiţi de la rigiditatea cu care şi-au dus aşteptarea nesatisfăcută de nimic, poate doar de câte o pisică şi câteva insecte zgomotoase cu care nu şi-a permis să intre în dialog, căci ele au prea multe picioruşe, ceea ce le face să pară extrem de înşelătoare. Pe când era clar că a adormit, un sunet de paşi, mulţi paşi, îl trezeşte. Dincolo de gard erau câţiva oameni cu pensule în mâini. Cireş se ridică şi, hotărât să afle misterul obiceiului, se îndreaptă spre unul din ei. Pe cer era lună plină şi un zâmbet părea să i se schiţeze din multele cratere. Mişcarea băiatului produce un zumzet plăcut în iarbă, ce desprinde din amorţeală un greier, pus imediat din nou pe cântat. Cireş ajunge la gard şi atunci articuleaza al doilea enunţ menit să fie auzit de alte urechi: De ce nu le lăsaţi in voie? Un domn cu o iuţeală incredibilă i se întoarce, iar chipul pe care îl zăreşte nu era nimic din ce a mai întâlnit. 4. Tot ce e mai bun Ultimele cuvinte ce îi răsunau mintea înainte ca sufletul să i se descătuşeze de trup şi să întâmpine misterul suprem, mai mult o dorinţă lăuntrică pe care de un pic mai bine de doi ani o purta, aşa cum nouă luni ("Ne-am prostit. A curs sânge.") l-a purtat pe el: Dumnezeu să aibă grijă de puiul meu!. Mama băieţelului a suferit şi în ultima zi, după cum toată viaţa ei a fost marcată de durere. Dimineaţa l-a îmbrăcat cu dragoste pe Cireş, el, agitat peste măsură în timpul sarcinii, răbdând statornică felul straniu în care acesta îi prindea cu mâinile liliputane pielea obrazului. Mai târziu s-a nimerit cu un cui în picior, despre a cărui origine nu se ştia absolut nimic, iar rana s-a văzut nevoită să o acopere cu o licoare albicioasă şi cleioasă, zeama unei plante presupus medicamentoasă urât mirositoare şi cu efect iritant, din resursele celei pe care s-a învăţat să o iubească precum pe părintele ei natural, cu toate că mereu dădea greş în soluţii şi nici mintea nu-i mai mergea ca pe vremuri. De dragul acestei bătrâne, plină de riduri şi cu expresia cuiva pregătit mereu să dea drumul spurcăturilor pe gură, despre a cărei origine nu se ştia absolut nimic, Stela, mama lui Cireş, îndura enorm, dar cu zâmbetul pe buze la final. Fata, pentru că atât a ajuns să fie, o fată, îşi nota după fiecare zi pe caietul ei realizările: "Am băut apă rece de la izvor. A durut.", "Un bărbat străin a intrat fără consimţământ în mine. A fost groaznic.", "Cornel a murit. Plâng.", "Azi au scos copilul din interiorul meu. Au lăsat răni.", "Trandafirii sunt flori frumoase şi colorate. Au ţepi iuţi.", "M-am îmbătat.", "Olga - Dumnezeu să o păzească! - mi-a oferit tratament pentru arsura de ieri. Mă pişcă mai puternic.", "Cireş suge iar prea cu forţă. A revenit roşeala.", "Burta mea devine mai mare. Am dureri.", "Mi-am croit o rochie albă pentru botez. Cireş a murdărit-o toată.", "Cornel mi-a făgăduit că mă iubeşte. Sărutul lui e vindecător de dulce." Era primăvară deja, iar copilul ce se va îndrăgosti, printre altele, de negru, păpădii, stele, creioane pe care să le aducă la nivelul precis al degetelor, de veveriţe şi fete băieţoase, mere şi de toamnă, cu dinţii încă albi purtând un aspect normal, sau pe cât de firesc pot să arate ei la respectiva vârsta, avea un presentiment. Nu spun că ar deţine puteri supranaturale, cu toate că nu exclud posibilitatea, dar ziua aia fatidică a însemnat foarte mult pentru băiat, chiar atunci când nimeni nu a presupus nimic şi se comportau cu toţii de parcă nu aşteptau un dezastru. De fapt, nu era o minciună, pentru că nimeni nu ştia, cu excepţia lui Cireş şi pe atunci cu refuzul de a vorbi care i-a adus un renume nesolicitat, negativ, neînsemnat în vastele-i preocupări, însă nici acesta nu putea prezice cu exactitate consecinţele ritmului agitat în care sângele îi circula prin corp. În ziua de mai la care fac referire, mintea copilului era concentrată pe desluşirea unui mister mai mare chiar decât el. Vezi tu, mama îi lega mereu picioarele

într-un fel de material puţin flexibil... flexibil, îngână... fără atenţie, dar cu perfecţiune de fiecare dată. Parcă mâinile, aşa vedea Cireş, aveau propria lor judecată şi puteau să ia decizii, să se separe de trup şi singure să facă treaba hotărâtă în continuare de creier, dacă putea cuprinde un asemenea termen. Ar fi vrut să îi spună mamei că aşteaptă să crească şi să comande mâinilor, iar ele să execute, iar în seara aceea, când ea se va întoarce pe uşă avea să-i împărtăşească totul, să vorbească pentru prima dată, aşa şi-a promis, doar că nu a mai fost posibil: femeia la sânul careia a supt serul fericirii cu luni în urmă nu a revenit. Pentru faptul că l-a abandonat atât de abrupt, copilul nu-şi va ierta niciodată mama. Cornel avea 19 ani. A fost pentru Stela cel mai frumos bărbat, acela ce îi îngheţa gândurile şi simţurile în absenţă, dar capabil să o ridice la înălţimi necunoscute atunci când o atingea sau îi şoptea la ureche, printre sărutări, vorbe de amor. L-a cunoscut de mică, fiind pentru ea, pe atunci, cel mai bun prieten, fără să-i fure măcăr o secundă din feminitate sau ea lui din bunătate. Prima dată i-a oferit buzele la un an departare de naşterea pruncului, la auzul cuvintelor pe care le visa nu doar noaptea, dar mereu, pe scaun, la gătit, când o asculta pe Olga, dansând, chiar şi atunci când cugetul îi era limpede: "Te iubesc, Stela!". În copilărie a fost cauza multor dureri pentru Stela, căci Cornel avea o forţă inexplicabilă, iar fata îi aprecia prea mult compania, apropierea pentru a schiţa până şi un mic deranj. Pe ploaie, la adolescenţă, el îi mângâia părul, făcându-l parcă mai bogat, lin, strălucitor, dar, înainte de orice, ud cum era, părul şaten închis încadra atunci mai bine decât oricând chipul pe care Cornel îl idolatriza. Nu s-a mai dat o astfel de dragoste oamenilor din acel spaţiu. Dimineaţa el dispreţuia patul doar prin lipsa ei de acolo şi atunci când îşi curăţa corpul excitat de dragoste, voia să fie palmele ei acelea ce provocau fiori efemeri, pentru că atunci cu siguranţă durau mai mult. Mai avea de trăit o lună, fără să fie conştient, când focul iubirii le-a aprins trupurile ("Ne-am prostit. A curs sânge."), devenind doi-unul-doi-unul-doi-unul-doi-unul-doi-unuldoi-trei-unul. S-a înecat în lac, forţa folosită pentru a încerca să-şi scape picioarele din capcana algelor s-a întors împotriva lui: "Te iubesc, Stela!". Scufundat sub nivelul apei, mângâia părul iubitei sale pentru ultima dată. L-au găsit câteva zile mai târziu. Cornel avea 19 ani. Pornind de la dorinţa de a se reconecta cu mama lui, vrând să creadă că astfel o poate convinge să se întoarcă la el, din vina celor ce au considerat benefic să nu-l informeze despre moartea ei, aşa cum au făcut-o în cazul presupusului tată, Cireş va iniţia la treisprezece ani o călătorie halucinantă prin propriul trecut, prezent şi viitor, luând spiritul Stelei peste tot, în crez. O să-i povestească în scris - şi nu exagerez - totul, începând cu date neînsemnate, fapte triviale, rezumatul cărţilor citite, descrierea în cuvinte sensibile a muzicii preferate, ori a locurilor de care prinde drag, trecând prin interpretarea strâmbă a viselor, analiza unilaterală a oamenilor, încercarea de lămurire a unor curiozităţi fizice, psihice, sociale, emoţionale şi sfârşind, dacă o sa se întâmple vreodată, cu disperarea singurătăţii, reproşuri voalate la adresa laşităţii unui părinte, desluşirea unui univers straniu, stins şi confruntarea cu iubirea, de toate felurile, dar mai ales a lui pentru ea. Epistolele fără destinatar concret vor absorbi mult din timpul şi energia lui Cireş, dar el, cu toate că ia în calcul absurditatea la care se expune, pentru că băiatul a posedat o raţiune ascuţită dintotdeauna, nu găseşte ceva greşit la dorul pentru mama lui. Se vor aduna sute până când să renunţe, în finalul marcat de uitare, în special confundarea filelor cu pagini de jurnal. Cireş o să-şi scrie în tot acest viitor timp lui însuşi, chiar dacă ipotetic pentru altcineva. Va avea să-şi facă propria Posteritate, la un deceniu de la stingerea ei. Afară bătea un duios vânt de vară, iar înauntru tensiunea stătea să explodeze. La aproape două mii de zile distanţă de sfârşitul tragic, existenţa Stelei era pusă sub semnul întrebării. Cunoştinţele acumulate în imediat douăzeci de ani îşi pierduseră din valabilitate, iar balta de sânge de pe podeaua murdară unde îşi reflecta privirea speriată trepida la tremurul căţelei cu limba scoasă, parcă şi limba sângerând. Nu putea să-şi ajute prietenul cu nimic, situaţie inacceptabilă, aşa că a alergat iute spre casa unde Cornel, ceva mai tânăr decât ea, asculta una din sutele de poveşti ale bunicului în a cărui grijă era, bătrânul Mandea, cel mai savuros bărbat din câţi poţi cunoaşte. Animalul Laia a primit în ziua de joi un surplus de un an la viaţă, Stela i-a oferit sâmbătă o îmbrăţişare, iar Cornel a avut de atunci parte de încrederea şi recunoştinţa celei pe care o ajutase necondiţionat de atâtea ori. Când a plecat de acasă pentru ultima oară, mama lui Cireş îşi amintise scena cu acurateţe, iar asta o făcu să sufere. Despre incidentul cu bărbatul agresiv din iarnă a vorbit doar cu Olga, ceea ce a fost suficient, la ce reputaţie de gură spartă avea bătrâna despre a cărei origine nu se ştia absolut nimic: "Un străin a intrat fără consimţământ în mine. A fost groznic." Cireş era, pesemne, rodul unui viol, conform zvonotecii locale, numai că, ceea ce nu se aflase, din necesară discreţie, bărbatul mort în lac, de i-au recuperat cadavrul la cateva zile, când mai arăta omeneşte era responsabilul masculin al

sarcinii. Prima variantă le convenea mai mult, pentru că era învăluită în ocultism, cu un bărbat viril menit să scape aşezarea de blestemul trecerii prin viaţă. Şi aşa a rămas cunoscut, cum că primul băiat al locului, la care e voie să vizezi, care a restabilit obiceiul morţii celor bătrâni şi naşterii de prunci frumoşi a fost trimis de Dumnezeu - dacă o exista - printr-un ins sălbatic, un adevăr măreţ ce trebuie să fie auzit de toţi, inclusiv de Cireş, pe când o să crească mare. S-a prăpădit şi iapa medicului odată cu Stela, într-o baltă de sânge, răpusă din greşeală de un copil ce exersa arcul. Mâna Stelei tremura din nou, iar sclipirea a disparut din privire tocmai când să şi-o întâlnească încă o dată în sânge: "Dumnezeu să aibă grijă de puiul meu!". Cireş avea puţin peste doi ani şi crima secretă îi va păstra tăcerea pentru multă vreme. 5. Totul pentru furnici Cerul se deschide într-o paletă de culori, o minunăţie de nuanţe de albastru şi portocaliu, semănând a flăcări în orizont, mai departe ivindu-se pădurea acum neagră, cu mişcări alene la vârfurile înţepate, semn al vântului ce adie uşor, iar forfota produsă de zecile de persoane în toiul pregătirilor e surdă, parcă încercând să sublinieze taina. Cum păsările, în marea lor măsura, dorm, singurele aripi ce se mai pot zări sunt statice, dar nu le aparţin lor, ci oamenilor în halate albe, contrastante nopţii, fiinţe cu o abilitate uimitoare în a sta pe loc vreme îndelungată. Dinspre fundul străzii liniştea se înteţeşte până la Cireş, copilul aflat în grija femeii despre a cărei origine nu se ştie absolut nimic, Buna cu poveşti, de la care a auzit atât de des basmul lui Făt-Frumos încât de data aceasta să se poată lipsi. Prima noapte dintr-o serie probabil infinită când eroului i se permite să trăiască. Curiozitatea lui Cireş nu avea limită şi putea paria, dacă ştia cum se face, că are să afle un secret ascuns multora, deoarece nu i s-a întâmplat măcar o dată să îi audă discutând aşa ceva şi nu e ca şi cum poţi ignora un fapt desăvârşit. Unul din oameni aude în spate glasul subţire al unui copil, cu toate că nu putea distinge sexul celui care îi vorbeşte: - De ce nu le lăsaţi în voie? Cireş era nemişcat acolo în aşteptarea unor lămuriri, surprins plăcut de aspectul caraghios al bărbatului, cu zâmbetul entuziast în priviri. Avea atât de multe întrebări că nu putea să adreseze nici una, la volumul impresionant în care veneau, fără să facă discriminare. Motiv pentru care stătea neclintit, mai puţin înalt decât gardul rahidic, însă mult mai statornic. - De ce nu le lăsaţi în voie? - Ce doreşti tu, copilule? Vocea lui avea un bâzâit aparte. - De ce nu le lăsaţi în voie? - Ce să lăsăm? - Florile. - Vine toamna, ţie nu ţi-a spus nimeni asta? Cum te numeşti? - Eu sunt Cireş. - Uite, copilule, eu şi colegii mei preparăm natura pentru cel mai frumos anotimp din câte există. Şi sunt patru anotimpuri, trebuie să ştii asta. Iar acum urmează toamna, care, nu ştiu dacă ţi-am spus, e cel mai frumos anotimp. - Ce e acela un anotimp? - Un timp ceva mai lung. - Acum nu e tot un anotimp? - Nu te înşeli deloc, copilule! Este vară. - Îmi place, e cald. Era totuşi puţin rece. - Dar toamna, cel mai frumos anotimp din cele patru are avantaje consi... - Ce e acela un avantaj? - Este un plus, ceva de bine. După cum spuneam, nu mai e nimic să se compare toamnei, iar eu ar trebui să ştiu, că mă ocup de toate, alături de colegii mei. - Cine sunt colegii tăi? - Ca şi mine, ei sunt spiriduşi ai naturii... - Ce e acela un spiriduş al naturii? - E ca un spiriduş normal, numai că se ocupă de preschimbarea naturii. - De ce? Discuţia lor a continuat mult, amânată periodic de scurte retuşuri pe care acel om în halat alb impecabil le aplica grădinii. Copilul a aflat astfel despre particularităţile fiecărui anotimp, dintre care toamna pare cel mai frumos. Apoi l-a luat pe Cireş de mână şi l-a plimbat pe la toţi ceilalţi, să îi prezinte treaba tuturor. De exemplu, unul cu părul lins şi privirea pierdută trata

solul nu cu substanţe verzi, ci cu o baghetă ce lucea la capăt. - El e Horaţiu şi nu îi place să fie deranjat. Între noi să fie vorba, nu cred că mai îi funcţionează bine cerebelul. - Ce e acela un cerebel? - O parte din creier? - Dar un creier? - Mintea umană. Să-mi termin ideea... - Voi aveţi creier? - Evident, toată lumea are. Horaţiu e unul din cei mai vechi spiriduşi ai naturii din unitatea noastră. Şi el crede că nu poţi avea muncă mai frumoasă decât să pregăteşti toamna. Vara e un anotimp al liniştii, al confortului - care e tot linişte, doar mai pretenţioasă - când nimic nu se petrece cu adevărat, asta o face specială. Vara poţi tot aştepta spectacol, că nu ai să găseşti, motiv pentru care, copilule, poţi să te odihneşti şi e plăcut să te odihneşti. E şi un anotimp al descoperirilor, pentru că atunci când nimic nu se schimbă ai timp destul să descoperi ceva ce e mereu la fel. Horaţiu întăreşte solul, adică îl face mai tare să poată susţine frunzele pe care le dăm jos din copaci. Misiunea noastră... - Ce e o misiune? - O datorie. Iar a noastră e să scoatem natura din linişte, să o colorăm, chiar dacă mai diversă decât vara nu putem, să îi redăm activitatea. Copilule, toamna e atunci când trebuie să te îmbraci mai gros, când poţi gusta din fructe, nu neapărat dintr-un cireş, dar din multe alte roade. Tot ce se construieşte vara prinde sens toamna, ca şi cum un om devine mai mare cu un an, tot aşa natura devine mai mare cu un an. Dacă ţi-a plăcut vara, imposibil să nu te bucuri de ceva cu atât mai frumos. Cireş se gândea că spiriduşul naturii care tot vorbea e un om, căci nu a spus el că are creier, care e mintea omenească, deci şi mintea lui, a unui om. Nu numai că îl încurca informaţia, acum îşi dorea şi el să devină tot spiriduş al naturii, iar traseul pe care-l urma spre a-i cunoaşte pe toţi întărea proiecţia despre viitor. Dificil era să se decidă ce să aleagă din tot ce îi era prezentat: stropitul frunzelor din copaci, întăritul fructelor şi vopsirea lor, golirea borcanelor cu aer rece şi ceaţă, crearea norilor atât de grei că trebuiau trei persoane să le pună pe cer, ce era şi el decolorat la gri, ofilitul florilor, negocierea cu păsările pentru a le convinge să plece de aici, zborul până la soare unde să sufle cu forţă şi el să îşi piardă din intensitate, răsturnarea noroiului peste pământ, plantarea altor flori pe câmp, tratarea separată a brazilor ori micşorarea duratei zilei, despre care oricum nu era lămurit cum se face, părând un procedeu mult prea tehnic pentru noaptea respectivă. Brusc lui Cireş i s-a făcut frică, nu pentru el, căci el era în siguranţă, dar nu şi gâzele pe care le văzuse mai devreme, prea mici să-şi poarte singure de grijă. Aşa a aflat că nimeni nu e exclus din planul muncitorilor, nici măcar gâzele. Întrebările nu s-au secat, din contră, dacă le-am fi numărat, acum erau mai multe. Cine alege că s-a terminat vara? De ce nu e mereu toamnă? Oamenii chiar nu ştiau de existenţa spiriduşilor naturii? Cum se face că nu a aflat numele vorbăreţului de lângă el? Ce e senzaţia aia de pe piele? O gâză pe piciorul dezgolit îl deranjeză din concentrare, vrea să o îndepărteze, dar deja era tardiv. Cireş s-a trezit în curtea casei, pe lună plină, cu craterele formând un zâmbet palid, strada goală şi munca terminată. Nu a fost doar un vis. Următorul camarad al lui Cireş o să fie un arici, găsit tocmai în dimineaţa întâmplării nemaipomenite. La vârsta de 6 ani o să-i fie dezvăluit secretul tuturor animalelor din pădure, cărora, cu această ocazie o să le mărturisească misterul fulgilor de zăpada, descoperit în această noapte. Pe atunci are să înţeleagă avantajele, adică plusurile, toamnei înaintea oricărui alt anotimp şi să poată explică oricărui curios de ce nu trebuie să regreţi niciodată vara. Dragostea, o să gândească mai târziu, nu ţine de aşteptările noastre, iar dacă e aşa, aia nu mai e dragoste. Interesul pentru cunoaştere o să-l trimită adesea în lumea cărţilor, de unde să citească şi explicaţia ştiinţifică trecerii de la un anotimp la altul, rotaţia pământului în jurul soarelui, mişcarea de revoluţie, teorie ce o să-l amuze teribil. După ce împlineşte 10 ani, o presupusă etapă importantă din viaţă, Cireş va începe să-i scrie mamei sale, faţă de care o să-l lege un dor inexplicabil, pentru ca apoi să fie încercat de primele emoţii ale iubirii. Da, viitorul lui Cireş e promiţător! 6. Cuvintele unui fiu 750: Idei şi ameţeală M-am gândit să-ţi scriu despre visul pe care l-am avut noaptea trecută. Ştiu că şi în alte

mesaje ţi-am mai povestit aşa ceva, mamă, ştiu că risc să devin plictisitor, că reciclez ideile importante fiindcă nu reuşesc să-ţi arăt direct ce mă preocupă pe mine. Ştiu că tu ai avut răbdare în tot timpul şi m-ai ascultat, mamă, ştiu cât de dificil trebuie să fiu uneori. Visul avut m-a speriat. Eram într-o sală de judecată, un loc unde nu am mai păşit până azi noapte, ştiu că sună urât, dar nu ştiu cum altfel să o spun. Acolo, mamă, mai erau oameni în afară de mine, deci nu eram singur. Se ţinea un proces, îţi jur că aşa îmi amintesc. Judecătorul, care era o judecătoare frumoasă, avea o misiune dificilă. Nici măcar eu nu am reuşit să dau de capăt dilemei. Doi infractori erau condamnaţi acolo pentru că nu au omorât o băbuţă atunci când aveau ocazia. Ştiu că nu îţi place ce notez aici pentru tine, ştiu şi regret în sufletul meu, care e sufletul fiului tău, că te-am dezamăgit încă o dată. Poate te-ntrebi ce mă face azi o persoană atât de întristată. Simţurile mele zic, şi cum ele nu m-au minţit niciodată, le ascult, că nu ai dat atenţie numărului de la începutul acestei scrisori. S-au adunat deja prea multe şi ştiu că nu trebuie să presezi un părinte să îţi răspundă la nici măcar un cuvânt, ştiu asta. După câte ţi-am scris în trei ani de zile parcă nu mai am puterea, chiar daca fizic sunt sănătos tun şi nu doresc să-ţi cauzez griji. Ştiu că sunt egoist şi nu am dreptul. Eu fără tine nu existam. M-am gândit că poate băbuţa, ştiu că sună urât, este Olga şi ei poate că nu aveau de ce să o ucidă sau i-au cruţat viaţa când nu voiau să facă asta. Ţi-am scris în 248: Despre singurătatea cu lacrimi că Olga a murit, aşa că nu văd cum era posibil să fie cineva acuzat pentru un lucru atât de vechi. Apoi am zis că poate tu eşti judecătorul, adică judecătoarea, care era foarte frumoasă, cum sigur eşti şi tu. Dacă cei anchetaţi, care erau doi la număr, mamă, ajungeau pedepsiţi, atunci şi eu trebuia să fiu pedepsit. Ştiu, am văzut cât s-a chinuit în ultimele zile şi nu am făcut nimic să o scutesc de suferinţă, ştiu că trebuia să fac ceva şi ştiu că tu ai fi făcut. Ştiu, mamă. Ţi-am scris şi în 107: În sfârşit, cu tine portretul, adică te cunosc şi ştiu că aşa ai fi procedat. Mi-a fost frică de reacţia ta şi nu te-am făcut aşa frumoasă cum eşti în realitate. Curând trebuie să încep liceul, dar nu am destui bani să merg şi atât pot să-ţi spun referitor la şcoală. Despre Elena ţi-am mai scris curând în 693: Despre Elena. Elena a murit şi ea cu două săptămâni în urmă şi ştiu că era normal să-ţi spun încă de atunci, dar am uitat. Sunt tare uituc, mamă, ştiu că sunt şi cred că ea era fata acuzată că nu a omorât-o pe băbuţă, ştiu că sună urât şi îmi pare rău că a trebuit să o auzi aşa. Uituc cum sunt, nu i-am dat scrisoarea pe care am pregătit-o pentru ea, iar Elena acum e moartă, poate că ea nu a omorât pe Olga şi e posibil ca o faptă nerealizată să o coste mai scump decât o acţiune adevărată şi scrisoarea pe care nu i-am arătat-o, ştiu, tare sunt uituc, mamă, să fie mai cunoscută decât propriul chip. Dar nu mai puternic decât îi cunoşteam eu chipul. Azi am reuşit să găsesc de mâncare şi stomacul meu nu mai sună foarte urât şi nici nu mă mai nelinişteşte cumplit. Nu cred să mai am probleme cu mâncarea de azi înainte. Cineva mi-a promis că o să-mi aducă o carte şi ştiu că nu e frumos să primeşti pomană, ştiu, mamă, dar timpul o să-mi treacă mai lejer dacă am ceva de citit şi o să-mi preocupe niţel mintea. De o vreme mă simt de parcă nu mai am răbdare cu nimic şi totul se prăpădeşte peste mine, sunt sănătos tun şi nu vreau să-ţi faci griji. Pe lângă Elena şi judecătorul, care era judecătoare, care poate erai tu, în sala aia maro mai eram şi eu, numai că nu eu cel de acum. Observ ce prostii îţi scriu şi îmi pare rău că îţi fur din ziua asta frumoasă cu prostiile mele. Aveam păr pe faţă cum ştiu că oamenii mari au, dar nu şi femeile, aşa cum eşti tu, pentru că lor nu le creşte barbă, decât ocazional mustaţă şi atunci nu arată deloc plăcut. Ţi-am scris şi în 41: Schimbările de la suprafaţă cum începeam deja să arăt ca un bărbat. În vis aveam un tricou negru, care nu e o culoare, ştiu asta, dacă ar fi, însă, ar fi cea mai frumoasă dintre toate. Braţul meu era mai gros decât e acum şi părul mai scurt. Poate că nici eu nu am omorât-o pe Olga, sau pe orice altă băbuţă, ştiu că sună urât şi îmi pare rău că a trebuit să o auzi aşa, mai ales în ultima mea scrisoare. Poate că totuşi nu eram noi. La final vreau să-ţi cer scuze pentru celelalte scrisori în care nu m-am descurcat destul de bine cu scrisul, ştiu că au fost multe, mamă, ştiu asta. Mai ales la început când evitam să-ţi spun "mamă" şi m-am aflat în câteva situaţii ridicole, ştiu şi apreciez cu sufletul meu, care e sufletul copilului tău, mamă, că nu m-ai certat. Îmi amintesc fiecare rând pe care ţi l-am dedicat, mi-amintesc chiar şi ce nu am putut să-ţi spun, pentru că un băiat nu vorbeşte aşa ceva mamei lui şi le am toate proaspete în memorie pentru că ştiu că aşa le ai şi tu. Îmi cer scuze că astăzi, când afară e o zi atât de frumoasă eu te-am confundat pe tine, mama mea, cu un judecător, care era o judecătoare, care nu erai tu, pentru că tu ai suflet bun şi niciodată nu m-ai pedepsit pentru nimic şi ştiu, mamă, că aveai pentru ce, o ştii şi tu şi îmi pare rău că îţi

scriu aşa ultima scrisoare. Îmi pare rău pentru 210: Sub mască, unde te acuzam că te prefaci că nu intri în contact cu filele mele; 582: Derivă, când am folosit cuvântul "penis" de trei ori într-un singur alineat; pentru brutalitatea extremă pe care mi-o regret din 6: Copilul tău, te-am luat pe nepregătite cu toate obsesiile mele, exact aşa cum am făcut de o sumedenie de alte ori, în 750: Idei şi ameţeală, 666: Dacă există El, există Ea, 187: Moarte sinonimelor, 435: Avânt deasupra oamenilor, unde îţi povesteam, îţi aminteşti, despre istoria civilizaţiei şi cum un incident minor putea să ne răstoarne prezentul, 371: Lipiciul, de asemenea, îmi pare rău, mamă, pentru zilele când aveam prea multă energie şi îţi scriam prea mult, ca în 540: Sirenele şi de ce toate sirenele sunt bărbaţi, 242: Despre colecţia mea de fluturi, 714: Traseul gândirii, 92: Aurul ca veneraţie şi valoarea banilor. Pentru toate aceste şi pentru cele pe care îmi este ruşine să le numesc, îţi cer iertare. Nu mă deranja dacă mă certai măcar o dată. 7. O geneză ciopârţită Ion este un tip plictisit. Zi de zi are de distribuit epistole, tatăl lui vrând şi reuşind să-l determine să devină poştaş. Ceea ce îl enervează cel mai tare pe Ion e faptul că se vede nevoit să livreze uneori plicuri persoanelor decedate, care nu mai au nici un folos de munca lui, o treabă inutilă ce îi consumă enorm din timp. Veşnic pe bicicleta verde cutreieră străzile înguste ale respectivei aşezări în căutarea unor persoane faţă de a căror fericire e cum nu se poate mai indiferent, refuzând periodic mulţumirile, ori alte manifestări de gratitudine. Ion este un tip plictisit. Zi de zi miroase plicuri parfumate încercând cu disperare să înţeleagă ce temei are gestul altor adolescenţi, cum e şi el unul, să aşterne pe hârtie ce pot spune cu uşurinţă în cuvinte. Nici măcar vorbele nu îi plac prea mult, dar le vede cu ochi mai buni. Nu va compune în veci o scrisoare. În schimb, va citi o mulţime, toate adresate altcuiva decât lui, fără să-l preocupe măcăr persoanele, doar rândurile: pe unele o să le placă, altele o să-i pară stupide, se va inspira din câteva şi le va uita în cele din urmă pe fiecare. Ion este un tip plictisit. Zi de zi descoperă oameni enervanţi şi poveşti de tot felul, până când filozofia lui de viaţă e cutremurată pe nesimţite. Zmaranda e una din cele mai frumoase domnişoare ale locului, invidiată de restul fetelor pentru că toţi băieţii întorc privirea după ea. Ea nu dă crezare unor asemenea baliverne de zile mari şi evită oglinda, întocmai ce fac şi celelalte din cauza ei. A fost o zi când a cerut ca toate obiectele în care să se poată reflecta să fie distruse. În schimb, chiar dacă îşi neglijează corpul perfect şi copt, are dispoziţie pentru diverse pasiuni îndoielnice, de la îngrijirea şoarecilor, pe care îi capturează singură, şi disecarea lor în grabă cu un cuţit pe care ajunge să-l împrumute răzbunătoare vecinilor părinţi de fete, solicitându-l mereu înapoi, apoi, ciocnirea pietrelor de mărimi aproximativ egale pentru a produce sunete zgâriate, îndeletnicire minuţioasă şi mare consumatoare de timp, la alergatul în pădure cu speranţa vie că o să găsească acolo un animal sălbatic al căruiă să devină, dacă se va îndupleca să o mănânce. O deosebită încântare îi produce gătitul şi utilizarea expresiei "la naiba". Pe Zmaranda o dezgustă toţi oamenii cu excepţia ei, părinţii îi aseamănă unor animale nu din cele mai nobile, ascunzând totuşi resentimentele de dragul banilor, vecinii sunt precum nişte cobai, iar poştaşul Ion e cel mai nenorocit dintre ei, pentru că întreţine relaţii cu fiecare, ceea ce trebuie să-l facă nemaipomenit de sociabil, adică detestabil, în special pentru că ei nu îi livra măcar ocazional plicuri. Într-o vineri Zmaranda sare în faţa bicicletei verzi a lui Ion cu scopul de a-l interoga pe poştaş cu privire la munca lui suspicioasă. Dacă el avea puterea să simtă emoţii, cred că s-ar fi îndrăgostit iremediabil de fată, căci, vezi tu, una din convingeri tocmai i-a fost transformată în pulbere: exista cineva mai acru decât el. De altfel, nici Zmaranda nu era bună prietenă cu sentimentele, un motiv în plus pentru care întâlnirea le fusese nepoliticos de sinceră şi pragmatică. În două săptămâni au organizat nunta, fără prea mulţi invitaţi, negăsindu-se destui dispuşi să-şi treacă cu vederea antipatia, datorată firii obositor de răutăcioase a celor doi, altfel, ambii extrem de atrăgători. Zmaranda a devenit femeia singurului bărbat neinteresat de trupul ei, după cum nu era interesat de nici un trup. Când a avut primul şi singurul copil, accidental, după o seară când cearta, cam tot ce le producea plăcere, a atins un punct critic, amândoi au ajuns să îl urască mai mult decât se urau între ei, pentru că acel băiat era acum o obligaţie şi nu un simplu aranjament convenabil părţilor. La treizeci şi cinci de ani, Ion se retrage în pustiu, luând cu el atâtea plicuri câte a putut şi urmând ca pe viitor să deservească şi rolul de pădurar, pentru că nu e atât de strict şi se urăşte de unul singur, chiar dacă nu mai mult decât îl enervează ceilalţi. Zmaranda se spânzură ("La naiba!") în ziua în care Ion pleacă,

fără ca celălalt să ştiedespre gestul partenerului. Vasile are cinci săptămâni când, sub presupunerea că e orfan, popa îl adoptă ca pe al lui. Maria are unul din cele mai nefericite destine, aproape aşa cum au prezis vrăjitoarele înaintea naşterii, de fapt, chiar pe dos, deşi acele vrăjitoare erau moaşe, şi nici asta nu puteau face cu precizie. Personalitatea ei puternică o să-i fie cel mai mare adversar, pentru toate neadevărurile pe care i le va spune: tu nu poţi greşi, nu există om mai bun decât tine, ceilalţi sunt invidioşi, eşti cea mai frumoasă, eşti cea mai deşteaptă, nu trebuie să dovedeşti, e clar că o să reuşeşti, toată lumea te iubeşte în secret, poţi găsi fericirea dacă vrei cu adevărat, nici măcar nu e nevoie să vrei, o s-o primeşti de-a gata. Maria e autodidactă, ceea ce înseamnă că singură a ales acest drum macabru. Plus că e obsedată de ordine, în sensul că până şi plăcerea ei pentru bună organizare a venit în rând, acolo unde îşi avea rostul, pentru că altfel Maria o disciplina, punând-o să aştepte. Îşi educă părinţii, oameni de-a dreptul simpli, în cele mai ieşite din comun maniere, fără să le folosească la a aduce mai mulţi bani în casă, încă unul din capriciile fetei. A învăţat din proprie iniţiativă de câţi paşi e nevoie pentru a ajunge dimineaţa la apa din curte pentru a se spăla pe faţă, abia atunci fiind pregătită să-şi deschidă ochii. Obsesiile ei erau multe: curăţenia, ordinea, bunele maniere, vesela din argint, absentă şi înlocuită cu ordinare blide, culoarea portocaliu, dar nu şi fructele, deoarece sunt inacceptabil de zemoase şi produc mizerie, machiajul, stăpânit cu grijă încă din copilărie, coafatul etc. Mâinile Mariei au arătat întotdeauna pe cât de bine puteau, iar corpul ei destul de plin de grăsime nu o deranjează, după cum nici părul cleios şi ondulat, dinţii prea mari la o fată. Totul este perfect! Vasile e acum copilul înfiat al unuia dintre cei mai respectaţi oameni, părintele local, un beţiv foarte secretos, ceea ce îi apără reputaţia şi slujba. Creşte sănătos, având parte de toată grija necesară din partea mamei adoptive, preoteasa, o femeie caldă şi posesivă, incapabilă să poarte o sarcină şi să-i ofere astfel soţului un prunc. Vasile nu simte că nu e locul lui în sânul acestei familii disfuncţionale, din contră, se ataşează rapid şi nu pune întrebări neavenite. La şcoală nu manifestă interes pentru absolut nimic şi, dacă e să fiu sincer, numai cu ajutorul celui pe care îl numeşte tată îşi găseşte un rost în viaţă. Natura josnică a părinţilor naturali îşi spune cuvântul asupra lui Vasile, dar sufletul lui este şi acum cel al unui băiat bun, nu cu toate facultăţile mentale, fără să fie vina lui. Vasile adoră să privească fluturii coloraţi cum zboară din floare în floare, să îşi asculte mama când vorbeşte cu prietenele ei despre menopauză, să asiste la slujbele tatălui, incapabil să reţină măcar o mică parte din ele, lui Vasile îi place de asemenea să alerge prin iarbă sau fân, să construiască bulgări de zăpadă, iarna fiind momentul lui preferat din an, dar mai mult decât orice, băiatului întârziat psihic îşi iubeşte mama, care şi ea îl iubeşte cu putere pe el. Starea lui demnă de milă o ajuta pe mamă să îşi ţină copilul aproape, atunci când nu spera să mai aibă unul, când natural putea să-i fie bunică. Vasile are treizeci şi opt de ani când mama decide în sfârşit că e pregătit de însurătoare, în special pentru că preotul moare în circumstanţe neelucidate la grămadă cu mulţi dintre bătrâni. În acest sens o alege pe Maria, ea părând singura destul de respingătoare să îl considere pe Vasile de soţ. Cu banii păstraţi în continuare de la Zmaranda cumpără îngăduinţa Mariei, iar cei doi se căsătoresc, la treizeci şi opt, respectiv treizeci de ani. Din această alăturare forţată şi multă răbdare rezultă o fată. 8. Fata cu privirea tristă În jurul a optsprezece ani, sub un maieu iniţial alb şi o cămaşă în carouri, prea cârpit, dar mai mult, sub o carcasă subţire de carne, sufletul lui Cireş era împăcat. A deprins câteva învăţături importante: pe lângă el există creaturi faţă de care e despărţit prin trup, că lor, mai devreme sau mai târziu le cresc sâni care să nu le aparţină, ci să fie acelor din specia sa, ele îşi lasă părul să crească lung, îşi tatuează în zâmbet rânjeală, iar atunci când se pomenesc să râdă, sunetul e fals şi imaginea terifiantă, aruncă pe chip produse colorate care să-l sperie, au un uriaş potenţial, cu toate că istoria le-a fost împotrivă, dar irosit, buzele le sunt roşii, pielea moale, au glasul piţigăiat, iar dacă nu e aşa, îl prefac negreşit, unghiile desenate anapoda şi nume ce se termină neapărat în "a", aşa că i se va părea nerealist să cunoască pe cineva care nu se supune nici uneia din aceste reguli, cu toate că Cireş o să fie mai puternic decât subiectul admiraţiei. Experienţele limitate păreau să-l ţină pe loc, iar cum nimic nu îl ţinea cu adevărat, a decis să înfrunte lumea, spre descoperiri nemărginite, spre pământuri necunoscute, spre lipsa regretului şi aflarea lipsei prin confruntarea cu totul, cu orice. Cireş a rămas marcat de cuvintele unui necunoscut, ascultate de curând, cuvinte ce încercau să-i explice de ce un bărbat care stă pe loc e unul care pierde înaintea convenţiilor sociale tembele şi menite să transforme omul cu infinite posibilităţi în bovine proaste, nu pentru că

ovine ar avea ceva în neregulă, dar le lipseşte harul realizărilor măreţe. Acum băiatul ştia că pentru a face o diferenţă în lumea moartă are nevoie de ţeluri grozave, dar nu o diferenţă pentru aceia deja cu simţurile latente, ci pentru toţi care vin şi nu trebuie condamnaţi la soarta pierzaniei. Cireş a avut în trecutul său nu foarte recent o experienţă traumatizantă despre care şi-a promis să nu vorbească nimănui şi pentru a cărei uitare are nevoie de preocupări intense şi e necesar să se instruiască în aşa ceva. Amintirea neplăcută e acum refulată în zâmbetul lui cald şi atunci când iese la iveală se comportă ca un om rănit, ca un inocent. În numele uitării atât de utile a decis să nu fie ceea ce se aşteaptă de la el. Cireş e un băiat confuz, simpatic în graba lui după vindecare şi sincer cu el însuşi. Necunoscutul i-a arătat calea şi momentan e suficient. Aglae, nume primit de la tată după al doilea prenume al bunicii adoptive, este sătulă deja la şaisprezece ani de familia ei îmbătrânită şi fuge departe, acolo unde nimeni să nu o găsească. Ziua cu pricina a fost cea mai potrivită, pentru că purta rochiţa ei preferată, cea roşie. Obligată, umblă la banii mamei, de unde ia numai cât să-i ajungă pentru câteva zile. Pe atunci, destinaţia ea necunoscută, după cum şi soarta ei. Ajunge într-un oraş oarecare, pe ploaie, împinsă de la spate de intuiţia-i extraordinară, vizibilă şi în copilărie, când se ascundea în locuri obişnuite, dar unde nimeni nu o căuta. În liniştea solitudinii ("Singurătatea e dulce") dobândite fără de efort, Aglae, împreună cu imaginaţia debordantă, visa la eliberare de sub stăpânirea celor doi părinţi aberanţi. Era prea mică să-şi mai poată aminti azi, dar dorinţa i-a fost îndeplinită şi mama îi dispare cu totul din peisajul, iar dorul o să-i fie simţit ceva mai târziu. Ploaia de deasupra asfaltului alunecos este un botez nesperat, primul, ultimul atât de cald pe care o să-l primească. Copila cu privirea tristă învăţase şi ea, în lume distanţelor, parte a ei până de curând, că e bine să te plasezi la extreme, că regulamentul îngreunează jocul nesupravegheat oricum, s-a obişnuit să nu iubească, nici măcar greşit, şi să spere că undeva, într-o zi, neanunţate, sentimentele o să fie întoarse într-un du-te-vino continuu halucinant, doar că niciodată nu i se întâmplase aşa. Inima băiatului Cireş rezona cu muzica surdă celor care aglomerau astăzi străzile străine. Nu hărmălaia îl încânta, nu maşinile, nici betonul cu care se întâlnea parcă pentru întâia oară, dar liniştea, da, liniştea e melodică sufletului. Tălpile goale ale picioarelor apăsau asfaltul, ceea ce provoca un fior rece inexplicabil. Legile fizicii spun că ei aveau atunci primul contact prin stratul ud unde pe care aflau. Cireş o zăreşte în piruete încete, dar sigure şi imaginea din această clipă o să-i rămână vie mereu, cu delicateţea mişcărilor, rochia dând impresia unui cerc din care răsar două gambe mărunte, culoarea roşie pe retină, inima producând căldură, ceea ce făcea momentul desăvârşit. Cald şi roşu, deci bun. O privea cu admiraţie, gest observat de Aglae, singurul cu privirea iluminată de zâmbet, fruntea fără gânduri, ochii aţintiţi. E clar că şi ea o să-l reţină pentru totdeauna, ca pe un sanctuar în memorie. Băiatul se îndepărtează, rămânând doar în cugetul aprins al fetiţei. Acolo de unde să devină un alt om, imaginar, martor al fiecărei evoluţii personale, sămânţă pentru fantezii necesare, acum altul, în funcţie de evoluţia dorinţelor, pentru început salvatorul ideal, apoi amantul atent, romantic incurabil, zăpăcit şi împrăştiat, curajos, puternic şi masculin, imediat un intelectual vorbăreţ, elevat, snob, sau un bărbat misterios, angajat în misiuni periculoase, apoi bogat, apoi sărac, dar profund, cât să-i dezvăluie o viaţă cum nu a mai trăit până atunci, poate mai în vârstă, ori chiar mai tânăr. De ce nu, un artist. Dimineaţa Cireş se trezeşte cu un bileţel din carton pe care stau scrise: Regretele adunate nu au culoare, nici inima, nici soarele, prepar în gând stropii mei de sânge nu pot dormi, de mână, te rog, mă strânge. Aceste şoapte astăzi îţi aparţin aş vrea s-aud la tine un suspin numele să mi-l răspunzi de tot, ti-aş spune atâtea, dar nu mai pot. Aglae, la locul nostru, în lumina felinarelor. Înflăcărarea intimă şi curiozitatea au pus stăpânire pe Cireş. Ce reprezintă această

însemnare şi al cui e scrisul? Hârtia îmi aparţine mie? Aşa zice. Să fie ea? E oare drept să merg? Cine să mi-o interzică? Băiatul a zăbovit cu argumentele, iar hotărârea a fost să rişte orice, după cum a citit într-un roman, fericirea nu aşteaptă după temerile şi mofturile noastre. Ar fi vrut să îi poată mărturisi mamei într-o scrisoare, deci lui însuşi, această dimineaţă a întrebărilor şi certitudinilor lumeşti. Îşi aminteşte un vis despre mamă, când ea era pe un peron, în mijlocul forfotei, iar el încearcă să o reţină o secundă, să-i audă cel puţin glasul, până când, la finalul visului ajunge să o confunde cu tot de acolo, fie bărbaţi sau femei, copii sau bătrâni, bagaje sau orologii, fie tichete de călătorie sau anunţuri la boxe. Cireş înţelegea cum mama lui e peste tot, mereu cu el. O să fie şi în seara care urmează. În puţinele sale raţionamente complete, fata cu privirea tristă remarcă apropierea viitoare a băiatului pentru a cărui inimă a lăsat garda jos, concepe aşa cum marea simte vapoarele trecând deasupra, cum sunt păsările cerului pentru aer şi norii pentru cer. El nu avea dreptul să o refuze, să-i respingă invitaţia fără cel puţin o şansă, căci, indiferent de cât de deformată e viziunea ei despre viaţă, sau aşteptările, este limpede că nimeni nu există pentru sine. Nevoia cuiva să-i poarte de grijă, sentimentul plăcut dat de cuvântul aparţine, sau, mai brutal, iubire, privirea lui parcă, dorinţa ca el să fie tot ce are nevoie, iar dacă e mai puţin să însemne că nu îi e necesar restul, toate ideile o copleşeau în aşteptare. Fata cu privirea tristă zâmbea. Părea că e din nou pe marginea pârâului din fundul curţii, ascultând vuietul apei, povestea ei în mişcare şi în contact cu pietrele ("Ce minunăţie!") alunecoase. Aglae urmărea atunci cum pielea mâinii devenea acoperită de apă, visând că aceea e calea către un univers paralel menit ei, despre care citise parcă pe undeva, revenind, visa că e trasă domol într-o lume mai bună. Senzaţia de linişte exista iarăşi, mai puternică decât oricând, dând drumul la scenarii nenumărate despre cum se va desfăşura întâlnirea, adică întâmpinarea în universul paralel. Prima seară a trecut cu amândoi întinşi pe spate, privind stelele tăcuţi, iar Cireş incapabil să-i cuprindă mâna, după cum i se ceruse. Începutul lor e revelator sensibilităţii. 9. Galopul Nu prea există impedimente în dezvoltarea relaţiei dintre Cireş şi fata cu privirea tristă, decât, poate sinceritatea băiatului, nemanifestată încă, dar necesară, cum că el nu poate să stea prea mult într-un loc, fiind un om cu misiune, cu un plan măreţ de la a cărui realizare s-a oprit pentru a degusta dragostea cu Aglae. Ceea ce a început pomiţător, a continuat şi mai bine, cei doi ajungând să se cunoască tot mai adânc, să se îndrăgească mai tare şi, cumva, să se rănească reciproc. Nimerindu-se vară, Cireş îi împletea coroniţe din flori, o speria cu polenul lor pe mâini şi faţă, o lăsa mereu să învingă în bătăile cu iarbă, îi arăta apusul, reuşind uneori să o ţină trează până la răsărit, neînveliţi, depărtaţi fizic, dar mai aproape ca oricând. Fata cu privirea tristă îi scria lui poezii, îi desena cu unghia expresii vesele pe palmă, se mira că e cineva care să o placă, pentru că oricât de frumoasă se ştia, complexele nu au lipsit, deşi putea să ascundă surpinderea foarte abil, se aşeza pe pieptul lui când deja dormea, căci altfel nu putea, Cireş respingând apropierea directă, ceva de neînţeles, dar nu ea a cerut oare misterul? Atunci îi asculta bătăile inimii, imaginându-şi că sunetele sunt vorbe, vorbele sunt dulci, dulci trebuiau să fie şi buzele. De ce nu i-a cunoscut buzele? Băiatul mergea cu spatele înaintea ei, să o poată privi când îi vorbea despre câte şi mai câte: balansul ierbi, care nu poate să fie întâmplător şi merită desluşit, povestea lui Făt-Frumos şi a Ileanei Cosânzeana, istoria zidurilor de lângă, despre magie şi ştiinţă, cum într-o zi o să cucerească ceva străin tuturor, despre Romeo şi Julieta şi de ce moartea lor nu e zadarnică, despre spaţiu şi stele, corpuri de lumină, o ameţea analizând scrijeliturile din copaci, unele vechi de ani de zile, altele proaspete, ei punând singurii însemne viitoare ("Noi doi, din adâncul timpului ce va să vină") vremelnice, irealizabile, îi povestea cu poftă despre cărţile citite şi că s-a regăsit în aproape oricare din ele, despre semnificaţia a doi oameni puşi laolaltă, iubire şi alte sentimente şi cugetări strict umane, Cireş îi spunea despre el pomenind nume de străzi, adică de personalităţi şi despre felul încă neconturat cu exactitate în care o să arate pământul peste câteva decenii. Toamna ce se apropia sădea un fel de siguranţă pentru adolescenţi, de vreme ce au avut timp frumos să-şi îngrijească relaţia, greul care inevitabil urmează are să fie înfruntat cu puterea a doi oameni. Pe de-o parte, Cireş se simţea tot mai presat să-i vorbească Aglaei despre planul său, care sub nici o formă nu poate să o includă, pe de altă parte, aştepta o confirmare că mintea lui nu exagera viitorul, căci nici măcar o discuţie despre el nu a existat. Timidă, fata cu privirea tristă nu putea face altceva decât să spere că totul se va lămuri în favoarea ei. La un moment, dat a încercat să-l cuprindă cu braţele ei subţiri, iar Cireş a lăsat-o, mult rău nu avea cum să-i facă o îmbrăţişare. Amândoi pluteau în apropierea

trupurilor, ca şi cum s-au desprins de pământ, zburau ca visele, iraţionali, spre dorinţe pătimaşe. În felul lui, băiatul o iubea pe fată, un afect reciproc. Atunci a prins-o de mână. Deşi continua să o vadă ca pe un copil, mâna ei era caldă, iar căldura nu are vârstă. Azvârlindu-se pe frunzele moarte, bucuroşi nevoie mare, se aseamănă de sus unor îngeri cu a lor candoare atipică. În ipoteza puţin probabilă în care există rai, raiul e în cer, iar spiritele de acolo pot vedea jos spre pământ, sunt sigur că ar urmări exact scena de acum. Fata cu privirea tristă putea să aprecieze distanţa pe care o impunea băiatul de a cărui suflet se simţea definitiv legată. De altfel, nu era pentru prima dată când întâlnea reticenţă din partea cuiva, dar era, totuşi, întâia oară când aşa ceva conta. Legăturile ei cu băieţii au fost mereu scurte, asemenea contactului cu versurile, ambelor găsindu-le scuze pentru abandon. Poeziei deoarece nu a putut crede ce i se spunea cu privire la talentul ei, nu stăpânea emoţia şi îi lipsea răbdarea, context în care tot ce crea distrugea imediat. Băieţii, din frica ei de intimitate, exemplul familial descurajant şi pentru că Aglae nu a fost niciodată o persoană prea curajoasă, cu excepţia deciziei de a pleca, aceasta din urmă necesitând inclusiv o doză de nebunie. Incertitudinea a pus stăpânire pe ea în zilele de vară, iar insistenţele demascau frica. Fata cu privirea tristă medita înainte să adormă la ghinionul care o urmărea, învinuindu-l pe Dumnezeu - dacă există -, căci dacă el decidea să o ducă rău, cel mai sigur aşa o să fie. Memoria scotea la suprafaţă zilele liniştite şi simple de acasă, cu toate că nu erau ele cu adevărat liniştite. Moştenirea genetică o face încăpăţânată: "Nu doream mult din partea ta, să nu crezi că nu mi-a ajuns ce am primit, Cireş. Cruda sinceritate mă obligă să-ţi destăinui sentimentele mele pentru tine, acel băiat al răzvrătirii mele pe care să nu izbutesc a-l împăca inimii. Mi-a ajuns, Cireş. Iar fuga mea din seara asta rece nu e fuga de tine. Când am pornit de acasă nu gândeam aşa departe, dar iată-mă aici, lângă tine, cu un creion prea mic să poată fi ţinut între degete, urmărindu-ţi exploziile de pe chip, cât dormi. Probabil ai un coşmar, Cireş şi ai vrea să te trezesc, dar nu pot face asta. O să plec câteva zile departe, dar mă voi întoarce, pentru tine. A fost suficient, Cireş. Mulţumesc pentru tot. Singurătatea e dulce." De fapt, plecarea reală nu o să se realizeze atunci, nici mai târziu, doar ani peste clipa când Aglae, aplecată în genunchi îşi priveşte iubitul cu emoţie, dorind cu sufletul să i se arate calea prin care să-l vadă cu totul. Dacă putea, dacă era un om curajos, l-ar fi trezit pe loc. Urma să audă neliniştea ei, să vadă lacrimile, să se întrebe de unde vin ele şi dacă el le-a provocat, să îi explice de ce nu poate să stea mai mult, să o acuze în tăcere de comportament infantil, precum al unei copile răzgâiate, dar Cireş se va lipsi de aceste informaţii. Cireş înţelegea că cineva nepotrivit are tot dreptul să dezvolte sentimente oricui, fără să dea socoteală. Nu o va judeca pentru plecarea ei definitivă şi era uşor de dedus că, în eventualitatea în care se întoarce, Aglae nu o să mai fie Aglae. O ilogică vinovăţie încolţeşte în sufletul băiatului, mai adâncă decât amintirea zilelor cu soare când au încercat apa râului cu tălpile picioarelor mai întâi, să fie absorbiţi dincolo cu nebăgare de seamă, când ea se manifesta preocupată la orice urmă de tristeţe a lui, mai puternică decât serile cu lună plină când se fereau de ţânţari cu frunze de nuc, folosite mai apoi la bătăi ce le umpleau unghiile de un verde rezistent zile bune, vinovăţia astupa cumva plăcerea acestor luni, care l-au făcut mai puternic şi mai încrezător, deci pregătit pentru ceea ce îl aşteaptă. Probabil că nu lui îi fusese destinată fata, iar gestul de a şi-o înşuşi e de un egoism impardonabil. Călătoria băiatului continuă. 10. Epilog Din exterior se aude sunetul unei muzicuţe şi, imediat după, bătaia unui topor pe lemne. Camera e plină de cărţi, între care unele deschise pe la mijloc, cu semnele îndoite, marcate pe pagini cu creionul. Încăperea are ceva din dezordinea de la început, un fotoliu neacoperit, masa dezordonată, pe o parte a ei împlinind rolul unei mese de bucătărie, în cealaltă, cumva mai îngrijită, birou personal, cu unelte de scris şi foi mototolite purtând cuvinte-simbol. Intrarea e primitoare, un ştergar în afară, unul în interior, loc unde sunt şi depozitate cele câteva scule necesare unui om singur, pentru agricultură şi lemne. Pereţii sunt murdăriţi cu sânge întins, probabil din intenţia de a-l curăţa. Tot acolo sunt aşezate în piuneze obiecte cu un evident caracter sentimental: o agrafă, un trandafir ofilit, o bucăţică din pantaloni negri, o suviţă de păr într-o pungă de plastic, un autograf, rămăşiţa unui creion, o bilă din cauciuc, peticul dintr-un material textil alb, o chitanţă, un ruj roz, un pansament pătat cu sânge uscat, file dintr-un caiet de dictando etc. Patul e nefăcut şi pare să adăpostească urmele unui somn agitat, sau al trezirii

neaşteptate, bruşte. În josul lui stau câteva haine murdare, bărbăteşti, împrăştiate lângă perete. Singurul geam de acolo, îngust şi el, e deschis şi prilejuieşte sclipiri prin sticlă, ce se reflectă în alte câteva obiecte suspendate pe perete, cum e globul pentru bradul de Crăciun, ori ochelarii cu lentile groase, ca pentru oameni cu mari probleme vizuale, prinşi în cui. Camera aceasta obişnuită are un miros aparte, cald. Sunetul de afară se intensifică în acompaniament cu o voce groasă, masculină, dar indescifrabilă, semănând a vorbe de îndemn. Toporul produce un zgomot grav, iar lemnele izbind solul par a-şi anunţa moartea. Ritualul e întrerupt de paşii apropiindu-se. Pe uşa deschisă apare umbra unei siluete, parcă o fantomă, sau mai bine, încă unul din suvenirurile agăţate posterităţii ori prezentului pe perete. Uite un picior dezvelit! După plecarea din locul împărţit la jumătate, exact cum s-a întâmplat şi cu timpul, cu Aglae, Cireş îşi continuă călătoria. Caută asigurări pentru viitor şi certitudini actuale, având încleştată amprenta celei pe care nu o putea iubi cu măsură în suflet. În scurt timp găseşte adăpost la o sărmană văduvă, în suferinţa cui va înţelege mai bine decât oricând ce înseamnă moartea şi pierderea. Îi va alinta durerea minţind-o că poate să mai găsească pe cineva cel puţin pe atât de bun, potrivit ca răposatul soţ. Lacrimile ei îl vor sensibiliza în aşa măsură că acceptă să îi devină amant, trupul ei gol, zbârcit şi tremurând amintindu-i de trecerea ireversibilă a timpului, aşa că a doua zi Cireş pleacă din casa văduvei cu intenţia să nu se mai întoarcă niciodată, deşi promite să o facă. Astfel nu o s-o mai întâlnească vreodată pe mama primului copil al său, ori pe băiatul la a cărui creare asistă din milă. Băiatul se va numi Cireş şi el, iar el o să crească în minciună, căci văduva se va păcăli şi pe sine că e fiul fostului ei bărbat. Următoarele săptămâni de toamnă au fost severe pentru călător, dar a suportat cu fermitate necazurile întâlnite. Mâncarea era rară, apa mai puţin, fiind sezon ploios. Când în sfârşit primeşte un acoperiş deasupra capului din partea unui moş ce solicita doar să fie îngrijit în ultimele zile, Cireş cunoaşte ce înseamnă altruismul şi sprijinul dezinteresat, dincolo de obligaţii fiziologice. Pe acel bătrân o să-l numească Nenea cu baston, iar Nenea cu baston se va duce pe lumea cealaltă în iarnă, ocazie cu care Cireş asistă la încă o mormântare. Acum lacrimile sale apar indiferent de situaţie, aşa că în primăvară se vede obligat să plece din locul acela suferind. În faţa pragului mai suflă în muzicuţă, reuşind un sunet ceva mai puţin fals. Expresia trădează dezamăgirea şi, cu furie intră în încăpere, holul minuscul fiind primul popas. Acum e concentrat, preocupat, îngândurat, priveşte în jur ca şi cum cineva putea să-i răstoarne singurătatea, cercetează cu privirea ascuţită şi ochii mici preţ de câteva minute. Probabil totul îi părea la locul lui, altfel nu îmi explic lejeritatea cu care îşi purta corpul acoperit de sudoare direct la jumătatea curată de masă, de unde apucă un creion, îl ascute neatent - mâinile primiseră în sfârşit autonomie - şi începe să noteze: "Numele meu e Cireş. Nu sunt decât un vagabont. Am încetat temporar să fug către necunoaşterea mea. Vreau să îmi instruiesc mintea pentru recunoştinţă, singura soluţie valabilă pe care o stăpânesc. Astăzi de dimineaţă am avut din nou visul cel rătăcitor, mai real decât înainte. Resimt dificultate în continuare la interpretarea lui, parcă atunci când mă sfâşie nu am probleme să fiu prada amintirilor, dar totul intră în ceaţă de cum pornesc spre raţiune. Vreau să pot deveni recunoscător condiţiei mele, vreau să pot să depăşesc cele întâmplate, însă pare zadarnic. Cât voi mai răbda trecutul? Aici nu am să mint. Mania acelui cu care am cunoscut suferinţa mă urmăreşte şi nimiceşte. Bătăile suportate au deja consecinţe în psihicul meu, un fapt pe care nu îmi era cu putinţă să-l previn, cu toate că am încercat. Nu am să găsesc fericirea pentru atât." Se opreşte. Scrisul lui ilizibil şi tremurat nu are noimă, e fragmentat pe multe fiţuici, apoi reprodus pe curat. Gândurile îi sunt difuze, nici el nu crede motivele durerii. Se întinde. Fruntea vorbeşte din nou despre gânduri intense, ochii se închid, fug sub apăsarea pleoapele dintr-o parte în alta, ca şi cum reconstituie mental un eveniment, îşi pune mâna pe piept să pulseze la bătăile inimii. Îşi pipăie scalpul în mişcări lente, cumva amorţit, încearcă să descopere fisuri, locuri crăpate pe unde personalitatea să poată aluneca. Reprezentările unor locuri familiare sunt scurte, aşa cum numai o scânteie este, fulgeră în minte cu amintiri. Când deschide ochii, lumea din jurul lui capătă alte noţiuni, bunurile dispar, el ţine în mâna rezemată de trotuar o sticlă de suc acidulat şi se străduie să viseze. În cealaltă mână are o muzicuţă. Se aruncă înapoi pe scaun şi scrie. Drumul devine imposibil de ţinut minte pe vreme când îl cunoaşte pe Camil. Camil e un modest cugetător. Îl simpatizează pe Cireş de la prima vedere, pentru că remarcă în el simplitatea pe care nu o poate vedea la sine. Camil e nefericit. Un om cel mai adesea furat de ideile de necontrolat care îl iau cu asalt, incapabil să se desprindă o secundă lumii secundare, speră că observaţia umanităţii o să-l scape. După el, toţi oamenii sunt nefericiţi, cu excepţia

luiireş, autentic în separeul lui. Crede că poate să deprindă caracteristicile individuale ale lui Cireş, aşa că de bună voie îl primeşte în mintea lui, îl complică şi îl studiază. Renunţă la limbajul sofisticat, pretenţios pentru ceva în continuare greoi, dar mai aproape de comun. Schimbă hainele cu ceva banal şi pune capăt redactării romanului său, Concordele fleacului. Fixaţia o să-l facă pe Camil un urmăritor, dar o să-i fie de folos. Camil e un artist în căutarea unui personaj. Fix în acest moment e clar că Cireş e un precoce în stare să modeleze vieţile celor cu care intră în contact, prizonier al imaginaţiei. Traseul băiatului Cireş, acum la doar câteva zile are multe mistere pregătite şi altele pe cale să fie stabilite de gânditor. Camil e cu totul îndrăgostit de Cireş, deoarece prin povestea frumosului întâlnit întâmplător poate exprima ceea ce altfel îi este inaccesibil. Pentru Camil, Cireş e prilejul să devină om împlinit. "După ce o sărută pe copilă pe frunte, ştiind că asta e ce lasă el în urmă, bătrânul se predă destinului cu mulţumire pe chip. Urletele de disperare nu îl clintesc. Amintirea îi e acum purtată de toţi care l-au cunoscut, fericiţii atinşi înţelepciunea lui. Cireş nu mai e!"