Reclama Zuzu

Zuzu – “Eu şi tu şi tu”

Prezentul spot publicitar este, în linii mari, reclama românească tipică, destinată unei mase, unui public numeros şi uşor de manipulat. Acest spot poate fi analizat la nivel tehnic, logic, estetic … însă de la prima imagine lasă o impresie proastă. Produsul – în cazul de faţă un aliment, un iaurt – este “trântit” consumatorului din primul cadru. Susţinut de un fond muzical sugestiv (“She is fresh”), spotul continuă absurd, cu un singur personaj, o femeie de 25-30 de ani care se pune în pielea membrilor familiei pe rând. O idee nu numai absurdă, ci şi încărcată de mesaje subliminale. Se sugerează că doar produsul e important; contează să deţii produsul X, nu să ai o familie fericită. Se pune accent pe naturaleţe, lipsind efectele grafice complexe, şi pe familie ca un vis, ca o concepţie generală legată de fericire. Gafa producătorilor este gravă, deşi relativ greu de sesizat : copilul nemulţumit va consuma iaurtul nu după un schimb de priviri cu mama lui ,care execută un gest de neputinţă, ci după un gest de lehamite, care sugerează o mai mare atenţie acordată ziarului decât familiei, gest venit din partea tatălui. În mod ciudat, după acest “control” manifestat de către capul familiei, tuturor le place produsul. Aici este momentul în care se intensifică sugestia – “produsul nostru e bun, e foarte bun”. Evident, realizatorul se gândeşte doar la moda veche, la vremurile când deciziile în familie se luau de către o singură persoană, nu prin consens sau măcar opinii multiple. Totul sugerează o nebunie, sau măcar o deviaţie de la normal, de la gândirea normală. Tactica este dusă la bun sfârşit prin scena de final, unde, odată fiind induse nebunia şi mesajele subliminale în mintea telespectatorului, totul capătă o tentă generală, “Există un pic de Zuzu în fiecare”. Limbajul, pe de altă parte, este nonverbal, punându-se accent pe mimică, pe gesturi, pe privire, adică în general pe sugestie. Ţinând cont şi de fondul muzical, rezultă nimic altceva decât o comparaţie cu filmele mute ale lui Charles Chaplin, comparaţie care evidenţiază calitatea redusă a acestei producţii. Având tehnică şi logică slabă, iar estetica dată doar de calitatea mobilierului care apare şi de aspectul fizic al actriţei care joacă rolul, reclama de faţă nu poate fi considerată decât ca fiind de prost gust.