Raportul Dintre Atman Si Brahman La Indieni

RAPORTUL ATMAN SI BRAHMAN LA VECHII INDIENI

Atman, Brahma, brahman, brahmana , brahmanism Brahmanismul este o religie indiană provenită din vechea religie vedică, formulată în Vede (cele mai vechi şi sfinte cărţi ale Indiei) şi completată cu concepţii religioase mai noi, de către brahmani (preoţi vedici). Izvoarele de cunoaştere ale acestei religii sunt cărţile sfinte indiene: Brahmanele, Aranyakas şi Upanişadele, precum şi cărţile Sutras şi Satras depozitare ale tradiţiei, un fel de manuale conţinând învăţămintele tradiţionale cu privire la cult şi viaţă morală, în acelaşi timp fiind şi izvoare de cunoaştere, ca şi Vedele, a vieţii indienilor sub toate aspectele ei. Brahmanismul păstrează cultul zeilor vedici, dar ridică deasupra lor o divinitate nouă, o fiinţă supremă, a cărei natură e nedefinită, numită când Prajapati (stăpânul creaturilor), când Puruşa („omul“, „bărbatul“), când Brahma. În cosmogonia brahmană, lumea este o emanaţie a lui Brahma. Brahmanismul acordă o mare importanţă problemei sufletului şi mântuirii. În Brahmane, fiinţa lumii se confundă cu Brahma. În Upanişade, literatură ceva mai târzie, creată de casta nobililor (regi şi războinici), ideea de Brahma e înlocuită cu Atman (suflu, suflare). Această denumire, Atman, se referă în primul rând la sufletul omenesc, care e considerat un dublu al corpului, format dintr-o materie eterică. Atman este, în om, principiul unificator care coordonează simţurile (pràna). Această forţă vitală, sufletul, se manifestă în diferite forme în fiinţe, în lucruri şi în tot universul. Scrierile hinduse vorbesc de atman "individualizat", ca suflet individual (jiva atman), el este cuprins sau inchistat, am putea spune, de o succesiune de invelisuri (kosas). Primul invelis este vijnana-maya sau invelisul compus numai din intelect. El da omului simtamantul individualitatii sale si este asociat cu organele de percepere. Cel de al doilea invelis, mano-maya, invelisul mintii, este asociat cu organele de actiune. Acesta da sufletului puterea de a gandi si judeca. Cel de al treilea invelis este prana-maya sau invelisul respiratiei, adica invelisul care este compus din respiratie si este asociat cu organele de actiune. Aceste trei invelisuri formeaza trupul imaterial al omului. Invelisul al patrulea anna-maya, invelisul mancarii, reprezinta forma materiala a trupului. Mai exista un al cincilea invelis, anada-maya, al fericirii supreme, care nu este acceptat de toti ganditorii vedantini. Există şi un Atman universal, un suflet al lumii, asemănător cu sufletul omenesc. El nu se poate defini şi nici cunoaşte pe cale raţională, ci numai pe cale suprasensibilă, printr-o concentrare spirituală, orânduită prin legi fixe. Aceste legi sunt un ansamblu de practici de meditaţie numite Yoga. Ele ajută pe practician (yoghin) să se scufunde în propriul său suflet şi să înţeleagă marele adevăr că esenţa ultimă a existenţei este de natură spirituală, este Atman, şi că propriul său suflet este de aceeaşi natură cu Atman, cu Marele Tot (Tad). Această înţelegere a identităţii „Tat tvam asi — tu eşti acesta/ Asta esti si tu — tu eşti Atman“, înseamnă fericirea supremă. Ajungând la această trăire, omul nu mai simte atracţie spre nimic pământesc, lumea fiind o aparenţă înşelătoare (maya), adevărata realitate a lumii fiind Atman sau Brahma şi singura dorinţă aceea de a se resorbi în Marele Tot, în Atman-Brahma, ceea ce în brahmanism înseamnă mântuire. Ea constă în „cunoaştere“, „iluminare“, nu în fapte, ci în legi morale, în sacrificii, ca în practica din perioada veche. Dar pentru a ajunge la acest grad de perfecţiune, de mântuire, nu e suficientă o singură viaţă; de aceea omul trebuie să treacă prin mai multe reîncarnări. În cartea „Legea lui Manu“ sunt cuprinse toate lămuririle privitoare la etapele pe care le va străbate sufletul prin reîncarcare în demoni, în animale inferioare, până la om. Dar şi ca om va trebui să treacă prin toate castele, de la cea mai de jos până la brahmani. Ajungând la cea mai înaltă treaptă de spiritualitate, sufletul trece în Brahma, putând spune: „Eu sunt Brahma“. Aceasta e treapta supremă (realitatea ultima), în care sufletul şi-a găsit liniştea supremă, într-un fel de somn adânc, de contopire cu infinitul. Dar aceste vieţi succesive, aceste reîncarnări nu au traiectorie direct ascendentă. Ele pot fi foarte inegale, urcând sau coborând, după calitatea vieţii, a faptelor pe care le-a săvârşit omul în respectiva reîncarnare. Această totalitate şi calitate a faptelor, numită

Karman, determină numărul reîncarnărilor. Ideea de reîncarnare (samsara) a influenţat viaţa socială a Indiei, dând, pe de-o parte, naştere unei atitudini de resemnare în suportarea suferinţelor, considerându-le ca o consecinţă inevitabilă a faptelor vieţilor anterioare, şi, pe de altă parte, un imbold spre fapte bune, pentru ca omul să-şi poată pregăti o stare mai fericită într-o nouă viaţă, spre a ajunge cât mai grabnic la eliberarea de samsara (de o altă reîncarnare). Această învăţătură despre metempsihoză (reîncarnare) este una din formele reînnoitoare ale religiei vedice, învăţătură care se află în Upanişade. Înţelegerea înaltă a acestor probleme nu era accesibilă decât castei brahmanilor (preoţilor). Mulţimile continuau să cultive pe zei şi să împlinească tradiţiile vieţii religioase, morale şi sociale, cuprinse în Vede. Aceste tradiţii, care ajung în brahmanism la un formalism exagerat, vor fi rânduite într-o serie de prescripţii fixate într-un cod numit Legea lui Manu. Este evidentă aici, pe plan social, părtinirea castelor şi întărirea puterii lor. Primele trei caste: Brahmanii, Ksatrya şi Vayşia, considerate ariene, deţin superioritatea asupra celei de a patra castă numită Sudra, neariană, formată din băştinaşii subjugaţi de arienii stabiliţi aici mai târziu (sec. II î.Hr.), veniţi din Podişul Pamir, de unde au coborât odată cu iranienii (arieni) stabiliţi în Iran (numit Persia, până în 1933). Pe ultima treaptă a vieţii sociale indiene se află Paria, cei în afară de caste (aceştia sunt emigranţii, creştinii, mahomedanii). În brahmanism, deşi filosofia a rămas strâns legată de doctrina religioasă şi de practicile cultului, aşa cum se reflectă în Upanişade şi mai ales în Brahmane, totuşi speculaţia filozofică excesivă a dus la formarea câtorva sisteme numite ortodoxe, pentru că se bazează pe învăţăturile din Vede, şi eterodoxe, pentru că neagă autoritatea Vedelor. Sunt şase sisteme ortodoxe, dintre care cel mai important este Vedanta, care înseamnă „sfârşitul Vedei“, adică încununarea, atingerea scopului final Vedelor. Acest sistem s-a menţinut din epoca brahmană până azi şi n-a fost înfrânt nici de budism. Vedanta, sistem filozofic a cărui formă actuală a fost clarificată de marele comentator indian Samakara (sec. VIII — IX î.Hr.), cuprinde o gândire panteistă de o mare abstracţiune şi subtilitate. Paralel cu Vedanta, considerat un sistem idealist, se dezvoltă în Upanişade un alt sistem realist, Samkya, care, deşi pluralist, considerând lumea formată din25 de elemente, este un sistem dualist, reducând esenţa lumii la două elemente: suflet şi materie. Scopul final este mântuirea sufletului din materie şi cufundarea lui în Nirvana, somnul veşnic . Din acest sistem ateist, Samkya, s-a dezvoltat sistemul filozofic Yoga, al cărui scop este tot mântuirea sufletului, prin scufundarea lui într-un Dumnezeu numit Işvara, conceput ca spirit superior. Un alt sistem filozofic eterodox, generat de Brahmanism, este Garvaka, sistem ateist, căci nu recunoaşte Vedele, neagă existenţa lui Dumnezeu şi a sufletului, precum şi existenţa altei vieţi după moarte. Contrar celorlalte sisteme (Vedanta, Samkya, Yoga), profund pesimiste, practicând asceza, mortificarea şi renunţarea la viaţă prin negarea ei, sistemul Carvaka predică trăirea din plin a vieţii, cu toate plăcerile ei. Sub aparenţa sa optimistă şi acest sistem este profund pesimist, căci îndeamnă la gustarea plăcerilor vieţii, ca un mijloc de a uşura durerea existenţei. Toate aceste sisteme, mai mult sau mai puţin apropiate de Vede, au influenţat religia indiană din perioada brahmană, îndepărtând-o de viaţa reală a credincioşilor, şi făcând din religia practică, un sistem golit de viaţă. Ca o reacţie împotriva acestor sisteme, apar, în sânul brahmanismului, două secte mari, cunoscute sub numele de jainism şi budism

BIBLIOGRAFIE: Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr.-

„Istoria Religiilor”, Bucureşti, 1982, p. 208-218